Mihail Gh. CIBOTARU

BĂTĂUŞUL(UN RĂTĂCIT PRINTRE STRĂINI)

Microroman

Sandu se trezi cu noaptea în cap. Deşi s-ar fi cuvenit să doarmă buştean încă nişte ore bune. Căci se culcase târziu de tot, hăt după miezul nopţii. De fapt, îl trezi glasul cela straniu care, de la un timp, se amesteca în viaţa lui, mai ales atunci când o cam întrecea cu păhărelul sau se întâmpla, din te miri ce, să-şi iasă din pepeni. Acum avea ocazie dublă. Şi de astă dată ambele cauze erau motivate.

Ca răspuns la nedumerirea-i mută, glasul, care avea proprietatea să-i citească şi chiar să-i anticipeze gândurile, îi răspunse prompt:

- Nu încerca să te justifici, Basarabule! Ai uitat că ţi-ai dat cuvântul să-ţi ştii măsura la păhărel? Şi cu bunicul să nu mai intri în conflict?

Sandu se grăbi să-i replice cu satisfacţia celui care l-a prins pe interlocutorul său cu vorba goală:

- Ascultă, umbră hidoasă, eu demult nu mai sunt Sandu Basarabu. Demult.- Ştiu, Alexandrule, ştiu! Deoarece sunt mereu cu tine, în tine, în vorba şi în gând.

Mereu. Chiar şi atunci când dormi. Căci eu n-am somn. Aşa mi-i dat să fiu. Vrei să zici că, renunţând la propriul nume, ai putea renunţa la tine însuţi? O, te înşeli, dragă Sandule–Alexandrule Căruntu-Basarabu. Te înşeli amar. Nimeni niciodată în nici un chip nu e în stare să scape de el însuşi! Auzi? Nimeni!

- Nu de mine aş vrea să scap. Ci de tine... De umbra ta de Securist. Credeam că scăpasem deja. Demult nu-ţi mai simţeam în preajmă sclifositul morocănos. Mă simţeam, în sfârşit, liber în deplinul înţeles al cuvântului. Dar când colo... Descopăr cu groază că iar mă urmăreşti. Continui să te ţii umbră de mine... De ce? Cu ce îţi sunt dator? Cu ce să te plătesc ca să mă laşi în sfârşit în pace? De ce râzi? De ce nechezi ca un apucat? Am rostit cumva vreo neghiobie?

- O simplă naivitate. Copilărească. - Te rog, argumentul...

- E pe cât de firesc şi de simplu, pe atât de dramatic. Dacă nu chiar tragic...- Chiar aşa?! Dramatic?!- Îţi mărturisesc – chiar şi tragic. Într-un anume sens.- Te ascult, zi-i odată...- De ce să mă asculţi, dacă ştii prea bine adevărul. Adevărul dramatic şi, ziceam – într-

un anumit sens – chiar tragic: nu te pot părăsi şi nu poţi scăpa de mine, oricât ne-am sforţa s-o facem. E un lucru imposibil... Suntem un tot întreg. Eu sunt tu şi tu eşti eu.

- Şi ambii – cu aceleaşi obligaţiuni în această realitate imprevizibilă şi mereu schimbătoare?

1

- Nu. Aici suntem diferiţi şi obligaţiunile ne sunt diferite. Tu faci ce ai de făcut, iar eu sunt obligat, în momentele oportune, să te mai trag de mânecă sau să-ţi reamintesc de unele angajamente.

- Ai cumva vreun reproş mai proaspăt?- Două. Ambele datate cu ziua de ieri. Primul: ţi-ai încălcat jurământul de a nu te lua la

întrecere cu păhărelul. Al doilea: de a nu te mai lua la harţă nici cu fostu-ţi profesor Ion Stăncuţă, nici cu bunicul...

- Dar am avut pentru asta motive serioase. Cu Valentin nu mă văzusem, poţi zice, de o veşnicie... Iar profesorul şi bunicul... ştii bine, m-au provocat...

- Eşti omul care totdeauna are dreptate. Chiar şi atunci când n-o are... Îţi amintisem simplul adevăr – că schimbându-ţi numele, îţi primeneşti doar haina. Atât. În rest, rămâi cel de totdeauna. Mai ales dacă aşa ţi-i hatârul... Iar hatârul tău... Ţi-l cunoşti, sper, destul de bine. Eu mi-am făcut datoria. Şi m-am retras. De acum îcolo, eşti liber...

- Parcă ziceai: tu eşti eu, eu sunt tu?- Aşa e. Continuu să fiu tu. Însă cel ce tace. Şi te urmăreşte.- În momentele potrivite, ştii a mă trage de mânecă.- Am să mă strădui să fiu doar simplu spectator. Sper lecţiile vieţii să-ţi fi dat niscaiva

înţelepciune...…Sandu deschise larg ochii pentru a se convinge că era treaz-trezuţ. Că cele de acum

o clipă nu fuseseră decât un vis. Tavanul odăiţei semiobscure prinse a se roti buimac, precum se întâmpla cam de fiece dată atunci, în adolescenţă, când se întâmpla să facă abuz de păhărel. Ani buni au trecut de atunci... Şi iată... Iarăşi „calcă pe bec”. Şi glasul cela al Securistului său personal iarăşi a reînviat... Şi tavanul iarăşi se învârte nebuneşte, gata parcă să se smulgă din braţele pereţilor şi s-o ia la sănătoasa...

Valentin Zvârlugă... Profesorul Ion Stăncuţă... Bunicul Dumitru Movilă...Într-adevăr, jurase – ba nu, nu jurase, pur şi simplu şi-a zis într-o dimineaţă ca aceasta,

când capul i se desfăcea de durere şi tavanul i se învârtea în ochi gata-gata să se smulgă şi să decoleze – într-o asemenea dimineaţă şi-a zis: oare nu e în stare să ocolească pentru totdeauna acel pahar cu ispite halucinante? S-a abţinut un timp destul de lung. Fapt cu care prinse chiar să se mândrească. Uite, bre, cât e de bravo! El însuşi nu bănuia că e în stare de asemenea curaj şi tărie... Dar ieri... Cum putea ieri să nu ciocnească un păhărel cu Valentin Zvârlugă, fostul său coleg de clasă până într-a opta şi cu care nu se văzuse – mai corect ar fi să zicem, nu schimbaseră o vorbă - mai bine de zece ani. Căci fuseseră mai multe motive pentru conflicte între cei doi cocoşei orgolioşi şi plini de sine. Banale şi copilăreşti, acele conflicte. În afară, bineînţeles, de unul. De ultimul. Care privit azi, de la înălţimea celor zece ani bătuţi pe muchie, ar părea poate şi el banal, demult consumat. Într-un timp chiar îl crezuse uitat... Da, într-un timp... Oricum, ieri, când li s-au întâlnit privirile acolo, la sectorul electoral, cu buletinele în mâini, gata să intre în cabinele de vot, s-au repezit unul spre altul, s-au îmbrăţişat, şi-au exprimat bucuria întâlnirii în câteva cuvinte sincere, aproape copilăreşti, apoi au împăturit în grabă buletinele slobozindu-le în urna de alături aşa „virgine” precum le luaseră şi ieşiră grăbiţi afară, de parcă acolo îi aştepta trenul sau avionul gata-gata s-o ia din loc. Afară se îmbrăţişară din nou, apoi îşi rotiră privirile: încotro mergem?!

Barul era după colţ. Cum să nu intre? Cum să nu ciocnească câte un păhărel? Şi de ce numai câte unul? Nu, nu-şi uitase decizia. Dar cum putea să şi-o respecte? Situaţia era

2

neordinară. Vechiul coleg de clasă putea crede că e un fost alcoolic trecut prin tratament. Şi, deci, condamnat pe viaţă la... Nu–nu! Aşa ceva nu poate fi!

„Păhărelul” cela s-a tot repetat, pe parcurs de câteva ore bune. Căci aveau despre ce-şi vorbi, despre ce-şi aminti. Au râs cu poftă când veni vorba despre prima lor încăierare. De la o bucată de cretă! A doua – de la o pereche de patine... Şi-au mai amintit şi de alte întâmplări, de foştii lor colegi de clasă. Numai de acea ultimă încăierare n-au pomenit. Deşi ea reînviase în memoria amândurora încă acolo, în preajma cabinelor de vot, decum dădură cu ochii unul de altul. Şi nici numele Irinuţei Blajinu nu l-au rostit, de parcă ea nici n-ar fi făcut parte din cercul colegilor lor de clasă... „Pe unde o fi fiind ea acum?” - se întrebase şi unul şi altul, fără însă a îndrăzni să dea glas curiozităţii.

Ca să se abată de la acest gând, au început să povestească despre anii de când nu se văzuseră.

- Dar tu, ce ai mai făcut în tot acest răstimp? – îl întrebă Valentin Zvârlugă după ce-şi povesti succint cele câteva evenimente principale din viaţa sa post-liceală: student la ASEM, facultatea „Relaţii economice externe”, o bursă de studii în Germania, unde a şi rămas apoi. Are familie, doi copii, soţie, cetăţenie, titlu ştiinţific... - Tu cu ce te poţi lăuda? Căci ştiu, nici tu n-ai făcut purici aici, la baştină...

- Purici n-am prea făcut. Nici aici, nici prin alte părţi... Pe unde s-a întâmplat să mă arunce soarta...

Simţi cum i se ridică un nod în gât. Ca atunci când Irinuţa îl pălmui iar el, năucit de ce se întâmpla, nu ştia cum să iasă din tâmpita încurcătură – să-şi ceară scuze sau să-i întoarcă „datoria” pe loc, fără a mai tărăgăna. Simţi cum într-o frântură de clipă în faţa ochilor îi străfulgeră ca un microfilm întreaga-i viaţă. Ca să-şi ia puţin răgaz, se răsuci către barman şi-i făcu semn să mai aducă o sticlă. Acela se execută operativ şi Sandu ridică paharul. Colegul îi urmă gestul. Ciocniră. Valentin sorbi două înghiţituri şi-l puse pe măsuţă. Sandu îl răsturnă ca într-o pâlnie. Aşa cum o făcea de fiece dată. Îşi dădu seama de situaţie şi-şi zâmbi cu un soi de tristeţe care aducea şi a scuză. Nu, nu în faţa colegului de şcoală care, prea poate, nici nu-i observă expresia. Ci în faţa lui însuşi... Întinse mâna spre sticlă, ca să-şi umple paharul pe loc, precum făcea de fiece dată în asemenea situaţii. Dar în sinea sa auzi tusa prefăcută a Securistului său personal. Vasăzică e aici, prezent şi vigilent. Dar şi discret... ca să vezi... Mâna pornită spre sticlă se răsuci şi palma-i acoperi gura paharului.

- Aş vrea şi eu să-mi înghesui aceşti ani în doar trei-patru fraze, precum ai reuşit s-o faci tu... Dar din păcate, sau din fericire, nu am un asemenea talent...

- Din fericire, dragă Sandule! Din fericire! Ţi-o spun cu toată sinceritatea şi cu o anume invidie.

- Invidie?- Da, invidie, dragă Sandule! Sunt un taciturn, un nepriceput la vorbă, la aranjarea

cuvintelor... Pe când tu... Prea bine ţin minte isteţimea ta la vorbă. Nimeni nu te întrecea. Cum mai umblau fetişcanele din urma ta, să le compui nişte versuri...

- Copilăria e naivă. E prea naivă, mă Valentine, mă... prea naivă...- Eu cred că nu e naivă. Pur şi simplu e deschisă şi sinceră...- Eşti absolut convins?- Matematicienii foarte rar dau greş la cântar...

3

- Atunci fii bun şi spune-mi, conform cântarului tău la care nu dai greş, a rămas ceva-ceva în noi, adulţii, din acea naivitate, sau sinceritate, precum zici?..

- O, fără ea, fără acea sinceritate-naivitate, nu am fi noi înşine. Chiar aşa cum sunt, nepriceput la aranjarea vorbei, aş putea să-ţi aştern un adevărat tratat pe această temă. S-o lăsăm, însă, pentru altă dată. Acum te ascult...

Sandu tăcu o vreme. Despre naivitatea şi sinceritatea copilărească ar avea şi el de spus câte ceva... Dar, cu siguranţă, nu asta-l interesează acum pe fostu-i coleg de clasă. Anii de când nu s-au văzut – iată ce-i poate răscoli curiozitatea. Dacă o mai fi păstrând ceva din acea curiozitate de demult. Dar să-i vorbească despre toate peregrinările sale, despre toate aventurile întreprinse cu sau fără chibzuinţă, ar arăta ridicol... Rosti, dus pe gânduri, parcă mai mult pentru sine:

- M-au vânturat anii prin lume... Mai bine zis, eu mi i-am vânturat...- Cu boxul? Ţi-ai făcut o carieră din talentul cu care ai fost dăruit încă de mic,

probabil?...Sandu surâse amar. Ridică palma de pe paharul gol, umplu ambele pahare, ignorând cu

încăpăţânare tusea ameninţătoare a Securistului său interior cu ochii mereu pe el. Ciocni şi sorbi din licoarea aromată cu gestul omului foarte însetat, fără să-i simtă gustul.

- Vorbeai despre naivitatea şi sinceritatea copilărească. Da, copilăria, dacă stăm să analizăm, e şi naivă, şi de cele mai multe ori sinceră. Dar când ne maturizăm, nu ştiu de mai păstrăm ceva din acea copilărie. Vreau să zic, din calităţile cu care ne-am născut...

- De ce crezi aşa? Ai vreun argument?- Se află chiar în faţa ta... Dacă aveam parte de alte condiţii, de alt anturaj, pornind de

la „cei şapte ani de acasă”, azi în faţa ta ar fi stat acelaşi Alexandru Basarabu, însă cu totul altul în esenţă decât cel pe care-l vezi acum. Apropo, nu mai sunt Basarabu, ci Căruntu.

- Căruntu?! - s-a mirat Zvârlugă. - De ce Căruntu?- Pentru că, iată, la vârsta mea de nici treizeci, sunt aproape cărunt cu totul...Luă sticla, îşi îndemnă prietenul să-şi golească paharul, i-l umplu tot atunci şi, fiindcă

al său rămăsese gol mai bine de jumătate, făcu semn chelnerului să mai aducă o sticlă. Zvârlugă încercă să protesteze, dar fără rost.

- Valentine! – exclamă aproape teatral Sandu, împleticindu-i-se puţin limba. – De când nu ne-am văzut... Să nu stăm la un pahar de vorbă sinceră?

- Păi... iată, stăm...- Nu–nu–nu, Valentine! N-ai dreptate! Stăm, însă nu sincer! Nu!- De ce crezi?- Pentru că-s convins: discuţia poate deveni sinceră, absolut sinceră, numai dacă-i

botezată în sfânta băuturică! Numai în această stare îţi simţi sufletul despovărat, descătuşat, iar cugetul neumbrit. Da-da! Ţi-o mărturisesc cu toată convingerea. Din propria-mi experienţă. Tu, ca matematician, ca prizonier fericit al ştiinţelor exacte, vei fi având altă opinie. Pe când eu...

- Din tagma căror ştiinţe face parte boxul? Că, bănuiesc, anume aceasta te poartă prin străinătăţi.

Sandu din nou surâde amar. Ciocneşte paharul, îl dă de duşcă şi, cu sticla în mână, îi dă de înţeles interlocutorului să-şi golească mai iute paharul, ca să i-l umple şi astfel să aibă

4

un motiv să şi-l umple şi pe al său. Dar încremeneşte cu acel gest. De măsuţa lor se apropiase fostul lor profesor de istorie şi literatură, domnul Ion Stăncuţă.

- V-a trimis bunicul după mine? - a întrebat nemulţumit Sandu în loc de răspuns la salutul binevoitor al profesorului.

- Noroc, băieţi! - rosti profesorul bucuros, fără să ia în seamă vorba cam înţepată a lui Sandu. - Ce surpriză! Ce bucurie că vă văd împreună! Îmi faceţi şi mie un loc la măsuţa voastră? N-am să vă stingheresc discuţia. Am să tac, am să vă ascult şi am să îmbuc ceva. Sunt lihnit de foame. De la ora şapte de dimineaţă şi până acum, când s-a închis, n-am ieşit de la sectorul de alegeri...

Valentin îşi privi ceasul şi sări ca ars de pe scaun.- Mă scuzaţi... - bolmoji oarecum fâsticit. - Am întârziat cu o oră întreagă. Ne vedem

mâine. Mă scuzaţi...- Dar paharul? - rosti Sandu nemulţumit. - Însă nu mai avea cine-i auzi vorba.

Zvârlugă dispăru ca o zvârlugă...Când profesorul i-a făcut semn chelnerului să se apropie, Sandu i-a propus să ia cele

necesare pentru o cină în trei şi bineînţeles, o „sticluţă” pentru buna dispoziţie şi să meargă la bunicul.

La această propunere, profesorul s-a bucurat nu mai puţin decât bunicul, când i-a văzut intrând împreună.

* * *

Bunicul... Profesorul... Copilăria. Ce ne rămâne din ea, din această copilărie? Naivitatea care, la acea vreme, e soră cu sinceritatea? Dar o fi existând, oare, indiferent de vârstă, de anii trecuţi prin ragila vieţii, naivitate nesinceră? Jucată ca pe scena teatrului?

Iar copilăria... şi copilăria e diferită... Îngrijită şi mângâiată de ambii părinţi... Sau numai de unul... Sau de nici unul. Doar de bunici. Sau nici de aceştia. Doar de străini... Şi aceste copilării sunt cu totul diferite. Le uneşte doar vârsta fragedă şi acea naivitate, sortită să se confrunte cu realitatea...

Copilăria sa? Un veşnic dor de Părinţi. Mai ales de tata... Ciudat lucru. Mângâierile şi alintul din partea mamei erau mai tandre, mai dulci. Şi mai îndelungate. Căci tata a fost primul care a plecat „să facă bani” şi deci nu l-a prea ţinut în braţe, nu s-au prea hârjonit, cum o făcea cu mama, apoi cu bunica Ioana, cu bunicul Dumitru... Şi cu toate acestea, cât a fost copil, ba şi-n adolescenţă, până la cazul de la Moscova, dorul de tată îi era deosebit, altul - nu că mai mare, mai aprig, ci mai dureros, mai copleşitor. Ori de câte ori se ciocnea de vreun prăguleţ al realităţii, nu se ştie de ce, gândul nu-i era la cei de acasă, din preajma lui, ci la tata din depărtare... De ce, oare? Numai şi numai pentru că ambii făceau parte din tagma bărbătească?! Doar şi bunicul era din aceeaşi tagmă... De ce, totuşi, prioritate avea tata, pe care atât de puţin l-a avut alături, apoi mai rar, o dată pe an, apoi şi mai rar, până-l pierdu definitiv... Ca, de altfel, şi pe mama. Ce-i drept, şi unul, şi celălalt se străduiau să-i trimită bani. Ca nu cumva să ducă lipsă de ceva, să se simtă umilit în comparaţie cu prietenii săi – la început de la grădiniţă, apoi de la şcoală ba chiar şi după...

Banii... Atribut fără de care, în ziua de azi viaţa omului e aproape imposibilă... Atribut care în acelaşi timp roade, impurifică, iar uneori chiar strangulează această viaţă...

5

Ce folos că i-a avut, aceşti bani, din plin, la îndemână, dacă nu i-a avut pe părinţi?... Valentin Zvârlugă are capacităţi mai modeste, dar dacă a avut cine-l sfătui şi mai ales, cine-l ghida „să ţină brazda dreaptă şi adâncă”, iată unde a ajuns. Ba şi-a luat şi părinţii cu sine acolo, unde-şi are serviciu pe plac, bine plătit, să-şi simtă şi ei bătrâneţea împăcată, mângâiată de nepoţei... Ce-a dobândit el, Alexandru Basarabu-Căruntu, împreună cu părinţii răzleţiţi, „făcători de bani”? Care i-a fost copilăria? Şi ce a luat cu sine, pentru întreaga-i viaţă, din acea copilărie? Ce?! Ah, da... Faima şi calitatea de bătăuş. Valentin avea temei să creadă că boxul l-a purtat prin lume. Acest lucru ar fi putut să se întâmple, cu siguranţă. Dacă...

De fapt, putea nici să nu ştie că avea această aptitudine. Dacă bunicu-său nu i-ar fi dat acel sfat atunci când venise de la grădiniţă cu nasul zdrelit. În loc să-l compătimească, l-a întrebat dacă i-a întors lovitura agresorului său. La răspunsul negativ al lui Snadu, s-a făcut a se mira ca de o faptă ruşinoasă a nepoţelului. Apoi l-a mângâiat pe căpul cârlionţat şi a rostit împăciuitor: „Nu-i nimic, Sănduţule! Aşa cresc bărbaţii. Dar trebuie să ştii un adevăr: în viaţă trebuie să fii în stare să te aperi tu însuţi de unul singur. Să întorci lovitura imediat de cum ai primit-o”.

Atunci pentru prima dată i-a vorbit câte ceva din cele trăite acolo, în Kazahstan, unde fusese deportată familia lor, bunicul având cam aceeaşi vârstă ca şi el acum. N-avea cine-i lua apărarea: pe taică-său îl duseseră în altă parte, la tăiat pădure. Unica sa apărare, şi-a dat el seama, îi pot fi doar pumnii. Şi i-au fost… Chiar a doua zi, Sandu s-a pomenit cu un cadou neaşteptat: o pereche de mănuşi de box şi cu bunicul în calitate dublă – de instructor şi de adversar. Apoi tot bunicul l-a înscris la un club de sport din centrul raional şi de trei ori pe săptămână îl ducea la antrenament. Aşa a fost începutul – antrenamente, competiţii raionale apoi şi republicane, de la care de câteva ori s-a întors cu diplome şi menţiuni. Astea au urmat până prin clasa a opta, când avea să treacă printr-o încercare din care avea să-l salveze nu boxul ci banii. Boxul doar îl băgase în acea daravelă... Acum nu vroia să-şi mai amintească de întâmplarea în cauză. Într-un timp chiar parcă o şi uitase. Şi dacă ea n-ar fi fost legată şi de Irinuţa, la sigur că ar fi uitat-o...

Irinuţa... Irinuţa Blajinu... Prima lui dragoste, cea pe care şi-o credea prietenă pentru întreaga viaţă... De la care s-a bătut cu cel mai apropiat prieten. Acea care a fost alături de el atunci când a fost exmatriculat şi a părăsit odată cu şcoala şi satul. Şi tot acea care l-a pălmuit, după care n-a mai întâlnit-o, iată, de mai bine de zece ani şi.

Straniu lucru, dar revenirea la baştină i-o datorează şi ei. Mai exact, acelui sentiment de demult. Ştia prea bine că e o adevărată nebunie să te gândeşti la acel trecut cu speranţa că din cioburile împrăştiate atunci ar mai fi posibilă reconstituirea vasului lor comun. Se pare că acele cioburi nici nu mai existau. Şi s-ar putea că nici vasul nu a fost decât o iluzie...

Deschise iarăşi ochii. Tavanul nu se mai zbătea.

* * *

- Dragă bunicule şi stimate profesor, aş dori să vă adresez o întrebare care demult mă tot frământă dar, nu ştiu de ce, nu-mi ajunge curaj s-o formulez.

- Suntem curioşi să te auzim. Nu-i aşa, domnule Stăncuţă? - rosti bunicul cu o undă de curiozitate prefăcută. Căci adăugă: - Pare-mi-se că ai şi motiv de îndrăzneală...

6

- Exact... De fapt, acest motiv l-am avut, e-he, de câte ori... Dar... oricum, acuma v-o adresez cu scuzele de rigoare, dar cu rugămintea să spunem, în sfârşit, unor lucruri pe nume... Direct şi fără menajamente. De ce sunteţi făţarnici cu mine? Nu strângeţi a uluire din umeri. Sunt false, v-o spun cu siguranţă. Nu pentru că am închinat un păhărel în plus. Nu. Paharul l-am luat datorită unei adevărate surprize. Şi, cum ni-i obiceiul din moşi-strămoşi – poate bun, poate nu prea - n-am putut să nu-l respectăm.

- Ai în vedere întâlnirea cu al lui Zvârlugă? - întrebă bunicul.- Ei vezi? Ţi-ai şi trădat făţărnicia. Da, pricina e asta. Dar de unde ştii despre întâlnirea

mea cu Valentin? Nu, bunicule, nu căuta să ieşi din propria capcană. Te-am observat când ţi-ai iţit capul prin uşa barului unde conversam cu fostul meu coleg. Ţineam palma pe paharul gol, cu hotărârea să nu-mi mai torn. Şi dacă intrai şi ni te alăturai, ţi-aş fi turnat în el ţie. Dar n-ai intrat. Am înţeles că mă spionezi, că imediat are să apară, bineînţeles « din întâmplare », domnul profesor, după cum s-a şi întâmplat, inventând acel motiv gogonat. Bine, îmi zic bucuros că fostu-mi coleg de şcoală n-a intuit adevărul – că sunt urmărit, că neîncrederea de cândva faţă de mine continuă... De ce?! Aceasta mi-i întrebarea – DE CE?!

- Vezi, dragă Alexandre, bunicul suferă. Pentru tine. Atâta picătură şi... Vrea s-o vadă cât mai strălucitoare... cât mai...

- Basme, domnule profesor Stăncuţă! Basme! V-am rugat să fim, în sfârşit, sinceri... Doar ştiţi prea bine cum sunt. Şi că altfel nu pot fi. Mai ales dumneavoastră, domnule profesor, ca specialist în domeniul educaţiei, ştiţi prea bine adevărul! Eu, în esenţă, sunt produsul domniilor voastre, al amândurora care, după ce m-aţi făcut să fiu aşa cum sunt, aţi vrea să fiu deja altul... Deşi vă daţi seama că e imposibil acest lucru...

- Te-am educat rău? - rosti obijduit bunicul. - Ţi-a lipsit ceva vre-o dată în casa aceasta?

- Bunicule! Bunicule! Cât de bun, de mărinimos, de sufletist eşti!.. Dar, mă ierţi, tot atât şi de naiv. Da, mi le-ai dat pe toate câte le-am dorit, încă de pe la grădiniţă. Fără să înţelegi că îndeplinindu-mi mofturile – nesfârşitele mofturi copilăreşti – nu-mi puteai acoperi ceea ce-mi lipsea cu adevărat... Şi m-ai crescut un răsfăţat. Un consumator. Un trufaş cu suflet găunos...

- Şi nu ţi-i oarecum să faci asemenea reproşuri?..- Ba da! - l-a întrerupt pe profesorul gata, probabil, să-l obrăzească. - Ba chiar mi-i

ruşine că o fac. Dar v-am rugat un singur lucru: să fim, în sfârşit, sinceri în discuţia noastră pe care demult o aştept. Încă de pe când aveam şaisprezece-şaptesprezece ani. Adică, de vre-o zece ani...

- Atunci când ai fost exmatriculat?- Nu, domnul meu profesor de istorie şi literatură moldovenească, - accentuă ultimul

cuvânt. - Puţin mai târziu. Dar, aveţi dreptate – asta s-a întâmplat acolo, la noul liceu care, de fapt, m-a cules de pe drumuri şi mi-a tămăduit multe porniri bolnave şi false... Dacă-i aveam pe părinţi alături, la sigur, creşteam de la bun început cu totul altul... Pe atunci mă bucuram că nu-s certat de părinţi cum era Valentin acasă. Mă bucuram că niciodată nu duceam lipsă de bani. Mi-i trimitea şi tata de la Moscova, şi mama de la Milano. Îmi convenea şi deplina libertate pe care mi-o lăsau bunicii. Un singur lucru m-a surprins. Faptul că atunci când am venit acasă cu nasul zdrelit şi cu jalba în proţap, bunicul n-a alergat la bătăuşul cu pricina ca să-mi facă dreptate, ci mi-a cumpărat mănuşi de box. Această calitate cultivată de bunicul m-a

7

însoţit apoi pretutindeni - să nu contez decât pe mine însumi, să mă descurc mereu singur... Un rătăcit printre străini... Pentru calitatea asta, dragă bunicule, îţi sunt recunoscător...

- Ţi-am pus vreo dată note rele pe nedrept?...- Nu–nu, se grăbi să-l întrerupă pe profesor fostu-i elev. – Dimpotrivă, adesea mi-aţi

pus note prea bune... pe nedrept. Dar răul cel mare nu acesta a fost...- Aş putea şti şi eu, care anume?- Cred că îl ştiţi prea bine fără a vi-l rosti...- Dar sunt curios, totuşi, să-l aud... că la noi... La neamul nostru... Nu rareori binele se

răsplăteşte prin...Şi fiindcă profesorul căuta cuvântul potrivit care „să exprime adevărul”, Sandu rosti:- Aveţi dreptate... Uneori binele se răsplăteşte prin lipsă de recunoştinţă. Sau prin

bârfe... Dar, mă scuzaţi de îndrăzneală, nu rareori unele adevăruri „scot ochii”... Sunt luate drept bârfe. În ceea ce mă priveşte, am să vă spun un adevăr de care sunt absolut convins şi care, posibil, o să vă deranjeze sau chiar o să vă supere. Oricum, de această dată, nu pot fi nesincer cu mine însumi. Şi nici cu dumneavoastră. Ne-aţi predat o istorie falsă, încărcată cu minciuni gogonate, foarte periculoase pentru dragostea de neam, de ţară.

- Aşa erau vremurile, nu uita.- Vremurile? - Sandu simţea cum prinde îndemn de harţă. - Mă scuzaţi, stimate

profesor de istorie naţională şi de literatură tot naţională. La celălalt liceu, din centru raional, unde m-am pripăşit după exmatriculare, erau aceleaşi „vremuri”... De altfel, destul de blânde. De „tânără democraţie”, oricum... Departe, foarte departe de cele prin câte i-a fost dat să treacă bunicului... Care acuma ascultă şi tace. Da’ ştiţi de ce tace? Fiindcă nu se decide de partea cui să fie... Aşa l-a creat timpul prin care a trecut. Azi... O, azi noi ne batem joc de buna libertate pe care o avem... Să spună bunicul, căci el ştie mai bine purul adevăr.

- Adevărul pe care aş vrea să-l rostesc acuma, la această oră, - şi-a privit ceasul, - şi la această măsuţă, e să turnăm în păhărele, să ciocnim cu gând bun la alegerile care, iată, au avut loc în sfârşit, şi să punem în funcţiune furculiţele...

Bunicul a şi deschis sticla şi a prins să toarne în paharele care demult aşteptau momentul. Sandu şi-l acoperi cu palma.

- Eu unul nu mai iau nici un strop. Mi-am luat porţia acolo, la bufet... Ba chiar am cam depăşit-o, precum ştiţi prea bine...

- Dar asta ar însemna... – facu bunicul.- Da-da, Alexandre! - rosti profesorul, punând mâna pe paharul plin. - Asta ar însemna

că suntem certaţi.- Asta e, dragul meu Sandu! Principalul e să nu ne supărăm pentru nişte nimicuri... - Care nimicuri, bunicule?! Istoria neamului nostru, limba, adică sufletul neamului

nostru, sunt nimicuri? Da’ prezentul lui, al acestui neam?! Da’ viitorul lui?!- Mă ierţi, - se grăbi să se scuze bătrânul. - Vroiam să zic altceva: sunt lucruri care nu

depind de noi.- Cum adică, nu depind, bunicule? Ce, suntem nişte cadavre? Nişte ostatici? Nişte

robi? Aşa cum te simţi rău şi trebuie să respecţi regimul de pat, dar la votare ai venit, a fost şi domnul profesor, aţi votat şi v-aţi convins că n-aţi votat pentru unul şi acelaşi patriot... Stăm la o masă, în trei, dar avem opinii şi convingeri diferite. Păcat, desigur. Din această cauză probabil avem ceea ce avem... sărăcie... părinţi plecaţi... copii crescuţi de bunici. Instruiţi

8

adesea de cadre fricoase... Cadre păţite... Trecute prin acea ragilă a cruntei realităţi. Cadre cu frica în sân, nu cumva... şi avem ceea ce avem. Sate semipustii, venetici obraznici... Dar bunicul are dreptate. Hai să ciocnim. Şi să ne spunem adevărul fără pic de ofensă sau supărare...

„...Adevărul... Ce facem cu el? Şi ce facem din el? Dar şi ce face el din noi? Îl putem, oare, rosti totdeauna? Întreg şi netrunchiat? Chiar şi atunci când ştim că nu ne convine?.. De ce ne temem adesea de el? Şi dacă ştim că ne temem, de ce-l încălcăm? De ce nu ne străduim să-l respectăm?...”

S-ar putea ca fiecăruia dintre cei trei să le fi răsunat aceste întrebări grave. Căci fiecare avea remuşcări de conştiinţă în această privinţă. Căci fiecare dintre ei şi le-a pus în anumite momente ale vieţii. Iată, el, bunicul, Dumitru Movilă... Născut chiar în prima zi a anului 1940 în regatul român, deportat cu părinţii, din simplul motiv că ştiau să-şi lucreze gospodăreşte cele zece hectare de pământ agonisite doar prin propria lor trudă. Tata a rămas să zacă pentru totdeauna în humă străină, unde a fost dus la tăiat „lemn pentru necesităţile patriei”, de cum ajunseră la punctul de destinaţie, în stepele kazahe... Rămas numai cu mama şi cu cele trei surori – una mai mare, două mai mici decât el, a intrat direct în „fabrica vieţii”, a realităţilor de atunci, deprinzând pe unde să ocolească adevărul, pe unde să-l speculeze, dar şi pe unde să-l dobândească violent cu pumnii. Acolo a însuşit nişte lecţii pentru întreaga-i viaţă. Printre care şi pe cea despre Adevăr. Acesta, adică Adevărul, e în tine, strict subiectiv. Îl plăsmuieşti şi îl croieşti cum îţi convine. Mai puţin gândeşte-te la Adevărul obiectiv, adică cel real. Altminteri îţi faci numai probleme, numai zile negre... A reuşit, la şcoala de mecanizatori, unde era eminent, să intre în komsomol, apoi, deja muncind pe moşia kolhoznică, să devină şi comunist. În calitatea sa de mecanizator, fiind „luat în seamă” - premii, panoul de onoare, deputat local, apoi raional şi, o dată, chiar republican – prinse să rostească cuvântări înflăcărate, „la cerinţa timpului”. Printre ele erau şi unele delicate, pur politice, cum ar fi şi cea despre „ocupanţi” şi „eliberatori”.

Minciuna, neadevărul e ca buruiana cea rea: înăbuşă şi nimiceşte totul din preajma sa. Odată - Sandu era de acum în clasa a cincea – auzindu-l discutând cu Stâncuţă despre problemele Basarabiei, despre eliberatori şi ocupanţi, l-a întrebat: de către cine le-a fost deportată familia, de către „ocupanţi” sau de către „eliberatori”? Bunicul îl privi surprins, uluit şi mut. Profesorul se grăbi să-i sară în ajutor printr-o întrebare dojenitoare:

- De ce pui asemenea întrebări? De ce te interesează?- Vreau să ştiu adevărul... adevărat.- Citeşte atent manualul. Acolo ai să-l găseşti...- Îl citesc, dar lumea vorbeşte...- Mai puţin ascultă prostiile. Azi multe de toate se vorbesc... Ştiinţa, adică adevărul e

acolo, în carte... În manual. Ai înţeles?Sandu şi-a întors privirea interogatoare spre bunic. Dar acela continua să tacă. Nu

îndrăznea să-i spună adevărul în prezenţa profesorului de istorie, fost coleg activ în aceeaşi „brigadă de agitaţie” de pe vremuri...

Care adevăr putea rosti acum profesorul? Căci Sandu din faţa sa nu mai e piciul de cândva, Săndel Basarabu. Ba nici Basarabu nu mai este. S-a reîntors la celălalt bunic. Anton Căruntu, prăpădit printre hăţişurile timpului pentru „rătăcirile-i” naţionaliste proromâneşti... Şi despre ce s-ar cuveni să vorbească el, Sandu Căruntu? Că a cutreierat lumea în căutare a nu

9

se ştie ce, prea poate, chiar a acelui adevăr pe care, ca să-l găsească mai cu siguranţă, s-a reîntors aici, acasă, la baştină?... Fiind convins că omul fără rădăcini, oricât de deştept, de instruit, de folositor ar fi celor din jur, nu-i decât un ciulin pe care orice adiere de vânt îl poate umfla din loc, umple cu el pustietatea lumii. Dar aici, la baştină, la leagănul rădăcinilor sale, ce a găsit?... Despre care Adevăr să vorbească? De ce să-i tortureze pe comesenii săi, rătăciţi şi ei, ca şi el însuşi, în această lume atât de nalersa şi atât de aiurea, bulversată nu numai de străini, ci şi de stăpânii proprii, deveniţi slugi şi robi de bună voie... Ce să vorbească? Despre ce? Despre cine? Nu e mai bine să-ţi deşerţi în pâlnia gâtlejului paharul şi să te complaci în starea de euforie pe care ţi-o procură...

Ciocni cele două pahare care se mai odihneau pe masă şi, în timp ce comesenii îi urmară îndemnul, îl întrebă pe bunic:

- De cel tărişor... Zis vişinată... Mai este acolo?..- Crezi că e necesar? – vocea bunicului venea nu să protesteze ci, dimpotrivă să-i

mulţumească nepotului. Pentru ieşirea din impasul cela jenant.Veselia adevărată abia atunci începu... Cât de îndelung ţinu, Sandu Căruntu nu-şi mai

aminteşte... Acum, slavă Domnului, tavanul nu se mai roteşte în văzul său. Dar tâmplele îi ard şi capul i se desface... şi sufletul... Da, sufletul îi cere ceva răcoritor... Cu grade... Cât mai tărişor. Se şi opintise să se ridice din pat şi să caute sticla cu pricina. Dar auzi răstit glasul cela nicicând adormit: „Sandule, ajunge! Ţi-ai permis ieri să-ţi faci hatârul. Gata”. Îşi lăsă supus capul pe pernă. Somnul însă nu-l prindea. Întinse mâna spre noptiera de alături. Şi incluse aparatul de radio. Vai, a şi uitat că ieri avuseră loc alegeri... Ascultă o vreme parcă fără să înţeleagă vorba crainicului. Acela, peste câteva clipe repetă rezultatele de la acea oră. Comuniştii mergeau înainte foarte detaşat... Rămase pe gânduri... Ce va trebui să facă? Cum să procedeze? Încotro s-o apuce? Între timp, somnul iarăşi puse pe el stăpânire.

Îl readuse la realitate zbârnâitul telefonului. Ridică bătrânul.- Da, da... Este. Îi transmit receptorul, - auzi vocea bunicului. Era Valentin Zvârlugă. Îl întrebă cu glas agitat dacă priveşte televizorul sau ascultă

radioul. Şi-l informă că Piaţa Marii Adunări Naţionale e inundată de tineret cu lozinci şi pancarde, dar şi cu strigăte de protest împotriva partidului de guvernământ care a fraudat alegerile.

- Noi plecăm încolo. Dacă vrei, avem un loc liber. Peste douăzeci de minute fii jos, la intersecţie.

Înainte de a ieşi, dădu prin odaia bunicului să-l informeze că pleacă. Îl găsi cu aparatul portativ de radio la ureche, vădit revoltat. Văzându-l pe nepot în cadrul uşii, exclamă cu un gest către acea sursă de strigăte, apeluri, fluierături, bătăi de tobă:

- Ariştanţi din capul lor! Fără frică, fără educaţie. Iată rodul democraţiei...- Am plecat, bunicule! - rosti grăbit Sandu, luând-o tot atunci din loc.- Încotro, Sandule?! Ia seama, stai mai departe de ţipălăii aceştia, – făcu semn spre

aparatul de radio care continua să transmită protestul gălăgios din centrul capitalei. Dar nu mai avea cine-l asculta. Paşii nepotului răsunau grăbiţi deja pe treptele de la ieşire. Curând lângă el se opri maşina cu locul liber pentru el. Dintre cei patru tineri, îl cunostea numai pe Valentin Zvârlugă, care-i deschisese portiera din spate şi-l invită să ia loc alături. Peste mai puţin de jumate de oră erau deja în oraş. Străzile ce duceau spre centru erau inundate de lume. Se străduiau să-şi croiască drum spre tribuna improvizată prevăzută cu microfon de la care

10

vocifera un bărbat presărându-şi cuvântarea cu lozinci mobilizatoare. „Jos cutare!”... „Jos cutare!”... Doamna care i-a luat locul, a fost mai concretă: „Jos comuniştii!”... „Unirea cu Patria-mamă!” Următorul era un tânăr care descria sărăcia în care s-a pomenit Basarabia.

Deşi cuvântările, apelurile, lozincile se cam repetau, publicul care devenea tot mai numeros, le susţinea cu aclamaţii pline de un entuziasm şi un îndemn electrizant care începea să amintească de manifestaţiile de odinioară la care participau şi părinţii lui, luându-l şi pe el, aşa mic încă precum era, cocoţat pe umerii tăticului, privind entuziasmat la marea nemărginită de lume, strigând şi el, de rând cu toţii cât îl ţinea glăsciorul, şi aşezându-se şi el cu genunchii, între părinţi, atunci când toţi îngenuncheau... Şi atunci se vorbea despre limbă, despre libertate, despre Ştefan cel Mare şi poruncile lui către urmaşi... Iată, cel de la microfon, a pomenit şi el de Ştefan cel Mare şi Sfânt, făcând apel către mulţime să-i urmeze calea, sfaturile, poruncile...

Nici nu şi-a dat seama cum s-a pomenit stând la rând pentru acel microfon. Viaţa reuşise să-l poarte prin multe hăţişuri şi surprize ale sale. Dar la un microfon din faţa unei asemenea mulţimi adunate din întreaga republică, pentru prima dată se afla. Câteva clipe a tăcut, surprins parcă de faptul că s-a pomenit acolo. De ce? Pentru ce?

- Zi-i, Alecule! Te ascultăm, - răsună o voce cu unduiri duioase, aducând parcă a început de cântec.

Voce care-l cutremură. Voce pe care demult o socotea pierdută pentru el. Din clipa când răsună acea palmă peste obrazul lui încă nefamiliarizat cu maşina de bărbierit... Atunci rămăsese perplex, neştiind ce ar fi trebuit să facă: să-i întoarcă lovitura, sau s-o îmbrăţişeze şi să-şi ceară scuze... Acu glasul îi dădu îndemn.

- Dragii şi scumpii mei confraţi! Ţin să vă mulţumesc din adâncul sufletului pentru ceea ce faceţi. Ce deja aţi făcut pentru mine personal, dar, la sigur, şi pentru majoritatea celora care s-au aflat sau se mai află încă în situaţia mea... Sunt un rătăcit. Adică înainte de a veni încoace, înainte de a vă vedea şi a vă auzi, eram un rătăcit. Un rătăcit printre străini. Printre străini prin cele câteva ţări pe unde mi-am vânturat anii, în căutarea norocului. Am găsit doar bani... Dar, având banii în buzunar, sufletul continua să-mi fie gol. Casa mea simplă, modestă, mă chema, mă striga. Oriunde mă aflam, simţeam lipsa limbii mele de acasă. A cântecului duios, de dor, de jale, dar şi de dragoste. M-am întors în satul meu drag având un gând plin de hotărâre: să-mi pun tot câştigul aici, la baştină. Să-i îndemn şi pe consătenii mei, plecaţi, să revină. Dar nu mi-am putut convinge nici prietenii, nici rudele care muncesc pe aiurea, nici chiar părinţii proprii. Tata sporeşte bogăţia ruşilor, mama - pe cea a italienilor... Acasă mă aşteaptă valiza de-a gata. Depresie totală! Şi iată, ceea ce văd azi în această piaţă istorică, m-a readus la normal. Victoria falsă la alegerile de ieri trebuie divulgată! Noi, această forţă tânără, dacă ne unim, putem răsturna victoria falsă pentru a aduce una adevărată! Dragii şi scumpii mei salvatori! Să nu stăm cu mâna întinsă, ca cerşetorii! Să nu aşteptăm daruri străine. Nimeni, niciodată, nicăieri n-a dat nimic şi nici n-o să dea degeaba! Să făurim totul cu mâinile noastre, cu înţelepciunea noastră, cu sufletul nostru. Dar şi cu ambiţia, cu efortul şi cu curajul cu care Ştefan cel Mare a învis duşmanul.

A vrut să mai spună ceva. Dar s-a pomenit că strigă şi el o lozincă: „Jos biruinţa falsă, furată a dictatorilor! Trăiască Victoria, a celor tineri, voinici şi uniţi într-un singur pumn! - şi coborî iute cele câteva trepte, fără să vadă pe cei din preajmă printre care îşi făcea loc cu mâinile întinse înainte, parcă a înot. Deodată simţi cum cineva l-a apucat strâns de braţ şi cu o

11

îndrăzneală surprinzătoare îl opri din mers. Şi-a întors capul şi înlemni: era ea. Da-da, prima sa dragoste...

- Irinuţo?! - atâta reuşi să bâiguie abia auzit. Deşi ar fi vrut să strige. Ba s-o şi îmbrăţişeze şi chiar să-i cadă în genunchi şi să-şi ceară iertare. Aşa cum s-ar fi cuvenit să facă atunci, demult... Atât de demult... Parcă de o viaţă întreagă. Şi totodată, parcă mai ieri...

- Da, Alecule! Eu şi cu Sănduţul meu! – făcu semn cu capul la băiatul care o ţinea de braţ...

* * *

Când manifestaţia a luat sfârşit, o privi întrebător: „Încotro mergem? Ce facem?” Şi fiindcă şi ea îl privea cu aceeaşi expresie în ochi, i-a propus să treacă pragul restaurantului de la colţ. O fi fiind şi ea flămândă. Căci el, nici ceaiul de dimineaţă nu şi l-a luat.

- Te-ai grăbit la întâlnire? - M-a grăbit adversarul meu cu care am duelat cândva... Dacă-ţi mai aminteşti, de şotiile copilăreşti... Crezi, a fost doar o şotie copilărească?

- Probabil deja adolescentină...- E şi el aici?

- Da. El m-a sunat şi m-a îndemnat să merg. Altfel... Altfel nu ne mai întâlneam... Eu am o propunere. Restaurantele nu-mi plac. Din mai multe cauze. Trecem pe la alimentară să luăm câte ceva şi mergem acasă la mine. Îmi vei fi invitatul în această zi încărcată de emoţii...

- Şi de surprize... Nu?- Exact...- Soţul nu ţi-i gelos?- Ba da...- N-am nici o poftă să mai ajung la un duel...- Dacă i-am dat la timp „bilet de voie”... Sunt liberă...- Şi independentă?- Spune-mi, te rog, cine în viaţa aceasta de azi poate fi independent?... Ai văzut, îl am

pe Săndel... O am pe bunica...- O să-i facem deranj... Mai bine mergem la restaurant. Luăm un separeu... Să stăm

liber, în doi... Doar în doi...- Asta vreau şi eu... Avem atâtea a ne spune. Deaceea te invit la mine. Săndel a plecat

la bunica. A observat el că e posibil să mai zăbovesc... Apoi ştii bine, copiilor li-i mai îndemână, mai comod cu bunicii decât cu părinţii...

- Da... - rosti îngândurat Sandu la auzul acestei vorbe. Şi el, ca şi ea, a crescut cu bunicii.

- Zici bine... – rosti el cu gândul, probabil, la anii săi de copilărie cu bunicii. Dar se întâmplă că rodul acestui confort să fie amărui...

- Da... De prea mult dulce ţi se strepezesc dinţii... Şi ţi se cariază măselele.Au râs şăgalnic şi au intrat în alimentară...

* * *

12

- Simte-te ca acasă, - îl îndemână Irinuţa zăvorând uşa. - Suntem în doi...- Dar bunica? – o întrebă oarecum confuz.- Are odăiţa sa. Chiar în acest bloc, la scara vecină. Am hotărât să luăm două

apartamente... Odată şi odată se va reîntoarce şi mama... Şi-apoi să ţii banii la ciorap... Sau chiar la bancă... Am socotit că e mai bine aşa.

- Ziceai de mama. Dar tata?- Răspunse mai cu întârziere, continuînd să aranjeze masa:- Nu-l mai am... Demult nu-l mai am...- S-a întâmplat ceva? Un accident rutier? O maladie?- Maladie... Maladia veacului nostru... familiilor răzleţite... sufletelor despărţite...

Are altă familie... Alţi copii... Fraţi cu mine pe care-i cunosc doar din fotografii...- Îl condamni?- Caut să-l înţeleg... Tinereţea se dă o singură dată... S-o iroseşti aiurea... Doar în

goana de a câştiga un ban... Şi a-ţi vedea soţia, familia o dată pe an... Ai tăi ce mai fac?..- Ca şi ai tăi... Tu ai noroc de fiu... Eu sunt singur-cuc...- Ei, dragul meu Alecuţ! Ne-am găsit şi noi temă de conversaţie, după atâta amar de

vreme... Hai deschide şampania şi toarnă. Să-ţi zic bun venit în casa mea. Sandu execută operativ. Ciocnesc... Gustă din băutura delicioasă, scânteietoare, cu privirile învăluindu-se reciproc, tot mai avid, fără răbdare... Lasă ambii ca la comandă, pocalele pe masă şi se îmbrăţişează. Apoi buzele se caută parcă fără voia lor, parcă într-o deznădejde ameninţătoare...

- Să stăm la masă, - zise ea într-un târziu. - Ştiu că eşti rupt de foame...- Adevărat. Însă acum – nu de bucatele de pe masă îmi este foame...- Dar de care? - se miră sau se făcu a se mira ea.- Ţi-aş spune, dar nu prea îndrăznesc. Am mai păţit-o...- A fost ceva neobişnuit? Surprinzător? Ieşit din comun?- Pentru mine – da... Palma aceea o simt şi acuma pe obraz...

Ea râse înăbuşit - parcă a scuză, parcă a victorie. Îl privi lung cântărind ceva în sinea sa. Apoi se rupse din îmbrăţişarea fierbinte, deşternu cu o mişcare energică cuvertura de pe patul din preajmă. Apoi, printr-un gest iarăşi grăbit stinse lumina şi curând se pomeniră sub plapuma moale, călduţă, cu aromă de busuioc... Sau poate de trandafir, sau cimbrişor de câmp... sau pur şi simplu de fragedă tinereţe, dacă nu chiar de adolescenţă – acea dulce şi îmbătătoare aromă...

* * *

Dispărură ca la semnul unui atotputernic dirijor - într-o clipită – şi noţiunea de timp, şi trecutul din memoria lor, şi anturajul fizic în care se aflau. Prezentul coagulându-se în acea stare de extaz care-i în putinţă să îmbrăţişeze în clipa sa de vârf eternitatea... Nici nu simţiră când trecură din extaz în lumea viselor. Ea îşi reveni prima. O vreme ascultă respiraţia liniştită a bărbatului de alături. Îşi apropie uşurel buzele de obrazul pe care-l pălmuise cândva. El se trezi imediat şi nedându-şi seama unde se află, vru să se ridice iute, oarecum neliniştit. Dar vocea ei îl readuse la realitate. O îmbrăţişă cu aceeaşi patimă, şoptindu-i numele ca pe atunci

13

când ea-şi făcuse loc în sufletul, în făptura lui parcă în şagă, dar cu maniere de stăpână, iar el nu ştia cum să se apropie, cum să procedeze ca să n-o sperie cumva. „Irinuţă dragă! Rinuţa! Nuţa! Sfânta mea Treime!”

- Visai când te-am trezit? - îl întrebă repetându-şi gestul...- Eu şi acuma visez... Un lanţ surprinzător de vise. Şi acele evenimente neaşteptate,

neplănuite de mine din Piaţa Marii Adunări Naţionale, şi acel glas venit de peste ani şi considerat de mine pierdut pentru totdeauna... Şi această încredibilă, nemaipomenit de încredibilă realitate – că te am alături! – pentru mine sunt doar un vis. Un vis care-mi întoarce principalul din cele pe care le socoteam pierdute definitiv...

- Visele frumoase sunt bune, dar fără suport real, riscă să se spulbere. Aşteaptă puţin. Mă duc să încălzesc ceva... să nu uităm şi de stomac...

- Dar masa-i plină... - încercă s-o contrazică, s-o scutească de grija bucătăriei. Ea însă nu-i dădu ascultare.

- Musafirul scump nu se primeşte în casă doar cu bucate de la magazin. Adică, străine... – rosti ea atingându-i jucăuş nasul cu vârful degetului şi dispărând în baie de unde curând se auzi clipocitul duşului. Sandu îi urmă gestul.

După ce goliră pocalele, uşurând câte puţin mulţimea de tacâmuri încărcate cu bucate ispititoare, încercară să impovizeze un dans, în ritmul unei muzici nocturne. Dar nu reuşiră: simfonia patului acoperea provocarea tangoului, chiar dacă era acel tangou de demult, de la prima lor şcoală, de la primele lor serate dansante, de la primele lor strângeri sfioase de mâini...

* * *

Pierduseră simţul timpului. Al realtăţii. Erau în doi şi aceasta era cea mai mare şi mai de preţ realitate. Ceasornicul de pe noptieră l-au băgat în sertar, ceasul cel mare, de pe perete l-au oprit, ceasurile lor de mână le-au lăsat în buzunare să nu le calculeze fericirea. Din când în când „făcând ochi”, se duceau pe rând să ia câte un duş. Ciuguleau câte ceva din bucatele de pe masă, sorbeau câte o înghiţitură-două din acea sticlă de şampanie, reluau acel tangou, cu intenţia să-l ducă odată şi odată la bun sfârşit. Dar cum numai piepturile lor se atingeau, parcă se făcea un scurt-circuit, gata să producă explozie distrugătoare în caz că nu se găseşte de urgenţă un paratrăsnet salvator. Şi ei nu-l căutau. Căci îl cunoşteau bine. Şi unde se află şi cum să-l utilizeze... Şi iar dispărea şi timp, şi spaţiu, şi trecut, şi viitor. Iar prezentul încăpea într-un singur mărgăritar minuscul, făurit de ei doi, pentru ei doi…

Când ea îşi repetă gestul de mângâiere a obrazului obijduit atunci, demult, Sandu o întrebă:

- Regreţi?- Acum – da...- Atunci, nu?- Nu...- De ce?- Pentru că mă insultasei.- Prin faptul că ţi-am dat de înţeles că patul din odăiţa pe care o închiriam ar putea să

ne găzduiască? Doar ştiai bine că n-am să recurg la forţă...

14

- Da, ştiam. Şi eram gata să fac haz de aluzia ta. Eram prea directă dacă nu rosteai vorba care nu numai că m-a surprins, dar m-a şi lovit. Da, da! Nu m-a pălmuit, fie şi aspru, pe obraz. M-a lovit în adâncul sufletului...

- Ce anume? - întrebă nedumert.- Ai uitat? Chiar ai uitat?! - în glasul ei se simţea un început de revoltă şi Sandu se

grăbi să intervină împăciuitor:- Spune, te rog... Zău, nu-mi amintesc...- Cum adică, nu-ţi aminteşti?! Atât de uituc eşti?- Te rog... Te implor, aminteşte-mi...- „Te păstrezi pentru adversarul meu?!” Chiar ai uitat de aceste vorbe?

Sandu a pufnit în râs, a îmbrăţişat-o şi a prins s-o sărute pe frunte, pe obraji, pe gât, pe piept. Apoi, a luat-o în braţe şi, aşa cum erau în hainele lui Adam şi Eva, a prins a o roti prin odaie de parcă vroia să încheie în sfârşit, acel tangou început de atâtea ori de la întâlnire...

- Prostuţa mea, prostuţă! Scumpa mea Irinuţico! Nuţico! Acea prostie de vorbă aiurea pe care am rostit-o fără ca să-mi dau seama că te pot jigni, că vei lua-o drept insultă... Iartă-mă, te rog... Dacă vrei, ţi-o cer în genunchi. Se şi aşeză, cu ea în braţe, tot sărutând-o. - Ridică-te, Alecuţule! Între noi, socot, nu trebuie să existe teatru... să mergem să ciocnim pocalele care ne tot aşteaptă slobozind mărgeluţe îmbietoare... După ce ciocniră şi sorbiră din licoare, îl fixă cu privirile încruntate.

- Am să-ţi spun de ce vorba ta m-a jignit atât de mult... Eu îl uram pe Zvârlugă nu mai puţin decât tine. Căci din cauza lui ai suferit. Deşi continuam să învăţăm în aceeaşi clasă, nu schimbam o vorbă cu el. Când mi se adresa, îi întorceam spatele... Iar tu... Să-ţi treacă prin minte aşa ceva?... Mai bine mă loveai. Mai uşor suportam... Iar tu... În loc să vii, să-ţi ceri scuze, te-ai supărat pentru întreaga viaţă... Şi încă-mi mărturiseai că mă iubeşti... Ştiu, la liceul cela multe-ţi făceau ochi dulci. Şi-ţi făceau şi vizite pe la odaia ce-o închiriai. Şi, probabil nu se prea fereau de patul cela spre care mă îndemnai să păşesc, acuma ştiu bine, fetele deja de prin clasele a şasea–a şaptea nu mai sunt domnişoare...

- Tu, dacă nu te superi, căci, slavă Domnului, demult nu mai suntem elevi, ai deja şi un flăcăuan mai-mai cât tine de înalt, dacă nu-i secret, prin ce clasă...

- Ce, „prin ce clasă”?- Ai devenit, ca să zic aşa, nedomnişoară...- Dragul meu Alecuţule, vreau să cunoşti un adevăr, odată ce am ajuns la acest subiect.

Am fost, precum ştii, crescută şi educată nu de mama, ci de bunica. Pe mama nici azi n-o am alături... Ce-i drept, cu ajutorul ei am acest apartament... Dar banu-i ban. El nu-l educă pe om. Bunica m-a crescut în spiritul ei de pe când ea era de vârsta mea. Şi mi-a băgat bumbac în cap : pentru a spera la o căsnicie, la o familie bună, trebuie să fiu curată în faţa viitorului meu soţ. El si nu altul să fie primul bărbat în viaţa mea. Să nu aibă mai târziu motive, reproşuri...

- I-ai dat ascultare?- Bineînţeles...- Ai fost preţuită? Ce s-a întâmplat mai apoi de i-ai dat „bilet de voie?”, cum te-ai

exprimat aseară? - Dacă ai şti... Nu totdeauna educaţia, sfaturile, îndrumările unei generaţii ce apune

sunt cu rod, te-ai ciocnit şi tu de acest adevăr. Deşi, dacă e să fim obiectivi, bunicii ne sunt

15

mai apropiaţi, mai dulci, mai blânzi în multe cazuri decât părinţii. Dar soţul meu... Aflând că-s virgină, s-a mirat ca de o mare minune. Apoi, m-a întrebat cu sinceritate insultătoare: „Chiar nu s-a găsit până la mine nimeni ca să-i placi?”. Puţin mai târziu a mai strecurat o vorbă: „Ca să vezi... Da eu credeam că iau nevastă după care unii îşi rupeau capul”. Degrabă după asta i-am arătat uşa. Pentru totdeauna...

* * *

- Îmi imaginez situaţia ta acolo la noul liceu... Colegi noi, necunoscuţi... Profesori noi...

- Un rătăcit printre străini. De unde puteam să bănuiesc că acesta-i abia începutul. Uvertura viitorului meu. Căci pe unde m-au purtat cărările vieţii de atunci încoace, mereu m-am simţit un rătăcit printre străini... - Chiar totdeauna şi pretutindeni?! - în vocea Irinuţei răsuna o notă de îndoială. Îl mângâie alintător pe obrazul pălmuit cândva de mâna ei...

- Adevărat... Lumea e diferită. Pretutindeni sunt şi suflete curate, blânde. Sunt şi neinvidioşi şi prietenoşi. Dar mult depinde de tine însuţi, de cum ai fost crescut, educat...

- Dar şi de sămâncioara, de rădăcina din care te tragi.- Aici nu-s de acord întru totul. Din aceeaşi sămânţă, pe aceeaşi tulpină se poate creşte

rod cu totul nou – mai bun, rod nobil. Au demonstrat-o cu prisosinţă savanţii selecţionari nu numai în domeniul regnului vegetal ci şi al celui animal. Iar omul, adică noi, facem parte din ultimul. Cu deosebirea că prea des îl dăm de sminteală, îl compromitem în mod conştient. Din ambiţie.

- Iată, aici ai dreptate. Nu rareori suntem prea ambiţioşi... Prea orgolioşi... Prea supărăcioşi... Prea răzbunători... Te-ai bătut şi acolo? Căci, de răzbunat nu aveai pe cine şi de ce... Sau ai avut şi acolo intrigi de dragoste?

- Tu cum crezi? Cum îţi imaginezi?- De ce să-mi imaginez? Cunosc fapte...- Fapte? Ce fel de fapte? De unde? Cine?..- Mai vizitam şi noi din când în când oraşul vostru...- Şi oraşul, adică strada, ştia ce se întâmplă pe la liceul nostru?- Câte ceva cunoştea şi oraşul. Bunăoară, că la competiţiile de box, învingător a ieşit

un oarecare Alexandru Basarabu.- Serios?! - se făcu a se mira, copilăreşte, Sandu. Şi atât?- Şi că fetele se dădeau buluc la el...- Despre aceasta de asemenea vorbea oraşul, strada?- Nu ştiu dacă ştia şi oraşul sau dacă l-ar fi interesat asemenea lucruri... Le aflam

confidenţial... Cum se zice, din surse demne de încredere.- Spionai? Mă urmăreai?! - se ului Sandu.- Spre deosebire de tine, nu eram indiferentă ce faci cu dragostea noastră... Dacă

întradevăr o fi fost dragoste adevărată... Sau numai vorbe despre ea... Vorbe de dragul vorbelor...

- Dacă-ţi aminteşti, nu mai eram vorbăreţ în această privinţă... Iar de cele rostite atunci nu m-am dezis nici când m-ai pălmuit şi ai trântit cu uşa fără să stai să clarificăm lucrurile,

16

nici mai târziu nu m-am dezis. Şi cum ai fost pentru mine, aşa ai şi rămas în sufletul meu: Irinuţa, Nuţa! Oare chiar nici acum nu înţelegi acest adevăr atât de evident?

- Ba da, Alecuţule! Ba da, îi şopti la ureche şi-i sărută cu gingăşie obrazul pedepsit cândva poate pe nedrept, poate dintr-o pornire falsă, aiurea... Sau poate logică, firească pentru acea vârstă, în asemenea circumstanţe... – Şi tu pentru mine ai rămas – nu, nu Alexandru şi nici Sandu Basarabu, ci acel de atunci, cum te numeam doar eu – Alecuţu... Te rog să mă crezi, odată ce am ajuns la destăinuiri de felul acesta, îţi mărturisesc ceea ce, până la acest moment, eram sigură că n-am să divulg nimănui niciodată, că am să duc cu mine în mormânt această taină. Deşi vroiam să scap de la un timp de aceste amintiri, ele mă urmăreau mereu, chiar şi atunci când am făcut cunoştinţă cu viitorul meu soţ. Ba te rog, nu mă lua în râs şi nici nu-mi dispreţui sinceritatea, de atunci, în prima noapte de după nuntă, când i-am permis legitimului soţ ceea ce încercase nu o dată să obţină mai devreme, aveam senzaţia că te am pe tine, şi-i sărutam ca o nebună obrazul stâng... În semn de căinţă pentru cele întmplate atunci demult între mine şi tine...

- Straniu lucru, draga mea... Foarte straniu...- Crezi că mint? - părea uşor ofensată.- Nu–nu, - se grăbi el să-şi continuie gândul. – Dar acelaşi lucru se întâmpla şi cu mine

atunci când îmbrăţişam pe cineva. Aveam certitudinea că te am pe tine. Ba chiar, odată când mă aflam în pat cu o veche prietenă, mângâind-o, am rostit cu tandreţe numele tău...

- Cum a reacţionat?- M-am simţit dator să-i lămuresc...- S-a ofensat?- A râs doar. Desigur, mai mult forţat, artificial... Iată, aşa uneori se aranjează lucrurile

în viaţă... Puteam să rămân pe undeva prin locurile pe unde m-au purtat vântoaicele realităţii. Pretutindeni îmi puteam câştiga viaţa, oriunde îmi puteam găsi un suflet pentru a-mi înjgheba o familie. Dar mereu ceva nu-mi convenea... Şi mereu îmi apăreai în faţă tu...

- De ce, după acea despărţire într-adevăr, cam aiurea, n-ai mai dat pe la liceul nostru? Căci, vedeam, pe la bunicul tău veneai din când în când...

- Din simplu motiv că nu eu am dat cu palma... Poate că ar fi trebuit, nu zic nu. Dar aşa-s eu. Chiar de ştiu că pierd, capul nu mi-l plec. Ceva mi se împotriveşte fără voia mea...

- Sămânţa? Rădăcina?- Posibil. Dar mă gândesc, mai curând altoiul. Unicul altoi care mi l-a dăruit bunicul:

să ştiu a mă apăra. Să nu aştept ajutor străin niciodată, de nicăieri... Asta m-a crescut... Asta m-a făcut cel care sunt. Desigur, şi condiţiile sociale şi morale...

- Vorbeşte-mi ceva despre bucureşteancă... Îţi aducea cumva şi ea aminte de mine? - Vorba-i era moale, rugătoare, de o sinceritate aproape copilărească.

- O ştii şi pe asta? - se miră Sandu. - De unde?Irina râse zglobiu, alintat.- Te rog, nu te mira şi nu mă întreba... Pe toate le ştiu... E şi natural... Nu? Despre cel

ce ţi-a intrat în inimă, atunci când inima îţi era altar, nu e cu putinţă să nu încerci să afli totul despre el...

- Chiar totul-totul?! De unde? Cum?

17

- Secret feminin... Deci bucureşteanca... Dar şi Bucureştiul... Cum ai ajuns acolo? Mai logic ar fi fost să mergi la Moscova, unde-l ai pe tata... Oricum, e o mână de ajutor... Un sprijin.

- Dar să ştii că după Bucureşti urmă imediat şi Moscova. Probabil ştii... Dacă zici că le cunoşti pe toate...

- Am auzit ceva confuz... Dar sunt curioasă... Bucureşteanca, Bucureştiul...Sandu închise ochii şi în câteva frânturi de clipă prin faţa lui fulgerară cele două

episoade oferite de pe care i le-a oferit destinul... Da, după absolvirea liceului, ar fi fost logic să meargă mai curând la Moscova, decât la Bucureşti. Şi poate aşa şi avea să fie, dacă la liceul din Lozia nu dădea de acel bătrânel uscăţiv, puţin gârbovit, cu mers cam legănat, ajutat de cârjă. După aspectul exterior, era pur şi simplu imposibil să ghiceşti cine e cu adevărat... Dar...

* * *

Deci întâmplarea... Blestemata - dar şi sfânta! – întâmplare... Câte e în stare să ne aducă ea! Atâtea neplăceri... Atâtea tragedii... Dar şi frumoase, sau chiar uluitoare surprize... Dar însăşi viaţa – oare nu e şi ea o simplă, adesea chiar banală întâmplare... Iată, în acea zi dacă nu se afla la Lozia, sau se afla, dar nu intra în acel local... Sau intra, dar nu la acea oră. Sau la acea oră nu trecea pe acolo acel bătrânel ramolit, cum se arăta la înfăţişare privit dintr-o parte... Sau intra, dar se aşeza la altă masă... Sau se aşeza, dar grăbit cum era, nu-i dădea nici o atenţie. Şi ce dacă băietanul de vizavi îşi toarnă în pahar, îl dă de duşcă şi iar îşi toarnă, fără să se atingă de crenvurştii din farfurie. Dar bătrânul cu faţa trasă şi palidă, dar cu ochi vioi, expresivi şi plini de tinereţe, n-a trecut fără să se oprească. Aceasta avea să fie întâmplarea care a determinat mai apoi foarte multe... - De ce privilegiezi paharul şi ignorezi furculiţa? – l-a întrebat cu voce moale, deloc moralizatoare. Doar curioasă. Iar privirile... Parcă l-ar fi mângâiat şi l-ar fi rugat ca pe un copil - „hai, spune”. Surprins de întrebare şi mai ales de tonul cum fusese rostită, Sandu strânse din umeri, pomenindu-se rostind cu o naivitate infantilă: „Nu ştiu... Mătincă nu mi-i foame...”

- Dar de sete – ţi-i sete... - rosti bătrânul ca o constatare, fără vreo aluzie de dojană...- Posibil...- Posibil?! - se miră bătrânul. – Eşti elev? De ce nu eşti la lecţii?Privirea blândă, ca şi cea a bunicului atunci când îl alinta, îl făcea să-şi dezlege limba

în faţa străinului care parcă i-ar fi fost un vechi cunoscut. Aşa s-a împrietenit cu profesorul de istorie Nicolae Dobândă, care avea să-i deschidă ochii asupra istoriei adevărate a neamului. Nu cea predată de Stăncuţă acolo, la Urzica lui natală. Deveniseră prieteni de parcă între ei nu se aşterneau aproape şapte decenii încheiate, care l-au purtat pe profesorul Dobândă prin cele mai diferite hăţişuri ale vieţii : bun elev, medalist, apoi student la universitate, lector la catedră, doctorant la Academie, dar şi şomer, apoi şi condamnat la ani mulţi pentru ideile sale „naţionaliste” exprimate şi de la tribună şi în tratatele sale ştiinţifice, totdeauna bătăioase, apărătoare ale adevărului naţional. El, acest scund bătrânel, mereu sprijinit în cârjă, parcă gata-gata să se risipească la o adiere de vânt, dar în care sălăşluia un adevărat Uriaş al acelor timpuri de restrişte naţională, anume el a dărâmat falsul din făptura, din convingerile, din

18

însăşi concepţiile despre viaţă, despre adevăr, despre moralitate ale rătăcitului Sandu Basarabu... El l-a şi sfătuit, l-a ajutat să ia calea spre Bucureşti... Unde a întâlnit-o pe Steliana cu care era gata să se căsătorească. Şi, dacă nu avea să aibă loc acea întâmplare, viaţa lui, urma, la sigur, un alt drum... Şi poate nu devenea un rătăcit printre străini... Printre străinii cei cu adevărat străini, dar şi printre ai săi, aici acasă – tot străini pentru el... Da... Dacă nu era acea întâmplare... Dacă... Dar ea a avut loc... Dintr-o nimica toată parcă... Şi iarăşi, în câteva clipe, pelicula celor întâmplate se desfăşoară în memoria sa. Şi iarăşi, o strânge pe Irinuţa sa, cea de atunci, la piept, ca să-i simtă sprijinul în acea încercare dramatică...

* * *

În cei doi ani de studenţie bucureşteană, aproape că n-a gustat din adevărata ambianţă irepetabilă a vieţii studenţeşti. Timp liber nu avea niciodată, cel din afara orelor prevăzute de orar şi-l petrecea în sălile de lectură sau prin muzee. Nu ocolea nici sălile de concert. Uneori maio mergea la sala de sport, ca să-şi menţină condiţia fizică. Deşi tata cam demultişor nu-i trimitea bani, cei primiţi de la mama fiind cheltuiţi raţional, îi erau deajuns. Îşi făcuse un regim al zilei pe care se străduia să-l respecte cu stricteţe. Aşa-l sfătuise bunul său profesor din Lozia: în orice activitate principalul e organizarea şi disciplina. Fără astea nu reuşeşti să obţii nimic. Chiar având capacităţi evidente. Deaceea timpul aşa-zis liber, atunci când nu mergea nici la bibliotecă, nici la sala de sport, nici la vreun concert sau spectacol, prefera să se plimbe pe străzile oraşului. Pentru prima dată în viaţă i se oferea posibilitatea să măsoare cu pasul străzile încărcate de istorie veche şi nouă. De fiece dată curios să-şi poarte paşii pe unde încă nu călcase.

Odată, într-un scuar pitoresc, în timp ce « vâna imagini » cu aparatul de fotografiat de care nu se despărţea niciodată, nicăieri, nici chiar la ore, s-a apropiat de el o tânără sveltă, cu ochi mari, de-un gri neobişnuit, cu un zâmbet agreabil, îşi ceru scuze pentru deranj, şi-l rugă să le facă o poză prietenilor ei, indicând spre o bancă cu trei-patru inşi. Insul era de fapt unul singur, celelalte – „inse”... O mai văzuse. La Universitate. La cantină. Apoi şi în sala de lectură. Îi atrăsese atenţia acei ochi de culoare neobişnuită. Făcu acea poză. Îi dădu şi numărul de telefon mobil... De acolo începu scurta şi dramatica poveste de dragoste. Nu se ştie cum se făcea, dar tot mai des, întâmplător sau nu, li se întâlneau cărările – fie la bibliotecă, fie în blocul de studii, fie la vre-un concert sau pur şi simplu în stradă. Se salutau respectuos, schimbau nişte nimicuri de vorbe, motiv de a-şi zâmbi şi, poate, a lua un capăt de vorbă mai concret. Flăcăul simţea tot mai mult cum, de la o întâlnire la alta, fata se furişează în făptura-i, tulburând pacea pe care o credea instaurată definitiv şi pentru totdeauna... Într-o după-amiază mohorâtă de toamnă târzie, dădu pe la acel scuar unde o întlnise întâmplător. Fusese doar o simplă întâmplare. Dar care, iată, nu se dădea a fi chiar pur întâmplătoare... De câteva ori, aflându-se prin acest cartier, dădu şi pe aici şi neapărat privirile i se întorceau spre acea bancă... Aşa întâmplător... Mai mult parcă mecanic. Şi tot parcă mecanic şi-a potrivit între filele carnetului pe care-l purta totdeauna cu sine, un exemplar al acelei imagini cu patru tinere zâmbitoare şi un flăcău cam încruntat. Sau poate plin de sine...

19

Pe care, de altfel, îl mai zărise pe la Universitate şi tot în compania acelor fete, printre care era şi cea cu ochi gri şi zâmbet agreabil. Acum, intrând în acel scuar şi îndreptându-şi privirea spre cunoscuta bancă, tresări surprins: fata cu ochi gri îi făcea semn cu mâna să ia loc alături.

- Dumneavoastră?! - s-a mirat Sandu. – Cum de sunteţi aici pe aşa un timp?! - Şi dumneavoastră? Cum de v-aţi pomenit pe aici?!- Păi... – bâigui încurcat băiatul.- Eu deasemenea „Păi” – râse ea zglobiu ridicându-se şi venindu-i în întâmpinare. Îl

apucă îndrăzneţ de mâini şi, învăluindu-i chipul îmbujorat cu privirile ei sfredelitoare, rosti cu îndrăzneala unei vechi cunoscute: - Gata, Sandule, ajunge! În caz că mai continuă, jocul acesta devine ridicol! Ce-i şi acest artificial „dumneavoastră”?... Ştiu, ai dat pe aici nu întâmplător... Mă căutai pe mine, nu-i aşa ?

- De ce crezi?... – i s-a rupt de pe buze întrebarea cam stupidă. - Dar tu?..- Pentru că şi eu te aşteptam. Până azi te-am tot urmărit cum veneai pe aici. De această

dată am decis să ţi-o iau înainte. Să punem punct jocului infantil. Demult nu mai suntem copii... Să ne aşezăm şi să vorbim. Vezi, chiar şi natura s-a pregătit special pentru acest eveniment!... Îi ţine acasă pe amatorii de plimbări... Nouă ne-a aşternut un covor de frunze pe jos... Ca să nu ni se audă paşii atunci când vom veni unul în întâmpinarea celuilalt... Să ne aşezăm...

Şi viaţa studenţească de Bucureşti luă brusc altă turnură. Nu mai rătăcea prin cartierele capitalei de unul singur, ci condus de braţ, dar şi de suflet, de cea care în anumite împrejurări era pentru el şi bunică, şi mamă, dar şi intim ghid în viaţa personală... Odată îl întâlniră în stradă pe tânărul din imaginea pe care Sandu o purta între filele carnetului. Steliana îşi retrase brusc, parcă speriată, mâna de pe braţul lui Sandu. Lunganul observase, desigur, gestul.

- O, ce întâlnire, nu cumva căutaţi clienţi pentru nişte poze? Căci ştiu, studenţii totdeauna duc lipsă de bani. Chiar şi atunci când îi au din plin. Vă pot oferi ocazia... Emfaza pe care i-o remarcase Sandu atunci când fotografiase acel stol de tinere vesele în mijlocul cărora se afla şi tipul, i se păstra şi acum. Numai că acum, Sandu simţi în vorba lui şi-o undă de ironie sau chiar dispreţ.

- Noi, dacă merge vorba de bani, – dădu parcă să se îndreptăţească Sandu, însă lunganul îi curmă nepoliticos fraza adrsându-i-se domnişoarei cam fâsticite:

- Dragă Stelica, mai oferă si tu colegului sau prietenului, că nu sunt la curent cine îţi este, nişte lecţii elementare de limbă română... Să ştie că vorba poate merge, sau chiar alerga, acolo în Basarabia. Pe când la Bucureşti... Ar fi de râsul găinilor, dacă n-ar fi de plânsul cocoşilor... Era gata să-l lovească. Dar simţi cum Steliana îl strânse de braţ, implorator, apoi se grăbi să-i răspundă tipului fără a-şi ascunde iritarea...

- În opinia mea, esenţialul e ca omului să-i meargă bine mintea... Dar vorba... Vorba poate fi corectată uşor şi cu mai puţine daune – fie în Basarabia, fie la Bucureşti. - Vai de mine, Stelico, - făcu teatral flăcăul. - Nu cumva ai luat în nume de rău gluma mea nevinovată?

- Gluma e ca şi cel care o rosteşte... O zi bună!A luat-o iute din loc, aproape trăgându-şi prietenul după ea...

20

Mult au râs apoi, ori de câte ori îşi aminteau de acel episod sau când se întâmpla sa-l vadă pe Fluture care, într-un sens, chiar avea ceva din aspectul şi din comportamentul trufaş al insectei cu pricina... Dar odată... …Totul s-a întâmplat chiar în preajma Universităţii. Sandu şi Steliana veneau la braţ, bine dispuşi ca totdeauna când erau împreună, astfel încât nici nu observaseră grupul de tineri care discutau ceva destul de agitat. Se opriră surprinşi când au auzit ca sunt strigaţi. Cu un cap mai sus decât ceilalţi, era vechiul lor cunoscut, Viorel Fluture. În stânga lui - câţiva colegi de-ai lui Sandu. În dreapta – nişte tineri pe care nu-i cunoşteau.

- Mai iată un basarabean, - rosti Fluture.- Să-l întrebăm. Să vedem ce ne cântă el...- Dacă sunteţi curioşi şi fiindcă vă văd cam agitaţi sau poate chiar certaţi, pefer să vă

amintesc de un vechi cântec, care azi aproape a fost dat uitării, dar din valoare nu a pierdut nici o picătură...

- Cam lungă uvertura, - îi replică cel din dreapta lui Fluture. - Zi-i! Te ascultăm! Replica era vădit provocatoare. Nu-şi ascultă prietena care-l îndemnă să plece, să-şi vadă de drumul lor. Simţea iarăşi că-i luat peste picior. Cam de ce le-ar permite?! Începu cu voce apăsată, pironindu-i pe provocatori cu privirile-i încruntate:

- Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română! Să-nvârtim hora frăţiei pe pământul României!

Tinerii care acum câteva clipe discutau aprins, se potoliră subit, vădit surprinşi.- De ce nu susţineţi cântecul? Nu-l cunoaşteţi? S-au nu vi-i pe plac?! – le aruncă

replica vădit înţepătoare...- Aţi văzut, dragii mei, încotro o întoarce?! Şi cum, în ce mod, cu ce ton... De parcă ar

fi la mamă-sa acasă... Sandu îl fixă cu privirile încruntate. Steliana îl trase de braţ:- Mergem, Săndică... Aici nu-i de noi.- Dar unde-i de voi?! - rosti pe un ton dispreţuitor unul dintre cei din dreapta

vlăjganului.- În Basaraghia lui, - zise Fluture în batjocură, accentuând acel ghi fals. Apoi se adresă

fetei care continua să-l tragă de braţ pe Sandu. Acesta însă simţea că nu poate pleca până nu clarifică ceva important cu tinerii aceştia, căci nu era pentru prima oară când ei, basarabenii, erau luaţi în râs, umiliţi, făcându-se haz pe seama vocabularului lor sărac, împestriţat cu rusisme, dar şi al pronunţiei specifice graiului de acasă, mai cu seamă la începutul aflării lor acolo...

- Iar ţie, - se adresă el Stelianei, - care văd că nu ai nici o plăcere să participi la discuţia noastră, ţi-aş spune o singură vorbă...

- Şi cine te împiedică să o rosteşti? - îi răspunse tăios fata. - Haide, curaj...- Curaj am destul... Dar iată, caut cuvântul potrivit care, vorba lui Eminescu, „ar

exprima adevărul”... Cuvânt pe care l-ar înţelege şi  « mirele » de care te ţii scai. Ah, da! L-am găsit... Blea-diu-ga... Pare-mi-se… Lunganul nu reuşi să-şi rostească pâna la capăt fraza, căci Sandu îl şi lovi din răsputeri dărâmându-l la pământ. Fata îl strigă surprinsă şi înfuriată de fapta prietenului, încercând să-l desprindă de provocatori. Era, însă, târziu. Câţiva dintre ei se şi năpustiră asupra lui. Sandu o îmbrânci pe Steliana, care, străduindu-se să-l scoată de acolo, acuma de fapt, îl imobiliza.

21

Eliberându-se, făcu nişte mişcări însuşite la antrenamentele de karate, apoi puse în acţiune şi reflexele de boxer... Între timp se ridică de jos Fluture şi Sandu se pomeni trântit la pământ. Loviturile veneau ploaie din toate părţile, acum doar cu picioarele. Se răsuci iute pe burtă şi-şi cuprinse capul. Simţea cum îl năboieşte sângele pe nas. Cum respiraţia îi devine tot mai anevoioasă... „Unde-i Steliana? – se întreba alarmat. – Oare n-au lovit-o şi pe ea? Dar unde-s colegii săi de grupă? Unde-s Basarabenii lui? Sunt şi ei pe caldarâm, ca şi el, ca şi iubita sa? Făcu o sforţare şi, spre propria surpriză, reuşi să se ridice în picioare. Cu ochii închişi, orbiţi de sângele care acum îi inunda nu numai faţa, fruntea ci şi grumazul, prelingându-i-se pe umeri, pe piept, prinse a-şi roti şi pumnii, şi picioarele, aşa, mai mult în gol.

- Opriţi, băieţi! - auzi ordinul lui Fluture. - Căci trebuie să mai şi discutăm... Nu-i aşa? S-a auzit un hohot triumfător. Sandu îşi pipăi buzunarul unde ştia că are batista. O scoase, îşi şterse ochii, ca să-i poată deschide, apoi şi-o purtă pe chip şi-şi ridică anevoie pleoapele. Se răsuci cu nelinişte: Unde-i Steliana? Ce i s-a întâmplat? Era la câţiva paşi de el, aşa cum rămăsese atunci când el intrase în „hălăciugă”.

- Derbedeule! - i-a strecurat ea printre dinţi. - M-ai făcut de râs…S-a răsucit şi a luat-o din loc grăbită, de parcă se temea ca nu cumva el s-o ajungă în

halul acesta... Sandu observă că cei colegi ai săi, cum stăteau în stânga lunganului, până la incident,

aşa stăteau şi acum. Parcă înlemniseră acolo. Parcă erau nişte statui de piatră, aşa fără suflet, fără expresie vie...

- Continuăm discuţia? - îi aruncă lunganul... - Bineînţeles... – încercă să articuleze cu buzele însângerate Sandu. - Doar să mă împrospătez niţel... Cişmeaua era la câţiva paşi. De parcă cei care au făcut-o cândva aici intuiseră că într-o bună zi se va întâmpla cu un rătăcit de basarabean ceea ce s-a întâmplat... După ce s-a spălat - şi pe faţă, şi pe haine, scoţându-şi tricoul şi prefăcându-l în prosop, - reveni la ceata care aştepta.

Le privi fizionomiile pline de satisfacţie, ca ale unor adevăraţi învingători într-o luptă grea şi dreaptă, nu într-o răfuială sălbatică cu un singur adversar...

- Bravo, băieţi, - le zise cu voce apăsată. - Bravo! Meritaţi toată lauda pentru faptul că sunteţi uniţi... Chiar şi împotriva basarabenilor... pe care nu numai o dată i-aţi trădat... Solidar... În mod colectiv... Monolit... Şi pe bună dreptate! Uitaţi-vă la puţoii ăştia... Cum şed şi tremură... Aici... În capitala Patriei noastre istorice... Simţindu-se, desigur, străini. Alături de voi, stăpânii... Să ştiţi că nu-mi trebuie nici această Patrie... Şi cu atât mai mult – nu-mi trebuiţi voi... Am să-mi găsesc eu Patria mea... Necerşită... Simplă... Adevărată... Fără confraţi mofturoşi, orgolioşi, ţanţoşi la înfăţişare şi găunoşi pe dinăuntru!.. Adio! Şi nu-mi luaţi în nume de rău sinceritatea. Noi, basarabenii, suferim de această calitate. Pe care ne-o mulg şi acei străini, care se străduie să ni se prezinte ca fraţi. Nu, nu zâmbiţi ironic. Eu nu vă confund cu fraţii noştri români, cei adevăraţi. Voi sunteţi un soi de plevuşcă... Strămoşii noştri de cele mai multe ori au ştiut să şi-o spulbere... Erau uniţi... Fraţi adevăraţi. Atunci Patria era Patrie! Pentru toţi deopotrivă. Atunci acel cântec chemător - „Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română” - avea un sens pentru toţi... Păcat că-l dăm uitării. Adio!

22

* * *

Irinuţa îşi lăsă capul pe pieptul lui şi o vreme ascultă bătăile ritmice, cam grăbite, ale inimii. Îl întrebă pe un ton şoptit, fără să-şi schimbe poziţia:

- Aşa v-aţi despărţit pentru totdeauna? Nu v-aţi mai întâlnit?..- Ba da... Am mai văzut-o o dată. Probabil că şi ea m-a observat. Dar nu ne-am salutat.

Am trecut unul pe lângă altul fără să ne salutăm. Ca doi srăini... De fapt, precum şi eram.- Tot la Bucureşti?

- Nu... Pe acolo n-am mai dat de atunci... Deşi mi-i dor să revăd oraşul. Şi regret cuvintele pe care le-am rostit atunci, în starea în care mă aflam... Am revăzut-o într-un oraş din nordul Spaniei, unde-mi aflasem popas „în căutarea norocului”. Încheiasem ziua de muncă în port şi mergeam cu prietenul spre un restaurant să luăm cina, şi-n strada aglomerată în fapt de seară, mai-mai să dăm nas în nas. Ea şi-a răsucit brusc, parcă speriată, capul într-o parte. Mi l-am întors şi eu şi ne-am văzut de drum...

- Era singură?- Nu... Îl ţinea de braţ cu ambele mâini... pe cine crezi? Da-da! Pe lungan... Iată aşa-s

surprizele vieţii... Sau poate legităţile ei... Tăcură îndelung, fiecare frământat de propriile gânduri...

- Pe cea de la Moscova cum o chema? - întrerupse într-un târziu tăcerea Irina.- Pe cea de la Moscova?! –Sandu părea sustras pe neaşteptate din amintirile prin care-i

plutea imaginaţia. Nu-i răspunse imediat. Fiindcă auzind cuvântul „Moscova”, în faţă îi apăru acel moment de căutare a unui rost şi a unei stanişte în această viaţă...

* * *

Moscova... A fost şi asta o pagină-surpriză în viaţa sa. Irinuţa-l întreabă, cu o anumită suspiciune feminină, dacă a avut şi acolo vre-o aventură amoroasă... Zâmbeşte în sinea sa, tomnaticul flăcău, cu tristeţe zâmbeşte... Cine ştie... Dacă se afla acolo mai îndelung... Putea să se întâmple... Căci în viaţa omului, Doamne, întâmplarea e cea cu hăţurile în mână... Cu hăţurile destinului nostru. Iarăşi zâmbeşte amar şi evenimentele i se perindă fulgerător prin memorie. Şi-n acele clipe, inima porneşte alt ritm, un început de zbucium plin de nelinişte confuză pentru cea cu urechea pe pieptul lui de boxer gata parcă să iasă pe ring... Ideea de a pleca la Moscova îi veni foarte întâmplător... Mai pe urmă îşi aminti de sfatul profesorului său drag, Nicolae Dobândă din Lozia: niciodată să nu ia decizii pripite, necugetate. Nici chiar pe ringul de box. Dar mai cu seamă pe « ringul vieţii »... Nu era deprins să părăsească acel „ring al vieţii” înfrânt. Mai ales în acel mod ruşinos. Nu ştie cum a ajuns în odaia pe care o închiriase chiar în vecinătatea blocului de studii Universitare, cum îşi aruncă de pe sine hainele încărcate de sânge şi de pulberea caldarâmului, cum îşi tixi „averea” studenţească în valiză şi opri în stradă primul taximetru liber.

- Încotro, tinere? - se interesă bătrânelul de la volan, şi fiindcă „tânărul” tăcea dezorientat, de parcă ar fi fost întrebat ce procese fizico-chimice au loc în acea clipă pe Soare,

23

şoferul încercă să-l ajute: - La gară? La aeroport sau... Poate la Urgenţă? - făcu semn spre fizionomia boţită a pasagerului...

- Fie, la gară... - rosti Sandu cu nehotărâre... Dar abia se porniră că se şi grăbi să schimbe destinaţia.

- Vă rog, la aeroport!...Înainte de a consulta graficul, de a se interesa dacă sunt bilete spre Chişinău, intră în

bufetul de la colţ cu uşile larg deschise pentru acei du-te-vino de pasageri grăbiţi. Mai întâi comandă o sută de grame şi un aperitiv. Le consumă, însă, iute şi, fiindcă simţi unele priviri aţintite asupra fizionomiei sale, comandă o sticlă întreagă plus ceva mai consistent pentru „susţinere”. Chelnerul îi mai aduse un păhărel şi o furculiţă.

- Pentu cine? - întrebă mirat clientul.- Cum adică, „pentru cine”? - de astă dată era rândul chelnerului să se uluiască. - Toate

astea sunt pentru dumneata unul? - Nu vă miraţi... Am să mai comand...- Sunteţi proaspăt sosit sau plecaţi? Aşteptaţi îmbarcarea? - se interesă chelnerul cu o

voce şoptită, aproape confidenţială.- Proaspăt sosit... Şi aştept îmbarcarea! - îi răspunse Sandu cam iritat.- Păi... - rosti chelnerul cu o anumită scuză în glas. - Celor piliţi intrarea în avion le e

strict interzisă, stimabile... - Merci beaucoup, mon şer, - fraza franceză Sandu o rosti sarcastic, imitând pronunţia dintr-o glumă care circula pe la Lozia. – Eu sunt basarabean! Iar basarabenii, să-o ştiţi de la mine, nu se cherchelesc cu una cu două... Ca unii, ca să nu-i numim... Şi nici bătuţi nu se dau... Chiar de-s bătuţi... – şi făcu un gest către juliturile de pe nas şi frunte... – Acestea-s aşa... nişte fleacuri... de la nişte antrenamente... Să vă torn o cinzeacă? Fiindcă eu, de unul singur, nu prea obişnuiesc...

- Mă scuzaţi... Sunt la serviciu... - chelnerul s-a retras cu o mină de nedumerire pe chip.

Sandu se adresă tânărului care intrase şi căuta cu privirile un loc liber. I-a propus păhărelul pe care-l umplu în prezenţa lui.

- N-a binevoit să vină să te întâmpine sau să te conducă? – îl iscodi tânărul.Sandu zâmbi cu tristeţe:- Nici, nici... Aşa că hai să ciocnim pentru întâlnire. Mai ştii, viaţa s-ar putea să ne mai

întâlnească...- Cum te cheamă?- Sandu... Sandu Basarabu…- Eu am două prenume. Aici la Bucureşti, dar şi la Chişinău, mi se zice Grig...

Dezmierdător... Mai aproape de cunoscutul nostru poet... La Moscova mi se spune Grigorii. Dar de fapt sunt Grigore Bălan.

- Să ciocnim dar, pentru cunoştinţă. Eu am să-ţi zic Grig...- Iar eu ţie – Saşa...

- Nu-nu. În acte sunt Alexandru. Iar adesea sunt diezmerdat cu Sandu. Saşa pot fi doar la Moscova... Să ciocnim... - cinstesc, pun în funcţiune furculiţele. Grig continuă:

- Bineînţeles, la Moscova, căci am înţeles că încolo mergi ...- Tu la Moscova pleci?

24

- Bineînţeles... Păi şi tu la fel, nu-i aşa?- Eu am Moscova mea... Una mai apropiată. Şi mai dragă. Îi zice Chişla Nouă. Azi –

Chişinău.- La Chişinău?!- De ce te miri aşa?- Fiindcă mi-am petrecut sora. Avionul a şi decolat... Biletul poţi să ţi-l păstrezi ca

amintire... Abia poimâine ai posibilitatea... Sandu-l privi puţin dezorientat, umplu păhărelele, ciocni şi-l îndemnă pe comesean să-i urmeze exemplul.

- Da’ ştii... Mi-a venit o idee... Să te însoţesc... Dacă reuşesc să procur bilet...Grig şi-a privit ceasul.- Reuşeşti. Până la îmbarcare mai sunt două ore şi ceva... Iar bilete la această rută

găseti întotdeauna... Călătoresc destul de des. În interes de serviciu... Hai să mergem. Ca să vezi, întâmplare...

- Cred că viaţa noastră constă din întâmplări... Un şir de întâmplări în aparenţă disparate, dar care de fapt constituie un tot întreg şi acest tot întreg e însăşi viaţa omului, de la naştere până la mormânt... Să ciocnim, dar, pentru această întâmplare... Pentru întâlnire... Şi să mergem...

* * * ...La despărţire se îmbrăţişară frăţeşte. Grig îi repetă cu aceeaşi insistenţă: dacă-i apar probleme, să-l sune şi să vină - îl va primi în musafirie cu mare plăcere. Sandu îşi lăsă valiza la bagaje şi ieşi să ia un taximetru. Adresa o avea în carneţelul pe care-l purta totdeauna cu sine. Şoferului îi indică adresa şi în mai puţin de o oră era în suburbia cu pricina, un „orăşel” de vile, cu straduţe ca la ţară, adesea fără indicaţia denumirii. Ceea ce nu l-a împiedicat să găsească rapid adresa căutată.

- Piotr Basarabov? – rosti cu o oarecare mirare sau poate cu mândrie primul bărbat întâlnit. – Da kto ego ne znaiet, ne tol’ko u nas, no i vo vsei okrujnosti! Master zolotîie ruki... Chiar dacă cel înrebat nu s-ar fi angajat să-l conducă până la poarta cu pricina, Sandu ar fi identificat-o cu uşurinţă şi de unul singur. Căci era poarta cea mai înaltă şi mai lucrată artistic din localitate - cu doi hulubi, clanţ în clanţ, pe creasta porţii, atunci când e închisă şi răzleţiţi ca după ceartă sau vreun pericol neaşteptat, atunci când cele două segmente ale porţii erau deschise vraişte. Exact ca poarta lor de la Urzica. Meşterită tot de mâna tatălui. Cu singura deosebire – că acolo, la Urzica, pe poartă nu era scris: „vo dvore – zlaia sobaka!” Şi nici buton pentru sonerie nu era. Apăsă pe acel buton. Curând auzi cum cineva trage zăvorul şi în deschizătură apăru capul ciufulit al unui copil.

- Vam kogo?- Mastera na vse ruki...Portiţa se închise la loc şi curând răsună strigătul piţigăiat al copilului:- Papa-a-a-a! Tebea-a-a-a!

Nu reuşi Sandu să-şi zică surprins, bineînţeles, că iată, vasăzică, are un frate, că în cadrul portiţei, de această dată larg deschisă, apăru silueta pe care n-o văzuse de vreo cincisprezece

25

ani... Oricum, l-ar fi recunoscut imediat, chiar dacă l-ar fi văzut undeva printre alţi bărbaţi, deşi acuma chica-i era atinsă binişor de brumă şi în plus purta mustăţi, iar obrajii nu-i mai erau atât de netezi ca atunci când l-a văzut ultima dată…

- Ia vas sluşaiu, - rosti meşterul.- Poate mă inviţi măcar în curte, dacă nu în casă... - rosti Sandu aproape şoptit.

Bărbatul tresări făcând ochii mari.- Săşucă?... - vocea-i tremura, de parcă vroia să izbucnească în plâns...- Eu, tăticule! Eu!Tatăl îl trase de braţ brusc, cu o smuncitură ciudată, de parcă se temea ca nu cumva

fiul s-o ia la sănătoasa. Se îmbrăţişară lipindu-şi strâns obrajii unul de altul ca şi atunci, demult... De o întreagă viaţă... Cu mica diferenţă că acum şi obrazul fiului avea cioturi de ţepi. Nuci unul nici altul nu încercau să-şi reţină lacrimile...

- Dar de ce stăm aici, ca doi străini? – rosti într-un târziu tatăl. Alături, doi copii de aceeaşi statură – să fi avut opt sau nouă ani, cu înfăţişarea absolut identică – bineînţeles, gemeni – priveau surprişi la această scenă ciudată pentru ei.

- Aceştea-s frăţiorii tăi! Iurică şi Săşucă... – Apoi către gemeni: Eto vaş kişiniovskii brat, Alexandr Petrovici!

* * *

Retraşi la măsuţa din colţul odăii spaţioase – sufrageria cu cămin la loc vizibil în care se odihneau, sprijinite una de alta, în formă de colibă sau glugă despicături din gălătuşi scurţi de brad, gata să devină rug fascinant pentru cei prezenţi la masa rotundă în centru şi cu toate ustensilele necesare bucătăriei moderne în partea opusă a odăii, ciocnesc din când în când, dar de cele mai multe ori nici nu duc păhărelele la buze, le aşează înapoi pe masă, alături de farfuria cu tradiţionalul salam în calitate de salvator operativ, continuându-şi dialogul supraîncărcat de întrebări şi răspunsuri grăbite, adesea rostite doar pe jumătate, dar şi de unele fraze parcă nefireşti, însă, prea poate, obiective şi chiar la locul potrivit. Iată, însă, că uşa se deschide brusc şi unul din cei doi frăţiori ai lui Sandu îl întrebă: dacă-mi eşti frate, de ce tot Saşa te cheamă? Tăticule, parcă se poate?... Părintele oarecum fâsticit, încearcă să-i lămurească ceva confuz – de viaţă, de familie, de ţări, ca şi familiie unora, divizate. Dar musafirul îl întrerupe şi-i lămureşte proaspătului său tată, dar şi frăţiorului adoptiv: nu, nu e unul şi acelaşi nume. Tu eşti Saşa, iar eu Sandu. Ai priceput? La noi în Moldova nu mai există prenumele Saşa. De ce? Fiindcă e nume prerusesc. Menit pentru ruşi. Copilul mirat de cele ce aude, îl întreabă: el, noul lor frate, nu e rus şi el?

- El e moldovean... - intervine tatăl. La care Sandu se grăbeşte să dea replica: nu e moldovean, ci român. Aici face ochi mari nu numai Saşa, ci şi Piotr Basarabov...

- Şi tu, Săşucă, tot cu românii ceia? Cu ocupanţii? - îl dojeni după ce-l trimise pe cel cu întrebările afară, la joacă, la frate-său. Musafirul a propus să revină la această temă altădată, ca să n-o compromită acuma, când şi unul şi altul vor să afle cât mai multe din ceea au trăit în toţi acei ani ce s-au scurs de la despărţire.

26

- Priveam, - rosti fiul cu nostalgie necamuflată, ba poate şi cu un anume reproş, - cu câtă tandreţe îţi mângâiai odorul... Încerc să-mi amintesc de aşa ceva cu mine şi, în afară de clipa despărţirii noastre, nu-mi mai amintesc nimic... Iar eu eram unul singur... Aici ai doi...

- Trei, Saşoc! Trei! Mai am şi o Marusia... E la grădiniţă. Ai s-o vezi deseară, când o aduce maică-sa. Ca să schimbe tema, îl îndemnă să închine băuturica şi să servească din salam. Că aici, la ei, şi nu numai la ei, ca şi în toată Rusia cât e de mare, atunci când soseşte un oaspete, bucatele de pe masă sunt mai mult de la magazin. Aşa că ne scuză de asemenea primire, vine deseară Liuba şi mai schimbă decorul...

- Îmi pare bine că ţi-ai aranjat viaţa aşa de reuşit. Casă bună aveţi. De lucru nu duci lipsă. Căci ştiu, eşti cunoscut aici drept meşter „mâini de aur”. Cu soţia, după câte înţeleg, iarăşi ţi-a mers... Odată ce aveţi asmenea rod frumos - cei trei copii.

- Hai să mai vorbim şi despre voi. Ce se aude pe acolo? Chiar vreţi să vă uniţi cu România?

- Despre aceasta, precum am convenit deja, vorbim altă dată. Sper să avem timp. Căci pentru a ieşi dintr-o încurcătură, dintr-o plasă cu nadă şi capcane, trebuie să ai la dispoziţie instrumentele necesare pentru a-ţi putea face cale spre luminişul adevărului. Acuma doresc să-mi spui adevărul doar adevărul. N-are importanţă, părinţi-nepărinţi, vinovaţi–nevinovaţi... Adevărul mă interesează. Şi am să-ţi spun de ce...

- Mă pricep şi fără să-mi spui. Eşti copilul a doi părinţi şi te interesează ce s-a întâmplat de nu mai sunt împreună... Nu-i aşa?

- Desigur, e şi asta. Mă interesează, însă, cauza adevărată.- E-he-he, cauze totdeauna sunt o mulţime. Căci viaţa e complicată. Cu o mie şi una de

probleme, de obstacole, de ispite, de erori, de drumuri netede, dar mai ales cu hopuri şi cotituri prăpăstioase...

- Vei fi având dreptate... Totuşi viaţa de familie, imi imaginez, se sprijină în temei şi în primul rând pe doi stâlpi. Pe dragostea reciprocă şi pe caracterul soţilor. Aş vrea să ştiu, la tine şi mama, care dintre aceşti stâlpi s-a dovedit a fi decisiv, ca să nu zic fatal?

- Cu mamă-ta era greu să ajungi la o înţelegere. Era încăpăţânată... Băga coarnele în gard şi nu ceda nici cu un centimetru...

- Tu cedai? Cel puţin, atunci când vedeai că ea ar putea avea şi niţică dreptate?- Săşucă, nu uita că, din moşi-strămoşi, într-o familie normală, nu găina ci cocoşul

cântă în casă... - Vroiam să te întreb – dar v-aţi luat din dragoste? Din dragoste adevărată sau din

cauza că trebuia să vin eu pe această lume?- Eşti căsătorit?- Încă nu.- Ferice de tine. Aceasta-i libertate adevărată în viaţa omului. Atunci când e pasăre

liberă. Zboară când vrea şi încotro doreşte...- Dar cuibul?... Puii?...- Acestea-s mai mult păcatele la care e condamnat omul... Vorbeai însă de sentimentul

de dragoste... Să ştii, dacă încă nu cunoşti, acest adevăr: până la căsătorie toate iubirile sunt mari şi sincere. Iar după căsătorie...

- Care e cauza?

27

- Până la căsătorie ambii sunt absolut liberi. Mânzoci buni de zburdat... Iar căsătoria înseamnă înhămarea la căruţa vieţii. La căruţa nevoilor...

- Şi atunci? Ce se întâmplă, dacă revenim la găină şi cocoş?Tatăl îl privi oarecum surprins. Sandu bineînţeles nu aştepta răspuns la această

întrebare care, de fapt, conţinea răspunsul. Îşi continuă gândul:- Profesorul meu de la liceul din Lozia, care mi-a deschis ochii şi... la istoria noastră

adevărată, şi la limbă, şi la poporul din care ne tragem şi continuăm să facem parte, mi-a vorbit şi despre familie, dragoste, iubire, caractere... Tocmai el pomenise de cei doi stâlpi de bază în menţinerea unei familii, susţinând că totul începe de la sentimentul de dragoste. Dacă e adevărat sau e doar o iluzie, un soi de distracţie. De potolirea poftelor trupeşti... Zicea: dacă sentimentul e adevărat, răbufnit spontan sau crescut pe îndelete însă din adâncul firii, iubirea triumfă. Sentimentul acesta divin şlefuieşte caracterele. Le înhamă, cum ziceai, la aceiaşi căruţă care e familia cu toate greutăţile, dar şi bucuriile sale... Însă atunci când e vorba de la bun început de cocoş şi găină... Ce fel de familie poate fi? Unul cântă, iar altul scurmă?.. În familia ta cu mama, am convingerea, ambii aţi fost cocoşi. Ambii aţi avut ambiţia doar să bateţi din aripi, să cântaţi, să vă încăieraţi la ciupit, cocoşeşte, ambii uitâd că trebuia să fiţi câte puţin măcar, şi cloşti... Ca să vă îngrijiţi unicul pui. Şi poate să-i mai aduceţi pe lume nişte fraţi ori... Nişte surioare... Să nu se simtă străin chiar şi în propria casă... M-aţi lăsat la bunici şi s-a terminat cu grijile părinteşti.

- Ştii bine că am plecat de nevoie. Rămăsesem fără serviciu... Trebuiau bani... Nu mă gândeam că va pleca şi ea...

- Da... S-a dus... Ţi-a urmat exemplul... Pentru că tu o cam rărisei şi cu banii, şi cu scrisorile, şi cu telefoanele tale pline de sentimente omeneşti, de dragoste familială... Atunci nu înţelegeam cum de se întâmplă acest lucru. Plângeam şi te certam...

- Şi mă blestemai...- Nu. Nu te blestemam, fiindcă te doream... Te aşteptam... Până m-am deprins cu lipsa

ta... De parcă nici n-ai fi existat vreodată.- Dar când ţi-au trebuit banii, ţi-ai amintit că exist...- Nimerisem într-o situaţie când numai o anumită sumă mă putea salva de puşcărie. Nu

ştiu cum e aici, la voi, dar la noi banul e la putere pretutindeni, de sus şi până jos, la talpa goală a ţăranului sărăcit...

- Ce se întâmplase? Ai furat şi te-au prins? Ai făcut vreun accident rutier? Ai bătut pe cineva? Te-ai înhăitat cu vreo bandă?

- Povestea pe cât e de tristă, pe atât şi de încurcată. Am să ţi-o povestesc mai pe urmă... Ţin doar atâta să-ţi spun: bunica murise şi mama care taman atunci zăcea la pat şi n-a putut să vină la înmormântare, mi-a trimis o sumă mare. Căci ştii cum se fac acuma înmormântările în Moldova noastră. Mai ceva decât o nuntă, căci la nuntă vin doar cei invitaţi şi mai vin şi cu bani. Iar la masa de pomenire dă năvală întregul sat şi nu vrei să ajungi în gura aceluiaşi sat... Şi împrumuţi, sclipuieşti de unde poţi – de unde nu poţi ca să nu tragi cu obrazul. De aceea te-am şi rugat... Dar bine... S-o săsăm pe altă dată. Vezi, vorbesc doar eu. Am aflat că eşti „master na vse ruki” şi ai o bună faimă pretutindeni. Şi aici - casa, curtea, gardul – sunt deosebite de cele din jur. Iar poarta, cum altele nu-s decât la Urzica, acasă la noi, meşterită de mâinile tale. Aş vrea să te întreb: cum te simţi, totuşi, înstrăinat de locul copilăriei, adolescenţei tale?

28

- De ce mă întrebi?..- Fiindcă am hotărât să-mi părăsesc şi eu baştina... Dar, te rog, să fii sincer.

Tatăl părea surprins: - De ce?!

- N-are importanţă cauza... Aş vrea să ştiu cum se simte un străin printre străini. Cât timp îi trebuie pentru a se acomoda definitiv. Pentru a fi ne-străin... Pentru a fi al său între ai săi... Se lăsă o pauză de tăcere. Apoi amfitrionul parcă tresări a vinovăţie, trebuia să întreprindă ceva, ca gospodar ce este în casa proprie, dar parcă ar fi lipsă. Sau ar fi şi el musafir, adică străin în casa proprie... Se grăbi să umple păhărelele. Ciocni cu un gest pripit, de parcă era gata s-o ia din loc imediat, şi făcu semn şi fiului să nu tărăgăneze „procedura”.

- Întrebarea ta, dragul meu Săşucă, e pe cât de simplă, pe atât şi de complicată...- Adică?...- Ce „adică”? E ca viaţa însăşi...- Vrei să zici că viaţa printre străini e simplă?Nu numai printre străini. Viaţa, pe de o parte e şi simplă, chiar banal de simplă,

oriunde s-ar afla omul - şi acasă, şi neacasă. Ai găsit ceva de lucru, ai făcut un ban, ţi-ai îndestulat cerinţele, stomacul şi gata! Asta e partea simplă... Pe când cea complicată...

- Cum e cea complicată, tată? De ce taci? Eu anume despre ea te şi întreb... Amfitrionul umple cu gestu-i puţin nervos păhărelele, ciocneşte, îl dă de duşcă pe al său şi îi face semn fiului să-i urmeze exemplul.

- Partea complicată, dragul meu, nu poate fi povestită... Îmbrăcată în cuvinte... Ea trebuie trăită. Căci pentru fiecare individ aparte ea e alta... În ceea ce mă priveşte, aş putea să-ţi spun doar concluziile mele... Trăite din propria-mi experienţă.

- Şi pentru asta am să-ţi fiu recunoscător… - Să ştii un simplu adevăr: „în ţară străină totdeauna eşti cu căpăstru pe cap”...- Chiar şi „meşterul – mâini de aur”?Tatăl zâmbeşte amărui:- Meşterul, fie el „mâini de aur” sau de altă factură, execută comanda celui ce plăteşte.

Dacă meşterul e străin, i se plăteşte cam o jumătate din cât i se cuvine. Dacă nu eşti de acord, eşti liber să pleci în altă parte, unde-ţi convine, dar ştii prea bine că şi acolo au să procedeze la fel. Deaceea nu prea insişti cu căutările...

- Va să zică, aceasta-i realitatea. Toţi cu căpăstrul pe cap?..- Din păcate... Dar e concluzia mea strict personală şi poate prea subiectivă.- Dar aici, acasă? În familie? Sau aici nu e vorba de acelaşi căpăstru?Afară a răsunat vocea soţiei care-şi certa progeniturile că se hârjonesc pe straturile de

flori, în loc să meargă pe toloaca sau pe stadionul din preajmă.- Iată că vine şi căpăstrul, - rosti bărbatul grăbindu-se să umple păhărelele şi să

dosească urmele...Curând în prag apare soţia, cu o fetiţă de mână, urmată de gemenii curioşi care,

bineînţeles, reuşiseră deja s-o informeze despre musafir. Sandu constată că e o femeie bine, numai că prea încruntată... Dădu să se ridice, s-o salute, dar tatăl îl trase de mână să stea liniştit. Femeea îi aruncă o privire oţărâtă, apoi i se adresă soţului:

- Eto on?! Tot iz-za kotorogo moi deti vînujdenî golodat’?

29

Sandu s-a ridicat, a salutat-o şi şi-a cerut scuze pentru deranj. N-a venit după bani. A venit la tata... Şi se bucură de surpriză – că are aici şi doi frăţiori şi o surioară. Ea-l ţinti cu privirile-i reci prevestitoare de gâlceavă.

- Nu cumva ai venit cu intenţia să te cuibăreşti la noi? Adică, la taică-tu?!Tatăl interveni rugător să-i lase în pace până-şi termină discuţia începută, apoi vor sta

şi la taifas, cu toţii împreună, dacă asta îi e dorinţa... Ea-l străfulgeră şi cu privirile, şi cu vorba:

- Cito?! Opeat’ nacinaeşi diktovat’? Zdes’, v moiom dome? Tatăl a lăsat-o fără răspuns. I-a făcut semn fiului să se aşeze, a pus pe măsuţă,

demonstrativ, sticla şi cele două păhărele, a ciocnit şi l-a îndemnat să-i urmeze exemplul.- Nu-i da nici o atenţie! - i-a zis pe un ton poruncitor. Aşa-s probabil, toate muierile...

Pornite să facă scandal. Colb... Are să se potolească! Va lătra cât va lătra şi-şi va căuta de treabă...

- O ciom vî tut balakaete?! - se răsti ea.- Acesta-i căpăstrul despre care-mi vorbeai, - întrebă cu voce tare, să-l audă şi ea, căci

comportarea stăpânei, destul de simpatică la înfăţişare şi la fel cum era îmbrăcată, prinse să-l enerveze şi pe el...

- Unul din cele multe căpestre, dragul meu Săşucă! – răspunse cu voce tare tata. – Iată aşa e viaţa prin străini! Oriunde te afli, oriunde te duci, cu cine şi ai de a face – fie stăpânul care îţi dă de lucru, fie soţie, în casa ei – toţi cu căpăstrul în mâna pe care mai întâi ţi-l îmbracă pe cap, scutură ameninţător de dârlogi, ca să simţi bine acel căpăstru, abia după aceea începe şi dialogul...

- Petea, ia tebia spraşivaiu! - se răsti ameninţător la bărbat soţia, întrebându-l cu ton acuzător cine e acest musafir nepoftit în casa ei? Companion de pahar? Bărbatul nu-i dădu nici o atenţie, de parcă nici nu-i auzise întrebarea brutală. Continuă, însă numai după ce mai umplu păhărelele.

- Aşa-i cu străinii printre care te-a aruncat poate întâmplarea... poate ambiţia tinereţii lipsită de experienţa vieţii... Iar acasă cu soţia... Ce să-ţi spun? Vezi şi tu... Tot căpăstru, dar... Cu toate te deprinzi. Eşti nevoit să te deprinzi... Altminteri... Din toate celea mi-am tras o concluzie pe care mă strădui s-o respect: tăcerea e de miere... Şi supunerea, fie şi falsă, e tot de miere... Femeea îşi ieşi din căţei. Se apropie ameninţătoare de măsuţa lor, gata s-o răstoarne şi, cu mâinile în şolduri, îi strigă celui cu „tăcere de miere”:

- Ia tebia spraşivaiu, moi dorogoi mujeniok, o ciom eto tî balakaeşi s etim tipom?! Sandu uită pe o clipă unde se află şi cum s-ar cuveni să se comporte. Zvâcni de pe scaun ca o strună ruptă şi o înşfăcă de pieptarul bluzei, gata s-o lovească, şi scrâşni printre dinţii încleştaţi – pe unde în rusă cam pocită, pe unde de-a dreptul în română, că el nu e un oarecare beţivan, oarecare „tip”, nimerit întâmplător în această casă, de hatârul unul păhărel de votcă puturoasă rusească, ci e fiul lui Petru Basarabu şi nu Piotr Basarabov, cum îl porecliţi voi aici, şi am venit să-l văd... Să aflu cum o duce cu viaţa... Cu noua-i soţie... Şi iată, văd… Şi nu „bălăkăim”, ci stăm de vorbă în limba noastră...

Şi fiindcă soţul nu reacţiona de parcă nici n-ar fi fost prezent acolo, femeia îi strigă lui Sandu cu reproş: Până acuma l-a stors de bani de acolo, din bârlogul lui – anume aşa a rostit – „bârlog” – de parcă n-ar avea mamă, bunici, rude... Iar acuma îndrăzneşte să vină chiar în

30

casa lor – în casa ei, căci ţiganul beţivan e doar „kvartirant” aici... Şi vă permiteţi aici, în casa mea, să mă ţigăniţi şi pe mine?! Cu limba voastră ţigănească?!...

Nu-şi dădu seama când o lovi... Se pomeni cu tatăl în faţă, barându-i calea spre soţia întinsă la podea.

- Nebunule! – îi strigă din răsputeri. – Ce-ai făcut?! Ce-i cu sălbăticia asta?! Marş din casa mea! Să nu te mai văd! Să nu mai aud de numele tău! Sandu îl privi surprins.

- Ziceai acum câteva clipe că ai însuşit una din înţelepciunile vieţii, poate principala: că tăcerea e de miere... Acum ai uitat de acea înţelepciune?! Dacă nu mi-ai fi fost tată, te plesneam şi pe tine. Dar mi-i milă de tine. Căci nu ai măcar un colţişor care ar fi al tău. Ai doar căpăstru... Dar nici acela nu e al tău... Ţi-l aruncă alţii pe cap şi te hăţuiesc după plac... Şi tu te supui ascultător şi taci. Ce mai descoperire ai făcut: tăcerea dar şi supunerea sunt de miere! Halal!... Acum să uităm cine suntem. Că ne-am cunoscut vreodată... Adio! – şi a ieşit glonte. Afară se opri o clipă în faţa celor trei copii, îi netezi pe creştet, apoi se aplecă spre puiul cela de fetiţă care-l privea întrebător cu ochişorii săi albaştri, o sărută pe obrăjori, ca pe propriul odor, şi o zbughi pe portiţa uitată întredeschisă de stăpâna casei... Pleca de la tatăl pe care nu-l mai avea de tată...

* * *

Irinuţa îşi saltă capul de pe pieptul lui fierbinte, îi atinge jucăuş cu degetul vârful nasului şi-i şopteşte cu voce reţinută de parcă s-ar fi străduit să nu-i deranjeze tihna în care făcea impresie că se afundase:

- De ce?.. Te-ai reîntors cu amintirea în braţele ei? Cum îi era numele? Vera? Nadejda? Liubov’?

- Nu te strădui să ghiceşti... - De ce?- Din simplu motiv că aceasta e imposibil...- Mă faci să fiu, într-adevăr, curioasă. Te rog, spune-mi-l.- Domnişoara Depresie... De ce taci? De ce nu râzi? Ai mai auzit pe undeva acest

nume?- Din păcate, i-am trăit conţinutul.- Posibil... Dar, sunt sigur, nu ca mine...- De unde atâta siguranţă?- Îmi imaginez că ai suferit mult atunci când ţi-ai pierdut părintele.- Da... Cum am aflat că e rău cu el, am lăsat toate baltă, acolo, în Veneţia, unde-mi

găsisem un loc de lucru destul de convenabil, şi am alergat acasă, sperând să-l găsesc în viaţă. Să fac ce va fi posibil ca să-i salvez viaţa. Dar... L-am găsit de-acum în sicriu... Îmi zmulgeam părul din cap de căinţă că n-am fost alături de el, poate că făceam ceva... Poate chemam la timp medicul. Mă zghihuiam prin străinătăţi după bani, lăsându-mi propriul tată fără ajutorul necesar. Adică să se ducă în pământ cu zile... Atunci am simţit hăul acelei stări de depresie...

- Dar, ziceam, sunt sigur ca ai trăit această stare nu ca mine. Căci eu mi-am înmormântat părintele de viu... Da... El şi acuma e în viaţă. Dar pentru mine nu mai există. E

31

mort... Dar mormânt pe care să-l vizitez măcar de Paştele Blajinilor, să mă închin şi să aprind o lumânare, nu există... Acel mormânt e în mine... În sufletul meu, săpat de mine însumi... În care l-am aruncat cu propriile mâini şi i-am aruncat, aşa de viu, pământ deasupra. Ba şi o lespede de granit i-am tuflit, să-i fie îngropăciunea mai sigură... Mai fără de întoarcere... Iată, scumpa mea Irinuţă, Nuţă - ce mândră am avut acolo, la Moscova.

- Ai să-mi povesteşti şi mie?- Despre decepţia în care mă pomenisem?- Despre acea înmormântare... - Neapărat. Dacă te va interesa.- Să ştii că totul ce se referă la tine, la viaţa ta, mă interesează... - Buna mea Nuţica... – o îmbrăţişă cu duioşie. – Am să-ţi povestesc despre toată viaţa

mea de când ne-am despărţit, am să-ţi vorbesc. Numai nu acum. Înainte ne aşteaptă o întreagă viaţă... Uite aşa, împreună... Strâns îmbrăţişaţi...

- Inimă în inimă... - îi şopti ea la ureche, sărutându-l.- Şi suflet în suflet... – îi căută el, însetat, buzele...Şi din nou, într-o clipă, în memoria lui se derulară acele evenimente de la Moscova.

* * *

Până la aerogară îşi recăpătă calmul şi, acum, cu valiza în mână, se întrebă încotro s-o ia? Să-şi procure bilet la avion pe mâine? Să urce peste câteva ore în trenul de Chişinău? Dar ce să-i spună bunicului? Şi dacă, ferească sfântul, dă cumva ochii cu domnul profesor Nicolae Dobândă? Să-i spună adevărul? Să cârpească o minciună? Şi dacă se află adevărul, ce face cu acea cârpitură? Ar fi, poate, mai bine să zăbovească două-trei zile la Moscova... Să străbată măcar în fugă străzile. Căci până acuma n-a avut un asemenea prilej... Chipul i se însenină brusc: îşi aminti de proaspăta sa cunoştinţă, de Grig Bălan, care insistase să-i facă o vizită. Se grăbi să-l telefoneze. Grig se bucurase nespus. Îi propuse să ia un taximetru până la adresa pe care i-a dictat-o, zicându-i că-l aşteaptă cu uşile deschise. Dacă e nevoie, poate să deschidă şi ferestrele.

- Ca să vezi... – Sandu simţi că i se încălzeşte sufletul. - Întâlneşti întâmplător un străin... Şi deodată nu-ţi mai este străin... Lume... Viaţă... Porni cu paşi apăsaţi spre taximetru care parcă îl aştepta tocmai pe el...

* * *

Pentru a nu intra în conversaţii de dragul vorbei în timpul zborului - de la Moscova până la Roma se fac de câteva ore bune – Sandu Basarabu se prefăcu furat de somn. Vroia să rămână cu propriile gânduri. Despre proaspetele realităţi prin care trecuse... În câteva zile – atâtea surprize, atâtea emoţii! Ce logică o fi având aceste întâmplări? Acolo, la Bucureşti, se putea întâmpla să nu treacă pe lângă acel grup de tineri încinşi într-o discuţie aprinsă... Sau să nu se implice în ea, să se prefacă a nu auzi replica provocatoare... Sau a nu reacţiona în modul în care a făcut-o. Sau după cele întâmplate, ar fi putut să încerce să se stăpânească, să se calmeze, să le cântărească pe toate la rece... De unde ştie că nu şi-o fi regretat gestul Steliana? Sau însuşi lunganul? Şi chiar colegii săi basarabeni?... De ce, în acea stare de şoc, nu s-a

32

închis în odaie ca să-şi înece necazul în alcool, precum nu numai o dată o făcuse? De ce s-a grăbit să plece spre aeroport? Iar acolo, în loc să se intereseze dacă sunt bilete la ruta care-l aranjează, a intrat în bar. Şi de ce a comandat băutură pentru doi, dacă ştia prea bine că nu are pe nimeni alături? Şi cum de s-a întâmplat să treacă tocmai atunci pe alături acel tânăr? Şi cum de i-a ajuns îndrăzneală ca să-l invite să ia un păhărel împreună? Şi cum de se face că acel tânăr pe nume Grig Bălan este aşa precum s-a dovedit a fi?... Când taximetristul opri la adresa indicată, văzu că Grig îl aşteaptă pe trotuar. Şi fiindcă Sandu privea oarecum surprins la impunătoarea clădire din faţa sa, Grig îi luă valiza din mână şi-l îndemnă să intre în curte.

- Acesta e sediul oficial... Apartamentul cu uşi şi ferestre deschise în cinstea ta se află în spate... Curând oaspetele observă la etajul trei două geamuri deschise vraişte. Apoi, urcând scările, dădu şi de uşile larg deschise...

- Iată, acesta mi-i palatul. Fă-te comod şi simte-te ca acasă. Acuş soseşte şi Liduţa. Dar iat-o!... a şi sosit. Iată aceasta mi-i perechea, - o recomandă şi tot atunci se corectează glumeţ: - Mai bine zis, aceasta mi-i perechea, - zise indicând la cel ce curând urma să vină pe lume. Şi fiindcă soţul continua s-i zică în română, musafirul, poate şi din cauza întâmplării prin care a avut să treacă acum câteva ore, l-a îndemnat să treacă la rusă. Viitoarea mamă s-a grăbit să-l liniştească chiar cu cuvinte româneşti:

- Nu-nu! Eu... înţeleg româneşte. Nu poate vorbească. Ruşine... Dar înţeles vorba... Soţul râse dezlănţuit.- O vezi? Mă tachinează mereu. De parcă aş fi profesor de română. Plănuim să facem

nunta împreună cu cumătria, acolo, în Moldova mea, căci e mai aproape decât Siberia ei. Cu atât mai mult că n-avem de gând să ne spetim aici toată viaţa... Facem nişte bănuţi şi venim la baştină. Acasă... Părinţii ne aşteaptă.

- Ferice de voi... Că are cine vă aştepta...La masa improvizată rapid, şi cu o surpriză nemaipomenită pentru Sandu –

mămăliguţă cu brânză şi tocănică, ba chiar şi cu roşii murate – au tot conversat până târziu. Amfitrionul a avut grijă să aducă şi un ghiurghiuliu moldovenesc. Când a venit vorba despre planurile musafirului la Moscova, Sandu a mărturisit că decizia a şi luat-o deja: mâine dimineaţă ia legătura telefonică cu mama, s-o roage să-i trimită urgent suma de care are nevoie pentru a-şi scoate viza şi a-şi lua bilet de avion, ca în sfârşit să-i vină în musafirie... Nu s-a abţinut şi i-a spus lui Grig de surpriza pe care i-o pregătise mamei de mai demult: la Bucureşti, în paralel cu engleza pe care o vorbea binişor încă din timpul liceului, a studiat şi italiana...

- Te-aş sfătui să te gândeşti la altă surpriză. Pe cea cu italiana s-o ţii secret. Foloseşte engleza, rusa. Să ştii ce se vorbeşte în prezenţa ta... Eu am avut de a face cu nişte italieni... Nu e rău să fii atent... Iar surpriza va fi însăşi sosirea ta pe neaşteptate... Sandu schiţă un zâmbet amar. Dar nu reuşi să rostească vorba, Grig i-o anticipă: suma de care are nevoie i-o împrumută ei: el, Grig Bălan, Liduţa Bălan, Petrică Bălan, cel de-i ascultă acuma din culcuşul călduţ şi comod pe care viitoarea mamă îşi ţine mâinile îmbrăţişate a ocrotire şi a mângâiere...

...Deja în avion, toate aceste gânduri la surprizele din ultimul timp la care nici n-ar fi putut vreodată să se gândească, darămite să spere, îi reveneau în continuare... Iată că există şi

33

asemenea oameni. Asemenea suflete... Şi nu în trecutul îndepărtat, ci chiar azi... Chiar în această aspră şi uneori crudă realitate...

* * *

Mama a cunoscut adevărul... De fapt, în faţa mamei, continuăm probabil să fim copii întreaga viaţă... Tata e cel care ne maturizează mai repede. Îndeseobi pe băieţi... Sandu de micuţ era ataşat cu sufletul de taică-său. Acesta, deşi nu-l drăgostea, nu-l alinta ca mama, nici nu-l dojenea pentru orice flecuşteţ, precum o făcea maică-sa... Tatăl îl considera bărbat. Cel puţin, aşa înţelegea Sandu cu mintea lui de copil. Deaceea a suferit profund în urma plecării tate. Deşi îl avea mereu în preajmă pe bunic. De mama s-a ataşat mai mult abia atunci când a rămas şi fără de ea alături. Nu doar din cauza că-i suna mai des decât tata şi-i trimitea bani mai regulat decât tata, care de la un moment dat o rărise şi cu sunatul, şi cu trimisul banilor, până încetă definitiv... Sentimentul faţă de mamă era oarecum diferit... Cu timpul, mai ales după ce s-a pomenit şi el printre străini, aflându-se la Lozia, tot mai mult simţea în suflet o îngrijorare: oare cum o duce mama, acolo departe? Cum dobândeşte banii pe care-i trimite şi bunicului, şi lui? Ce o fi lucrând? Unde? La cine? Acum, când iată-iată o va revedea, se pomeni stăpânit de un sentiment pe care încă nu-l încercase. Oare cum arată, după atâţia ani de despărţire? O va recunoaşte? Dar ea pe el? Nu se va repeta oare ceea ce a păţit cu taică-său? Şi de ce surprize va avea el parte oare, ca răspuns la surpriza ce i-o face prin sosirea sa neaşteptată?

Era zi de duminică, deci ar fi trebuit probabil să fie acasă. Adică, la adresa de pe plic. În preajma casei cu numărul respectiv se opri brusc, de parcă cineva îi împiedică picioarele. Simţi o convulsie în piept. Şi o stranie nelinişte însoţită de un sincer regret că n-a prevenit-o îi cuprinse făptura. În curte, la o măsuţă, câţiva adulţi discută ceva sorbind din când în când din pahare. Mai într-o parte, doi copii îşi caută de joacă. Mai către pragurile casei, un dulău cu limba afară îl fixează cu privirea dar nu se mişcă. Parcă l-ar întreba: Ce cauţi pe aici, rătăcitule? În schimb, femeia care stătea la măsuţă cu spatele către el se răsuci brusc de parcă ar fi strigat-o cineva ameninţînd-o sau cerându-i ajutorul. De cum îl observă, se repezi spre el exclamând: „Dragul mamei! Tu eşti?”

* * *

- Iată munca pe azi! – în vocea mamei se simţea mai mult nelinişte decât mirare. Se grăbi să se intereseze – cum se simte în acel colectiv? S-a mai acomodat? Apoi îşi repetă îndemnul – să deprindă mai repede italiana. Că aici, cu engleza lui, nu prea… Încă bine că Paolo vorbeşte engleza şi pot comunica.

- Tu l-ai gasit sau el te-a găsit? – întrebă Sandu într-o doară, numai pentru a schimba tema.

- Întâmplarea. Sau poate simpla nevoie. Eram în căutare de lucru, el îşi deschisese atelierul de croitorie şi căuta lucrători. “Lecţiile” mamei de acasă mi-au fost de mare folos… Ele cred că mi-au schimbat cursul vieţii…

- Dragoste de la prima privire? – rosti nu fără ironie Sandu.

34

Mama îşi lăsă privirile în palmele pe care le tot frământa, de parcă voia să le cureţe de ceva lipicios şi dezgustător. – Care dragoste? – rosti şoptit, de parcă s-ar fi temut de propria voce. Sau de adevărul pe care îl rostea. – La vârsta noastră?

- Se zice că dragostea e proprie tuturor vârstelor…- O fi fiind poate… - oftă ea. – Numai că în condiţii normale…- Vârsta nu face parte din acele condiţii necesare?..Iarăşi lasă privirile în palmele care-şi reiau frământul mecanic. - Te rog, dragul mamei… Nu zgândărî rana… nu călca pe bătătură… El a fost salvarea

mea… Dar şi a ta… A familiei nostre… Altfel… Cine ştie care ne era destinul…- Cu tata aţi fost egali în toate?- Iarăşi atingi nişte răni… - Altfel nu pot… Căci eu însumi sunt o rană. O rană mereu deschisă… Mereu

sângerândă… Făcută chiar de voi… O rană nomadă, în căutare zădarnică a unei alinări, dar nu şi a unei vindecări… Fiind egali în toate cu tata, ce v-a despărţit definitiv? Lipsa dragostei adevărate? Sau caracterele diferite, incompatibile?

Mama-i aruncă o privire mirată: de ce o tot torturează? De ce tot răscoleşte jeraticul vechi, pe care ea se străduie de atâţia ani să-l stingă definitiv şi să-i vânture cenuşa din vatră… Poate ar avea noroc să înjghebe un alt cuibuşor…

- De ce taci, mamă? Întrebările mele te incomodează? Dar eu pentru asta am şi venit. Să ţi le adresez… Ca să-mi dau seama mai bine cine sunt eu însumi. Mai bine zis, cine trebuie să fiu…

- Ei bine… Fie… - rosti îngândurată. – Poate am să-ţi par naivă şi stranie. Dar sunt sinceră cu tine. Cauzele distrugerii familiei noastre au fost mai multe… Nu zic ba, poate şi caracterele noastre sunt cam aprinse. Poate şi dragostea noastră era încă şubredă… Poate. Însă cauzele principale au fost două. Prima: tinereţea pe care o credeam un panaceu, o făcătoare de minuni… A doua: realitatea cotidiană. Acolo, acasă, ni s-a părut foarte dificil să ne asigurăm o viaţă cât de cât normală… Ne-am repezit ambii sa facem eforturi pentru a le avea pe toate cât mai repede… Precum procedau atâţia şi atâţia alţii… Şi iată… Realitatea o cunoşti…

Şi fiindcă se lăsă o tăcere apăsătoare, ea îi puse în faţă un album cu fotografii printre care se deosebea o serie de poze ce reflectau unul şi acelaşi eveniment. Nunta lor. A ei cu Paolo Servetti. Ea – în rochie albă, lungă, diafană, cu o cununiţă pe creştet, cu mănuşi albe. El - în costum negru, cu papion la gulerul cămăşii albe… În doi. Zâmbindu-şi tandru. Apoi în centrul unui grup de persoane în vârstă… Apoi cu un grup de tineri. Mai multe fotografii – cu “tinerii însurăţei” dansănd, în doi şi de-a valma cu alte perechi, apoi prinşi în horă. Nici chiar “Băsmăluţa” nu lipsea, ca să vezi… La nuntă – “Băsmăluţa”… Într-o poză ea cu băsmăluţa desfăcută, îl invită să îngenuncheze în faţa ei…

Şi fiindcă Sandu se opri mai îndelung la această imagine, mama nu rezistă să nu se laude că e iniţiativa ei… Astfel dansul de care n-aveau idee a devenit acum popular pe la serbări şi petreceri ca “dans moldovenesc”…

Sandu şi-a aruncat privirea pe verso. Era scris în italiană – “dans moldovenesc, Băsmăluţa, adus în provincie de către Elena Basarabu-Servetti”. Şi urmă data. Simţi o toropeală subită, de parcă cineva i-ar fi turnat cu găleata uncrop din creştet pâna-n tălpi. Vru să strige, plin de revoltă, dar îşi dădu seama că nu e locul şi nici momentul potrivit. O va face altădată. Acum îşi muşcă buzele ca să-şi înăbuşe pornirea.

35

- Să-ţi descifrez textul? - îl întrebă.- Nu–nu! – se grăbi Sandu s-o asigure că nu e nevoie… ce e aici de înţeles, dacă toate

cuvintele sunt atât de asemănătoare… Pur şi simplu a vrut pe o clipă să-şi imagineze cum acest Paolo Servietti se lasă în genunchi şi, mai ales, cum se ridică şi cum dansează cu bărdăhanul lui destul de pronunţat.

Privirile ei iară coborâră la palmele-i “în frământare”.- Ce s-i faci, dragul mamei… Viaţa omului e un noroc… Iar norocul, cu părere de rău,

nu e cum ţi-l doreşti, ci cum îl întâlneşti…- Şi cum ţi-l mai faci, vorba bunicului…- Cine ştie… Prea poate…- Dacă nu aţi fi plecat de acasă nici tata, nici tu, şi norocul vostru ar fi fost altul… Dar

şi al meu. Probabil. Mai aveam acolo vreun frăţior, vreo surioară.- Surioară, iată, o ai pe Linda… Chiar şi seamănă cu tine… Ai observat?- Păi dacă avem aceeaşi mamă… Iată cu ai tatei nu seamăn deloc…- Are şi el acolo, la Moscova, copii?!- Doi băieţi… Gemeni. Şi o fetiţă… Dar… Ce folos din toţi patru? Dacă-s doar ai

voştri… Şi ai străinilor… Străin eu de ei… Străini ei de mine… Străini voi, unul de altul… Ca părinţi ce-mi sunteţi… Nu o dată mă pomenesc întrebându-mă: a mai existat oare vreodată, pe pământul acesta, atâta înstrăinare între oameni? Atâta înstrăinare între fraţi? Între copii şi părinţi? Între soţi şi soţii? Între confraţi de acelaşi neam? Cine-s pentru mine – fraţii, surorile mele? Cine-s eu pentru ei? Dacă cel puţin nu vorbim aceeaşi limbă?

- Iată, în ceea ce priveşte limba, te-aş îndemna să studiezi italiana. Ştii, ai putea avea o perspectivă mai sigură decât acolo, lângă taică-tău. Ai văzut, avem o făbricuţă de cherestea… O croitorie destul de cunoscută în localitate… Un restaurant unde gătim şi bucate moldoveneşti… Paolo e bun stăpân, om de afaceri cu fler şi ambiţie… Dar nu e veşnic… Nimeni nu e veşnic… Învaţă limba, învaţă meseria lui Paolo… Ce-i drept, nici caracterul lui nu-i de aur… Dar… Vorba noastră, “Capul plecat sabia nu-l taie”.

- I-ai dat de înţeles şi lui despre o asemenea perspectivă?Îl privi cu nelinişte.- De ce întrebi? Ai simţit ceva suspect în atitudinea lui?- Nu. Atitudinea domnului Paolo Servetti acolo, la întreprinderea sa, e la fel faţă de toţi

angajaţii. Nimeni nici nu bănuieşte că ne cunoaştem şi că suntem în anumite relaţii, se poate zice chiar rude, într-un fel…

- Şi cum se comportă ca stăpân? E aspru? E blând?- Stăpânul cred că nu trebuie să fie nici aspru, nici bland. Doar priceput în ceea ce a

pornit să facă, şi înţelegător în raport cu acei care dau viaţă reală ideilor lui. Oamenii, specialiştii, muncitorii de rând sunt cei care dau viaţă reală oricărei idei… Sunt sigur, cunoşti asta mai bine decât mine.

- Te întrebam cum se comportă Paolo ca stăpân… - Ai întâlnit vreunul, mai ales aici, în Italia, care, având posibilitate să te păcălească, să

nu o facă cu prima ocazie? Ei bine… – rosti Sandu pe un ton care însemna că discuţia pe această temă s-a terminat. Privi din nou inscripţia de pe spatele fotografiei cu “Băsmăluţa” fiind gata-gata să rostească întrebarea care i se zbuciuma în piept din clipa în care a remarcat data nunţii. Dar şi de această dată îşi muşcă limba. O întrebă cu totul altceva. Îşi mai

36

aminteşte uneori de baştină, de Urzica, de ai săi de acolo? I-a rămas în memorie şi vreo şotie copilărească de a lui?

Mama deveni îngândurată. Îl învălui cu o privire duioasă, plină de tandreţe.- Crezi că e posibil să ştergi totul cu buretele străinătăţii?… Nu, este imposibil… Îmi

amintesc, dragul mamei, poate nu atât de des ca la început, dar îmi amintesc. Mai ales, când viaţa mă pălmuieşte, îmi pune piedici, mă nedreptăţeşte… De tine… - râde şi-l îmbrăţişează. - De tine, ori de câte ori îmi amintesc, simt o uşurare în suflet. Căci îţi văd şotioarele copilăreşti… Odată mi-ai turnat laptele în cratiţa cu borş. Altă dată te-am găsit în faţa oglinzii, cu rujul meu în mână, încercând, probabil, să mă imiţi…

- A fost altceva… - izbucni în râs Sandu amintindu-şi de acel caz. – La grădiniţă, când urma să prezentăm părinţilor un concert pregătit “cu forţele proprii”, Irinuţa venise îmbrăcată ca o actriţă, cu cercei lungi, sclipitori, şi ceea ce m-a şocat îndeosebi, pudrată şi cu obrăjorii rumeniţi şi buzele făcute… Atunci hotărâsem să mă înfăţişez şi eu rujat şi pudrat… Să nu creadă că numai ea e în stare să o facă… Dar… m-ai prins şi n-am mai făcut ceea ce-mi pusesem în gând…

Aici, după ce râd îndelung, mama îl întreabă pe unde-i Irinuţa azi? A mai continuat prietenia lor ştrengărească de atunci? Se mai văd din când în când?

I se destăinui cum poţi să i te destăinui numai mamei. Chiar dacă mai purta în suflet o anumită obidă pentru faptul că l-a abandonat într-un fel… copilul din el, răbufnind la suprafaţă, dădu acel sentiment la o parte…. Îi vorbi nu numai de Irinuţa, ci şi de Steliana…

- Şi le-ai iertat? La care ai vrea să te reîntorci?- Cum să iert? Cum să mă reîntorc? După toate câte s-au întâmplat, să iert? Să mă

reîntorc? E posibil crezi?!- În dragoste, scumpul mamei, toate-s posibile – şi iertările, şi reîntoarcerile…- Aşa crezi? Eşti convinsă?!- Dacă n-aş şti, n-aş vorbi…- Atunci de ce nu te-ai reîntors la tata? De ce nu l-ai reţinut acasă? De ce nu l-ai urmat

la Moscova? De ce? – dacă zici că… - Da, dragul mamei… Trebuia să iert… Şi să mă reîntorc… Numai că, în asemenea

caz, acum noi – eu şi tu – nu am mai fi fost aici împreună… Şi nu mai aveam posibilitatea să ne privim în ochi şi să discutăm, precum o facem acum…

- De ce? Realitatea avea să ne înstrăineze şi mai mult?!- Tu, pur şi simplu, n-aveai să exişti… Căci vorbeam de prima mea dragoste… Pe care

nici azi n-o pot scoate definitiv din suflet…Fiul o privi mirat, surprins de această destăinuire…- Da’ eu credeam… - şopti el cu voce stinsă, aruncându-şi privirea, cu un soi de

indiferenţă sau poate de reproş camuflat, la fotografia din mână, cu “Băsmăluţa” pe o parte şi cu acea inscripţie pe cealaltă…

- Mă condamni?.. – şopti ea cu tremur în glas făcând semn spre fotografia din mâinile lui…

- Cum crezi? – o înrebă cu glas sec.- Te-aş ruga să mă înţelegi. Am făcut-o nu doar pentru mine. Poate chiar mai puţin

pentru mine… Mai mult pentru voi. În primul rând – pentru tine… Deaceea şi insistam să vii încoace… Există şi o posibilitate… Destul de convenabilă… Am să vă fac cunoştinţă…

37

Acuma ea e lipsă… Revine zilele acestea… Are alergătură multă… Crezi că afacerile merg aşa, de la sine? O, câtă zbatere, câtă muncă cer! Şi câţi nervi… Bănuiam şi mai înainte… Dar de când sunt cu Paolo, uneori mă mir cum de mai rezistă...

- Şi-o fi aruncând din cel necaz pe capul şi pe buzunarul angajaţilor săi. Şi poate chiar şi aici, acasă.

Mama tresare.- S-a întâmplat cumva zilele acestea vre-un scandal cu cei de la fabrică? – şi, cu voce

nemulţumită, pornită pe revoltă: - Iată, aşa-s oamenii: vin cu capul plecat, cu “mărogul” în glas, până se văd angajaţi la muncă. Dar uită repede binele care le-a fost făcut… Degrabă îşi ridică capul şi vocea…

- Nu-nu… - o linişti Sandu – Aceştia, probabil, sunt noi angajaţi… Proaspeţi… Alde mine… Căci nu au avut curajul să-i ridice măcar privirile, darămite glasul… Dar ne-am cam prea abătut. Vorbeai de prima dragoste. Vei fi având dreptate. Dar eu îţi mulţumesc, sau poate Domnului se cuvine să-i mulţumesc, pentru lipsa ta de caracter… Trebuie să înţeleg că nici faţă de tata n-ai fost absolut indiferentă… Doar afirmai adineaori, când dădeai vina pe tinereţea lipsită de experienţă. De această dată, - el arătă spre fotografia din mână, - tinereţea n-a avut cum să te împiedice… În schimb, experienţă aveai din plin… Altceva vroiam să aflu: ce se întâmplă cu sentimentul faţă de părinţi? Atunci când nu-i vezi îndelung?...

- De ce mă întrebi? – se miră ea. – Ai vreo bănuială?- O curiozitate…- Rosteşte-o.- Ai stat la părinţi până la căsătorie, nu-i aşa?- Chiar şi după – vreo doi ani.- Aşa… Până v-aţi durat casă… Adică, până la vreo douăzeci şi cinci…- Şi patru…- Fie. Da’ eu cu tata am fost împreună până la cinci ani neîmpliniţi, iar cu tine până la

nouă… Dar şi până atunci mai mult la bunici… Cam cum crezi că ar trebui să-mi fie sentimentul faţă de voi, părinţii mei, în comparaţie cu sentimentul pe care l-aţi încercat voi faţă de părinţii voştri?

- Când eşti cu părinţii împeună - nu neapărat în aceeaşi casă, în aceeaşi localitate, în aceeaşi ţară - îi crezi persoane obişnuite… Abia când te înstrăinează viaţa, îţi dai seama cât de scumpi îţi sunt şi cât de mult îţi lipsesc…

- Aşa o fi. Eu încercam acelaşi sentiment pentru voi. Deşi pe tata, de când încetase să mai trimită bani şi să se mai intereseze de noi, mă sforţam să-l uit, să-i îndepărtez imaginea, s-o arunc în mijlocul mulţimii străine mie. N-am reuşit s-o fac definitiv până acum trei săptămâini, când i-am făcut o vizită…

- Şi ai venit la mine ca să te convingi?...- Să mă conving de faptul că încă nu-s orfan de tot… Dar şi să-mi mai orientez busola

pentru viitor… Să scap de rătăcirile mele actuale şi posibile…- Simţi că reuşeşti?Sandu tăcu îndelung, cu privirile pierdute în acea poză cu “Băsmăluţa”…- De ce taci? La ce te gândeşti? – rosti ea bland, rugător. Sandu parcă tresări. Era, se

vede, undeva departe …

38

- O auzeam pe bunica… Vocea ei plină de rugă… Să vii să te vadă… Să te îmbrăţişeze ultima dată… S-o vezi şi tu… O săptămână întreagă şi-a repetat rugămintea… Dar taman atunci trebuia să te doboare boala ceea necruţătoare, care te-a ţintuit la pat timp îndelungat…

- Da… - oftă din greu femeia. - Câteva săptămâni la rând.- Dacă era bunica în stare, ar fi alergat într-un suflet încoace, să te vadă cum dansezi…- Da… - gemu fosta mireasă. - Ştiu c-ar fi venit…- Dar cum ar fi putut veni, dacă… - şi el privi inscripţia de pe fotografia din mână. -

Cam pe când dansaţi cu atâta foc şi veselie “Băsmăluţa”, bunica a rostit ultimele-i vorbe: “Dacă se însănătoşeşte Lenuţa, să tragă o fugă până la mormântul meu. Să-i aud măcar glasul, dacă n-a fost cu putinţă s-o văd şi să mă vadă…” Aşa a vorbit bunica cu glas de moarte… Acuma te rog să-mi răspunzi, numai sincer: cum de ai putut să rabzi şi să nu vii? Şi să joci aici “Băsmăluţa”, veselindu-te cu străinii? Râzând şi, probabil, mai şi chiuind, să arăţi nuntaşilor cum se joacă pe la nunţile noastre?!..

Ea smulse fotografia cu inscripţia, le luă şi pe celelalte din faţa fiului, le mototoli şi le slobozi într-o sacoşă de plastic pe care o aruncă cu un gest repezit în ungher, la coşul de gunoi, şi izbucni într-un plâns năvalnic, năruindu-se la podea…

* * *

Sandu zăbovi un timp în antreu. Dincolo de uşa întredeschisă, cearta între soţi era în toi. Cauza conflictului era chiar el. Mama căuta să-l apere, cel puţin să potoale pornirea înverşunată a soţului.

- Dragă Paolo, te rog, potoleşte-te… Încearcă să înţelegi situaţia. Am şi vorbit cu el – cum revine Ofelia, le facem cunoştinţă. Nu mă privi aşa. Nu i-am spus că e fiică-ta… Să încercăm. Ar fi o posibilitate salvatoare pentru amândoi…

- El?! Acest needucat, obraznic şi nerecunoscător să-mi fie ginere?! Da’ mai bine…- Antonio ţi-a fost mai bun? – l-a întrerupt Elena.- Acela măcar nu se băga în treburile mele… Nu-şi vâra nasul unde nu-i fierbe oala.- Sandu şi-l bagă, vrei să zici?!- Tocmai! Îl interesează, ba mai mult, îl revoltă, de ce pentru acelaşi lucru efectuat

remunerarea e diferită? Ai mai auzit asemenea obrăznicie? În loc să-mi pupe mâna că l-am angajat, în timp ce la poartă aşteaptă cu lunile zeci de doritori bucuroşi să câştige o para barem pentru a-şi potoli foamea, el umblă cu pretenţii! Acolo, la voi acasă, să şi le exprime! Acolo să apeleze la sindicate! Acolo să-şi facă dreptatea care-i place… Dreptate comunistă! Şi n-are de ce alerga prin străinătăţi, în căutare de câini cu colaci în coadă! De azi înainte să nu-l mai văd la fabrică! Şi nici aici…

- Te rog… Te implor… Hai să facem un bine… Cu răbdare şi chibzuinţă… Pentru copiii noştri, - rosti ea rugător.

Sandu bătu la uşă şi, neaşteptând răspunsl amfitrionilor care-şi curmară brusc dialogul, îşi ceru scuze şi întrebă ce s-a întâmplat şi care-i cauza acestei dispute? Mai întâi în română, apoi în engleză.

- Aşa-i felul nostrum de a discuta unele teme, - se grăbi să lămurească mama şi, tot atunci îi vorbi soţului, în italiană, ca să încheie tema pornită. Discutăm iată, despre instabilitatea unor posturi… Şi despre tâlhăriile ţiganilor în Italia…

39

- Nu, draga mea. Eu nu-s dintr-acei cum poate crezi tu! Pe mine, dacă mă zgândără… Dar cu ţiganii – ai dreptate! Ne ciordesc din ochi, în modul cel mai obraznic! Iar podoaba ta, nu te supăra, probabil îi seamănă mai mult lui taică-său, parcă ar fi şi el de la şatră…

- Ce vă revoltă? – îl întrebă în engleză Sandu. Stăpânul îl străfulgeră cu privirea. Dar tot atunci zâmbi.

- Ia nişte fleacuri… Dar adesea fleacurile enervează cel mai mult… Căci ar putea uşor să nu existe… Iată, discutam cu maică-ta.

- Aveţi dreptate… - căzu de acord Sandu. - Fleacurile adesea enervează şi strică nu numai buna dispoziţie, ci şi viaţa… Mai ales când aceste fleacuri sunt prea multe… Şi ştiţi de ce?

- Dar tu ştii?- Există o lege în natură care nu prea depinde de dorinţa omului.Mama bucuroasă că “incendiul” s-a potolit, s-a grăbit să aşeze masa în timp ce bărbaţii

discutau paşnic în limba pe care ea n-o înţelegea… - Care-i acea lege? – întrebă cu o anumită suspiciune amfitrionul, simţind că musafirul şi angajatul său cam ar bate în direcţia conflictului de azi de la întreprindere.

- O lege simplă, din manualul de fizică din clasa a cincea sau poate chiar a patra. Pe care lumea o cunoaşte, de fapt, din simpla practică de viaţă. Şi anume: atingând o anumită limită, cantitatea, de regulă, trece în calitate - fie vorba de natură, fie vorba de societate.

- Ai observat just… - începu amfitrionul. Sandu îl întrerupse:- Nu eu, fizicienii, savanţii au formulat-o…- N-are importanţă, vroiam doar să te întreb: ştii ce trebuie să întreprindă omul atunci

când îşi dă seama că această legitate e în defavoarea sa?- Să fie atent ca să nu creeze acele condiţii favorabile… - Adevărat, dar cum?- Stăpânul să găsească sursa necesară… Care să reducă din tensiunea ce ameninţă să

explodeze vasul…- Da’ eu cred exact invers: vasul trebuie consolidat. Să poată rezista la orice presiune...

Supapa la cedare îţi aduce numai pagube…- Şi referitor la societate? La atitudinea faţă de om, de cerinţele lui?- Omul trebuie să-şi ştie locul, să uite de ambiţie şi de mofturile sale de acasă…- Chiar şi atunci când vede că e prostit? Că-i pur şi simplu exploatat?- În democraţie, băiatule, nu poate exista exploatare. S-ar cuveni s-o ştii… În

democraţie omul e liber. Absolut liber! Nu-i convine aici, pleacă în altă parte… Acolo unde-i place…

- Şi dacă nici acolo nu află dreptate?- Simplu ca buna ziua: pleacă şi de acolo. Caută până se astâmpără într-un loc…- Şi dacă nu se astâmpără?- S-o ia de la început! Şi să tragă anumite concluzii…- Nu vi se pare că în felul acesta, odată şi odată cantitatea poate atinge limita critică şi

trece în calitate?Amfitrionul sloboade un râs ironic, înţepător. Îl tipăreşte pe umăr cu un aer de stăpân

profet:

40

- Acea supapă de care vorbeai, în societatea democratică, e foarte simplă şi eficientă: u-ş-a. Cel cu pretenţii iese pe uşa pe care a intrat. Asta e politica uşilor mereu deschise…

- Şi dacă acea uşă, într-o bună zi, va fi cu rost de “ieşire” şi pentru stăpân? Căci e vorba de democraţie, unde toţi trebuie să aibă şanse egale?

Amfitrionul, gata să explodeze, îl ţinteşte cu privirile-i încruntate, strecurând printre dinţi:

- Rătăceşti, băiete… Rătăceşti…Stăpâna casei, bucuroasă că pornirea vijelioasă dintre cei doi se potolise, îi îndemnă să

mai lase vorba şi să se aşeze la masă, că se răcesc bucatele şi se încălzeşte băuturica…După primul pahar, stăpânul încercă să continuie, tot în engleză, tema care, se vede,

nu-l lăsase indifferent. Soţia îi făcu semn să-şi vadă de masă. Sandu găsi că e momentul potrivit să-şi prezinte surpriza… Mai întâi o informă pe mama, în română, apoi pe bărbat, în engleză, că încă fiind la Bucureşti, le-a pregătit o surpriză. Şi ar vrea să le-o prezinte. Căci e tocmai un moment potrivit. Dar pentru asta se cer umplute paharele…

Cu paharul în mână, aruncă o privire compătimitoare spre mama, apoi una dispreţuitoare către stăpân, şi rosti într-o italiană literară aleasă, rar şi apăsat, puţin nefiresc şi oarecum teatral, ceea ce în atmosfera încărcată care mai stăruia în odaie, putea fi interpretată de stăpân ca o luare peste picior sau chiar ca o provocare făţişă:

- Bună ziua la domniile voastre, onorată familie! Bună să vă fie inima, precum vi-i viaţa, stimaţi gospodari! Bucuroşi de oaspeţi? Sau nu prea? De ce păstraţi tăcere? Aşa e obiceiul aici de a întâmpina un oaspete ce aduce o surpriză? Sau nu vă sunt pe plac nici oaspetele, nici surpriza?!

A întins paharul spre a-l ciocni, dar lovitura stăpânului veni pe neaşteptate, împreună cu fraza şuierată: “Iată şi surpriza mea!”. Paolo vru parcă să continue. Dar replica de boxer a lui Sandu urmă fulgerător. La podea, dimpreună cu stăpânul, se pomeni şi mamă-sa cu bucatele şi băutura.

Nu mai auzi nici bocetul mamei, nici înjurăturile ameninţătoare ale lui Paolo. Trânti cu uşa în urma sa, înşfăcă din fugă haina din cui şi valiza gata pregătită în antreu şi o zbughi afară. Strada îl primi cu veşnica-i indiferenţă…

* * *

- La ce te gândeşti, dragostea mea cea rătăcită? – Irina îi mângâie alintător obrajii aburiţi acoperindu-i cu sărutări jucăuşe, copilăreşti.

- La viaţa noastră cătrănită de realitate… Dar şi de naivitatea noastră. Sau poate, mai curând, de ambiţiile noastre prosteşti… care mereu ne-au dat de sminteală, dar minte nu prea ne-a dat…

Soneria de la uşă zvâcni ritmic de trei ori.- E bunica, probabil … Ne-a tot telefonat şi, văzând că nu ridicăm, s-o fi neliniştind…

Merg să deschid. Îmbracă-te. Vom lua masa împreună… De cum păşi pragul, bunica întrebă vădit emoţionată, chiar speriată:- Nu vă uitaţi la televizor? Demult aţi venit acasă?- De ieri… - îi răspunse râzând a scuză nepoata…

41

- De ieri?! Azi n-aţi fost în piaţă? Nu ştiţi ce s-a întâmplat în Chişinăul nostru? Un început de revoluţie… Deschideţi televizorul… Arde Parlamentul… Eu vă tot telefonam… Nu răspundeaţi şi credeam că şi voi eraţi acolo… În nevoia aceea…

N-au mai stat la masă. Au alergat afară, ignorând protestul bunicii… Ţinându-se de mână, ca doi copii neastâmpăraţi, cum se întâmpla s-o facă la grădiniţă nu o singură dată, alergau spre edificiul pe care îl zăriseră, la televizor, într-adevăr cuprins de flăcări. Dar abia ajunseră pe lângă primărie, că au fost opriţi de câţiva poliţişti.

- Ce s-a întâmplat, domnilor străjeri ai ordinei publice? – întrebă Sandu surprins, dar şi revoltat de comportarea necivilizată a poliţiştilor, ţinând-o strâns de braţ cu ambele mâini pe prietenă.

- Uite-l, mă, că după toate mai are chef de vorba! – rosti unul vădit revoltat. - Mergem la poliţie. Acolo le lămurim pe toate…

- Pentru ce? – se miră Irina. – Ce rău facem că vrem să privim ce se întâmplă la Parlament? La televizor arătau că e în flăcări…

- Gura! Auzi?! – o smunci unul de braţul celălalt. Şi ordonă însoţitorilor să-şi vadă de treabă. Cei doi fură înşfăcaţi de braţe şi imobilizaţi pentru a fi îmbarcaţi. Sandu se eliberă şi îl îmbrânci pe cel ce o ducea brutal de braţ pe Irina. Tot atunci simţi o lovitură de baston peste umăr. Se răsuci brusc, surprins. Văzu bastonul. Văzu cum acel baston venea vertiginos să-şi repete lovitura. Sandu, însă, reuşi cu stânga să i-o blocheze, iar cu dreapta să-l lovească din toată forţa sa de boxer pe stăpânul bastonului, strămutându-i maxilarul şi dărâmându-l pe asfaltul trotuarului. Începu o adevărată luptă – cu pumnii, cu picioarele şi, bineînţele, cu bastoanele. Strigăte, înjurături, fluierături poliţieneşti. Îmbulzeală de poliţişti şi simpli cetăţeni care s-au pomenit în preajmă în acea clipă. Doi tineri s-au repezit în apărarea perechii care era tăbârcită cu furie de către apărătorii ordinii publice… Au fost şi ei loviţi cu bastoanele şi în curând, cu braţele răsucite la spate şi încătuşate, erau duşi cu forţa spre clădirea spre care “îşi ţineau calea” cam în acelaşi mod, grupuleţe, grupuleţe…

Culoarul spaţios la acel moment părea strâmt. Căci domnea înghesuiala, dezordinea, strigătele, înjurăturile. Şeful grupului care-i escorta pe cei patru strigă să se facă loc de trecere. Că sunt aduşi câţiva din criminalii daţi în căutare…

În odaia în care au fost băgaţi, toţi poliţiştii, vreo zece la număr, purtau cagule pe cap. Însoţitorul “grupului capturat” raportă pe scurt: cei doi – arătând spre Sandu şi Irina – au fost prinşi când încercau să fugă. Au opus rezistenţă fizică în rezultatul căreia trei dintre poliţişti au fost luaţi de către ambulanţă şi duşi la spital. Iştilalţi doi – din aceeaşi bandă. Au opus rezistenţă…

Irina încercă să se revolte. Dar a fost ţistuită brusc de cel ce stătuse până atunci la masă şi scria ceva. Lăsându-şi stiloul pe registrul cu inscripţii proaspete, se apropie de cei patru, cu hainele murdărite de praful caldarâmului pe care fuseseră frământaţi cu picioarele de către apărătorii ordinii publice, şi cu julituri sângerânde pe feţe. Se oprea pe câteva clipe în dreptul fiecăruia ca să-l privească în ochi, ameninţător. “Aşa, aşa, aşa… Clar” – strecură şuierător printre dinţii rari, încleştaţi. În dreptul lui Sandu zăbovi mai îndelung. “Stai-stai-stai… Parcă ne-am mai văzut undeva… A! Exact! Vicule, adă fotografiile de pe masă, cele din dreapta… Se opreşte la una… O cercetează apoi îl priveşte în ochi. – Exact! – exclamă cu bucurie, de parcă ar fi dat peste o comoară. Exact! Rebelul de la tribuna de ieri! Care chema la

42

ceea ce azi a şi avut loc. Şi acuma vroia să şteargă putina. Nu, stimabile! Asemenea fapte nu sunt lăsate nepedepsite!

- Dar noi nici n-am… - a încercat Irina să lămurească. “Legiuitorul” din faţa ei i-a astupat gura cu palma transpirată, greu mirositoare.

- Ţâst! – ordonă. - Aici nu e în piaţă sau pe străzile Chişinăului, unde credeţi că aveţi dreptul să faceţi ce doriţi! Nu! Nu!! Ţineţi minte ce vă spun! O singură dată vorbesc!

- A doua dată ne loviţi? – dădu să ironizeze Irina.- Am putea! – rosti “legiuitorul” scurt, cu furie în voce. – Şi nu numai!- Interesant, - remarcă Irina. – Aici nu mai e Republica Moldova? Nu mai funcţionează

legile ei?- Închide leoarba, fătuco… Sau cine-i fi fiind.- Mai respectuos nu s-ar putea? – rosti Sandu abia reţinându-şi indignarea.- Da’ tu nu-ţi băga nasul…- Dumneata ţi-l bagi. Depăşindu-ţi în mod obraznic atribuţiile legale…- Mă, drâmbă! – “legiuitorul” îi ridică dispreţuitor bărbia cu indexul. – Aici noi suntem

legea! Încă n-ai înţeles?- De aceea purtaţi cagule pe cap? Ca să nu vi se vadă mutra? – îi aruncă Irina.- Aşteaptă puţin. Ajungem acuş şi la tine…- Vă rog, nu mă tutuiţi, că n-am… - ea-şi curmă fraza. El, însă, o continuă: - … păscut

porcii împreună… Aşa? Şi nici în pat n-am făcut dragoste, nu-i aşa?- Din păcate, porcii sunt aici… Încearcă ei să ne pască… - îi răspunse ea tăios. – Iar

cât priveşte patul, cu alde dumneata nici moartă nu m-aş da…El slobozi un râs artificial, sfidător. Rosti apăsat, cu hotărâre nestrămutată:- Nu-nu! Nu moartă! Şi nici pat! Vie! La podea! Aici! Şi chiar acum! Dacă voi credeţi

că aveţi dreptul să faceţi spectacol în văzul întregii lumi, în Piaţa centrală a capitalei, apoi la cele două instituţii supreme ale ţării, devastându-le, adică violându-le în public, nenorocind câteva sute de poliţişti nevinovaţi care încercau să apere acele instituţii, de ce nu ne-am permite şi noi, aici?!

Şi dădu ordin tovarăşilor să acţioneze. Curând ea era tăbărâtă la podea, răstignită cu mâinile şi picioarele în părţi şi ţintuite sub cizme cu talpă aspră şi cu “legiuitorul” în “treabă”. Gura Irinei care încercase să se revolte a fost imediat astupată cu un căluş de cârpă pregătit parcă anume pentru asemenea „operaţiuni”… Probabil, aşa şi era… Irina nu era prima – şi nici ultima – care avea să treacă prin acest coşmar…

Sandu, scos din ţâţâni, dădu să se repadă în ajutor. Dar braţele oamenilor cu cagule pe cap îl ţineau ca în chingi de fier.

- Spokoino, dorogoi… spokoino... privîkai… Eto tol’ko nacialo… - îi vorbi cel din stânga cu o satisfacţie necamuflată în vocea-i dogită.

- On pervîi… - rosti pentru orice eventualitate cel din stânga.Sandu a închis strâns ochii şi şi-a încleştat maxilarele. Prin multe îl purtase până atunci

viaţa… Multe de toate văzuse. Dar aşa ceva – nici în cel mai oribil coşmar nu i-a fost dat să vadă. Să-şi imagineze că poate exista aşa ceva la el acasă, în ţara lui… Îl readuse la realitate apărătorul ordinii publice.

43

- Ei, patriotule! Dormitezi? Sau scânceşti?! Lasă, nu mai tânji degeaba… Ţi-a rămas şi ţie… Şi colegilor mei… că uite cum le curg balele… Ca la viţeii care aşteaptă să fie alăptaţi… Acuşica, băieţi…

Sandu a întredeschis cu forţa ochii. Nu vroia să vadă tabloul înfiorător… Îl văzu numai pe făptaş. Îşi potrivea, la un pas de el, cămaşa în pantalonii cu prohabul încă desfăcut. Sandu făcu o mişcare fulgerătoare de karate şi lovi din răsputeri în partea strict interzisă de regulamentul acestui sport. Ţipătul “eroului” era mai-mai să spargă timpanele celor prezenţi. În aceeaşi clipă, Sandu simţi o lovitură în moalele capului şi se prăbuşi într-un neant negru, fără a mai simţi ce avea să urmeze...

* * *

Se deşteptă dintr-un vis surprinzător. Ciudată întâmplare… Să fie, oare, doar o întâmplare? Nu-şi aminteşte s-o fi văzut pe mama în vis. Nici în fragedă copilărie, când o avea acasă, mereu alături. Nici după ce plecase… Mai mult tânjea după tata. Lipsa lui o simţea dureros. Pe el îl vedea uneori prin somn. Nu pe mama, deşi simţea şi lipsa ei atunci când n-o mai vedea pe la bunici, unde se afla el în permanenţă… Îi simţea, bineînţeles, lipsa. Cu timpul, însă, acest sentiment se evaporă aproape definitiv.

Prezenţa mamei s-a redus la banii pe care ea îi trimitea periodic din străinatate. De câteva ori visase acele bancnote care se mai reţineau pe undeva… N-o visase nici chiar după cazul cela sălbatic de la Milano… Ca un vis fusese doar sosirea ei neaşteptată, cu Linda de mână, la periferia opusă a oraşului, unde-i găsise o slujbă destul de primitivă dar remunerată binişor, cea de hamal la un supermarket… A plâns la pieptul lui şi i-a strecurat în buzunar un plic în care, alături de acea sumă ce i-o datora lui Grig Bălan, amicul de la Moscova, sumă pe care acum se străduia s-o adune cu forţa fizică, găsi şi un scurt răvaş în care mama îşi cerea iertare pentru faptul că nu-şi poate îndeplini datoria de mamă, subliniind că străinătatea a depersonalizat-o definitiv. Probabil, el a priceput că ea nu e decât un mecanism, o simplă unealtă atât în familie, cât şi în societate. Şi că nu are nici o ieşire din această situaţie. Condamnarea e pe viaţă. Copilul comun, Linduţa, e unul din pripoane. Dar tot ea-i şi unica mângâiere. „Aş vrea măcar cât de cât să-ţi semene. Adică să fie cât de puţin şi ea basarabeancă. Te rog… Te implor, n-o da uitării… Viaţa-i viaţă şi vremurile sunt vremuri. Nu se ştie cum se schimbă… Şi n-ar trebui să ne uităm sângele… Fie şi puţin diluat. Ar fi păcat… Şi, în încheiere, ţi-aş da un sfat nu numai de mamă, ci mai ales de o suferindă rătăcită prin lume: atâta timp cât nu ai prin străinătate vreo rădăcinuţă de sânge şi de suflet, străduişte-te să te întorci ACASĂ. Doar acolo, poţi fi tu cel adevărat… Şi, dacă poţi, te rog, înţelege-mă şi iartă-mă…”

Atunci, după ce i-a strecurat în buzunar acel plic, i-a şoptit la ureche: când va reveni la Urzica, să ducă un buchet de flori la mormântul bunicii şi să îngenuncheze în locul ei. Că ea, aici, mereu îşi şopteşte ruga… Şi-şi trăieşte durerea…

La despărţire, el a luat-o pe Linduţa în braţe şi a sărutat-o pe obrăjori, iar ea, pe neaşteptate, cu un gest parcă plin de deznădejde, i-a cuprins gâtul cu mânuţele, strâns-strâns, şi a răbufnit în plans, probabil la fel cum, cu atâţia ani în urmă – se despărţea de taică-său el însuşi… Ca să vezi… Acum a văzut-o în vis. Tot cu Linduţa de mână. El era plin de noroi, din creştet până în tălpi. Când surioara s-a repezit să-l îmbrăţişeze, el s-a ferit atenţionând-o,

44

în italiană, să nu se apropie, să nu se murdărească şi ea. Linduţa i-a răspuns într-o română care l-a surprins: “De mine nu se prinde. Te curăţ şi pe tine!” L-a îmbrăţişat ca şi atunci, la Milano, şi şi-a lipit obrăjorul de al lui. Şi murdăria de pe el dispăru de parcă nici nu fusese… Mama îi căzu la piept. Ca şi atunci, demult. Numai că de astă dată nu plângea înăbuşit, ci râdea dezlănţuit. “De ce râzi, mamă? – o întrebă surprins. – Linduţa văd că plânge… Îi simt lacrimile pe obraji…”

“Ar trebui să zic - aşa e şi viaţa omului, oriunde s-ar afla: e râs cu plans şi plans cu râs. Acum şi lacrimile Linduţei, şi râsul meu sunt de bucurie. Că te vedem scăpat din primejdie… Şi trunchiul familiei noastre nu va putrezi. Ci dimpotrivă… Cu atât mai mult cu cât ai luat numele bunicilor mei de pe mamă… Nu te mâhni că încărunţeşti prea de timpuriu. Poate aşa s-o fi întâmplat cu acel strămoş al nostru care fusese poreclit “Căruntu” şi porecla s-a prins de el, devenindu-i nume. Căruntului îi şade bine cu cărunteţea…”

Răsună o voce care împrăştie visul.- Se pare că-şi revine…Simţi cum cineva îi atinse uşurel obrazul. Dădu să deschidă ochii. Dar pleoapele nu-l

ascultau… De ce oare? - se întrebă nedumerit. Altă dată, după beţie, nu se întâmpla aşa ceva… Doar tavanul se învârtea, ca un apucat… De ce oare acuma ochii nu vor să-l asculte?..

- Ne auzi?.. Alexandre! – se făcu abia percepută şoapta ajunsă la urechile lui… - Hai deschide ochii…

- Nu pot… - dădu să strige, dar abia îngăimă cuvintele printre buzele care i se părură legate sau deformate…

- Slavă Domnului… - auzi aceeaşi voce, vădit bucuroasă. - Înseamnă că e bine…- Ce e bine?.. – îşi şopti nedumerirea.- Totul, băiete! Totul! Odihneşte-te… Revenim puţin mai târziu… Odihneşte-te…

Totul are să fie bine…Şi paşii se stinseră dincolo de uşa care s-a şi închis în urma lor. “Unde mă aflu? Şi ce

înseamnă pare să fie bine”? Deodată îşi aminti de Irinuţa. Dădu să se ridice, dar nu-l ascultau nici mâinile, nici picioarele. Şi o săgeată de foc îi străfulgeră tot corpul.

Simţi cum neliniştea se transformă în spaimă. Sandule, şi-a zis, haide să judecăm fără grabă. Aşa… De obicei, după o beţie zdravănă, când te trezeai a doua zi “din somnul cel de moarte”, nu ţineai minte absolut nimic. Dar, încetul cu încetul, prindeai să-ţi aminteşti… Până le limpezeai pe toate, în cele mai mărunte detalii, de care, de cele mai multe ori, ţi se făcea ruşine… Şi te jurai că aşa ceva nu o să se mai repete… Dar… Ei bine… Cine poate fi sfânt în lumea asta?… Ce s-a întâmplat s-a întâmplat, dar… Unde mă aflu? Şi de ce sunt imobil?.. Ah da, îl străfulgeră un gând: el cu Irinuţa de mână, ca doi copii, aleargă pe bulevardul central şi sunt brusc opriţi…

- Unde-i?! – se sforţă să strige. – Unde-i Irinuţa?!- Care Irină? Despre cine vorbeşti?... – auzi vocea şoptită a asistentei medicale.- Cum care?! – dădu să se revolte pacientul imobilizat. – Irina Blajinu, soţia mea! Cu

care alergam…- Liniştiţi-vă, vă rog… O să ne interesăm…- De ce sunt la spital? – dorea să strige, dar izbutea numai să-şi şoptească nedumerirea.

- De ce-s legat de pat şi de ce mă ţineţi în întuneric?

45

Asistenta îl rugă să-şi păsreze calmul şi să respecte cu stricteţe recomandările medicului. Şi iarăşi linişte… Linişte de spital… Pentru prima dată în viaţă se afla într-o asemenea instituţie… De ce? Ce s-a întâmplat?

Le luă iarăşi de la capăt, cu memoria-i hăcuită. Iată, aleargă cu Irinuţa lui, ca doi copii neastâmpăraţi, ţinându-se de mâini… De ce alergau?… Încotro? Ah, da… Văzuseră la televizor imaginea Parlamentului cuprins de flăcări… Se grăbeau într-acolo. Şi poliţiştii… Da, poliţiştii cu bastoanele… De ce?! Apoi… Acel hol ticsit cu tineret revoltat şi ţistuit de poliţişti cu cagule pe cap. Şi cu bastoane puse activ în funcţie… Şi acea odaie… Cu Irinuţa lui doborâtă la podea şi acel poliţist cu voce dogită de beţie care-l informa cu brutalitate că aici ei sunt stăpânii… Şi că în democraţie fiecare e liber să facă ce vrea acasă la el…

E democraţie, vasăzică… Şi la noi… În stil autohton. A mai văzut-o şi pe aiurea. Şi pe acolo uneori cu anumite abateri deşănţate. Dar numai uneori şi numai cu unele… La noi, fiecare cu propria sa democraţie… Şi acum îi mai răsuna în urechi replica poliţistului mascat, că el e în drept să facă orice aici, în gospodăria sa. Ca să vezi… Şi a şi demonstrat-o. Ţine minte doar tabloul sinistru de pe podea, din faţa sa… Apoi încăierarea… Şi lunecarea în abis… Ce a fost mai departe? De ce nu poate mişca mâinile? Picioarele? De ce nu poate deschide pleoapele? De ce? Şi unde-i Irinuţa lui? Cum s-a pomenit aici? L-a adus cineva? Cu o oră în urmă? Acum o zi? Sau poate o săptămână?

Deşi ochii îi erau închişi, simţea cum tavanul se învârte ameninţător deasupra sa… Făcu un efort inconştient să se ridice. Dar săgeata aceea de foc iară-l străfulgeră din creştet până în călcâie.

- Rog doctorul! – rosti poruncitor, pe cât îl ţineau puterile vlăguite.

* * *

În capătul coridorului era o oglindă mare. De când medicii i-au permis să se ridice din pat, Sandu Căruntu, sprijinit în cârje, parcurgea această distanţă şi dimineaţa, şi seara, zăbovind îndelung în faţa propriului chip, pe care, la început nici nu-l recunoscuse… Acum, pipăindu-şi vânătăile care treptat începură să se estompeze, se pomeni schiţând un zâmbet. “Mutră de boxer”, îşi zise în gând. Câte lovituri a păpat!... Numai nu de cizme… Şi nu tăbărât la podea, fără pic de împotrivire… Da, se mai încăierase şi-n Italia, şi în Spania, şi chiar în Cehia şi-n Irlanda, pe unde avea să-l poarte destinul sau poate mintea sa credulă că undeva, în străinătate, bucăţica de pâine se câştigă mai uşor şi viaţa e mai bună, mai justă, mai cu omenie. S-a convins – pretutindeni sunt şi oameni buni, şi suflete râioase… Dar nicăieri n-a păţit una ca asta - nişte fiinţe umane să fie arestate şi bătute cu bestialitate, violate, apoi aruncate în stradă ca nişte hoituri de animale... Şi asta, doar pentru că doi îndrăgostiţi prinşi de mână alergau pe strada centrală a oraşului!

Îl trec fiori reci prin spate, când se reîntoarce cu memoria la acele clipe înfiorătoare… Dar avea dreptate tata atunci când zicea că printre străini rămâi străin, mereu cu căpăstrul pe cap… S-a convins şi el de acest adevăr. Dar aici… La tine acasă… Aici unde te-au dus picioarele uneori chiar împotriva voinţei tale, dintr-o pornire irezistibilă, mânat de acel dor mistuitor de ACASĂ… Acel ACASA pe care nu-l poţi găsi nicăieri, cât e de nemărginită lumea, decât pe acel “picior de plai” pe care te-ai născut, pe care l-ai văzut de cum ai deschis

46

ochii pentru întâia oară, pe care ai făcut primii paşi. Şi unde ai rostit întâia oară “mama” şi “tata”, şi unde ai încercat pentru întâia oară fiorul tulburător, sublim şi răvăşitor al iubirii…

Cum să nu revii la baştină, afară numai dacă nu te ţine nimeni încarcerat, sub zăvoare şi lăcăţi… Şi iată, ai venit… Şi acea neţărmurită mare de suflete tinere înflăcărate, care inundă nu numai centrul capitalei, dar şi suburbiile, îţi dau aripi de zbor, chiar dacă până atunci erai stăpânit de o apăsătoare stare de deziluzie şi apatie… Niciodată nu trăise un sentiment atât de zguduitor şi de înălţător: tineretul, “umăr la umăr şi suflet în suflet”, e o forţă redutabilă. Şi această forţă o vedea, o simţea în jurul său. Şi tot ea i-a readus-o pe cea pentru care revenise ACASĂ… Poate oare exista o trăire mai înălţătoare?! Şi deodată… Nu cei din străinătăţi îndepărtate, ci chiar ai tăi… Ca şi cei adunaţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale, tineri şi ei, numai cu obligaţiunea de a ocroti fiinţa umană în spaţiul public... Şi iată că tocmai ei, în acele coridoare de temniţă, s-au pus pe zdrumicat cu o furie bestială oasele şi sufletele şi speranţele şi idealurile tinerilor, care se adunaseră în piaţă doar pentru a-şi revendica dreptul la viitor…

Vasăzică l-au crezut cadavru şi l-au aruncat pe bordura scuarului de la periferie… Nimeni să nu bănuie cine sunt făptaşii…

* * *

Deşi medicul-traumatolog Andrei Moraru era cu vreo zece ani mai în vârstă, pe parcursul tratamentului se împrieteni cu Sandu de-a binelea şi adesea, după procedurile obligatorii, zăbovea lângă pacient ca să mai converseze. Sandu i-a povestit câte ceva din peregrinările sale prin lume. I-a vorbit şi despre ultima întâmplare, chiar îndrăznind să-l roage – poate e posibil să afle telefonul sau adresa bunicii Irinei Blajinu. Atunci, când o întâlni pe neaşteptate, după atâţia ani, fiind în culmea fericirii şi mai fiind şi sigur că de acum înainte vor fi întreaga lor viaţă împreună, n-a întrebat-o nici de adresă, nici de numărul de telefon, nici care-i este numele azi – cel de fată sau al fostului soţ... Cei care-l aruncaseră la marginea oraşului i-au întors pe dos toate buzunarele... Nu i-au lăsat nici telefonul, nici banii... Când şi-a revenit din comă şi şi-a dat seama de starea în care se află, a îndrăznit să-l roage pe medic să-i împrumute câţiva leuţi până-i vine cineva de acasă. Trebuie să le scrie... Să-i informeze...

Plicul, foaia de hârtie şi stiloul i le-a pus pe noptieră, împreună cu o bancnotă de o sută de lei. Gestul medicului îl surprinse până la lacrimi... Iată cum sunt „ai noştri”... Cum suntem noi... Ne răzleţim prin lume... Fugim de casă ca de un blestem... Dar tot noi venim organizaţi în capitală să demonstrăm că nu ne mai împrăştiem chiar toţi, ca puii de potârniche în faţa pericolului. Că mai avem în noi un pic de demnitate, un fel de curaj transmis de la bunici şi străbunici… Dar tot noi suferim de un soi de prostie sinucigaşă, atunci când ridicăm pumnul, bastonul, cizma şi lovim în noi înşine, ca apoi să ne vedem cadavrul aruncat pe margine de drum… Iar aici, un medic necăjit, care vede atâtea dureri omeneşti zi de zi, şi căruia probabil îi este dor uneori şi de ceva mai agreabil - de o glumă, de un zâmbet - iată că acest medic îşi mai asumă o grijă. Grija de el, de Alexandru Căruntu...

Luând în mână pixul şi hârtia, s-a pomenit întrebându-se: Cui să-i scrie? Pe cine să-l roage să-i aducă suma necesară? Bunicul e ţintuit la pat... Dragul său profesor şi părinte spiritual, domnul Nicolae Dobândă, nu mai este... Faptul că lăsă baltă lăudatul Occident şi reveni acasă era şi meritul acestui părinte adoptiv... A fost, de fapt, o „sfântă treime” creată şi consolidată, pare-se, fără participarea sa directă. A venit pe neaşteptate, imperativ, irezistibil...

47

Dorul de ACASĂ, de plopul din poartă, de ulicioara ce ducea spre grădiniţă, apoi spre şcoală, acel dor straniu şi nelămurit se împletea cu imaginea acelei pe care a îndrăznit s-o sărute pentru prima dată în viaţa sa... Şi care i-a slobozit rădăcini în suflet şi, oriunde l-ar purta destinul, mereu e cu el. Şi vocea blândă, încărcată de înţelepciune şi de dragoste părintească a bunului său dascăl... Această „sfântă treime” l-a readus la baştină. Ca s-o vadă, prin exemplul propriei Urzici, destrămată, fără nici o perspectivă de reînviere. Apoi răbufnirea aceea de optimism, de încredere în ceva atât de multdorit, visat, edificat deja în imaginaţia nestăpânită... Zbor înălţător... Pe aripile visului şi ale speranţei... Apoi brusc – impactul cu realitatea... Aspră şi nemiloasă...

Da, i-ar scrie, bineînţeles, dragului şi scumpului său profesor... Ori de câte ori revenea acasă, mai întâi trecea pe la domnia sa. Cu câte o carte rară... Cu câte un cadou simplu dar simbolic. Şi, neapărat, cu o sticlă de cabernet... Unicul vin pe care-l prefera... Îl servea cu înghiţituri mici, ca un eonolog, expert în materie... Prea poate că şi era... Privirile îi rătăceau undeva, departe, dincolo de orizonturi, într-un spaţiu văzut numai de el, iar pe chip i se aşternea o expresie de blândeţe, de bucurie ascunsă, poate chiar de fericire...

Ultima dată, când i-a bătut la uşă, i-a deschis un bărbat între două vârste, ciufulit, îmbrăcat neglijent într-o haină boţită şi slinoasă, care întrebă cu o voce dogită:

- Vam... kogo?..- Cu domnul profesor Dobândă, vă rog... Bărbatul slobozi un râs artificial, făcând un gest semnificativ cu indexul în sus.- On tam... U Gospoda Boga... Esli hotite, mojete zaiti. Vîp’em za ego usopşuiu

duşu......La cimitir, încotro se grăbi să-şi ţină paşii, bărbatul de la poartă, cherchelit de-a

binelea, când auzi de cine e vorba, făcu un gest cu mâna spre frunte, şoptind: „Da, da... Profesorul... Cum ai spus că-l cheamă?” Sandu repetă. „A... prea poate... Numai că aici n-are nici o importanţă... Nici o însemnătate... Profesor, ne-profesor... tâlhar sau bandit... Beţivan... aşa ca mine... – Dar ce să fac, dacă toţi cei care vin îmi toarnă câte un pahar... Că şi tu ai să-mi torni... dacă vrei să mă trudesc să-ţi caut profesorul. Că asta nu intră în obligaţia mea de serviciu... Nu-i aşa?” – şi trage cu ochiul la sacoşa din mâna tânărului.

- Desigur... Am un cabernet. Ce-i drept, ceva de pus în gură n-am... Vin pe nepregătite...

Bărbatul face semn cu mâna, chipurile, fii pe pace, şi rosteşte cu convingere:- Băutura este ce este. Zacusca-i fudulie. Mergem?- Da mata ia-ţi şi un păhărel... Că, îţi spuneam, vin pe-neaşteptate... Nepregătit...Râde distrat portarul:- Atâta grijă... - rosteşte şi face doi paşi, până la stâlpul porţii, coboară mâna în dosul

lui şi ridică o cană de metal cam de jumătate de litru. - Eu nu-s dintre cei cu pretenţii... Eu îs om simplu... Trag cu cana... Să mergem, dar...

...Mormântul era proaspăt. Zăpada abia căzută lăsa bulgării de lut semigoi. Pe crucea simplă, de metal vopsit în negru era fixată o tăblie de inox cu inscripţia tot atât de simplă precum fusese cel îngropat aici pentru odihnă de veci: „Nicolae Dobândă” şi datele naşterii şi decesului. Sandu a îngenuncheat, abia stăpânindu-se să nu izbucnească în plâns. A desfundat sticla, a umplut până peste margini cana din mâna puţin tremurândă a paznicului, apoi a dus sticla la gură şi sorbi câteva gâturi. Se ridică şi aşternu de-a lungul mormântului, cu restul

48

băuturii, o cruce improvizată. Zăpada albă şi frunzele galbene dezgolite se grăbiră să soarbă licoarea adusă tocmai de pe litoralul Atlanticului.

- Ce faci?! – exclamă revoltat însoţitorul. – Aşa bunătate să strici! Eu... nu te uita că-s puţin cu chef... Aşa mi-i serviciul... Dar pricep ce e bun şi ce nu prea. Că aici se vine cu de toate... Dar aşa vin, recunosc, demult n-am gustat... Da’ poate nici n-am avut norocul să gust... Şi tu... Să-l torni pe jos...

- Pe mormânt... – şopti Sandu...- Oricum, pe pământ...- Da’ noi ce suntem?... Atunci când poposim, iată, aşa, sub nişte bulgări străjuiţi de o

cruce?! N-ai auzit rostindu-se aici cuvintele biblice: „Şi pământ te vei face”?!Bărbatul şi-a băut vinul rămas în cană, l-a privit lung, parcă întrebător, parcă înţepător:- Aici, măi băiete, multe de toate poţi auzi... Şi vedea... Mai toarnă şi alţii băutură pe

morminte... Dar aşa vin... Păcat de Dumnezeu... Badaproste şi mă ierţi... Mă aflu la serviciu... Sunt în treabă şi n-am dreptul...

A luat-o din loc iute, gesticulând larg cu mâna în care ţinea cana deşartă. De parcă vroia să oprească vântul ce prinsese a sufla. Sau s-o umple cu acel vânt... Căci nu-i plăcea s-o ştie deşartă...

Acum, cu foaia albă în faţă şi cu pixul în mână, se întreba: cui să-i scrie? Pe cine să-l roage? N-ar fi vrut să-l deranjeze pe domnul Stăncuţă. Dar altcuiva n-avea cui să-i scrie. Rămase profund surprins când, a treia zi, pe la amiază, se pomeni cu el în salon. Mai trase o concluzie: acelaşi om, în diferite situaţii poate fi atât de diferit...

* * *

...După ce doctorul Moraru îi scoase ghipsul şi constată că osul s-a prins bine, că peste câteva zile pacientul poate fi externat, apăsă locul fracturii.

- Te doare? - îl întrebă continuând să-i apese cu degetele locul „reparat”.- Un pic... - minţi Sandu muşcându-şi buzele nu cumva să scoată vre-un geamăt.- Îmbracă ciorapul şi încalţă ciupicul. Aşa... Ia cârja şi ridică-te... Păşeşte...Sandu se şi repezi s-o ia triumfător din loc. Dar Moraru îl înşfăcă de braţ:- Ei-ei, nerăbdătorule! Zburdatul mai încolo! Acum tu îţi eşti doctorul. Atenţie şi

răbdare... Dar şi curaj... Conform dictonului latin: „Grăbeşte-te încet”...- O lună? Un an?..- Cam nerăbdător eşti... Fractura s-a prins bine, slavă Domnului.. E şi firesc...

Organismul tânăr e şi el nerăbdător... Dar ecoul fracturii te va însoţi întreaga viaţă. Mai ales către bătrâneţe... vei simţi, ca un barometru sensibil, schimbarea vremii...

- Chiar vroiam să vă întreb, care-i cauza? Pe bunica adesea o auzeam frăsuindu-se înainte de ploaie... Moraru zâmbi oarecum ironic:

- Crezi că noi, medicii, cei care studiem amănunţit organismul omului, îi cunoaştem toate secretele? Nici pe departe. Şi cred că e bine să fie aşa.

- De ce?!- Omul, când ştie prea multe, mai şi dăunează nu rareori... Organismul nostru e o taină.

Însuşi omul e o taină. O taină care ne face atâtea surprize... El are o memorie neobişnuită...

49

- Aş putea aici să nu fiu de acord cu dumneavoastră?- De ce nu? E chiar un argument în favoarea afirmaţiei mele. Iată, privim acelaşi lucru,

acelaşi eveniment, acelaşi fenomen, dar îl acceptăm, îl pătrundem, îl preţuim în mod diferit. Uneori chiar diametral opus...

- Îmi permiteţi să vă aduc doar un singur exemplu?- Te ascult...- Bunica mea a trecut prin multe încercări în viaţa ei... Avea doar un anişor când a

rămas orfană de tată: în ‘41 el a fost arestat din cauza că ocupase un an de zile postul de vice-primar al comunei. Mai mult nu s-a mai întors acasă. Bunicul, trecut prin foamete, în ’49, împreună cu mama şi fraţii, e deportat în Siberia. De acolo - direct la armată. Abia după aceea revine acasă... Lucrează în colhoz, e şef de zvenou apoi şi de brigadă, devine comunist... Acum, bineînţeles, e pensionar. Are o pensie, ce-i drept, cam mizerabilă, şi să vedeţi cum tânjeşte după brigada aceea... să revină regimul de adineaori... Uitând complet ce a făcut acel regim din propria sa familie... Discutăm nu rareori până la ceartă. Ce m-a surprins în una din acele discuţii, a fost tocmai ciudata lui memorie. Am rămas şocat când l-am auzit zicând că românii s-au purtat urât cu basarabenii, că adesea îi băteau. Cunosc adevărul. Da, au fost cazuri, le notează şi istoricii... Inclusiv Mihail Sadoveanu în impresiile sale de călătorie prin Basarabia. Dar era şocant că bunicul nu uita ceea ce nu suferise el însuşi, dar uitase ceea ce suferise întreaga lui familie, el însuşi. Nici eu nu aprob ideea ambiţioasă a unora că reunirea Basarabiei cu România ar trebui să aibă loc imediat... Ar fi, cred, o greşeală. Orice sforţare ar avea o reacţie inversă. Dar această situaţie de moment nu trebuie să umbrească adevărurile istorice... Creând astfel o memorie trunchiată, falsă - că n-am face parte din acelaşi neam, că am vorbi limbi diferite... Că am avea istorii diferite... Ce ne facem cu acest soi de memorie?...

- Atingi o problemă veche de când lumea, cum se zice. Şi tot atât de afundată în mister... Ne-ar părea că ştim, cunoaştem organismul uman, celulă cu celulă. Dar, repet, suntem atât de departe de această dorinţă!

- Totuşi, odată şi odată...- Nu-nu, băiatule! - îl întrerupse Moraru categoric. - Nu dea Domnul! Ar fi o

nenorocire pentru speţa umană! Ai putea să-mi spui sincer, de ce ai părăsit Occidentul şi ai revenit acasă? Doar te-ai convins că acolo îţi puteai câştiga mult mai lesne şi mai sigur decât aici, la noi. De ce ai revenit? Nu, nu trebuie să-mi răspunzi. Îţi spun eu. Memoria, în mod sigur. Măria sa Memoria! Acea dimensiune a ei care nu ni se subordonează. Vieţuieşte în noi, e absolut independentă de voinţa, de hatârul nostru. Ba mai mult, ne face surprize... Ne dirijează. Revenim la această temă altă dată. Căci e foarte interesantă şi discutând-o în pripă, mi-i teamă să n-o compromitem. Acum, să revenim la fractura ta. Datorită « memoriei » sale păstrate prin nu se ştie ce mecanisme, ea nu-şi va uita niciodată originea şi-ţi va da de ştire periodic: atenţie, stăpâne! Mâine-poimâine se va schimba vremea, fii precaut! Pot fi lunecuşuri... Te va avertiza : « Nu mai sunt în stare să te servesc în continuare cu aceeaşi forţă... deci, atenţie »...

Îi propuse să mai stea de vorbă. Ziua de lucru pentru el s-a sfârşit, iar până la cina pacientului mai este... Căci, pe lângă rugămintea pe care îndrăzneşte să i-o adreseze, mai are şi o veste care ar putea să fie şi îmbucurătoare pentru pacientul său de care i s-a legat atât de mult şi de surprinzător sufletul... Dar mai întâi îl dojeni: de ce n-a spus că mai are un nume de familie?

50

- Am doar unul! – a rostit hotărât pacientul...- Dar Basarabu?..- Basarabu?! – tresări surprins Căruntu. - De unde aţi luat-o?! De ce mă întrebaţi?- Îţi spun imediat. Dar mai întâi, am o rugăminte. O rugăminte ce n-are nimic în

comun cu relaţia noastră de pacient–medic, care, din fericire, se sfârşeşte... Să-ţi dea Domnul sănătate în continuare şi să te ferească de asemenea întâmplări... Rugămintea mea s-ar putea să-ţi pară simplă, dar pentru mine e importantă...

- Chiar poate exista aşa ceva? – ridică nedumerit din umeri Sandu. E vorba de bani? – i s-a rupt involuntar întrebarea ce părea stupidă... în acel anturaj de spital.

- De unde ştii?! – s-a mirat medicul parcă nemulţumit.- Îmi cer scuze... N-am vrut să vă... Dar ştiu, aceasta e problema numărul unu

pretutindeni şi pentru toţi... Mai ales aici... Unde sunt atâţia păţiţi alde mine... Şi-mi imaginez că remunerarea nu totdeauna e pe potriva muncii dumneavoastră... Înţeleg... Nu vă trudiţi să-mi explicaţi. Vă sunt foarte recunoscător pentru ce-aţi făcut pentru mine.... De cum ies de aici, vă aduc banii... Aş vrea să nu vă jenaţi, vă rog să-mi precizaţi suma – cam cât... Am nimerit pentru prima dată într-o asemenea horă.

- Vă doresc să nu mai nimeriţi... Într-adevăr, de bani e vorba... Şi de mulţişori... Stăm în doisprezece metri pătraţi cu soţia, medic şi ea, care acum alăptează mezinul nostru de trei luni... Nu lucrează, deci... Iar Maricica e deja în clasa a şaptea... Şi aş vrea să fie şi ea în rând cu colegele... Mă rog, poate nu s-ar cuveni, dar nimeni nu le interzice să vină la liceu ca la teatru... Iar salariul nostru, al medicilor, ca de altfel, şi al pedagogilor... dar ce să mai vorbim... Într-un cuvânt, am nevoie de bani, ca niciodată până acum...

- Am înţeles... Vă promit că vă aduc cât am să pot... - Nu, nu m-ai înţeles. Eu nu vreau de la tine bani...Sandu face ochi mari:- Dar parcă... Nu înţeleg, zău...- E adevărat, unii colegi de-ai mei folosesc acest procedeu... Şi omul nostru, bine

crescut, respectă aceasta regula nescrisă, odată ce nu e interzisă prin lege şi pedepsită... Eu unul nu practic aşa ceva... Chiar şi atunci când mi se dă, refuz. Darămite, ferească sfântul, să mai şi fac aluzie sau să cer în mod deschis, cum ştiu că procedează unii... Ştiu că ai fost în străinătate... N-ai putea să-mi dai un sfat? Să-mi recomanzi o adresă... Poate nişte cunoscuţi de-ai tăi, care m-ar putea ajuta să-mi găsesc ceva...

- În calitate de medic?- Vai de mine! Înţeleg prea bine că aşa ceva e imposibil. Orice muncă fizică mă

aranjează. Măcar un an-doi, să adun un bănuţ... Poate mă văd cu două odăiţe... Şi ceva pentru copii... Că noi, cei în vârstă, mergem şi aşa, cum este...

Sandu şi-a prins capul în palme, şoptind ca pentru sine:- Doamne-Doamne... Parcă toţi suntem de o croială, vorba ceea – „ţesuţi pe aceeaşi

spată”, dar cât de diferiţi, totuşi. Unii te omoară fără nici o pricină... Alţii te salvează... Şi nici bani nu-ţi iau...

Simţi un îndemn să se repadă şi să-l îmbrăţişeze. Şi să strige în gura mare: „Iată că mai suntem şi astfel! Nu numai altfel!”... Se interesă ce limbi vorbeşte. Medicul zâmbi şifonat.

- Parcă nu ştii cum studiem noi limbile străine? Cu rusa nici o problemă... Apoi niţică franceză... Niţică engleză... Atât...

51

- Hamal în port aţi accepta să lucraţi? Se plăteşte bine, în comparaţie cu alte munci...- Nu contează ce fel de muncă, numai banul să iasă. Doar nu mă duc pentru totdeauna.

Un an, cel mult doi. Apoi revin. La familie... Acasă...- Ar trebui să luaţi nişte lecţii de spaniolă. Pentru noi e destul de simplu. Vă recomand

o familie minunată, care se trage din foşti emigranţi ruşi. Îşi mai cunosc limba şi tare se bucură când au cu cine să se întreţină în rusa străbunicilor lor care au emigrat în Spania pe la începutul secolului trecut. El e funcţionar cu influenţă în portul din La Coruna, un oraş simpatic din nordul Spaniei... Vorbesc neapărat cu el. Are să vă facă şi o invitaţie... Ca să puteţi pleca legal...

Medicul Andrei Moraru simţi acelaşi imbold ca şi Sandu acum câteva clipe: să se repadă şi să-şi îmbrăţişeze interlocutorul. Se stăpâni. Rosti îngândurat:

- Da... Adevărat vorbeai... Parcă am fi ţesuţi toţi pe o spată... Suntem, însă, diferiţi. Uneori chiar incredibil de diferiţi. Dar acum, iata şi mica mea surpriză... O am la mână de ieri, dar am răbdat până azi. Vroiam să văd rezultatul tratamentului... Mă bucur că e reuşit... Surpriza mea e că am găsit-o, până la urmă, pe bunica Irinei Blajinu... Anume ea m-a întrebat dacă nu cumva e vorba de Alexandru Basarabu... Deaceea te şi întrebasem deunăzi din ce sat eşti... Când a auzit că eşti din Urzica, a exclamat cu o bucurie nestăpânită că da, acesta eşti tu. Ieri ne-a trimis acest plic. Aici e carantină. Intrarea străinilor e strict interzisă. A promis că trimite un băiat... Ea e cam bolnavă... Dar aşteaptă să o suni neapărat...

Îi înmână plicul, se îmbrăţişară... Medicul îşi privi ceasul:- Aoleu! Fug imediat! Mă aşteaptă acasă trei guri... Căci Turturică ăla micu are cea

mai mare gură. Fug la magazin... Şi mă apuc chiar de azi de spaniolă... Am un vecin care o vorbeşte. Îl mai exploatez şi eu... Că el îşi permite din când în când... Atunci când mă pricep. Pa! – şi o luă iute din loc.

* * *

Zgomotul paşilor grabiţi ai medicului demult se stinsese, iar Sandu mai rămânea cu privirea ţintită la uşa prin care dispăruse. Gândurile care-l podideau îl ţineau ca înţepenit. Repeta concluzia care şi-o făcuse nu azi şi nu ieri. „Cât de asemănători sunt oamenii, ca seminţie! Şi cât de diferiţi sunt ca esenţă!” Se gândi brusc la sine. De ce e aşa cum este? Diferit de alţii? Cu apucături adesea oarecum necugetate? Cu iz de egoism? Cu alură de luptător, în căutarea dreptăţii. Dar, în esenţă... Cum e în esenţă, oare? El, cel adevărat?! Cum e? De ce acum câteva clipe s-a ferit să-i dea salvatorului său o adresă mult mai dătătoare de speranţă? Cea a Oliviei... Doar ea, ca medic, cu funcţie de răspundere la spital, ar putea să-i ofere ajutor în cadrul profesiei. De ce nu i-a vorbit? De unde acest soi de egoism straniu şi aiurea? În mod fulgerător, episodul cela din oraşul La Coruna i se derulă în memorie... Şi-l mai amintise, în glumă, şi în acea noapte nemaipomenită petrecută cu Irinuţa... Şi iată, acuma, când domnul Moraru i se adresă cu acea rugăminte...

...Iat-o păşind îngândurată pe aleea din preajma portului maritim unde-şi avea el slujba de hamal. Leită ea! Un îndemn nebun de a se repezi spre ea şi a o înbrăţişa strigându-i - Bun venit, dragostea vieţii mele! - puse stăpânire pe el. Dar, lucru ciudat, picioarele îi înţepeniră şi

52

o toropeală bruscă îi întunecă vederile. Închise ochii, cuprins de senzaţia că se cutremură pământul, gata să se năruie pe pavajul neted. Simţi, însă, cum cineva i-a sărit în ajutor şi a şoptit ca prin vis – chiar eşti tu? A auzit, însă, o voce străină într-o limbă străină: „Vă simţiţi rău? Ce s-a întâmplat? Faceţi câţiva paşi… Aşezaţi-vă pe banchetă!” Deschise ochii şi o privi nedumerit, dar şi cu un sentiment de ruşine pentru slăbiciunea sa atât de stranie şi de infantilă. Şi fiindcă spaniola abia o deprindea, şi-a cerut scuzele de rigoare în engleză. După aceea, ori de câte ori îşi aminteau de ciudata lor întâlnire, râdeau cu poftă, dar conversaţia au continuat-o mereu în cele două limbi: ea în spaniolă, el în engleză. O chema Olivia. Lucra în calitate de medic la un spital. Trăise o poveste de dragoste destul de banală, oarecum asemănătoare cu a sa. N-au avut nevoie de prea mult timp ca să ajungă la concluzia că pentru a însuşi mai bine şi mai rapid - el spaniola iar ea engleza - ar fi natural să-şi închirieze în comun şi o garsonieră...

Totul mergea parcă bine, ca la tinerii îndrăgostiţi. Şi cine ştie, poate că acea întâlnire ar fi putut constitui un frumos prolog al unei vieţi conjugale durabile, dacă nu interveneau anumite circumstanţe...

Înfăţişarea ei asemănătoare cu a Irinuţei suflă de pe tăciunii în mocnire a primei sale iubiri spuza de cenuşă aşternută de timp şi sentimentul cela retras în matricea fiinţei umane, despre care pomenea domnul Moraru, răbufni cu încăpăţânare, contrar străduinţei stăpânului de a o ignora, fie şi din simpla ambiţie bărbătească. Se înarmase şi cu argumente forte: acea palmă la amintirea căreia îi mai arde obrazul, noianul timpului ce s-a scurs de la ultima lor întrevedere, acest suflet salvator ce-i apăru întâmplător în cale...

Şi totuşi... Acea memorie ascunsă ce scapă de sub controlul voinţei noastre e de regulă mai puternică, mai insistentă, mai nemiloasă cu noi înşine. De câteva ori, în momentele cele mai dulci ale relaţiei lor, rosti numele Irinuţei… Odată, a hotărât să nu-şi mai ascundă trecutul, să nu inventeze nimic. I-a spus Oliviei adevărul. Ea respiră adânc, oarecum compătimitor, păstrând îndelung tăcerea...

- Da... - zise Olivia într-un târziu. - Prima iubire... Poate oare exista un sentiment mai pur, mai sincer, mai înălţător?! Crezi că pe mine m-a ocolit acest sentiment? Crezi că nu lupt şi eu cu el? Ca să scap de această primă iubire, m-am şi căsătorit. Cu toată ceremonia, la Oficiul Stării Civile. Cu ştampilă şi inscripţia respectivă în acte, nu aşa precum cu tine...

- Şi n-ai mai reuşit să scapi de acel sentiment?- Ba da... însă numai pe jumătate... Dacă iubirea poate fi secţionată în segmente... pe

care să le distribui după buna ta voinţă...- Şi care-i cealaltă jumătate? Că nu prea înţeleg...- Ar fi acea care să aibă forţa să acopere partea învinsă, cea deşartă… Am divorţat...

Nu mai eram în stare să mimez, să-mi mint soţul – de altfel, suflet blând, mărinimos, trăind un sentiment sincer faţă de mine... Iată, asta-i povestea. Suntem, vasăzică, ambii trecuţi prin încercări asemănătoare... Sau poate atinşi de aripa aceluiaşi blestem... Ar fi un motiv de sprijin reciproc cel puţin până unul dintre noi recucereşte acea parte pierdută...

- Dar prima dragoste? Mai ştii ceva de ea? Eu, bunăoară, habar nu am pe unde o fi fiind. Şi niciodată n-am să mă interesez, fiindcă niciodată n-am să revin la ea! Ce-a fost-a fost!

53

- Nu zi « niciodată »... Omul poate să-şi cunoască şi slăbiciunea şi forţa. Dar nu ştiu de poate fi stăpân deplin pe ele vreodată... Povestea mea e mai tristă. Prefer s-o tac. Hai să ne fim bun sprijin unul altuia, din moment ce întâmplarea ne surâde... Parcă pomenise într-un ceas rău despre o eventuală întâmplare. Căci aceasta nu se lăsă aşteptată prea mult. Probabil că viaţa omului e constituită dintr-un şir de întâmplări mari şi mici, unele dintre care – nu e neapărat cele mari! – au menirea să devină decisive pentru viaţa întreagă... Era zi de odihnă. Se plimbau pe acea alee care-i întâlnise. Când ajungeau la acel loc, îşi aminteau - a câta oară ? – de primele lor clipe, jucându-le şi făcând haz. La un moment dat, observaseră un spectator curios. La vederea lui, Olivia rămase surprinsă, aproape ca şi Sandu în clipa în care o întâlni prima dată... Spectatorul era fosta-i iubire pe care i-o furase chiar buna sa prietenă… Nu mult după acea întâlnire, Olivia i-a spus că şi-a găsit jumătatea pierdută. S-a răzbunat pe fosta-i pretenă şi a revenit la prima-i dragoste. Asupra lui Sandu, vestea avu efectul unei lovituri de ciocan în moalele capului. Altădată reacţia i-ar fi fost promptă, în cunoscutu-i stil de bătăuş. Acum, nu că ar fi fost cu totul altul, nu-nu. Bătăuşul din el nu se mistuise, nu dispăruse nicăieri. Pur şi simplu ragila realităţii prin care-i fusese dat să treacă îi mai domolise vâlvătăile furiei nestăpânite. O privi lung, în tăcere, cu o expresie ciudată pe chip. Parcă-i zâmbea, şi totodată parcă o întreba: „Ce-ai spus? N-am auzit bine”... Sau chiar o dispreţuia... Olivia n-a putut rezista acelei priviri şi s-a grăbit să rostească rugător:

- Mă ierţi... Dacă poţi... - Pentru ce-ar fi să te iert?... - se pomeni că rosteşte cu totul altceva decât ce i se zbătea în acea clipă în scăfârlie. Şi adăugă iarăşi nu ceea ce-i colcăia în tidvă: - Atâta doar că s-ar fi cuvenit să mă anunţi că ai să lipseşti două nopţi. Să nu-mi ies din minţi la gândul că s-a întâmplat ceva rău cu tine. Tace telefonul de la serviciu... Tace mobilul... – Surâse. - De fapt, e un lucru firesc, slavă Domnului... Aşa şi trebuie să înceapă orice lună de miere... Felicitările mele... Fii măcar tu fericită cu adevărat... Dacă nu ni-i dat să fim ambii... Olivia rosti îngândurată:

- Da... Fericire... Sfânta fericire la care tindem mereu, ne zbatem şi chiar ne batem pentru a o avea, devenind de cele mai multe ori ridicoli în această ambiţioasă încăierare cu noi înşine. Căci cine ar şti să spună - ce e fericirea? Iată, dacă te-aş întreba, căci ai pomenit de fericire - Ce înseamnă? Cu ce se măsoară?

- Asta-i treaba savanţilor în domeniu, a psihologilor. Pentru mine principalul e s-o simt. Precum simt şi rămân fascinat de aroma unei flori. Probabil, aş deveni fals dacă aş încerca să exprim în cuvinte acea fascinaţie.

- Ei vezi?... pe mine, însă, mă provoci...- Am făcut doar o constatare...- Despre „luna de miere” - tot costatare e? Sau...

- De ce „sau”?! Îl întâlneşti întâmplător în plină stradă, rămâi tablou câteva clipe, apoi te desprinzi de braţul meu şi, după ce-l întrebi uluită, cu voce schimbată, de unde s-a luat prin părţile acestea, mi l-ai prezentat şi m-ai prezentat. Apoi ţi-ai cerut scuze de la mine că mă părăseşti, ai plecat cu el şi te-ai pierdut două zile şi două nopţi – de fapt, pentru mine, o întreagă veşnicie! – deşi m-ai asigurat că revii imediat. Ai doar o vorbă cu fosta-ţi mare

54

iubire... Ce era să cred? Colegii de spital nu ştiu pe unde te-ai pierdut, telefoanele – mute... Uşa încuiată... Îţi imaginezi starea mea? La ce era să mă gândesc?

- Precum ai şi spus, că am intrat în luna de miere. - Ţi-am spus-o acum, când te-am văzut vie şi nevătămată... Şi dacă nu mă înşeală intuiţia – chiar fericită. Şi-mi pare bine că te văd vie şi fericită... Deşi simt că sentimentul care-ţi înfloreşte pe chip nu-mi aparţine... Sunt nevoit deci să constat că acest frumos sentiment indică un început de „lună de miere”... Îl priveşte lung, ba cu zâmbet pe chip, ba îngândurată, apoi îl apucă de braţ şi-i propune să meargă „acasă”, adică în odaia lui, care le-a fost leagăn de dragoste mai multe săptămâini. Păşind pragul, învălui odăiţa cu o privire mai mult de amfitrioană decât de musafiră, aranjă din câteva mişcări patul lăsat în dezordine de stăpân, prea poate toate aceste zile cât ea a lipsit, apoi se aşeză în fotoliul de lângă fereastră, îi făcu semn să ia şi el loc pe scaunul din faţă şi rosti întrebarea, atât de firească pentru ea şi atât de ciudată pentru el:

- Ţi s-a întâmplat de multe ori să lupţi cu tine însuţi şi să nu ieşi învingător?- Cum adică, cu mine însumi?! Totdeauna am luptat cu alţii. Căci alţii îmi erau şi-mi

sunt adversari şi chiar duşmani! Dar... Cu mine însumi... De ce?! La ce bun?!- Ferice de tine... Deşi... N-aş prea crede... Poate că norocul te-a ferit de contextul

meu...- Care context? Nu cumva e vorba de excesul de...- Te rog! Te implor! - s-a grăbit să-i curme vorba. - Aceste două zile şi două nopţi mi-

au fost nu „de miere”, cum ai putea crede... ci „de fiere”. De coşmar... - Din cauza lui? Pentru asta a venit? Să te şantajeze? Hai, merg cu tine – se şi ridică de

pe scaun cu pumnii gata de încăierare.- Aşează-te... – îl rugă ea cu glas obosit. – Adversarul cel mai redutabil în viaţa omului

se află în el însuşi... Dacă pricepi ce vreau să spun...- Nu prea...- Fie... Am să-ţi lămuresc, lucru care n-ar trebui, de fapt, să-l fac...- De ce? – se miră Sandu.- Aş putea să par nu numai naivă ci şi oarecum aiurea.- De ce crezi aşa? Mă ai de...- Doamne fereşte! Pe mine mă am. Căci cu mine se întâplă ceea ce se întâmplă. Şi

dacă eu însămi nu mă pot înţelege, ce şanse ai tu să mă înţelegi? Aceste zile şi nopţi au devenit un coşmar pentru mine tocmai pentru că mă gândeam cum am să dau ochii cu tine, cel care, într-un sens, mi-ai fost salvator... Da-da... Nu mă privi aşa. Tu ai fost acela care zi de zi, noapte de noapte, ai reuşit să surpi o temelie veche care-mi compromitea viitorul...

- Ai putea să fii mai explicită?- Bine... Numai că în acest caz am sa fiu nevoită să repet câte ceva din cele ce le

cunoşti deja. Precum îţi spuneam, am fost trădată în aceeaşi clipă de doi dintre cei mai apropiaţi prieteni. Ea, cea cu care am împărţit încă din copilărie totul, dar absolut totul, şi faţă de care n-am avut niciodată nici o umbră de secret... Şi el, cel de care m-am îndrăgostit ca o smintită, ca o nebună! Ne pregăteam deja de nuntă. Şi când colo, aflu că ea, după o ceartă cu prietenul ei, cu care de altfel, urma să se căsătorească, ba chiar ne gândeam să ne facem nunţile împreună, mi-l înhaţă de soţ pe al meu... Pentru mine, lovitura a fost prea dură şi

55

insuportabilă! Ca să nu-mi ies din minţi, am cedat în faţa insistenţei unui coleg de clasă care mă curta de mai mulţi ani. Băiat simpatic, modest, capabil, devenit bun specialist în electronică, dar necăsătorit încă. Flăcău tomnatic, cum s-ar zice, se afundase în ştiinţele astea noi şi se vede că uitase că ar fi bine sa-şi înjghebe o familie. Nu ştiu de unde a aflat de drama mea şi mi-a întins mâna, convingându-mă că are să-mi fie suflet fidel câte zile îi va dărui Cel de Sus...

- Şi nu s-a ţinut de cuvânt?- Ba da! Eu am fost cea cu cererea de divorţ. I-am mărturisit sincer: familie adevărată

n-o să putem face...- De unde atâta siguranţă categorică?!- Pomeneai de luna de miere. Da, e logic şi firesc să existe. Eu însă, avându-l pe el

alături în patul conjugal, îmbrăţişându-l, în adevăr îl simţeam pe trădătorul meu care în acel timp era împreună cu fosta-mi prietenă. Aşa am dus-o o săptămână, două, o lună, două... La jumătate de an, i-am destăinuit soţului tot adevărul. Când te-am întâlnit, m-am bucurat. Mi-am zis: acesta-mi va fi salvatorul. Chiar de nu vom face familie, mi-l va îndepărta din suflet pe trădător...

- Ai dat greş şi de astă dată? Te-ai înşelat... Nu?- Şi da, şi nu...- Cam cum vine asta – şi da, şi nu?- Iată aşa! E stupid, desigur, dar adevărat. Şi poate, într-un anumit sens, şi logic...- Adică...- Cu tine începuse să se repete povestea veche...- Serios?!

- Din păcate, da. Însă ar fi existat o speranţă. Căci încetul cu încetul Pablo al meu, aveam impresia, se tot îndepărta. Te îmbrăţişam mai mult pe tine decât pe el. Atunci când se întâmpla să apară, ştii ce făceam?

- Ce anume? - Deschideam larg ochii ca să mă conving de prezenţa ta reală. Astfel îl alungam. Îţi făceam mai mult loc ţie. Până...

- Până?- Până ai venit tu să răstorni toate cele obţinute...- Eu?! Cum? Când? În ce fel anume?

- Când mi-ai şoptit la ureche, în cele mai dulci cu putinţă clipe, când fosta-mi dragoste era deja departe-departe iar tu-mi erai cel real, cel drag sufletului...

- Cu ce? Prin ce?- Mi-ai rostit la ureche nu numele meu, ci pe al ei... Da-da, pe al Irinuţei tale...

- Serios? O fi fost o prostie. Nu am fost împreună niciodată. Să mă gândesc la cea care m-a pălmuit şi mi-a întors spatele şi care demult e căsătorită şi umblă pe undeva prin lume, ca şi mine, numai că nu de una singură, ci cu familia?... O fi fost ceva maşinal... O prostie... Atât! Te asigur!

- O! Te rog! Nu mă asigura! Şi nu te minţi pe tine însuţi... Îţi spuneam – uneori cei mai îndârjiţi adversari sau chiar duşmani ne suntem chiar noi înşine. - Deaceea m-ai întrebat cu cine am mai făcut dragoste şi despre celelalte nu m-ai întrebat mai mult. Iar despre Irinuţa te tot interesai...

56

- Ştiam şi simţeam, ea e între noi. Şi el, Pablo, trădătorul meu se tot ascundea după ea, dar nu pleca...

- Iar acum iată că a venit în carne şi oase. Şi se căieşte, îţi cere iertare... Nu-i aşa? - Aşa e. Dar nu asta m-a ţinut ostatecă, zăvorâtă aceste două zile şi două nopţi, cu propria furtună sufletească în dezlănţuire nebunatică...

- Te gândeai la ea, la fosta-ţi prietenă, cum să faci ca să-i dai o lovitură cât mai dureroasă... Ca răsplată... - Nu neg, şi la asta m-am gândit... Însă altceva mă ţinea în frâu. Într-un neostoit frământ cu o singură întrebare ce-mi răsuna întruna şi ecoul căreia mi se mai tălăzuieşte prin pustietatea sufletului: cum să dau ochii cu tine? Doar tu-mi erai unica speranţă, acel sprijin care să mă ajute a mă detaşa de acel trecut al meu, adică de mine însămi...

- Şi acuma, în sfârşit, ţi-ai luat inima în dinţi ca să vii şi să-mi spui că întâlnirea noastră întâmplătoare de care ne bucuraserăm ambii şi chiar o socoteam un dar al destinului, într-o clipă s-a risipit. Aşa e?

- Aşa e şi nu chiar aşa...- Adică...- Am venit să-ţi spun adevărul... Cu speranţa că mă vei înţelege... Fiindcă eu nu mai

sunt eu însămi... Nu, nu aiurez. Lupt cu mine însămi şi nu mă pot învinge.- Şi care ar putea să fie ajutorul meu?!- Simplu şi de mare preţ... Nu numai pentru mine...- Şi pentru el, clar lucru...

- Nu-nu... Pentru noi amândoi... Pentru mine şi tine... Te rog, nu mă privi aşa... Nu, nu aiurez, deşi ceea ce am să-ţi spun seamănă mai mult a aiureală decât a adevăr. Te implor, ascultă-mă. Eşti unicul căruia aş putea să mă destăinui. Căci eşti unicul în faţa căruia mă simt vinovată şi tot unicul care mi-ai insuflat speranţa că aş putea ieşi din mrejele în care mă împotmolisem...

- Mreje în care ai şi rămas împotmolită, nu-i aşa?..- Pe de o parte da... Pe de alta nu prea...- Ferice de cei pentru care viaţa, destinul, norocul sunt din mai multe părţi. Nu-ţi

convine una, îi întorci spatele şi te răsuceşti spre alta, convenabilă...- Fie precum zici... Te rog, niţică răbdare... Ascultă-mi adevărul... Da-da. Fiecare

suflet îşi are adevărul său aparte pe lângă cel comun... În clipa când l-am văzut în faţa noastră pe trădătorul iubirii mele cele mari, am avut o pornire instinctivă să mă năpustesc asupra lui şi să-l sfâşii... Dar am avut senzaţia că tu m-ai strâns de braţ de parcă-mi şopteai: „Fii cuminte şi înţeleaptă!” Şi te-am ascultat. Mi-am zis: „Lasă că rămânem în doi şi-ţi arăt eu şi dragoste, şi trădare... Permite-mi să nu intru în detalii... M-am pomenit ca trăsnită în moalele capului: eu nu mai eram eu, cea de totdeauna. În loc să-l iau la pălmuit... sau, cel puţin, să-l apostrofez cu cuvintele pe are le merită, am simţit un îndemn să-i cad la piept... Să-l îmbrăţişez... Să-i cer un sărut din cele de pe timpul iubirii noastre. Abia de m-am stăpânit, şi tot datorită ţie. Căci simţisem cum mă strângi de braţ sfătuitor: „Fii înţeleaptă”. I-am ascultat în tăcere povestea trădării, scuzele şi rugăminţile de iertare. Şi atâta i-am spus: „Am să văd... Trebuie să chibzuiesc... să analizez... Vino peste o săptămână, sau peste o lună...”

- Dar el îţi dădea târcoale zi şi noapte...- De unde ştii?

57

- Păi, neştiind ce se întâmplase cu tine, mai dădeam şi eu prin acea mahala... Şi-l vedeam stârcind pe acolo...

- Iată cum... Vasăzică, faptul că mă gândeam mereu la tine, adică la noi, nu era întâmplător.

- Şi ce folos? Fiindcă simt că ai veni nu să ne împreunăm vieţile, ci să ne zicem „Adio”. Aşa simt. Sau mă înşeală intuiţia?

- Aş vrea să te înşele! Cât de mult aş vrea! Ştii cine s-a băgat între noi să ne despartă?- Au fost şi dintre aceştia?- Din păcate sau poate din fericire... Este greu de spus acum. Timpul o va arăta...- Şi cine-s aceştea, dacă nu e secret?- Oricât de ciudat ar părea, chiar noi înşine. Şi tu, şi eu... Dacă nu-mi şopteai la ureche

în una din clipele noastre cele mai fericite numele – nu, nu pe al meu, cum ar fi fost firesc şi logic să se întâmple, ci pe al Irinuţei, prea poate că în aceste două zile şi nopţi de luptă cu mine însămi reuşeam să obţin victorie... Dar aşa... Ori de câte ori încercam să decid – să-l refuz pe cel de m-a trădat, să-i hotărăsc să-mi uite numele precum i l-am uitat eu, şi să-l blestem cu ură, poate chiar neomeneşte, imediat în urechi îmi răsuna glasul tău blând, mângâietor şi dulce, rostind numele Irinuţei... Mi-i ruşine să recunosc, dar nu rareori l-am rostit şi eu pe al lui Pablo, numai că nu cu voce tare... Vasăzică noi, ca jumătăţi de cuplu, nu suntem în stare să formăm un tot întreg... Continuăm să rămânem departe unul de altul... Jumătăţile noastre ne aşteaptă undeva în altă parte... De ce să ne minţim reciproc şi pe noi înşine? În aceste două zile şi două nopţi nedormite şi nemâncate, tot pregătindu-mă psihologic de clipa când îmi va apărea în ochi să-l pălmuiesc, să-l scuip şi să-i întorc spatele blestemându-l, mereu mă vedeam îmbrăţişându-l. Probabil, în sufletul nostru există o anumită forţă ce nu se supune voinţei noastre... Vreau să cred că sufletele îşi găsesc mai uşor unda comună decât cugetele... Sufletul e mai greu să-l convingi prin vorbe. Iată de ce am venit atât de greu la tine. Ştiind că am să-ţi rănesc dacă nu sufletul, cel puţin demnitatea de bărbat. Ştiu că nu meriţi gestul meu. Nu meriţi să fii abandonat. Cu atât mai mult, nu meriţi să fii trădat. Nu te abandonez! Nu te trădez, ferească sfântul. Puteam să nu vin. Să plec cu dragostea mea şi să uit calea spre această uşă.

- De ce n-ai făcut-o? Poate îmi era mai uşor pe suflet... M-a mai trădat una... Nici prima şi, la sigur, nici ultima... Dar aşa... Nu te pot blestema că mă părăseşti... Ba mai mult, sunt sigur că nici de uitat n-am să te pot uita uşor. - Sunt sigură, ai să o găseşti pe Irinuţa ta... Şi eu cu Pablo al meu vă vom aştepta în musafirie... Sandu schiţă un surâs ironic.

- Draga mea speranţă pierdută ce-mi eşti... Irinuţa m-a părăsit în clipa în care m-a pălmuit. Chiar prin acea palmă. E căsătorită, plecată şi ea în lume, numai că nu de una singură, precum eu, ci cu soţul... Ea şi-a găsit demult jumătatea. Nu ca tontul de mine.

- Şi dacă nici jumătatea ei nu constituie un tot întreg cu cea a soţului? Nu admiţi ideea? Dacă şi ea se gândeşte azi la tine şi îşi blastămă acea palmă pe care ţi-a aplicat-o, sunt sigură, nu din ură, ci din puritatea ei juvenilă... Te sfătui – caut-o... Sufletele au proprietatea să comunice fără aprobarea noastră. Ţine legătura cu baştina. Ea are să vă reîntâlnească. Mai devreme sau mai târziu... Ţi-o doresc din suflet. Şi vă aştept în musafirie...

58

…Telefonul din salonul medicului salvator a zbârnâit strident şi Sandu a tresărit, revenind din amintiri... A ridicat receptorul, dar corespondentul închisese deja. Aruncă o privire spre uşa care-l înghiţise nu demult pe stăpânul salonului şi-şi zise cu regret: de ce nu i-a propus adresa Oliviei? Din egoism? Uitase? Doar ea ar putea să-i fie mai utilă. Poate chiar la spitalul unde lucrează ea... Da-da, îi va da neapărat adresa. Şi o rugăminte în scris. Cu un sentiment de satisfacţie, de parcă i-ar fi rezolvat deja rugămintea salvatorului său, puse mâna pe unul din plicurile din faţa sa.

Stătu îndelung cu acel plic destul de plinuţ, pe care în loc de adresă era scris doar numele său, cu litere mari chirilice: Pentru Sandu Căruntu-Basarabu. Citi de câteva ori buchiile ce i se păreau nepotrivite pentru numele său şi-şi zâmbi cu amărăciune: „Iată, forţa deprinderii... Se culcuşeşte străinul lângă tine şi tu, fără să-ţi dai seama, în loc să-l ţii la distanţă, te pomeneşti că-l mângâi cu obişnuita blândeţe caracteristică neamului, fără să-ţi dai seama că acel străin linguşitor ţi se bagă sub piele şi-l dă afară pe propriul tău confrate... Aşa e cu Alfabetul... Aşa e cu Limba... Aşa e cu Istoria... Aşa e cu Poporul... Aşa e cu Libertatea... Aşa e, în sfârşit, cu Adevărul nostru basarabean...

Dar ce adevăr l-o fi aşteptând oare în acest plic grosuţ? O surpriză plăcută? Mai pot exista în viaţa lui şi de acestea? Sau o continuă deziluzie? Ce o fi fiind cu Irinuţa lui? E în viaţă? Asta e principalul! Restul e secundar... Căci în viaţa aceasta multe se pot schimba. Principalul e să dispui de ea, să o ai la îndemână, această viaţă... Şi să vrei... – da-da, să VREI!!! – s-o trăieşti cu rost, din plin... Să n-o spulberi prin deşerturile harţuirilor ieftine, false, înşelătoare... Ce-o fi oare în acest plic ce poartă numele său îmbrăcat în haină străină, cu pretenţie veche de a fi naţională! Bucuria, rostul viitorului său, al vieţii ce-l aşteaptă? Sau...

Îl desfăcu atent, de parcă avea de-a face cu o mină gata să explodeze din clipă în clipă... Scoase o foaie împăturită şi un plic... Desfăcu nerăbdător foaia. Era scrisă cu aceleaşi litere ruseşti, îngrijit şi caligrafic, ceea ce-i înlesni lectura.

„Dragă Săndel! Îmi cer scuze că te numesc aşa, dar îmi amintesc că aşa îţi zicea bunica atunci când vă duceam împreună la grădiniţă, apoi şi în primele clase, bunica pe tine, eu pe Irinuţa... Mergeaţi de mânuţă, iar noi, din urmă, vă admiram. „Ce pereche ar putea fi” – rostea una dintre noi şi cealaltă numaidecât răspundea: „Da, ce crezi?” Când aţi mai crescut şi nu era nevoie să vă însoţim, ne bucuram că tot împreună plecaţi şi împreună vă întorceaţi... Şi azi mă gândesc cu mintea asta proastă a mea, dacă nu mă încăpăţânam să-mi educ nepoţica după legile nescrise, din bătrâni, cărările nu vi se mai despărţeau... Şi destinele voastre ar fi fost altele. Şi tragedia v-ar fi ocolit... Dar bine e totuşi aşa. Că n-ai nimerit şi tu printre cei omorâţi în noaptea de groază... Irinuţa te-a căutat... Apoi ţi-a făcut... De fapt, ştii, împreună, ţi-am făcut masă de pomenire... Dar mă opresc aici. Irinuţa, probabil, o face mai bine în răvaşul ei pe care l-a transmis ieri prin Sănduţ, poştaşul nostru şi purtătorul nostru de grijă, mai ales de când blestemata de radiculită m-a ţintuit la pat. Mă bucur, dragul meu, dragul NOSTRU Săndică, de vestea asta nemaipomenită - că eşti viu! Cum ieşi din spital, vii la mine acasă. Îţi scriu şi adresa, şi numărul telefonului. Ne închinăm până la pământ domnului doctor care ne-a căutat şi ne-a adus marea bucurie. Sunt şi OAMENI printre NOI! Şi încă ce OAMENI! Să le dea Dumnezeu sănătate. Şi mă ierţi că-ţi scriu cu litere străine... Cu ale noastre – mi-i ruşine să recunosc! – fac prea multe greşeli. Mai cu seamă, buchiile străine mi se furişează pe neobservate în cuvinte, ca nişte venetici

59

nepoftiţi... Mă ierţi, te rog. Şi te aşteptăm cu nerăbdare! Poate şi cu Irinuţa s-a termina totul cu bine...”

„Ce s-o fi întâmplat?!”- se înrebă cu nelinişte Sandu. Prinse să deschidă plicul cu mişcări grăbite, nerăbdător. Degetele-i tremurau iar plicul parcă i s-ar fi împotrivit – plesnea, se rupea, nu se dezlipea. Dar când se văzu cu cele câteva foi despăturite, închise fără să vrea ochii. Dacă acolo?... – Nu vroia să-şi termine gândul. Îşi dădea prea bine seama de naivitatea gândului şi gestului său. Deschise ochii şi-şi roti privirea - nu l-a observat nimeni? N-avea cine... A respirat uşurat şi a pornit să citească, să asculte monologul celei dispărute din viaţa lui, dar care, iată, se dovedea a fi singura jumătate ce se potrivea pentru a forma cu jumătatea lui un tot întreg…

Prima dată citi scrisoarea Irinuţei în galop, de parcă ar fi fost ameninţat că iată-iată cineva i-o smulge din mână. Vroia mai repede să afle totul ce-i comunica ea, ce e cu ea... A doua oară - o citi aproape pe silabe, de parcă vroia să-i audă şi glasul. Prinse a i-l auzi cu adevărat atunci când, terminând ultima frază, îşi lăsă fruntea fierbinte în palmele cu foile răvaşului larg desfăcute. De parcă şi-ar fi culcat-o în palmele ei oblojitoare... Frazele ei vin năvalnice, nerăbdătoare, rupte din diferite pagini, ba de la mijloc, ba de la început, ba de la sfârşit, ca apoi să se întoarcă iar prin cele trecute deja... Şi Sandu le soarbe cu sete nepotolită, adunată clipă de clipă de când sfâşietoarea întrebare - „Unde-i Ea?” – a pornit să i se zbătă în sufletul hrentuit, în fiece celulă a fiinţei sale... Acum, iată, ştia... O avea în faţa ochilor strâns închişi: îi auzea vocea pripită, dornică să-i comunice dintr-o răsuflare despre toate celea...

„Te-am căutat chiar de a doua zi cum am scăpat...”. „Mă ierţi că n-am putut să te ajut cu nimic atunci când călăii mascaţi te loveau ca nişte sălbăticiţi – cu bastoanele, cu picioarele...”. „Când am să ies de aici... - ştii unde mă aflu? nu te speria: la casa de nebuni – atunci ai să le afli pe toate...”. „Te-am căutat pe la toate spitalele, pe la toate morgele. Printre cele câteva cadavre, încă neidentificate, nu te-am găsit, slavă Domnului...”. „La Urzica, bunicul tău nu ştia nimic de întâmplare. Nu i-am spus nimic”. „M-am gândit la ce e mai îngrozitor... La ceea de ce mă temeam mai mult – că te-au omorât în bătăile celea bestiale şi te-au aruncat într-o fântână părăsită, astfel încât nimeni şi niciodată să nu mai dea de tine...”

„Pe râncăul care şi-a bătut joc de mine în faţa ta nu l-am lăsat numai cu răzbunarea ta. M-am răzbunat şi eu. Pentru ce-au făcut cu tine... L-am aflat la spitalul lor... În salon lux... Nu mai era mascat: o faţă obişnuită, de om normal... Ca să vezi cât de înşelătoare poate fi înfăţişarea... Când m-a văzut, a tresărit. A dat să se ridice. N-a mai reuşit. I-am trântit peste mutra uluită vaza cu tot cu cele patru garoafe, câte se aduc la mort. A scos acelaşi răcnet animalic ca şi atunci când i-ai strivit „mândria bărbătească” pe care avuse obrăznicia să ţi-o etaleze... După câteva zile de arest şi interogări, m-au băgat aici... Căci eu insist: înainte de a mă judeca pe mine, să fie tras la răspundere el, pentru că şi-a bătut joc de mine şi te-a omorât pe tine... Şi ne-a distrus familia... Acea noapte şi acea zi petrecute împreună mi-au parfumat ca un balsam de poveste – şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul. Datorită faptului că am fost împreună, inimă în inimă... O stare de poveste sublimă... Vroiam să mor. Viaţa fără tine nu mai avea nici un rost. Comportamentul meu era adecvat stării în care eram. Iată de ce, probabil, mă aflu acum aici... Dar să ştii că sunt absolut lucidă. Şi viaţa din nou îmi este dragă... Ca în acea noapte... Şi în acea zi... Pentru că bunul Dumnezeu mi te-a întors de două ori: atunci când ne-a reîntâlnit la manifestaţiile din Piaţă, şi acum,

60

reînviindu-te şi readucându-ne împreună. „Nu ştiu ce pedeapsă mă aşteaptă. Dar sunt sigură: oricât de grea, oricât de lungă în timp ar fi, nu-mi poate ştirbi bucuria! Căci principalul e că eşti viu şi că suntem împreună... Pentru totdeauna... Pentru sufletele îngemănate, distanţa n-are nici o importanţă! Eşti de acord? Îţi aştept răspunsul cu nerăbdare, prin acelaşi Săndel care îmi cunoaşte „reşedinţa” şi ştie cum poate pătrunde aici la mine... A ta, Irina Căruntu”.

Îi ascultă glasul şi iarăşi parcurge textul cu privirea... Deodată îl trăsneşte o idee. Potrivi foile în plic şi-l slobozi în sân, smunci din cuier halatul şi boneta medicului, le îmbrăcă din mers şi coborî scările. În curte erau două vehicole. Se apropie de cel în care şoferul era la locul său, gata de drum. Intră şi ordonă:

- Mergem!- Fără asistent? – rosti nedumerit şoferul.- Fără! Ia-o mai iute din loc! – zise Sandu oarecum nemulţumit de întrebare. Apoi

adăugă: - În caz de necesitate, o să-mi fiţi chiar dumneavoastră asistent... Căci nu e vorba de ceva prea complicat...

- Aţi trecut de acum la „dumneavoastră”? – rosti uşor nedumerit şoferul. Nedumerirea i se accentuă când remarcă încălţările ciudate ale medicului, grăbit şi cam agitat, pe care nu-şi amintea să-l mai fi văzut aici, la „Urgenţă”.

Sandu amuţi pentru un timp. Se strădui să-şi înăbuşe reacţia la constatarea aspectului său de „medic”: era încălţat cu ciupicii de salon. Stângul l-a încălţat abia acum seara, după ce medicul Moraru i-a scos ghipsul. Rămase surprins: cum de n-a simţit durere când a luat-o din loc fără cârjă?

- Am trecut la politeţe fiindcă am observat că sunteţi mai în vârstă... Scuzele mele. Iar aspectul meu, – şi făcu semn la pantalonii sportivi şi la încălţările de salon, – este rezultatul grabei şi emoţiilor... Încă nu prea am experienţă... la acest soi de serviciu...

- Aşa am şi înţeles. Căci nu-mi amintesc să vă mai fi văzut... Dar nu mi-aţi spus încotro mergem...

- Nu v-am spus? – se miră „medicul”. – Dar văd că ţineţi direcţia corectă. Da-da, ieşim din oraş... La Costiujeni... Da-da! De ce ai oprit?

- Iară trecem la tu?!- Cer scuze. Emoţiile. Un caz ieşit din comun. Mână mai repede... Vă rog...- La „Urgenţă” toate cazurile sunt ieşite din comun. Altfel n-ar fi urgenţe...- Aveţi dreptate. Dar acest caz e cu totul neobişnuit... N-a mai existat, sunt sigur...- Cred şi eu... În cei douăzeci de ani de când îmi fac slujba aici, pentru prima dată aflu

că binecunoscuta instituţie de la Costiujeni are nevoie de ajutorul instituţiei noastre...- În viaţă, bădie, de toate se pot întâmpla. Chiar cazurile cele mai lipsite de sens...- Da... – rosti îngândurat omul de la volan. – În viaţă... Dar aţi putea să-mi lămuriţi ce

e viaţa?- Ce e viaţa? - rosti surprins cel de era văzut în rolul de apărător al celor căzuţi la

nevoie... – Dacă mă întrebaţi nu din punctul de vedere al medicinii, dar aşa am înţeles, apoi dumneavoastră ar fi logic să-mi răspundeţi mie. De pe culmea vârstei şi a experienţei...

- Care vârstă?... Care experienţă?.. Aşa s-ar părea... Cugetând logic. Dar când e vorba de viaţă, logica devine de cele mai multe ori o eroare... Da-da... Eroare, dragul meu... Precum oamenii doar la înfăţişare s-ar părea că sunt unii şi aceeaşi. Dar unde ai văzut doi inşi absolut

61

la fel în toate? Nici chiar gemenii nu coincid întru totul. Pe acelaşi pom, argument de clasa întâia, nu găseşti două frunze identice... Iar viaţa... Viaţa, în convingerea mea, e un fel de amăgeală... O încercare de minte a omului... Atât... A trecut ziua şi – gata! Nu-i. S-a dus în hău!

- Dar rodul acelei zile? Doar el rămâne?..- Care rod, dragul meu, care?- Să admitem... De ce, dar, muncim? De ce ne străduim? De ce ne contrăm? Ne

duşmănim şi chiar ne apucăm de piept, ba şi de gât?... De ce?- Asta ar trebui să te întreb eu pe dumneata. Căci eşti cu studii respective şi s-ar cuveni

să ştii mai bine...- Da... S-ar cuveni... Multe de toate s-ar cuveni să fie... Dar cum suntem noi înşine...- Iată ai şi închis cercul... – zise şoferul. - Cum suntem noi? Şi cum vrem să ne fie

viaţa? Şi de ce ne revoltăm amar atunci când constatăm că ne seamănă atât de mult?! De ce o vrem altfel de cum suntem? De ce o vrem schimbată fără a ne schimba noi înşine? De ce? Dacă viaţa n-ar fi o ispită... Iar ispita... O, ispita! Cum se joacă ea cu noi...

- Ca mâţa cu şoarecele?- O, dacă ar fi... Mâţa se mai întâmplă să fie sătulă... Sau şoarecele mai abil... Pe când ispita... Unii măsoară viaţa cu numărul anilor. Sau a bulendrelor acumulate. Sau a izbânzilor pe care le consideră drept scopul vieţii... Dar toate acestea rămân să fie în continuare doar ispite... Pe când viaţa e altceva: ea poate să se concentreze într-o singură zi, chiar într-o clipă supremă... Într-un sentiment ieşit din comun, capabil să-ţi domine şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul...

- L-aţi trăit, acest sentiment?- Cred că da...- Aţi putea să mi-l divulgaţi?- Ce rost are? Fiecare cu viaţa lui. Cu « sentimentul său suprem ». Şi-apoi nici timp nu

prea avem. Iată, am şi sosit...Sandu nu se grăbi să coboare. Închise ochii şi pe ecranul memoriei i se perindă

fulgerător întreaga-i viaţă, cu toate hăţişurile şi luminişurile acesteia... Şi deodată totul dispăru. Şi-n locul acelei imensităţi apăru chipul Ei. Şi acel sentiment care, ori de câte ori vroia să se statornicească undeva cu traiul, să înjghebe o familie, îi stătea de-a curmezişul şi-l îndemna, îl chema acasă, acel sentiment pe care nu şi-l putea lămuri, puse iarăşi stăpânire pe făptura lui.

- Domnule doctor... – şopti cu nelinişte şoferul. – Vi s-a făcut rău?- Nu-nu! – se grăbi să răspundă Sandu ruşinat parcă de starea sa neaşteptată: - Mă

luasem pe gânduri...- Despre ce, dacă nu e secret?- Despre viaţă... Şi despre acel sentiment...- E posibil aşa ceva? Concomitent?- Mă gândeam – ce face viaţa din om!... Şi ce face omul din viaţă!.. Iar acel sentiment

deosebit, unic în felul său, pentru mine personal include întreaga mea viaţă conştientă. Mulţi ani în şir m-am tot străduit să-l abandonez, să-l arunc din suflet, să-l înmormântez. Ambiţia mi-a fost mare şi categorică. Am apelat la început la păhărel... Apoi la tinere dintre cele mai uşor abordabile. Apoi mi-am căutat o dragoste pentru a forma, în sfârşit, o familie... Căci anii treceau.

62

- Ai găsit sau nu prea?- Ba da...- Şi sunteţi, deci, fericiţi?- Povestea mea e lungă... Dacă o rezum în câteva cuvinte, iat-o: de fiece dată când mi

se părea că, în sfârşit, totul merge bine, numaidecât intervenea un flecuşteţ care tulbura totul şi de fiece dată apărea acel sentiment, acel strigăt al sufletului. Să abandonez străinătăţile şi străinele şi să revin ACASĂ, la EA... Şi iată, acuma sunt în preajma ei...

- Cum adică?- Iată aşa... Te rog să mă aştepţi... Să NE aştepţi. Mă iertaţi că am trecut la „tu”. De ce

mă priviţi aşa? Mă socotiţi şi pe mine atins de demenţă? Mai ales în halul în care mă vedeţi...- De ce? Încă nu se ştie cine e mai tare atins, cei din această instituţie, izolaţi de lume,

sau noi, cei care ne socotim sănătoşi şi liberi... Diferenţa e una singură: ei se află în partea ceea de gard, iar noi – în partea asta. Dar dacă ar fi să chibzuim mai bine, am putea constata şi inversul... Te aştept... Şi nu te grăbi. Căci nu se ştie unde e mai sigur, mai ACASĂ, vorba dumitale, acel sentiment suprem. Principalul e să nu fie fals.

23 decembrie 2010 – 21 februarie 2011

63