Tradus şi revizuit de IER (www.ier.ro)

MAREA CAMERĂ

CAUZA LAUTSI ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ITALIEI

(Cererea nr. 30814/06)

Hotărâre

Strasbourg

18 martie 2011

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Lautsi şi alţii împotriva Italiei,Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din: Jean-Paul

Costa, preşedinte, Christos Rozakis, Nicolas Bratza, Peer Lorenzen, Josep Casadevall, GiovanniBonello, Nina Vajić, Rait Maruste, Anatoly Kovler, Sverre Erik Jebens, Päivi Hirvelä, GiorgioMalinverni, George Nicolaou, Ann Power, Zdravka Kalaigieva, Mihai Poalelungi, GuidoRaimondi, judecători, şi Erik Fribergh, grefier,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 30 iunie 2010 şi 16 februarie 2011,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 30814/05 îndreptată împotriva Republicii Italiene, princare un resortisant al acestui stat, doamna Soile Lautsi („reclamanta”), a sesizat Curtea la 27 iulie2006 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilorfundamentale („convenţia”). În cererea sa, ea indică faptul că a acţionat în nume propriu, precum şiîn numele copiilor săi, minori la momentul producerii faptelor, Dataico şi Sami Albertin. Deveniţiîntre timp majori, aceştia din urmă au confirmat că doresc să-şi păstreze calitatea de reclamanţi („aldoilea şi al treilea reclamant”).

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de N. Paoletti, avocat din Roma. Guvernul italian(„Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna E. Spatafora, şi de co-agenţiiguvernamentali, domnul N. Lettieri şi doamna P. Accardo.

3. Cererea a fost repartizată Secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). La 1 iulie 2008,o Cameră a secţiei menţionate, compusă din următorii judecători: Françoise Tulkens, AntonellaMularoni, Vladimiro Zagrebelski, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó şi Işıl Karakaş,a hotărât să comunice Guvernului cererea; prevalându-se de dispoziţiile art. 29 § 3 din convenţie,Curtea a decis totodată că admisibilitatea şi temeinicia cauzei vor fi examinate împreună.

4. La 3 noiembrie 2009, o Cameră a aceleiaşi secţii, compusă din următorii judecători: FrançoiseTulkens, preşedinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelski, Danutė Jočienė, DragoljubPopović, András Sajó şi Işıl Karakaş, au declarat cererea admisibilă şi au constatat, în unanimitate,că a fost încălcat art. 2 din Protocolul nr. 1 examinat în coroborare cu art. 9 din convenţie şi că nueste necesară examinarea capătului de cerere întemeiat pe art. 14 din convenţie.

5. La 28 ianuarie 2010, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere, în temeiul

art. 43 din convenţie şi al art. 73 din regulamentul Curţii. La 1 martie 2010, un colegiu al MariiCamere a admis această cerere.

6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi 5 din convenţie şiart. 24 din regulament.

7. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare cu privire la fondulcauzei.

8. A fost acordată autorizaţia de a interveni în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şiart. 44 § 2 din regulament) pentru 33 de membri ai Parlamentului European care au acţionat încomun, pentru organizaţia neguvernamentală Greek Helsinki Monitor, deja intervenientă în faţaCamerei, organizaţia neguvernamentală Associazione nazionale del libero Pensiero, organizaţianeguvernamentală European Centre for Law and Justice, organizaţia neguvernamentală Eurojuris,pentru organizaţiile neguvernamentale membre ale Comisiei Internaţionale a Juriştilor, Interights şiHuman Rights Watch, care au acţionat în comun, pentru organizaţiile neguvernamentaleZentralkomitee der deutschen Katholiken, Semaines sociales de France, Associazioni cristianeLavoratori italiani, care au acţionat în comun, precum şi pentru guvernele Armeniei, Bulgariei,Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei, Monaco, României şi al Republicii SanMarino. Guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei şi alRepublicii San Marino au fost autorizate să intervină în comun în procedura orală.

9. La 30 iunie 2010, la Strasbourg, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului(art. 59 § 3 din regulament).

S-au înfăţişat:

– pentru guvernul pârâtDomnii Nicola LETTIERI, coagent,

Giuseppe ALBENZIO, consilier;

– pentru reclamanţiNicolò PAOLETTI, reprezentant,Natalia PAOLETTI,Doamna Claudia SARTORI, consilieri;

– pentru guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei şial Republicii San Marino, părţi terţe interveniente:

domnii Joseph WEILER, profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din New York,reprezentant,Stepan KARTAŞIAN, reprezentant permanent adjunct al Armeniei la Consiliul Europei;Andrei TEHOV, ambasador, reprezentant permanent al Bulgariei la Consiliul Europei;Yannis MICHILIDES, reprezentant permanent adjunct al Ciprului la Consiliul Europei;doamna Vasileia PELEKOU, adjunct al reprezentantului permanent al Greciei la Consiliul Europei;domnii Darius ŠIMAITIS, reprezentant permanent adjunct al Lituaniei la Consiliul Europei;Joseph LICARI, ambasador, reprezentant permanent al Maltei la Consiliul Europei;Gheorghi MATIUŞKIN, agent guvernamental al Federaţiei Ruse;Guido BELLATTI CECCOLI, coagent guvernamental al Republicii San Marino, consilieri.

Curtea i-a audiat pe Nicolò Paoletti şi pe Natalia Paoletti, precum şi pe domnii Lettieri, Albenzio şiWeiler.

În fapt

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

10. Născuţi în 1957, respectiv în 1988 şi 1990, reclamanta şi cei doi fii ai săi, Dataico şi SamiAlbertin, de asemenea, reclamanţi, sunt resortisanţi italieni. Cei doi din urmă au fost şcolarizaţi în2001-2002 în şcoala publică Istituto comprensivo statale Vittorino da Feltre, din Abano Terme. Însălile de clasă ale instituţiei erau puse crucifixe.

11. La 22 aprilie 2002, în timpul unei şedinţe a consiliului şcolii, soţul reclamantei a ridicatproblema prezenţei simbolurilor religioase în sălile de clasă, în special a crucifixelor, şi a pusproblema eliminării acestora. La 27 mai 2002, cu zece voturi la două, cu o abţinere, consiliul şcoliia decis menţinerea simbolurilor religioase în sălile de clasă.

12. La 23 iulie 2002, reclamanta a sesizat instanţa de contencios administrativ a Veneţiei cuprivire la această decizie, denunţând o încălcare a principiului laicităţii – reclamanta îşi întemeiacererea în această privinţă pe art. 3 (principiul egalităţii) şi art. 19 (libertatea de religie) dinConstituţia italiană şi pe art. 9 din convenţie –, precum şi pe principiul imparţialităţii administraţieipublice (art. 97 din Constituţie).

13. La 3 octombrie 2002, ministrul Învăţământului, Universităţii şi Cercetării a adoptat odirectivă (nr.  2666) potrivit căreia serviciile competente ale ministerului ar fi trebuit să ia măsurilenecesare astfel încât, în special, responsabilii unităţilor şcolare să asigure prezenţa crucifixelor însălile de clasă (infra, pct. 24).

La 30 octombrie 2003, ministrul menţionat s-a constituit ca parte în procedura iniţiată dereclamantă. Acesta concluziona lipsa de temei a cererii, argumentând că prezenţa crucifixului însălile de clasă în şcolile publice îşi avea temeiul în art. 118 din Decretul regal nr. 965 din 30 aprilie1924 (regulamentul intern al instituţiilor de instruire medie) şi art. 119 din Decretul regal nr. 1297din 26 aprilie 1928 (de aprobare a regulamentului general privind serviciile de învăţământ primar;infra, pct. 19).

14. Prin Ordonanţa din 14 ianuarie 2004, instanţa de contencios administrativ a sesizat CurteaConstituţională pe probleme de constituţionalitate, cu privire la principiul laicităţii statului şi art. 2,3, 7, 8, 19 şi 20 din Constituţie, la art. 159 şi 190 din Decretul-lege nr. 297 din 16 aprilie 1994 (deaprobare a versiunii consolidate a dispoziţiilor legale în vigoare în domeniul instruirii şi cu privirela şcoli), în „specificaţiile” care rezultă din art. 118 şi 119 din decretele regale sus-menţionate,precum şi la art. 676 din decretul-lege menţionat.

Art. 159 şi 190 din decretul-lege prevăd că reprezintă responsabilitatea autorităţilor comunalefurnizarea şi finanţarea mobilierului şcolar pentru şcolile primare şi medii, în timp ce art. 119 dindecretul din 1928 include crucifixul pe lista mobilierului care intră în dotarea sălilor de clasă, iarart. 118 din decretul din 1924 prevede că fiecare clasă trebuie să fie dotată cu portretul regelui şi uncrucifix. În ceea ce priveşte art. 676 din decretul-lege, acesta precizează că dispoziţiile care nu suntincluse în versiunea consolidată rămân în vigoare, „cu excepţia dispoziţiilor contrare sauincompatibile cu versiunea consolidată, care se abrogă”.

Prin ordonanţa din 15 decembrie 2004 (nr. 389), Curtea Constituţională a declarat problemaconstituţionalităţii în mod vădit inadmisibilă, pentru că viza în realitate acte care, neavând rang delege, ci de normă administrativă (art. 118 şi 119 sus-menţionate), nu pot face obiectul unui controlal constituţionalităţii.

15. La 17 martie 2005, instanţa de contencios administrativ a respins acţiunea. După ce aconcluzionat că art. 118 din decretul regal din 30 aprilie 1924 şi art. 119 din decretul regal din 26aprilie 1928 erau încă în vigoare şi a subliniat faptul că „principiul laicităţii statului face acum partedin patrimoniul juridic european şi al democraţiilor occidentale”, instanţa a considerat că prezenţacrucifixului în sălile de clasă ale şcolilor publice, având în vedere semnificaţia care îi putea fiacordată, nu era incompatibilă cu acest principiu. Instanţa a apreciat în special că, deşi crucifixuleste incontestabil un simbol religios, este un simbol al creştinismului în general, mai degrabă, decât

doar un simbol al catolicismului, astfel încât face trimitere şi la alte confesiuni. În continuare, aconsiderat că este vorba, de altfel, despre un simbol istoric şi cultural, având astfel o „valoareidentitară” pentru poporul italian, întrucât „prezintă în mod cert parcursul istoric şi culturalcaracteristic [Italiei] şi, în general, al întregii Europe, constituind o bună sinteză a acestui parcurs”.În plus, instanţa a reţinut că ar trebui, de asemenea, ca crucifixul să fie considerat un simbol al unuisistem de valori care stă la baza cartei constituţionale italiene. Hotărârea sa este motivată astfel:

„(...)11.1. În acest stadiu, trebuie să se constate, chiar dacă suntem conştienţi că ne angajăm pe un drumimpracticabil şi, uneori, alunecos, că creştinismul şi iudaismul, fratele său mai mare – cel puţin după Moise şi,cu siguranţă, în interpretarea talmudică – au plasat în centrul credinţei lor toleranţa faţă de ceilalţi şi protecţiademnităţii umane.

Îndeosebi, creştinismul – prin raportare la binecunoscutul şi adesea neînţelesul proverb „Daţi-i Cezarului ce eal Cezarului şi lui ...” cu puternica accentuare a preceptului iubirii faţă de aproape, în plus prin predominanţaexplicită acordată milosteniei dincolo de credinţă, conţine în esenţă aceste idei de toleranţă, de egalitate şi delibertate care se află la baza statului laic modern, şi a statului italian în special.

11.2. Privind dincolo de aparenţe, se poate discerne un fir care leagă între ele revoluţia creştină de acum douămii de ani, afirmarea în Europa a habeas corpus şi elementele de legătură ale mişcării iluministe (care, cu toateacestea, din punct de vedere istoric, se opune ferm religiei), şi anume libertatea şi demnitatea fiecărui om,declaraţia drepturilor omului şi, în cele din urmă, statul laic modern. Toate fenomenele istorice menţionate sebazează în mod semnificativ – deşi cu certitudine nu în mod exclusiv – pe concepţia creştină asupra lumii. S-aobservat cu atenţie că binecunoscuta deviză „Libertate, egalitate, fraternitate” poate fi uşor împărtăşită de uncreştin, deşi cu o accentuare clară a celui de-al treilea termen.

În concluzie, nu ni se pare hazardat să se afirme că, pe parcursurile sinuoase şi accidentate ale istorieieuropene, laicitatea statului modern a fost greu câştigată şi aceasta – desigur nu în mod exclusiv – printr-oreferinţă mai mult sau mai puţin conştientă la valorile fondatoare ale creştinismului. Acest lucru explică de ce înEuropa şi în Italia numeroşi avocaţi de credinţă creştină au fost printre cei mai înfocaţi apărători ai statului laic.(...)

11.5. Legătura dintre creştinism şi libertate implică o coerenţă istorică logică ce nu poate fi percepută imediat– precum imaginea unui fluviu carstic care nu a fost explorat decât recent, tocmai pentru că în mare parte estesubteran – şi, de asemenea, pentru că, pe parcursul zbuciumat al relaţiilor dintre statele şi bisericile Europei,putem vedea mult mai uşor încercările numeroase ale acestora din urmă de a interveni în chestiunile de stat, şiinvers, la fel cum destul de des au fost abandonate idealurile creştine, deşi au fost proclamate, din motive legatede putere, şi opoziţiile, uneori violente dintre guvernele şi autorităţile religioase.

11.6. Astfel, dacă se adoptă o optică prospectivă, în nucleul central şi constant al credinţei creştine, în ciudaInchiziţiei, antisemitismului şi cruciadelor, putem identifica cu uşurinţă principiile demnităţii umane, aletoleranţei, ale libertăţii, inclusiv cea religioasă, şi, aşadar, în cele din urmă, fundamentul statului laic.

11.7. Privind cu atenţie istoria, îndreptându-ne, prin urmare, spre înălţimi fără a rămâne în partea de jos a văii,discernem o afinitate perceptibilă (dar nu o identitate) între „nucleul dur” al creştinismului care, dând prioritatemilosteniei în raport cu orice alt aspect, inclusiv credinţa, pune accentul pe acceptarea diferenţei, şi „nucleuldur” al Constituţiei republicane, care constă în valorificarea solidară a libertăţii fiecăruia şi, astfel, în garantareajuridică a respectului faţă de ceilalţi. Armonia rămâne aceeaşi, deşi, în jurul acestor nuclee – ambele centrate pedemnitatea umană – au fost încrustate în timp numeroase elemente, unele atât de groase încât mascheazănucleele, în special, pe cel al creştinismului. (...)

11.9. Se poate aşadar susţine că, în realitatea socială actuală, crucifixul nu trebuie considerat doar un simbol alunei evoluţii istorice şi culturale şi, prin urmare, al identităţii poporului nostru, ci, de asemenea, un simbol alunui sistem de valori – libertate, egalitate, demnitate umană şi toleranţă religioasă, şi, prin urmare, deopotrivă,laicitatea statului– principii care stau la baza cartei noastre constituţionale.

Cu alte cuvinte, principiile constituţionale ale libertăţii au numeroase rădăcini, dintre care una este în modincontestabil creştinismul, în însăşi esenţa sa. Ar fi aşadar uşor paradoxal să eliminăm un semn creştin dintr-ostructură publică în numele laicităţii, una din sursele sale îndepărtate fiind tocmai religia creştină.

12.1.Cu siguranţă, această instanţă nu ignoră faptul că în trecut au fost atribuite simbolului crucifixului altevalori, precum, în perioada Statutului Albertin, cea de semn al catolicismului înţeles ca religie de stat, utilizataşadar pentru a creştina o putere şi pentru a consolida o autoritate.

De altfel, această instanţă ştie bine că şi în prezent se pot da interpretări diferite simbolului crucii, mai presusde toate o interpretare strict religioasă care face trimitere la creştinism, în general, şi la catolicism, în special.Totodată, instanţa este conştientă de faptul că unii elevi care frecventează şcoala publică ar putea în mod liber şiîn mod legitim să atribuie crucii valori diferite, cum ar fi un semn de preferinţă inacceptabilă faţă de o religie în

raport cu altele, sau o atingere adusă libertăţii individuale şi astfel statului laic, la limita unei trimiteri lacezaropapism sau Inchiziţie, respectiv un bun gratuit al catehismului distribuit în mod tacit chiar şi celor care nuau o credinţă într-un loc în care nu se pretează, sau în scopul unei propagande subliminale în favoareaconfesiunilor creştine. Deşi aceste puncte de vedere sunt respectabile, ele sunt de fapt lipsite de relevanţă, înspeţă. (...)

12.6. Trebuie subliniat că simbolul crucifixului astfel cum este perceput are astăzi, prin referinţele sale lavalorile toleranţei, o importanţă deosebită în considerarea faptului că şcoala publică italiană este în prezentfrecventată de numeroşi elevi extracomunitari, pentru care este relativ important să le fie transmise principii dedeschidere spre diversitate şi de respingere a oricărui fundamentalism – religios sau laic – care pătrund însistemul nostru. Epoca noastră este marcată de o întâlnire efervescentă cu alte culturi, şi pentru a preveni caaceastă întâlnire să se transforme în ură, este esenţial să ne reafirmăm identitatea, fie şi simbolic, mai ales căaceasta se caracterizează tocmai prin valori legate de respectul pentru demnitatea fiecărei fiinţe umane şiuniversalism solidar. (...)

13.2. Astfel, simbolurile religioase, în general, implică un mecanism logic de excludere; de fapt, punctul deplecare al oricărei credinţe religioase este tocmai credinţa într-o entitate superioară, motiv pentru care aderenţiisau credincioşii cred prin definiţie şi prin credinţă în adevăr. În consecinţă şi în mod inevitabil, atitudinea celuicare crede faţă de cel care nu crede, şi care prin urmare se opune implicit existenţei unei fiinţe supreme, este oatitudine de excludere. (...)

13.3. Mecanismul logic de excludere a persoanei necredincioase este inerent în orice credinţă religioasă, chiardacă părţile în cauză nu sunt conştiente, singura excepţie fiind creştinismul – în cazul în care acesta este corectînţeles, ceea ce cu siguranţă nu a fost şi nu este întotdeauna cazul, chiar din cauza celui care se autoproclamăcreştin –, pentru care credinţa în omniscienţă este secundară în raport cu milostenia, şi anume respectareaaproapelui. Rezultă că respingerea unei persoane necredincioase de către un creştin implică negarea radicală acreştinismului însuşi, o abjurare majoră; acest lucru nu se aplică în cazul altor credinţe religioase, pentru care oastfel de atitudine încalcă, în cel mai rău caz, un precept important.

13.4. Crucea, simbol al creştinismului, nu poate aşadar exclude pe cineva fără a se nega pe sine însăşi; eaconstituie într-un anumit sens semnul universal al acceptării şi al respectării oricărei fiinţe umane aşa cum este,independent de orice credinţă, religioasă sau nu, care ar putea fi şi cea proprie.

14.1. Nu mai este necesar să adăugăm că, în sala de clasă, corect înţeleasă, crucea face abstracţie de libereleconvingeri ale fiecăruia, nu exclude pe nimeni şi, desigur, nu impune şi nu prescrie nimic nimănui, ci pur şisimplu implică, ca finalitate centrală a educaţiei şi instruirii în şcolile publice, o reflecţie – în mod necesarghidată de către profesori – la istoria Italiei şi la valorile comune ale societăţii noastre retranscrise din punct devedere juridic în Constituţie, între care, în primul rând, laicitatea statului. (...)”

16. Sesizat de reclamantă, Consiliul de Stat a confirmat că prezenţa crucifixului în sălile declasă în şcolile publice îşi avea temeiul legal în art. 118 din Decretul regal nr. 965 din 30 aprilie1924 şi art. 119 din Decretul regal nr. 26 din 26 aprilie 1928 şi, având în vedere semnificaţiacare trebuia să-i fie acordată, era compatibilă cu principiul laicităţii. Asupra acestui punct,considera, în special, că, în Italia, crucifixul simboliza originea religioasă a valorilor (toleranţă,respect reciproc, valorificarea persoanei, afirmarea drepturilor acesteia, consideraţia faţă delibertate, autonomia conştiinţei morale în faţa autorităţilor, solidaritatea umană, refuzul oricăreidiscriminări) care caracterizează civilizaţia italiană. În acest sens, expus în sălile de clasă,crucifixul putea îndeplini – fie şi dintr-o perspectivă „laică”, distinctă de perspectiva religioasăcare îl caracterizează – o funcţie simbolică extrem de educativă, indiferent de religia practicatăde elevi. Potrivit Consiliului de Stat, crucifixul trebuie văzut ca un simbol capabil să reflectesursele remarcabile ale valorilor civile sus-menţionate, valori care definesc laicitatea în ordineajuridică actuală a statului.

Datată 13 aprilie 2006, hotărârea (nr. 556) este astfel motivată:

„(...) Curtea Constituţională a recunoscut în mod repetat în laicitate un principiu suprem al ordinii noastreconstituţionale, capabil să rezolve anumite probleme de legitimitate constituţională (între numeroase hotărâri, ase vedea cele care se referă la standardele privind caracterul obligatoriu al instruirii religioase în şcoli sau cuprivire la competenţa jurisdicţională în ceea ce priveşte cauzele legate de valabilitatea legăturii matrimonialecontractate potrivit dreptului canonic şi înregistrate în registrele de stare civilă).

Este vorba despre un principiu care nu este declarat în mod expres în carta noastră fundamentală, de unprincipiu care, încărcat cu accente ideologice şi o istorie controversată, are, cu toate acestea, o importanţăjuridică ce poate fi dedusă din normele fundamentale ale sistemului nostru. În realitate, Curtea întemeiază acestprincipiu în special pe art. 2, 3 7 şi 8, 19 şi 20 din Constituţie.

Acest principiu utilizează un simbol lingvistic („laicitate”) care indică în esenţă anumite aspecte semnificativeale dispoziţiilor sus-menţionate, ale căror formulări stabilesc condiţiile de utilizare potrivit cărora acest simboltrebuie să fie înţeles şi să funcţioneze. Dacă aceste condiţii specifice de utilizare nu ar fi stabilite, principiul„laicităţii” ar da naştere la conflicte ideologice şi ar fi dificil de utilizat într-un cadru juridic.

În acest cadru, condiţiile de utilizare sunt, desigur, stabilite în raport cu tradiţiile culturale şi obiceiurilefiecărui popor, în măsura în care aceste tradiţii şi obiceiuri sunt reflectate în ordinea juridică. Or, aceasta diferăde la o naţiune la alta. (...)

În cadrul acestei instanţe judecătoreşti şi al problemei cu care a fost sesizată, şi anume legitimitatea expuneriicrucifixului în sălile de clasă, stabilită de autorităţile competente pentru aplicarea normelor administrative,trebuie să se verifice pur şi simplu şi în mod concret dacă această prevedere aduce sau nu atingere conţinutuluinormelor fundamentale ale ordinii noastre constituţionale, care dau formă şi substanţă principiului „laicităţii”care caracterizează astăzi statul italian şi la care judecătorul suprem al legilor a făcut de mai multe ori referire.

Evident, crucifixul este, în sine, un simbol care poate să îmbrace sensuri diferite şi să servească unor scopuridiferite, în principal în funcţie de locul unde a fost plasat.

Într-un lăcaş de cult, crucifixul este în mod just şi exclusiv un „simbol religios”, întrucât urmăreşte să suscite oadeziune respectuoasă la fondatorul religiei creştine.

Într-un cadru nereligios cum este şcoala, care este destinată educaţiei tinerilor, crucifixul poate face trimiterepentru persoanele credincioase la valorile religioase sus-menţionate, însă, atât pentru persoanele credincioase,cât şi pentru persoanele care nu cred, expunerea sa este justificată şi are o semnificaţie nediscriminatorie dinpunct de vedere religios, dacă este capabil să reprezinte şi să evoce într-un mod sintetic şi imediat perceptibil şiprevizibil (ca orice simbol) valorile civile importante, în special valorile care susţin şi inspiră ordinea noastrăconstituţională, fundamentul vieţii noastre civile. În acest sens, crucifixul poate îndeplini – fie şi dintr-operspectivă „laică”, distinctă de perspectiva religioasă care îl caracterizează – o funcţie simbolică extrem deeducativă, indiferent de religia practicată de elevi.

Or, este evident că, în Italia, crucifixul este capabil să exprime din punct de vedere simbolic în mod just, dar şiadecvat, originea religioasă a valorilor reprezentate de toleranţă, respectul reciproc, valorificarea persoanei,afirmarea drepturilor acesteia, consideraţia faţă de libertate, autonomia conştiinţei morale în faţa autorităţilor,solidaritatea umană, refuzul oricărei discriminări) care caracterizează civilizaţia italiană.

Aceste valori, care impregnează tradiţiile, modul de viaţă şi cultura poporului italian, sunt la baza şi reprezintănormele fundamentale ale cartei noastre fundamentale – cuprinse în „Principiile fundamentale” şi în prima parte– în special cele care au fost amintite de Curtea Constituţională şi care definesc laicitatea specifică statuluiitalian.

Referirea, în ce priveşte crucifixul, la originea religioasă a acestor valori şi la corespunderea lor deplină cuînvăţăturile creştine pune, prin urmare, în evidenţă sursele transcendente ale valorilor amintite, fără a readuce îndiscuţie, sau confirmând, autonomia (dar nu opoziţia, implicită într-o interpretare ideologică a laicităţii, care nuîşi găseşte corespondent în carta noastră fundamentală) ordinii temporale în raport cu ordinea spirituală, fără aafecta „laicitatea” specială, adaptată contextului cultural specific ordinii fundamentale a statului italian,manifestată de acesta. Aceste valori sunt aşadar trăite în societatea civilă în mod diferit (dacă nu opus) faţă desocietatea religioasă, astfel încât pot fi consacrate „din punct de vedere laic” de toţi oamenii, indiferent deadeziunea la confesiunea care le-a inspirat şi apărat.

Ca oricărui simbol, s-ar putea impune sau atribui crucifixului semnificaţii diferite şi contrastante; se poatechiar nega valoarea simbolică pentru a-l transforma într-un simplu bibelou, care va avea doar o valoare artistică.Totuşi crucifixul expus într-o sală de clasă nu poate fi considerat bibelou, un obiect decorativ, dar nici obiect decult. Crucifixul trebuie considerat mai curând un simbol capabil să reflecte sursele remarcabile ale valorilorcivile sus-menţionate, valori care definesc laicitatea în ordinea juridică actuală a statului. (...)”

II. B. EVOLUŢIA DREPTULUI ŞI A PRACTICII INTERNE RELEVANTE

17. Obligaţia plasării unui crucifix în sălile de clasă în şcolile primare era prevăzută de art. 140din Decretul regal nr. 4336 din 15 septembrie 1860 al Regatului Piemont-Sardinia, adoptat întemeiul Legii nr. 3725 din 13 noiembrie 1859, potrivit căreia „fiecare şcoală trebuie să fie negreşitdotată (...) cu un crucifix” (art. 140).

În 1861, anul naşterii statului italian, Statutul Regatului Piemont-Sardinia din 1848 a devenitCarta Constituţională a Regatului Italiei; acesta prevedea în special că „religia apostolică romano-catolică [era] singura religie de stat [şi că] celelalte culte existente [erau] tolerate conform legii”.

18. Preluarea controlului asupra Romei de către armata italiană, la 20 septembrie 1870, în urma

căreia Roma a fost anexată şi proclamată capitala noului Regat al Italiei, a provocat o criză arelaţiilor dintre stat şi Biserica Catolică. Prin Legea nr. 214 din 13 mai 1871, statul italian areglementat în mod unilateral relaţiile cu Biserica şi a acordat Papei o serie de privilegii pentrudesfăşurarea obişnuită a activităţilor religioase. Potrivit reclamanţilor, expunerea crucifixului înunităţile şcolare a căzut treptat în desuetudine.

19. În perioada fascistă, statul a luat o serie de măsuri având drept scop respectarea obligaţiei dea expune crucifixul în sălile de clasă.

Astfel, în special, Ministerul Educaţiei Publice a emis, la 22 noiembrie 1922,o circulară (nr. 68)formulată astfel: „(...) în aceşti ultimi ani, în multe din şcolile primare ale Regatului au fosteliminate imaginea lui Hristos şi portretul Regelui. Aceasta constituie o încălcare clară şiintolerabilă a unei norme administrative şi mai ales un atac asupra religiei dominante a Statuluiprecum şi asupra unităţii Naţiunii. Transmitem aşadar tuturor administraţiilor municipale alestatului ordinul de a reintroduce în şcolile din care au fost scoase cele două simboluri sacre alecredinţei şi sentimentului naţional.”

La 30 aprilie 1924 a fost adoptat Decretul regal nr. 965 din 30 aprilie 1924 privind regulamentulintern al instituţiilor de instruire medie (ordinamento interno delle giunte e dei regi istituti diistruzione media), al cărui art. 118 este astfel formulat:

„Fiecare instituţie şcolară trebuie să aibă drapelul naţional, fiecare sală de clasă imaginea crucifixului şiportretul regelui.”

În ceea ce priveşte Decretul regal nr. 1297 din 26 aprilie 1928 de aprobare a Regulamentuluigeneral al serviciilor de instruire primară (approvazione del regolamento generale suiservizi dell'istruzione elementare), acesta prevede la art. 119 că între „echipamentele şi materialele necesaresălilor de clasă din şcoli” figurează şi crucifixul.

20. Pactele de la Lateran, semnate la 11 februarie 1929, marchează „Concilierea” dintre statulitalian şi Biserica Catolică. Catolicismul a fost confirmat ca religie oficială a statului italian, art. 1din tratat fiind astfel formulat:

„Italia recunoaşte şi reafirmă principiul consacrat de art. 1 din Statutul Regatului Albertin din 4 martie 1848,potrivit căruia religia apostolică romano-catolică este singura religie a statului.”

21. În 1948, statul italian a adoptat Constituţia republicană, al cărei art. 7 prevede că „statul şiBiserica Catolică sunt, fiecare în ordinea sa, independente şi suverane, [că] relaţiile lor suntreglementate de pactele de la Lateran, [şi că] modificările pactelor, acceptate de cele două părţi, nunecesită procedura revizuirii constituţionale”. În plus, art. 8 prevede că „toate confesiunilereligioase sunt deopotrivă libere în faţa legii, [că] confesiunile religioase altele decât confesiuneacatolică au dreptul de a se organiza potrivit propriilor lor statute, astfel încât să nu se opună ordiniijuridice italiene, [şi că] relaţiile lor cu statul sunt reglementate prin lege pe baza unor acorduri cureprezentanţii acestora”.

22. Protocolul suplimentar la noul concordat, din 18 februarie 1984, ratificat prin Legea nr. 121din 25 martie 1985, enunţă că principiul stabilit de pactele de la Lateran potrivit căruia religiacatolică este singura religie de stat nu mai este în vigoare.

23. Într-o hotărâre din 12 aprilie 1989 (nr. 203) emisă în contextul examinării problemeicaracterului neobligatoriu al predării religiei catolice în şcolile publice, Curtea Constituţională aconcluzionat că principiul laicităţii are valoare constituţională, precizând că nu presupune ca statulsă fie indiferent faţă de religii, ci să garanteze protecţia libertăţii religioase în contextulpluralismului confesional şi cultural.

Sesizată în prezenta cauză cu problema respectării acestui principiu în ceea ce priveşte prezenţacrucifixului în sălile de clasă din şcolile publice, Curtea Constituţională şi-a declinat competenţa înceea ce priveşte natura statutară a actelor care impun acest lucru (ordonanţa din 15 decembrie 2004,nr. 389; supra, pct. 14). Solicitat să examineze această chestiune, Consiliul de Stat a hotărât că,având în vedere semnificaţia care trebuie să-i fie acordată, prezenţa crucifixului în sălile de clasădin şcolile publice este compatibilă cu principiul laicităţii (hotărârea din 13 februarie 2006, nr. 556;supra, pct. 16).

Într-o cauză diferită, Curtea de Casaţie a concluzionat contrar Consiliului de Stat, în cadrul uneiproceduri penale împotriva unei persoane acuzate că a refuzat să-şi asume sarcina de număravoturile într-un birou de votare, pe motiv că în sală exista un crucifix. În hotărârea din 1 martie2000 (nr. 439), aceasta a considerat că prezenţa crucifixului încălca principiile laicităţii şiimparţialităţii statului şi principiul libertăţii de conştiinţă a celor care nu recunosc acest simbol.Curtea a respins în mod expres teza potrivit căreia expunerea crucifixului îşi găseşte justificarea înfaptul că este un simbol al unei „întregi civilizaţii sau al unei conştiinţe etice comune” şi – Curteade Casaţie cita aici termenii utilizaţi de Consiliul de Stat în avizul din 27 aprilie 1988 (nr. 63) –simboliza aici „o valoare universală, independentă de o anumită confesiune religioasă”.

24. La 3 octombrie 2002, ministrul Educaţiei, Universităţii şi Cercetării a adoptat directiva(nr. 2666) următoare:

„Ministrul

(...) Având în vedere că prezenţa crucifixului în sălile de clasă îşi are temeiul în normele în vigoare, întrucât nuîncalcă nici pluralismul religios, nici obiectivele de formare multiculturală a şcolii italiene şi întrucât nu poate ficonsiderată o limitare a libertăţii de conştiinţă, garantată de Constituţie, deoarece nu evocă o confesiunespecifică, ci constituie doar o expresie a civilizaţiei şi culturii creştine şi, prin urmare, face parte din patrimoniuluniversal al umanităţii;

După ce a evaluat oportunitatea, respectând diferitele apartenenţe, convingeri şi credinţe, ca orice instituţieşcolară, în cadrul propriei sale autonomii şi prin decizia instituţiilor sale colegiale competente, să pună ladispoziţie un spaţiu special rezervat, fără nicio obligaţie sau orar de funcţionare, pentru reculegere şi meditaţiemembrilor comunităţii şcolare care doresc acest lucru;

Adoptă următoarea directivă:

Serviciul competent din minister (...) va lua măsurile necesare astfel încât:

1) responsabilii unităţilor şcolare să asigure prezenţa unui crucifix în sălile de clasă;

2) Toate instituţiile şcolare, în cadrul propriei lor autonomii şi prin decizia membrilor instituţiilor colegiale aleacestora, vor pune la dispoziţie un spaţiu special rezervat, fără nicio obligaţie sau orar de funcţionare, pentrureculegere şi meditaţie membrilor comunităţii şcolare care doresc acest lucru”.

25. Art. 19, 33 şi 34 din Constituţie sunt astfel redactate:

Articolul 19

„Orice individ are dreptul de a-şi practica liber credinţa sa religioasă în orice formă, în mod individual saucolectiv, de a-i face propagandă şi de a exercita în particular sau în public cultul acesteia, cu condiţia să nu fievorba de ritualuri care contravin bunelor moravuri.”

Articolul 33

„Arta şi ştiinţa sunt libere, precum şi predarea acestora.

Republica stabileşte normele generale privind educaţia şi instituie şcoli publice de toate categoriile şi gradele.(...)”

Articolul 34

„Educaţia este deschisă tuturor.

Învăţământul elementar, cu o durată de minim opt ani, este obligatoriu şi gratuit. (...)”

III. PREZENTARE A DREPTULUI ŞI PRACTICII DIN STATELE MEMBRE ALECONSILIULUI EUROPEI CU PRIVIRE LA PREZENŢA SIMBOLURILOR RELIGIOASEÎN ŞCOLILE PUBLICE

26. În majoritatea netă a statelor membre ale Consiliului Europei, problema prezenţeisimbolurilor religioase în şcolile publice nu face obiectul unei reglementări specifice.

27. Prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice nu este interzisă în mod expres decât într-un mic număr de state membre: în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în Franţa (exceptând

Alsacia şi Moselle) şi în Georgia.Aceasta nu este prevăzută în mod expres – exceptând Italia – decât în câteva state membre: în

Austria, în anumite landuri din Germania şi comunele elveţiene, şi în Polonia. Trebuie totuşiamintit că întâlnim astfel de simboluri în şcolile publice ale anumitor unor state membre în careproblema nu este reglementată în mod specific, precum Spania, Grecia, Irlanda, Malta, San Marinoşi România.

28. Înaltele instanţe dintr-o serie de state membre au fost invitate să examineze problema.În Elveţia, Tribunalul Federal a hotărât că o ordonanţă comunală care prevedea prezenţa unui

crucifix în sălile de clasă din şcolile primare este incompatibilă cu cerinţele de neutralitateconfesională consacrată în Constituţia Federală, fără a condamna totuşi prezenţa acestuia în altelocuri în instituţiile şcolare (26 septembrie 1990; ATF, de la 116 la 252).

În Germania, Curtea Constituţională Federală a hotărât că o ordonanţă bavareză similară seopune principiului neutralităţii statului şi este cu greu compatibilă cu libertatea de religie a copiilorcare nu se regăsesc în religia catolică (16 mai, 1995, BVerfGE 93,1) Parlamentul bavarez a emisapoi o nouă ordonanţă care menţinea această măsură, dar prevedea posibilitatea ca părinţii să invoceconvingerile lor religioase sau laice pentru a contesta prezenţa crucifixului în sălile de clasăfrecventate de copiii lor, punând în aplicare un mecanism care, după caz, să conducă la uncompromis sau la o soluţie individualizată.

În Polonia sesizată de Ombudsman în ceea ce priveşte Ordonanţa ministrului Educaţiei din14 aprilie 1992 care prevedea posibilitatea de a expune crucifixul în sălile de clasă din şcolilepublice, Curtea Constituţională a concluzionat că măsura este compatibilă cu libertatea de conştiinţăşi de religie şi cu principiul separării bisericii de stat, garantat de art. 82 din Constituţie, deoarecenu impunea obligaţia unei astfel de expuneri (20 aprilie, 1993; nr. U 12/32).

În România, Curtea Supremă a anulat o decizie a Consiliului Naţional pentru CombatereaDiscriminării din 21 noiembrie 2006 care recomanda Ministerului Educaţiei să reglementezeproblema prezenţei simbolurilor religioase în şcolile publice şi, în special, să nu autorizezeexpunerea unor astfel de simboluri decât în cursul orelor de religie sau în săli destinate educaţieireligioase. Înalta instanţă a considerat, în special, că decizia de a afişa astfel de simboluri îninstituţiile de învăţământ trebuie să aparţină comunităţii formate din profesori, elevi şi părinţiiacestora din urmă (11 iunie 2008; nr. 2393).

În Spania, pronunţându-se în cadrul unei proceduri iniţiate de o asociaţie care milita pentru oşcoală laică şi care solicitase fără succes eliminarea simbolurilor religioase din instituţiile şcolare,Curtea Superioară de Justiţie din Castilia şi Leon a hotărât că respectivele instituţii trebuie săprocedeze la eliminarea acestora în cazul unei solicitări explicite din partea părinţilor unui elev(14 decembrie 2009; nr. 3250).

În drept

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ŞI A ART. 9DIN CONVENŢIE

29. Reclamanţii se plâng de faptul că în sălile de clasă ale şcolii publice în care erau şcolarizaţial doilea şi al treilea reclamant erau expuse crucifixe. Reclamanţii văd în aceasta o încălcare adreptului la instruire, pe care art. 2 din Protocolul nr. 1 îl garantează după cum urmează:

„Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. În exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniuleducaţiei şi al instruirii, statul va respecta dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi instruirea conformconvingerilor lor religioase şi filozofice.”

Totodată, reclamanţii deduc din aceste fapte o nerespectare a dreptului lor libertatea de gândire,de conştiinţă şi de religie consacrat de art. 9 din convenţie, care este redactat astfel:

« 1. „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept includelibertatea de a-şi schimba religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular princult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât aceleacare, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică,protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Hotărârea Camerei

30. În hotărârea din 3 noiembrie 2008, Camera constată încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 1examinat în coroborare cu art. 9 din convenţie.

31. În primul rând, Camera deduce din principiile referitoare la interpretarea art. 2 dinProtocolul nr. 1, care rezultă din jurisprudenţa Curţii, o obligaţie a statului de a se abţine de laimpunerea, chiar şi indirect, a credinţelor, în locuri în care persoanele sunt dependente de stat sau înlocuri în care acestea sunt deosebit de vulnerabile, subliniind faptul că şcolarizarea copiilor estereprezintă un sector deosebit de sensibil în această privinţă.

În continuare, Camera reţine că, între multiplele semnificaţii pe care crucifixul le poate avea,semnificaţia religioasă este predominantă. În consecinţă, Camera consideră că prezenţa obligatorieşi ostentativă a crucifixului în sălile de clasă era de natură nu numai să aducă atingere convingerilorlaice ale reclamantei ai cărei copii erau şcolarizaţi la acel moment într-o şcoală publică, ci şi săafecteze emoţional elevii care practică o altă religie decât religia creştină sau care nu practică nicioreligie. Cu privire la acest din urmă punct, Camera subliniază că libertatea de religie „negativă” nuse limitează la absenţa serviciilor religioase sau de educaţie religioasă: aceasta se extinde şi lapracticile şi simbolurile care exprimă, în special sau în general, o credinţă, o religie sau ateismul.Camera adaugă că acest „drept negativ” necesită o protecţie specială atunci când statul este cel careexprimă o credinţă şi atunci când persoana este pusă într-o situaţie din care nu poate ieşi sau poateieşi doar cu eforturi şi cu sacrificii disproporţionate.

Potrivit Camerei, statul trebuie să păstreze neutralitatea confesională în cadrul instruirii publice,unde prezenţa la cursuri este impusă fără considerente legate de religie şi trebuie să insufle eleviloro gândire critică. Camera adaugă că nu înţelege cum expunerea, în sălile de clasă din şcolilepublice, a unui simbol care este în mod rezonabil asociat religiei majoritare din Italia ar putea servipluralismului educaţional care este esenţial pentru menţinerea unei „societăţi democratice” aşa cumeste concepută de convenţie.

32. Camera concluzionează că „expunerea obligatorie a unui simbol al unei anumite confesiunifăcută în exercitarea funcţiei publice în raport cu situaţii specifice care ţin de controlulguvernamental, în special în sălile de clasă, restrânge dreptul părinţilor de a-şi educa copii potrivitconvingerilor lor, precum şi dreptul copiilor şcolarizaţi de a crede sau de a nu crede”. PotrivitCamerei, o astfel de măsură implică o încălcare a acestor drepturi, întrucât „restricţiile suntincompatibile cu obligaţia care îi revine statului de a respecta neutralitatea în exercitarea funcţieipublice, în special în domeniul educaţiei” (pct. 57 din hotărâre).

B. Argumentele părţilor

1. Guvernul

33. Guvernul nu a ridicat nicio excepţie de inadmisibilitate.34. Acesta regretă că Camera nu a avut la dispoziţie un studiu de drept comparat privind relaţiile

dintre stat şi religii şi problema expunerii simbolurilor religioase în şcolile publice. PotrivitGuvernului, Camera a fost privată de un element esenţial, întrucât un astfel de studiu ar fidemonstrat că nu există o abordare comună în Europa în aceste domenii, şi ar fi dus în consecinţă laconstatarea că statele membre dispun de o marjă de apreciere deosebit de importantă; astfel,hotărârea Camerei omite să ia în considerare această marjă de apreciere, eludând aşadar un aspectfundamental al problematicii.

35. De asemenea, reproşează faptul că hotărârea Camerei deduce din conceptul de „neutralitate”confesională un principiu de excludere a oricărei relaţii între stat şi o anumită religie, în timp ceneutralitatea presupune luarea în considerare a tuturor religiilor de către autoritatea publică.Hotărârea s-ar baza astfel pe o confuzie între „neutralitate” (un „concept incluziv”) şi „laicitate” (un„concept excluziv”). Mai mult, potrivit Guvernului, neutralitatea implică faptul că statele trebuie săse abţină de la a nu promova doar o religie, ci şi ateismul, „laicitatea” statală nefiind mai puţinproblematică decât prozelitismul statal. Hotărârea Camerei s-ar baza astfel pe o neînţelegere, şi arfavoriza o abordare nereligioasă sau antireligioasă în favoarea căreia reclamanta, membră a Uniuniiateilor şi agnosticilor raţionalişti, ar milita.

36. Guvernul continuă subliniind necesitatea de a ţine seama de faptul că acelaşi simbol poate fiinterpretat în mod diferit de la o persoana la alta. Aceasta ar fi aşadar, în special, cazul „crucii”,care ar putea fi considerată nu doar un simbol religios, ci şi un simbol cultural şi identitar, alprincipiilor şi valorilor care stau la baza democraţiei şi civilizaţiei occidentale; astfel, crucea aparepe steagurile mai multor ţări europene. Guvernul adaugă că, indiferent de puterea sa evocatoare, o„imagine” este un simbol „pasiv”, al cărui impact asupra indivizilor nu este comparabil cu cel alunui „comportament activ”; or, nimic nu susţine în speţă că, în Italia, conţinutul instruirii oferite arfi influenţat de prezenţa crucifixului în sălile de clasă.

Guvernul precizează că această prezenţă este expresia unei „particularităţi naţionale”,caracterizată în special prin raporturile strânse între stat, popor şi catolicism, care se explică prinevoluţia istorică, culturală şi teritorială a Italiei, precum şi prin înrădăcinarea profundă şiîndelungată a valorilor catolicismului. Păstrarea crucifixului în aceste locuri are loc aşadar pentru apăstra o tradiţie seculară. Potrivit Guvernului, dreptul părinţilor de a le fi respectată „culturafamiliei” nu trebuie să aducă atingere dreptului comunităţii de a-şi transmite cultura, nici dreptuluicopiilor de a o descoperi. În plus, invocând un „risc potenţial” al apariţiei unor tulburări emoţionalepentru a concluziona o încălcare a drepturilor la educaţie şi la libertatea de gândire, de conştiinţă şide religie, Camera ar extinde considerabil domeniul de aplicare al acestora.

37. Referindu-se în special la hotărârea Otto Preminger-Institut împotriva Austriei din20 septembrie 1994 (seria A nr. 295-A), Guvernul subliniază că, dacă s-ar lua în considerare faptulcă religia catolică este cea a unei mari majorităţi a italienilor, acest lucru nu s-ar face pentru a-ltransforma într-o circumstanţă agravantă, aşa cum a făcut Camera. Dimpotrivă, Curtea ar trebui sărecunoască şi să protejeze tradiţiile naţionale, precum şi sentimentul popular dominant, şi să lase înseama fiecărui stat sarcina de a echilibra interesele concurente. De altfel, din jurisprudenţa Curţiirezultă că programele şcolare sau dispoziţiile care consacră preponderenţa unei religii majoritare nucaracterizează ele însele o influenţă nejustificată a statului sau o tentativă de îndoctrinare, iar Curteatrebuie să respecte tradiţiile şi principiile constituţionale referitoare la raporturile dintre stat şireligii – în speţă abordarea particulară a laicităţii care predomină în Italia – şi să ţină seama decontextul existent în fiecare stat.

38. De altfel, având în vedere faptul că art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 nu se aplică decâtprogramelor şcolare, Guvernul critică hotărârea Camerei, în măsura în care constată o încălcare,fără a indica prin ce simpla prezenţă a unui crucifix în sălile de clasă frecventate de copiiireclamantei era de natură să reducă substanţial capacitatea acesteia de a-i educa potrivitconvingerilor sale, indicând drept simplu motiv faptul că elevii se simt educaţi într-un mediu şcolarmarcat de o anumită religie. Guvernul adaugă că acest model este incorect în lumina jurisprudenţeiCurţii, din care rezultă, în special, pe de o parte, faptul că Convenţia nu se opune nici ca statelemembre să aibă o religie de stat, nici ca acestea să arate o preferinţă pentru o anumită religie, nicica acestea să ofere elevilor o educaţie religioasă mai profundă în ceea ce priveşte religia dominantă,şi pe de altă parte, că trebuie să se ia în considerare faptul că influenţa educativă parentală este multmai mare decât cea a şcolii.

39. Potrivit Guvernului, prezenţa crucifixului în sălile de clasă contribuie în mod legitim la aajuta copiii să înţeleagă comunitatea naţională în care au menirea să se integreze. O „influenţă amediului” ar fi mult mai puţin probabilă, deoarece copiii beneficiază în Italia de o instruire carepermite dezvoltarea unui simţ critic în ceea ce priveşte problema religioasă, într-o atmosferă senină

şi protejată de orice formă de prozelitism. În plus, adaugă Guvernul, Italia optează pentru oabordare binevoitoare faţă de religiile minoritare în cadrul şcolii: dreptul pozitiv admite purtareavălului islamic şi a altor ţinute sau simboluri cu conotaţie religioasă; începutul şi sfârşitulRamadanului sunt adesea celebrate în şcoli; învăţământul religios este permis pentru toateconfesiunile recunoscute; nevoile elevilor care aparţin unor confesiuni minoritare sunt luate înconsiderare, copiii evrei având, de exemplu, dreptul de a nu da examene sâmbăta.

40. În cele din urmă, Guvernul pune accent pe necesitatea de a lua în considerare dreptulpărinţilor care doresc să fie păstrate crucifixele în sălile de clasă. Aceasta este voinţa majorităţii înItalia; aceasta este voinţa exprimată în mod democratic în speţă de aproape toţi membrii consiliuluişcolii. A proceda la eliminarea crucifixelor din sălile de clasă în astfel de circumstanţe arcaracteriza un „abuz de poziţie minoritară”. Acest gest s-ar opune obligaţiei statului de a sprijiniindivizii să-şi îndeplinească nevoile religioase.

2. Reclamanţii

41. Reclamanţii susţin că expunerea crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice pe care aldoilea şi al treilea reclamant le frecventau constituie o ingerinţă ilegală în dreptul lor la libertatea degândire şi de conştiinţă şi încalcă principiul pluralismului educaţional, în măsura în care reprezintăexpresia unei preferinţe a statului pentru o religie dată, într-un loc unde se formează conştiinţele.Procedând astfel, statul nu ar ţine seama, de altfel, de obligaţia sa de a proteja în special minoriiîmpotriva oricărei forme de propagandă sau de îndoctrinare. În plus, potrivit reclamanţilor, mediuleducaţional fiind atât de marcat de un simbol al religiei dominante, expunerea crucifixuluidenunţată nu ar ţine seama de dreptul celui de-al doilea şi al celui de-al treilea reclamant de a primio educaţie deschisă şi pluralistă care să aibă ca scop dezvoltarea unei capacităţi de judecată critice.În cele din urmă, întrucât reclamanta este în favoarea laicităţii, acest fapt i-ar încălca dreptul de aavea copiii educaţi în conformitate cu propriile sale convingeri filozofice.

42. Potrivit reclamanţilor, crucifixul este, fără urmă de îndoială, un simbol religios, şi a se dorisă i se atribuie o valoare culturală reprezintă o încercare de apărare ultimă şi inutilă. Nimic dinsistemul juridic italian nu ar permite de altfel să se afirme că este vorba despre un simbol alidentităţii naţionale: potrivit Constituţiei, drapelul este cel care simbolizează această identitate.

În plus, după cum a subliniat Curtea Federală Constituţională germană în hotărârea din 16 mai1995 (supra, pct. 28), oferind crucifixului o semnificaţie profană, s-ar produce o îndepărtare desensul său original şi s-ar contribui la desacralizarea sa. Dacă nu ar fi văzut decât ca un simplu„simbol pasiv”, s-ar nega faptul că, la fel ca toate simbolurile – şi mai mult faţă de altele –crucifixul materializează o realitate cognitivă, intuitivă şi emoţională care depăşeşte ceea ce esteimediat perceptibil. De altfel, Curtea Constituţională Federală germană ar fi făcut această constatarereţinând în hotărârea citată anterior că prezenţa crucifixului în sălile de clasă are un caracterevocator, întrucât reprezintă conţinutul credinţei pe care o simbolizează şi serveşte pentru a-i face„publicitate”. În cele din urmă, reclamanţii amintesc că în decizia Dahlab împotriva Elveţiei din 15februarie 2001 (nr. 42393/98, CEDO 2001–V), Curtea a constatat puterea deosebită pe caresimbolurile religioase o au în mediul şcolar.

43. Reclamanţii subliniază că orice stat democratic trebuie să garanteze libertatea de conştiinţă,pluralismul, egalitatea de tratament a credinţelor şi laicitatea instituţiilor. Ei precizează că principiullaicităţii implică înainte de toate neutralitatea statului, care trebuie să se distanţeze de sferareligioasă şi să adopte aceeaşi atitudine faţă de toate orientările religioase. Cu alte cuvinte,neutralitatea obligă statul să creeze un spaţiu neutru, în care toată lumea poate să-şi manifeste liberconvingerile. Impunând simboluri religioase cum ar fi crucifixul în sălile de clasă, statul italian arproceda contrar.

44. Abordarea pe care o susţin reclamanţii s-ar distinge aşadar în mod clar de ateismul de stat,care neagă libertatea de religie prin impunerea autoritară a unei viziuni laice. Văzută dinperspectiva imparţialităţii şi neutralităţii statului, laicitatea este, dimpotrivă, un instrument carepermite afirmarea libertăţii de conştiinţă religioasă şi filozofică a tuturor.

45. Reclamanţii adaugă că este esenţial să fie protejate în special credinţele şi convingerile

minoritare, pentru a-i apăra pe susţinătorii lor de un „despotism al majorităţii”. Acest fapt pledează,de asemenea, în favoarea eliminării crucifixului din sălile de clasă.

46. În concluzie, reclamanţii subliniază că, în cazul în care, după cum susţine Guvernul,eliminarea crucifixelor din sălile de clasă ale şcolilor publice ar aduce atingere identităţii culturaleitaliene, menţinerea lor este incompatibilă cu bazele gândirii politice occidentale, cu principiile unuistat liberal şi cu o democraţie pluralistă şi deschisă, precum şi cu respectul faţă de drepturile şilibertăţile individuale înscrise în Constituţia italiană şi în convenţie.

C. Observaţiile terţilor intervenienţi

1. Guvernele Armeniei, Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei şi alRepublicii San Marino

47. În observaţiile comune care au fost prezentate în cadrul şedinţei, guvernele Armeniei,Bulgariei, Ciprului, Federaţiei Ruse, Greciei, Lituaniei, Maltei şi al Republicii San Marino au arătatcă, în opinia lor, raţionamentul Camerei se bazează pe o înţelegere greşită a conceptului de„neutralitate”, pe care l-ar fi confundat cu cel de „laicitate”. Guvernele interveniente subliniază, înaceastă privinţă, că raporturile dintre stat şi Biserică sunt stabilite într-un mod variabil de la o ţarăeuropeană la alta, şi că mai mult de jumătate din populaţia Europei trăieşte într-o ţară care nu estelaică. Intervenientele adăugă că, în mod inevitabil, simbolurile statului sunt prezente în locurile încare se realizează instruirea publică, şi multe dintre aceste simboluri au o origine religioasă, crucea– care este mai mult un simbol naţional decât unul religios – nefiind decât exemplul cel mai vizibil.Potrivit acestora, în statele europene care nu sunt laice, prezenţa simbolurilor religioase în spaţiulpublic este larg tolerată de adepţii laicităţii, ca făcând parte din identitatea naţională; nu ar trebui castatele să renunţe la un element al identităţii lor culturale pur şi simplu pentru că are o originereligioasă. Nu raţionamentul urmat de Cameră ar reprezenta expresia pluralismului care stă la bazasistemului convenţiei, ci valorile statului laic; a-l aplica pentru întreaga Europă ar duce la„americanizarea” acesteia, în măsura în care ar impune tuturor una şi aceeaşi regulă şi o separarerigidă între Biserică şi stat.

Potrivit acestora, a opta pentru laicitate reprezintă un punct de vedere politic, cu siguranţă,respectabil, dar nu neutru; astfel, în domeniul educaţiei, un stat care sprijină laicul în raport cureligiosul nu este neutru. În mod similar, eliminarea crucifixelor din sălile de clasă, unde acestea s-au aflat întotdeauna, nu s-ar produce fără consecinţe educaţionale. În realitate, indiferent dacăopţiunea aleasă de state este de a admite sau nu prezenţa crucifixului în sălile de clasă, ceea ce esteimportant este locul pe care programele şcolare şi instruirea îl conferă toleranţei şi pluralismului.

Guvernele interveniente nu exclud că pot exista situaţii în care alegerile unui stat în acestdomeniu ar putea fi inacceptabile. Indivizii sunt însă cei care trebuie să demonstreze o astfel desituaţie, şi Curtea ar trebui să intervină doar în cazurile extreme.

2. Guvernul Principatului Monaco

48. Guvernul intervenient declară că împărtăşeşte opinia guvernului pârât potrivit căruia, plasatîn şcoli, crucifixul reprezintă un „simbol pasiv”, care poate fi găsit pe blazoane sau pe steagurile anumeroase state, şi care, în speţă, este mărturia unei identităţi naţionale înrădăcinate în istorie. Înplus, nedivizabil, principiul neutralităţii statului ar presupune ca autorităţile să se abţină de laimpunerea unui simbol religios acolo unde nu a existat niciodată, precum şi de la eliminarea sa încazul în care a fost dintotdeauna în acel loc.

3. Guvernul României

49. Guvernul intervenient susţine că nu a fost suficient luată în considerare de către Camerălarga marjă de apreciere de care statele contractante dispun atunci când sunt în joc problemesensibile şi când nu există niciun consens la scară europeană. Acesta reaminteşte faptul căjurisprudenţa Curţii recunoaşte, în special, marja largă de apreciere a statelor amintite în domeniul

folosirii simbolurilor religioase în instituţiile publice de învăţământ; consideră că acesta ar trebui săfie şi cazul expunerii simbolurilor religioase în astfel de locuri. De asemenea, guvernul intervenientsubliniază că hotărârea Camerei s-a bazat pe premisa că afişarea simbolurilor religioase în şcolilepublice încalcă art. 9 din convenţie şi art. 2 din Protocolul nr. 1, ceea ce contrazice principiulneutralităţii atunci când impune, după caz, statelor contractante să intervină pentru eliminareasimbolurilor amintite. Potrivit guvernului intervenient, acest principiu este cu adevărat respectatatunci când astfel de decizii sunt luate de comunitatea formată din profesori, elevi şi părinţi. Înorice caz, din moment ce nu este asociată cu obligaţii specifice legate de religie, prezenţacrucifixului în sălile de clasă nu ar afecta în mod suficient sentimentele religioase ale unora sau alealtora astfel încât să existe o încălcare a dispoziţiilor evocate mai sus.

4. Organizaţia neguvernamentală Greek Helsinki Monitor

50. Potrivit organizaţiei interveniente, crucifixul nu poate fi văzut altfel decât ca un simbolreligios, astfel că expunerea sa în sălile de clasă din şcolile publice poate fi percepută ca un mesajinstituţional în favoarea unei anumite religii. Aceasta reaminteşte, în special, faptul că Curtea astatuat în cauza Folgerø că participarea elevilor la activităţi religioase poate avea o influenţă asupralor şi consideră că situaţia este similară atunci când elevii îşi desfăşoară cursurile în săli de clasă încare sunt expuse simboluri religioase. De asemenea, atrage atenţia Curţii asupra faptului că atâtcopiii, cât şi părinţii care au ridicat această problemă ar fi putut renunţa la proteste de teama unorrepresalii.

5. Organizaţia neguvernamentală Associazione nazionale del libero Pensiero

51. Organizaţia intervenientă, care consideră că prezenţa simbolurilor religioase în sălile de clasădin şcolile publice nu este compatibilă cu art. 9 din convenţie şi cu art. 2 din Protocolul nr. 1,susţine că restrângeri ale drepturilor reclamanţilor nu sunt „prevăzute de lege” în sensuljurisprudenţei Curţii. În acest sens, subliniază că expunerea crucifixului în sălile de clasă din şcolilepublice nu este prevăzută prin lege, ci prin acte statutare adoptate în cursul perioadei fasciste.Organizaţia adaugă că actele respective au fost în orice caz implicit abrogate prin Constituţia de la1947 şi prin legea din 1985 de ratificare a acordurilor de modificare a pactelor de la Lateran din1929. Organizaţia precizează că Secţia Penală a Curţii de Casaţie a decis astfel în hotărârea din1 martie 2000 (nr. 4273) referitoare la un caz similar de expunere a crucifixului în secţiile devotare, abordare repetată în hotărârea din 17 februarie 2009 cu privire la expunerea crucifixelor însălile de judecată ale instanţelor (fără a se pronunţa totuşi pe fond). Există aşadar o divergenţă dejurisprudenţă între Consiliul de Stat – care, dimpotrivă, consideră că reglementările în cauză suntaplicabile – şi Curtea de Casaţie, ceea ce afectează principiul securităţii juridice, un pilon al statuluide drept. Or, întrucât Curtea Constituţională şi-a declinat competenţa, nu există niciun mecanism înItalia care să permită rezolvarea acestei probleme.

6. Organizaţia neguvernamentală European Centre for Law and Justice

52. Organizaţia intervenientă susţine că nu a răspuns corect Camera la întrebarea adresată încauză, respectiv aceea dacă drepturile pe care le are reclamanta prin convenţie au fost încălcate înspeţă din simplul fapt al prezenţei crucifixului în sălile de clasă. Potrivit acesteia, se impune unrăspuns negativ. Pe de o parte, întrucât „forul extern” al copiilor reclamantei nu a fost forţat,întrucât nu au fost nici constrânşi să acţioneze împotriva conştiinţei lor, nici împiedicaţi săacţioneze potrivit conştiinţei lor. Pe de altă parte, întrucât nici „forul intern” al acestora, şi nicidreptul reclamantei de a le asigura educaţia în conformitate cu convingerile sale filozofice nu aufost încălcate, în măsura în care nu au fost nici forţaţi, nici împiedicaţi să nu creadă; nu au fostîndoctrinaţi şi nici nu au suferit de pe urma unui prozelitism exagerat. Organizaţia intervenientăconsideră că a fost comisă o eroare de către Cameră atunci când a considerat că dorinţa unui stat dea expune crucifixe în sălile de clasă este contrară convenţiei (deşi nu aceasta a fost întrebarea care îifusese adresată): procedând astfel, Camera a creat „o nouă obligaţie, referitoare nu la drepturile

reclamantei, ci la natura «mediului educaţional»”. Potrivit organizaţiei interveniente, întrucât nu areuşit să stabilească dacă „forurile interne sau externe” ale copiilor reclamantei au fost lezate prinprezenţa crucifixului în sălile de clasă, Camera a creat această obligaţie nouă de secularizarecompletă a mediului educaţional, depăşind domeniul de aplicare al cererii şi limitele competenţelorsale.

7. Organizaţia neguvernamentală Eurojuris

53. Organizaţia intervenientă este de acord cu concluziile Camerei. După ce a amintit dreptulpozitiv italian relevant – şi a subliniat în special valoarea constituţională a principiului laicităţii –,aceasta face trimitere la jurisprudenţa Curţii din care rezultă, în special, faptul că şcoala nu ar trebuisă fie teatrul prozelitismului sau al predicilor; de asemenea, face referire la cauzele în care Curtea aexaminat problema purtării vălului islamic în locurile destinate educaţiei. În continuare, adăugă căprezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice italiene nu este prevăzută prin lege, ci prinreglementări moştenite din perioada fascistă, care reflectă o concepţie confesională a statuluiincompatibilă astăzi cu principiul laicităţii consacrat de dreptul constituţional pozitiv. Organizaţia sepoziţionează împotriva raţionamentului urmat în speţă de instanţa de contencios administrativitaliană, potrivit căreia cerinţa prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice este totuşicompatibilă cu acest principiu, întrucât simbolizează valori laice. Potrivit organizaţiei interveniente,pe de o parte, este vorba despre un simbol religios, în care cei care nu se identifică cu creştinismulnu se recunosc. Pe de altă parte, impunând expunerea sa în sălile de clasă din şcolile publice, statulconferă o dimensiune specială unei anumite religii, în detrimentul pluralismului.

8. Organizaţiile neguvernamentale Comisia Internaţională a Juriştilor, Interights şi HumanRights Watch

54. Organizaţiile interveniente consideră că cerinţa expunerii în sălile de clasă din şcolile publicea unor simboluri religioase precum crucifixul este incompatibilă cu principiul neutralităţii şi cudrepturile pe care art. 9 din convenţie şi art. 2 din Protocolul nr. 1 le garantează elevilor şi părinţilorlor. Potrivit acestora, pe de o parte, pluralismul educaţional este consacrat, evidenţiat nu numai dejurisprudenţa Curţii, ci şi de jurisprudenţa mai multor instanţe supreme şi de diferite documenteinternaţionale. Pe de altă parte, din jurisprudenţa Curţii trebuie să se deducă nevoia de neutralitateşi de imparţialitate a statului faţă de credinţele religioase atunci când sunt furnizate servicii publice,inclusiv educaţia. Organizaţiile interveniente precizează că principiul imparţialităţii este recunoscutnu numai de curţile constituţionale din Italia, Spania şi Germania, ci şi, în special, de cătreConsiliul de Stat francez şi de Curtea Federală elveţiană. Ele adaugă că, după cum au stabilitdiverse înalte instanţe, neutralitatea statului faţă de religii se impune cu atât mai mult în mediulşcolar, întrucât, obligaţi fiind să participe la cursuri, copiii sunt lipsiţi de apărare împotrivaîndoctrinării atunci când şcoala este teatrul acesteia. Organizaţiile interveniente reamintesc încontinuare faptul că Curtea a statuat că, deşi convenţia nu împiedică statele să disemineze prininstruire sau prin educaţie informaţii sau cunoştinţe cu un caracter religios sau filozofic, stateletrebuie să se asigure că acest lucru este făcut în mod obiectiv, critic şi pluralist, fără îndoctrinare;organizaţiile subliniază că acest lucru se aplică la toate funcţiile asumate din domeniul educaţiei şiinstruirii, inclusiv atunci când este vorba despre organizarea mediului şcolar.

9. Organizaţiile neguvernamentale Zentralkomitee der deutschen Katholiken, Semainessociales de France şi Associazioni cristiane Lavoratori italiani

55. Organizaţiile interveniente declară că împărtăşesc punctul de vedere al Camerei potrivitcăruia, deşi crucifixul are mai multe sensuri, este mai presus de toate simbolul central alcreştinismului. Totuşi, ele adaugă că nu sunt de acord cu concluzia Camerei, neînţelegând în cemod prezenţa crucifixului în sălile de clasă ar putea să fie „deranjantă din punct de vedereemoţional” pentru elevi sau să le afecteze dezvoltarea gândirii critice. Potrivit intervenientelor,această prezenţă nu poate fi, în sine, asemănată unui mesaj religios sau filozofic: este vorba mai

degrabă despre un mod pasiv de a transmite valori morale de bază. Ar trebui aşadar să se considerecă problema este legată de competenţele statelor în domeniul definirii programelor şcolare; or,părinţii trebuie să accepte faptul că anumite aspecte ale educaţiei publice ar putea să nu fie completîn conformitate cu convingerile lor. Intervenientele adaugă că nu se poate deduce doar din deciziaunui stat de a expune crucifixe în sălile de clasă din şcolile publice că acesta urmăreşte un obiectivde îndoctrinare, interzis de art. 2 din Protocolul nr. 1. Ele subliniază necesitatea ca în speţă să serealizeze un echilibru între drepturile şi interesele persoanelor credincioase şi ale celor care nu cred,între drepturile fundamentale ale individului şi interesele legitime ale societăţii, precum şi întreadoptarea unor standarde în domeniul drepturilor omului şi păstrarea diversităţii europene. Potrivitintervenientelor, Curtea trebuie să recunoască, în acest context, larga marjă de apreciere a statelor,întrucât organizarea raporturilor dintre stat şi religie variază de la o ţară la alta, şi că aceastăorganizare – în special în ceea ce priveşte locul religiei în şcolile publice – îşi are rădăcinile înistoria, tradiţia şi cultura fiecărui stat.

10. Treizeci şi trei de membri ai Parlamentului European care acţionează în comun

56. Intervenienţii subliniază faptul că această Curte nu este o Curte Constituţională şi că trebuiesă se respecte principiul subsidiarităţii şi să se recunoască o marjă de apreciere statelor contractantedeosebit de importantă nu doar atunci când este vorba despre definirea relaţiei dintre de stat şireligie, ci şi atunci când îşi îndeplinesc funcţiile în domeniul instruirii şi educaţiei. Potrivit acestora,luând o decizie al cărei efect ar fi să se impună eliminarea simbolurilor religioase din şcolilepublice, Marea Cameră ar transmite un mesaj ideologic radical. Ei adaugă că din jurisprudenţaCurţii rezultă că un stat care, din motive legate de istorie sau de tradiţie, arată o preferinţă pentru oanumită religie nu depăşeşte această marjă. Astfel, potrivit intervenienţilor, expunerea crucifixuluiîn clădiri publice nu este contrară convenţiei, şi nu ar trebui să fie văzută în prezenţa simbolurilorreligioase în spaţiul public o formă de îndoctrinare, ci expresia unei unităţi şi a unei identităţiculturale. Ei adaugă că, în acest context specific, simbolurile religioase au o dimensiune laică şi nuar trebui aşadar să fie eliminate.

D. Motivarea Curţii

57. În primul rând, Curtea precizează că singura problemă cu care a fost sesizată este cea acompatibilităţii, având în vedere circumstanţele cauzei, prezenţei crucifixului în sălile de clasă dinşcolile publice italiene cu cerinţele art. 2 din Protocolul nr. 1 şi ale art. 9 din convenţie.

Astfel, în speţă, pe de o parte, aceasta nu a fost sesizată să examineze problema prezenţeicrucifixului în alte locuri decât şcolile publice. Pe de altă parte, nu este de competenţa sa să sepronunţe cu privire la compatibilitatea prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice cuprincipiul laicităţii, astfel cum este consacrat în dreptul italian.

58. În al doilea rând, Curtea subliniază că partizanii laicităţii sunt în măsură să se prevaleze deopinii până la „gradul de forţă, de seriozitate, de coeziune şi de importanţă” necesar întrucât estevorba despre „convingeri” în sensul art. 9 din convenţie şi al art. 2 din Protocolul nr. 1 (hotărâreaCampbell şi Cosans împotriva Regatului Unit din 25 februarie 1982, seria A nr. 48, pct. 36). Maiprecis, acestea trebuie considerate „convingeri filozofice”, în sensul art. 2 teza a doua dinProtocolul nr. 1, şi prin urmare ele merită „respectul «într-o societate democratică»”, nu suntincompatibile cu demnitatea persoanei şi nu sunt împotriva dreptului fundamental al copilului lainstruire (ibidem).

1. Cazul reclamantei

a) Principii generale

59. Curtea reaminteşte că în domeniul educaţiei şi instruirii, art. 2 din Protocolul nr. 1 este înprincipiu lex specialis în raport cu art. 9 din convenţie. Acest fapt se produce cel puţin în cazul în

care, precum în speţă, este vorba despre obligaţia statelor contractante – pe care o ridică art. 2 teza adoua – de a respecta, în cadrul exercitării funcţiilor pe care şi le asumă în acest domeniu, dreptulpărinţilor de a asigura această educaţie şi această instruire în conformitate cu convingerile lorreligioase şi filozofice [hotărârea Folgerø şi alţii împotriva Norvegiei (MC) din 29 iunie 2007,nr. 15472/02, CEDO 2007–VIII, pct. 84].

Prin urmare, este necesar să se examineze capătul de cerere în cauză în principal din perspectivaart. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 [a se vedea, de asemenea, Appel-Irrgang şi alţii împotrivaGermaniei (dec.), nr. 45216/07, 6 octombrie 2009, CEDO 2009–...].

60. Totuşi, această dispoziţie trebuie să fie citită nu doar în lumina art. 2 prima teză, ci şi, înspecial, în lumina art. 9 din convenţie (a se vedea, de exemplu, hotărârea Folgerø, citată anterior,pct. 84), care garantează libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, inclusiv libertatea de a nuadera la o religie, care creează în sarcina statelor contractante o „obligaţie de neutralitate şiimparţialitate”.

În această privinţă, trebuie amintit că statele au sarcina de a asigura, rămânând neutre şiimparţiale, exercitarea diferitelor religii, culte şi credinţe. Rolul lor este de a contribui la asigurareaordinii publice, a păcii religioase şi a toleranţei într-o societate democratică, în special între grupuriopuse [a se vedea, de exemplu, hotărârea Leyla Şahin împotriva Turciei (MC) din 10 noiembrie2005, nr. 44774/98, CEDO 2005–XI, pct. 107)]. Aceasta se referă la relaţiile dintre persoanelecredincioase şi cele care nu cred, ca la relaţii între adepţii diferitelor religii, culturi şi credinţe.

61. Verbul „a respecta” la care face trimitere art. 2 din Protocolul nr. 1 semnifică mai mult decâtrecunoaşterea sau luarea în considerare; în plus faţă de un angajament mai degrabă negativ, acesttermen implică faptul că statul are o anumită obligaţie pozitivă (hotărârea Campbell şi Cosans,citată anterior, pct. 37).

Acestea fiind spuse, cerinţele noţiunii „respect”, noţiune pe care o regăsim şi la art. 8 dinconvenţie, variază foarte mult de la un caz la altul, având în vedere diversitatea practicilor urmate şicondiţiile existente în statele contractante. Astfel, aceasta implică faptul că statele menţionate sebucură de o largă marjă de apreciere pentru a stabili, în funcţie de nevoile şi resursele comunităţii şiale indivizilor, măsurile care trebuie luate pentru a asigura conformitatea cu convenţia. În contextulart. 2 din Protocolul nr. 1, această noţiune semnifică, în special, faptul că această dispoziţie nu poatefi interpretată în sensul că permite părinţilor să solicite statului să organizeze un anumit tip deinstruire [a se vedea Bulski împotriva Poloniei (dec.), nr. 46254/99 şi 31888/02].

62. De asemenea, trebuie amintită jurisprudenţa Curţii privind locul religiei în programa şcolară(a se vedea, în esenţă, hotărârile Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen împotriva Danemarcei din7 decembrie 1976, seria A nr. 23, pct. 50–53, Folgerø, citată anterior, pct. 84, şi Hasan şi EylemZengin împotriva Turciei din 9 octombrie 2007, nr. 1448/04, CEDO 2007–XI, pct. 51–52).

Potrivit acestei jurisprudenţe, definirea şi organizarea programului de studii intră în competenţastatelor contractante. Nu este, în principiu, de competenţa Curţii să se pronunţe cu privire la acesteaspecte, întrucât soluţia care poate fi dată poate varia în mod legitim în funcţie de ţară şi deperioade.

În special, art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 nu împiedică statele să disemineze prin educaţiesau instruire informaţii sau cunoştinţe care au, direct sau indirect, un caracter religios sau filozofic;nu permite nici măcar părinţilor să se opună integrării unei astfel de instruiri sau educaţii înprograma şcolară.

Pe de altă parte, întrucât vizează asigurarea posibilităţii pluralismului în domeniul educaţiei,presupune ca statul, în îndeplinirea funcţiilor sale în ceea ce priveşte educaţia şi instruirea, să seasigure că informaţiile sau cunoştinţele care sunt incluse în programă sunt diseminate în modobiectiv, critic şi pluralist, care să permită elevilor să îşi dezvolte un simţ critic în special în ceea cepriveşte religia, într-o atmosferă senină, nealterată de nicio formă de prozelitism. Această tezăinterzice să se urmărească un scop de îndoctrinare care ar putea fi considerat ca nerespectândconvingerile religioase şi filozofice ale părinţilor. Aici se situează în ce priveşte statele membrelimita care nu trebuie depăşită [hotărârile citate anterior în acelaşi paragraf, pct. 53, pct. 84h),respectiv pct. 52].

b) Aprecierea faptelor din cauză în lumina acestor principii

63. Curtea nu împărtăşeşte argumentul Guvernului potrivit căruia obligaţia pe care o au statelecontractante în temeiul art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 se aplică numai pentru conţinutulprogramelor şcolare, astfel încât problema prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolilepublice se află în afara domeniului său de aplicare.

Este adevărat că un anumit număr de cauze în cadrul cărora Curtea a analizat această dispoziţiese refereau la conţinutul sau la punerea în aplicare a programelor şcolare. Nu este mai puţinadevărat că, după cum a subliniat deja Curtea, obligaţia statelor contractante de a respectaconvingerile religioase şi filozofice ale părinţilor nu se aplică doar pentru conţinutul instruirii şimodul de prestare a acesteia: ea impune statelor aflate „în exerciţiul” tuturor „funcţiilor” acestora –potrivit termenilor art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 – să îşi asume aceste obligaţii în domeniuleducaţiei şi instruirii (a se vedea, în esenţă, hotărârile Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen, citatăanterior, pct. 50, Valsamis împotriva Greciei din 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii1996–VI, pct. 27, şi Hasan şi Eylem Zengin, citată anterior, pct. 49, şi Folgerø, citată anterior,pct. 84). Aceasta include, fără îndoială, organizarea mediului şcolar, în cazul în care dreptul internprevede că această funcţie reprezintă responsabilitatea autorităţilor publice

Or, acesta este cadrul în care se înscrie prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publiceitaliene (a se vedea art. 118 din Decretul regal nr. 965 din 30 aprilie 1924, art. 119 din Decretulregal nr. 1297 din 26 aprilie 1928 , şi art. 159 şi 190 din Decretul-lege nr. 297 din 16 aprilie 1994;supra, pct. 14 şi 19).

64. Dintr-o perspectivă generală, Curtea consideră că în cazul în care organizarea mediuluişcolar reprezintă responsabilitatea autorităţilor publice, aceasta ar trebui să fie văzută ca o funcţieasumată de stat în domeniul educaţiei şi al instruirii, în sensul art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1.

65. Din cele de mai sus rezultă că decizia privind prezenţa crucifixului în sălile de clasă aleşcolilor publice face parte din funcţiile asumate de statul pârât în domeniul educaţiei şi instruirii şi,prin urmare intră sub influenţa art. 2 teza a doua din Protocolul nr.1. Ne aflăm prin urmare într-undomeniu în care este implicată obligaţia statului de a respecta dreptul părinţilor de a asiguraeducarea şi instruirea copiilor lor în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.

66. În continuare, Curtea consideră că, înainte de toate, crucifixul este un simbol religios.Instanţele interne au constatat în mod similar şi, în plus, Guvernul nu contestă acest lucru. Faptul căsimbolismul religios epuizează, sau nu, semnificaţia crucifixului, nu este decisivă în această etapă araţionamentului.

Nu au fost prezentate Curţii elemente care să ateste eventuala influenţă pe care expunerea pepereţii sălilor de clasă a unui simbol religios ar putea să o aibă asupra elevilor; prin urmare, nu sepoate pretinde în mod rezonabil că acesta are sau nu au un efect asupra tinerilor, ale cărorconvingeri nu au fost încă fixate.

Se poate înţelege, totuşi, că reclamanta ar putea privi expunerea crucifixului în sălile de clasă dinşcolile publice în care copiii ei au fost şcolarizaţi, ca pe o nerespectare de către stat a dreptului săude a asigura educaţia şi instruirea lor în conformitate cu convingerile sale filozofice. Cu toateacestea, percepţia subiectivă a reclamantei nu este în sine suficientă pentru a caracteriza o încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 1.

67. Guvernul italian explică faptul că, în opinia sa, prezenţa crucifixului în sălile de clasă dinşcolile publice, care este rezultatul evoluţiei istorice a Italiei, ceea ce-i conferă nu doar o conotaţieculturală, ci şi una identitară, corespunde astăzi unei tradiţii pe care consideră că este important să operpetueze. Guvernul adaugă că, dincolo de semnificaţia sa religioasă, crucifixul simbolizeazăprincipiile şi valorile care stau la baza democraţiei şi civilizaţiei occidentale, prezenţa sa în sălile declasă fiind justificabilă în acest fel.

68. Potrivit Curţii, decizia de a perpetua sau nu o tradiţie ţine, în principiu, de marja de aprecierea statului pârât. Astfel, Curtea trebuie să ia în considerare faptul că Europa se caracterizează printr-o mare diversitate între statele care o compun, în special în ceea ce priveşte evoluţia culturală şiistorică. Curtea subliniază totuşi faptul că evocarea unei tradiţii nu scuteşte un stat contractant deobligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile consacrate prin convenţie şi protocoalele sale.

Referitor la punctul de vedere al Guvernului cu privire la semnificaţia crucifixului, Curteaconstată că, în această privinţă, Consiliul de Stat şi Curtea de Casaţie au poziţii diferite, iar CurteaConstituţională nu s-a pronunţat (supra, pct. 16 şi 23). Or, nu este de competenţa Curţii să ia opoziţie într-o dezbatere între instanţele interne.

69. Rezultă că statele contractante se bucură de o marjă de apreciere atunci când trebuie săasigure concilierea între exercitarea funcţiilor pe care şi le asumă în domeniul educaţiei şi instruiriişi respectarea dreptului părinţilor de a asigura această educaţie şi instruire în conformitate cuconvingerile lor religioase şi filozofice (supra, pct. 61–62).

Aceasta se aplică şi pentru organizarea mediului şcolar, precum şi pentru definirea şi organizareaprogramelor şcolare (ceea ce Curtea a subliniat deja: a se vedea, în esenţă, hotărârile citate anterior,Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen, pct. 50–53, Folgerø, pct. 84, şi Zengin, pct. 51–52; supra, pct.62). Curtea trebuie aşadar, în principiu, să respecte alegerile statelor contractante în aceste domenii,inclusiv cu privire la locul pe care îl conferă religiei, în măsura în care aceste alegeri nu conductotuşi la o formă de îndoctrinare (ibidem).

70. Curtea concluzionează în speţă că alegerea prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolilepublice ţine, în principiu, de marja de apreciere a statului pârât. Faptul că nu există un consenseuropean privind problema prezenţei simbolurilor religioase în şcolile publice (supra, pct. 26–28)confirmă în plus această abordare.

Totuşi, această marjă de apreciere este însoţită de un control european (a se vedea, de exemplu,mutatis mutandis, Leyla Şahin, citată mai sus, § 110), sarcina Curţii constând în speţă să se asigurecă limita menţionată supra la pct. 69 nu a fost încălcată.

71. În acest sens, este adevărat că impunând prezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolilepublice – care, fie că i se recunoaşte sau nu, în plus, o valoare simbolică laică, trimite fără îndoialăla creştinism –, reglementarea conferă religiei majoritare a ţării o vizibilitate preponderentă înmediul şcolar.

Acest lucru nu este totuşi suficient în sine pentru a caracteriza un proces de îndoctrinare dinpartea statului pârât şi pentru a stabili o încălcare a cerinţelor art. 2 din Protocolul nr. 1.

Curtea face trimitere, în această privinţă, mutatis mutandis, la hotărârile Folgerø şi Zengin, citateanterior. În cauza Folgerø, în care a fost sesizată să examineze conţinutul programului unui curs de„creştinism, religie şi filozofie" („KRL”), a reţinut într-adevăr că faptul că acest program acordă omai mare pondere cunoaşterii creştinismului faţă de alte religii şi filozofii nu ar putea reprezenta, însine, o încălcare a principiilor pluralismului şi obiectivităţii care ar fi putut să fie considerate dreptîndoctrinare. Curtea precizează că, având în vedere locul ocupat de creştinism în istoria şi tradiţiastatului pârât – Norvegia –, aceasta este o chestiune care ţine de marja de apreciere de care sebucură acest stat pentru a defini şi dezvolta programul de studii (hotărârea citată anterior, pct. 89).Curtea a ajuns la o concluzie similară în contextul unui curs de „cultură religioasă şi cunoştinţe deetică” predat în şcolile din Turcia, a cărui programă acorda o pondere mai mare cunoaşteriiIslamului, pe motiv că religia musulmană este majoritar practicată în Turcia, în pofida caracteruluilaic al acestui stat (hotărârea Zengin, citată anterior, pct. 63).

72. În plus, crucifixul pus pe un perete reprezintă un simbol în esenţă pasiv, iar acest aspectprezintă importanţă în opinia Curţii, având în vedere în special principiul neutralităţii (supra,pct. 60). În special, nu i se poate atribui o influenţă asupra elevilor comparabilă cu cea pe care opoate avea un discurs didactic sau participarea la activităţi religioase (a se vedea cu privire la acestepuncte şi hotărârile Folgerø şi Zengin,citate anterior, pct. 94, respectiv pct. 64).

73. Curtea observă că, în hotărârea din 3 noiembrie 2009, Camera a reţinut, dimpotrivă, tezapotrivit căreia expunerea crucifixelor în sălile de clasă ar avea un impact semnificativ asupra celuide al doilea şi al treilea reclamant, în vârstă de unsprezece şi de treisprezece ani la momentulfaptelor. Potrivit Camerei, în contextul educaţiei publice, crucifixul, care este imposibil să nu fieobservat în sălile de clasă, este în mod necesar perceput ca parte integrantă a mediului şcolar şipoate fi aşadar considerat un „semnal exterior puternic” în sensul deciziei Dahlab, citată anterior (ase vedea pct. 54 şi 55 din hotărâre).

Marea Cameră nu împărtăşeşte această abordare. Astfel, Marea Cameră consideră că nu se

poate întemeia pe această decizie în speţă, circumstanţele celor două cauze fiind destul dediferite.

În acest sens, reaminteşte că în cauza Dahlab se făcea referire la interdicţia ca o profesoară săpoarte fularul islamic pe parcursul activităţii de predare, interdicţie care a fost motivată prinnecesitatea de a proteja sentimentele religioase ale elevilor şi părinţilor acestora şi de a aplicaprincipiul neutralităţii confesionale al şcolilor, consacrat de dreptul intern. După ce a arătat căautorităţile au cântărit în mod corespunzător interesele concurente, Curtea a statuat, în special avândîn vedere copiii mici faţă de care reclamanta era responsabilă, că autorităţile menţionate nu şi-audepăşit marja de apreciere.

74. În plus, efectele vizibilităţii sporite pe care prezenţa crucifixului o conferă creştinismului înmediul şcolar trebuie să fie relativizate, având în vedere următoarele elemente. Pe de o parte,această prezenţă nu este asociată cu predarea obligatorie a creştinismului (a se vedea elementele dedrept comparat expuse în hotărârea Zengin, citată anterior, pct. 33). Pe de altă parte, potrivitindicaţiilor Guvernului, Italia deschide în paralel spaţiul şcolar şi pentru alte religii. De asemenea,Guvernul indică în special că purtarea de către elevi a vălului islamic şi a altor simboluri şi ţinutevestimentare cu conotaţie religioasă nu este interzisă, sunt prevăzute spaţii pentru a facilitareconcilierea şcolarizării şi practici religioase nemajoritare, începutul şi sfârşitul Ramadanului sunt„adesea celebrate” în şcoli, iar educaţia religioasă opţională poate fi făcută în instituţie pentru „toateconfesiunile religioase recunoscute” (supra, pct. 39). De altfel, nimic nu indică faptul că autorităţilear fi intolerante faţă de elevii care sunt adepţi ai altor religii, care nu cred sau care au convingerifilozofice care nu ţin de o religie.

În plus, reclamanţii nu susţin că prezenţa crucifixului în sălile de clasă a incitat la desfăşurareaunor practici de predare cu o conotaţie prozelită, iar cel de-al doilea şi cel de al treilea reclamant nususţin că s-ar fi confruntat cu vreun profesor care, în exercitarea funcţiilor sale, ar fi impus în modtendenţios prezenţa crucifixului.

75. În fine, Curtea observă că reclamanta şi-a păstrat în întregime dreptul său, în calitate depărinte, de a-i învăţa şi de a-i consilia pe copiii săi, de a exercita faţă de aceştia funcţiile salenaturale de educator, şi de a-i orienta într-o direcţie conformă cu propriile sale convingeri filozofice(a se vedea, în special, hotărârea Kjeldsen, Busk Madsen şi Pedersen şi Valsamis, pct. 54, respectivpct. 31).

76. Rezultă din cele de mai sus că, prin decizia de a menţine crucifixele în sălile de clasă dinşcolile publice frecventate de copiii reclamantei, autorităţile au acţionat în limitele marjei deapreciere de care dispune statul pârât în contextul obligaţiei sale de a respecta, în exercitareafuncţiilor pe care şi le asumă în domeniul educaţiei şi al instruirii, dreptul părinţilor de a asiguraaceastă educaţie şi această instruire în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.

77. Curtea deduce din aceasta că nu a existat nicio încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1 în ceeace priveşte reclamanta. De altfel, Curtea consideră că nu se ridică nici o problemă distinctă în speţăîn temeiul art. 9 din convenţie.

2. Cazul celui de-al doilea şi al celui de-al treilea reclamant

78. Curtea consideră că, interpretată în mod corespunzător în lumina art. 9 din convenţie şi art. 2teza a doua din Protocolul nr. 1, prima teză a acestei dispoziţii garantează elevilor dreptul lainstruire, respectându-se dreptul acestora de a crede sau a nu crede. În consecinţă, Curtea concepecă elevii care sunt susţinători ai laicităţii ar vedea în prezenţa crucifixului în sălile de clasă dinşcolile publice în care sunt şcolarizaţi o încălcare a drepturilor ce decurg din aceste dispoziţii.

Totuşi, Curtea consideră că, din motivele menţionate în contextul examinării cazuluireclamantei, nu a existat nici o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte al doilea şial treilea reclamant. De altfel, Curtea consideră că nu se ridică nicio problemă distinctă în speţă întemeiul art. 9 din convenţie.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 14 DIN CONVENŢIE

79. Reclamanţii susţin că, întrucât cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant au fost expuşi laprezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice în care erau şcolarizaţi, toţi trei, întrucâtnu sunt catolici, au suferit o diferenţă de tratament discriminatorie faţă de părinţii catolici şi copiiloracestora. Subliniind că „principiile consacrate de art. 9 din convenţie şi de art. 2 din Protocolul nr. 1sunt întărite de dispoziţiile art. 14 din convenţie”, ei denunţă o încălcare a acestui din urmă articol,care prevede:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] convenţie trebuie să fie asigurată, fără niciodeosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, originenaţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

80. Camera a considerat că, având în vedere circumstanţele cauzei şi raţionamentul care adeterminat-o să constate o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1 coroborat cu art. 9 din convenţie,nu mai este necesar examineze în plus cauza din perspectiva art. 14, considerat separat saucoroborat cu aceste dispoziţii.

81. Curtea, care arată că acest capăt de cerere este puţin documentat, reaminteşte că art. 14 dinconvenţie nu există independent, deoarece este valabil numai în ceea ce priveşte exercitareadrepturilor şi libertăţilor garantate de celelalte clauze normative din convenţie şi de protocoaleleacesteia.

Presupunând că reclamanţii intenţionează să invoce o discriminare în exercitarea drepturilorgarantate de art. 9 din convenţie şi de art. 2 din Protocolul nr. 1 care ar rezulta din faptul că aceştianu se recunosc în religia catolică şi că cel de-al doilea şi cel de-al treilea reclamant au fost expuşi laprezenţa crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice în care erau şcolarizaţi, Curtea nu vede înaceasta nicio problemă distinctă faţă de cele care au fost deja analizate pe baza art. 2 din Protocolulnr. 1. Prin urmare, nu mai este necesar să se examineze această parte a cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 2 din Protocolul nr. 1 şi că nuse ridică nicio problemă distinctă în temeiul art. 9 din convenţie.

2. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar să fie examinat capătul de cerere întemeiat peart. 14 din convenţie.

Redactată în limbile franceză şi în engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la PalatulDrepturilor Omului, Strasbourg, 18 martie 2011.

Erik Fribergh Jean-Paul CostaGrefier Preşedinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, următoarele opiniisunt anexate la prezenta hotărâre:

a) Opinia concordantă a judecătorului Rozakis, la care aderă şi judecătorul Vajić;b) Opinia concordantă a judecătorului Bonello;c) Opinia concordantă a judecătorului Power;d) - Opinia separată a judecătorului Malinverni, la care aderă şi judecătoarea Kalaigieva.

J.-P.C.E.F.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI ROZAKIS LA CARE ADERĂJUDECĂTORUL VAJIĆ

(Traducere)

Principala problemă care trebuie soluţionată în speţă o reprezintă efectul aplicării criteriuluiproporţionalităţii pentru faptele din speţă. Proporţionalitatea între, pe de o parte, dreptul părinţilorde a asigura educaţia şi instruirea copiilor lor în conformitate cu convingerile lor religioase şifilozofice şi, pe de altă parte, dreptul sau interesul unei părţi foarte mari – cel puţin – a societăţii dea expune simboluri religioase prin care se manifestă o religie sau o convingere. Cele două valoriconcurente aflate în joc în această cauză sunt simultan protejate de convenţie: prin art. 2 dinProtocolul nr. 1 (lex specialis), interpretat în lumina art. 9 din convenţie, în ce priveşte părinţii; prinart. 9, în ceea ce priveşte drepturile societăţii.

În primul rând, în ceea ce priveşte dreptul părinţilor, hotărârea Curţii subliniază că verbul „arespecta” care apare la art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 „semnifică mai mult decâtrecunoaşterea sau luarea în considerare; în plus faţă de un angajament mai degrabă negativ, acesttermen implică faptul că statul are o anumită obligaţie pozitivă” (pct. 61 din hotărâre). Cu toateacestea, respectul datorat părinţilor, chiar şi sub forma unei obligaţii pozitive, „nu împiedică statelesă disemineze prin educaţie sau instruire informaţii sau cunoştinţe care au, direct sau indirect, uncaracter religios sau filozofic; nu permite nici măcar părinţilor să se opună integrării unei astfel deinstruiri sau educaţii în programa şcolară” (pct. 62 din hotărâre).

Această ultimă referire la jurisprudenţa întemeiată pe convenţie cred că merită să fie analizată încontinuare. Fără îndoială, art. 2 din Protocolul nr. 1 consacră dreptul fundamental la educaţie, undrept individual sacrosanct – putând fi considerat, fără îndoială şi un drept social – care pare săprogreseze în mod constant în societăţile noastre europene. Cu toate acestea, deşi dreptul la educaţieeste una din pietrele de temelie ale protecţiei individului prin convenţie, nu poate, în opinia noastră,să fie exprimat cu aceeaşi forţă în raport cu cel a dreptului părinţilor de a asigura educaţia copiilorlor în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice. Lucrurile sunt aici uşor diferite,dintr-un anumit număr de motive:

i) Acest drept, deşi legat de dreptul la educaţie, nu se întoarce direct la beneficiarul esenţial aldreptului, şi anume, destinatarul educaţiei, cel care are dreptul de a fi educat. Dreptul îi priveşte pepărinţi – al căror drept direct la educaţie nu este implicat în circumstanţele din speţă – şi este limitatla un singur aspect al educaţiei, şi anume convingerile lor religioase şi filozofice.

ii) Există cu certitudine o legătură clară între educaţia pe care copiii primesc în cadrul şcolii şiideile şi opiniile religioase şi filozofice – decurgând din convingeri – care prevalează în familie, olegătură care necesită o anumită armonizare a acestor aspecte între mediul şcolar şi cercul familial;cu toate acestea, Europa s-a schimbat în mod spectaculos în acest domeniu, ca şi în altele, odată cuadoptarea Protocolului nr. 1. În prezent, cei mai mulţi dintre noi trăim în societăţi multiculturale şimultietnice în cadrul statelor naţionale – caracteristică acum comună acestor societăţi – şi copiiicare evoluează în acest mediu intră zilnic în contact cu idei şi opinii diferite faţă de cele care provinde la şcoală şi de la părinţii lor. Relaţiile umane în afara casei părinteşti şi mijloacele moderne decomunicare contribuie fără îndoială la acest fenomen. Ca urmare, copiii au căpătat obiceiul de aprimi o varietate de idei şi opinii, de multe ori contradictorii, iar influenţa şcolii, ca şi cea apărinţilor în acest domeniu, este în prezent relativ redusă.

iii) Componenţa societăţilor noastre schimbându-se, statului îi este din ce în ce mai dificil săacopere nevoile individuale ale părinţilor în domeniul educaţiei. Am îndrăzni să spunem căprincipala sa preocupare – şi este vorba despre o preocupare fondată – ar trebui să fie de a ofericopiilor o educaţie care să le garanteze deplina lor integrare în societatea în care trăiesc, şi de a-ipregăti cât mai bine pentru a răspunde efectiv aşteptărilor societăţii faţă de membrii săi. Deşi acestaspect al educaţiei nu aduce nimic nou – este atemporal –, a căpătat recent o importanţă mai mareavând în vedere particularităţile epocii noastre şi compoziţia societăţilor actuale. Mai mult, funcţiilestatului s-au deplasat în mare măsură, alunecând de la preocupările părinţilor la preocupărileîntregii societăţi, limitând astfel capacitatea părinţilor de a stabili, în afara casei părinteşti, tipul de

educaţie care trebuie oferit copiilor lor.În concluzie, ni se pare că, spre deosebire de alte garanţii consacrate de convenţie, cărora

jurisprudenţa întemeiată pe aceasta le-a extins domeniul de aplicare al protecţiei – şi acesta este şicazul dreptului la educaţie –, dreptul părinţilor în ceea ce priveşte art. 2 teza a doua din Protocolulnr. 1 nu pare în mod realist să câştige pondere în cadrul punerii în balanţă în vederea examinăriiproporţionalităţii.

La extrema opusă, reprezentând cealaltă parte a ecuaţiei proporţionalităţii, se află dreptulsocietăţii, ilustrat prin măsurile autorităţilor de a menţine crucifixele pe pereţii şcolilor publice, dea-şi manifesta convingerile religioase (majoritare). Acest drept, în circumstanţele din speţă, areinfluenţă asupra dreptului părinţilor de a-şi educa copiii în conformitate cu religia lor şi – maiprecis, în această cauză – cu convingerile lor filozofice?

Pentru a răspunde, trebuie interpretată jurisprudenţa întemeiată pe convenţie şi aplicată lacircumstanţele particulare ale speţei. Prima întrebare la care trebuie dat un răspuns este cea a unuiconsens european. Există în domeniu vreun consens european – care să permită, să impună sau săinterzică afişarea de simboluri creştine religioase în şcolile publice – care ar trebui să determinepoziţia Curţii în acest domeniu?

Răspunsul reiese cu claritate chiar din hotărârea Curţii, în partea care oferă o prezentare adreptului şi practicii din statele membre ale Consiliului Europei cu privire la prezenţa simbolurilorreligioase în şcolile publice (pct. 26 şi următoarele): între statele europene, nu există un consensprivind interzicerea prezenţei unor astfel de simboluri religioase, pe care puţine state le interzic înmod expres. Desigur, există o tendinţă crescândă de a scoate în afara legii – în special prin deciziiale înaltelor instanţe naţionale – posibilitatea de a expune crucifixele în şcolile publice; cu toateacestea, numărul statelor care au adoptat măsuri de interzicere a expunerii crucifixului în locurilepublice şi sfera de aplicare a activităţii judiciare interne nu permit Curţii să presupună că există unconsens împotriva unei astfel de expuneri. Acest lucru este valabil mai ales dacă ţinem seama defaptul că în Europa există un anumit număr de ţări în care creştinismul rămâne religia oficială saupredominantă şi, de asemenea, după cum am subliniat, de faptul că anumite state permit în modclar, prin dreptul sau practica lor, expunerea crucifixului în locurile publice.

Pe măsură ce vorbim despre consens, trebuie amintit că Curtea este o instanţă, nu un organismparlamentar. Ori de câte ori apreciază limitele protecţiei acordate de convenţie, Curtea ia cu atenţieîn considerare nivelul de protecţie existent la nivelul statelor europene; Curtea are sigurposibilitatea de a ridica acest nivel de protecţie la un nivel superior faţă de cel acordat ca atare saude către un astfel de stat pârât, cu condiţia, totuşi, ca probe solide să ateste că un număr mare de altestate europene au adoptat deja acest nivel de protecţie, sau că există o tendinţă clară de a creştenivelul protecţiei. Acest principiu nu se aplică în mod pozitiv în speţă, chiar dacă, este adevărat,există o tendinţă în favoarea interzicerii expunerii simbolurilor religioase în instituţiile publice.

Întrucât practica în materie rămâne eterogenă între statele europene, singurele orientări care potajuta Curtea să găsească un echilibru corect între interesele drepturilor aflate în joc emană dinjurisprudenţa sa anterioară. Cuvintele-cheie care reies din aceasta sunt „neutralitate şiimparţialitate”. După cum observă Curtea în această hotărâre, „statele au sarcina de a asigura,rămânând neutre şi imparţiale, exercitarea diferitelor religii, culturi şi credinţe. Rolul lor este de acontribui la asigurarea ordinii publice, a păcii religioase şi a toleranţei într-o societate democratică,în special între grupuri opuse” (pct. 60, in fine, din hotărâre).

Nu se poate nega, credem, că expunerea crucifixelor în şcolile publice italiene ţine de unsimbolism religios care are impact asupra obligaţiei de neutralitate şi de imparţialitate a statului,chiar dacă într-o societate europeană modernă simbolurile par să îşi piardă treptat ponderileimportante pe care le aveau în trecut şi chiar dacă abordările mai pragmatice şi raţionaliste definescastăzi, pentru mari segmente de populaţie, adevăratele valori sociale şi ideologice.

Întrebarea care se pune în acest stadiu este nu numai dacă expunerea crucifixului aduce atingereneutralităţii şi imparţialităţii, ceea ce este, evident, cazul, ci şi dacă dimensiunea nerespectăriijustifică constatarea unei încălcări a convenţiei în circumstanţele speţei. Concluzionăm aici – nufără o anumită ezitare – că răspunsul este negativ, subscriind astfel la raţionamentul principal al

Curţii, în special la abordarea sa privind rolul religiei majoritare în societatea italiană (pct. 71 dinhotărâre), caracterul esenţial pasiv al simbolului care nu poate fi considerat drept o formă deîndoctrinare (pct. 72 din hotărâre) şi, de asemenea, contextul educaţional în care se înscrie prezenţacrucifixelor pe pereţii şcolilor publice. Aşa cum se subliniază în hotărâre, „[p]e de o parte, aceastăprezenţă nu este asociată cu predarea obligatorie a creştinismului (...). Pe de altă parte, (...) Italiadeschide în paralel spaţiul şcolar şi pentru alte religii. Guvernul arată astfel în mod special căpurtarea de către elevi a vălului islamic şi a altor simboluri şi ţinute vestimentare cu conotaţiereligioasă nu este interzisă, sunt prevăzute spaţii pentru a facilita reconcilierea şcolarizării şipracticilor religioase nemajoritare (…) iar educaţia religioasă opţională poate fi făcută în instituţiepentru «toate confesiunile religioase recunoscute»” ( pct. 74 din hotărâre). Atestând o toleranţăreligioasă care se exprimă printr-o abordare liberală care permite tuturor confesiunilor să-şimanifeste liber convingerile religioase în şcolile publice, aceste elemente constituie în opinianoastră un factor crucial de „neutralizare” a semnificaţiei simbolice a prezenţei crucifixului înşcolile publice.

Am spune totodată că această abordare liberală serveşte însuşi conceptului de „neutralitate”; eareprezintă celălalt versant, de exemplu, al unei politici care interzice expunerea oricărui simbolreligios într-un loc public.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI BONELLO

(Traducere)

1.1 O instanţă a drepturilor omului nu poate fi învinsă de un Alzheimer istoric. Nu are dreptul săignore continuitatea culturală a cursului unei naţiuni prin timp, nici să neglijeze ceea ce de-a lungulsecolelor a ajutat la modelarea şi definirea profilului unui popor. Nicio instanţă supranaţională nupoate să substituie propriile sale modele etice calităţilor pe care istoria le-a întipărit în identitateanaţională. O instanţă a drepturilor omului are drept rol să protejeze drepturile fundamentale, darfără a pierde vreodată din vedere faptul acesta: „cutumele nu sunt capricii care să treacă. Eleevoluează în timp, solidifică de-a lungul istoriei pentru a forma un ciment cultural. Ele devinsimboluri extrem de importante care definesc identitatea naţiunilor, triburilor, religiilor şiindivizilor”1.

1.2 O instanţă europeană nu trebuie să fie chemată să distrugă secole de tradiţie europeană. Nicioinstanţă şi, cu siguranţă, nu Curtea ar trebui să fure italienilor o parte din personalitatea lorculturală.

1.3 Înainte de a ne alătura oricărei cruciade care are tendinţa de a demoniza crucifixul, credemcă trebuie să plasăm în contextul său istoric adecvat prezenţa acestui simbol în şcolile italiene. Timpde secole, practic, toată educaţia predată în Italia a fost făcută de către Biserică, de către ordinele şiorganizaţiile sale religioase, şi foarte puţin de către alte instituţii. Un mare număr – dacă numajoritatea – de şcoli, colegii, universităţi şi alte instituţii de învăţământ din Italia au fost fondate,finanţate sau administrate de către Biserică, de către membrii săi sau de către ramificaţiile sale.Principalele etape ale istoriei au făcut din educaţie şi creştinism noţiuni aproape interschimbabile;prin urmare, prezenţa seculară a crucifixului în şcolile italiene nu are de ce să şocheze sau săsurprindă. De fapt, mai degrabă absenţa sa ar fi şocantă sau surprinzătoare.

1.4 Până destul de recent, statul „laic” nu se îngrijea de educaţie, misiune esenţială pe care odelega, în mod implicit, instituţiilor creştine. Abia treptat statul a început să-şi asumeresponsabilităţile în ceea ce priveşte educarea populaţiei pentru a propune altceva decât uncvasimonopol religios asupra educaţiei. Prezenţa crucifixului în şcolile italiene nu face altcevadecât să confirme această realitate istorică incontestabilă şi milenară; aproape am putea spune căcrucifixul este acolo din momentul în care există şcolile. Şi iată că acum a fost sesizată o instanţăcare se află sub o cupolă de sticlă, la mii de kilometri distanţă, astfel încât peste noapte a dat unveto pentru ceva care a supravieţuit timp de nenumărate generaţii. Curtea este invitată să se facăcomplice al unui act major de vandalism cultural. În opinia mea, William Faulkner a atins miezulproblemei: trecutul nu moare niciodată. De fapt, nici nu există trecut.2 Fie că ne place sau nu,parfumul şi duhoarea istoriei ne însoţesc întotdeauna.

1.5 Reprezintă o aberaţie şi o lipsă de informaţii să se afirme că prezenţa crucifixului în şcolileitaliene reflectă o măsură fascistă reacţionară impusă, între înghiţiturile de ulei de ricin, de SignorMussolini. Circularele lui Mussolini nu fac decât să ia act în mod formal de o realitate istoricăanterioară cu multe secole naşterii sale şi care, fără a ţine seama de vitriolul anticrucifix lansat dedoamna Lautsi, ar putea sa-i supravieţuiască încă mult timp de aici încolo. Curtea ar trebui să deaîntotdeauna dovadă de circumspecţie atunci când analizează libertăţile în raport cu libertăţile altorpopoare, inclusiv libertatea acestora de a-şi preţui propria lor amprentă culturală. Oricare ar fiaceea, este unică. Naţiunile nu-şi modelează istoria sub impulsul momentului.

1.6 Ritmul calendarului şcolar italian confirmă legăturile istorice inextricabile care există înItalia între educaţie şi religie, legături persistente care au supravieţuit timp de secole. Şi astăzi,elevii merg la şcoală în zilele consacrate zeilor păgâni (Diana/Luna, Marte, Hercule, Jupiter, Venus,

Saturn) şi se odihnesc duminica (domenica, ziua Domnului). Calendarul şcolar imită calendarulreligios, sărbătorile fiind calculate după sărbătorile creştine. Paşti, Crăciun, Postul Mare, carnaval(carnevale, perioada în care disciplina religioasă permitea consumul de carne), Boboteaza,Rusaliile, Adormirea Maicii Domnului, Corpus Christi, Adventul, Ziua tuturor sfinţilor, Ziuamorţilor: un ciclu anual – şi acest lucru este evident – este mult mai lipsit de laicitate decât ar contavreun crucifix pe vreun perete. Ar fi bine ca doamna Lautsi să se abţină de la a solicita serviciileCurţii, în nume propriu şi în numele laicităţii, astfel încât să fie eliminat calendarul şcolar italian,un alt element al moştenirii culturale creştine care a supravieţuit trecerii secolelor, fără a exista vreodovadă că s-a adus un prejudiciu ireparabil progresului libertăţii, emancipării, democraţiei şicivilizaţiei.

Care drepturi? Libertatea de religie şi de conştiinţă?

2.1 Problemele ridicate de această cauză au fost eludate din cauza unei lipse deplorabile declaritate şi de definire. Convenţia consacră protejarea libertăţii de conştiinţă şi de religie (art. 9).Nimic mai puţin decât aceasta, desigur, dar nimic în plus.

2.2 În paralel cu libertatea de religie, am observat că s-a creat în societăţile civilizate un catalogde valori remarcabile (de multe ori lăudabile) care sunt legate de libertatea de religie, fiind înacelaşi timp distincte de aceasta: laicitatea, pluralismul, separarea dintre Biserică şi stat,neutralitatea confesională sau toleranţa religioasă. Toate aceste valori reprezintă materii primedemocratice superioare în care statele contractante sunt libere să investească sau nu, ceea ce multedin ele au făcut-o. Totuşi, nu este vorba despre valori protejate de convenţie, şi este o greşealăfundamentală să se jongleze cu conceptele sale diferite ca şi cum ar fi interschimbabile cu libertateade religie. Din păcate, jurisprudenţa Curţii conţine, de asemenea, urme ale unei astfel de exagerăricare nu este deloc riguroasă.

2.3 Convenţia a conferit Curţii sarcina de a asigura respectarea libertăţii de religie şi deconştiinţă, dar nu i-a acordat puterea de a constrânge statele să urmeze laicitatea sau de a le forţa săadopte un regim de neutralitate confesională. Este opţiunea fiecărui stat să opteze sau nu pentrulaicitate şi să decidă dacă – şi, după caz, în ce măsură – intenţionează să separe Biserica deadministrarea afacerilor publice. Ceea ce statul nu ar trebui să facă este să priveze pe cineva delibertatea sa de religie şi de conştiinţă. Un abis axiomatic separă un concept prescriptiv de alteconcepte, neprescriptive.

2.4 Majoritatea argumentelor formulate de reclamantă solicită Curţii să garanteze separareaBisericii şi a statului şi să asigure respectarea unui regim de laicitate aseptică în şcolile italiene. Oraceasta, pentru a spune lucrurile în mod franc, nu este problema Curţii. Aceasta trebuie să seasigure că doamna Lautsi şi copiii săi se bucură pe deplin dreptul lor fundamental la libertatea dereligie şi de conştiinţă, şi asta e tot.

2.5 Convenţia se dovedeşte a fi foarte utilă, cu inventarul său detaliat şi exhaustiv referitor laceea ce înseamnă cu adevărat libertatea de religie şi de conştiinţă, şi ar fi bine să ţinem cont deaceste constrângeri instituţionale. Libertatea de religie nu înseamnă laicitate. Libertatea de religienu înseamnă separarea dintre Biserică şi stat. Libertatea de religie nu înseamnă echidistanţă înprobleme religioase. Toate aceste concepte sunt cu siguranţă seducătoare, dar nimeni nu a numitpână acum Curtea gardian al acestora. În Europa, laicitatea este opţională; libertatea de religie nueste opţională.

2.6 Libertatea de religie şi libertatea de a nu avea o religie constau de fapt în dreptul de apractica în mod liber orice religie aleasă de individ, dreptul de a-şi schimba în mod liber religia,dreptul de a nu îmbrăţişa nicio religie şi dreptul de a-şi manifesta religia prin credinţe, cult, instruireşi observanţă. Catalogul convenţiei se opreşte aici, mai puţin în apărarea statului laic.

2.7 Rolul mai degrabă modest al Curţii rămâne acela de a stabili dacă expunerea în şcolilepublice italiene a ceea ce unii îl văd ca pe un simbol creştin şi alţii ca pe un accesoriu cultural aîncălcat, în vreun fel, dreptul fundamental al doamnei Lautsi şi al copiilor săi la libertatea dereligie, astfel cum este definită chiar de convenţie.

2.8 Cred că nu e important cine ar putea, în mod convingător, să se angajeze să susţină căprezenţa crucifixului în şcolile publice italiene ar putea afecta doctrina laicităţii şi pe cea a separăriidintre Biserică şi stat. În acelaşi timp, cred că nimeni nu ar putea pleda cu certitudine că prezenţaunui crucifix a încălcat în vreun fel dreptul membrilor familiei Lautsi de a practica orice religiealeasă de aceştia, de a-şi schimba religia, de nu a avea nicio religie sau de a-şi manifestaconvingerile, după caz, prin cult, prin instruire şi prin observanţă, sau dreptul lor de a respinge purşi simplu tot ceea ce ei ar putea considera drept un simplu obiect al superstiţiei.

2.9 Cu sau fără crucifix pe peretele unei săli de clasă, familia Lautsi s-a bucurat de libertatea deconştiinţă şi de religie absolută şi total nelimitată, astfel cum este definită de convenţie. Este posibilca prezenţa unui crucifix într-o sală de clasă să fie percepută ca o trădare a laicităţii şi un eşecnejustificat al regimului de separare a Bisericii de stat; aceste doctrine, totuşi, oricât de atractive şiseducătoare ar fi, nu sunt nicăieri prevăzute de convenţie, iar acestea nu sunt elemente constitutivenecesare pentru libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă. Autorităţile italiene, nu Curtea, auresponsabilitatea de a garanta laicitatea dacă acestea consideră că laicitatea face sau ar trebui să facăparte din arhitectura constituţională italiană.

2.10 Având în vedere rădăcinile istorice ale prezenţei crucifixului în şcolile italiene, eliminarealui din locul unde acesta se află, discret şi pasiv, de secole, nu ar fi deloc un semn de neutralitate astatului. A-l scoate ar constitui o aderare pozitivă şi agresivă la agnosticism sau laicitate, şi nu ar fi,fără îndoială, un act neutru. Menţinerea unui simbol acolo unde s-a aflat dintotdeauna nu este un actde intoleranţă al celor credincioşi sau al tradiţionaliştilor culturali. Eliminarea sa ar fi un act deintoleranţă al agnosticilor şi al laicilor.

2.11 De-a lungul secolelor, milioane de copii italieni s-au aflat în prezenţa crucifixelor în şcoli.Acest lucru nu a făcut din Italia un stat confesional, nici din italieni cetăţenii unei teocraţii.Reclamanţii nu au prezentat Curţii niciun element care să demonstreze că persoanele aflate înprezenţa crucifixului şi-ar fi pierdut, în vreun mod, deplina libertate de a-şi manifesta convingerilelor religioase individuale şi personale sau dreptul lor de a refuza orice religie. Prezenţa unuicrucifix într-o sală de clasă nu pare să-i fi afectat vreunui italian libertatea sa de a crede sau de a nucrede, de a îmbrăţişa ateismul, agnosticismul, anticlericalismul, laicitatea, materialismul,relativismul sau lipsa unei religii doctrinare, de a-şi renega, apostazia sau de a îmbrăţişa un crez sauo „erezie”, după la alegerea sa, care i se părea suficient de atractivă, cu aceeaşi forţă şi cu aceeaşivervă cu care ceilalţi au ales să îmbrăţişeze în mod liber o confesiune creştină. În cazul în care ar fifost prezentat astfel de elemente, aş fi votat cu vehemenţă pentru o încălcare a convenţiei.

Care drepturi? Dreptul la instruire?

3.1 Art. 2 din Protocolul nr. 1 garantează dreptul părinţilor de a se asigura că instruirea oferităcopiilor lor este în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice. Sarcina Curţii este de acontrola şi garanta respectarea acestui drept.

3.2 Corespunde simpla prezenţă a unui simbol tăcut şi pasiv într-o sală de clasă a unei şcoliitaliene „instruirii”? Reprezintă aceasta un obstacol în exercitarea unui drept garantat? În zadarcercetez, dar nu văd cum. Convenţia interzice în mod specific orice instruire şcolară care nuconvine părinţilor din motive religioase, etice sau filozofice. Cuvântul-cheie al acestei norme este în

mod evident „instruire”, şi ne întrebăm în ce măsură prezenţa mută a unui simbol al continuităţiiculturale europene ar putea fi considerat instruire, în sensul acestui cuvânt mai degrabă lipsit deechivoc.

3.3 În opinia mea, ceea ce interzice convenţia este orice îndoctrinare, flagrantă sau insidioasă,confiscarea agresivă a tinerelor spirite, prozelitismul invaziv, aplicarea prin sistemul public deînvăţământ a oricărui obstacol în calea acceptării ateismului, agnosticismului sau alegerea unei altecredinţe. Simpla expunere a mărturiei tăcute a unui simbol istoric, care face parte într-un mod atâtde incontestabil din patrimoniul european, nu constituie „instruire”, şi nu produce o încălcare gravăa dreptului fundamental al părinţilor de a stabili ce orientare religioasă, dacă este cazul, trebuie săurmeze copiii lor.

3.4 Chiar admiţând că simpla prezenţă a unui obiect mut ar trebui să fie interpretată ca„instruire”, reclamanţii nu au răspuns la întrebarea capitală privind proporţionalitatea – strâns legatăde exercitarea drepturilor fundamentale, atunci când acestea sunt în conflict cu drepturile altora –,cu alte cuvinte, punerea în balanţă care trebuie realizată între diferitele interese concurente.

3.5 Toţi părinţii celor treizeci de elevi care se află într-o sală de clasă italiană se bucură în modegal de dreptul fundamental al copiilor lor, garantat de convenţie, de a primi o instruire înconformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice, drepturi cel puţin echivalente cu cel de carece bucură copiii doamnei Lautsi. Părinţii unui singur elev doresc să beneficieze de o instruire „fărăcrucifix”, iar părinţii altor douăzeci şi nouă de elevi, care şi ei îşi exercită nu mai puţinfundamentala lor libertate de decizie, doresc să beneficieze de o instruire „cu crucifix”. Până înprezent, nimeni nu a avansat niciun motiv pentru care voinţa părinţilor unui singur elev ar trebui săconteze, iar părinţii altor douăzeci şi nouă de elevi să renunţe. Părinţii acestor douăzeci şi nouă decopii au un echivalent drept fundamental, echivalent ca forţă şi intensitate, ca şi copiii lor să fieinstruiţi în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice, indiferent dacă sunt în favoareacrucifixului sau pur şi simplu indiferenţi faţă de acesta. Doamna Lautsi nu îşi arogă dreptul de aanula dreptul tuturor părinţilor celorlalţi elevi din clasă, care doresc să îşi exercite acest drept, cuprivire la care ea solicită în mod expres Curţii să nu fie exercitat de ceilalţi.

3.6 Lupta împotriva crucifixului, încurajată de doamna Lautsi, nu poate în niciun fel constitui omăsură care să permită asigurarea neutralităţii într-o sală de clasă. Acest lucru ar face ca filozofia„ostilă crucifixului” a părinţilor unui singur elev să prevaleze în raport cu filozofia „receptivă lacrucifix” a părinţilor altor douăzeci şi nouă de elevi. Dacă părinţii unui singur elev îşi revendicădreptul de a-şi vedea copiii educaţi în lipsa unui crucifix, părinţii celorlalţi douăzeci şi nouă de elevitrebuie să aibă şi ei posibilitatea de a revendica un drept egal, al prezenţei crucifixului, fie ca simbolcreştin tradiţional, fie ca simplu suvenir cultural.

Mic aparteu

4.1 Foarte recent, Curţii i s-a solicitat să stabilească dacă o interdicţie pronunţată de autorităţileturce cu privire la difuzarea romanului Cele unsprezece mii de vergi, de Guillaume Apollinaire, erajustificată într-o societate democratică. Pentru a considera că acest roman nu ţine de pornografieviolentă, trebuie să ai un dispreţ suveran faţă de principiile morale contemporane3. Totuşi, Curtea s-a lansat eroic în apărarea acestor adunături de obscenităţi transcendentale, sub pretextul că faceparte din patrimoniul cultural european4.

4.2 Ar fi fost ciudat, în opinia noastră, să apere şi să răscumpere Curtea acest morman suficientde mediocru de obscenităţi greţoase care au circulat pe ascuns, bazându-se pe o vagă apartenenţă la„patrimoniul european” şi, în acelaşi timp, să nege valoarea de patrimoniu european a uneiembleme pe care milioane de europeni au recunoscut-o de-a lungul secolelor ca pe un simbol

atemporal al mântuirii prin iubire universală.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI POWER

(Traducere)

Această cauză ridică întrebări cu privire la domeniul de aplicare al anumitor dispoziţii aleconvenţiei, iar corectarea de către Marea Cameră a unei serii de erori conţinute în hotărâreaCamerei era atât necesară, cât şi judicioasă. Corectura esenţială rezidă în constatarea că alegereaprezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice ţine, în principiu, de marja de apreciere aunui stat pârât (pct. 70 din hotărâre). În exercitarea funcţiei sale de supraveghere, Curtea aconfirmat jurisprudenţa sa anterioară5 potrivit căreia „vizibilitatea preponderentă” în mediul şcolarpe care un stat o poate conferi religiei majoritare a unei ţării nu este suficientă în sine pentru aindica un proces de îndoctrinare de natură să se stabilească o încălcare a cerinţelor art. 2 dinProtocolul nr. 1 (pct. 71 din hotărâre).

Marea Cameră corectează, de asemenea, concluzia mai degrabă speculativă din hotărâreaCamerei (pct. 55 din hotărârea Camerei), referitoare la riscul „mai ales prezent” ca expunerea unuicrucifix să fie deranjantă emoţional pentru elevii religiilor minoritare sau elevii care nu practicănicio religie. Având în vedere rolul crucial al „probei” în orice procedură judiciară, Marea Camerăobservă în mod întemeiat că nu dispune Curtea de elemente care să ateste orice fel de influenţă aprezenţei unui simbol religios asupra elevilor (pct. 66 din hotărâre). Recunoscând în acelaşi timp căar „putea (...) fi înţeleasă” impresia reclamantei cu privire la lipsa de respect faţă de drepturile sale,Marea Cameră confirmă faptul că percepţia subiectivă a persoanei în cauză nu era suficientă pentrua caracteriza o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1. Reclamanta ar fi putut să fie ofensată deprezenţa crucifixului în sălile de clasă, însă existenţa unui drept „de a nu fi ofensat” nu a fostniciodată recunoscută în cadrul convenţiei. Infirmând hotărârea Camerei, Marea Cameră nu facealtceva decât să confirme o jurisprudenţă constantă (referitoare în special la art. 10) care recunoaştecă simpla „ofensă” nu este un fapt împotriva căruia un individ poate fi imunizat prin lege.

Totuşi, hotărârea Camerei conţinea o altă concluzie fundamentală, în opinia noastră, greşită,despre care Marea Cameră nu a comentat, deşi, în opinia noastră, merită câteva clarificări. Cameraa subliniat în mod corect faptul că statul are obligaţia de a asigura neutralitatea confesională încadrul educaţiei publice (pct. 56 din hotărârea Camerei). Cu toate acestea, a concluzionat încontinuare, în mod incorect, că această obligaţie impune ca o ideologie (sau un set de idei) să fieplasată mai presus faţă de orice alt punct de vedere religios şi/sau filozofic sau faţă de orice altăviziune asupra lumii. Neutralitatea necesită o abordare pluralistă, nu laică, din partea statului. Eapromovează respectul pentru toate viziunile asupra lumii, nu preferinţa pentru una singură. Înopinia noastră, hotărârea Camerei era frapantă întrucât nu recunoştea că laicitatea (convingerea sauviziunea asupra lumii preferată de reclamantă) este, în sine, o ideologie între altele. A preferalaicitatea altor viziuni asupra lumii – fie ele religioase, filozofice sau de altă natură – nu reprezintăo opţiune neutră. Convenţia impune să fie respectate convingerile reclamantei în măsura în careeducaţia şi instruirea oferite copiilor săi sunt în joc. Convenţia nu impune ca aceste convingeri săfie opţiunea preferată şi aprobată faţă de toate celelalte.În opinia sa separată, judecătorul Bonello subliniază că, în tradiţia europeană, educaţia (şi, în opinianoastră, valorile care sunt reprezentate de demnitatea umană, toleranţa şi respectul pentru individ,fără de care în opinia noastră nu poate exista nicio bază durabilă pentru protecţia drepturiloromului), îşi are rădăcinile, din punct de vedere istoric, mai ales în tradiţia creştină. A se interzice înşcolile publice, fără a ţine cont de dorinţele naţiunii, expunerea unui simbol reprezentativ al acesteitradiţii – sau al oricărei alte tradiţii religioase – şi a solicita ca statul să urmeze o programă nupluralistă, ci laică riscă să ne facă să alunecăm spre un teren al intoleranţei, noţiune care estecontrară valorilor convenţiei.

Reclamanţii invocă o încălcare a dreptului lor la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.Or, noi nu vedem nicio ingerinţă în libertatea lor de a-şi exprima convingerile personale. Criteriulpentru a stabili dacă s-a produs o încălcare în temeiul art. 9 nu este existenţa unei „ofense”, ci a unei„coerciţii” 6. Acest articol nu creează un drept de a nu fi ofensat de manifestarea convingerilor

religioase ale altora, chiar şi atunci când statul conferă o „vizibilitate preponderentă” acestorconvingeri. Expunerea unui simbol religios nu obligă, nici nu constrânge pe cineva să facă sau să seabţină de la a face ceva. Nu impune angajarea într-o anumită activitate, chiar dacă nu este exclus săsolicite sau să stimuleze discuţia şi schimbul deschis de opinii. Nu împiedică un individ să urmezeceea ce îi dictează conştiinţa şi nu exclude posibilitatea ca acesta să-şi exprime propriile convingerişi idei religioase.

Marea Cameră susţine că prezenţa crucifixului constituie în esenţă un simbol pasiv şi considerăacest aspect ca având o foarte mare importanţă, având în vedere principiul neutralităţii. Subscriemîn această privinţă la avizul Curţii, întrucât simbolul, prin caracterul său pasiv, nu are nimiccoercitiv. Trebuie totuşi să admitem că, în principiu, simbolurile (fie ele religioase, culturale sau dealtă natură) sunt purtătoare de semnificaţie. Ele pot fi tăcute comunicând în acelaşi timp, fără aimplica în vreun fel coerciţia sau îndoctrinarea. Elemente necontestate de care dispune Curtea aratăcă Italia îşi deschide spaţiul şcolar către o varietate de religii, şi nu există niciun indiciu că ar existavreun fel de intoleranţă faţă de elevii care nu au o credinţă sau faţă de cei care susţin convingerifilozofice care nu sunt legate de o religie. Purtarea vălului islamic este permisă. Începutul şisfârşitul Ramadanului sunt „adesea celebrate”. În acest context al pluralismului şi al toleranţeireligioase, un simbol creştin aplicat pe peretele unei săli de clasă nu face altceva decât să reprezinteo altă viziune şi diferită a lumii. Prezentarea şi luarea în considerare a diferitelor puncte de vederereprezintă parte integrantă a procesului educativ. Promovează dialogul. O educaţie cu adevăratpluralistă implică punerea în contact a elevilor cu o întreagă gamă de idei diferite, inclusiv idei carenu sunt ale lor. Dialogul devine posibil şi are, probabil, sensul său atunci când există o diferenţăveritabilă în opinii şi un schimb onest de idei. Dacă se realizează într-un spirit de deschidere, decuriozitate, de toleranţă şi de respect, această intersectare de idei poate duce la o mai mare claritateşi reprezentare, pentru că favorizează dezvoltarea gândirii critice. Educaţia ar fi diminuată în cazulîn care copiii nu s-ar confrunta cu puncte de vedere diferite asupra vieţii şi nu ar avea, prin acestproces, posibilitatea de a învăţa importanţa respectării diversităţii.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI MALINVERNI, LA CARE SERALIAZĂ JUDECĂTOAREA KALAIGIEVA

1. Marea Cameră a ajuns la concluzia că nu a existat nicio încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 1, pemotiv că „alegerea prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publice ţine, în principiu, demarja de apreciere a statului pârât” (pct. 70, a se vedea, de asemenea, pct. 69).

Ni se pare greu să urmăm acest argument. Utilă, chiar comodă, teoria marjei de aprecierereprezintă o tehnică care poate fi mânuită delicat, deoarece amploarea marjei depinde de un marenumăr de parametri: dreptul în cauză, gravitatea încălcării, existenţa unui consens european etc.Astfel, Curtea a precizat că „amploarea marjei de apreciere nu este aceeaşi pentru toate cauzele, civariază în funcţie de context (...). Factorii relevanţi includ natura dreptului convenţional în joc,importanţa sa pentru individ şi natura activităţilor în cauză.7 Aplicarea corectă a acestei teorii seface aşadar în funcţie de importanţa relativă atribuită acestor diferiţi factori. În cazul în care Curteadecretează că marja de apreciere este limitată, adeseori hotărârea va fi aceea a unei încălcări aConvenţiei; în schimb, dacă va considera că marja de apreciere este largă, statul pârât va fi de celemai de multe ori „achitat”.

În prezenta cauză, bazându-se în principal pe lipsa unui consens european, Marea Cameră ainvocat teoria marjei de apreciere (pct. 70). În acest sens, observăm că prezenţa simbolurilorreligioase în şcolile publice nu este prevăzută în mod expres, în afară de Italia, decât într-un numărfoarte restrâns de state membre ale Consiliului Europei (Austria, Polonia, câteva landuri germane;pct. 27). În schimb, în marea majoritate a statelor, această problemă nu face obiectul unorreglementări specifice. Ni se pare dificil, în aceste condiţii, să tragem din această stare de faptconcluzii ferme privind un consens european.

În ceea ce priveşte reglementarea referitoare la această chestiune, am observat în treacăt căprezenţa crucifixului în şcolile publice italiene se bazează pe un temei juridic extrem de fragil: undecret regal foarte vechi, întrucât datează din 1860, apoi o circulară fascistă din 1922, şi apoidecretele regale din 1924 şi 1928. Este vorba aşadar despre acte foarte vechi şi care, întrucât nuemană de la Parlament, sunt lipsite de orice legitimitate democratică.

În schimb, ceea ce ni se pare a fi mai important este faptul că, atunci când au fost solicitate să sepronunţe pe această temă, instanţele supreme sau constituţionale europene au susţinut de fiecaredată şi fără excepţie că principiul neutralităţii religioase a statului trebuie să prevaleze: CurteaConstituţională germană, Curtea Federală elveţiană, Curtea Constituţională poloneză şi, într-uncontext uşor diferit, Curtea de Casaţie italiană (pct. 28 şi 23).

Oricum, un lucru este cert: teoria marjei de apreciere nu dispensează Curtea de la obligaţia de a-şi exercita funcţiile care îi revin în temeiul art. 19 din convenţie, de a asigura respectareaobligaţiilor rezultate pentru state din convenţie şi protocoalele sale. Or, art. 2 teza a doua dinProtocolul nr. 1 creează în sarcina statelor o obligaţie pozitivă de a respecta dreptul părinţilor de aasigura educaţia copiilor în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice.

Această obligaţie pozitivă rezultă din verbul „a respecta”, care figurează la art. 2 din Protocolulnr. 1. După cum subliniază în mod corect Marea Cameră, „în plus faţă de un angajament maidegrabă negativ, acest termen implică faptul că statul are o anumită obligaţie pozitivă” (pct. 61). Oastfel de obligaţie pozitivă poate fi, de altfel, dedusă şi din art. 9 din convenţie. Această dispoziţiepoate fi de fapt interpretată drept creând în sarcina statelor o obligaţie pozitivă de a crea un climatde toleranţă şi de respect reciproc pentru populaţia acestora.

Putem afirma aşadar că statele se achită într-adevăr de această obligaţie pozitivă atunci când iauîn principal în considerare convingerile majorităţii? În plus, marja de apreciere are aceeaşi amploareîn cazul în care autorităţilor naţionale li se cere să se achite de o obligaţie pozitivă, atunci cândacestea au pur şi simplu o obligaţie de a se abţine? Nu suntem de acord. Dimpotrivă, suntem maidegrabă de părere că, în cazul în care statele trebuie să-şi respecte obligaţiile pozitive, marja deapreciere se micşorează.

În orice caz, potrivit jurisprudenţei, marja de apreciere este însoţită de un control european.Sarcina Curţii constă aşadar în a se asigura că limita marjei de apreciere nu a fost depăşită. În cauza

de faţă, recunoscând că prin impunerea prezenţei crucifixului în sălile de clasă din şcolile publicereglementarea în cauză conferă religiei majoritare o vizibilitate preponderentă în mediul şcolar,Marea Cameră a fost de părere că „acest lucru nu este totuşi suficient în sine pentru… a stabili oîncălcare a cerinţelor art. 2 din Protocolul nr. 1”. Nu împărtăşim acest punct de vedere.

2. Trăim astăzi într-o societate multiculturală, în care protecţia efectivă a libertăţii religioase şi adreptului la educaţie necesită o strictă neutralitate a statului în învăţământul public, care trebuie săfacă eforturi să promoveze pluralismul educaţional drept element fundamental al unei societăţidemocratice, astfel cum este concepută de convenţie.8 Principiul neutralităţii statului a fost, dealtfel, recunoscut în mod expres de însăşi Curtea Constituţională italiană, pentru care din principiulfundamental al egalităţii tuturor cetăţenilor şi din interzicerea oricărei discriminări rezultă că statultrebuie să adopte o atitudine de imparţialitate faţă de convingerile religioase.9

Art. 2 teza a doua din Protocolul nr. 1 implică faptul că, în îndeplinirea funcţiilor pe care şi leasumă în domeniul educaţiei şi instruirii, statul veghează la diseminarea cunoştinţelor în modobiectiv, critic şi pluralist. Şcoala trebuie să fie un loc de intersecţie pentru diferite religii şiconvingeri filozofice, unde elevii pot acumula cunoştinţe despre ideile acestora şi tradiţiilerespective.

3. Aceste principii sunt valabile nu doar pentru elaborarea şi organizarea de programe şcolare, carenu sunt în discuţie în prezenta cauză, ci şi pentru mediul şcolar. Art. 2 din Protocolul nr. 1precizează în mod clar faptul că statul va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şiinstruire în conformitate cu convingerile lor religioase şi filozofice în exercitarea oricăror funcţii(în limba engleză: any functions) pe care şi le asumă în domeniul educaţiei şi instruirii. Acest lucruînseamnă că principiul neutralităţii confesionale a statului este valabil nu doar pentru conţinutulinstruirii, ci pentru întregul sistem educaţional. În cauza Folgerø, Curtea a arătat în mod întemeiatcă obligaţia care le revine statelor în temeiul acestei dispoziţii „se aplică pe scară largă, deoareceeste valabilă pentru conţinutul instruirii şi modul în care este furnizată şi totodată în exercitareatuturor «funcţiilor» asumate de stat”.10

Acest punct de vedere este împărtăşit şi de alte instanţe, atât interne, cât şi internaţionale. Astfel,în Observaţia generală nr. 1, Comitetul Drepturilor Copilului a afirmat că dreptul la educaţie sereferă „nu numai la conţinutul programelor şcolare, ci şi la procesul de educaţie, la metodelepedagogice şi la mediul în care educaţia are loc, fie că este vorba despre acasă, şcoală sau un altcadru”.11 Şi Comitetul ONU a adăugat că „mediul şcolar în sine ar trebui (...) să fie locul în caresunt exprimate libertatea şi spiritul de înţelegere, de pace, de toleranţă, de egalitate între sexe şi deprietenie între toate popoarele şi grupările, etnice, naţionale şi religioase”.12

Curtea Supremă din Canada a arătat, de asemenea faptul că mediul în care se face instruireareprezintă parte integrantă a unei educaţii eliberate de orice fel de discriminare: „Pentru a asiguraun mediu educaţional lipsit de discriminări, mediul şcolar trebuie să fie unul în care toţi sunt trataţiîn mod egal şi toţi sunt încurajaţi să participe pe deplin” (în limba engleză: “In order to ensure adiscrimination-free educational environment, the school environment must be one where all aretreated equally and all are encouraged to fully participate”.13

4. Simbolurile religioase fac, fără îndoială, parte din mediul şcolar. Ca atare, ele ar putea săîncalce obligaţia de neutralitate a statului şi să aibă un impact asupra libertăţii religioase şi asupradreptului la educaţie. Acest lucru este valabil mai ales în cazul în care simbolul religios este impuselevilor, chiar şi împotriva voinţei lor. După cum a arătat Curtea Constituţională germană în celebrasa hotărâre: „ Cu siguranţă, într-o societate care permite existenţa unor credinţe religioase diferite,individul are dreptul de a nu fi avea legătură cu alte manifestări ale credinţei, acte de cult sausimboluri religioase. Trebuie totuşi să se facă distincţie faţă de situaţia creată de stat în careindividul este expus, fără posibilitatea de a scăpa, la influenţele unei anumite credinţe, la actele princare aceasta se manifestă şi la simbolurile prin care este prezentată” (în limba engleză: “Certainly,in a society that allows room for differing religious convictions, the individual has no right to be

spared from other manifestations of faith, acts of worship or religious symbols”. Acest punct devedere este împărtăşit şi de alte instanţe supreme sau constituţionale.

Astfel, Curtea Federală elveţiană a arătat că obligaţia de neutralitate confesională pe care trebuiesă o aibă statul are o importanţă deosebită în şcolile publice, în măsura în care instruirea esteobligatorie acolo. Instanţa a adăugat că, garant al neutralităţii confesionale în şcoală, statul nu poatemanifesta, în contextul instruirii, propria sa adeziune la o anumită religie, fie ea majoritară sauminoritară, pentru că nu este exclus ca anumite persoane să se simtă lezate în convingerile lorreligioase de prezenţa constantă în şcoală a unui simbol al unei religii căreia nu îi aparţin.

5. Crucifixul este incontestabil un simbol religios. Potrivit guvernului pârât, atunci când se află înmediul şcolar, crucifixul ar fi un simbol al originii religioase a unor valori devenite acum laice, cumar fi toleranţa şi respectul reciproc. Crucifixul ar îndeplini aşadar o funcţie simbolică extrem deeducativă, indiferent de religia practicată de elevi, deoarece ar fi expresia unei întregi civilizaţii şi aunor valori universale.

În opinia noastră, prezenţa crucifixului în sălile de clasă depăşeşte utilizarea simbolurilor într-uncontext istoric specific. Curtea s-a pronunţat deja în privinţa caracterului tradiţional al unui textutilizat de parlamentari pentru a depune jurământul, că nu îl privează de caracterul său religios.14

După cum a arătat Camera, libertatea negativă de religie nu se limitează la absenţa unor serviciireligioase sau a instruirii de tip religios. Ea se extinde şi la simbolurile care exprimă o credinţă saureligie. Această libertate negativă merită o protecţie specială atunci când statul este cel care expuneun simbol religios şi indivizii sunt puşi într-o situaţie din care nu pot ieşi.15 Chiar admiţând că aravea crucifixul o pluralitate de sensuri, semnificaţia religioasă rămâne înainte de toatepredominantă. În contextul educaţiei publice, este în mod necesar perceput drept parte integrantă amediului şcolar şi poate chiar fi privit ca un simbol extern puternic. Am constatat, de altfel, căînsăşi Curtea de Casaţie italiană a respins argumentul potrivit căruia crucifixul ar simboliza ovaloare independentă de o anumită confesiune religioasă (pct. 67).

6. Prezenţa crucifixului în şcoli este chiar mai probabil să aducă o atingere mult mai gravă libertăţiide religie şi dreptului la educaţie al elevilor faţă de semnele vestimentare religioase care pot fipurtate, de exemplu, de un profesor, cum ar fi vălul islamic. În această din urmă ipoteză, profesorulîn cauză poate într-adevăr să se prevaleze de propria sa libertate de religie, care şi aceasta trebuieluată în considerare, iar statul trebuie, de asemenea, să o respecte. Autorităţile publice nu pot însăinvoca un astfel de drept. Din punct de vedere al gravităţii încălcării principiului neutralităţiiconfesionale a statului, nivelul acesteia este aşadar mai mic atunci când autorităţile publicetolerează vălul în şcoli, faţă de atunci când impun prezenţa crucifixului.

7. Impactul pe care îl poate avea prezenţa crucifixului în şcoli este, de asemenea, incomensurabilfaţă de cel pe care îl poate exercita expunerea sa în alte instituţii publice, cum ar fi o secţie devotare sau o instanţă. Într-adevăr, după cum în mod întemeiat a arătat Camera, în şcoli, „putereaconstrângătoare a statului este impusă unor spirite cărora încă le lipseşte capacitatea critică care săle permită să menţină distanţa faţă de un mesaj care rezultă dintr-o alegere preferenţială exprimatăde stat” (pct. 48 din hotărârea Camerei).

8. În concluzie, o protecţie efectivă a drepturilor garantate de art. 2 din Protocolul nr. 1 şi art. 9 dinconvenţie impune ca statul să demonstreze cea mai strictă neutralitate confesională. Aceasta nu estelimitează la programele şcolare, ci se extinde şi la „mediul şcolar”. Instruirea primară şi secundarăfiind obligatorie, statul nu poate impune elevilor, împotriva voinţei acestora şi fără a putea să sesustragă, un simbol al unei religii în care ei nu se recunosc. Procedând astfel, guvernul pârât aîncălcat art. 2 din Protocolul nr. 1 şi art. 9 din convenţie.