Cap.1. FILIERA ŞI ETAPELE CIRCUITULUI DE PIAŢĂ A PRODUSELOR CEREALIERE

1.1. Producţia şi valorificarea cerealelor

Valorificarea cerealelor, leguminoaselor boabe şi seminţelor oleaginoase se face prin agenţi economici în cadrul unei filiere specializate pe produs/grupe de produse, imediat după recoltare sau după o prealabilă conservare.

Principalele culturi cerealiere caracteristice ţării noastre sunt grâul, porumbul şi orzul. Aceste cereale alături de altele, constituie una din grupele de purtători alimentari ce ocupă cea mai mare pondere în totalul alimentelor consumate, ele reprezentând pentru multă populaţie satisfăcătorii alimentari de bază.

România considerată o ţară cu agricultură predominant cerealieră delimitează o pondere de cca 2/3 din suprafaţa cultivată cu cereale la care se adaugă tradiţia şi experienţa acumulată la aceste culturi.

Disponibilitatea de prelucrare a cerealelor este imprimată de substructurile care se pot separa şi de valoarea produselor cerealiere în producerea de alimente. Produsele cerealiere se valorifică astfel:

1 - sub formă de boabe întregi ca atare (prin decorticare, tratare termică şi hidrotehnică etc.);

2 - sub formă de boabe germinate (mai ales energenţi şi metaboliţi); 3 - prin măcinare (rezultând făinuri de diverse calităţi); 4 - prin prelucrarea făinurilor (obţinându-se diferite produse de panificaţie

etc.). Sectorul produselor cerealiere cuprinde ansamblul de producţie,

procesare şi distribuţie a acestor produse de către industriile din aval şi asigurarea de imputuri către ferme, în vederea sprijinirii producţiei.

Prin compararea randamentelor la hectar pentru cultura cerealelor din România, cu cele din UE, reiese că România are o eficienţă tehnică scăzută, dar dispune de potenţialităţi deosebite pentru îmbunătăţirea producţiei la hectar şi globale. Structura industriei de procesare a cerealelor este caracterizată prin modificări majore. Procesatorii urmăresc asigurarea materiei prime de la unităţile de mari dimensiuni

1

1.2. Evoluţia pieţei cerealelor în România

Piaţa cerealelor şi în special a grâului, a cunoscut în România acelaşi proces de dezvoltare istorică pe care l-au parcurs pieţele altor ţări şi regiuni ale globului .

Până în anul 1990 această piaţă era considerată singura care a funcţionat pe principiul liberei concurenţe.

S-au manifestat pe piaţa cerealelor: absenţa negocierilor, preţurile unice oferite de stat, interdicţia circulaţiei crerealelor, dominarea de către stat a întregii filiere de circulaţie a cerealelor în plan vertical, teritorial şi structural, monopolul de stat asupra comerţului exterior, relaţii contractuale propagandistice etc.

În actuala perioadă de tranziţie s-au produs transformări, printre care se pot enumera:

- proprietatea privată este privită ca o formă dominantă de proprietate a mijloacelor economice;

- autonomia şi răspunderea decizională a agenţilor economici;- concurenţa o condiţie de neînlocuit în economia de piaţă;- stabilirea libera preţurilor prin confruntarea dintre cerere şi ofertă, fără

intervenţii administrative şi politici monopoliste;- existenţa unui cadru instituţional, cu referire la organizarea proprietăţii

pe tipuri de întreprinderi, a sistemului bancar, monetar, valutar etc;- statul democratic ca garant al respectării legilor pieţei.

a. Caracteristici ale structurii şi funcţiile pieţei cerealelor în România

Referitor la piaţa ţărănească nu numai că nu şi-a pierdut din însemnătate, dar este mai activă având în vedere rezultatele nesatisfăcătoare obţinute prin restructurarea (privatizarea) reţelei de silozuri cu deosebire în domeniul serviciilor implicate în stocarea prosuselor.

Reţinerea micilor producători de a apela la seviciile reţelei angrosiştilor de cereale a fost justificată de existenţa unor măsuri nereglementate ce au avut repercursiuni negative asupra acestei categorii de producători agricoli. În prezent reţeaua unităţilor de valorificare a cerealelor este reprezentată de următoarele tipuri de unităţi:

- regii autonome coordonate direct de către stat; - societăţi comerciale pe acţiuni;

2

- întreprinzători particulari cu preocupări în sfera valorificării cerealelor. Se conferă pieţei cerealelor anumite particularităţi, referindu-se la : - piaţa cerealelor se distinge de alte subsisteme de marketing în primul

rând prin raportul dinamic dintre cerere şi ofertă. Piaţa cerealelor constituie un mijloc de echilibrare a pieţei deoarece are ca obiect produse care reprezintă o sferă economică de larg interes pentru toată populaţia lumii, şi încadrează efecte economice şi sociale importante;

- piaţa cerealelor poate fi un indiciu asupra pulsului pieţei, care poate anticipa schimbări şi direcţii de acţionare pentru firmele din sfera sa de influenţă, dar şi asupra mediului comercial în general;

- comportamentul cumpărătorului este puţin influenţat de factori emoţionali sau impulsivi, deoarece cumpărătorii sunt dispersaţi, iar consumul este relativ constant;

- filierele de marketing cerealier sunt lungi, intervenind un număr din ce în ce mai mare de intermediari specializaţi pentru care activitatea promoţională are o pondere redusă, iar comerţul internaţional este dominat de mari firme comerciale specializate.

Delimitările principalelor funcţii ale pieţei cerealelor urmăresc:1. Funcţia fundamentală de satisfacere a nevoilor de consum a

populaţiei, dependentă de tradiţia alimentară şi gusturile consumatorilor, iar piaţa trebuie să găsească metode şi tehnici de cunoaştere a pretenţiilor şi a posibilităţilor de satisfacere la nivelul cererii acestora;

2. Funcţia de direcţionare a fluxului de cereale de-a lungul canalelor de distribuţie.

3. Funcţia de stabilire a momentului conjunctural optim de contractare a cerealelor pe baza unei informări corecte şi eficiente a producătorilor asupra nivelului de preţ (orientativ);

4. Funcţia de apreciere şi reducere a riscurilor legate de tranzacţionarea produselor agricole.

În anumite situaţii aceste funcţii pot genera şi unele În anumite situaţii aceste funcţii pot genera şi unele probleme ce determină consecinţe economico-sociale nedorite.

Piaţa cerealelor are şi unele limite cu referire la:- existenţa încă a unui grad mare de libertate a agenţilor economici de-

a lungul filierei cerealelor şi produselor de panificaţie (cu referire la puterea de cumpărare corespunzătoare în achiziţionarea de produse existente la un preţ scăzut);

3

- existenţa unui sistem în care întreprinderile private din cadrul filierei crealelor şi produselor de panificaţie, nu sunt deloc sau sunt puţin dirijate de către stat;

- atât pentru grâu cât şi pentru produsele de panificaţie în sistemul “laissez faire” preţurile nu sunt întotdeauna rezultatul forţelor pieţei. Monopolurile şi oligopolurile pot să restrângă producţia de grâu conform unor restricţii internaţionale;

- formele de promovare prin reclamă şi publicitate sunt uneori necontrolate şi pot crea false cerinţe.

b. Concentrarea întreprinderilor în sectorul de distribuţie şi procesare

Se cunoaşte că în prezent multe societăţi româneşti desfăşoară o gamă extinsă de activităţi (agricultură, morărit, panificaţie etc.). Structura agenţilor economici este redată sub următorea formă:

• topul naţional al societăţilor de depozitare cereale (Comcereal şi Cerealcom) din punct de vedere al cifrei de afaceri;

• topul companiilor de procesare a cerealelor (morărit, panificaţie, biscuiţi, sticks-uri, paste etc.) din punct de vedere al cifrei de afaceri.

În funcţie de cifra de afaceri, cu o bază de calcul de 2646 firme producătoare de morărit şi panificaţie structura este următorea:

primele 10 de firme deţin 24,2% din piaţa internă; primele 20 de firme deţin 35,6% din piaţa internă; primele 40 de firme deţin 49,7% din piaţa internă; primele 80 de firme deţin 61,2% din piaţa internă

În cadrul filierei cerealelor şi produselor de panificaţie se pot delimita forme ale pieţei cum sunt:

o Pieţe cu caracter specific în filiera cerealelor şi a produselor de

panificaţie;o Produsele cerealiere de bursă, pentru care cercetarea se axează în

principal asupra previziunii evoluţiei preţurilor în funcţie de ofertă şi cerere;

o Pieţe primare a seminţelor de cerale care sunt materializate şi prin

cadrul de funcţionare al Sistemului certificatelor de depozit;o Piaţa micilor unităţi de procesare a produselor de morărit şi

panificaţie;

4

o Piaţa de nutreţuri combinate pentru animale, are anumite caracteristici

ce urmãresc piaţa cerealelor cu referire la existenţa unui impact al scãderii efectivelor de animale, asupra sectorului de nutreţuri combinate:1 - o calitate slabã a managementului în afacerile din sectorul animalier

are importante repercursiuni şi asupra pieţei cerealelor furajere;2 - complexele de creştere a animalelor pot fi rentabile numai situaţia în

care cererea regulatã de nutreţuri este asiguratã din producţia proprie; 3 - se pot obţine profituri din surplusurile de cereale depozitate;4 - o greutate a obţinerii informaţiilor de piaţã;5 - refacerea sectorului zootehnic din România va determina o creştere a

cantitãţilor de cereale tranzacţionate pe piaţã. *Piaţa neagrã, care conform surselor ANAMOB, în anul 2002, s-au

identificat: în sectorul producţiei de fãinã de grâu (30,66%), la produsul pâine, (51,65%), la produsele de franzelãrie, (13,5 - 41,94%).

Rezultate ce au influenţe reformatoare asupra pieţei agroalimentare şi care se resfrâng asupra culturilor cerealiere, pot fi sintetizate şi prin dificultăţi manageriale de piaţă cum sunt:

multe firme (în special cele mici şi microîntreprinderile) folosesc “munca la negru“, dar mai ales nu înregistrează în contabilitate toate veniturile;

se observă o discordanţă a grupării firmelor; în mod normal ar fi trebuit să existe mai multe firme cu 250-499 angajaţi;

cele mai importante grupe de firme sunt cele foarte mari şi cele mici, având în structurile lor 54,9% din personalul angajat şi vânzări ce reprezintă 59,1% din piaţa internă. Piaţa produselor de panificaţie are de asemenea anumite

caracteristici: - o funcţionare a producţiei în flux continuu, iar prin costurile şi

sortimentele realizate se pot concura marile unităţi procestoare;- competiţia cu marile firme procesatoare se realizează la nivel de servicii şi

calitatea produselor;- nu există posibilităţi de reluare a unei afaceri profitabile întrucât nu pot

fi acoperite cerinţele investiţionale direcţionate spre modernizări;- alocaţiile financiare nerambursabile pentru capital pot stimula şi sprijini

realizarea afacerilor competitive;- se pot crea situaţii în care aceste întreprinderi să se încadreze pentru

anumite activităţi în “piaţa neagră”.

5

Cererea de produse cerealiere este legatã de cantitãţile necesare alimentaţiei umane, necesitãţilor de furaje a animalelor, şi alte cereri respectiv cantitãţile destinate exportului, rezervii de stat, industrializării etc. Multitudinea factorilor care influenţeazã cererea de consum la cereale pot fi încadraţi în mai multe categorii, şi anume:

1. grupa factorilor economici (cantitatea şi structura produselor ce se pot cumpãra, a preţurilor acestor produse);

2. grupa grupa factorilor socio-culturali (nivelul de educaţie, atitudinile, tradiţiile şi obiceiurile alimenatre);

3. factorilor geografici (clima şi localizarea geograficã);4. grupa factorilor legaţi de condiţiile agricole de producţie şi de procesare

a cerealelor.

c. Cuantumul valoric al schimburilor de grâu pe piaţă În situaţia ca cererea de grâu să fie satisfăcută este nevoie să existe o

ofertă corespunzătoare. Pentru produsul grâu mărimea ofertei este dependentă de doi factori: suprafaţa cultivată şi producţia medie la hectar. Aceşti factori au determinat formarea şi evoluţia pieţelor.

Referitor la funcţionarea propriu-zisă a pieţei grâului, se poate spune că aceasta este determinată în cea mai mare măsură de modificarea structurii ofertei, dar şi a cererii. În acest context un rol important revine raportului dintre piaţa en gros şi piaţa aşa-zisă ţărănească, în cadrul căreia cea mai mare pondere o are în prezent autoconsumul.

Formele de comercializare pentru grâu se pot referi la vânzarea directă la poarta fermei, vânzarea pe pieţele rurale, vânzarea prin societăţi comerciale, piaţa marilor unităţi de procesare, piaţa externă. Producătorii agricoli particulari au tendinţa formării unui mediu prielnic pentru o piaţă liberă şi loială. Datorită numărului mare şi dimensiunilor reduse ale exploataţiilor, producătorii agricoli particulari au puteri economice limitate privind oferta de grâu. Aceşti producători nu pot influenţa nici condiţiile de vânzare a cantităţilor de grâu obţinut şi nici condiţiile de cumpărare a factorilor de producţie.

d. Echivalarea prin schimb a grâului în cadrul pieţei, în realizarea surselor de dezvoltare a producătorilor agricoli.

Importanţa deosebită dintre cerere şi ofertă la produsul grâu este dată şi de corelaţiile dintre aceste preţuri şi preţurile factorilor de producţie. Ritmurile de

6

creştere faţă de anul 1990, arată creşteri care ajung în anul 2003 la nivelurile următoare: creşteri de 48000 ori la tractoare, 744,8 ori la combine şi de 9600 ori la motorină.

Concomitent efectiv în producţia agricolă intereseză puterea de schimb în produse pentru achiziţionarea unui factor de producţie.

De aici se poate trage concluzia că relaţiile de schimb dezavantajează agricultura, fapt scos în evidenţă atât de nivelurile diferenţiate ale preţurilor cât şi de însăşi paritatea schimburilor (ce au la bază preţurile).

A fost creat un dezechilibru între cele două categorii de preţuri, puterea de cumpărare a produselor agricole, inclusiv a grâului, s-a deteriorat considerabil. Pentru a se cumpăra un produs industrial necesar producţiei agricole, cu referire la grâu, agricultorul trebuia să vândă în 2003 de două până la patru ori mai mult grâu comparativ cu anul 1990. O asemenea evoluţie a preţurilor în termeni nominali şi a preţurilor relative arătă că producătorii agricoli întâmpină dificultăţi tot mai mari în cumpărarea factorilor de producţie de provenienţa industrială, iar fabricanţii acestora se confruntă cu o cerere tot mai mică pentru produsele lor. Pentru ambele categorii de agenţi economici sunt edificatoare situaţiile privind evoluţia vânzării-cumpărării de tractoare. (tab.1.)

De aici rezultă că pieţele produselor agricole şi pieţele factorilor de producţie nu sunt încă funcţionale, fapt care afectează rolul lor integrator, impunându-se intervenţia statului.

Oferta de cereale a ţării noastre se impune atât prin necesitatea asigurării securităţii alimentare dar şi de dorinţa de a face comerţ cu cereale. Indiferent de perioada istorică analizată ponderea culturii cerealelor în suprafaţa arabilă şi randamentele la unitatea de suprafaţă scoate în relief funcţia socio-economică a acestor culturi. Aceasta mai ales pentru faptul că este o cereală considerată nobilă, solicitată la export. Oferta încadrează factorii care o condiţionează şi care sunt direct corelaţi cu producţiile realizate, respectiv de suprafeţele cultivate şi randamentele la hectar.

7

Cantitatea de produse agricole necesarã pentru a cumpãra un produs industrial ( în condiţiile preţurilor existente în anii 1990 şi 1999 ).

Tab. 1.Tab. 1.

La nivel de fermă, oferta de produse cerealiere, cantitatea de produse care este destinată pieţei, provine din ce în ce mai mult de la marii operatori care iau teren în arendă de la un număr mare de persoane fizice. Micile ferme familiale produc în special pentru acoperirea necesităţilor gospodăriilor proprii. Numai o mică parte din producţia obţinută în cadrul fermelor familiale reprezintă oferta care intră pe pieţele comerciale.

Oferta este legată de zona de producţie care condiţionează şi circuitul de valorificare.

Referitor la această problemă în care producătorul agricol este implicat în mod direct, pot fi sesizate următoarele situaţii:

1 - numai în zonele de câmp există ofertă pentru produsele cerealiere întrucât cantităţile recoltate depăşesc autoconsumul având destinaţia pieţei;

2 - în zonele colinare întreaga producţie cerealieră este destinată consumului alimentar şi furajer propriu producătorului agricol sau altor consumatori din zonă;

3 - în zonele premontane şi montane circuitul de distribuţie se rezumă la preluarea cantităţilor de cereale din alte zone.

8

0,460,130,420,245017,5135,0Carne de pasãre (t)8

0,500,170,450,205514,5144,2Carne de porc (t)7

0,550,90,500,186112,9153,7Carne de bovine (t)6

27,54,225,08,03025582750167Lapte de vacã (hl)5

13,83,812,57,41513537375154Sfeclã de zahãr (t)4

2,50,62,31,2275876825Floarea soarelui (t)3

5,51,0 5,0 2,0 60514515042Porumb (t)2

4,41,34,02,448417512050Grâu (t)1

19991990199919901999199019991990

Motorinã(mii litri)

Îngrãşãmintepe bazã de

azot

Combinã14-U

TractorU-650

Produsul industrial care se cumpãrãProdusul agricol care se vindeNr. Crt.

O structurare a ofertei se poate face conform celor trei mari zone agroclimatice cu grade de favorabilitate diferite care imprimă elemente de ordin calitativ şi pentru cultura cerealelor boabe. Astfel care se pot enumera:

1. zona agroclimatică I, caldă-secetoasă (caracterizată prin resursele termice cele mai ridicate şi cea mai redusă cantitate de precipitaţii);

2. zona agroclinatică II, subumedă (cu resurse energetice mai scăzute şi resurse de umiditate mai ridicate);

3. zona agroclimatică III, (cu cele mai scăzute resurse termice dar cea mai bogată zonă în precipitaţii).

Reglarea ofertei se poate realiza prin următoarele acţiuni privind:a. micşorarea suprafeţelor cultivate cu grâu;b. un sistem de preţuri negociate de comun acord cu producătorii.

Referitor la aceste preţuri negociate se poate arăta că la nivelul producătorilor agricoli, înainte de începerea campaniei de recoltat, trebuie să existe timp suficient pentru a se decide nivelul preţului propus;

c. informarea permanentă a producătorilor prin intermediul burselor de cereale asupra cantităţilor de grâu oferite şi cumpărate pe piaţă, a preţurilor şi indicilor de calitate;

d. sistemul stocării cerealelor de către stat; e. posibilitatea de a schimba structura culturilor în cadrul exploataţiilor şi

unităţilor agricole, prin oferirea unui preţ stimulativ pentru alte produse agricole (plante medicinale, soia, anumite plante agricole etc.).

e. Strategii privind cheltuielile în tehnologia şi valorificarea grâului

Veniturile din agricultură depind de producţia obţinută, de preţurile produselor agricole şi factorilor de producţie, de rata dobânzii, de politicile de susţinere de către stat a agriculturii şi de alţi factori specifici din economie.

În această multitudine a factorilor de influenţă preţul intervine direct în relaţia dintre producător-vânzator, permiţând funcţionarea celorlalte componente ale pieţei.

Un rol important revine cunoaşterii preţului de referinţă la grâu, care după opiniile existente în literatura de specialitate, reprezintă nivelul unui preţ estimat de organele abilitate pe baza analizelor de specialitate şi care stă la baza negocierii preţurilor de vânzare-cumpărare pe produse sau grupe de produse (în cazul grâului, între cele două părţi vânzător-cumpărător).

9

În perioada negocierii grâului este necesară cunoaşterea acestui preţ de referinţă, estimat de organele abilitate.

Strategia de intervenţie a statului în cadrul filierei de piaţă a cerealelor s-a făcut printr-o structură etapizată astfel:

- desfiinţarea sistemului de achiziţii pe bază de contracte obligatorii între producătorii de stat, preţurile rămânând în continuare sub controlul statului; (perioada anului 1990);

- limitarea intervenţiei statului asupra controlului preţului de achiziţie la grâu (alături de alte produse cerealiere pentru etapa 1991-1993);

- sistemul de sprijinire directă a producătorilor agricoli prin subvenţionarea grâului. Forma care s-a făcut a fost de stabilire a unui preţ minim garantat conform căruia agricultorii trebuiau să livreze produsele (perioada 1993-1996). Sistemul de subvenţie nu a produs rezultatele aşteptate datorită întârzierii plăţilor, includerea numai a unui singur produs (respectiv grâul), nivelul mult mai mic al preţului faţă de cel existent pe piaţa internaţională nu au stimulat oferta internă;

- liberalizarea totală preţurilor şi introducerea diferitelor forme de subvenţionare (perioada după anul 1997). Se pot face referiri la acordarea cupoanelor, de susţinere directă a unor cheltuieli materiale necesare în tehnologia grâului, acoperirea anumitor cheltuieli de recepţionare, depozitare şi păstrare a unor cantităţi de grâu panificabil etc.

Structura filierei produselor cerealiere, este reprezentată prin cunoaşterea etapelor care o formează.

Conservarea cerealelor este considerată cea mai importantă etapă în circuitul de valorificare. Forma de conservare prin depozitare constituie un complex de măsuri care determină împiedicarea proceselor vitale şi reducerea pierderilor în timpul păstrării masei de produse. Pentru conservarea produselor cerealiere se cunosc următoarele sisteme:

- conservarea în stare proaspătă şi uscată.;- conservarea prin răcire; - conservarea prin aerare; - conservarea fără accesul aerului;- conservarea prin mijloace chimice.Recepţia este operaţiunea de preluare încadrând forma cantitativă şi

calitativă.. Condiţionarea este caracteristică fluxului de valorificare a fiecărei specii

de cereale, putându-se face prin lucrările de batere, selectare, tratare şi triorare.

10

Depozitarea cerealelor este considerată în prezent faza cea mai apropiată de tehnologia de producţie. Prin această latură privatizarea reţelei de depozitare a intensificat concurenţa pe piaţa cerealelor. Tariful de depozitare a grâului este liber, după regulile cererii şi ofertei.

f. Evaluarea filierei cerealelor prin utilizarea analizei SWOT- Punctele tari, privesc potenţialităţile agricole de producţie, procesare şi

depozitare, la care se adaugă amplasarea strategică generată de poziţia geografică a teritoriului românesc.

- Punctele slabe, sunt reprezentate de eşecuri ale pieţei la nivelul ofertei de imputuri agricole, situţie în care resursele financiare sunt dificil de accesat. Producţiile la hectar la nivel naţional sunt scăzute tocmai utilizării unor cantităţi reduse de imputuri, tehnologiei agricole precare şi deficienţelor de management. Modul de realizare a activităţilor economice, stipulat în sistemul românesc UTIL (sistem stabilit în România pentru calcularea ajustărilor preţ/calitate la intrarea şi livrarea produselor în depozit), este depăşit. Predominanţa silozurilor verticale de mare capacitate pentru depozitare nu permite depozitarea separată a cerealelor în funcţie de calitate..

- Oportunităţile, se referă posibilităţile afacerilor competitive ce pot încuraja investiţiile, privind mai ales îmbunătăţirea tehnolgiilor. Integrarea verticală şi cooperarea între fermieri vor putea duce la crearea influenţei pe piaţa cerealelor şi accesul la UE.

- Riscurile, au la bază informaţiile de piaţă care sunt foarte limitate şi producătorii nu primesc semnale de pe piaţă. Comercianţii de cereale îşi desfăşoară activitatea într-un mediu de afaceri dificil, în care datoriile sunt nerecuperabile sau există un nivel ridicat al datoriilor nerecuperabile. Oscilaţiile cererii de cereale furajere şi a tehnologiilor din sectorul de procesare a nutreţurilor combinate determină pierderi în cadrul pieţei cerealelor.

Politica de filieră urmăreşte stabilirea de strategii optime: a). Contractarea cerealelor de la producătorii agricoli. Piaţa ţărănescă nu numai că nu şi-a pierdut din însemnătatea în ultimii ani, dar pare a fi mai activă ţinând sema de rezultatele nesatisfăcătoare obţinute prin restructurarea (privatizarea) reţelei de silozuri cu deosebire în domeniul costurilor serviciilor implicate în stocarea cerealelor. Se încearcă extinderea formelor de “contracte de colaborare” încheiate pe criteriul zonal; b). Subvenţiile acordate producătorilor agricoli. Sub formă de primă inclusă în preţul anumitor culturi de bază. Politica de stabilire a primelor s-a

11

referit la: stabilizarea veniturilor agricultorilor; stabilizarea pieţei grâului; relansarea exportului; protecţia consumatorilor ca urmare a stabilizării preţurilor la pâine şi asigurarea stocurilor necesare pentru consumul urban anual, relativ stabil; siguranţa aprovizionărilor, dar şi a desfacerii grâului de către producători;

c). Sistemul certificatelor de depozit în România. Prin această formă se caută sprijinirea dezvoltării pieţelor de cereale şi implicit a grâului. Avantaje preconizate sunt: un cadru legal adecvat ; un sistem de inspecţie şi licenţiere a depozitelor cu o structură de taxe care să nu descurajeze potenţialii licenţiaţi ; un mecanism care să garanteze prestaţia agenţilor de depozitare (prin fondul de garantare etc); se poate utiliza pentru a garanta un credit sau a vinde cantitatea de produse cerealiere înscrisă prin acest document în cadrul bursei de mărfuri.

În România există acte normative privind reglementarea depozitării cerealelor prin certificate de depozit, dar aceste acţiuni de licenţiere nu au fost încă materializate.

Fondul de garantare pentru certificatele de depozit. Scopul acestui fond este de a garanta rambursarea valorii seminţelor de consum înscrise în certificatele de depozit, emise de purtătorii cărora li s-a acordat licenţa de depozit, deponenţilor şi/sau creditorilor. Certificatul de depozit va fi utilizat fie pentru garantarea creditului, fie ca deţinătorul acestuia să poată vinde cantitatea înscrisă de cereale, seminţe oleaginoase şi alte seminţe de consum.

Problemele manifestate în filiera cerealelor, delimitează probleme considerate specifice principalelor faze.

1. La nivel de producători, pot fi delimitate următoarele probleme ale pieţei cerealelor: - cantităţile mari de seminţe păstrate în cadrul fermei;- nivelul scăzut de utilizare a imputurilor;- tehnologii de mecanizare învechite;- inexistenţa facilităţilor de uscare, condiţionare şi de depozitarea

produselor cerealiere în cadrul fermei;- lipsa accesului de resurse financiare;- posibilitate redusă de irigare a culturilor;- mijloace insuficiente de transport, astfel încât costurile de transport sunt

ridicate în funcţie de locul de amplsare al depozitului;- înţelegere insuficientă a specificaţiilor de piaţă;- nu există recompense/ penalizări pentru standarde diferite de calitate;- vânzători fără experienţă pe piaţă;

12

- riscuri considerabile în comerţul cu cereale;- lipsa de informaţii de piaţă cu privire la preţuri, calitatea producţiei şi

evoluţiile de viitor;- costuri ridicate la depozitare; - sistemul „UTIL“ penalizează fermierii care îşi depozitează produsele; - politică agricolă incoerentă;- nu există semnale de piaţă;- inexistenţa facilităţilor de depozitare în cadrul fermei.2. La nivel de comercianţi, se pot enumera următoarele probleme:- calitatea necunoscută a grâului (de unde rezultă o încredere scăzută în

piaţă, ceea ce face ca fiecare comerciant să-şi facă propriile anchete/studii/teste);- amestecarea cerealelor, ceea ce determină depozitarea de cereale de

calităţi diferite; - lipsa informaţiilor de piaţă; - riscuri mari pe pieţele limitate la activităţi comerciale de tip “back-back”

acesta reprezentând sistemul în care se achiziţionează produse doar dacă există un contract prin care se asigură desfacerea produselor respective;

- existenţa unor pieţe de export foarte competitive, mai ales din partea Ucrainei.

3. Probleme privind silozurile de cereale, la care se pot enumera: - calitate necorespunzătoare a depozitelor şi echipamentelor, ceea ce duce

la o mare risipă;- existenţa unui surplus de capacitate de depozitare la nivelul întregii ţări;- majoritatea depozitelor de cereale au un nivel scăzut de activitate

comercială, astfel încât se bazează pe închirierea de spaţii;- existenţa unor instrumente limitate de management al riscului la

achiziţionare, dat fiind capacitate limitată de a separa produse cu specificaţii diferite;

- datorită ineficienţei, utilizării inadecvate a capacităţii, tehnologiei învechite şi pieţei slab dezvoltate, costurile au un nivel atât de ridicat încât profiturile sunt foarte mici, ceea ce limitează capacitatea de efectuare a investiţiilor.

Măsuri de reglementare a pieţei grâului. Obiectivele principale pentru reglementarea pieţei grâului sunt încadrate la politici de sprijin în agricultură:

1. Organizarea unei pieţe a grâului stabile funcţional, care să asigure introducerea în circuitul comercial a grâului din recolta fiecărui an de recoltă, precum şi obţinerea de venituri echitabile de către producătorii agricoli dar şi

13

asigurarea alimentară a populaţiei. Realizarea obiectivelor care privesc reglementarea pieţei grâului, au fost propuse măsuri legislative pe termen scurt şi mediu;

2. Sprijinul financiar acordat producătorilor agricoli constituie măsuri permanente pe termen scurt adoptate de MAPDR.;

3. Preţul de referinţă la grâu în următorii ani de piaţă, care va constitui baza negocierii preţurilor dintre vânzători şi cumpărători;

4. Apariţia împrumuturilor de grâu de la rezerva de stat, indiferent de perioadă va trebui să menţină unui echilbru a preţurilor la grâu;

5. Referitor la situaţiile cantităţilor de grâu importate, pe anumite termene preţul grâului va oscila în funcţie de calitate, distanţa până la procesator, modalitatea de plată; 6. Pe piaţa internă se constată în prezent o scădere a preţului la grâu, cererea fiind redusă. Aceasta întrucât piaţa internă este dependentă de import;

7. Se urmăreşte ca pentru fiecare an de piaţă, nivelul preţului de referinţă să se stabilească, în condiţiile franco-depozit-cumpărător, şi în care să nu fie inclus T.V.A.; 8. Organizarea şi funcţionarea pieţei pentru cereale este necesar să se desfăşoare pe principii similare celor comunitare;

9. Problemele privind experienţa proprie din domeniul politicilor şi programelor de sprijin în agricultură sunt abordate concomitent cu reglementarile de piaţă şi dezvoltare rurală.

Organizaţiile profesionale cu rol de regularizare a ofertei şi a cererii de consum pe piaţă au o strucutură complexă, în care se pot cuprinde:

- sindicate generale sau specializate;- cooperative de aprovizionare, colectare şi condiţionare a cerealelor;- cooperative de procesare a cerealelor;- organisme mutuale de credit, de protecţie socială şi de asigurtări;- camere de agricultură. Organizaţiile interprofesionale sunt delimitate pentru fiecare etapă a

filierei cerealelor şi produselor de panificaţie, după cum urmează:- în etapa de producţie agricolă sunt încadrate următoarele: Organizaţia

Interprofesională a Cerealelor, Asociaţia Fermierilor din România, Federaţia agricultorilor privaţi, AGROSTAR-asociaţia sindicală;

- în etapa de depozitare se pot cita asemenea organisme interprofesionale: Asociaţia Naţională a Angrosiştilor şi Depozitarilor de Cereale (ANADC);

14

- în etapa de morărit se găsesc: Asociaţia Naţională a Morarilor şi Brutarilor (ANAMOB);

- în etapa de panificaţie se găsesc: Patronatul unităţilor de panificaţie din România (ROMPAN);

- în etapa de comercializare există: Asociatia Amelioratorilor Prelucrătorilor şi Comercianţilor de sămânţă şi material de plantat;

- în ultimul stadiu privind consumul se poate cita: Inspectoratul pentru Protecţia Consumatorilor, Asociaţiile pentru Protecţia Consumatorului, Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice etc.

Modele pentru organizaţiile interprofesionale de cereale, pot prezenta avantaje şi atenuări ale inconvenientelor, astfel :

1. armonizarea punctelor de vedere ale operatorilor de pe piaţă respectiv a producătorilor, procesatorilor, depozitarilor şi comercianţilor;

2. stabilirea de relaţii contractuale între producători, procesatori, depozitări şi comercianţi înainte de începerea anului agricol pentru produsul respectiv asigurându-se astfel un cadru comercial contractual;

3. stabilizarea pieţelor produselor agricole astfel încât acţiunile producătorilor, procesatorilor depozitarilor şi comercianţilor vor fi previzibile;

4. constituirea partenerilor de dialog social pentru piaţa produsului agroalimentar pe care îl reprezintă, respectiv şi pentru produsele cerealiere, prin recunoaşterea de către ministerul de resort drept consiliu pe produs a organizaţiei interprofesionale;

5. se vor preântâmpina adoptarea unor decizii politice care ar putea proteja doar interesele anumitor grupuri de operatori din cadrul filierei cerealelor; 6. îmbunătăţirea sistemului informaţional prin obligativiatatea asumată de organizaţiile interprofesionale de a furniza date statistice atât ministerului de resort cât şi organelor de evidenţă statistică şi cercetări economice.

Organizaţia Interprofesională a Cerealelor (OIC ), considerată cea mai reprezentaivă în ţara noastră, are ca scop facilitarea coordonării dialogului diverselor grupuri private de interese şi între sectorul de stat şi privat. Scopul şi structura OIC. Organizaţiile interprofesionale cu statut juridic de asociaţie, nu au scop lucrativ fiind constituite în condiţiile legii, pe întreaga filieră a produselor agroalimentare începând de la producţia agricolă, prelucrare, transport,depozitare, distribuţie şi comercializare.

15

Scopul acestor organizaţii este de a propune măsuri şi politici autorităţilor, administraţiei publice, pentru îmbunătăţirea eficienţei economice pe filiera produsului.

În situaţia actualã este impusã clarificarea şi rezolvarea actualelor acte normative ce reglementeazã activitãţile OIC, cu referire la urmãtoarele probleme:

- forma de reprezentare în cadul filierei cerealelor din punct de vedere al importanţei economice al numãrului de membri etc. De exemplu este necesarã cunoaşterea de cãtre toţi membrii a cotei de piaţã a grâului, chiar dacã organizaţia are un numãr mare de membri dar cu o pondere economicã redusã;

- recunoaşterea acestor organizaţii de cãtre MAPDR, iar conlucrarea bilateralã a acestora sã se realizeze printr-un compartiment de specialitate al ministerului (este astfel semnalatã existenţa unor elemente de birocraţie);

- reprezentarea organizaţiilor intreprofesionale în Consiliul pe produs se face proporţional cu numãrul de membrii, fiind eliminat criteriul de importanţã economicã;

- în alcãtuirea comisiilor de lucru formate din reprezentanţii ministerelor nu reiese o permanenţã în activitatea acestora (discuţiile nu vor avea continuitate şi apare riscul de a nu se adopta decizii în timp util);

- în propunerile OIC nu existã şi runde de negocieri, rezultând cã MAPDR îşi va impune puncul de vedere;

- nu reiese dreptul democratic al OIC de a se opune deciziei MAPDR.Repercursiunile acestor probleme determină rezerve ale

producătorilor agricoli începând cu înscrierea în aceste OIC, iar în literatura de specialitate se fac referiri cu privire la:

1. cotizaţiile membrilor şi strângerea acestora pentru cei care aderă la OIC (cca. 85% din producătorii agricoli nu fac parte din nici o organizaţie profesională);

2. procesatorii care sunt mai bine organizaţi speculează anumite facilităţi din partea guvernului fără a fi invitaţi la masa tratativelor şi reprezentanţii OIC;

3. nu există norme metodologice de aplicare la toate actele normative, iar structura organizatorică a OIC nu este încă precizată;

4. necesitatea popularizării mai ales la nivel local a sensului şi avantajelor creării OIC.

La toate acestea s-a adăugat neîncrederea populaţiei în entităţile puterii centrale care generează apatie din partea elementelor societăţii civile. Acestea au

16

ca efect tendinţa de fragmentare, de slăbire a reţelelor mici comunitare în curs de apariţie.

Asociaţia Naţională a Industriilor de Morărit şi Panificaţie din România (ANAMOB), promovează principiile principiile unei economii de piaţă pentru produsele ce constituie obiectul de activitate, care încep sporirea şanselor de succes a tuturor întrepriderilor de profil, accesul la informaţii specifice domeniului de activitate, consultanţă şi asigurarea unui cadru propice dezvoltării afacerilor, consultanţă tehnică pentru îmbunătăţirea calităţii produselor, programe de dezvoltare şi continuă până la activităţi de instruire, perfecţionare, calificare a personalului.

Patronatul Român din Industria de Morărit Panificaţie şi Paste Făinoase, (ROMPAN), încadrează obiective referitoare la: reprezentarea şi apărarea intereselor membrilor asociaţi, participarea la elaborarea strategiilor privind modernizarea şi retehnologizarea ramurii, oferirea membrilor săi a unei baze de date şi a unui sistem informaţional cu o diversitate de servicii etc.

17

Cap.2. FILIERA ŞI ETAPELE CIRCUITULUI DE PIAŢĂ A PRODUSELOR CULTURILOR TEHNICE

ŞI PLANTELOR MEDICINALE

Procesul valorificării produselor culturilor tehnice şi plantelor medicinale trebuie privit în ansamblul relaţiilor de piaţă. Pentru aceste produse se ţine seama în mod deosebit de scopul valorificării, care este determinat de diversitatea sortimentală şi posibilităţile de preluare ca materie primă (din culturi şi floră spontană).

Pentru acest motiv în fluxul de valorificare a produselor culturilor tehnice şi plantelor medicinale, care încadrează atât regii autonome cât şi societăţi comerciale, este necesară cunoaşterea unor elemente caracteristice de ordin tehnico-economic care conturează filiera şi etapele circuitului de piaţă:

1. Calitatea tehnică, valoarea medicamentoasă etc., a acestor produse, care este diferită, în funcţie de compoziţia chimică şi fizică. Variaţiile calitative privind structura fizico-chimică implică preţuri şi valorificări diferenţiate, în care statul intervine mai mult decât în alte domenii de activitate;

2. Oferta pentru produsele plantelor medicinale poate fi atât din culturi agricole, cât şi din flora spontană, ceea ce ridică probleme, privind ritmul de livrare, organizarea preluărilor, stabilirea preţurilor, recepţia, conservabilitatea (cu referire la deprecierile în timp), uniformitatea loturilor de produse etc.;

3. În vederea valorificării superioare, după recoltare unele din produsele aferente plantelor tehnice şi medicinale se pretează a fi supuse unor tratamente speciale (tocare, fierbere, tratament termic sau chimic etc.), de către agentul economic care preia aceste plante. Costurile acestor tratamente influenţează preţurile de livrare şi, în final, rentabilitatea valorificării;

4. În sortarea produselor culturilor tehnice şi plantelor medicinale există operaţii specifice care se referă la partea din plantă utilizată (frunze, tulpini, rădăcini, fructe), divizare tehnologică ce are o pondere diferită în structura cantitativă totală, la care intervin şi preţuri diferenţiate;

5. Beneficiarii culturilor produselor tehnice şi plantelor medicinale sunt reprezentaţi prin agenţi economici cu profil industrial sau comercial, canalele de distribuţie putând fi foarte scurte (în acest caz agentul economic specializat în preluarea acestor produse poate avea şi activităţi de desfacere cu amănuntul), dar şi canale de distribuţie medii sau lungi (situaţie în care este semnalată şi existenţa unor intermediari). Deci, aceşti agenţi economici pot avea

18

activităţi integrate în producţie agricolă (prin existenţa unor ferme agricole proprii), de semiindustrializare şi industrializare (prin secţii şi sectoare de prelucrare), păstrare şi depozitare (posedând spaţii caracteristice pentru aceste activităţi) şi de desfacere cu amănuntul (activităţi aferente magazinelor proprii);

6. Preţurile de preluare pentru acelaşi sortiment şi calitate sunt diferenţiate atât prin jocul cererii şi ofertei, dar şi determinate de anumite cauze specifice repartizării teritoriale, a diferenţierii perioadelor de recoltare-preluare, formei de prezentare (în stare proaspătă sau uscată) etc.

Astfel, în cadrul unui asemenea flux activităţile încep de la recoltare sau preluare din flora spontană, care se continuă cu etape specifice de achiziţionare, ambalare, transport etc., urmând ca în final preluarea să fie făcută de beneficiar, care poate fi consumatorul efectiv al produsului sub diferite forme.

Se pune problema cunoaşterii celui mai rentabil circuit de valorificare a acestor produse şi anume: livrarea produselor brute din fermele proprii, livrarea în diferite etape de semiindustrializare şi industrializare a produselor din fermele proprii sau a produselor preluate, comercializarea produselor prin unităţi proprii de desfacere cu amănuntul.

Produsele culturilor oleaginoase solicită în sistemul de prelucrare o industrializare complexă legată de marea diversitate a componentelor ce se extrag şi apoi se prelucrează separat.

2.1. Importanţa şi evoluţia producţiei de sfeclă de zahăr

Producţia de sfeclă de zahăr reprezintă o parte relativ mică din producţia culturilor arabile din România. Producţia de sfeclă de zahăr a scăzut semnficativ în anii ’90, în special datorită reducerii suprafeţelor cultivate cu sfeclă de zahăr. Fermele româneşti producătoare de sfeclă de zahăr se caracterizează printr-o scară foarte mică a producţiei ; cca. 60% din producători cultivă suprafeţe mai mici de 2 ha, iar media generală a suprafeţelor cultivate cu sfeclă este estimată a fi de 0,5 ha.

Structura pe scară mică a producţiei româneşti de sfeclă de zahăr crează o serie de ineficienţe. Domeniul de eficienţă economică scăzută este şi acela al producţiilor la hectar de sfeclă de zahăr. Referitor la sectorul agricol de producţie se pot face următoarele referiri:

- în fermele de scară mare, pot fi obţinute producţii relativ mari;

19

- chiar şi în fermele mari, producţia de sfeclă de zahăr nu este considerată a fi atractivă;

- fermierii acceptă plata în natură pentru sfecla de zahăr, deoarece pot evita impactul inflaţiei preţurilor zahărului.

Caracteristica tipicã a sectorului zahãr este aceea cã o parte importantã a poducţiei de zahãr procesat este înapoiatã fermierilor ca platã în naturã. Fermierii folosesc zahãrul primit în gospodãrie, dar şi vând o parte din aceste cantitãţi primite pe pieţele ţãrãneşti şi stradale.

Referitor la implicaţiile pieţei asupra ansamblului producţie-procesare se pot sintetiza urmãtoarele:

- nivelul de cultivare a sfeclei de zahãr este mult sub optimul tehnic;- costurile relativ mari de colectare de la fermierii mici se reflectã în

preţuri, la un nivel scãzut acordate acestora; - oferirea de reduceri la preţurile imputurilor şi concilierea îi determinã pe

fermieri sã îşi mãreascã producţia; - unitãţile de industrializare cu echipamente moderne pentru fabricaţie,

pot procesa producţia internã de sfeclã de zahãr într-un mod profitabil;- investiţiile strãine pot ajuta la îmbunãtãţirea performanţelor sectorului

prin investirea în tehnologia modernã şi în expertiza managerială şi de marketing care ar putea contribui la îmbunãtãţirea sectorului de procesare pe tremen mediu şi lung.

a. Cererea şi consumulConsumul de zahãr indicã pentru perioada ultimilor 15 ani un declin. În

ţara noastrã, în perspectivã, problema asigurãrii zahãrului trebuie sã se bazeze pe resursele proprii de materii prime, aceastã situaţie trebuind a fi rezolvatã datoritã urmãtoarelor cauze considerate majore:

1. importanţa vitalã a acestui produs în alimentaţia populaţiei, condiţionând nivelul şi calitatea vieţii;

2. scãderea bruscã a producţiei interne de zahãr, încã din primii ani ai tranziţiei, transformându-se într-o profundã crizã de supraproducţie cu repercursiuni negative (de instabilitate) pentru întreaga economie şi societate;

3. menţinerea şi chiar adâncirea unor decalaje, existente în perioada trecutã (înainte de revoluţie) şi agravate în perioada de tranziţie cu referire la nivelul şi eficienţa producţiei şi consumului de zahãr.

20

b. Preţul pentru sfecla de zahãr şi zahãrLiberalizarea preţului la zahãr este direct corelatã de scãderea nivelului

producţiei de zahãr, ceea ce a determinat o creştere a cererii, iar cererea s-a menţinut mai mare decât oferta. În timp ce preţurile româneşti pentru sfeclã de zahãr au crescut simţitor ca valoare absolutã preţurile medii ale fermierilor au înregistrat un declin

Ca urmare a acestor situaţii au crescut cantitãţile de zahãr importat, pentru care în mod sintetic se pot enunţa urmãtoarele cauze:

apariţia -odatã cu suspendarea obligativitãţii de a obţine licenţe de import- a unui

numãr relativ mare de firme particulare care afecteazã importul de zahãr, considerate tranzacţii profitabile;

reducerea preţurilor internaţionale care a diminuat valoarea unitarã a importului.Filiera sfeclei de zahãr şi a zahãrului prin utilizarea analizei SWOT,

oferã posibilitatea definirii cerinţelor şi direcţiilor de piaţãPunclele tari, ale acestui sector de activitate din România sunt

reprezentate prin costurile relativ scãzute cu forţa de muncã – comparativ cu UE – la care se poate alãtura şi nivelul scãzut al imputurilor. Sfecla de zahãr este achiziţionatã de unitãţile de industrializare la preţuri relativ reduse ( în general la cca. jumãtate din preţul mediu al UE ). La toate acestea se adaugã piaţa consumatorilor şi formele adecvate de distribuţie prin care realizeazã niveluri mari de eficienţã. Organizaţia Interprofesionalã a Zahãrului va acţiona ca un organism de conciliere pentru dezvoltarea legislativã şi a politicilor statului.

Punctele slabe, sunt generate de nivelurile scãzute ale productivitãţii. Pentru acest motiv cultura este consideratã neatractivã pentru fermierii care au început sã cultive alte culturi, cum sunt de exmplu cartofi şi cereale. Unitãţile de procesare a zahãrului nu au mai fost capabile sã-i plãteascã la timp pe fermieri (şi nu i-au plãtit deloc în numerar). Aceasta deoarece multe din aceaste unitãţi duc lipsã de lichiditãţi, problemã comunã comunã industriilor din România dupã iniţierea reformei economice. Toate acestea s-au amplificat şi datoritã politicilor comerciale liberale; procesarea zahãrului brut a devenit mult mai profitabilã pentru industria de zahãr decât procesarea sfeclei de zahãr cultivatã la intern.

Oportunităţile, pot fi delimitate mai ales la nivel de fermă cu referire la posibilităţile de îmbunătăţire a productivităţii şi eficienţei. Facem referiri la aplicarea mai multor imputuri prin care să se ridice cantitatea şi calitatea producţiei. Investiţiile, fie din resurse proprii fie prin alte mijloace, vor

21

îmbunătăţi producţia şi productivitatea. Procesatorii au anumite oportunităţi dacă investesc în anumite tehnologii moderne de producţie.

Riscul considerat major pentru acest sector este acela că se eşuează în încercarea de a îmbunătăţii productivitatea şi eficienţa. Nearmonizarea legislaţiei cu acquis-ul ar putea pune în pericol procesul de aderare. În acest sens se pot face referiri la înfiinţarea organizaţiilor interprofesionale, măsuri care au în vedere calitatea, cum ar fi standardele de calitate pentru produsele primare din industria zahărului, definirea , descrierea, etichetarea şi marketingul zahărului destinat consumului uman şi metodele de analiză a zahărului.

Oportunităţilor strategiilor de redresare1. Oportunităţile pentru sectorul de zahăr la nivelul fermei: - îmbunătăţirea randamentelor producţiei de sfeclă de zahăr prin oferirea

de consultanţă şi instruire privind tehnologia de producţie;- investiţii în seminţe cu un potenţial mai ridicat, mecanizare şi

echipamente de cultivare;- facilităţi de depozitare a sfeclei de zahăr.2. Oportunităţile pentru sistemul de procesare:- furnizarea de imputuri pe credit şi consultanţă producătorilor pentru a-i

sprijini în vederea măririi şi îmbunătăţirii producţiei de zahăr;- majorarea aprovizionării cu sfeclă de zahăr prin investirea în sistemul de

colectare şi depozitare, iar suplimentar o îmbunătăţire a calităţii sistemelor de plată în funcţie de calitate;

- creşterea eficienţei sistemelor de procesare a sfeclei de zahăr prin investirea în tehnologii moderne;

- îmbunătăţirea produsului prin mai buna cunoaştere a pieţei;- îmbunătăţirea gamei de produse şi a calităţii acestora o dată cu

dezvoltarea cererii, ca rezultat al majorării veniturilor consumatorilor;- mărirea eficienţei sectorului de procesare printr-o restructurare

determinată de piaţă (cu referire la fuziuni şi achiziţii care vor permite specializarea producţiei);

- atargerea investiţiilor străine care permit furnizarea de capital şi expertiză de producţie şi management performant.

3. Oportunităţile în reţeua de distribuţie a zahărului:- extinderea pieţelor zahărului prin reţele de mari unităţi comerciale de

achiziţie şi distribuţie;

22

- informarea şi transmiterea cerinţelor pieţei asupra formelor de distribuţie la produsul zahăr (cantiative şi caliatative);

- profitarea de noile facilităţi ce pot fi obţinute prin existenţa Organizaţiei Naţionale Interprofesionale “ Zahărul“.

Adoptarea şi/sau reglementarea celor mai eficiente politici privind producţia şi distribuţia zahãrului prin folosirea forţelor pieţei, cu referire la urmãtoarele laturii:

- sitemul de preţuri şi stimulente pentru sprijinirea producãtorilor de sfeclã de zahãr şi de zahãr în creşterea producţiei şi pe aceastã bazã a veniturilor acestora;

- modernizarea organizatoricã, tehnicã şi managerialã a exploataţiilor agricole cultivatoare de sfeclã de zahãr, ca şi a procesatorilor de zahãr;

- accesul pe piaţa naţionalã a zahãrului şi a produselor zaharoase, ca şi accesul pe pieţele strãine;

- condiţiile sanitare şi fito-sanitare ale produselor care intrã în România pentru protecţia sãnãtãţii alimentare a populaţiei, inclusiv a sãnãtãţii plantelor şi animalelor;

- organizarea şi funcţionarea pieţei naţionale a zahãrului, instituţionalizarea burselor de mãrfuri şi a celorlalte forme ale reţelei de distribuţie;

- reînnoirea cadrului legislativ care sã stabileascã normele de drept şi formele juridice pe care trebuie sã se întemeieze întreaga politicã a zahãrului (mecanismelor de sprijinire a preţurilor şi cantitãţilor de zahãr).

2.2. Valorificarea produselor culturilor textile

Produsele acestor culturi sunt reprezentate în sistemul de valorificare a tulpinilor (care formează materia primă în industria textilă) şi seminţele lor (ca produse secundare).

Valorificarea se face prin preluarea acestor produse de către întreprinderile de profil, prin centrele de preluare, amplasate teritorial.

Recepţia se efectuează la unităţile de preluare pe loturi de minimum 1000 kg în snopi, prin stabilirea calităţii în conformitate cu prevederile standardelor în vigoare. Elementele calitative ale produselor culturilor textile se referă la: lungimea tehnică a tulpinii (productivă sau utilă), grosimea tulpinii, zvelteţea tulpinii, culoarea etc.

23

Conform acestor însuşiri, tulpinile sunt încadrate pe clase de calitate (patru clase la in şi trei clase la cânepă).

În funcţie de umiditate şi corpuri străine se determină cantitatea utilă.Transportul se poate efectua cu mijloace de transport deschise, pe timp

fără intemperii.Depozitarea se face în şire, amplasate în locuri adăpostite, prin care să se

asigure buna lor conservare până la preluare.

24

Cap.3. FILIERA ŞI ETAPELE CIRCUITULUI DE PIAŢĂ A PODUSELOR HORTICOLE (LEGUME ŞI FRUCTE)

ŞI A DERIVATELOR ACESTORA

3.1. Caracteristicile pieţei produselor horticole în stare proaspătă

Ţinând seama de funcţiile alimentare şi implicit consumul alimentar al produselor horticole se poate spune că aceste produse depind de:

- caracteristicile proprii speciei şi părţii morfologice care face obiectul consumului;

- stadiul de maturare şi de momentul în care se foloseşte, faţă de cel în care are loc recoltarea;

- amplificarea consumului acestor produse horticole în stare proaspătă este susţinută de două motivări mai importante;

- în primul rând, necesitatea imperativă a consumatorilor de a avea fructe sau legume proaspete la fiecare masă;

- în al doilea rând, satisfacerea plăcerii consumatorilor pentru o grupă restrânsă de produse în anumite sezoane, de regulă, pentru trufandale.

Piaţa legumelor şi fructelor face necesară cunoaşterea unor particularităţi: - varietatea mare de produse ce asigură un consum diversificat, dar şi o

imposibilitate a obţinerii producţiei în cadrul aceleiaşi zone geografice;- gradul de sezonalitate diferit pe grupe de produse, care determină o ofertă

neuniformă în timp ce cererea este continuă;- gradul ridicat de sezonalitate, ceea ce impune o activitate operativă de

dirijare a cantităţilor de produse conform cererii consumatorilor;- datorită pretabilităţii cererii, producătorii (ofertanţi), asigură consumul şi în

afara sezonului sub formă de legume şi fructe congelate, sucuri, conserve etc.;- legumele şi fructele au diverse destinaţii, cum sunt: consum în stare

proaspătă, depozitare prealabilă, industrializare, export etc.;- existenţa, în paralel, a pieţelor ţărăneşti, alături de pieţe ale unor societăţi

comerciale cu capital majoritar de stat sau privat;- piaţa legumelor şi fructelor este în prezent în mare parte dezorganizată,

neigienică şi nerentabilă;

25

- imposibilitatea de a practica o politică fiscală adecvată pentru producătorii privaţi individuali (datorită greutăţilor întâmpinate de instabilirea bazei de impozitare).

a.Oferta şi cererea pe piaţa produselor horticole în stare proaspătă

Pentru ţara nosatră oferta a fost în scădere ca o consecinţă a acţiunii combinate a următorilor factori:

- renunţarea de către producătorii hoticoli la aplicarea tehnologiilor de producţie adecvate şi în mod deosebit la tratamentele fitosanitare;

- operatorii comerţului cu legume şi fructe sunt producători, negociatori, engrosişti, detailişti şi cumpărătorii, care reprezintă agenţi economici a căror relaţii şi forme de comercializare sunt diferite în cadrul filierei;

- micii producători preferă forma de comercializare directă ( comerţ la tarabă ), în timp ce marile sociatăţi producătoare de legume şi fructe preferă canalele lungi, cu intermediari, unul dintre aceştia fiind şi unităţile reorganizate pe structura fostelor ILF-uri; 

- producătorii agricoli de cele mai multe ori, nu deţin informaţii despre piaţă, ei acţionează în mod individual şi nu au posibilitatea de a cunoaşte mişcările pieţei;

- folosirea de către producătorii individuali a seminţelor de legume şi a materialului săditor din producţia proprie, din soiuri neperformante, întrucât la centrele specializate UNISEM se practică preţuri ridicate;

- folosirea unor pesticide mai ieftine, dar cu eficienţă limitată, datorită faptului că preţurile la unele produse sunt ridicate;

- dezorganizarea unităţilor specializate în achiziţionarea, păstrarea şi desfacerea legumelor, spaţiile moderne de depozitare şi păstrare fiind folosite în alte scopuri.

În ţara noastră pentru actuala etapă , consumul de legume şi fructe este sub nivelul mondial, aceasta datorându-se următorilor factori:

Nivelul autoconsumului de legume şi fructe care se situează la peste 30% din producţiile obţinute de producătorii individuali;

Practicarea legumiculturii şi pomiculturii pe suprafeţe mici de producătorii individuali care deţin 83% din suprafaţa cultivată cu legume;

Producătorii individuali dispun de resurse financiare şi materiale limitate, precum şi de mijloace mecanice precare ce duc la

26

diminuarea productivităţii muncii şi a potenţialului productiv al pământului;

Lipsa de materii prime pentru industria de prelucrare a legumelor şi fructelor este principalul motiv pentru care aceasta lucrează la 45% din capacitatea de producţie, ceea ce are repercusiuni asupra producţiei de legume şi fructe prelucrate pe total şi pe locuitor;

Comerţul cu legume şi fructe din România este încă dezorganizat, nerentabil, neigienic şi deficitar (pe anumite zone) datorită, în principal, restrângerii sectorului de stat şi imposibilităţii sectorului privat de a asigura întreaga cerere de astfel de produse.

Pentru o suplimentare a ofertei de produse horticole, producătorul agricol (fermierul), consideră că are nevoie de următoarele:

- să poată obţine seminţe de calitate bună şi material săditor; - acces la fonduri pentru investiţii cu dobândă redusă;- să poată cumpăra teren şi clădiri pentru depoazitare; - o mai bună diversificare şi contract de arendare sigur pe termen lung;- consultanţă tehnică şi de afaceri privind extindere a celor menţionate

anterior; - oportunităţi mai bune de cooperare cu ceilalţi fermieri ceea ce ar facilita

investiţiile privind infrasructura. Cererea variază în funcţie de preţ, calitate, venit, preţul produselor de

substituire, modul de viaţă, obiceiurile de consum, mediul de viaţă etc. O structurare a segmentelor de piaţă a legumelor şi fructelor (după comportamentul consumatorul) poate fi prezentată astfel:

- situaţia consumatorilor cu un nivel scăzut al veniturilor influenţa hotărâtoare o are preţul produsului. Pentru acest motiv această grupă de consumatori acceptă o calitate mai scăzută dacă plătesc un preţ mai mic. Aceste colectivităţi de consumatori sunt foarte sensibile la creşterea preţurilor în extrasezon şi nu acceptă cumpărarea legumelor şi fructelor, chiar dacă cunosc valoarea alimentară, ce rezultă mai ales prin aportul de vitamine şi săruri minerale;

- situaţia consumatorilor cu un nivel ridicat al veniturilor, care însă nu acceptă legume şi fructe deteriorate. Consumatorii din această grupă nu sunt sensibili la creşterea preţurilor în extrasezon, fiind dispuşi să plătească un preţ mai mare pentru a achiziţiona produse de cea mai bună calitate.

De menţionat că în general în România cererea pentru legume şi fructe se confruntă cu câteva efecte negative la nivel macroeconomic general

27

naţional. Veniturile pentru majoritatea consumatorilor sunt relativ mici, ceea ce conferă o putere de cumpărare scăzută pentru acestea produse horticole. De aceea, o parte importantă a colectivităţilor de consumatori are pretenţii reduse la calitatea produsului. Extinderea potenţială a afacerii este împiedicată şi de ratele mari ale dobânzilor percepute.

În practică, se întâlnesc următoarele situaţii privind caracteristicile ofertei şi consumului de legume şi fructe:

- produse horticole ce se consumă ca atare după o sumară condiţionare; - produse horticole ce se conservă în stare proaspătă în scopul prelungirii

perioadei deconsum; - produse horticole prelucrate prin transformarea acestora sub diferite

forme de produsealimentare (disponibilitatea de prelucrare a produselor horticole este generată mai ales de comportamentul lor alimentar, aflate sub formă de prealimente sau alimente).

Situaţia acestor grupe de consumatori cu comportamente diferite, impun pentru agenţii economici din cadrul filierei strategii de marketing diferite. Variabilele demografice (vârstă, ocupaţie, educaţie etc), psihografice (activităţi, interese, stil de viaţă etc), comportamentale (fidelitatea faţă de marcă etc), permit segmentarea pieţei legumelor şi fructelor pentru aplicarea celor mai adecvate strategii.

3.2. Preţurile legumelor şi fructelor

Nivelul preţurilor este influenţat de o multitudine de factori, dintre care preponderenţi sunt cei legaţi de cererea consumatorului.Se pot menţiona în continuare tendinţe şi delimitări pentru preţurile acestor produse cum sunt:

- nivelul preţurilor trebuie să acopere costurile de producţie; - fluctuaţia preţurilor care se datoreşte caracterului sezonier al producţiei; - diferenţierea preţurilor determinată de caracterul zonal al ofertei şi

dispersării cererii; - nivelul diferit al preţurilor care este influenţat alături de diferenţierea

calităţilor şigradul de prospeţime al produselor; preţurile diferă şi în funcţie de destinaţie (consum în stare proaspătă.

28

Concluzia generală este aceea că preţurile pentru legume, neluând în calcul inflaţia, au scăzut, în special cele practicate pe pieţele ţărăneşti . De aici se poate deduce faptul că vânzarea pe pieţele stradale a devenit mai puţin atractivă pentru fermieri, comparativ cu vânzarea la poarta fermei. În general se remarcă o tendinţă a fermierilor de a vinde produsele de calitate la poarta fermei direct comercianţilor şi de a vinde produsele de slabă calitate în pieţele ţărăneşti sau magazine cu ridicata. Micşorarea diferenţelor de preţ stimulează mai mult vânzările la poarta fermei sau cooperarea între fermieri pentru comercializarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor.

Filiera de distribuţie, a legumelor şi fructelor are anumite caracteristici:

- necesitatea aprovizionării unităţilor de vânzare cu amănuntul cu produse în stare proaspătă în cantităţi suficiente, calităţi satisfăcătoare şi omogene, şi într-o gamă sortimentală care să satisfacă cerinţele consumatorilor. Dar pentru a realiza acest obiectiv, este necesară existenţa unui intermediar în cadrul fluxului de distribuţie care să selecţioneze şi dirijeze produsele provenite de la un număr diferit de furnizori (producători agricoli), care sunt specializaţi pe produs;

- preţurile competitive pentru produsele horticole generează două probleme importante în distribuţia acestora. În primul rând, intermediarul este interesat în preluarea produselor la preţurile cele mai scăzute ale pieţei, ţinând în acelaşi timp seama şi de factorul timp (adică perioada de apariţie a produsului horticol), dar şi de distribuţia spaţială a producţiei şi cererii consumatorului pentru aceste produse (care influenţează cheltuielile de distribuţie). În al doilea rând, intermediarul are intenţia de a introduce diferite soluţii novatoare în circuitul de distribuţie în scopul diminuării costurilor de distribuţie;

- diferenţierea produselor horticole în lansarea lor sub denumirea unor mărci proprii s-a dovedit mai competitivă la locul de vânzare (de exemplu, produse din bazinul legumicol dunărean). În acest fel unităţile de vânzare cu amănuntul au o putere de atracţie mai mare pentru clientelă, ceea ce duce implicit şi la creşterea beneficiului. Această diferenţiere poate fi însoţită de operaţii suplimentare privind condiţionarea, transportul, ambalarea etc., dar şi de a permite consumatorului degustarea produselor.

Filiera valorificării lor urmăreşte ciclurile de producţie, astfel:- anumite produse au un caracter sezonier foarte accentuat privind

producţia, dar o deosebită importanţă în consumul uniform pe tot parcursul anului (de exemplu: cartofi, mere etc.);

29

- alte produse au o perioadă de maturitate mai mult sau mai puţin lungă, care corespunde cu perioada de consum (de exemplu: şase luni pentru tomate, trei luni pentru fasole verde, şapte luni şi jumătate pentru varză etc.);

- o ultimă grupă de produse horticole au o perioadă de producţie foarte scurtă, consumul fiind la fel pentru această perioadă (de exemplu: salata verde, căpşunile etc.).

Canalele de distribţie în cazul acestor produse sunt reprezentate prin următoarele forme:

- distribuţia directă, cunoscută sub numele de „comerţ la tarabă” care este considerată o formă dezorganizată de comerţ prin care fermierii obţin venituri imediate din vânzarea directă la piaţă a produselor horticole neambalate corespunzător, transportate în autovehiculele proprii;

- forma de comercializare prin vânzarea directă a legumelor şi fructelor către magazinele cu amănuntul şi supermarketinwilor, care se bazează pe cererea zilnică de la aceste unităţi;

- distribuţia prin canal scurt, care este desfăşurată atât de magazinele cu amănuntul, care preiau producţia horticolă de la fermieri – sistem puţin întâlnit în România – cât şi de la speculanţii din pieţe care cumpără legumele şi fructele de la agricultori şi se autonumesc producători agricoli. Acest tip de comerţ depăşeşte uneori volumul tranzacţiilor directe producător-consumator;

- distribuţia prin canale lungi, practicată de către marile societăţi comerciale cu capital majoritar de stat producătoare de legume şi fructe şi de către asocaiţiile de producători a căror producţie este preluată de fostele ILF-uri;

- distribuţia specifică pieţelor en gros, care se desfăşoară începând din 1998. În acest an în municipul Bucureşti a fost înfiinţată Piaţa de gros de legume şi fructe şi alte produse agricole perisabile;

- distribuţia legumelor şi fructelor prin burse implică utilizarea a o serie de pârghii de reglare a cererii şi ofertei.

Întrucât comercializărea produselor prin asociaţiile de marketing vor deveni o alternativă serioasă în cadrul filierelor produselor horticole, în studiile şi proiectele de finanţare se sugerează următoarele:

- îmbunătăţirea cadrului legislativ privind asociaţiile agricole conform celor mai bune practici internaţonale în legislaţia cooperativelor;

- sprijinirea asociaţiilor de marketing prin stimularea fermierilor de a deveni membri, aceasta se poate realiza prin contribuţiile sectorului public la costurile de înfiinţare şi funcţionare pe parcursul unei perioade de început a activităţii;

30

- reducerea TVA pentru legumele comercializate prin asociaţiile de marketing se propun soluţii alternative privind înfiinţarea de companii private cu răspundere limitată care să se ocupe de comercializare pentru asociaţie şi care să poată recupera TVA de la administraţia financiară;

- stimularea producţiei prin servicii de extensie pentru fermieri;- sprijinul acţiunilor pentru combaterea aspectelor negative generate de

fragmentarea terenurilor. Formele de integrare pe verticală au tendinţe favorabile atât pentru

fermieri care s-ar putea concentra numai asupra obţinerii unei producţii de bună calitate, fără preocupări pentru marketingul produselor sale, cât şi pentru comercianţi care s-ar preocupa cu extinderea relaţiilor prin care să urmărească desfacerea produselor şi furnizarea fermierului a unor imputuri de calitate.

Fluxul valorificării este structurat conform următoarelor etape: Recoltarea, aceasta constituind un complex de operaţii de care depinde

menţinerea calităţii şi valorii comerciale a produselor. Pentru lucrările din livadă, s-au dovedit mai economice şi practice dispozitivele de ridicat hidraulice, montate pe tractoare. Economiile realizate prin această metodă pot ajunge la 60% faţă de operaţia efectuată după metoda clasică (remorci-tractor).

Prerăcirea rapidă se practică în cazul produselor perisabile, care sunt recoltate, de regulă, direct în ambalajul de desfacere cu amănuntul (căpşuni, smeură etc.) şi depozitate temporar în spaţii răcite.

Recepţia legumelor şi fructelor, înainte de sortare se face, în primul rând sub raport cantitativ, pentru a constata dacă au existat pierderi pe timpul transportului, iar în al doilea rând se examinează vizual latura calitativă. Recepţia calitativă totală este posibilă după sortare şi ambalare când legumele şi fructele sunt separate pe calităţi.

Condiţionarea produselor horticole constituie una din principalele verigi ale fluxului de valorificare şi cuprinde o serie de operaţii principale, cum sunt: sortarea şi calibrarea şi unele operaţii complementare ce se aplică numai uneori, cum sunt perierea, spălarea, tratarea chimică etc. În condiţiile actuale, la producător şi în unele centre de preluare se face o condiţionare minimă, apelându-se la spaţii bine aerisite şi răcoroase, dotate în unele cazuri cu instalaţii de capacitate redusă, pentru sortare şi calibrare.

Sortarea-calibrarea are rolul de a separa produsele după mărime şi uneori chiar culoare, grad de sănătate, formă de integritate etc., conform normelor în vigoare pentru fiecare categorie de legume şi fructe.

31

Stocarea legumelor şi fructelor se face imediat după recoltare, mai ales pentru produsele destinate consumului în stare proaspătă. Pentru stocarea legumelor este necesar a se avea în vedere seama de următoarele probleme :

- mărimea unei comenzi care trebuie să ţină seama de cererea de produse de pe piaţă şi de oscilaţiile imprevizibile ale acesteia;

- frecvenţa şi momentul lansării comenzii, fiind necesară asigurarea atât a unei ritmicităţi de livrare, dar şi de utilităţile de timp şi loc;

- asigurarea stocului de siguranţă atât la producător cât şi la nivelul magazinelor de desfacere care să contribuie la evitarea unor întreruperi, rupturi de stoc etc. Ambalarea produselor horticole este operaţia de finalizare a unui anumit flux tehnologic de condiţionare complet.

Are drept scop protejarea produselor în timpul transportului, favorizarea unei manipulări mai uşoare a produselor, iar din punct de vedere al comercializării, o prezentare atrăgătoare. La diversele verigi ale valorificării se utilizează diferite tipuri de ambalaje.

Ambalarea produselor ce urmează să fie depozitate se face în lăzi care le asigură condiţii bune de păstrare.

Preambalarea constituie un element care a intervenit în valorificarea produselor horticole, ca urmare a modernizării generale a comerţului. Avantajele prezentării produselor în diferite forme de preambalare se referă mai ales la posibilităţile comerţului cu autoservire, proporţionarea mărfurilor, asigurarea condiţiilor de igienă şi estetică, rapiditatea cumpărării, uşurarea transportului la domiciliu.

Referitor la spaţiul destinat operaţiilor de preambalare se poate spune că acesta poate fi:

- la locul de producere al legumelor şi fructelor, pretabil pentru produsele foarte perisabile şi în plin sezon.;

- în centrele de consum, este pretabil pentru produsele importate, în acest caz calitatea fiind condiţionată de perioada de transport;

- activităţile de preambalare desfăşurate de grosişti, magazine de desfacere etc.

Fluxul tehnologic al preambalării poate fi:- manual, când produsele se sortează şi se calibrează manual în materiale

adecvate preambalării (pungi, plase etc.);- semimecanizat, când produsele, condiţionate cu una din instalaţiile

specifice fiecărui produs sau grupe de produse, se ambalează manual.

32

Preambalarea se poate face o dată cu cântărirea, calcularea şi etichetarea automată a preţului şi preambalarea fără cântărire automată.

Referitor la toate stadiile fluxului de preambalare menţionate, nivelul cheltuielilor depinde de posibilitatea mecanizării operaţiilor.

Stocarea temporară a produselor cu grad ridicat de perisabilitate se realizează în vederea menţinerii calităţii 1-3 zile, şi se aplică produselor care de regulă, au fost prerăcite.

Preluarea şi recepţia, cantitativă şi calitativă, pe soiuri şi calităţi respectându-se normativele în vigoare.

Depozitarea produselor horticole include o anumită tehnologie care este în funcţie de calitatea producţiei, faza de maturare la care s-a făcut recoltarea, care condiţionează la rândul său, durata de timp cât se pot menţine produsele în stare proaspătă. Indiferent de destinaţia producţiei (pentru piaţa internă sau export), în cadrul liniei fluxului tehnologic prin care trec produsele horticole apare ca necesară depozitarea.

Principalele operaţii care se efectuează în depozite se referă la recepţie şi condiţionare. Luându-se în considerare că sortimentele produselor care se tranzitează prezintă o mare varietate, trebuie întotdeauna prevăzut şi un număr mare de linii de condiţionare, caracteristice acestuia.

3.3. Analiza filierei de legume şi fructe în România, prin utilizarea metodei SWOT

Punctele tari, sunt redate interpretativ începând de la ansamblul pieţei la nivel macro, producţia agricolă şi procesarea, distribuţia, respectiv la unitatea de desfacere cu amănuntul. Aceste argumentări pot fi delimitate prin majoritatea laturilor caracteristice pieţei legumelor şi fructelor de-a lungul filieri cu referire la: mediul fizic favorabil pentru producţie; disponibilitatea de forţă de muncă, aria şi capacitatea pieţei româneşti; posibilitatea unor preţuri şi costuri accesibile; niveluri mari de eficienţă în vânzare; legislaţia privind controlul şi inspecţia seminţelor este deja în faza de armonizare cu acquis-ul comunitar.

Punctele slabe, conform cărora se pot delimita următoarele: un nivel încă scăzut al consumatorilor; ratele mari ale inflaţiei şi dobânzilor bancare; structura producţiei este la scară mică şi sezonieră; lipsa investiţiilor; posibilităţi limitate de a se menţine calitatea produselor în stare proaspătă; lipsa concurenţei etc.

Oportunităţile, prin care la nivel de fermă şi sector de procesare se pot enunţa sintetic următoarele: îmbunătăţirea producţiilor şi calităţii acestora;

33

înfiinţarea Asociaţiilor de marketing; dezvoltarea produsului şi îmbunătăţirea gamei de produse prelucrate în cadrul unor pieţe; restructurările şi extinderea pieţelor; impulsionarea investiţiilor străine şi a celor cofinanţate prin programe nerambursabile.

Riscurile privesc următoarele: un instinct slab de încredere la cultivatori privind asociaţiile de marketing; acceptarea calităţii slabe a produselor în cadul pieţelor; eşecurile în implementarea acquis-ului; imposibilitatea sectoarelor de procesare de a satisface cerinţele de calitate; mediul de afaceri precar şi slăbiciunea continuă a economiei româneşti etc.

34

Cap.4. PIAŢA PRODUSELOR VITI-VINICOLE

4.1. Cunoaşterea pieţei produselor vitivinicole şi caracteristici în arealul teritorial al României

Vinul este un produs agroalimentar şi în consecinţă piaţa vinului face parte din ansamblul pieţelor agro-alimentare. În cadrul pieţei băuturilor, concurenţa între diferitele tipuri de băuturi joacă un rol important, dând dimensiunea cererii şi ofertei. Efectul de substituţie joacă puternic în concurenţa dintre băuturile alcoolice şi cele nealcoolice fiind un element esenţial al acestei pieţe, alături de concurenţa în cadrul categoriilor de băuturi.

Piaţa vinului este deja o piaţă matură, afectată puternic de evoluţiile favorabile sau defavorabile determinate de obişnuinţele alimentare şi comportamentul de cumpărare al consumatorilor. În ţările tradiţional producătoare şi consumatoare de vin, consumul de vin ordinar se diminuează rapid, în timp ce consumul vinului de calitate creşte lent. Comportamentul pieţei pare să fie determinat de deviza „să bei mai puţin, dar să bei mai bine”.

Referitor la piaţa vinului pot fi scoase în relief câteva modificări generate de comportamentul de consum constatat în actuala etapă din România:

- existenţa unor forme considerate inechitabile în consumul vinului (obiceiurile de consum şi sănătatea);

- micşorarea firmelor tradiţionale a meselor familiale care favorizau consumul de vin;

- campaniile anti-alcool care slăbesc promovarea vinului. La nivel mondial România ocupă locul X între ţările consumatoare cu

2,1%, nivel care este considerat mult inferior cifrelor de consum a altor ţări cum sunt Franţa (15,4%), Italia (13,9%), SUA (9,7%), Germania (9,0%), Spania (6,4%), Argentina (5,5%), Marea Britanie (4,6%).

Vinul de masă se consumă cel mai mult, deşi şi cererea acestuia este în scădere.

Vinul alb este preferat de consumatorii români ocupând 68,6% din cota de piaţă, urmat de vinul roşu cu 31,4%. Vinurile roze ocupă practic o cotă nesemnificativă a pieţei.

35

a. Structura şi calitatea producţiei viti-vinicoleReferitor la ponderea valorică a preţului strugurilor în preţul

vinurilor, se poate arăta (după Schwarzenbach), nivelul acestei ponderi se diferenţiază după categoria de calitate, astfel:

- vin nobil 25-40%, - vin de clasă 20-35%, - vin tipic 12-20%. Diversitatea varietală este caracteristica cea mai relevantă a

produsului vin. Vinurile se pot clasifica după mai multe criterii:a. După culoare, vinul poate fi: alb, rose, roşu;b. După vechimea lor, vinurile se clasifică în vinuri tinere (care au între

unul şi doi ani), vinuri mature (care ajung până la 4-5 ani) şi vinuri vechi care depăşesc şapte ani;

c. După conţinutul în zahăr la litru, vinurile se împart în vinuri seci, demiseci, demidulci şi dulci;

d. După conţinutul de alcool. După acest criteriu, vinurile se împart în vinuri de masă, care au un conţinut moderat în alcool şi vinuri de calitate superioară, care, la rândul lor au mai multe subcategorii cum sunt vinurile cu denumire de origine controlată şi vinuri cu indicaţie geografică recunoscută.

Vinurile de calitate sunt delimitate în două categorii: vinuri cu indicaţie geografică recunoscută. Aceasta este

denumirea teritoriului ce serveşte denumiri unui vin de unde acesta provine şi care exprimă caracteristicile şi calităţile specifice datorate în mod esenţial concursului factorilor naturali şi factorilor umani specifici acestei regiuni;

vinurile cu denumire de origine controlată. Denumirea de origine controlată este garanţia dată de către staţiunea de cercetare vitivinicolă aparţinând unei zone şi confirmată de autoritatea publică reprezentată de ONDOV (Oficiul Naţional al Denumirilor de Origine al vinului), că un vin posedă originea în chestiune, precum şi faptul că la producerea şi elaborarea sa se regăsesc calităţile şi caracteristicile desemnate potrivit definiţiilor, regulilor şi criteriilor prezentate de către organizaţia în cauză.

Gama sortimentală a vinurilor produse într-o regiune sau o ţară joacă un rol major în definirea strategiei de marketing.

36

În ţara noastră se produc, potrivit Legii viei şi vinului, următoarele categorii de vinuri (albe, roze şi roşii): vinuri de consum curent; vinuri de calitate superioară VS; vinuri cu denumire de origine controlată (DOC); vinuri cu denumire de origine controlată şi trepte de calitate (DOCC); cules la maturitatea deplină (DOCC-CMD); cules târziu (DOCC-CT); cules la înnobilarea boabelor (DOCC-CIB); îmbuteliat la producător; îmbuteliere specială; vin de vinotecă; vin medaliat; vin din butoaie alese; comoara pivniţei; rezervă; vin tânăr; vin maturat în baricuri; vinuri speciale ce cuprind vinurile spumante şi spumoase, vinuri aromatizate de tip vermouth şi pelin, precum şi cele alcoolizate.

Calitatea este criteriul primordial în politica de marketing. Separarea vinului în vin de masă – vin de calitate exprimă comportamente diferite ale consumatorilor, marketingul trebuie să valorifice aceste tendinţe. Astfel:

vinul ţăranului, vinul muncitorului, vinul elitelor, vinul de sărbătoare, vinul de timp liber.

Potrivit Cartei Vinului, denumirea de origine desemnează denumirea unui teritoriu servind la desemnarea unui vin care este originar din această regiune şi deci are caracteristici şi calităţi specifice, sunt datorate în mod esenţial concursului factorilor naturali şi umani proprii acestui teritoriu. În anumite cazuri (exemplu: Porto), denumirea geografică poate corespunde unei comunităţi teritoriale mai puţin importantă din punct de vedere geografic decât teritoriul de unde provine materia primă utilizata.

b. Oferta produţiei viti-vinicoleOferta este dată de capacitatea de producţie viti-vinicolă care reflectă

posibilităţile efective de producţie ce pot fi realizate. Prin noţiunea de „potenţial viticol” se înţelege, suprafeţele plantate cu viţă de vie pe rod, productive, drepturile în proprietatea viticultorilor, rezervele de drepturi şi plantaţiile autorizate dar încă nerealizate.

Strategiile comerciale ale ofertei conform condiţiilor pieţei au la bază politicile de diversificare a vinurilor de marca comercială şi de integrare în comerţul cu amănuntul (desfacerea) al vinurilor cu alte servicii (restaurante, hoteluri etc.).

37

La oferta naţională se adaugă şi cantităţile de vin provenite prin importul de vin, care s-au diminuat. Această situaţia a fost determinată de disponibilului intern al României, existent la preţuri accesibile în cadrul pieţei, precum şi din cauza unor taxe vamale.

Referitor la structura sortimentală a importului, se constată următoarele mutaţii:

- vinurile vărsate nu mai sunt preponderente la import;- importul s-a axat în principal pe vinuri îmbuteliate;- ponderea mare a achiziţiilor de vin din Republica Moldova.Primele 20 de firme de producţie de vin deţin aproximativ 80% din

producţia totală de vin de marcă din România.

c. Cererea de vin şi motivaţia socialăDe menţionat faptul că în mod frecvent consumatorii nu ştiu să facă

diferenţa între vinuri de înaltă şi de joasă calitate, iar puterea de cumpărare scăzută îi face să cumpere vinuri de calitate mai slabă.

Consumul de vin în România pentru perioada 1998-2001, s-a caracterizat prin scăderi ca volum şi valoare, cu referire specială asupra vinului de masă. La această scădere au contribuit mai mulţi factori cum sunt:

- inflaţia; - impozitele ce au grevat consumul;- scăderea producţiei de struguri şi creşterea consumului de băuturi care îi

fac concurenţă.Toate aceasta a atras şi o diminuare a consumului pe cap de locuitor care

a scăzut de la 32,4 litri/an în anul 1997 la 20,5 litri/an în anul 2000; comparativ, acest nivel situează România sub media consumului în U.E. care este de 37 litri/an.

d. Cererea consumatorului pentru vinuri şi/sau alte băuturi viti-vinicole

Cererea poate fi diferenţiată din punct de vedere:- geo-cultural (cu referire la caracteristicile geografice, sezoniere, a

circumstanţelor de consum etc.);- socio-demografic (influenţa vârstei şi statutului social al

consumatorului etc.).

38

În România pentru această etapă, în cadrul pieţei vinului se înregistrează o reconsiderare a consumului de vin de masă. Acest fenomen este influenţat de:

- factorii economici (preţul vinului şi veniturile consumatorului);- factorii socio-demografici (substituirea consumurilor de vin cu alte

băuturi,diminuarea consumurilor, creşterea populaţiei neconsumatoare de vin etc.).

Autoconsumul reprezintă un procent important din consumul de vin. De asemenea sunt foarte extinse vânzările realizate de către producători, direct de la exploataţii către consumatori. Această situaţie este explicată prin preţurile foarte atractive şi este foarte răspândită ideea că acest vin cumpărat direct de la producător este un vin mai natural şi autentic (faţă de posibilele falsificări ce se pot produce în sectorul de distribuţie).

Vinul este un produs cu o puternică motivaţie socială. Această afirmaţie se poate argumenta prin:

- se individualizează personalitatea umană în cadrul societăţii (exemplu îmbrăcămintea);

- vinul se constituie ca un indicator social;- preferinţele consumatorilor sunt în relaţie directă cu starea lor socială;- preferinţele consumatorului sunt în relaţie directă cu aşezarea

geografică;- preferinţele consumatorului sunt în relaţie directă cu diferitele

momente ale existenţei sale sociale, etc.

În ţara noastră, ca în majoritatea ţărilor de origine latină, vinul a însoţit afecţiunea colectivă legată de marile evenimente ale vieţii (naştere, botez, cununie, înmormântare) şi orice alt moment de solemnitate sau sărbătoare.

Consumatorul trebuie să fie protejat contra utilizării unei denumiri de origine pentru vinurile ce nu au dreptul la folosirea acestor denumiri sau la folosirea unor denumiri asemănătoare care pot conduce la confuzii. De asemenea, consumatorul trebuie să fie protejat de falsele indicaţii de provenienţă şi de oricare alt fel de înşelăciuni, contrafaceri şi concurenţa neloială

Ca şi în alte zone geografice, în România cererea pentru vin variază în mod considerabil pe grupuri de consumatori în funcţie de venit, obiceiuri, religie, tradiţie, regiune geografică, vârstă, sex, preferinţe de soi.

În mod sintetic se pot enumera următorii factori ai cererii:

39

veniturile scăzute ale consumatorilor tind să obţină vinuri de calitate inferioară, datorită interesului lor în minimizarea costurilor. Consumatorii cu venituri mari sunt în mod obişnuit pregătiţi pentru a plăti preţuri mai ridicate pentru o calitate mai bună.

obiceiurile sociale şi religioase pot fi determinante majore pentru tipul, cantitatea cerută şi calitatea vinului.

în funcţie de regiunea geografică consumul de vin poate fi structurat în următoarele procente:

Moldova 50% Ardeal 20% Muntenia 30%

Preferinţele românilor pentru acest tip de băutură alcoolică diferă substanţial în funcţie de diverse criterii cum ar fi, de exemplu: educaţia, veniturile şi ocupaţia acestora.

Una din trei persoane adulte din mediul urban consumă vin ambalat/îmbuteliat din comerţ, o dată pe lună, se arăta într-un studiu de piaţă realizat de compania Daedalus Consulting.

Cei cărora le place vinul îmbuteliat pot fi împărţiţi în trei categorii: băutori fercvenţi (6,0%), medii (27,7%) şi ocazionali (17,0%), în funcţie de frecvenţa cu care consumă această băutură alcoolică. Adică, mai des de o dată pe săptămână, cel puţin o dată pe lună şi mai rar de o dată pe lună.

Pe de altă parte, 13,1% din orăşeni nu au consumat acest tip de vin niciodată în ultimele 3 luni, 15,5% nu beau de obicei, vin ambalat/îmbuteliat, iar 20,8% nu consumă vin deloc.

Costurile postrecoltare şi preţurile la producţia viti-vinicolăInteresează costurile postrecoltare, care pentru produsul vin pot fi grupate astfel:

transport – carburanţi, lubrifianţi, salarii, asigurări; controlul cantitativ şi calitativ – ustensile, substanţe; tratament – materiale, ustensile; depozitarea – materiale, muncă, utilităţi; prelucrare – instalaţii, materiale, muncă, utilităţi; stabilizare – instalaţii, materiale, muncă, utilităţi; îmbuteliere – ambalaje, materiale; cercetarea pieţei – studii de caz; costurile comercializării etc.

40

Podgoria optează, în general, pentru practicarea unor preţuri rezonabile, dat fiind puterea scăzută de cumpărare a populaţiei, dar nici prea scăzute, datorită riscului asocierii preţului scăzut cu o calitate inferioară.

Nivelul preţului de consum în cadrul pieţei vinului este influenţat de:- raportul ofertă-cerere a vinului şi a celorlalte băuturi alcoolice şi

nealcoolice;- ponderea autoconsumului de vin;- posibilităţile puterii de cumpărare a populaţiei.Indicii preţurilor de consum la vin sunt inferiori celor realizaţi în

cazul altor produse alimentare cu toate că producerea vinului necesită cheltuieli mai mari. Raportul preţ/cantitate a crescut net în favoarea vinului, pe care societăţile de vinificaţie îl explică prin creşterea pretenţiilor consumatorului şi prin investiţiile pe care le-au făcut pentru ridicarea standardelor.

Filiera vinului este legată de anumite particularităţi (constrângeri) existente în prezent, cu referire la:

- importanţa economico-socială a colectivităţilor implicate în producţia şi consumul de vinuri - descreşterea investiţiilor în sfera comercială;

- limitările de reglementare (imposibilitatea reglementării denumirii produsului);

- deformarea concurenţei pe pieţele europene care descurajează alocarea de investiţii;

- cerinţe specifice pentru calitate; - diversitatea sortimentelor de vinuri care divizează piaţa acestui produs. Analiza pieţei vinurilor implică mai multe operaţiuni şi anume: reperajul prealabil al pieţelor concurente; comensurarea dimensiunii lor geografice şi a capacităţilor pieţelor; organizarea pieţelor; numărul şi importanţa operatorilor; volumul şi metodele de tranzacţie. a) Etapa de producţie viticolă include un ansamblu a fazelor tehnologiei

de cultură a viţei de vie, alături de cele economice. Pentru etapa de pregătire a producţiei vitivinicole, este necesară studierea unor componente importante cum sunt: importanţa culturii, politicile sectorului public, instituţii importante, facilitarea serviciilor, mediul înconjurător, acces la material biologic superior. Se pot face referiri la următoarele:

- Practicile de cultură ale viticultorilor sunt cele tradiţionale, în care predomină munca manuală şi cea a animalelor.

41

- Micii fermieri care aplică tehnologii sumare, cu referire specială la lucrarea de stropit care se aplică o singură dată, manual, cu un pesticid universal, asumându-şi riscurile de pierderi cantitative şi calitative. Pierderile de recoltă prin neaplicarea tratamentului la timp sunt de 20-30%.

- Costul de producţie al strugurilor reprezintă doar 19% din preţul vinului. Fiecare zi de întârziere a culesului peste momentul optim determină aproximativ 1% pierderi de producţie/zi.

- Mediul înconjurător pentru viţa de vie este favorabil, fiind necesar a fi valorificat de producătorii români. Există şi factori cu acţiune restrictivă (acţiunea devastatoare a ploilor abundente, secetei prelungite, îngheţului, grindinii, vânturilor puternice nu poate fi prevăzută).

b) Etapa postrecoltare, urmăreşte direcţiile de valorificare ale acestora. Valorificarea strugurilor pentru vin, constituie principala formă de

valorificare a strugurilor şi are ce are ca scop producerea vinului. Pentru acesta este necesară parcurgerea unei tehnologii specifice. În mod sintetic structura principalelor etape în această tehnologie este următoarea:

- culesul şi transportul strugurilor, care se face conform graficelor de recoltare, indicându-se ordinea de recoltare a soiurilor, forţa de muncă şi mijloacele de transport necesare;

- recepţia este atât cantitativă prin cântărire, cât şi calitativă, prin determinarea conţinutului de zahăr şi acidităţi;

- zdrobirea şi desciorchinarea strugurilor sunt operaţii mecanice de prelucrare efectuate mecanizat;

- separarea mustului şi presarea boştinei;- limpezirea mustului şi corecţia compoziţiei;- fermentarea mustului;- stocarea şi comercializarea vinurilorValorificarea strugurilor sub formă de sucuri constituie o formă

superioară de valorificare. Se obţin sucuri naturale cu un conţinut mare de zaharuri, o aciditate ridicată, dar şi proprietăţi organoleptice ale strugurilor, prin aceasta fiind argumentată valoarea alimentară ridicată.

Valorificarea strugurilor de masă presupune existenţa unor soiuri specifice, dar şi a unor lucrări complexe. Ca principale etape a lucrărilor din fluxul de valorificare sunt:

- recoltarea care trebuie făcută la momentul oportun;- încărcarea şi transportul strugurilor;- recepţia strugurilor de masă în sectorul de valorificare;

42

- condiţionarea strugurilor de masă care constă în sortare, cizelare, ambalare, prerăcire şi sulfitare;

- depozitare şi livrare.În valorificarea strugurilor de masă baza materială impune existenţa

halelor de sortare, a spaţiilor frigorifice dar şi a unor ambalaje specifice.Obstacolele existente în cadrul liniilor tehnologice de obţinere a

vinurilor de masă sunt reprezentate de: - obstacole tehnologice, concretizate prin slaba calitate a vinului şi/sau o

mare variabilitate faţă de zona de producţie;- obstacole legislative şi fiscale cu referire la actualul cadru instituţional în

sectorul viti-vinicol care în prezent permite foarte greu posibilităţi de introducere a unor inovări în acest sector;

- obstacole socio-economice, ce vizează mai ales formele şi repercursiunile preţului materiei prime şi costul tehnologiei de fabricaţie asupra preţului final al vinului, orientarea consumatorului spre alte băuturi existente pe piaţă la preţuri competitive etc.

c) Etapa de încadrare în piaţă, poate fi considerată cea mai semnificativă prin componentele acestei faze ale filierei, ce se pot delimita prin: intermedieri comerciale, informaţia pieţei, cererea consumatorului, exporturi, marketing şi costuri postrecoltare. Prin aceste faze prin care trece produsul vitivinicol, se pot identifica şi atenua pierderile ce pot apărea în cadrul acestei filiere, ce influenţează atât producătorul, cât şi consumatorul. Cunoaşterea pieţei este utilă mai ales în determinarea cauzelor pierderilor şi susţinerea acestora. Structura distribuţiei vinului a suferit schimbări datorită următoarelor consideraţii:

- industrializarea filierei datorată condiţiilor de distribuţie; - modificărilor apărute în evoluţia pieţei vinurilor cu referire la

schimbarea condiţiilor de aprovizionare, diminuare şi/sau schimbarea cererii de băuturi alcoolice (inclusiv a vinurilor), controlul preţurilor cu amănuntul, a mutaţiilor comerţului en detail cu vinuri prin care se urmăreşte un comerţ integrat, agenţii economici adoptând strategii foarte diversificate sub forma magazinelor, cooperativelor de consum, comerţului asociat etc.;

- dezvoltarea livrărilor de vinuri de către producătorii viti-vinicoli prin forma de vânzare directă la consumator sau în comerţul cu amănuntul prin aceasta scurtându-se circuitul de distribuţie etc.

d) Serviciile puse la dispoziţie de către instituţiile sectorului public şi/sau privat, determină randamentul şi calitatea strugurilor respectiv a vinului,

43

(mai ales în cazul gospodăriilor mici care au acces limitat la resurse şi informaţii). Dacă serviciile – asistenţa tehnică, informaţie, credit etc- vor fi uşor accesibile oricărui fermier, atunci şi producţia la hectar şi calitatea produselor vor fi ridicate. Se pot enumera:

Transportul. Serviciu care este asigurat de firme specializate, intermediari şi/sau integratori şi intervine la aprovizionarea cu material săditor, la transportul strugurilor la cramă şi la distribuţia vinului. Principalele probleme ce afectează transportul, şi implicit marketingul, sunt: starea defectuoasă a drumurilor, care ajunge chiar la inaccesibilitatea fermei, parcul de vehicule învechit şi poluant, restricţii privind tranzitarea oraşelor de către camioane etc.

Informaţia. Fermierii au accesibilitate redusă la informaţie, organizarea lor în cooperative sau organizaţii fiind redusă. Un rol important în asigurarea acestui serviciu revine Comisiei Naţionale de Statistică, (aceasta elaborează Anuarul Statistic în fiecare an), Agenţiei Naţionale de Consultanţă în Agricultură, Institutelor de Cercetări (care fac studii periodice asupra pieţei vinului), revistelor de specialitate. Astfel, fermierii vor veni în întâmpinarea cerinţelor consumatorilor, asigurând desfacerea certă a produselor.

Creditul. Rata înaltă a dobânzii percepută la contractarea creditelor, garanţiile de valoare mare frânează accesibilitatea fermierilor la credit. Băncile comerciale ar trebui sa aibă un rol important în creşterea investiţiilor în agricultură, iar colaborarea acestora cu MAAP facilitează implementarea politicii financiare în teritorii.

Aprovizionarea fermelor. Această activitate vizează aducerea de substanţe fertilizante, substanţe chimice, scule, echipament de irigare etc., reprezentând unul dintre serviciile cele mai eficiente. O asemenea activitate este asigurată direct de la unităţile producătoare sau de către intermediari specializaţi SCAPA, AGROMEC, FARMAVET. Principalele neajunsuri sunt: preţuri ridicate la resursele materiale, distanţele mari, ceea ce încarcă artificial costurile de producţie.

Asistenţa tehnică. Activitatea de asistenţă tehnică este slab asigurată, doar marile plantaţii viticole şi întreprinderile de procesare dispunând de personal calificat. Tendinţa este de a solicita acest personal şi în echipele de marketing ale marilor companii. Micii producători, însă, rămân în continuare tributari metodelor tradiţionale de cultivare a viţei de vie şi de obţinere a vinului.

Facilităţi postrecoltare. Drumul strugurilor pentru vin, de la fermă, se îndreaptă spre prelucrare. Pentru a asigura continuitatea procesului de producţie, materia primă nu se prelucrează în întregime. O parte este păstrată în camere

44

reci. Acestea se găsesc de cele mai multe ori la integrator, dar le putem întâlni şi în depozitele intermediarilor care aşteaptă un preţ mai bun în iarnă-primăvară pentru struguri. În acest caz, cheltuielile de depozitare trebuie să fie mai mici decât suplimentul de preţ primit.

Facilităţi postprocesare. Este vorba de condiţiile optime în care trebuie păstrat produsul vin. Principalele neajunsuri sunt pierderile datorate bolilor vinului şi pierderile mecanice.

e. Îmbutelierea vinului la locul de producţie, formă de desfacere directă în cadrul filerei vitivinicole din România

În România, oferta de vin pe piaţă este foarte variată din punct de vedere sortimental. În funcţie de caracteristicile lor calitative, de compoziţie şi de tehnologia de vinificare, în România se pot produce aproximativ 402 tipuri de vin, în următoarea structură sortimentală:

-11 tipuri de vinuri de consum curent,- 42 tipuri de vin de calitate superioare, -118 tipuri de vin de calitate superioară cu denumire de origine şi trepte

de calitate (VDOC).Îmbutelierea vinului coincide cu operaţia de ambalare, prezentă pe filiera

oricărui produs alimentar. Ambalajul vinului îndeplineşte cele patru funcţii economice: de

informare, reclamă, porţionare şi protecţie.Un aspect economic important, în această fază a filierei , este acela că

ambalajul are un preţ ridicat, deţinând între 5 şi 20% din preţul produsului. Ca urmare, în proiectarea modului de ambalare trebuie să se ţină seama de reducerea preţului ambalajului şi a volumului de manoperă specifică acestei operaţii, mai ales în cazul vinului care necesită multă forţă de muncă pentru îmbuteliere.

În acest context se pune problema existenţei unor circuite fără intermediari.

Cramele ca forme sectoriale a proceselor de vinificaţie din România, , s-au confruntat în perioada ultimilor 15 ani cu mari dificultăţi cum sunt:

- o producţie necorespunzătoare;- un nivel tehnologic scăzut şi echipamente tehnologice depăşite (tehnicile

de producţie au nevoie de modernizare);

45

- necesitatea de a îmbunătăţi metodele de cules şi transport şi instalaţiile de depozitare, toate acestea însoţite de modernizarea echipamentelor de protecţie ;

- nivelul de procesare, ambalare şi distribuţie este încă într-o situaţie care impune o îmbunătăţire pentru a se apropia de cerinţele UE ;

- existenţa unor dificultăţi în sistemul de desfacere prin înlocuirea vechiului sistem centralizat în distribuţia vinului.

Vinul reprezintă unul din produsele care nu lipseşte de la nici o expoziţie de produse agricole, fie ea locală, naţională sau internaţională. Cerinţele în cadrul expoziţiilor de vinuri sunt urmărite alături de elemente de natură tehnică sau comercială şi elemente specifice pieţei acestui produs cum sunt:

- edificarea asupra calităţii vinurilor din recolta unui an anume şi a celor din recolte mai vechi ce sunt supuse maturării şi învechirii;

- evidenţierea de noi partizi de vinuri ce pot delimita cantităţi pentru schimburile comerciale internaţionale;

- surprinderea de elemente edificatoare asupra potenţialului natural al regiunilor şi centrelor viticole, precum şi a soiurilor din cadrul acestora, în vederea stabilirii de noi încadrări în categorii de calitate şi pentru dobândirea dreptului de origine;

- furnizarea de informaţii referitoare la potenţialul oenologic al soiurilor nou introduse în cultură, arealele şi tehnologii noi de cultură, duratele de învechire a diferitelor tipuri de vinuri cu precizarea epocilor optime de punere în consum;

- noi orientări privind producţia viti-vinicolă pentru anumite areale teritoriale (cu referire la soiuri, sortimente, destinaţii, direcţii de producţie etc.), la nivelul stadiului de dezvoltare al viticulturii şi vinificaţiei în diferite regiuni viticole.

f. Promovarea şi comercializarea vinuluiAtitudinea consumatorului faţă de calitatea vinurilor, redate prin diferite

forme de investigare a pieţei, relevă pentru aceste produse următoarea structură calitativă: tipul de vin, soiul, culoarea, podgoria, preţul, ambalajul

Participarea la concursurile mondiale de vinuri oferă posibilitatea de a cunoaşte aspecte ale pieţei naţionale a vinului, cu referire la:

- producţia de vin ce se realizează în fiecare ţară participantă;

46

- calitatea vinurilor realizate de ţările participante ca expresie a condiţiilor climatice de care dispun, a tehnologiilor de elaborare, maturare şi condiţionare ce se aplică, a bazei tehnico-materiale de care dispune;

- ponderea vinurilor cu denumire de origine ale fiecărei ţări viticole participante;

- posibilităţile fiecărei ţări viticole de a participa la comerţul internaţional de vinuri;

- tendinţele pe plan mondial privind sistemele de cultură a viţei de vie, soiurile şi sortimentele practicate, tipurile de vin realizate, sistemele de maşini şi utilaje ce concură la aplicarea noilor tehnologii.

Evoluţia formelor de distribuţie a vinului poate fi caracterizată prin următoarele :

- dezvoltarea comerţului integrat ca formă de comercializare a unui volum important de vinuri şi prin care pot fi adoptate modalităţi de aprovizionare şi desfacere din ce în ce mai diversificate;

- dezvoltarea vânzărilor directe prin sectorul de producţie;- existenţa unor importante mutaţii în comerţul specializat de vinuri, cu

referire la vocaţia zonelor de producţie ce imprimă anumite caracteristici ofertei.

Analiza SWOT este de un real folos în cunoaşterea posibilităţilor valorificării producţiilor sectorului vitivinicol românesc, conform interpretărilor apar:

Punctele forte:- viticultorii integrează mai multe funcţii, iar sectorul viticol se

caracterizează printr-un grad ridicat de specializare şi zonare;- în fermele şi societăţile agricole specializate pe viţă de vie se cultivă

suprafeţe mari şi se practică tehnologii moderne;- strugurii destinaţi producerii vinului pentru comercializare se cultivă pe

suprafeţe mari, în special în exploataţii tip asociativ, societăţi comerciale agricole şi în unele exploataţii familiale din zonele de cultură a viţei de vie;

- la nivelul viticultorilor, costurile imputurilor, inclusiv cele cu forţa de muncă sunt reduse;

- la nivelul procesatorilor, costul materiei prime este redus;- existenţa organismelor profesionale şi interprofesionale, a organizaţiilor

guvernamentale şi nonguvernamentale pe întreaga filieră: ONIV, ONVV, ONDOV, APEV, PNVV etc.

47

Punctele slabe:- tehnologiile de cultură a viţei de vie în micile gospodării ţărăneşti sunt

tradiţionale, se bazează pa munca manuală şi pe tracţiunea animală;- suprafeţele cultivate sunt fărâmiţate;- structura suprafeţelor cultivate cu viţă de vie s-a deteriorat în ultimii ani

din punct de vedere al proporţiei viilor altoite şi hibride;- cultura viţei de vie necesită cheltuieli ridicate, în special cu acţiunile

fito-sanitare şi cu forţa de muncă; - tehnologiile de obţinere a vinului sunt învechite; - vinul produs în gospodăriile ţărăneşti este destinat cu prioritate

autoconsumului, iar cantităţile de struguri care se vând pentru procesare centrelor de colectare sunt reduse; - lipsa unei orientări spre calitate şi igienă.;

- lipsa unei orientări de marketing‚ la nivelul de podgorie‚ motivată de vârsta înaintată a podgorenilor proprietari şi de nivelul ridicat al autoconsumului;

- lipsa informaţiilor privind situaţia şi evoluţia pieţei;- sistemul de distribuţie este foarte fragmentat (multe firme private, de

dimensiuni mici) .

Oportunităţile:- tradiţia şi experienţa producerii vinului;- condiţiile de mediu (climă şi sol) sunt favorabile;

- în România, strugurii se obţin în şapte zone viticole consacrate şi se prelucrează în 160 de centre viticole;

- viţa de vie valorifică terenurile improprii pentru cultura mare;- filiera vinului se caracterizează printr-un gard ridicat de integrare

verticală;pentru sectorul vitivinicol a fost negociată o suprafaţă de 30 000 ha de vie hibridă pentru replantare cu vie nobilă, într-o perioadă de 8 ani.;

- investiţii în înfiinţarea de podgorii cu struguri din soiuri nobile, care produc struguri pentru vinuri de calitate;

- creşterea cererii pentru vin de calitate datorată educării şi reorientării preferinţelor consumatorilor de la vinul de masă, comercializat în vrac, la vinuri din soiuri nobile;

- segmentarea pieţei în „conservatori” şi „sofisticaţi” permite adaptare politicii de marketing pentru fiecare segment.

48

- investiţii străine pentru înfiinţarea de plantaţii cu vie nobilă şi de centre de vinificaţie;

- măsura de eliminare a accizelor la vin se înscrie în politica de reducere a fiscalităţii pe filiera vinului, (preţul vinului pentru producătorii din ţară scăzând cu 30-35%);

- comercializarea vinului în magazine organizate în pieţe constituie un punct comercial de desfacere pentru producătorii de scară mică care oferă vinul la preţuri reduse.

Ameninţări:- înfiinţarea plantaţiilor de vii necesită investiţii importante;- umiditatea excesivă, îngheţurile târzii de primăvară şi alţi factori

restrictivi de mediu, determină reduceri cantitative şi calitative de producţie;- strugurii sunt produse perisabile, ceea ce impune luarea unor măsuri

riguroase de transport, depozitare şi prelucrare;- strugurii recoltaţi trebuie transportaţi cât mai rapid pentru a fi prelucraţi;- ratele înalte ale inflaţiei şi dobânzii împiedică contractarea de credite şi

finanţarea investiţiilor în noi plantaţii, spaţii de depozitare, unităţi de prelucrare etc;

- blocajul financiar prezent pe întreaga filieră determină întârzieri „în lanţ” la onorarea plăţilor;

- puterea de cumpărare a consumatorilor este redusă;- lipsa informaţiilor accesibile privind structura industriei, rentabilitatea

acesteia, preţurile etc; - lipsa unor oportunităţi de angajare în mediul rural şi de obţinere a unor

venituri stabile împiedică procesul de restructurare a fermelor;- creşterea cererii pentru bere manifestată în anumite perioade ale anului

determină reducerea vânzărilor de vin;- penetrarea masivă pe piaţă a vinului de import, dacă productivitatea şi

calitatea produselor interne se menţine la un nivel scăzut;- apariţia noilor actori pe piaţa mondială a vinului: Australia, Noua

Zeelandă, Africa de Sud, Chile, antrenează o concurenţă acerbă pentru vinurile româneşti.

Politicile de îmbunătăţire a activităţii în cadrul filierei produselor vitivinicole pot fi axate pe probleme referitoare la:

49

a) informaţii de piaţă, analize şi prognoze necesare orientării producţiei în vederea obţinerii de produse adaptate cererii consumatorilor şi protecţiei acestora;

b) igiena produselor vitivinicole, originea şi etichetarea acestora;c) punerea în valoare a mărcilor de calitate şi a indicaţiilor geografice,

potrivit prevederilor Legii nr.84/1998 şi a Ordinului MAAP nr.86/1998, privind mărcile şi indicaţiile geografice;

d) activităţi de consultanţă, expertiză şi instruire destinate membrilor;e) rezolvarea amiabilă a neînţelegerilor dintre organizaţiile profesionale

membre;f) alte activităţi de interes comun pentru membri.Facilitarea serviciilor, reprezină o formă a avantajelor acordate pentru

sectorul viti-vinicol, dar şi pentru acestea se pot semnala deficienţe cum sunt: - principalele probleme ce afectează transportul, implicit, marketingul,

sunt: starea defectuoasă a drumurilor, care ajunge chiar la inaccesibilitatea fermei, parcul de vehicule învechit şi poluant, restricţii privind tranzitarea oraşelor de către camioane etc;

- fermierii au accesibilitate redusă la informaţie;- rata înaltă a dobânzii percepută la contractarea creditelor, garanţiile de

valoare mare frânează accesibilitatea fermierilor la credite;- asistenţa tehnică este slab asigurată.Politicile favorizante pentru sectorul producţiei vitivinicole, pentru care

se pot face referiri la probleme ale factorilor obiectivi existenţi de-a lugul filierei cum sunt:

- imposibilitatea practicării unei agriculturi raţionale şi economice din cauza fărâmiţării proprietăţii ţărăneşti în mici unităţi de exploatare;

- dotarea slabă cu inventar agricol şi cu alte mijloace de producţie a micilor proprietari agricoli;

- imposibilitatea micilor producători agricoli de a-şi valorifica surplusul de produse agricole în condiţii eficiente; acest factor a condus la înfiinţarea de cooperative de valorificare şi depozitare a produselor vitivinicole;

- viticultorii au probleme legate de teren, de forţa de muncă, de informare, de resurse financiare, de practică a culturilor, de conducere, de piaţă şi altele;

- problemele intermediarilor şi comercianţilor încep de la poarta fermei, deşi, în multe situaţii, cauzele problemelor se regăsesc în etapa de programare a producţiei. Intermediarii au probleme legate de capitalul operaţional,

50

comunicarea cu furnizorii, regularitatea în aprovizionare, calitatea produselor, infrastructură, transport etc;

- instituţiile din sectorul public au probleme interne cauzate de politica locală, probleme de personal, deficienţa resurselor, politici contradictorii, conducere defectuoasă şi altele.

Ansamblul acestor probleme impune transpunerea în practică a unor politici specifice ce se pot referi la:

- amplificarea exporturilor de vin către ţările UE fără taxe vamale;- reducerea suprafeţelor de vii direct producătoare-hibrizi, iar concomitent

înlocuirea acestor suprafeţe cu soiuri de struguri selecţionate, valoroase pe piaţa internaţională;

- facilităţi la achiziţionarea de material viticol din soiuri nobile (mergând până la acordarea gratuită a acestui material săditor);

- mărirea impozitelor pentru suprafeţele cu hibrizi producători direct.Politicile agricole de perspectivă ale UE urmăresc o corectare a

deficienţelor existente, avându-se în vedere şi alte măsuri de sprijinire a viticulturii în ţările actuale şi viitoarele ţări membre, respectiv:

- ajutoare financiare şi stimulente materiale de schimbare a structurii sortimentale sau de reconversie a plantaţiilor viticole în caz că se trece la viticultura ecologică;

- stimulente băneşti pentru valorificarea produselor vitivinicole în afara comunităţii (prime de export);

- ajutoare financiare pentru instalarea tinerilor familişti în mediul rural şi înfiinţarea unor exploataţii viticole şi încurajarea şi susţinerea asocierii;

- avantaje economice pentru firme de exploatare asociative şi cooperatiste (subvenţii, reduceri sau scutiri de impozite şi taxe, credite cu dobânzi preferenţiale);

- promovarea metodelor de producţie ecologice;- încurajarea dezvoltării activităţilor conexe şi complementare pentru

utilizarea mai bună a timpului de muncă, valorificarea operativă a produselor, sporirea veniturilor în ferme, hanuri, moteluri, agroturism.

Pentru România în actuala etapă se pot semnala elemente de restructurare cu influenţe certe benefice asupra sectorului vitivinicol.

a) Introducerea efectivă a Registrului viticol, considerat o necesitate mai ales de ordin calitativ pentru sectorul vticol românesc. Un rol important în aceste reglementări îl are elaborarea unui Registru Viticol, care constituie una

51

din coordonatele principale ale oricărei politici a pieţei viticole. Un registru agricol îndeplineşte cel puţin două funcţii de bază:

- oferă posibilitatea de a se cunoaşte potenţialul viticol;- existenţa posibilităţilor de controlul pentru aplicarea adecvată a

diferitelor măsuri de intervenţie structurale care se aplica pe piaţă (autorizările de noi plantări ,defrişări ,transfer).

b) Retragerile din cultură şi drepturile de plantare/ replantare sunt implementate prin măsuri care se referă la prime pentru abandonarea suprafeţelor cultivate cu vii, licenţe de plantare şi replantare a viilor, monitorizarea plantărilor şi defrişărilor suprafeţelor plantate cu vii etc.

c) Măsura de eliminare a accizelor la vin care se înscrie în politica de reducere a fiscalităţii pe filiera vinului. Prin acesta se pot încuraja producătorii interni, nivelul preţului vinului se poate diminua cu 30-35%, se pot evita riscuri prin care România să devină o ţară importatoare etc. Fondurile financiare care ar fi fost plătite ca accize ar putea fi folosite de producători pentru refacerea patrimoniului viticol îmbătrânit.

4.2.Instituţiile profesionale în sistemul de producţie şi filiera viti-vinicolă

MAPDR reprezintă principala instituţie ce reglementează activitatea pe filiera vinului. Conform Legii viei şi vinului, statul sprijină înfiinţarea organizaţiilor de producători şi a filierelor pe produs, pe baza liberei iniţiative. În vederea ameliorării funcţionării pieţei vinurilor de calitate cu denumire de origine controlată şi a celor de calitate cu indicaţie geografică recunoscută, guvernul analizează propunerile organismelor de filieră.

Instituţiile mai importante sunt cele aparţinând fie sectorului public – MAPDR cu departamente specializate, birou integrator pe produs, Institutul de Cercetări Vitivinicole Valea Călugărească, Patronatul Societăţilor producătoare de struguri, Oficiul Naţional al Denumirilor de Origine pentru Vinuri.

Cadrul instituţional ce îndeplineşte atribuţiile legate de orientarea activităţilor din domeniul viticulturii şi vinificaţiei, precum şi pentru îndrumarea şi controlul tehnic de specialitate în realizarea producţiei vitivinicole este format din următoarele instituţii:

- Inspecţia de Stat pentru Controlul Tehnic Viticol;- Oficiul Naţional al Denumirilor de Origine pentru Vinuri şi Alte Produse

Vitivinicole;- Oficiul Naţional al Viei şi Vinului.

52

CAP.5. FILIERA DE PIAŢĂ ŞI VALORIFICAREA ANIMALELOR VII ŞI CĂRNII

5.1. Structura schimbului producţiei animaliere

a) Producţia de carne de vită, reprezintă cca. 35% din totalul producţiei anuale de carne şi cca. 5-6% din producţia agricolă brută din România. Astfel sectorul carne de vită cuprinde: producţia (viţei pentru îngrăşare, viţei aflaţi în pregătire pentru sacrificare şi bovine mai în vârstă pentru sacrificare inclusiv vacile pentru carne), procesarea (carne proaspătă şi produse procesate), vânzarea cu ridicata şi cu amănuntul (ce are legături cu sectorul de lapte şi produse lactate şi cu alte sectoare de producere şi procesare a cărnii). Deşi există o oarecare specializare, multe din exploataţiile agricole şi afacerile care sunt implicate în sectorul de carne de vită dat fiind rasele mixte acţionează şi în sectorul producţiei de lapte.

Carnea de vită este adesea distribuită şi vândută împreună cu sau foarte aproape de carnea de porc sau de miel.

b) Producţia de carne de ovine, este legată de creşterea ovinelor activitate care se regăseşte pe tot teritoriul României. În cadrul produselor valorificate, carnea (alături de vindera cailor şi animalelor cu blană) deţin sub 4% din producţia agricolă a ţării.

c) Producţia de carne de pasăre, include producţia de găini, raţe, gâşte, curcani, păsări din familia bibilică şi păsări ornamentale. Producţia de carne de pasăre a fost estimată la cca. 15% din întreaga producţie animalieră. Acest sector cuprinde unităţi integrate de scară mare (10 asemenea companii livrează cca. 75% din totalul de carne de pasăre destinat pieţei) şi gospodării producătoare de scară mică (dar care produc cca. 60% din totalul cărnii de pasăre).

d) Producţia de carne de porc, reprezină cel mai important tip de carne din România, reprezentând peste 50% din totalul producţiei de carne. În mod tradiţional, România a fost un exportator net de carne de porc, dar începând din anul 1998, a intrat într-un deficit comercial, determint de un declin pronunţat al efectivelor de porcine. Printre cauzele care au condus la scăderea efectivelor de porcine în România se pot menţiona:

53

- concurenţa neloială determinată de importurile masive de porci vii şi carne de porc subvenţionate în procente de 45-50% de ţările exportatoare (Ungaria şi Polonia);

- lipsa surselor de finanţare pentru continuarea procesului de producţie determinate de conjunctura de piaţă nefavorabilă;

- încasarea cu întârziere a subvenţiilor;- lipsa cerealelor pentru furajare şi a nutreţurilor proteice din producţia

internă, determinate de seceta prelungită din anul 2003. Multe unităţi de abatorizare şi procesare operează cu mai multe specii, iar

carnea de porc reprezintă un sfert din valoarea adăugată în industria alimentară din România. Structura producţiei este concentrată în două componente ale sectorului: micii producători privaţi, cu accent pe consumul propriu sau pe vânzări la nivel local; mari unităţi integratoare care, frecvent se ocupă de creştere, îngrăşare, abatorizare şi procesare, totul în cadrul unei singure întreprinderi comerciale.

5.2. Specificul şi structura pieţelor de carne

Valorificarea producţiei animaliere, potrivit cerinţelor pieţei, este asigurată prin diferite sisteme specifice fiecărui produs sau grupe de produse. Prin varietatea mare de sisteme şi forme de creştere a animalelor, ţara noastră a determinat în actuala etapă o diversitate de forme în ceea ce priveşte pieţele animalelor vii şi cărnii. În mod frecvent aceste forme de piaţă pot fi grupate în:

- piaţa liberă a producătorilor agricoli specializaţi în creşterea animalelor;- piaţa întreprinderilor (agenţi economci) specializate în prelucrarea şi

industrializarea produselor animaliere;- piaţa întreprinderilor integrate care produc, industrializează şi

comercializează produse animaliere;- piaţa producătorilor de animale pentru selecţie şi pentru reproducţie. Se pot delimita anumite caracteristici pentru principalele specii:a) Piaţa cărnii de vită, este caracteristică prin faptul că în România

sectorul de carne de bovină nu există ca sector distinct, separat de alte tipuri de carne, iar pentru acestă specie, producţia de carne este considerată a fi un produs secundar sectorului de lapte şi produse lactate;

b) Piaţa cărnii de ovine, este predominată prin caracteristicile multifuncţionale ale sistemelor de producţie, de carne, lapte şi lână. La acestea se adaugă şi caracterul sezonier al consumului de carne de ovine;

54

c) Piaţa cărnii de porc, constituie cel mai semnificativ segment al producţiei de carne, care este amplificat prin tradiţia în consumul şi creşterea acestei specii;

d) Piaţa cărnii de pasăre, are o capacitate mai mică decât a celorlalte specii animaliere. Aceasta pentru motivul că în România piaţa organizată de carne de pasăre este aprovizionată aproape în exclusivitate de producătorii “industriali” integraţi şi din importuri. Cea mai mare pondere în producţia de carne de pasăre o deţine carnea de pui, urmată de carnea de curcan, cea de raţă şi cea de gâscă. Datorită faptului că în ţările central şi est europene o bună parte a producţiei este obţinută în gospodării personale, este dificilă estimarea precisă a sacrificărilor şi a greutăţii păsărilor la sacrificare.

5.3. Structura ofertei la producţia de carne

Oferta în cadrul pieţei de carne este asigurată de la următoarele categorii de animale: adulte, semiadulte şi tineret.

Animalele adulte, care încheindu-şi ciclul productiv şi alte direcţii de exploatare (lapte, ouă, etc.), sunt reformate anual din efectivul matcă şi destinate valorificării pentru carne. Datorită vârstei înaintate, ele furnizează o carne de calitate inferioară, necorespunzătoare cerinţelor tuturor categoriilor consumatorilor. Cota cu care această categorie participă pe piaţă la fondul de carne al fiecărei specii reprezintă 30-35%.

Animalele semiadulte reprezintă acele animale care după ce au fost crescute ca tineret, în majoritatea cazurilor în sistem extensiv, sau îngrăşate într-o scurtă perioadă de timp, sunt apoi valorificate pentru carne. Carnea obţinută din această categorie prezintă însuşiri superioare, asigurând pentru piaţă o cotă de carne a speciei respective de cca. 50-55%.

Animalele tinere (tineret) sunt considerate cele sacrificate până la vârsta menţionată la cele semiadulte şi au însuşiri calitative superioare. Cota cu care această catgorie participă pe piaţa producţiei de carne a speciei respective este de 10-15%.

Oferta în valorificarea taurinelor pentru carne, corespunde integral cerinţelor actuale ale consumatorilor, fiind solicitată în tot cursul anului. Pentru perspectivă, se întrevede o creştere a ofertei datorită măririi producţiei totale de carne de taurine destinate pieţei.

55

Pe linia imprimată de tehnologia de creştere a taurinelor se poate arăta că pentru această specie există următoarele tipuri de valorificări:

- valorificarea tineretului taurin pentru "carne albă", care este legată de existenţa viţeilor masculi, de la vaci de lapte;

- valorificarea viţeilor pentru producţia de carne "baby-beff", care reprezintă cea mai rentabilă formă de valorificare a viţeilor proveniţi de la vacile de lapte;

- valorificare tineretului taurin în sistem semiintensiv şi extensiv;- valorificarea animalelor adulte recondiţionate care se face printr-o

nutriţie adecvată timp de 40-45 zile, în acest fel putându-se îmbunătăţi calitatea cărnii.

Filiera cărnii de bovine este încadrată în sistemul tradiţional şi sistemul modern .

În continuare în cadrul filierei cărnii de bovine se pot distinge două tipuri, şi anume:

- circuitul de valorificare pentru animalele vii, care se caracterizează prin transportul animalelor vii la locurile de consum după care sunt sacrificate;

- circuitul animalelor abatate, prin care animalele sunt sacrificate în apropierea locului de producţie şi apoi expediate spre marile centre de consum sub forma carcasei de carne şi a altor părţi componente ale corpului animalelor. Factorii care influenţează specificitatea cererii în cadrul pieţei la carnea de bovine pot fi consideraţi următorii:

- factori sociologici şi demografici (cu referire la structura de vârstă şi ocupaţia consumatorilor);

- factorii psihologici (privind recomandările nutriţionale);- influenţa preţului asupra cărnii; - modificări ale formelor de consum pentru carnea de bovine; - segmentarea pieţei (proces materializat mai ales prin semnale de

calitate).

Oferta în valorificarea ovinelor pentru carne. Carnea de ovine considerată pentru ţara noastră ca o producţie secundară a fost asigurată, în cea mai mare parte, de la animalele adulte reformate şi de mieii cruzi sacrificaţi de timpuriu la greutăţi mici, cu scopul de a obţine cantităţi mari de lapte pe cap de oaie-mamă. În cazul cărnii provenite de la ovinele reformate se poate spune că aceasta nu are aspectul comercial şi nici însuşiri organoleptice preferate de

56

consumatori. În cazul mieilor cruzi pe lângă unele însuşiri pozitive apar şi unele neajunsuri, producţia de carne este considerată sezonieră şi sub diferite forme:

- valorificarea mieilor cruzi sau de lapte provine de la mieii din perioada de alăptare la vârsta de 4-6 săptămâni şi de la 8-12 kg, dacă aparţin raselor locale, de la 15-22 kg dacă provin din rasele specializate sau din metişi industriali. Valorificarea acestor miei este nerentabilă (se sacrifică în perioada în care energia lor de creştere este maximă);

- valorificarea mieilor de 100 zile (circa 13-16 săptămâni), care pe baza unui spor zilnic de 250 g/zi pot avea greutăţi de sacrificare de 25-35 kg;

- valorificarea tineretului ovin îngrăşat este furnizată de animalele în vârstă de 6-7 luni şi de peste 35-40 kg. Este categoria de carne este cea mai solicitată de consumator, motiv pentru care este necesară practicarea acestui tip de creştere şi valorificarea pe o scară mai mare. La acestă categorie există tipurile: de carne şi de grăsime;

- valorificarea batalilor tineri, care se face la înţărcare, la 6 luni sau la 12 luni. Acest mod de valorificae se face sporadic sau în greutăţi reduse, valorificare nefiind rentabilă;

- valorificarea batalilor adulţi, care se practică după parcurgerea câtorva cicluri de producţie (circa 3 ani), se pot obţine greutăţi de 50-60 kg. Această formă de valorificare nu este rentabilă, întrucât lâna obţinută nu compensează avantajos investiţiile efectuate în cei circa 3 ani;

- valorificarea ovinelor adulte pentru carne provine de la oile şi berbecuţi reformaţi, de regulă după vârsta de 5 ani. Producţia anuală de carne de ovine adulte destinată pieţei este de circa 20-25%. După recondiţionare pot fi sporuri de circa 10-12 kg greutate vie.

Oferta în valorificarea porcinelor pentru carne. Dinamica pieţei cărnii de porcine pe plan mondial este influenţată în actuala etapă de următorii factori:

- bilanţul deficitar pentru carnea de porcine;- concentrarea producţiei care este însoţită de o modernizare a

echipamentelor tehnologice;- evoluţiile regionale foarte divergente;- organizarea economică a pieţelor pentru carnea de porcine care în

prezent este în plină dezvoltare;- o atracţie de noi parteneri la piaţa europeană a cărnii de porc

reprezentând o puternică formă concurenţială.

57

Valorificarea porcinelor pentru carne are la bază existenţa unor rase specializate în producţia de carne, conform cererii consumatorilor. La creşterea în sistem intensiv, greutatea economică de valorificare este de 110-120 kg. Abatorizarea porcinelor şi procesarea cărnii de porc a reprezentat cca. 25% din valoarea adăugată brută în industria alimentară din România.

Valorificarea porcinelor îngrăşate pentru bacon se referă la carnea valorificată de la porcii tineri, în vârstă de 6-7 luni care au fost supuşi unui anumit regim de hrănire până la greutatea de 85-95 kg.

Valorificarea porcinelor pentru îngrăşare mixtă de carne şi grăsime, se referă la acea formă de creştere la care prin sacrificare se obţine o carne care se pretează foarte bine pentru consumul în stare proaspătă sau în industria alimentară. Greutatea la care ajung animalele este de 130-140 kg.

Valorificarea porcinelor pentru grăsime se referă la îngrăşarea porcilor adulţi sacrificaţi, menţinuţi în îngrăşătorii până la greutăţi de 150-180 kg.

Valorificarea şi desfacerea produselor pentru carne se face în magazine specializate, în vrac, cântărite la solicitarea cumpărătorului sau în cantităţi mici preambalate. Fluxul activităţilor de valorificare a cărnii la intern şi export este condiţionat de interferenţa formelor de intervenţie guvernamentale şi a concurenţei pe piaţă pentru fiecare activitate din acest flux; în punerea cărnii la dispoziţia consumatorului sunt integrate cele mai adecvate forme de control, în urma cărora rezultă produsul acceptat sau refuzat. Desfacerea se mai poate realiza şi prin livrarea animalului viu consumatorului efectiv.

Oferta în valorificarea păsărilor pentru carne. Oferta de carne de pasăre a fost dominată de comercializarea produselor congelate şi doar în ultimii ani a început să se dezvolte piaţa produselor refrigerate. Oferta de carne de pasăre este structurată în cadrul pieţei din punct de vedere al provenienţei astfel:

- de la marile unităţi comerciale care integrează atât producţia cât şi majoritatea etapelor din filieră. Piaţa organizată de carne de pasăre este aprovizionată aprope în exclusivitate de marii producătorii “industriali” integraţi şi din importuri. Producătorii integraţi au propriile lor reţele de sacrificare şi distribuţie şi aprovizionează direct o gamă largă de detailişti. Aceşti mari producători integraţi dezvoltă în prezent o gamă largă de produse procesate şi se află în poziţia de a dezvolta acestă piaţă;

- pentru sectorul producţiei din gospodăriile rurale oferta este atât de la rasele specializate pentru carne cât şi de la cele pentru ouă. Acest sector nu

58

are o ofertă semnificativă de carne de pasăre pe piaţa organizată. Gospodăriile sacrifică găini pentru autoconsum, surplusul de păsări fiind oferit spre vânzare sub formă de păsări vii pe pieţele stradale organizate sau neorganizate. Calitatea cărnii de pasăre provenită din sectorul gospodăriilor, este foarte diferită datorită faptului că păsările vii valorificate sub acestă formă reprezintă un amestec de găini la finalul ciclului de producere al ouălelor şi al surplusului de păsări tinere.

Previziuni privind evoluţia cărnii de pasăre. Pe termen mediu şi lung se întrevede o evoluţie favorabilă a ofertei de carne din sectorul avicol, prin menţinerea unui ritm accelerat al producţiei. Principalii factori care determină creşterea ofertei producţiilor de pasăre realizate, pot fi delimitaţi prin următoarele categorii:

- factori legaţi de produsele din carne cu referire la, evoluţia costurilor, divesitatea ofertei, factorii nutriţionali, factorii de organoleptici, comoditatea utilizării cantităţilor de carne ambalate etc;

- factorii legaţi de producţie care privesc uşurinţa de creştere, uşurinţa alimentării, rezistenţa păsărilor la situaţiile patologice, aplicarea uşoară a proceselor de selecţie, organizarea uşoară a producţiei;

- factori legaţi de evoluţia preţurilor care în cadrul pieţei care sunt foarte competitive în compataţie cu celelalte sortimente de carne.

Preţurile primite de fermierii români la carne sunt la un nivel mai scăzut din preţul ponderat al UE. Din acest punct de vedere oferta de carne din România poate fi competitivă. Preţurile la carnea de porc sunt mai mari decât pentru carnea de vită.

5.4. Volumul şi structura cererii de carne

Cererea consumatorilor pentru produsul carne este considerat un rezultat al combinaţiei diferiţilor factori de ordin economic (legaţi de veniturile consumatorilor şi nivelul preţurilor), de ordin politic, tehnic şi alţi factori socio-culturali (în special credinţele religioase şi de alimentaţie dietetică), precum şi influenţa pe care o exercită oferta asupra cererii de carne. Efectiv în cadrul pieţei nivelul cererii globale de carne este determinată de următorii factori:

- procentul creşterii anuale a populaţiei şi modificările structurale pe categorii de vârstă;

59

- reacţia consumatorilor la variaţia preţului (sensibilitatea cererii la modificarea preţului);

- reacţia consumatorilor la variaţia venitului propriu (elasticitate-venit).În perspectivă, conform cerinţelor consumatorilor şi perfecţionării

tehnologiilor de creştere a animalelor, se prevede ca oferta producţiei de carne obţinută de la animalele semiadulte să înregistreze o descreştere în favoarea celor furnizate de tineret.

Factorii care influenţează oferta sunt legaţi de numărul de animale şi sistemele de producţie practicate (specializate sau mixte).

5.5. Filiera cărnii

Producţia, a suferit modificări după anul 1989, în sensul unei scăderi a numărului de animale mai ales de la speciile bovine şi ovine. Acestea au condus la o îmbunătăţire a randamentelor, a îmbunătăţirii stării de sănătate, dar şi la o scădere a cererii de carne de la aceste specii. Este manifestată natura fragmentată şi la scară mică a producţiilor de carne care la unele specii specii este concentrată în sectorul de ferme private şi ţărăneşti. În actuala etapă producătorii din România pot valorifica producţia de carne prin livrarea către un intermediar (cu destinaţia export sau piaţa internă), sau sacrificarea şi comercializarea prin forţe proprii. Aceasta îngreunează colectarea de animale pentru abatoare. În cadrul filierelor de carne după 1989 în România s-a dezvoltat o dublă reţea de distribuţie. În anul 1999 exista un număr de peste două mii de unităţi de procesare a cărnii.

Calitatea cărnii de vită este compromisă fiind considerată produsul secundar la sectorul lapte. Pentru perioada respectivă această situaţie semnifică o anumită concentrare în industria cărnii.

Se pot desprinde caracteristici considerate puncte forte cele două dimensiuni ale formelor de producţie:

- producţia la scară mică în fermele familiale, se carcaterizează printr-o producţie de auto-suficienţă, cu imputuri scăzute, alături de disponibilitatea extensivă a forţei de muncă având costuri scăzute, o natură multifuncţională a producţiei şi o disponibilitate substanţială de păşuni şi culturi cerealiere;

- producţia la scară comercială largă, constituie un sector comercial reprezentativ pentru care există o piaţă internă de o mare capacitate şi producători integraţi la scară mare. La această producţie se pot enunţa caracteristici referitoare la: existenţa producătorilor principali care au o

60

producţie la scară mare (dimensiunea acestor unităţi este mai mare decât a multor producători din UE); existenţa unor efective de porcine de o calitate genetică acceptabilă; existenţa forţei de muncă la costuri scăzute; proximitatea unor furnizori extensivi de cereale la preţuri competitive în România sau alţi furnizori din zona Mării Negre; integrarea verticală cu activităţile de abatorizare/procesare şi distribuţie/activităţi de vânzare cu amănuntul din aval, sau direct conectaţi cu propriile lor facilităţi de abatorizare/procesare.

Cu toate acestea în prezent pentru sectorul producţiei de carne din România se manifestă o competitivitate tehnică şi economică scăzută datorită:

- greutăţii mici la tăiere; - înregistrarea unor sporuri în greutate zilnice reduse; - rata redusă de conversie a furajelor. Recepţia animalelor vii pentru carne se referă la aprecierea calitativă şi

cantitativă (atestarea datelor privind numărul animalelor, greutatea, calitatea înscrisă în acte etc.). Aprecierea calităţii animalelor se face "în viu" şi după sacrificare.

Aprecierea calităţii animalelor "în viu" . Este un rezultat al factorilor intrinseci (rasă, sex, vârstă) şi a factorilor extrinseci (sistemul de creştere şi alimentaţie). Acţiunea conjugată a acestor factori trebuie corelată cu preferinţele solicitate de consumator. Se ţine seama de:

- vârstă (considerându-se că pe măsura înaintării în vârstă creşte randamentul la tăiere, dar nu şi calitatea cărnii );

- greutatea corporală (elemet component de apreciere, corelată cu vârsta şi rasa animalului);

- conformaţia corporală (depinde de specie, rasă, tip productiv şi vârstă);

- aspectul corpului animalului, precum şi a principalelor regiuni corporale de carne;

- starea de îngrăşare. Certificările pe care le poate atesta calitatea pot fi determinate prin.

aprecieri generale, măsurători, cântăriri, prin metode fizice chimice.

5.6. Sistemului de stabilire a calităţii animalului pe baza cantităţii şi calităţii cărnii după tăiere

Presupune respectarea unor cerinţe, şi anume:

61

- alegerea şi expedierea animalelor pe baza graficului de livrare între producătorul agricol şi beneficiar;

- livrarea animalelor în condiţii normale de furajare şi a unui transport rapid;

- limitarea repaosului animalelor înainte de tăiere la minimum 6 ore şi la maximum 12 ore;

- individualizarea animalelor cu numărul matricol, înscris pe bonul de transport;

- sacrificarea care se face în prezenţa delegatului unităţii predătoare, iar greutatea animalului se stabileşte prin cântărirea cărnii calde, imediat după tăiere.

Totodată având în vedere diferenţierile între tehnologiile de obţinere a animalelor, încadrarea corectă pe calităţi trebuie să ţină seama de aprecierea organoleptică (după ochi), combinată cu rezultatele obţinute după sacrificarea animalelor, şi determinarea randamentului la tăiere şi a calităţii carcasei.

Ca atare recepţionarea animalelor trebuie să se facă respectând anumite condiţii ce influenţează rezultatele obţinute, şi anume:

- respectarea intervalului de timp de la ultima hrănire şi adăpare, pentru a nu exista diferenţe peste limitele admise;

- funcţionarea corespunzătoare a aparatelor destinate cântăririi animalelor;- respectarea cu rigurozitate a prevederilor standardelor în vigoare cu

privire la încadrarea animalelor pe calităţi;- desfăşurarea într-un timp cât mai scurt a operaţiilor de cântărire şi

preluare;- asigurarea mijloacelor de transport corespunzătoare pentru deplasarea

aniumalelor la bazele de predare;- întocmirea corectă a documentelor de evidenţă care însoţesc animalele

pe timpul transportului, pentru a evita orice situaţie ce ar produce perturbări şi întârzieri în transportarea animalelor.

Transportul animalelor. Presupune crearea unor condiţii corespunzătoare în transportul animalelor prin care trebuie să evite anumite inconveniente, ce pot avea repercursiuni asupra rezultatelor obţinute în valorificare. Aceste cerinţe pot fi considerate următoarele:

- respectarea condiţiilor de ordin igenico-sanitar (cu referire la curăţirea şi dezinfectarea mijloacelor de transport);

- asigurarea stării tehnice a autovehiculelor, prin aceasta asigurându-se protejarea animalelor pe timpul transportului;

62

- alegerea celor mai potrivite mijloace de transport (rutiere, feroviare, navale sau aeriene), în funcţie de cerinţele diverselor specii şi de condiţiile concrete existente;

- amenajarea mijloacelor de transport în conformitate cu cerinţele fiecărei specii şi categorii de animale, pentru a se putea crea condiţii cât mai bune pe timpul transportului.

Abatorizarea şi procesarea. Reprezintă activităţi reprezentate în întreprinderi comerciale de procesare, care în mod frecvent se ocupă şi de creştere, îngrăşare şi abatorizare. Marile unităţi comerciale utilizează practici relativ moderne de creştere a animalelor, dar adăposturile pentru animale, fabricile şi echipamentele pe care le folsesc sunt învechite şi, în multe cazuri într-o stare de proastă întreţinere. Abatoarele mari/importatorii vând cu ridicata produsul carne în întreaga ţară.

Unităţile de scară mare se confruntă cu mari dificultăţi în organizarea aprovizionării cu animale vii în principal datorită existenţei unui număr mare de mici producători existenţi şi a reducerii efectivelor totale. Există de asemnea un sector dispersat de abatoare şi unităţi de procesare care în principal tind să răspundă nevoilor comunităţii, dar manifestă o concurenţă semnificativă pentru marile unităţi. Cea mai mare parte a cărnii este procesată şi ditribuită prin reţeaua locală a abatoarelor de scară mică, dintre care multe s-au asociat cu magazine de măcelărie şi pieţe ţărăneşti. Pentru taurine şi ovine nu există un cadru legal prin care să se raporteze numărul şi greutatea animalelor pe care le sacrifică.

Totodată sistemele de sacrificare utilizate de micii producători, sunt mult mai ieftine datorită lipsei costurilor impuse, comparativ cu facilităţile unor tehnologii existente abatoarele specializate, nu există suficiente deprinderi pentru pregătirea cărnii ( datorită faptului că nu există producători specializaţi ), toate acestea putând avea riscuri pentru sănătatea publică.

Într-o viziune sintetică pentru sectorul de abatorizare şi procesare din filiera cărnii din România se poate caracteriza în actuala etapă prin următoarele:

- capacitate adecvată pentru oferta disponibilă, respectiv facilităţi pentru procesarea diferitelor specii animaliere;

- stabilirea unor măsuri de licenţiere pentru locaţiile aprobate;- existenţa unor structuri de bază pentru provenienţa produsului de la

poarta fermei către consumator;

63

- piaţă semnificativă pentru bucăţi de carne şi măruntaie mai ieftine (tradiţie puternică a cosnumului de cane prelucrată);

- existenţa unei baze de aprovizionare legată prin proprietatea asupra întreprinderilor care au facilităţi integrate de producţie, de abatorizare şi procesare;

- o anumită parte din marii producători (de exemplu pentru carnea de porc cca. 20% din agenţii economici), au şi activităţi de desfacere cu amănuntul. Prin aceasta se permite o mai mare coordonare a lanţului de aprovizionare. La nivelul UE pentru operatori şi organizaţiile care comercializează carne conform codurilor tarifare etichetarea este obligatorie.

5.7. Comerţul cu carne

Relevă următoarele caracteristici: - producţia din acest sector comercial are o structură bună, ca

dimensiuni, dar restul sectorului este de scară foarte mică;- carnea de porc şi de pasăre este dominantă pe piaţa internă.

Comercializarea porcilor vii şi carcaselor de porc, precum şi plata aferentă, se fac în concodanţă cu anumite standarde ce se bazează pe greutate şi nu pe clasificarea carcaselor după sistemul SEUROP al UE;

- cantităţile de carne comercializate sunt încă mici în comparaţie cu producţia totală de carne;

- comerţul cu amănuntul la nivel naţional este încă nedezvoltat, fiind dominat de un număr mare de pieţe de desfacere a produselor alimentare specializate, mici/mijlocii şi de suprmarketuri la scară mică. Vechile sisteme de comercializare sunt în scădere deoarece au fost supuse unor revizuiri majore în primii ani după revoluţie. Din producţia comercializată de carne de vită se estimează că cca. 83% este comercializată, iar din aceasta 37% este destintă procesării;

- pentru carnea de porc se estimează că numai jumătate parcurge lanţul comercial de marketing, restul fiind destinat autoconsumului. Există şi implicări a investiţiilor străine sub forma diferitelor firme mixte. Pentru export predomină animalele adulte de la specia ovine, cu destinaţie pentru ţările islamice;

- balanţa naţională pentru aniamalele vii de carne a fost în favoarea importurilor.

64

Punctele forte ale comerţului cu carne; srtuctura formelor de distribuţie în România: 1. pieţele fermierilor, care constituie un punct comercial de desfacere pentu producătorii la scară mică;

2. pieţele stradale, prin care pot fi cunoscute probleme forte cum sunt: se oferă siguranţa plăţii pentru producători/procesatori la scară mică; oferta de crane este la un nivel scăzut al preţurilor (element important pentru consumatorii cu venituri mici); existenţa unor costuri scăzute ale facilităţilor;

3. distribuitorii cu ridicata, care oferă acces la pieţele îndepărtate pentru procesatorii de dimensiuni mici şi mijlocii;

4. micile magazine, prin: amplasamente în centre urbane importante, în zone rezidenţiale care asigură accesul liber la un segment mare din piaţa de desfacere cu amănuntul disponibilă; asigură o largă disponibilitate a produselor; 5. supermarketuri şi pieţe de desfacere cu ridicata majore, pentru care se pot menţiona:

- desfacerea cu amănuntul care se desfăşoară într-un mediu de înaltă caliate igienică;

- expertiză străină cu un înalt nivel de experienţă în pregătirea şi desfacerea cu

amănuntul a tuturor tipurilor de carne; - existenţa unui sortiment bun de produse, dar şi o creştere continuă a

disponibilităţilor produselor; standarde bune ale serviciilor; - niveluri ridicate de eficienţă în comparaţie cu distribuitorii cu

amănuntul din domeniul achiziţionării de produse, a vânzării şi a ltor funcţii;

- tendinţa de creştere a disponibilităţii produselor pentru unele magazine mici (acolo unde se poate cumpăra în vrac, de exemplu Metro);

- este un segment de piaţă în creştere.

5.8. Consumul de carne

A suferit un declin în România, în periada tranziţiei, datorită scăderii producţiei sortimentale de carne (bovine, ovine şi porcine), dar şi datorită restricţionărilor generate de nivelurile încă ridicate ale preţurilor.

Pentru carnea de pasăre consumul pe locuitor a crescut, motivat de creşterea PIB, dar şi de preferinţele consumatorilor pentru acest sortiment. Acest

65

consum ar putea creşte dacă ar fi disponibilă o strucură a ofertei calitativ sortimentală.

Strategiile de marketing, au permanent în atenţie împiedicarea unor prejudicii privind majorarea preţurilor în cadrul filieri cărnii, care ar putea genera o scădere a consumului

8.9. Oportunităţi şi perspective ale pieţei animalelor vii şi cărnii

a) Evoluţii în consumul de carne: se va înregistra o creştere la carnea de porc, bovine şi pasăre

(nivelurile ajungând la 562, 260 şi respectiv 448 mii tone), iar în anul 2025 creşterile acestor producţii faţă de anul 2000 vor fi la niveluri de 139, 170 şi 189%;

consumul mediu pe locuitor pentru carne, produse din carne, organe va înregistra de asemenea creşteri în anul 2025 faţă de anul 2000 de 155%. Cu referire la solicitările României pentru animalele destinate producţiei de carne, a fost stabilit un nivel de 1,583 milioane capete animale de abatorizare sau export;

la nivel naţional va exista un număr însemnat de unităţile de mari dimensiuni în producerea animalelor vii pentru carne (peste 2/3) vor avea şi propriile facilităţi de procesare, iar din acestea este semnalată existenţa de unităţi care posedă şi propriile magazine de desfacere. Aceste activităţi integrate în aval sunt esenţiale pentru profitabilitatea generală a întreprinderilor respective în perioadele în care preţurile sunt mai scăzute, cu condiţia să fie conduse eficient;

lipsa calităţii şi a uniformităţii produselor furnizate constituie încă o constrângere ce împiedică achiziţionarea de produse de carne în România. Eşecul satisfacerii cerinţelor calitative nu numai că va duce la creşterea penetrării importurilor, dar un eşec în îndeplinirea cerinţelor acquis-ului comunitar în aceste privinţe poate pune în pericol procesul de aderare la UE. Permanent în cadrul pieţei animalelor vii şi cărnii este necesară cunoaşterea oportunităţilor de filieră.

b) Referitor la producţia comercială pentru animale vii şi carne, se pun probleme de oportunitate privind inovaţia tehnologică, la care vor exista diferenţieri la nivelul dimensinilor unităţii de producţie structurate la scară mică, mijlocie şi mare.

66

Pentru producţia la scară mică şi mijlocie se pot menţiona următoarele probleme:

dezvoltarea unui sector comercial la producătorii mici şi mijlocii. Se manifestă necesitatea dezvoltării sectorului unităţilor de dimensiuni mici şi mijlocii care produc mai mult decât acoperirea consumului propriu;

îmbunătăţirea tehnologiilor de producţie, cu referire nivelul materialului genetic, la furajare, la adăposturi, a depozitelor de furaje ect., care se pot realiza prin investiţii;

îmbunătăţirea conexiunilor orizonatale între producătorii mici şi mijlocii pentru a le permite să atingă o scară comaptibilă cu sectorul de procesare (ne referim mai ales la cerinţele acestui sector de procesare), dar şi a cerinţelor de export (facem referiri la creşterea cererii de ovine pentru ţările arabe). În acest fel micii producători îşi pot dezvolta un sistem durabil al producţiei;

dezvoltarea unui sistem informaţional care să asigure săptămânal date referitoare la preţurile pieţei, îmbunătăţind astfel poziţia de negociere a producătorilor;

înfiinţarea unor asociaţii (cooperative) de marketing care să îmbunătăţească puterea de negociere a producătorului individual (mai ales cu procesatorii );

dezvoltarea pieţelor en gros, prin reţele de colectare pentru a se crea un anumit volum într-un singur loc şi în aceiaşi perioadă (fiind îmbunătăţită eficienţa transferului);

oportunităţi de dezvoltare a unor măsuri UE de sprijin pentru mediul înconjurător prin crearea de legături între producţia de carne (în special de bovine şi ovine), din zonele marginale /înalte cu atingerea obiectivelor de mediu. Facem referiri la sistemele pastorale care sunt sensibile la mediul înconjurător.

Producţia comercială de animale pentru carne la scară mare încadrează oportunităţi cum sunt:

- îmbunătăţirea randamentului tehnic prin programe de instruire legate de toate aspectele îngrijirii animalelor;

- îmbunătăţirea abilităţilor de management al problemelor de ordin tehnic, dar şi al afacerilor prin instruire;

- îmbunătăţirea calităţii prin introducerea unui sitem de clasificare a cărnii bazat pe calitate;

67

- intensificarea conştientizării riscurilor şi hazardurilor de biosecuritate prin instruirea privind sistemele şi procedurile de biosecuritate;

- îmbunătăţirea şi permanenta cunoaştere a situaţiei şi perspectivelor pieţei animalelor vii şi cărnii, prin accesul la informaţiile legate de aceste pieţe;

- îmbunătăţirea randamentului tehnic prin crearea şi diseminarea unui program solid (bine fundamentat) de benchmarking.

c) Oportunităţi pentru întărirea nivelului de procesare din cadrul filierei cărnii din România pot fi considerate următoarele:

- structura de abatorizare şi procesare a cărnii este foarte fragmentată, fiind necesară o integrare a acestor activităţi, prin care nivelul de viabilitate a distribuţiei cărnii poate creşte. Numai sectorul comercial beneficiază de existenţa unor întreprinderi integrate care includ activităţi de abatorizare şi procesare şi de creştere a animalelor;

- creşterea calităţii şi a eficienţei producţiei prin investiţii în tehnologie modernă;

- dezvoltarea produselor prin cunoştinţe îmbunătăţite privind cerinţele pieţei şi ale consumatorilor, cu referire la produsele din carne cu valoare adăugată;

- creşterea eficienţei proceselor încadrate în fluxurile de filieră prin adaptarea imprimată de piaţă (fuziuni şi achiziţii care dau posibilitatea producţiei la scară şi a specializării producţiei);

- atragerea investiţiilor străine directe pentru a se sprijini dezvoltarea acestor capacităţi. Investiţiile străine sunt foarte reduse în filierea animalelor vii şi cărnii din România;

- extinderea pieţelor prin reţele/parteneriate cu detailişti de prestigiu pentru achiziţionare şi distribuţie;

- colaborarea cu producătorii şi distribuitorii cu amănuntul (posibilitatea existenţei de parteneriate), pentru a crea un mecanism de feedback puternic prin care să se comunice cerinţele pieţei;

- îmbunătăţirea infrastructurii, astfel încât procesatorii să procure mai eficient animalele necesare;

- redezvoltarea facilităţilor sectorului de procesare, în funcţie de amplasamentul /scara actuală a producţiei.

d) Referitor la cunoaşterea oportunităţilor pentru crearea şi/sau consolidarea segmentului de distribuţie din cadrul filierei la produsul carne, se urmăreşte:

68

- fructificarea vânzărilor la scară mare într-o piaţă extensivă din punct de vedere geografic. Aceasta datorită pieţei de consumatori din România (22 milioane de consumatori) unde există o tradiţie puternică în consumul de carne;

- o dezvoltare a pieţelor sub forme adecvate actualei etape cum sunt: pieţele de desfacere cu amănuntul cash and carry care extinde segmentul de piaţă şi dezvoltă piaţa; pieţe pentru produse alternative; a pieţelor produselor refrigerate şi a produselor cu valoare adăugată;

- colaborarea cu producătorii şi distribuitorii cu amănuntul, prin forme parteneriale, pentru a se crea un mecanism de feedback puternic care să comunice cu cerinţele pieţei (mai ales ale unităţilor de supermarketuri).

e) În continuare o amplificare a scării afacerilor de filieră poate asigura oportunitatea consolidării pieţei cărnii, pentru care în actuala etapă sunt necesare cunoaşterea unor măsuri care să atenueze anumite constrângeri cum sunt :

- nivelul mare al datoriilor care face dificilă obţinerea capitalului pentru investiţii;

- nivelurile reduse ale profitabilităţii care determină dificultăţi în plata datoriilor;

- standardele slabe ale materialului genetic disponibil în România; - nivelurile scăzute ale performanţelor tehnice, în special pentru

principalul indicator – rata de conversie a furajelor;- lipsa dezvoltării deprinderilor profesionale şi a instruirilor în utilizarea

echipamentelor de procesare. Toate acestea implică dezvoltarea unui organism care să ofere o

viziune integrată asupra necesităţilor de dezvoltatre a filieri de carne, de la producţie la consum.

69

Cap.6. FILIERA ŞI PIAŢA LAPTELUI ŞI DERIVATELOR LACTATE

6.1. Producţia şi sisteme de valorificare a laptelui şi produselor lactate

Prin noţiunea de lapte, fără indicarea speciei de la care provine, se înţelege laptele de vacă. În cazul când provine de la alte specii, trebuie să se precizeze: lapte de oaie, de capră, de bivoliţă etc. În practica valorificării se pot întâlni diferite denumiri:

- după compoziţie, laptele poate fi integral, normalizat şi smântânit;- după procedeele de transformare primară (privind compoziţia), laptele

poate fi: crud, pasteurizat, sterilizat, concentrat şi praf;- după provenienţă, laptele poate fi: de vacă, de oaie, integral sau în

amestec.În cadrul circuitului de valorificare este preluat laptele de vacă, oaie,

capră şi bivoliţă. Ponderea cea mai mare revine laptelui de vacă şi de oaie. Funcţiile alimentare ale laptelui sunt complexe fiind unul din alimentele cele mai complete. Pentru acest motiv laptele este consideat un produs strategic al pieţei agroalimentare, care se valorifică ca atare în stare proaspătă sau este supus prelucrării.

În prezent tehnologiile alimentare valorifică laptele prin următoarele forme: ca atare, în stare proaspătă, situaţie în care are loc condiţionarea laptelui proaspăt pentru consum sau se transformă în lapte concentrat şi lapte praf; prin transformare sub formă de produse lactate dietetice şi de brânzeturi, prin extragerea selectivă a componentelor rezultând smântână, unt, lapte smântânit şi altele; prin asociere cu alte materii se pregătesc alimente, îngheţate etc.

Disponibilitatea de prelucrare a laptelui este foarte mare. Produsele lactate în urma prelucrării se pot clasifica în funcţie de specificul tehnologiei de obţinere în următoarele categorii: produse lactate acide (iaurt etc.); produse obţinute pe baza grăsimi de lapte (smântână, unt etc.); produse obţinute prin coagulare (brânzeturi etc.).

Piaţa laptelui are următoarele caracteristici : - cererea uniformă pe întreaga perioadă a anului;- consumul de lapte şi produse lactate sub nivelul considerat normal;

70

- existenţa unor mari centre urbane care atrag însemnate consumuri;- nivelul diferit al consumului în zonele urbane şi rurale;- generalizarea autoconsumului la nivelul producătorilor individuali;- atomicitatea şi dispersia teritorială a ofertei, cu mari diferenţieri zonale şi fluctuaţii sezoniere;- gradul mare de perisabilitate al produselor lactate ce impune asigurarea unei protecţii sporite pe întreg fluxul filierei;- cote foarte scăzute de piaţă deţinute de marea majoritate a operatorilor din sector;- existenţa unei concurenţe sporite şi directe;- ponderea redusă a cantităţilor de lapte materie primă livrată sectorului de prelucrare;- neutilizarea întregii capacităţi productive de prelucrare a laptelui;- lipsa organizării profesionale a crescătorilor de vaci de lapte;- dezechilibrul cerere-ofertă internă, care a facilitat oferta externă de lapte şi produse lactate;- lipsa organizării filierelor laptelui, fiind predominante problemele colectării laptelui materie primă şi ale distribuţiei produselor lactate;- practicarea unui sistem de preţuri care defavorizează producătorii;- disponibilităţile financiare investiţionale reduse ale producătorilor care au dificultăţi privind accesul la credite;- lipsa unor politici şi strategii coerente de orientare şi susţinere(mai ales de natură financiară).Oferta de lapte este condiţionată de:- factorii cu caracter tehnic (numărul şi rasa efectivelor de vaci,

randamentul acestora, sistemul de creştere şi furajare, prevenirea bolilor etc.); - factori economici (cu referire la raportul între preţul laptelui şi al

furajelor, condiţiile de remunerare a personalului care lucrează în sectorul producţiei de lapte şi în afara acestui sector, modificările şi structura de producţie a unităţilor agricole producătoare de lapte etc.).

Există încă o calitate scăzută a ofertei de lapte care este determinată în principal de calitatea furajelor şi lipsa unei orientări spre calitate şi igienă în cadrul fermelor. Calitatea laptelui este, de asemenea afectată negativ şi de lipsa instalaţiilor de răcire la ferme şi în punctele de colectare.

În urma unei analize a structurii ofertei prin importul românesc de produse lactate au rezultat următoarele:

71

- se menţine o pondere predominantă (cca. 40%) a achiziţiilor de lapte şi smântână;

- creşte ponderea iaurturilor şi brânzeturilor pe seama reducerii ponderii laptelui praf şi în special a untului;

- menţinerea ponderii predominante a brânzeturilor topite în totalul achiziţiilor de brânzeturi. În acest context un rol important revine reglării taxelor vamale şi instituirea unor restricţii cantitative în ceea ce priveşte importurile de lapte şi produse lactate.

Pentru condiţiile ţării noastre creşterea ofertei se poate face prin extinderea activităţii de creştere a vacilor de lapte, pentru care sunt necesare măsuri cu referire la:

- posibilitatea cumpărării de juninci şi vaci de bună calitate;- acces la fondurile de investiţii cu un nivel rezonabil al dobânzilor;- posibilitatea de a cumpăra pământ şi clădiri (sau măsuri sigure de

arendare pe termen lung);- existenţa unei piţe de desfacere stabilă, în cadrul căreia să existe un preţ

rezonabil, în mod regulat, şi care să îi recompenseze calitatea producţiei; - existenţa şi în perspectivă a consultanţei în domeniul tehnic şi în afaceri. Consumul şi cererea de lapte şi produse lactate în România, în

perioada 1990-2001, a înregistrat o importantă creştere; 41% comprativ cu alte produse agroalimentare. În structura teritorială consumul de lapte neprocesat variază între 38% în Bucureşti, 49% în Transilvania, 60% în Muntenia şi 70% în Moldova. În paralel se constată o depreciere calitativă a acestuia. Factorii care determină cererea la produsul lapte sunt legaţi de consumul de lapte în stare proaspătă, alături de cantităţile necesare pentru producerea derivatelor lactate (brânză, unt, lapte condensat etc.).

În structura cererii de lapte se constată o pondere mare a autoconsumului (cca. 40% din producţia totală), vânzări pe piaţa liberă (cca. 30%) şi un procent redus al livrărilor de lapte (cca. 20%).

Factorii care determină elasticitatea cererii, în funcţie de preţul laptelui şi nivelul veniturilor consumatorilor sunt delimitaţi prin:

- locul distinct pe care laptele şi produsele lactate îl ocupă în cheltuielile bugetului famalial;

- existenţa unei concurenţe indirecte între unt şi margarină (untul este uşor şi frecvent substituit de margarină, care deşi nu este un produs lactat, prin calităţile sale şi mai ales prin preţ, este tot mai mult preferat de consumatori în locul untului);

72

- gradul necesităţii în consum determină o diferenţiere a cererii (pentru laptele de consum elasticitatea cererii este inelastică şi aproximativ uniformă, iar pentru derivatele lactate încadrate la categoria de lux, cererea este elastică);

- durata perioadei de timp de la modificarea preţului, influenţează direct coeficientul de elasticitate al cererii la produslul lapte şi derivate lactate, deci pentru acel produs superior calitativ luat în considerare.

6.2. Filiera laptelui şi a produselor derivate

Particularităţile pieţei la produsul lapte şi produse lactate redate anterior impun în circuitul de valorificare cunoaşterea tuturor problemelor legate de nevoile sociale dar şi de condiţiile economice de-a lungul filierei. Astfel se pot delimita:

- filiera „lapte” care pune în evidenţă preocupările de bază ale producătorului: regularitatea ieşirilor produselor sale, venitul garantat, minimizarea costului etc;

- filiera „produs derivat lactat”, prin care se urmăresc dorinţele conumatorilor şi ale organizaţiei pe care o reprezintă cum sunt: calitatea mai bună la un nivel superior al preţului prin care să se asigure cele mai bune condiţii de cumpărare.

Problema pieţei produselor lactate este condiţionată de capacităţile de industrializare concentrate la nivel judeţean care mai au încă un caracter monopolist şi la care se adaugă distanţele mari la transportul laptelui.

Caracteristicile în filiera laptelui şi produselor derivate pot fi delimitate prin:

- oferta producţiei de lapte pentru consum în stare proaspătă şi supus prelucrării este dispersată teritorial şi calitativ neuniformă;

- persistenţa autoconsumului de lapte la un nivel ridicat, care influenţează negativ realizarea profiturilor de către toţi operatorii din cadrul filierei;

- consumuri mari pentru producţia de lapte s-au semnalat în special în marile centre urbane, care sunt depărtate teritorial de zonele de producţie;

- organizarea aprovizionării cu lapte a consumatorilor se poate face direct de la producători, prin centrele de livrarea laptelui din localităţile urbane, precum şi prin livrarea laptelui de la fermele de vaci pe care le posedă marile firme (acestea având rolul de a regulariza aprovizionarea);

73

- agenţii economici existenţi pe piaţa marilor centre urbane se găsesc într-o permanetă concurenţă directă şi indirectă (cu referire atât la lapte cât şi la numeroasele sale derivate);

- solicitarea unei cereri uniforme de produse lactate din partea consumatorilor pentru întreaga perioadă a anului, alături de exigenţele privind cantitatea laptelui şi a derivatelor sale;

- livrarea laptelui către consumatori în marile centre urbane face necesară acumularea unor mari cantităţi de lapte de către agenţii economici specializaţi;

- un risc major este acela că agenţii economici încadraţi în această filieră nu reuşesc să satisfacă cerinţele şi standardele mereu crescânde de calitate de-a lungul filierei.

În România problemele privind colectarea laptelui materie primă, sunt determinate de următoarele aspecte:

- desfiinţarea aproape totală a centrelor şi punctelor de colectare a laptelui existente înainte de anul 1989;

- insuficienţa mijloacelor adecvate de stocare-depozitare temporală şi de transport a laptelui materie primă;

- persistenţa întârzierilor plăţilor către crescătorii de vaci de lapte, pentru laptele livrat sectorului de prelucrare;

- neimplicarea agenţilor economici specializaţi în prelucrarea laptelui pentru sprijinirea crescătorilor de vaci de lapte.

În mod sintetic se poate arăta că în actuala etapă din România sistemul de colectare al laptelui este foarte fragmentat. Se pot face referiri la faptul că în multe zone nu se dispune de suficiente instalaţii de răcire şi se operează cu cantităţi mici. Sistemul de plată este de asemenea deficitar datorită neefectuării la timp a contravalorii cantităţilor de lapte livrat.

Activitatea din centrele de colectare, ca stadiu important în filiera laptelui poate fi sintetizată astfel:

- centrele de colectare bine organizate pot avea un rol major în colectarea laptelui de la micii fermieri ;

- centrele de colectare constituie o investiţie majoră, dar pot constitui o componentă cheie a lanţului de furnizare a laptelui în menţinerea şi monotorizarea calităţii laptelui ;

- în cadrul centrelor se manifestă o concurenţă puternică a preţurilor din partea procesatorilor de lapte ;

74

- micile unităţi de procesare a laptelui care funcţionează fără aurtorizaţie au un efect distructiv asupra calităţii laptelui livrat de crescătorii de vaci de lapte.

Distribuirea laptelui. În sistemul actual de organizare, respectiv, cantitatea de lapte rămasă după ce s-a acoperit necesarul pentru hrănirea viţeilor, se livrează centrelor, punctelor de colectări sau direct unităţilor de prelucrare a laptelui.

Punctele de recoltare preiau cantităţile de lapte de la producătorii individuali sau unităţi asociate care predau cantităţi relativ mici

Pentru unităţile agricole care au ferme specializate, laptele se livrează "loco fermă", autocisternele de colectare efectuând operaţii de transport direct la fabrici.

Cantitatea de lapte predată delegatului din partea unităţii beneficiare este recepţionată şi preluată de aceasta sub aspect calitativ şi cantitativ, potrivit prevederilor contractuale.

Procesarea laptelui. În România procesarea laptelui este legată de existenţa vechilor capacităţi de industrializare nemodernizate şi presiunea exercitată de noii competitori.

Până la începutul procesului de privatizare, fiecare fabrică de lapte producea întreaga gamă de produse lactate, pentru a utiliza întreaga cantitate de lapte livrat şi pentru a oferi comunităţii locale o gamă completă de produse. Concurenţa din ce în ce mai intensă are permanent un impact asupra numărului de procesatori de mică capacitate, în sensul reducerii acestora.

La nivelul fermei producătoare de lapte, dar şi al sectorului de procesare se constată:

- o disponibilitate extensivă de forţă de muncă ieftină; - existenţa unor costuri mici ale imputurilor (comparativ cu UE);- înregistrarea de costuri reduse pentru produsele procesate (jumătate din

costurile pe litru de lapte înregistrate în UE).

Distribuţia existentă în cadrul filierei lapte şi produse lactate cu ridicata, este reprezentată prin unele forme cum sunt:

- distribuţia cu ridicata, cu un nivel mai ridicat de eficienţă decât în cazul altor distribuitori cu amănuntul;

- distribuţia la micile magazine , situaţia în care se oferă o gamă largă de produse lactate disponibile;

75

- desfacerea în cadrul pieţelor stradale, prin care se oferă o siguranţă a plăţilor pentru micii producători şi care concomitent crează o disponibilitate a unor niveluri scăzute a preţurilor pentru consumatorii cu venituri modeste.

Legat de aceste forme de distribuţie existente în filiera laptelui apare necesitatea cunoaşterii şi atenuării unor probleme cum sunt:

- regularizarea fluxurilor de transfer dintre producător-procesator şi consumatorul final şi în sens invers, atenuându-se după caz efectele conjuncturale ale pieţei;

- oferirea producătorilor-procesatorilor a informaţiilor privind nevoile, dorinţele şi preferinţele clientelei şi consumatorilor finali în scopul adaptării ofertei la dinamica acestora;

- posibilitatea de a pune la dispoziţia clientelei a celor mai adecvate servicii logistice cât mai complete, diversificate şi ieftine.

Un rol important în distribuţie în actuala situaţie pentru filiera laptelui din România, îl are remedierea deficienţelor existente în cadrul reţelei de colectare şi procesare a laptelui. Sunt încă necesare instituirea unor măsuri de cointeresare şi stimulare a producătorilor în obţinerea unor cantităţi de lapte de calitate superioară:

- livrarea de instalaţii moderne de muls şi păstrare a laptelui; - livrarea de nutreţuri concentrate, medicamente, echipamente de

producerea şi înnobilarea furajelor etc., - sisteme de plată în rate.Comercializarea cu amănuntul al laptelui şi derivatelor lactate Se caracterizează prin livrări ce se desfăşoară astfel: în cadrul pieţelor stradale, prin cre se oferă siguranţa plăţilor pentru

miciiproducători, crearea unei disponibilităţi de preţuri scăzute la anumite produse pentru consumatorii cu venituri scăzute, costuri mici ale facilităţilor de piaţă;

în magazinele mici, unde oferta este formată dintr-o gamă largă de produse

disponibile; în supermarketuri şi unităţi de desfacere cu ridicata importante, în care:

creşte disponibilitatea produselor de calitate; există un nivel superior al standardelor de servicii; pentru activităţile de achiziţionare şi vânzare a produselor se înregistrează niveluri de eficienţă ridicate; creşte disponibilitatea în aprovizionarea cu asemenea produse lactate de către o parte din micile

76

magazine (acolo unde se pot cumpăra cantităţi mari de produse, de exemplu Metro).

Este semnificativ în actuala etapă că unităţile de desfacere cu amănuntul nu reuşesc satisfacerea cerinţelor calitative şi sortimentale ale consumatorilor, iar acest eşec are ca rezultat şi o mai mare penetrare a importurilor.

Oportunităţi privind politica de filieră pentru produsul lapteFluxurile comerciale mondiale pentru derivate lactate şi lapte praf au

înregistrat cote înalte cu tendinţe de stabilizare. În dinamica perioadei precedente în România numai pentru pentru brânzeturi s-au înregistrat uşoare creşteri. Pentru acest motiv şi pentru România este necesară cunoaşterea oportunităţilor politicilor pentru fiecare etapă a filierei laptelui.

a) La nivelul fermei de producţie oportunităţile au la bază următoarele:- îmbunătăţirea ratei de conversie a furajelor prin acordarea de cosultanţă

privind planurile de furajare corespunzătoare şi producerea furajelor; - îmbunătăţirea calităţii laptelui prin acordarea de consultanţă şi instruire

privind condiţiile şi procedurile igienice; - investiţii în animale cu potenţial genetic ridicat, în adăposturi şi depozite

de furaje, ce au ca rezultat producţii şi productivităţi ridicate. Posibilităţile de investiţii prin cofinanţările nerambursabile trebuie mai mult fructificate în acest sector din România;

- plăţile regulate creează posibilităţi de investiţii din propriile resurse. b) Pentru etapa de procesare a laptelui prin politica de filieră se pot

delimita oportunităţi privind: - ridicarea cantităţii şi calităţii laptelui livrat prin investiţii în tehnologie

modernă (sistemele de colectare), la care va fi completată cu perfecţionarea sistemelor de plată;

- dezvoltarea produselor pe baza unor cunoştinţe mai bune privind piaţa şi cerinţele consumatorilor,

- gamă şi caliatate îmbunătăţite ale produselor pe măsură ce se dezvoltă cererea, odată cu creşterea veniturilor consumatorilor;

- creşterea eficienţei sectorului prin restructurări determinate de piaţă (fuziuni şi achiziţii care permit realizarea unei producţii la scară mare şi specializarea producţiei).

c) În comercializarea laptelui şi produselor derivate apar oportunităţi legate de următoarele aspecte:

77

- extinderea ariei teritoriale a pieţelor prin reţelele de achiziţie şi livrare ale agenţilor economici de pretigiu-distribuitori cu amănuntul;

- investiţii străine ulterioare care permit asigurarea cu capital, expertiză de management şi producţie (investiţiile străine ar sprijini de asemenea sectorul vânzare cu amănuntul);

- accesibilitatea de cunoaştere a pieţei, cu referire la cerinţele consumatorului pentru lapte şi derivate lactate.

Investiţiile străine din acest sector au avut ca rezultat lansarea pe piaţa românescă a unei diversiăţi de produse lactate derivate.

Specificul micilor întreprinderi de procesare a laptelui din România îl constituie existenţa unei baze de investiţii în declin, dar pentru care valoarea adăugată pe angajat se situează la un nivel mai ridicat, decât la întreprinderile de mari capacităţi.

Sistemul se susţinere pentru reorganizarea şi modernizarea filierei laptelui. Conform creşterii ofertei interne şi a competitivităţii se pot face referiri la următoarele:

- existenţa unei strânse legături a sectorului de procesare cu baza de livrare (pentru asigurarea livrărilor de lapte de bună calitate);

- existenţa unei game concentrate de produse pentru a se putea atinge un grad de specializare;

- menţinerea calităţii produselor fabricate;- conlucrarea cu buni distribuitori şi oferirea serviciilor de bună calitate;- crearea unei conştientizări referitoare la produsele livrate pe piaţă, prin

activităţi novatoare cu costuri reduse (degustări de produse, afişe etc).Problemele pentru integrarea pe produsul lapte Încadrează cele mai specifice laturi care sunt încă condiţionate de

restricţii mai ales de ordin financiar, cu referire la : accelerarea procesului de privatizare a unităţilor cu capital de stat,

susţinerea retehnologizării şi modernizării capacităţilor private şi sprijinirea înfiinţării de noi capacităţi de către întreprizătorii privaţi din ţară şi în mod deosebit atragerea investitorilor străini, care să asigure realizarea de produse alimentare competitive;

stategiile de produs trebuie să aibă în vedere îmbunătăţirea performanţelor de producţie şi a diversificării sortimentale. Se vor elimina produsele care înregistrează o cerere scăzută, deci o simplificare şi/sau înnoire sortimentală concomitent cu o profunzime acestora;

78

realizarea concordanţei dintre capacităţile de procesare şi oferta de lapte.

Pentru acesta este necesară reorganizarea filierei laptelui şi susţinerea integrării atât pe verticală cât şi pe orizontală. Facem referiri la constituirea de uniuni, cooperaţii sau asociaţii de cooperare care să stea la baza integrării verticale cu un puternic agent economic specializat în prelucrarea laptelui;

un sistem de finanţare-creditare care să asigure continuitate şi eficienţă pentru toate activităţile existente pe filiera laptelui. În acest fel se poate da posibilitatea beneficiarilor de credite de a-şi elabora un propriu program de dezvoltare, integrare pe produsul lapte, existând facilităţi pentru activităţile existente în toate segmentele şi verigile procesului de integrare;

amplificarea receptivităţii pentru cofinanţările nerambursabile pentru toţi întreprinzătorii din din cadrul filierei laptelui;

sporirea gradului de atractivitate faţă de acest sector faţă de integrarea pe produsul lapte prin atragerea şi stabilirea operatorilor din cadrul filierei în mediul rural. Un rol important revine acordării cu prioritate a creditelor pentru aceşti operatori din sistem;

necesitatea unei creşteri a gradului de capitalizare a filerei prin asigurarea cerinţelor de bază în asigurarea resurselor financiare agenţilor economici existenţi de-a lungul întregii filiere a laptelui. Se fac referiri la: stimularea şi facilitarea accesului la credite pe termen lung şi mediu;

continuitatea şi siguranţa surselor financiare prin simplificarea procedurilor de contractare, garantare şi derulare a creditelor cu o asemenea destinaţie;

reducerea preţului creditului acordat (de exemplu diferenţieri în nivelurile procentuale ale dobânzilor bancare, a duratei perioadelor de graţie în acordarea creditelor etc.).

În rezolvarea tuturor acestor probleme se pune problema existenţei posibilităţilor de evaluare a actului managerial de-a lungul întregii filiere. Se pun astfel probleme de evalure a efectelor adoptării politicii comunitare a sectorului lapte, în sensul:

- determinării câştigului sau pierderii fiecărui agent economic de pe filieră;

- a alocaţiei bugetare necesare susţinerii de preţ a pieţei laptelui în măsura în care

79

acest efort financiar poate fi realizat. Filiera produsului lapte şi-a îmbunătăţit activitatea. La nivelul fermei

productivitatea şi eficienţa pot fi sporite prin practici de bună furajare şi de igienă, cu repercursiuni favorabile asupra calităţii laptelui. Investiţiile în animale, în adăposturile acestora şi în facilităţile de depozitare a furajelor vor avea un efect pozitiv asupra producţiei şi productivităţi. Procesatorii vor avea oportunităţi dacă investesc în centrele de colectare (care includ plăţi în funcţie de calitate) şi tehnologii moderne de procesare.

În prezent un risc major pentru întreaga filieră îl constituie nesatisfacerea cerinţelor de calitate şi o parţială receptivitate la cerinţele de calitate şi standardele din ce în ce mai ridicate de-a lungul întregului lanţ al laptelui şi produselor lactate. Măsurile şi programele care să susţină organizarea şi competitivitatea pieţei laptelui din România, trebuie să se bazeze pe creşterea cantitativă şi calitativă a ofertei de lapte.

Acestea se pot realiza prin rezolvarea problemelor de integrare pentru produsul lapte, respectiv implementarea celor mai adecvate forme de organizare a cooperării şi colaborării în cadrul filierei. Facem referiri la stimularea intereselor tot mai complexe a operatorilor cu referire la:

- dimensiunea optimă a capacităţilor de producţie-procesare; - corelarea optimă a resurselor cu interesele urmărite;- mecanizarea şi informatizarea proceselor de producţie; - asigurarea pieţei de desfacere etc.

80

Cap.7. FILIERA ŞI PIAŢA PRODUCŢIEI DE OUĂ

7.1. Producţia, oferta şi cererea de ouă

Ouăle întrebuinţate în consum încadrează funcţii alimentare privind: aportul în structuri alimentare de mare valoare plastică şi energetică; datorită gălbenuşului se imprimă produselor în care se introduce culoarea galbenă; albuşul are o mare capacitate de înspumare (înglobare în aer) servind la producerea de alimente aerate (spume, aluaturi etc.).

Disponibilitatea de prelucrare a ouălelor este largă, ele fiind folosite ca materii prime pentru producerea unui mare număr de alimente. Se remarcă mai ales rolul lor cu valori alimentare şi tenologice ameliorate.

Conform nivelurilor actuale de ouă România ar fi, după mărime, a şaptea ţară producătoare de ouă în UE.. În ţările cu o economie dezvoltată (SUA; Japonia, Franţa) o mare parte din ouăle produse (cca. 40%) nu se comercializează în coajă, ci sub forma unei oferte după o prealabilă prelucrare.

Cauzele care determină creşterea din ce în ce mai intensă a prelucrării ouălelor sunt invocate de producători şi consumatori:

a) Producătorii de ouă sunt receptivi la forma de piaţă a ouălelor după o prealabilă prelucrare prin următoarele argumente: - se pot valorifica pe această cale ouăle improprii comercializării în coaje (de mici dimensiuni, diforme, fisurate, murdare etc.). În funcţie de specificul exploatării găinilor, de sezon şi furajele folosite, cuantumul numeric de aceste ouă reprezintă între 8 şi 20%;

- se poate valorifica surplusul de ouă, suplimentar cererii pieţei, în special în anotimpul călduros. Această formă de valorificare se poate face fie prin prelucrarea ouălelor pe măsura formării stocurilor greu vandabile, fie conservându-se acest stoc prin frig pentru a fi prelucrat în timpul iernii;

- se evită astfel operaţiunea greoaie de evitare de spargere a sute şi chiar mii de ouă şi care impune luarea unor precauţiuni igienico-sanitare greu de realizat.

b) Consumatorii de ouă acceptă achiziţionarea de ouă sub forma prelucrată conform următoarelor argumente:

- asemănător cu alte produse alimentare, consumatorii preferă semipreparate sau preparate pentru a nu pierde timp cu gătitul;

81

- în cazul consumurilor colective (cantine, cazărmi, restaurante) se preferă pasta sau praful de ou, produse garantate.

Crescătorii de păsări din România se confruntă în prezent cu probleme ce intersectează producţia şi valorificarea ouălelor. Se pot face referiri la următoarele:

- ouatul sezonier, care a perturbat în mod semnificativ piaţa ouălelor pentru cel puţin şase luni, în fiecare an. Pe măsură ce se va dezvolta reţeaua de crescători de păsări mici şi mijlocii, cu producere de ouă în flux continuu, tot timpul anului, se va putea atenua o parte din această sezonalitate. Necesitatea redresării pieţei cerealelor va influenţa şi sectorul producţiei de ouă;

- producătorii interni se confruntă încă cu importurile incorecte. Se pot face referiri la preţurile de facturare subevaluate, pentru neplata integrală a taxelor vamale, ouă care nu respectă reglementările internaţionale (inscripţionare, ambalare, condiţii minime de calitate şi prospeţime etc). Producătorii de ouă din România sunt mai competitivi decât cei din ţările din care provin ouăle din import şi numai unele practici incorecte pot concura ouăle din producţia internă;

- existenţa încă în ţara noastră a unor producători de ouă neperformanţi, cu indici tehnico-economici sub nivelul cerinţelor pieţei.

Oferta şi competitivitatea în sectorul ouă. Sectorul producţiei de ouă din România include două grupuri de producători:

- producătorii industriali/comerciali (care au mai mult de 1000 păsări outoare). Oferta pe piaţa ouălelor din România este asigurată la un nivel de cca. 75% de 12 unităţi de producţie a căror capacitate este de peste 100.000 păsări outoare. Sectorul de producţie industrial are un cadru bine organizat şi structurat. Acest sector posedă linii de ambalare şi clasare a ouălelor şi propria reţea de distribuţie. Există situaţii pentru livrarea în vrac la punctul de distribuţie regional aflat tot în proprietatea producătorului, cantităţile de ouă fiind transportate în continuare către piaţa de desfacere finlă. Tot în aceste unităţi se produce o gamă completă de mărimi ale ambalajului, de la 6 la 30 ouă, care se livrează direct clienţilor acestora. Marii producători de ouă integraţi nu sunt proprietari ai unor suprafeţe de teren semnificative. În consecinţă, deşeurile rezultate de la ferme sunt păstrate la fermă şi în multe cazuri sunt lăsate să se transforme în compost sau sub formă uscată aceste deşeuri sunt livrate fermirilor învecinaţi pentru fertilizarea terenurilor;

- sectorul gospodăriilor mici care este numeros şi este format din ţăranii sau producătorii din gospodării (cu mai puţin de 100 păsări outoare). Pentru

82

aceşti producători se înregistrează un nivel redus al ofertei pe pieţele organizate (cca. 20% din totalul aprovizionărilor pe aceste pieţe). Aceştia produc pentru consumul propriu, iar surplusul este vândut pe pieţele stradale. Pentru micii producători care îşi vând singuri producţia, ouăle nu sunt calasate şi nu se foloseşte o reţea de distribuţie cu ridicata.

7.2. Filiera producţiei de ouă

Recoltarea ouălelor influenţează calitatea acestora referindu-ne la recoltarea la intervale scurte de timp. Se evită astfel încălzirea (pe timpul verii) sau răcirea (pe timpul iernii). Totodată aplicarea unor tehnici de recoltare adecvată păstrează integritatea şi se evită deprecierile calitative. Formele de recoltare pot fi: recoltatul manuală de pe masa (mesele) de colectare de la capul bateriei; recoltare mecanizată şi automatizată, cu transportul pe bandă direct la staţia de sortare. Este impusă necesitatea cu operaţiunea de recoltare a ouălelor să nu întârzie deoarece: ouăle trebuie livrate cît mai proaspete, sub formă de ouă dietetice, pe piaţă; lăsate la adăpost, mai ales în condiţiile creşterii la sol, ouăle pot fi murdărite, sparte sau chiar consumate de către păsări.

Sortarea ouălelor, are ca scop separarea ouălelor pe calităţi şi greutăţi. Se permite a se beneficia de avantaje la valorificarea ouălelor dietetice sau foarte proaspete. Ouăle în coaje sunt oferite consumatorilor pe clase de greutate şi prospeţime, la preţuri diferite. Sortarea se efectuează pe trei categorii: ouă curate, de format şi mărime normală, ce sunt destinate comerţului în cofraje, ouă mici, murdare şi fisurate, difome care sunt destinate prelucrării în pastă sau praf comestibil; ouă sparte, care se elimină din consum şi sunt destinate cel mult producerii de pastă industrială sau introducerii în stare proaspătă în hrana unor animale. Prin metode tehnice de analiză a calităţii se urmăreşte determinarea mărimii şi stării de prospeţime.

Prin curăţirea ouălelor se permite dobândirea de către aceste produse a unui aspect comercial atrăgător, ceea ce stimulează vânzarea lor. Cumpărătorul asociază un aspect murdar al ouălelor cu o calitate inferioară a acestora.

Ambalarea ouălelor este necesară pentru păstrarea integrităţii acestora, prin utilizarea de cofraje din carton (de tip mare şi mic), care la rândul lor sunt ambalate în lăzi. În ambalarea ouălelor se va ţine seama că:

- ambalajele şi materialele ajutătoare să nu provoace degradarea calitativă;- aşezarea ouălelor în cofraje să fie corespunzătoare;

83

- în cadrul aceluiaşi ambalaj trebuie să existe o uniformitate a ouălelor (cu referire la categoria şi mărimea ouălelor);

- lăzile trebuie să cuprindă documentaţia necesară (pentru a ajunge la beneficiar) .

În prezent, referindu-se la operaţiunea de ambalare, se pot semnala două tendinţe: renunţarea la lăzile de lemn care sunt costisitoare; încercarea de introducere a transportului ouălelor în containere.

Pe piaţa mondială, ouăle se comercializează în cofraje închise din carton sau material plastic. Unele companii străine folosesc procedeul de preambalare a ouălelor în folie de polietilenă prevăzute cu alveole de mărimea ouălelor.

Conservarea ouălelor se efectuează prin diferite metode tehnice. Vechile metode de conservare (tratarea cojii cu diferiţi conservanţi, depozitarea în apă de var, pasteurizare), sunt în prezent depăşite. Singura metodă folosită, şi pe plan mondial, este conservarea prin frig. Această metodă corespunde atât perioadei de conservare (în sensul păstrării calităţii ouălelor), alături de condiţiile impuse de costuri. La scoaterea din depozit, ouăle pot fi vândute în reţeaua comercială, ca ouă conservate prin frig, la un preţ mai scăzut decât al ouălelor foarte proaspete sau proaspete.

Depozitarea ouălelor pe perioade scurte de timp, poate fi făcută în spaţii adecvate atât pe timpul iernii cât şi vara. Prin condiţiile optime de depozitare trebuie să se respecte măsuri cum sunt: existenţa unei temperaturi stabilite în funcţie de perioada prevăzută pentru stocarea ouălelor; spaţiile trebuie să fie destinate exclusiv depozitării ouălelor (dezinfecţie şi curăţenie); menţinerea unei umidităţi recomandate de 70-75%; spaţiul de depozitare va trebui să permită separarea ouălelor după vechime şi provenienţă.

Transportul ouălelor se efectuează în funcţie de distanţă şi preferinţe. Această operaţiune de transport trebuie efectuată în aşa fel încât să se realizeze evitarea pierderilor de ordin calitativ şi cantitativ, iar cheltuielile de transport să fie minime la beneficiar. Se pot utiliza mijloacele de transport auto termoizolante, vagoane feroviare speciale, mijloace navale şi aeriene. Referitor la mijlocul de transport, pe distanţe mici se utilizează, în mod frecvent, autocamioanele, iar pe distanţe mari, transportul pe calea ferată. În fluxul de valorificare transportul ouălelor are un rol important referindu-se mai ales la evitarea pierderilor. Pentru acest motiv este necesară respectarea următoarelor cerinţe în operaţiunea de transport:

- pe timpul transportului este necesară păstrarea calităţii ouălelor pentru satisfacerea cerinţelor consumatorilor;

84

- manipularea cu atenţie a ambalajelor la încărcare şi descărcare;- alegerea celor mai adecvate mijloace de transport, precum şi amenajarea

corespunzătoare a acestora;- viteza mijlocului de transport nu va depăşi anumite limite;- asigurarea condiţiilor de igienă, dar şi protejarea de intemperii a ouălelor

pe timpul transportului. Valorificarea găinilor refomate. Carnea de la găinile outoare reformate

nu este agreată de consumatori, deşi nivelul preţului este de cca. 50% din preţul de desfacere al puilor broiler.

Prin introducerea unor tehnologii adecvate se pot realiza preparate cum sunt: supe de pasăre, pateuri din carne de pasăre, salamuri în amestec cu alte produse (carne de vită, pasta de albuş de ou), pastramă de pasăre etc.

85

Cap.8. PIAŢA ŞI FILIERA PRODUCŢIEI PISCICOLE

Producţia de peşte în România ocupă primul loc datorită preferinţelor omului pentru însuşirile cărnii pe care aceştia o furnizează şi este urmată de moluşte, crustacee şi alge.

Ca utilizări ale producţiei piscicole sunt: consumul uman ca atare (proaspăt, congelat sau conservat), obţinerea făinurilor furajere, a unor îngrăşăminte, uleiuri şi produse farmaceutice .

În periada postrevoluţionară în România ca urmare a reducerii substanţiale a producţiei autohtone şi a scăderii drastice a puterii de cumpărare a populaţiei, consumurile medii anuale pe locuitor au fost în descreştere.

Lipsa de educare a consumatorului privind produsele acvatice, a determinat scăderea consumului de peşte pe piaţa internă în perioada postrevoluţionară.

Ponderea consumului de peşte în consumul total de carne şi peşte a fost pentru perioada analizată la un nivel de cca 10-12%, pondere considerată redusă luându-se în considerare importanţa peştelui în alimentaţia populaţiei. Totodată în structura consumului mediu zilnic de produse de origină animală din România, categoria alimentară peşte şi produse din peşte contribuie numai cu 1%.

România se află pe unul din ultimile locuri în această ierarhie a consumurilor de peşte.

Caracterieticile pieţei implică cunoaşterea structurii acestei producţii piscicole:

- starea de prezentare a peştelui, pentru care se disting: peşte viu, proaspăt (refrigerat sau congelat) şi conservat (sărat, afumat, uscat);

- după specie, putând exista: crap, şalău, scrumbie, păstrăv etc.;- privitor la conţinutul în grăsime: gras, semigras, slab.Politicile româneşti au urmărit viabilitatea activităţilor de pescuit care au

fost susţinute de următoarele argumente: - realizarea unui sistem modern de colectare, procesare transport şi

distribuţie a peştelui şi a produselor din peşte la nivel teritorial;- înfiinţarea de asociaţii şi organizaţii de producători în zonele cu potenţial

piscicol ridicat la nivel teritorial; - stimularea comerţului responsabil care să contribuie la conservarea resurselor acvatice teritoriale, mai ales în zonele favorizate;

86

- îmbunătăţirea calităţii produselor pescăreşti, transparenţa pieţei şi informarea consumatorului.

Conform politicilor din sectorul de pescuit, în România îşi desfăşoară activitatea următoarele asociaţii de pescuit:

1.Asociaţia de pescari Dunăre şi Prut, cu referire la următoarele asociaţii teritoriale: “Pescarul Profesionist” din Sf. Gheorghe; Pescarilor Dunavat; Pescarilor Mila 23-Periprava-Matiţa; “Pescarul Profesionist” din Galaţi; Pescarilor Profesionişti din Delta Dunării;

2.Asociaţii de pescari la Marea Neagră care încadrează asociaţiile: “Pescăruşul Marea Neagră”, Pescarilor de la Marea Neagră;

3.Asociaţii de procesatori şi comercianţi care cuprind: Asociaţia Fermierilor Piscicoli, Organizaţia Patronală “Rompescaria”, Asociaţia Profesională a Comercianţilor Exportatorilor privaţi de Peşte Bucureşti, Asociaţia profesională a Producătorilor şi Exportatorilor de Caviar “RO Caviar Export”.

Principalele operaţii în fluxul filierei din cadrul pieţei peştelui se pot încadra operaţii care se referă la sortare, ambalare, refrigerare, transport, comercializare, consum etc. Calitatea de consum a peştelui proaspăt se apreciază pe baza aspectului şi consistenţei acestuia.

Comerţul cu peşte şi produse din peşte pe piaţa internă este reprezentat prin obţinerea producţiei realizată de exploataţiile piscicole şi continuarea filierei prin unităţile de industrializare a peştelui, importatori, angrosişti şi detailişti. Slaba funcţionalitate a pieţei de peşte şi produse pescăreşti s-a datorat în mare parte unei organizări slabe a producătorilor şi procesatorilor, lipsa unei strategii de marketing pentru produsele comercializate etc.

Organizarea slabă a producătorilor şi procesatorilor, neînfiinţarea grupurilor de producători, nu a creat premisele unei bune funcţionări a pieţei produselor pescăreşti.

Aspecte internaţionale relevante ale politicii pieţei comunitare în domeniul pescuitului, sunt caracterizate prin: capacitatea de pescuit supradimensiontă cronic; capitalizarea excesivă şi îndatorarea operatorilor economici; restrângerea anumitor tehnici de pescuit în scopul protejării resurselor; costuri mari ale aplicării standardelor comunitare, încadrate în respectarea condiţiilor de igienă, sănătate, calitatea produselor şi protecţia muncii la bordul navelor etc.

În domeniul acvaculturii se detaşează ca priorităţi clare necesitatea sprijinirii cercetării ştiinţifice, dezvoltarea unor tratamente mai eficiente şi pe

87

scară mai largă a apelor uzate şi eradicarea anumitor boli care afectează culturile.

Politicile privind gestionarea ofertei şi controlul resurselor piscicole din România au fost transpuse prin măsurile tehnice de protecţie a resurselor, cu referire specială asupra ordinelor de prohibiţie anuale emise de MAPDR privind: dimensiunea minimă a speciilor pescuite, sectoarele şi uneltele interzise, dimensiunea minimă a ochiului de plasă, premise speciale etc.

Prin sistemul licenţelor de pescuit şi fişierul navelor de pescuit, a fost creat cadrul legal pentru organizarea şi funcţionarea navelor şi ambarcaţiunilor de pescuit. A fost reglementată activitatea de pescuit comercial prin conţinutul şi modelele autorizaţiilor speciale, fişelor de captură şi marcarea individuală a sturionilor.

Politicile de sprijin ale statului pentru piaţa produselor din sectorul pescăresc preconizează intervenţii prin următoarele laturi esenţiale:

- introducerea unui program de sprijin al modernizării navelor de pescuit existente, cu referirie la respectarea condiţiilor de igenă, prelucrare şi depozitare a peştelui la bord şi siguranţa lucrului pe mare;

- sprijinirea achiziţionării unor noi nave de pescuit, care să înlocuiască, în parte, pe cele cu vârste mai mari de 20 ani, prin deschiderea unei linii de credit cu dobândă subvenţionată;

- pentru acţiunea de modernizare s-a urmărit cu prioritate, dotarea navelor pentru derularea pescuitului în zona costieră cu unelte pasive.

Obiectivele unor acte normative recente precizează:- urmărirea unei exploatări durabile a resurselor acvatice vii din bazinele

piscicole naturale, favorizând dezvoltarea durabilă şi adoptarea măsurilor necesare pentru a conserva şi regenera aceste resurse şi a ecosistemelor acvatice;

- protejarea resurselor acvatice vii, care se găsesc în zone protejate, în conformitate cu reglementările specifice în acest domeniu;

- dezvoltarea activităţii de acvacultură; - promovarea formării profesionale a personalului din domeniul

pescăresc; - stimularea asocierii; - stimularea consumului produselor pescăresti, în special al celor

excedentare şi/sau subexploatate; - stimularea comerţului responsabil, care să contribuie la conservarea

resurselor acvatice vii;

88

- îmbunătăţirea calităţii produselor pescăreşti, transparenţa pieţei şi informarea consumatorului;

- stimularea cercetării ştiinţifice în domeniul pescăresc; - activităţile de protecţie a resurselor acvatice vii, desfăşurate în

perimetrul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, care se supun şi reglementărilor specifice ale acesteia.

În rapoartele publicte în anii anteriori privind stadiul pregătirii României pentru aderarea la UE, Comisia Europeană a reţinut că există încă o capacitate administrativă scăzută în acest sector, deşi cadrul legal al domeniului este în general conform acquis-ului.

Obiectivele urmărite în sectorul pescăresc. Cadrul legislativ de bază pentru reorganizarea sectorului pescăresc şi promovarea măsurilor legislative şi de construcţie instituţională vizează implementarea acquis-ului comunitar cu referire la principalele laturi încă înaintea anului 2000.

Obiective ale strategiei naţionale de dezvoltare structurată pentru acvacultură, pescuit şi de piaţă a produselor pescăreşti

a). Pentru acvacultură, obiectivele sunt redate prin următoarele: Introducerea de specii cu valoare economică ridicată; Dezvoltarea acvaculturii marine; Creşterea producţiei pentru acoperirea necesităţilor pieţei; Implementarea unor tehnologii noi de creştere a peştelui şi a altor

vieţuitoare acvatice în sisteme superintensive.

b). Pentru piscicultură, obiectivele precizează următoarele: Realizarea unui pescuit responsabil în vederea protejării resurselor

acvatice vii; Realizarea studiilor pentru un pescuit responsabil în bazinele naturale

interioare şi Marea Neagră; Realizarea logisticii necesare porturilor pescăreşti şi a punctelor de

debarcare a peştelui; Sprijinirea organizaţiilor de producători în vederea creşterii eficienţei

activităţii de pescuit.c). Piaţa produselor pescăreşti prin care se urmăresc ca obiective

următoarele: Adoptarea reglementărilor specifice privind piaţa produselor

pescăreşti;

89

Acordarea de sprijin financiar pentru dezvoltarea infrastructurii pieţei produselor pescăreşti;

Creşterea consumului de peşte pe cap de locuitor din producţia proprie de la 1,1 kg în 2004 la 1,5 kg în 2005;

Dezvoltarea canalelor de distribuţie a produselor pescăreşti pentru o mai bună aprovizionare a zonelor cu populaţie consumatoare de peşte;

Monitorizarea primei vânzări a peştelui. Priorităţile pentru sprijinirea pieţei şi a sectorului piscicol, implică o

delimitare a priorităţilor care pot fi încadrate pe termen scurt şi mediu. a) Priorităţile pe termen scurt, au ca obiectiv general în domeniul

piscicol continuarea armonizării legislative şi întărirea capacităţii administrative în domeniul pescuitului prin;

- organizarea şi funcţionarea Comitetului Consultativ Naţional pentru Sectorul Piscicol, organism cu rol consultativ în elaborarea strategiei de dezvoltare a sectorului de pescuit;

- punerea în aplicarea sistemului de raportare a capturilor şi debarcărilor, norme de comercializare şi etichetare a peştelui şi produselor din peşte, statistica pescuitului;

- crearea cadrului juridic pentru recunoaşterea organizaţiilor de producători specifice sectorului pescăresc.

b) Priorităţile pe termen mediu, sunt cele la care autorităţile române hotărăsc:

- consolidarea sistemului de inspecţie a pescuitului în Marea Neagră, Dunăre şi apele interioare, de supraveghere şi control al respectării reglementărilor privind exploatarea raţională a resurselor piscicole şi de încadrare în cotele alocate;

- organizarea şi funcţionarea pieţei de peşte la nivel naţional, supravegherea normelor de igienă şi de caliatate şi a standardelor de comercializare a peştelui;

- elaborarea actului normativ privind condiţiile de acces ale navelor străine de pescuit în apele teritoriale ale României, pe bază de reciprocitate, similare condiţiilor aplicate şi statele membre UE;

- dotarea cu echipamente a inspecţiei piscicole, a compartimentelor statistice şi asigurarea igienei şi a calităţii în punctele de debarcare.

Problemele considerate specifice ce pot contribui la prosperarea pieţei naţionale de peşte şi produse din peşte pot fi delimitate prin următoarele:

90

- realizarea unui sistem modern de colectare, procesare, transport şi distribuţie a peştelui şi a produselor din peşte;

- înfiinţarea de asociaţii şi organizaţii de producători în zonele cu potenţial piscicol ridicat;

- modernizarea sistemului de monitorizare a peştelui şi a altor vieţuitoare acvatice.

- stimularea comerţului responsabil, care să contribuie la conservarea resurselor acvatice;

- îmbunătăţirea calităţii produselor pescăreşti, transparenţa pieţei şi informarea consumatorului.

Strategiile naţionale ce delimitează obiective specifice pentru acvacultură şi pescuit pot fi redate în mod sintetic prin referiri la următoarele probleme:

- urmărirea unei exploatări echilibrate şi responsabile a resurselor acvatice vii din bazinele naturale;

- protejarea resurselor acvatice vii care se găsesc în zone protejate, în conformitate cu reglementările specifice în acest domeniu;

- dezvoltarea activităţii în acvacultură;- îmbunătăţirea condiţiilor de realizare a activităţiilor de pescuit şi

acvacultură precum şi a nivelului de trai al producătorilor;- stimularea îmbunătăţirii structurilor de producţie şi de comercializare,

prin mărirea gradului de utilizare şi creştere a valorii adăugate pentru produsele obţinute din pescuit şi acvacultură;

- promovarea formării profesionale a personalului din domeniul pescăresc;

- stimularea asocierii; - stimularea consumului produselor pescăreşti, în special al celor

excedentare sau subexploatate;- stimularea comerţului responsabil, care să contribuie la conservarea

resurselor acvatice;- îmbunătăţirea calităţii produselor pescăreşti, transparenţa pieţei şi

informarea consumatorului; - stimularea cercetării ştiinţifice în domeniul pescăresc. Cu referire la nivel internaţional misiunea Departamentului de pescuit a

FAO, este axată pe facilitarea şi apărarea dezvoltării susţinute pe termen lung şi utilizarea pescuitului şi a culturilor acvatice mondiale. Principalul Program de

91

pescuit al FAO îşi propune: încurajarea şi dezvoltarea susţinută a unui pescuit responsabil; contribuţia la siguranţa hranei.

92