lucrare_licenta_-2013(3)

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR-

CONTABIL CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ:

FINANŢE ŞI BĂNCI

LUCRARE DE LICENŢĂ

CONVERGENŢA ECONOMIILOR DIN UNIUNEA

EUROPEANĂ. CONSECINŢE PENTRU ROMÂNIA

Coordonator ştiinţific:

Prof. Univ. Octav Neguriţă

Absolvent:

Ghinea Gabriela

Constanţa

2013

2

CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................................................................4

CAPITOLUL I TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA POLITICILOR COMUNITARE.......................7

1.1. Competitivitate prin convergenţă şi coeziune. Tendinţe la nivel comunitar...............7

1.1.1. Piaţa internă, bază a competitivitaţii şi convergenţei.......................................8

1.1.2. Noua Strategie europeană pentru creştere economică - Europa 2020.............11

1.1.3. Priorităţi ale bugetului comunitar..................................................................13

1.1.4. Rolul politicii agricole comune în creşterea convergenţei şi a competitivitaţii

prin coeziune...................................................................................................................15

1.2. Orientări recente în politica UE de competitivitate şi coeziune...............................17

1.2.1. Flexibilizarea pieţei muncii............................................................................17

1.2.2. Politica în domeniul cercetării-dezvoltării şi a inovării.................................18

1.2.3. Politica industrială..........................................................................................20

1.3. Scenarii privind evoluţia viitoare a politicii de coeziune..........................................22

CAPITOLUL II CONTRIBUŢIA POLITICII DE COEZIUNE LA REALIZAREA

CONVERGENŢEI ÎN UE .........................................................................................28

2.1. Delimitări conceptuale..............................................................................................28

2.1.1. Convergenţă nominală....................................................................................28

2.1.2. Convergenţă reală...........................................................................................29

2.1.3. Coeziune economică şi socială (problematizări)............................................31

2.2. Analiza comparativă a impactului Politicii de coeziune la nivelul principalelor State

Membre beneficiare ........................................................................................................34

2.2.1. Coeziunea economică pe sectoare..................................................................35

2.2.2. Impactul implementării Politicii de coeziune asupra economiilor Statelor

Membre beneficiare ......................................................................................................38

CAPITOLUL III EFECTELE ADERĂRII LA UE ASUPRA ECONOMIEI DIN

ROMÂNIA........................................................................................................46

3.1. Efectele aderării la UE supra sistemului instituţional din România.........................46

3.1.1. Instituţii nou create în România corespunzătoare structurilor instituţionale

ale UE ...................................................................................................................46

3.1.2. Fragilitate instituţională..................................................................................49

3

3.2. Evoluţia indicatorilor macroeconomici din România în contextul aderării la

spaţiul comunitar.......................................................................................................51

3.2.1. Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici în România.......................52

3.2.2. Decalajele macroeconomice dintre România şi UE........................................66

3.3. Efectele aderării la UE asupra sistemului bancar naţional........................................71

3.3.1. Structura sistemului bancar românesc şi performanţele acestuia....................71

3.3.2. Politica monetară şi bancară promovată de Banca Naţională a României......77

CONCLUZII.............................................................................................................................79

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................88

Ghinea Gabriela Introducere

4

INTRODUCERE

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a fost

iniţiat pe considerente preponderent economice în anul 1951, între şase ţări europene (Belgia,

Germania de Vest, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După mai bine de şaizeci de ani şi

valuri succesive de aderare, UE cuprinde astăzi 28 de state membre, şi acoperă aproape întreg

continentul.

Ceea ce a început ca o uniune strict economică a devenit astăzi o " familie" de state

democratice care îşi unesc eforturile pentru pace şi prosperitate. UE este un organism

supranaţional, destinat cooperarii internaţionale, în cadrul căruia statele membre au constituit

instituţii comune, carora le-au delegat o parte din suveranitatea lor permiţând astfel luarea

deciziilor în domenii de interes comun la nivel european.

Despre Uniunea Europeană se poate vorbi mult, pe diferite teme. Tema lucrării de faţă

o constituie însă problematica convergenţei economiilor din UE.

În literatura economică, mai ales în cea privind integrarea economică şi globalizarea,

noţiunea de convergenţă ocupă un rol central în descrierea evoluţiei diferitelor sisteme sau

entităţi economice, în raport cu entităţile cele mai performante sau cu cele medii.

Studiul convergenţei economiilor din UE are în vedere descrierea modului în care

diferiţi factori şi mecanisme economice, sociale şi politice acţionează sau concură la atenuarea

unor diferenţe sau decalaje dintre statele membre. De asemenea, acest studiu are în vedere

apropierea nivelurilor indicatorilor economici, sociali, monetari, financiari şi de performanţă

ai ţărilor din Uniune, asigurarea reducerii decalajelor privind nivelul de dezvoltare, asigurarea

stabilităţii monetare şi financiare, precum şi apropierea sau compatibilizarea structurilor şi

mecanismelor instituţionale şi administrative ale ţărilor membre.

Cu alte cuvinte, convergenţa economiilor din UE înseamnă evoluţia acestora către

atingerea unei anumite ţinte comune. Drumul parcurs de fiecare ţară până la atingerea acestei

ţinte poate fi diferit, dar prin adoptarea acquis-ului comunitar, diferenţele de percepţie şi

implementare a politicilor ţărilor participante se reduc, iar parcursul comun, cu dificultăţile

inerente, grabeşte atenuarea diferenţelor dintre state.

Instrumentul comunitar prin care se promovează convergenţa economică este

reprezentat de politica de coeziune. Aceasta reprezintă una din politicile cele mai importante

şi cele mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul

său de reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni ale

Europei, acţionează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum: creşterea


5

economică şi sectorul IMM, transporturile, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea

şi formarea profesională, educaţia.

Pentru atingerea ţelului politicii de coeziune, statele membre şi regiunile au nevoie de

ajutor financiar important în vederea soluţionarii diverselor probleme structurale raspândite şi

a realizarii potenţialului lor de creştere. Aşadar, politica de coeziune economică şi socială a

Uniunii Europene este, înainte de toate, o politică a solidarităţii.

Prin fondurile sale de solidaritate, politica de coeziune contribuie la îndeplinirea

obiectivelor altor politici sectoriale ale UE – cum a r fi: politica agricolă comună, politica

socială, politica de protecţie a mediului. În plus, politica de dezvoltare regională este corelată

şi cu politica de extindere a UE, prin crearea fondurilor de pre-aderare PHARE, ISPA şi

SAPARD la care au acces ţările în curs de aderare şi prin care este sprijinită tranziţia acestora

la standardele UE.

Prin reducerea decalajelor existente între regiuni, politica de coeziune urmăreşte

îmbunătăţirea funcţionării Pieţei Unice Europene, precum şi oferirea de oportunităţi

economice menite să ajute persoanele să-şi folosească cunoştinţele în scopul consolidării

potenţialului de creştere economică a UE spre beneficiul tuturor. Acest lucru va genera o

creştere a bunăstării cu avantaje asupra întregii economii europene.

Fără pretenţia de a fi acoperit întreaga paletă de subiecte pe care le ridică convergenţa

economiilor UE, lucrarea de faţă îşi propune atingerea punctelor mai importante ale acestei

teme, apleacându-se totodată şi asupra consecinţelor aderării la Uniune pentru economia ţării

noastre. În acest scop, lucrarea de faţă este structurată pe trei capitole, astfel:

1. Primul capitol urmăreşte tendinţele în evoluţia politicilor comunitare, în ceea ce

priveşte competitivitatea prin convergenţă şi coeziune la nivel comunitar, orientările recente

în cadrul politicii de coeziune a Uniunii Europene, precum şi scenarii privind evoluţia viitoare

a acesteia.

2. Capitolul al doilea studiază contribuţia politicii de coeziune la realizarea convergenţei

în UE, atât la nivel conceptual, cât şi în ceea ce priveşte rezultatele în materie înregistrate

până la momentul actual.

3. Ultimul capitol are ca temă consecinţele politicii de coeziune asupra economiei din

România după aderarea la UE, cu referire în special la transformările din sistemul instituţional

şi bancar românesc precum şi evoluţia indicatorilor macroeconomici în perioada post-

aderare.

În finalul lucrării am punctat şi câteva concluzii asupra subiectului studiat, în special

asupra poziţiei României ca ţară de coeziune şi a consecinţelor ce decurg din aceasta.

Dedic această lucrare problemei convergenţei economiilor din UE, datorită


6

importanţei covârşitoare pe care acest proces o are asupra evoluţiei economiilor mai slab

dezvoltate din Uniune, între care se situează şi economia românească, şi mai cu seamă, asupra

calităţii vieţii a milioane de cetăţeni europeni.

Ghinea Gabriela Cap I Tendinţe în evoluţia politicilor comunitare

7

CAPITOLUL I

TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA POLITICILOR COMUNITARE

1.1. Competitivitate prin convergenţă şi coeziune. Tendinţe la nivel

comunitar.

Uniunea Europeană, privită ca unitate în diversitate, reprezintă, în ciuda denumirii de

"uniune" o entitate socio-economică şi politică în cadrul căreia disparităţile existente între

statele fondatoare încă din momentul constituirii acesteia s-au accentuat pe măsura creşterii în

intensitate a integrării şi a etapelor succesive de extindere.

Tratatele constitutive ale spaţiului comunitar, dar şi noul Tratat Constituţional pun

accentul pe "promovarea dezvoltării armonioase, echilibrate şi sustenabile a activităţilor

economice, un grad ridicat de competitivitate şi convergenţă a performanţelor economice,

coeziune economică, socială şi teritorială1 între Statele Membre".

Dincolo de aspectele de ordin general, procesul integrativ bi-dimensional început în

urmă cu o jumătate de secol, aşezat în cadrul general al globalizării şi prin acesta simbiotic

acesteia, a generat în timp o serie de constrângeri şi condiţionalităţi care, aplicate statelor

membre şi-au pus amprenta asupra politicilor comune, pieţei interne, regulilor privind

concurenţa, modificând structuri şi interdependenţe.

Dezvoltarea economică în cadrul unui spaţiu integrat se realizează plecând de la cele

două componente aparent interdeterminante ale convergenţei economice. Primul este dat de

creşterea competitivităţii, cel de-al doilea de coeziunea economică şi socială.

Competitivitatea presupune, în esenţă, utilizarea cu maximum de eficienţă în limitele

raţionalităţii economice a factorilor şi repartizarea veniturilor, în timp ce coeziunea are la

bază, alături, sau, mai mult chiar decît componenta economică, pe cea socială şi este în

principal îndreptată spre diminuarea disparităţilor şi spre ajungerea din urmă (catching up) a

zonelor dezvolate.

Plecând de la considerentele de mai sus, atingerea coeziunii economice, sociale şi

teritoriale ca bază a competitivităţii se detaşază ca importanţă, dat fiind faptul că, în esenţă,

întreaga construcţie europeană se reduce la formarea unei entităţi în cadrul căreia, pe baza

solidarităţii, se realizează atingerea unor obiective specifice: siguranţă, stabilitate şi creştere

economică în situaţia unor diferenţe semnificative în condiţiile de pornire spre construcţia

1 Treaty Establishing the European Comunity, art. 3 si 4


8

unui spaţiu comun.

În ciuda obiectivelor comune şi a rezultatelor obţinute până acum pe calea integrării,

în lipsa unei unităţi politice şi instituţionale reale2 statele continuă să-şi promoveze interesele

naţionale, acţionând în mod specific pentru reducerea disparităţilor.

Pe acest fond au apărut şi s-au dezvoltat în timp o serie de instrumente specifice

îndreptate spre reducerea disparităţilor prin creşterea coeziunii. Ele se regăsesc şi

interrelaţionează atât la nivelul politicii comerciale şi Politicii Agricole Comune ( pe lângă,

bineînţeles, politica de dezvoltare regională) cât şi la nivelul politicilor naţionale.

1.1.1. Piaţa internă, bază a competitivităţii şi convergenţei

Piaţa internă reprezintă, în plan economic, unitatea în diversitate caracteristică

spaţiului comunitar. Unei cereri puternic fragmentate de gusturi, obiceiuri, cutume, patternuri

de consum îi corespunde o ofertă, la rândul ei fragmentată, formată dintru-n număr mare de

firme mici şi mijlocii care pot să se plieze pe nevoile consumatorilor. În această situaţie,

dihotomia competitivitate-coeziune capătă noi valenţe, deoarece, pe de o parte, contextul

global obligă la creşterea competitivităţii prin eficienţă, ignorând într-un anume sens

componenta socială, în timp ce contextul regional obligă la creşterea competitivităţii prin

coeziune, care implică, alături de eficienţă, solidaritate şi responsabilitate socială.

De remarcat faptul că fragmentarea pieţei interne se poate identifica nu numai la

nivelul bunurilor şi serviciilor ci mai ales în sectorul terţiar, iar în cadrul acestuia în

segmentele cu o valoare adăugată mare, cum este cel al serviciilor financiare sau cu un grad

ridicat de tehnologozare (comunicaţii, energie, transporturi, etc.). Mai mult, diferenţele de

capacitate de inovare dintre Uniune şi principalii competitori s-au accentuat odată cu intrarea

în spaţiul comunitar a noilor state membre3. Relevant pentru acest aspect este faptul că

spaţiul comunitar cuprinde atât Finlanda şi Suedia, situate pe primele locuri la nivel mondial

la acest indicator, şi că un număr relativ redus de regiuni europene cumuleză peste jumătate

din fondurile destinate activităţilor de cercetare-dezvoltare, dar şi că, în acelaşi timp, nici una

din aceste regiuni nu se află în noile state membre, ţări de coeziune4.

Studii recente demonstrează faptul că Piaţa internă a Uniunii Europene asigură,

comparativ cu pieţele complet integrate, un suport mai fragil pentru competitivitate. Motivele

2 Vezi Tratatul Constituţional şi faptul că, după 50 de ani de construcţie europeană, instituţiile europene au

preluat încă puţin din prerogativele instituţiilor naţionale.

3 European Innovation Scoreboard, 2005

4 David White, Innovation Policy and Europe's Regions, 2005


9

sunt multe, însă se desprind ca importanţă câteva dintre care enumerăm în principal faptul că,

în ciuda a peste două decenii de la începuturile construcţiei Pieţei interne, cele patru libertăţi

se află într-o continuă constângere dată de acea unitate în diversitate care face ca fluxurile de

persoane, bunuri şi servicii dar şi financiare să fie mai scăzute, raportat la fluxurile similare

din interiorul statelor membre.

Noul Noul context global, în cadrul căruia inovaţia şi dezvoltarea tehnologică devin factori

determinanţi ai creşterii economice, obligă la o reconsiderare a structurii pe sectoare a

economiei, cu accent pe creşterea în importanţă a sectorului serviciilor. Acest aspect este mai

accentuat în situaţia noilor state de coeziune, a căror structură pe ramuri a economiei este încă

departe de modelul pieţelor integrate dezvoltate.

Remodelarea Remodelarea pieţei interne în scopul creşterii competitivităţii pleacă de la abordarea,

în plan instituţional-legislativ a transpunerii directivelor comunitare în legislaţiile naţionale.

Un alt aspect important al creşterii competitivităţii şi coeziunii Pieţei interne îl

constituie reglementarea concurenţei cu scopul de a favoriza restructurarea industrială şi de a

facilita realocarea activităţilor economice.

În contextul actual, menţinerea unor bariere de intrare şi ieşire putenice de şi pe pieţele

statelor membre datorate unor regimuri juridice diferite reprezintă unul din factorii care reduc

competitivitatea firmelor în spaţiul comunitar. Intrarea şi ieşirea de pe piaţă a firmelor

determină în mod nemijlocit realocarea resurselor spre firmele competitive, în condiţiile în

care, în anumite situaţii, intrarea facilă pe piaţă poate atrage după sine creşterea inovaţiilor, şi

implicit a productivităţii muncii. În acelaşi timp, aşa cum arată unii autori5 diferenţele de pe

pieţele financiare comunitare fac ca accesul la finanţări al firmelor europene să fie mult mai

dificil şi cu costuri mult mai mari decât al firmelor similare de pe principalele pieţe

competitoare.

O altă direcţie importantă de consolidare a Pieţei interne o reprezintă cuplarea acesteia

cu domeniile prioritare stabilite printr-o serie de strategii elaborate de care Uniunea

Europeană în scopul transformării spaţiului comunitar în cea mai dinamică şi competitivă

economie bazată pe cunoaştere, capabilă să asigure dezvoltare economică sustenabilă prin

creşterea gradului de ocupare şi a respectării condiţiilor de mediu.

5 Bartelsman et al, 2003, citat in Juan Delgado, New Challenges of the EU Single Market, DG Internal Market

Workshop, „The economic policy of the Single Market of the Future", pag.2


10

În această categorie intră:

Strategia Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă lansată în 2001;

Noua Agendă Socială, elaborată în 2005 în funcţie de noile obiective ale strategiei de

la Lisabona, care au modificat şi modul de abordare al Strategiei Europene de

Ocupare, (încorporată ulterior în Strategia de la Lisabona);

Cadrul Strategic Comunitar pentru Coeziune 2007-2013, prin care politica de coeziune

reprezintă instrumentul cel mai important în realizarea obiectivelor strategiei de la

Lisabona, datorită părţii consistente pe care o reprezintă în bugetul comunitar şi

datorită importanţei acesteia în promovarea creşterii economice şi a creării de noi

locuri de muncă;

Strategia de la Lisabona în forma modificată, care reprezintă cadrul general al

reînnoirii politicii economice a Uniunii;

Strategia Europa 2020, cea mai nouă strategie a UE privind creşterea economică.

Un rol important în dezvoltarea pieţei interne din perspectiva atingerii coeziunii

economice şi sociale şi prin aceasta a creşterii competitivităţii îl au şi aspectele de natură

fiscal-monetară. Constrângerile generate de aplicarea prevederilor Tratatului de la Maastricht

şi ale Pactului de Creştere şi Stabilitate asupra procesului de convergenţă (asupra catching-up-

ului) a ţărilor de coeziune reprezintă elemente importante ale remodelării pieţei interne.

Statele membre ale UE se află, din punctul de vedere al construcţiei Uniunii

economice şi monetare în etape diferite ale evoluţiei acesteia. Astfel, statele membre care au

adoptat deja moneda euro sunt supuse constrângerilor generate de participarea la politica

monetară comună şi, din punct de vedere fiscal, la cele legate de Pactul de Creştere şi

Stabilitate, în timp ce statele membre nou intrate se află sub constrângerile generate de

condiţionalităţile adoptării monedei unice. În această situaţie, luate individual, cele două

componente ale spaţiului comunitar, zona euro şi respectiv zona non-euro au, prin prisma

interesului comun, instrumente şi politici diferite de acţiune.


11

1.1.2. Noua Strategie europeană pentru creştere economică - Europa

2020

Europa 2020 reprezintă strategia UE de creştere economică pentru următorii zece ani.

Această strategie se constituie în continuatoarea Agendei Lisabona 2010, care a funcţionat, cu

acelaşi scop, pentru perioada 2000-2010.

Strategia Europa 2020 propune trei priorităţi, care se constituie în principii

fundamentale ale construcţiei europene în urmatoarea decadă:

1. creştere inteligentă – bazată pe o economie a cunoaşterii i inovării (economie în

care producţia, circulaţia şi valorificarea informaţiei de orice fel au caracter democratic, de

masă şi funcţionează într-o retea cu un grad de automatizare din ce în ce mai mare);

2. creştere sustenabilă – bazată pe o economie competitivă, curată şi eficientă (creştere

economică de natura să asigure satisfacerea nevoilor economice ale generaţiei curente fără a

afecta în mod negativ ţansele generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile economice proprii);

3. creştere favorabilă incluziunii – bazată pe o economie care să genereze creşterea

ratei de ocupare şi a coeziunii economice, sociale şi teritoriale (creştere economică care să

genereze sporirea gradului şi calităţii integrării sociale a tuturor membrilor societăţii, prin

reducerea şi, la limită, eliminarea disparităţilor economice şi sociale care nu sunt bazate pe

disparităţi de merit).

În scopul realizării acestor principii, strategia a stabilit cinci obiective majore care

urmează să fie îndeplinite până în 2020:

1. Ocuparea forţei de muncă - o rată de ocupare a forţei de muncă de 75 % în rândul

populaţiei cu vârste cuprinse între 20 şi 64 de ani;

2. Cercetare, dezvoltare şi inovare - un nivel al investiţiilor publice şi private în

cercetare şi dezvoltare de 3% din PIB-ul UE;

3. Schimbări climatice şi energie - reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de

seră (sau chiar cu 30%, în condiţii favorabile) faţă de nivelurile înregistrate în 1990 creşterea

ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%, creşterea cu 20% a eficienţei

energetice;

4. Educaţie - reducerea abandonului şcolar la sub 10%, creşterea la peste 40% a

ponderii absolvenţilor de studii superioare în rândul populaţiei în vârstă de 30-34 de ani;

5. Sărăcie şi excluziune socială - reducerea cu cel puţin 20 de milioane a numărului

persoanelor care suferă sau riscă să sufere de pe urma sărăciei şi a excluziunii sociale .

În vederea atingerii acestor obiective ale Strategiei Europa 2020, UE va folosi

eficient toate politicile şi instrumentele aflate la dispoziţia sa. Dintre acestea cele mai


12

importante sunt:

a) Piaţa unică

Creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă depind de existenţa unor pieţe

sănătoase, bine conectate, în cadrul cărora concurenţa şi accesul consumatorilor să poată

stimula activitatea economică şi inovarea.

Referitor la piaţa unică:

trebuie depăşite o serie de obstacole, cum ar fi: probleme legate de activităţile

transfrontaliere, reţele insuficient interconectate, aplicarea neuniformă a

reglementărilor privind piaţa internă, complexitatea juridică datorată existenţei

a 27 de seturi de măsuri normative diferite pentru anumite operaţiuni;

trebuie îmbunătăţit accesul întreprinderilor mici la piaţa unică;

trebuie dezvoltat spiritul antreprenorial, de exemplu:

- simplificând dreptul societăţilor comerciale (procedurile de faliment, statutul

societăţii private etc.);

- oferindu-le antreprenorilor care au eşuat în afaceri şansa de a o lua de la

capăt;

consumatorilor europeni trebuie să le dăm posibilitatea de a achiziţiona bunuri

şi servicii din alte ţări ale UE, cu mai multă usurinţă şi încredere, în special on-

line.

b) Bugetul UE

Criza financiară a avut un impact puternic asupra capacităţii întreprinderilor şi

administraţiilor europene de a finanţa proiecte de investiţii şi inovare. Pentru a îndeplini

obiectivele strategiei Europa 2020, UE va avea nevoie de:

un cadru de reglementare care să garanteze eficienţa şi siguranţa pieţelor

financiare;

instrumente inovatoare pentru a finanţa investiţiile necesare, inclusiv

parteneriatele

dintre sectorul public şi privat.

c) Instrumentele de politică externă

Pentru a favoriza creşterea, UE trebuie să se asigure că pieţele internaţionale sunt

deschise şi echitabile şi că relaţiile comerciale se bazează pe un cadru reglementat la nivel

internaţional. UE va promova:

dimensiunea externă a anumitor politici interne (ex. energie, transport,

agricultură,


13

cercetare şi dezvoltare);

comerţul şi coordonarea la nivel internaţional a politicilor macroeconomice;

participarea fermă şi eficientă în forurile internaţionale, cum ar fi G206, pentru

a contribui la elaborarea viitoarei ordini economice mondiale.

1.1.3. Priorităţi ale bugetului comunitar

Bugetul comunitar se află, în prezent, într-o etapă de restructurare fundamentală,

dictată de schimbarea priorităţilor de politică economică, chemate să răspundă evoluţiei unor

factori endogeni, de tipul extinderii sau al intensificării integrării, sau a unor factori exogeni

de tipul creşterii dependenţei de energie, migraţiei intemaţionale a forţei de muncă sau a

schimbărilor climatice.

Cu toate că este de dimensiune redusă, reprezentând abia 1 % din bogăţia Uniunii

Europene, bugetul UE este un instrument important pentru atingerea obiectivelor de

convergenţă şi coeziune.

Profilul cheltuielilor bugetare s-a modificat considerabil de-a lungul timpului, în

condiţiile în care sumele alocate s-au concentrat pe un număr relativ scăzut de obiective. Dacă

la începutul procesului integrativ, bugetele specifice celor trei Comunităţi acopereau în

exclusivitate cheltuielile administrative, ultimul buget comunitar (pe 2013) a devenit unul

operaţional, îndreptat spre creşterea durabilă (prin obiectivele coeziune şi competitivitate

pentru creştere economică şi ocupare- 70,5 mld euro), conservarea şi gestionarea resurselor

naturale (piaţa şi ajutoarele directe, sprijinul pentru dezvoltare rurală, afacerile maritime şi

pescuitul, mediul şi politicile climatice – 60,3 mld euro), consolidarea UE ca spaţiu de

libertate, securitate şi justiţie (55,1 mld euro) şi acţiunile externe ale Uniunii.

Politicii de coeziune i-au fost alocate, prin bugetul pe anul 1965, doar 6% din totalul

bugetului, iar acest procent s-a menţinut în linii mari constant până în momentul semnării

Actului Unic European. Începând cu 1988, când acţiunile structurale au acoperit 17,2% din

buget, sumele alocate acestui domeniu au înregistrat o creştere constantă, urmând ca în anul

2013 să reprezinte 34,5% din totalul alocaţiilor bugetare, din care aproape un sfert sunt

6 G20 este un forum creat în 1999, după crizele din Asia şi Rusia, pentru a reuni economiile dezvoltate şi

marile economii emergente: pe de o parte, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Statele Unite, Canada,

Japonia şi, cu multă indulgenţă, Rusia, care compun zona dezvoltată a economiei mondiale, iar pe de altă

parte, Argentina, Brazilia, Mexic, China, India, Australia, Indonezia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Coreea

de Sud şi Turcia, care compun zona emergentă a economiei mondiale, alături de reprezentanţi ai UE, ai FMI

şi ai Băncii Mondiale


14

destinate competitivităţii, creşterii economice şi a gradului de ocupare.

Priorităţile bugetului comunitar se circumscriu efortului de creştere a competitivităţii

prin convergenţă şi coeziune a Uniunii. În acest sens menţionăm provocările legate de

creşterea diversităţii şi a schimbărilor într-un context global în permanentă modificare, pe

fondul creşterii concurenţei pentru resurse şi pieţe de desfacere7. Deschiderea unor pieţe de

mari dimensiuni crează noi oportunităţi dar reprezintă şi un test al capacităţii Uniunii de a se

ajusta în continuare la schimbările structurale şi de a administra consecinţele sociale ale

acestora.

Globalizarea determină diseminarea progresului ştiinţific şi tehnologic, determinând

Uniunea să devină un actor important în stimularea cunoştinţelor, mobilităţii, competitivităţii

şi inovaţiei.

Transformarea economiei în una bazată pe cunoaştere este una profundă, aşa cum, cu

ani în urmă, s-a întâmplat cu trecerea de la agricultură spre industrie. Tehnologia informaţiei

şi investiţia în om au devenit prioritare pentru ca spaţiul comunitar să facă faţă provocărilor

legate de transformarea spaţiului Uniunii în cea mai puternică economie bazată pe cunoaştere,

iar bugetul comunitar a stabilit, ca prioritate, susţinerea financiară a Strategiei Europa 2020.

Componentă importantă a cheltuielilor bugetului comunitar, politica de coeziune se

află, în primul rând supusă constrângerilor acestuia. În acest sens menţionăm faptul că, pentru

prima dată cheltuielile legate de politicile privind creşterea economică şi ocuparea forţei de

muncă vor reprezenta cea mai mare parte a bugetului comunitar, depăşind cota destinată

agriculturii. Modificarea priorităţilor bugetului comunitar pentru actualele Perspective

Financiare este în mod evident dictată de schimbarea mediului economic general. Astfel,

bugetul comunitar trebuie să asigure contributorilor obţinerea celui mai bun nivel al valorii

adăugate a banilor acestora. Dezbateri recente pun în discuţie natura acestor cheltuieli: din

punct de vedere politic, ele demonstrează solidaritatea, creşterea vizibilităţii, şi, mai presus de

acestea, atingerea obiectivelor politice ale Uniunii. În acelaşi timp, există domenii în care

cheltuielile la nivel european nu se justifică sau unde rezultatele obţinute sunt limitate, de

aceea bugetul trebuie să acopere cheltuieli care să permită:

a) dezvoltarea responsabilităţii sociale a spaţiului comunitar în contextul creşterii

concurenţei pentru resurse şi pieţe şi apariţiei unor pieţe de mari dimensiuni în spaţiul

extracomunitar, care pot să devină furnizori de produse şi forţă de muncă competitivă

7 Communication from the Commission. Reforming the budget, changing Europe. A public consultation paper

in view of the 2008-2009 budget review, Brussels, 12.09.2007, SEC(2007) 1188final, pag. 7


15

pentru Uniune;

b) creşterea progresului ştiinţific şi tehnologic în condiţiile încurajării dezvoltării

cunoştinţelor, mobilităţii, gradului de competitivitate şi inovare;

c) transformarea spaţiului cmunitar într-o economie bazată pe cunoaştere, prin

dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi a performanţelor profesionale;

d) modificarea structurii şi balanţei demografice şi în acelaşi timp confruntarea cu

presiunea legată de migraţie.

1.1.4. Rolul politicii agricole comune în creşterea convergenţei şi a

competitivităţii prin coeziune

Politicile de dezvoltare rurală reprezintă o componentă importantă a eforturilor de

atingere a coeziunii economice şi sociale. Condiţiile diferite şi diversitatea structurilor

productive din agricultură au determinat includerea elementelor structurale ale PAC-ului în

Tratatul de la Roma, iar Actul Unic European , destinat creării unui spaţiu unic european, şi

care a introdus obiectivul coeziunii economice şi sociale a jucat un rol important în reducerea

disparităţilor prin intermediul fondurilor structurale.

Etapele succesive de extindere au afectat în mod negativ creşterea coeziunii din

perspectiva structurii pe sectoare datorită creşterii disparităţilor în agricultură. Influenţa

Politicii Agricole Comune asupra coeziunii este importantă în special pentru menţinerea

nivelului veniturilor din agricultură.

Obiectivele PAC, aşa cum au fost formulate prin Tratatul de la Roma se regăsesc şi în

noul Tratat Constituţional: creşterea productivităţii agriculturii, asigurarea unui standard de

viaţă ridicat populaţiei agricole, stabilizarea pieţelor şi asigurarea unor preţuri de consum

rezonabile pentru produsele agricole. Obiectivele stabilite prin Agenda 2000 de reformare a

PAC au vizat alte coordonate: creşterea competitivităţii agriculturii comunitare şi renunţarea

la subvenţii, menţinerea nivelului veniturilor fermierilor, etc. iar Planul European de

Dezvoltare Spaţială8 concentrat pe coeziune economică şi socială şi competitivitate a stabilit

dintr-o nouă perspectivă locul agriculturii în dezvoltarea economică a spaţiului comunitar, în

condiţiile sustenabilităţii mediului.

Politica Agricolă Comună a fost şi a rămas politica sectorială a Uniunii Europene care

generează cea mai mare redistribuire a veniturilor între cetăţenii comunitari deoarce

8 Kuokkanen, Kanerva and Vihinen, Hilkka, Contribution of the CAP to the general objectives of the EU,MTT

Economic Research, august 2006, p. 9


16

aproximativ jumătate din valoarea producţiei agricole se datorează transferurilor monetare

dinspre plătitorii de impozite şi consumatorii de produse agricole spre fermieri9. Cu toate

acestea, o analiză a impactului teritorial al politicii agricole comune şi a politicii de dezvoltare

rurală10

evidenţiază faptul că, în ciuda faptului că ele au fost create pentru a diminua

disparităţile, rezultatele au fost diferite.

Din perspectiva atingerii coeziunii, primul pilon, care cuprinde în principal susţinerea

preţului de piaţă şi subvenţiile directe, a favorizat zonele de centru mai mult decât a sprijinit

zonele periferice, iar la nivel local a favorizat zonele mai accesibile în detrimentul celor mai

îndepărtate. Aceasta se explică în principal prin dimensiunile mari ale fermelor, localizarea în

centrul Europei şi tipul de activităţi desfăşurat. În acelaşi timp, studii în domeniu au

demonstrat existenţa unor efecte pozitive în distribuţia dintre statele membre, şi în interiorul

acestora, între regiuni.

Politica de preţuri a generat efecte contradictorii atât în termenii echităţii distribuţiei

veniturilor cât şi a eficienţei măsurată prin competitivitate şi dezvoltare economică. Din

perspectiva competitivităţii, susţinerea preţurilor generează distorsiuni ale pieţei interne atât la

nivel inter cât şi intra sectorial, cu costuri sociale şi bugetare mari, care conduc la scăderea

competitivităţii. Prin aceasta, efectele negative ale politicii comunitare de preţuri în

agricultură asupra alocării resurselor şi competitivităţii au un impact negativ şi asupra

coeziunii.

Pilonul al doilea, cel al dezvoltării rurale, nu a susţinut nici el creşterea coeziunii, cu

toate că a favorizat regiunile periferice mai mult decît pe cele de centru11

.

9 Kuokkanen, Kanerva and Vihinen, Hilkka, Contribution of the CAP to the general objectives of the EU, MTT

Economic Research, august 2006, p. 7

10 University of Aberdeen, CAP and the regions. The territorial impact of CAP and Rural Development pag.3

11 University of Aberdeen, CAP and the régions. The territorial impact of CAP and Rural Development policy,

pag.9


17

1.2. Orientări recente în politica UE de competitivitate şi coeziune

1.2.1. Flexibilizarea pieţei muncii

Comisia Europeană a propus la finele anului 201012

stabilirea unor priorităţi privind

piaţa muncii pentru a promova mai multe şi mai bune locuri de muncă, în vederea atingerii

obiectivelor Europa 2020.

1. Un nou moment pentru implementarea flexisecurităţii prin:

lansarea consultărilor publice privind Cadrul european pentru restructurarea

componentelor flexisecurităţii şi a Comunicării privind flexisecuritarea;

lansarea Comunicării privind implementarea strategiilor de învăţare pe tot

parcursul vieţii şi de dezvoltare a competenţelor, a manualului privind Cadrul

european de implementare a politicilor de învăţare pe tot parcursul vieţii şi a

Planului de acţiune pentru formarea profesională a adulţilor.

Potrivit Comisiei, instrumentele UE de coeziune - în particular Fondul Social

European - pot contribui semnificativ la susţinerea bugetară a flexicurităţii, de pildă prin:

formarea angajaţilor la nivel de firmă, programe de pregătire continuă, promovarea

antreprenoriatului.

2. Asigurarea competenţelor necesare cetăţenilor în vederea ocupării unui loc de

muncă prin:

elaborarea, la nivel comunitar, a unui instrument online ce va conţine

previziuni privind oferta de competenţe şi cerinţele pieţei muncii şi

completarea clasificării ESCO ;

prezentarea propunerii privind reformarea sistemelor de recunoaştere a

calificărilor profesionale;

lansarea unei noi Agende privind Integrarea Imigranţilor şi prezentarea unor

propuneri de îmbunatăţire a drepturilor lucrătorilor migranţi, conform

principiului liberei circulaţii.

3. Îmbunătătirea calităţii locurilor de muncă şi a condiţiilor de muncă prin:

revizuirea Directivei timp de lucru şi a Directivei privind detaşarea

lucrătorilor;

evaluarea finală a Strategiei Europene privind Sănătatea şi Securitatea în

muncă 2007-2012 şi prezentarea unei noi strategii pentru perioada 2013-2020;

12 COM (2010), 23 noiembrie 2010


18

analizarea eficienţei legislaţiei în domeniul consultării lucrătorilor, a

directivelor privind munca part-time şi a celei privind contractele pe durată

determinată şi a impactului lor asupra participării femeilor la piaţa muncii şi a

dreptului de remuneraţie egală;

revizuirea legislaţiei privind sănătatea şi securitatea în muncă.

4. Sprijin pentru crearea de noi locuri de muncă prin elaborarea unor principii

orientative referitoare la condiţiile pentru crearea de locuri de muncă, cum ar fi:

îndepărtarea obstacolelor de natură administrativă şi legislativă la angajarea şi

concedierea lucrătorilor;

reducerea costurilor non-salariale cu forţa de muncă;

tranziţia de la munca informală şi nedeclarată la munca cu forme legale.

1.2.2. Politica în domeniul cercetării-dezvoltării şi a inovării

Politica comunitară în domeniul cercetării-dezvoltării (C&D) şi inovării, crucială

pentru îndeplinirea obiectivelor Europa 2020, îşi propune, prin ultimile sale programe, să

sprijine atingerea obiectivelor de competitivitate în plan regional şi să crească participarea

regiunilor la Programele Cadru.

În ţările de coeziune, activităţile de C&D şi I sunt concentrate în capitale şi în

regiunile dezvoltate economic. Impactul redus al politicii de coeziune se datorează şi faptului

că prin fondurile structurale se finanţează doar o parte modestă din cheltuielile publice

destinate C&D în UE (cca. 5%).

Politica comunitară în domeniul C&D nu înlocuieşte, ci sprijină şi completează

acţiunile naţionale, regionale şi locale.

Acţiunile întreprinse la nivel regional şi local vizează:

crearea clusterelor;

crearea reţelelor informale de distribuţie a informaţiei (bazate pe încredere şi

proximitate);

sprijinirea IMM-urilor şi adaptarea serviciilor publice la nevoile lor.

De exemplu, în cel de - al VI-lea Program Cadru comunitar referitor la C&D au fost

introduse măsuri care vizau creşterea impactului acesteia la nivelul regiunilor cel mai puţin

dezvoltate. Astfel, legat de Aria Europeană de Cercetare:

au fost create 2 noi iniţiative, care să susţină crearea de legături între regiuni, cu scopul

evitării sau reducerii migraţiei creierelor din zonele mai defavorizate economic


19

(Network of Excellence şi Integrated Projets);

s-au dublat fondurile pentru dezvoltarea resurselor umane (iar, din acestea, o proporţie

de 15% era destinată IMM-urilor);

aplicanţii din regiunile Obiectiv 1 puteau cere fonduri suplimentare de la fondurile

structurale.

Un alt program comunitar important pentru susţinerea politicii de dezvoltare regională este

Programul Cadru pentru Competitivitate şi Inovare (CIP), care orientează 1/3 din fonduri

către sprijinirea antreprenoriatului şi a inovării. El include 3 subprograme:

sprijin pentru iniţierea de afaceri (start-up);

sprijin pentru tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor;

dezvoltarea surselor alternative de energie şi reducerea consumului de energie.

Unele acţiuni prevăzute în acest program sunt complementare cu cele derulate în baza

politicii de coeziune şi prin Programul Cadru pentru cercetare: sprijin pentru IMM-uri, sprijin

pentru reţelele de inovare şi a clusterelor, sprijin pentru programele regionale de stimulare a

inovării, identificarea exemplelor de excelenţă.

De asemenea şi planul de acţiune în domeniul inovării a fost revizuit recent. Iniţiativa

emblematică „O Uniune a inovarii“, publicată la data de 6 octombrie 2010, reprezintă o

componentă esenţială a strategiei Europa 2020, pentru toate cele trei priorităţi ale acesteia:

creşterea inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii. Iniţiativa oferă o viziune amplă şi

incluzivă asupra inovarii în Uniunea Europeana, plasând inovarea în centrul intervenţiilor şi

interconectând multiple domenii de politici publice (de la cercetare-dezvoltare, la educaţie,

întreprinderi, coeziune socială, ajutor de stat, standardizare, achiziţii publice, proprietate

intelectuală). Prin distribuţia clară a acţiunilor propuse la nivelul statelor membre şi al

Uniunii, precum şi prin procedurile solide de monitorizare pe care le prevede, documentul

comunitar poate fi asimilat unei foi de parcurs pentru o abordare strategică a inovarii.

Iniţiativa propune 10 direcţii de acţiune:

1. Promovarea excelenţei în educaţie şi dezvoltarea competenţelor

2. Definitivarea Spaţiului European al Cercetării

3. Focalizarea instrumentelor de finanţare ale UE pe priorităţile Uniunii inovării

4. Promovarea Institutului European de Inovare şi Tehnologie

5. Îmbunătăţirea accesului întreprinderilor inovative la finanţare

6. Crearea unei pieţe unice a inovării

7. Promovarea deschiderii şi capitalizarea potenţialului creator european

8. Difuzarea beneficiilor inovării în întreaga Uniune


20

9. Creşterea beneficiilor sociale ale inovării

10. Lansarea parteneriatelor europene pentru inovare

Fiecare direcţie de acţiune este detaliată prin masuri concrete, cu precizarea

responsabilităţilor şi a termenelor de realizare. Din multitudinea acţiunilor şi soluţiilor pe care

le recomandă iniţiativa emblematică, lansarea parteneriatelor europene pentru inovare se

distinge prin conceptul novator propus, bazat pe crearea unei mase critice a expertizei din

cercetare şi inovare.

Parteneriatele europene pentru inovare se vor focaliza pe abordarea marilor provocări,

depăşind sfera tehnologică a actualelor instrumente (cum ar fi, de exemplu, iniţiativele

tehnologice comune), şi acţionând asupra întregului lanţ al cercetării şi inovării. Concomitent

cu simplificarea şi mai buna coordonare a instrumentelor existente, parteneriatele vor asigura,

acolo unde va fi necesar, complementaritatea acţiunii acestora. Datorită noutăţii acestui tip de

parteneriat, COM testează conceptul de parteneriat pentru inovare cu ajutorul unui parteneriat

pilot privind îmbătrânirea activă şi în condiţii bune de sănătate. Principalul obiectiv al acestui

parteneriat este ca pâna în 2020 sa se adauge 2 ani la durata medie de viaţă în condiţii bune de

sănătate.

1.2.3. Politica industrială

Nici Tratatele Comunităţilor europene (Tratatul de la Roma) şi nici cele încheiate

ulterior (Maastricht, Amsterdam) nu folosesc termenul de politică industrială. Art.130 din

titlul XIII al Tratatului de la Maastricht permite înţelegerea viziunii Comunităţii în acest

domeniu. Rolul autorităţilor publice ar fi doar de a oferi firmelor un mediu economic cu reguli

clare şi previzibile pentru activitatea 1or. Deci statul va asigura o infrastructură

corespunzătoare, va susţine activităţile de cercetare dezvoltare, va sprijini întreprinderile mici

şi mijlocii (IMM).

Cu alte cuvinte, prevederile din tratat se referă doar la crearea condiţiilor pentru

creşterea competitivităţii firmelor comunitare.

Documentele oficiale ale Comunităţii conduc la concluzia că ajustările structurale

industriale trebuie să se producă nu ca urmare a aplicării unei viziuni strategice în acest

domeniu (deci a unei politici industriale şi comerciale strategice) ci ca urmare a influenţei

politicii de concurenţă, a politicii comerciale (ce promovează liberul schimb) şi a măsurilor de

stimulare a competitivităţii firmelor.

Totuşi în cadrul strategiei Europa 2020, există o iniţiativă referitoare la o politică

industrială integrată pentru era globalizării. Aceasta are ca obiectiv susţinerea şi consolidarea


21

unei baze industriale puternice, diversificate, competitive şi eficiente din punct de vedere

energetic şi al utilizării resurselor. Iniţiativa este structurata pe 6 priorităţi:

1. Îmbunătăţirea condiţiilor cadru pentru industrie prin:

efectuarea unei analize de impact consolidate pentru toate propunerile de politici

cu efecte semnificative asupra industriei şi de „verificări ale adecvării“ legislaţiei

UE asupra competitivităţii industriale;

revizuirea Small Business Act (SBA)13

şi susţinerea accesului la finanţare, în

special a IMM-urilor, prin adecvarea instrumentelor financiare europene pentru

viitoarea perioadă de programare 2014-2020 etc.

2. Consolidarea Pieţei unice prin:

elaborarea Planului de acţiune multi-anual, la nivel european, pentru

supravegherea pieţei, crearea Observatorului European pentru contrafacere şi

piraterie şi adoptarea Strategiei de promovare a unui rol mai puternic al UE în

domeniul standardizării;

dezvoltarea infrastructurii pentru deservirea mai eficientă a industriei europene etc.

3. O noua politică de inovare industrială prin:

lansarea Iniţiativei de promovare a introducerii rapide şi extinse, a preluării şi a

comercializării de tehnologii generice esenţiale competitive ;

adoptarea Strategiei privind clusterele şi reţelele de clustere globale competitive în

industriile tradiţionale şi industriile emergente etc.

4. Răspunsul la provocările globalizării în industire şi serviciile conexe prin:

adoptarea Strategiei pentru susţinerea internaţionalizării IMM-urilor şi a Strategiei

privind materiile prime în vederea creşterii accesului la materiile prime prioritare

pentru industrie existente pe terţe pieţe etc.

5. Promovarea modernizării industriale prin:

elaborarea de strategii şi politici sectoriale pe termen lung; revizuirea Politicii

industriale durabile /consumului şi producţiei durabile ; lansarea Planului de

acţiune privind eco-inovarea şi promovarea Iniţiativei privind amprenta ecologică

a produselor;

adecvarea instrumentelor de restructurare a industriei, prin revizuirea cadrului de

reglementare privind Fondul European de Ajustare la Globalizare şi a ajutorului

de stat de salvare şi restructurare etc.

13 Review of the "Small Business Act" for Europe, COM (2011) din 23 februarie 2011


22

6. Abordarea focalizată a dimensiunii sectoriale prin:

iniţiative strategice pentru promovarea tehnologiilor şi vehiculelor „verzi“ în

transporturi şi în construcţii;

iniţiative de deblocarea a potenţialului industriilor creative, a industriei de

securitate, a medicamentelor şi promovarea unei pieţe a produselor bio şi de

susţinere a transformării industriilor energo-intensive etc.

1.3. Scenarii privind evoluţia viitoare a politicii de coeziune

Analizând cele mai recente exprimări de poziţie ale unor înalţi oficiali comunitari şi ai

unor ţări membre14

, se conturează mai multe scenarii de evoluţie ale reformei politicii de

coeziune.

Scenariile conturate încearcă să răspundă întrebărilor majore care se pun în prezent privitor la

politica de coeziune:

1. este politica de coeziune o necesitate în continuare ?

2. ce conţinut trebuie să aibă politica de coeziune după 2013 şi ce orientare să fie dată

fondurilor structurale şi de coeziune, având în vedere sfidările majore cu care se

confruntă UE în prezent?

3. ce mod de articulare să fie construit între nivelul comunitar, cel naţional şi cel

regional?

4. locul politicii de coeziune în guvernanţa de ansamblu a UE.

Iată răspunsurile care s-au conturat cu ocazia Forumului European de Coeziune, din 31

ianuarie-1 februarie 2011:

1. Majoritatea ţărilor membre ale UE susţin necesitatea menţinerii politicii de

coeziune, ca una dintre politicile comunitare importante. Păstrarea acestei opţiuni este în

prezent argumentată nu doar ca tradiţie de solidaritate specific europeană ci mai mult ca o

necesitate economică, pentru a garanta o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă

incluziunii, promovând în acelaşi timp dezvoltarea armonioasă a Uniunii şi a regiunilor sale

printr-o reducere a disparităţilor regionale.

Argumentaţia privind necesitatea economică a menţinerii politicii de coeziune este

următoarea:

Este recunoscut faptul că ţările de coeziune, respectiv regiunile defavorizate au o lipsă

cronică de capital, deci transferurile comunitare se pot constitui în surse

14 http://ec.europa.eu/regional_policy/conferences


23

complementare surselor locale, regionale sau naţionale, determinant pentru. eficienţa

lor fiind însă modul de utilizare a lor (orientare, gestionare, administrare).

Politica de coeziune susţine mai buna funcţionare a Pieţei Unice prin:

sprijinirea dezvoltării reţelelor europene de transport şi telecomunicaţii;

creşterea cererii solvabile, prin creşterea veniturilor (inclusiv în regiunile

defavorizate);

creşterea schimburilor comerciale intraeuropene (de pildă, în cazul Portugaliei, se

apreciază că cca. 35% din sporul acestora s-a datorat fondurilor structurale).

Pentru unele ţări de coeziune fondurile comunitare au reprezentat instrumente de

difuzare a raţionalităţii economice şi de reducere a întârzierilor structurale;

Regiunile devin entităţi teritoriale distincte de abordare a competitivităţii în condiţiile

globalizării; de pildă, una dintre axele majore ale competitivităţii, susţinerea cercetării-

dezvoltării şi inovării, nu poate fi abordată doar prin programele comunitare (destinate

în principal firmelor mari) ci trebuie abordată şi la nivel regional, prin proiecte

susţinute prin politica de dezvoltare regională şi adresate IMM-urilor.

2. Ultimul raport15

al Comisiei Europene privind coeziunea economică, socială şi

teritorială arată faptul că politica de coeziune a creat noi locuri de muncă, a sporit capitalul

uman, a dus la construcţia de infrastructuri critice şi a îmbunătăţit protecţia mediului, în

special în regiunile mai puţin dezvoltate. Fără îndoială, în absenţa politicii de coeziune,

disparităţile ar fi fost mai mari.

Cu toate acestea, conform opiniei CE, "efectele sociale persistente ale crizei, cererea

de inovare determinată de intensificarea provocărilor globale şi necesitatea de a utiliza în mod

optim fiecare euro în cheltuielile publice fac necesară realizarea unei reforme ambiţioase a

politicii".

Această reformă a politicii de coeziune, ar trebui să vizeze o orientare clară către

rezultate, precum şi o mai mare concentrare a resurselor în vederea constituirii unei mase

critice şi a obţinerii unui impact tangibil.

a) Una din direcţiile principale de reformă a politicii de coeziune propuse în diversele

forumuri de dezbatere europeană o reprezintă necesitatea concentrării resurselor pe un număr

limitat de priorităţi, numărul actual de priorităţi fiind considerat prea mare pentru a asigura

convergenţa şi sinergia proiectelor finanţate sub egida politicii de coeziune.

Acest obiectiv ar putea fi îndeplinit stabilind, în regulamentele referitoare la politica de

15 Fifth Report on Economic, Social and Territorial Cohesion, 2011


24

coeziune, o listă de priorităţi tematice legate de priorităţile, orientările integrate şi iniţiativele

emblematice ale Strategiei Europa 2020.

În funcţie de valoarea finanţării europene în cauză, li s-ar solicita ţărilor şi regiunilor

să se concentreze asupra unui număr mai mare sau mai mic de priorităţi. Astfel, statelor

membre şi regiunilor care primesc o finanţare mai mică li s-ar solicita să aloce întreaga

finanţare disponibilă pentru două sau trei priorităţi, în timp ce cele care primesc un sprijin

financiar mai substanţial pot selecta mai multe priorităţi. Anumite priorităţi ar fi obligatorii.

În acelaşi timp, concentrarea tematică nu ar trebui să împiedice statele membre şi

regiunile să experimenteze şi să finanţeze proiecte inovatoare. Alocarea de fonduri în favoarea

unor grupuri-ţintă sau a unor abordări experimentale (de exemplu, dezvoltare locală), ar putea

fi luată, de asemenea, în considerare, eventual sub forma unor subvenţii globale.

b) Multe voci reprezentative la nivelul UE susţin necesitatea introducerii de noi teme

în cadrul politicii de coeziune, cum ar fi:

schimbările climaterice,

diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră,

provocările ridicate de migraţie şi securitate,

eficienţă energetică,

modele de dezvoltare durabilă a reţelelor de transport.

c) Dezbaterile europene asupra viitorului politicii de coeziune a relevat necesitatea

unei mai bune corelări pe mai multe niveluri, atât între intervenţiile finanţate în cadrul politicii

de coeziune, cât şi cu intervenţiile finanţate sub egida altor politici comunitare. Principalele

niveluri de corelare identificate sunt următoarele:

Corelarea politicii de coeziune cu politica de dezvoltare rurală – integrarea politicii

de dezvoltare rurală în cadrul Politicii Agricole Comune a dus la abordări diferite,

uneori chiar divergente, între dezvoltarea rurală şi cea urbană, mai mult, a fost

identificată necesitatea abordării omogene, a reinventării „legăturilor dintre zonele

urbane şi cele rurale”. O abordare teritorială integrată ar putea fi soluţia pentru a

asigura convergenţa abordării dezvoltării urbane cu cea rurală;

Corelarea intervenţiilor Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR) şi

Fondului Social European (FSE) – faptul că fiecare dintre cele două fonduri au

obiective specifice şi deci alocări specifice duce la dificultăţi în alocarea

echilibrată de resurse din cele două fonduri (FEDR şi FSE) pe proiecte şi pe zone.

Această corelare ar putea fi îmbunătăţită prin întărirea abordării teritoriale a

politicii de coeziune, în care alocarea sub ambele fonduri să se facă pe baze


25

teritoriale.

Corelarea mai bună a programelor sectoriale cu cele regionale – deşi la nivel

naţional integrarea perspectivei regionale cu cea sectorială este asigurată în

procesul de programare generală, selecţia în interiorul regiunilor a proiectelor şi

localităţilor ce urmează să beneficieze de sprijin financiar din diverse programe

este mai puţin corelată între programe.

3. Opiniile privind guvernanţa politicii de coeziune înclină către păstrarea actualului

sistem, de multiguvernanţă stratificată la nivel comunitar, naţional şi regional. Sistemul actual

nu este considerat suficient de eficace, ca urmare a mai multor racile atribuite nivelului

comunitar, şi, parţial, naţional: birocratizare excesivă, reţetar standardizat de obiective şi

instrumente. În plus, este recunoscută incapacitatea obiectivă a identificării corecte a

modalităţilor celor mai eficiente de

programare a fondurilor la nivel comunitar sau naţional, datorită asimetriei informaţionale

care funcţionează între nivelurile de luare a deciziei, faţă de cele de utilizare.

Desigur că găsirea raportului optim de centralizare-descentralizare între UE-state,

state-regiuni este o problemă delicată care este influenţată de mai mulţi factori:

a) configurarea competenţelor comunitare într-o UE cu un grad mai ridicat de unificare

politică şi viziunea asupra dimensiunii bugetului comunitar, a „contribuţiilor” ţărilor la acesta

şi a destinaţiei pe cheltuieli a acestuia;

b) specificitatea guvernărilor naţionale (unitare, confederale ş..a.) şi credibilitatea

autorităţilor naţionale ca unităţi de management eficient al fondurilor comunitare

(administraţie performantă şi necoruptă);

c) competenţele şi credibilitatea administraţiilor regionale şi locale din perspectiva

elaborării politicii regionale, a administrării şi gestionării fondurilor comunitare.

Detaliem în continuare aspectele de mai sus.

Teoria economică a federalismului (parţial aplicabilă UE) recunoaşte existenţa a cel

puţin 2 motivaţii ale gestiunii comunitare, în forma în care este ea aplicată în prezent pentru

politica de coeziune: asigurarea unui standard minim de echitate, care ar asigura simultan o

mai mare stabilitate politică şi socială şi garantarea eficienţei redistribuirii între state.

Creşterea importanţei nivelului naţional ar putea presupune aplicarea unei concepţii de

gestionare a bugetului comunitar întemeiată pe principiul echităţii pe verticală, care ar

presupune o contribuţie mai redusă la bugetul comunitar pentru ţările de coeziune, dar

probabil, un control al autorităţilor comunitare (menţinerea unui tip de condiţionalitate, dar

modificată ca şi conţinut, în comparaţie cu cea practicată acum) asupra utilizării diferenţelor


26

de fonduri rămase la nivel naţional, situaţie care ar fi favorabilă doar în măsura

responsabilizării autorităţilor naţionale în acest sens.

Comisarul D. Hubner recunoştea necesitatea găsirii unor structuri de guvernanţă mai

bune, care să asigure simultan flexibilitate în luarea deciziilor, integrarea obiectivelor la nivel

naţional şi comunitar, printr-un sistem complex care să îmbine coordonarea eficientă cu

cooperarea largă a tuturor partenerilor economici, sociali şi politici implicaţi (parteneriat

public-privat, asociaţii naţionale sau regionale patronale sau sindicale, ONGuri).

4. Privitor la rolul politicii de coeziune în guvernanţa UE, participanţii la Forum au

avansat două idei mai importante:

a) pentru crearea efectelor de sinergie cu celelalte politici comunitare, se evidenţiază

posibilitatea unei mai bune coordonări între politici, pe anumite domenii, de pildă:

coridoarele de transport europene ar putea include şi regiuni defavorizate;

măsurile asociate Ob.3 al politcii de coeziune, privind cooperarea teritorială, ar putea

fi conexate la cele ale Instrumentului European de parteneriat şi vecinătate;

conexiuni mai bune cu PAC, pe domeniul dezvoltării rurale.

b) politica de coeziune ar trebui să se adreseze în mai mare măsură sfidărilor actuale

cu care se confruntă UE, cum ar fi migraţia: urmărirea obiectivului de ocupare ar reduce

presiunile acesteia.

Controversele de idei privind politica de coeziune

Două curente principale de idei se confruntă pe tema coeziunii:

I. Curentul standard, care, în concordanţă cu teoria clasică şi neoclasică a creşterii,

consideră că mecanismele pieţelor libere conduc în mod automat la convergenţă reală între

ţări şi regiuni (creşterea economică generată având tendinţa de a reduce dezechilibrele). Drept

consecinţă, autorităţile comunitare şi naţionale trebuie să se preocupe doar de consolidarea

acestor mecanisme, realizând coeziunea pe seama creşterii competitivităţii, prioritare fiind, pe

de o parte extinderea pieţei interne, a proceselor de dereglementare, liberalizare şi

internaţionalizare, şi, pe de altă parte, menţinerea stabilităţii macroeconomice, pe seama

consolidării fiscale.

Acest curent de opinii ignoră tendinţele de divergenţă ce se creează simultan cu cele

de convergenţă precum şi faptul, atestat empiric, că efectele negative ale acestor procese tind

să fie de mai mare amploare în regiunile mai puţin dezvoltate. Trebuie însă să recunoştem

corectă critica majoră aduse politicii de coeziune din această perspectivă, anume că majorarea

capitalului disponibil în ţările şi regiunile beneficiare de transferuri nu înseamnă automat şi o


27

utilizare eficientă a lui (vezi şi argumentele de la subcap.2.1.).

II. Curentele non-standard, care recunosc simultaneitatea producerii de convergenţă şi

divergenţă în condiţiile de mai sus şi argumentează necesitatea politicii de coeziune, a

transferurilor comunitare, considerând acestea un instrument de contracarare a ”eşecurilor

pieţei” (prin furnizarea de bunuri publice şi atenuarea inegalităţilor). În prezent, opiniile de

acest tip văd în ele nu doar un mijloc politic de compensare a costurilor adâncirii şi extinderii

UE (având funcţiile unui „pact de solidaritate”, similar „pactului social”, realizat în anumite

economii naţionale, europene, care să menţină pacea socială), ci un mijloc de sprijinire a

competitivităţii, prin susţinerea ţărilor sau regiunilor cu scopul valorificării avantajelor lor

comparative sau al creării de noi avantaje comparative în vederea integrării lor în pieţele

naţionale devenite componente ale pieţei interne, devenită, la rândul său, componentă a

pieţelor globale.

Ghinea Gabriela Cap II Contribuţia politicii de coeziune la realizarea convergenţei în UE

28

CAPITOLUL II

CONTRIBUŢIA POLITICII DE COEZIUNE LA REALIZAREA

CONVERGENŢEI ÎN UE

2.1. Delimitări conceptuale

2.1.1. Convergenţă nominală

Convergenţa nominală are în vedere îndeplinirea anumitor criterii referitoare la

variabilele nominale care reflectă stabilitatea macroeconomică. De pildă, Uniunea Europeană

reţine un set precis de criterii de convergenţă nominală - menite a evidenţia gradul de

pregătire a diferitelor state candidate la integrarea în UEM - aşa-numitele criterii de la

Maastricht:

Stabilitatea preţurilor: rata medie a inflaţiei din ultimele 12 luni (calculată prin

indicele preţurilor de consum) nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte

procentuale rata inflaţiei din primele trei state cu cele mai reduse nivele ale ratei

inflaţiei; în plus, ratele inflaţiei din ţara candidată trebuie să se dovedească a fi

sustenabile;

Finanţele publice: poziţia bugetară a unei ţări trebuie să fie sustenabilă, respectiv să nu

existe un deficit bugetar excesiv. În particular:

(i) deficitul bugetar consolidat al statului nu trebuie să depăşească nivelul stabilit în

Tratat de 3% din PIB; dacă această valoare este depăşită, deficitul bugetar

trebuie să fie redus substanţial şi continuu, către o valoare apropiată de cea de

referinţă, sau depăşirea valorii de referinţă să fie temporară şi excepţională;

(ii) datoria publică brută nu trebuie să depăşească 60% din PIB, sau dacă are valori

mai mari trebuie să se diminueze semnificativ şi să se apropie de valoarea de

referinţă într-un ritm satisfăcător;

Ratele dobânzii: Randamentul mediu al titlurilor de stat pe termen lung calculat pe

ultimele 12 luni nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale

randamentul aferent titlurilor de stat din primele trei state cu cele mai reduse niveluri

ale inflaţiei;

Cursurile de schimb: trebuie să se menţină în marjele de fluctuaţie convenite prin

mecanismul ratelor de schimb din cadrul ERM al EMS, pentru cel puţin 2 ani, fară a


29

se proceda din propria iniţiativă la deprecierea monedei faţă de celelalte monede ale

statelor membre16

.

2.1.2. Convergenţă reală

Preocupările pentru convergenţa reală au fost implicite în primele teorii cu privire la

creşterea economică (la Solow, de pildă; Solow 1956) şi ulterior mai explicite în resuscitarea

problematicii din deceniile opt şi nouă ale secolului trecut (Ambramovitz, 1986; Baumol,

1986; Barro şi Sala-i-Martin, 1991 şi 1992) şi ele au avut în vedere posibilitatea ca zone, ţări

sau regiuni cu un nivel mai redus de dezvoltare economică să „recupereze” (catch-up)

decalajul faţă de cele mai avansate. Astfel, într-un sens larg, convergenţa reală presupune

aproprierea între nivelele de bunăstare (welfare) şi dezvoltare (development) ale unui grup de

ţări, regiuni, zone etc. Sau, altfel spus, tendinţa arealelor studiate comparativ înspre o mai

mare similaritate sau egalitate a variabilelor reale (PIB/locuitor, şomaj şi ocupare,

productivitate etc.) ce descriu performanţele economiilor naţionale.

Tratatele ce stau în spatele construcţiei europene nu stipulează clar şi explicit criterii

de convergenţă reală. Totuşi, unele dintre cele mai importante aspecte care se consideră că pot

evidenţia acest tip de convergenţă sunt: gradul de deschidere a economiei (ponderea totalului

exporturi plus importuri în PIB); ponderea comerţului bilateral cu ţări membre UE în totalul

comerţului exterior; structura economiei (evidenţiată prin structura marilor sectoare -

agricultură, industrie, servicii - în PIB); şi - cea mai sintetică expresie a convergenţei reale -

nivelul PIB/locuitor (la cursul nominal sau paritatea puterii de cumpărare standard)17

.

În literatura de specialitate sunt reţinute două mari tipuri de convergenţă reală:

convergenţa sigma şi convergenţa beta.

Convergenţa de tip sigma într-un un grup de economii apare atunci când, într-o

anumită perioadă, se reduce dispersia veniturilor pe locuitor aferente economiilor respective

faţă de media acestora. Testarea empirică a acestui tip de convergenţă se încearcă a fi

realizată, de cele mai multe ori, prin intermediul indicatorilor gen varianţă, deviaţie standard,

16 Esenţa criteriilor, în primul rând, inflaţia scăzută. În al doilea rând, sustenabilitatea poziţiei bugetare. Dincolo

de arbitrarietatea valorii datoriei maxime stabilită la 60% din PIB, deficitul bugetar limitat la 3 procente din

PIB este derivat dintr-o previziune convenţională de creştere de 5%, la care datoria s-ar stabiliza ca procentaj

din PIB.

17 Mugur Isărescu, România: Drumul către Euro, Prezentare la Conferinţa organizată de Colegiul Academic al

Universităţii „Babeş Bolyai”, (versiune actualizată martie 2007), p. 6.


30

sau coeficient de variaţie. În măsura în care venitul pe locuitor poate converge şi către nivele

(medii) mai scăzute (decât standardele considerate dezirabile, sau chiar decât nivele anterior

înregistrate - şi asta datorită faptului că economiile cele mai dinamice îşi reduc ritmul de

creştere sau, eventual, trec prin crize economice majore), se consideră că acest tip de

convergenţă reală nu este numaidecât cel mai relevant.

Convergenţa de tip beta operează cu o altă logică, şi anume aceea a funcţiilor de

regresie: venitul pe locuitor într-o perioadă anume este estimat ca funcţie de nivelul iniţial al

acestuia. Ea îmbracă două forme: convergenţa tip beta absolută şi beta condiţională. Prima se

defineşte ca „tendinţa de creştere a tuturor valorilor veniturilor pe locuitor către acelaşi punct

de echilibru, ceea ce este posibil datorită faptului că regiunile mai puţin dezvoltate cresc cu o

rată mai mare decât cele mai dezvoltate şi cresc până când ating cel mai înalt punct de

echilibru, comun tuturor” . Cu alte cuvinte atunci când, într-o perioadă dată, toţi se dezvoltă,

dar cei mai săraci o fac mai repede decât cei bogaţi, îndreptându-se spre un nivel de

dezvoltare similar şi accesibil tuturor, există convergenţă beta absolută. Se poate vorbi, în

acelaşi timp, de realizarea procesului de „ajungere din urmă” (catching up). Mai mult, acest

tip de convergenţă satisface şi exigenţele egalitariste (în final toţi vor ajunge la acelaşi nivel

de dezvoltare).

A doua variantă a convergenţei reale de tip beta este cea condiţională. Dacă anumiţi

parametri iniţiali (tehnologia, economisirea, rata de creştere a populaţiei, deprecierea

capitalului ş.a.m.d) nu sunt identici în grupul de ţări/regiuni a cărui convergenţă este studiată,

atunci fiecare dintre acestea va „converge” spre propriile limite (propria situaţie de echilibru

pe termen lung sau stare staţionară) . Şi cum aceste limite/echilibre pot fi diferite, apare

fenomenul aşa-numitei „convergenţe de club” (cum se pare că stau lucrurile în zona euro). În

situaţia acestui tip de convergenţă rămâne deschisă problema convergenţei absolute: în ce

măsură nivele de dezvoltare de echilibru aferente diferitelor „cluburi” de state converg la

rândul lor (eventual cât de repede şi sub influenţa căror factori).


31

2.1.3. Coeziunea economică şi socială (problematizări)

Convergenţa reală VS nominală

Cele două mari tipuri de convergenţă - nominală şi reală - sunt îndeobşte considerate a

fi cel puţin principial distincte, dacă nu chiar într-o oarecare opoziţie. Distincţia însăşi între

cele două se pliază pe o separare oarecum clasică - aceea între economia „reală” (aspectele

legate de producţie, comerţ, servicii) şi economia „simbolică” (aspectele legate de partea

financiar-monetară a unei economii). Totuşi, această distincţie este într-o oarecare măsură

artificială - chiar dacă are o utilitate euristic-operaţională - amintind mai degrabă de viziunea

conform căreia banii sunt în economie un simplu „văl”, fluxurile monetare şi financiare

nefiind decât consecinţa necesară a mişcării fluxurilor reale. Dintr-o altă perspectivă, a unei

paradigme care consideră că banii sunt ei înşişi o forţă motrice a pieţei, separarea real-

simbolic (sau real-nominal, pentru a păstra terminologia) pierde în mod decisiv din relevanţă.

De ce ar fi rata şomajului, să spunem, un aspect mai „real” al situatiei economice a unei

anumite zone decât rata inflaţiei? Cu alte cuvinte, de ce ar fi numaidecât mai „reală”, mai

palpabilă, posibilitatea obţinerii unei slujbe decât erodarea puterii de cumpărare?

În prelungirea celor de mai sus, putem evidenţia că nu este o diferenţă de natură între

problemele convergenţei nominale şi a celei reale, ba chiar cele două se pot potenţa reciproc.

În măsura în care, pe de o parte, exigenţele nominale pun „ordine mai mare în

comportamentul guvernului”, iar, pe de altă parte, „creşterea economică are ca ingrediente

principale: proprietatea privată; libera întreprindere; şi...acumularea de capital” (care

presupune o monedă sănătoasă ce permite efectuarea în bune condiţii a calculelor

antreprenoriale), convergenţa zisă nominală ar fi o premiză importantă a convergenţei reale.

În viziunea unei părţi a mainstreamului economic european, criteriile de convergenţă

nominală ar fi incompatibile cu creşterea economică. Cheia înţelegerii acestor lucruri este

abandonarea viziunii simpliste, „cifrice” , agregative, şi adoptarea, în loc, a unei abordări

antreprenoriale a performanţei economice în care convergenţa nominală şi moneda unică

devin mărci ale căii europene de reformă. Criteriile nu sunt doar manifestări ale unei obsesii

anti-inflaţie, „ci un adevărat cadru de performanţă economică, de descătuşare a activităţii

antreprenoriale private şi de încătuşare a discreţionarismului fiscal-monetar guvernamental.

Criteriile de convergenţă nominală reprezintă un ingredient esenţial al convergenţei reale!”18

18 Spiridon 2004, pp. 22-23


32

Convergenţa naturală şi disparităţile asumate

Întrebarea simplă, dar fundamentală, la care tratamentul obişnuit al problematicii

convergenţei şi coeziunii nu răspunde, este: de ce sunt coeziunea sau convergenţa (oricum ar

fi ele exprimate) numaidecât benefice pentru toată lumea. Şi avem în vedere aici posibilitatea

ca anumite comunităţi să nu recunoască standardele general acceptate (PIB/locuitor;

productivitate; ocupare; infrastructură etc) ca elemente de prosperitate.

Dacă ne gândim - din perspectiva faptului că România este o ţară ortodoxă - la zonele

de tradiţie ortodoxă şi populate cu mănăstiri (Athosul; anumite părţi ale Moldovei) s-ar putea

ca similaritatea cu zonele bogate din nucleul dur al UE nu doar să nu fie o prioritate, ci chiar

un inconvenient. În plus, pentru o anumită consistenţă internă, modelul european - care ţine la

mare stimă idealul nediscriminării - ar trebui să-şi pună problema comunităţilor particulare

(am putea adăuga aici o parte a comunităţii ţigăneşti) şi a modului în care acestea văd

dezideratul de a „converge” cu restul comunităţilor din spaţiul european.

Prin urmare, în discuţia cu privire la convergenţă, ar trebui acceptată mai întâi ideea de

disparităţi asumate. Abia apoi, pentru rest să se pună problema convergenţei. Şi la acest punct

însă, se ridică o întrebare fundamentală: cât de necesară este intervenţia guvernamentală sau

interguvemamentală (în particular instrumentele politicii de coeziune) pentru realizarea

convergenţei. Până şi modelul neoclasic care a stat la baza ideii de convergenţă beta absolută

recunoaşte ideea de convergenţă firească, naturală, a unui spaţiu în care capitalul şi forţa de

muncă (ca să nu mai vorbim bunuri şi servicii) pot circula liber. Şi poate că demersurile de

politică economică în direcţia coeziunii s-ar putea concentra pe realizarea acestei premize

necesare: libertăţile de circulaţie. Căci există riscul ca încercările de a trece dincolo de

convergenţa naturală s-o submineze.

Politica de coeziune şi vulnerabilităţile sale

Politica de coeziune economico-socială a Uniunii Europene se reduce, în esenţă, la

două mari tipuri de instrumente: transferuri interguvernamentale de fonduri şi reglementări.

Teoria economică ne indică 2 dificultăţi majore care ar sta în calea succesului acesteia:

problema haosului calculaţional şi cea a hazardului moral.

Hazard moral: funcţionarul public (naţional sau european) nu e motivat de profit &

pierdere să se comporte în interesul consumatorului-contribuabil. Dacă există

posibilitatea de a stabili o “prioritate” sau de a deturna rezultatul unei licitaţii publice

în favoarea clientelei politice, a circumscripţiei lui electorale sau pur şi simplu a


33

familiei, nimic nu poate garanta că nu o va face.

Calcul economic: instrumentul fundamental care face cu putinţă menţinerea, prin

alocarea eficientă a resurselor, a unei structuri a producţiei cum este cea a economiilor

moderne contemporane, este calculul în termeni monetari. Dacă încasările anticipate

dintr-un proiect de investiţii nu depăşesc cheltuielile (atât cele prezente cât şi cele

anticipate), proiectul respectiv nu se va realiza la piaţă (în condiţii de schimb

voluntar). În general, aşa-numitele zone defavorizate acordă, din diverse motive

(izolare fizică, forţă de muncă necalificată şi relativ scumpă, cerere redusă,

reglementări defectuoase etc.), puţine şanse de realizare proiectelor rentabile. Ideea de

politică regională bazată pe transferuri interguvemamentale de fonduri tocmai de la

acest tip de verdict al pieţei face rabat. Piaţa, prin elita antreprenorială transmite

următorul mesaj: în regiunea cutare, momentan proiectele cutare nu sunt fezabile

(rentabile); birocraţia contestă tocmai acest verdict al pieţei, fără a avea însă uneltele

intelectuale de a o face (tocmai acel calcul în termeni monetari la care au renunţat).

Pe de altă parte, analizele realizate atât la centru (Bruxelles), cât şi la destinaţie (statele

membre) (ab)uzează de principiul potrivit căruia în sfera cheltuielilor publice „bani cheltuiţi

înseamnă bani bine cheltuiţi” şi pun semnul egal între capacitatea de absorbţie şi

performanţa economică (echivalată, destul de problematic, cu reducerea disparităţilor).

Argumentul principal adus, în favoarea acestei interpretări, este furnizat de economia agregată

keynesistă: fondurile UE conduc la creşterea PIB (creştere economică). Concentrarea pe

agregate ridică însă o problemă: nu orice sumă pompată în economie duce la creşterea

economică sănătoasă. Ea poate duce şi la inflaţie, dacă ne-am afla la punctul de „ocupare

deplină”. Această viziune pierde din vedere importanţa crucială a procesele micro de alocare a

resurselor, a proprietăţii private şi a activităţii antreprenoriale. Totodată, gradul de fructificare

al fondurilor europene depinde de măsura în care mediul de absorbţie este reformat structural.

Numai prin reforma multidimensională poate fi spart „paradoxul coeziunii”, care poate fi

formulat astfel: regiunile mai puţin slab dezvoltate au şanse relativ mai mari să atragă fonduri

europene, iar disparităţile faţă de regiunile mai slab dezvoltate s-ar putea chiar accentua.

Interpretată responsabil, această problemă poate fi soluţionată virtuos prin aceea că sugerează

că reforma rămâne factorul decisiv al reducerii disparităţilor, şi nu fondurile europene.

De asemenea, persistenţa disparităţilor chiar în pofida asistenţei pentru coeziune, ar

trebui interpretată nuanţat. Ea poate înseamna fie că stimulentele instituţionale sunt încă slabe,

fie că datele naturale potrivnice nu pot fi surmontate, oricât de mari ar fi transferurile

comunitare, fie că pot exista disparităţi asumate (vezi comentariile anterioare).


34

2.2. Analiza comparativă a impactului Politicii de Coeziune la nivelul

principalelor State Membre beneficiare

Având în vedere discuţiile şi problematizările teoretice anterioare privind problema

convergenţei, şi a evaluării impactului instrumentelor de coeziune la realizarea acestui

obiectiv, vom încerca, în continuare, să prezentăm o perspectivă pozitivă (empirică) a

rezultatelor în materie obţinute, la momentul actual, în Uniunea Europeană.

Aprecierile noastre vor avea ca punct de pornire ultimul raport despre coeziune

publicat în 2011 de Comisia Europeană . Consideraţiile din amintitul raport al CE vor fi

adnotate cu repere analitice alternative din literatura academică de specialitate.

Raportul CE oferă o vedere de ansamblu comprehensivă asupra „valorii adăugate” a

politicii de coeziune, asupra situaţiei şi evoluţiei disparităţilor economice, sociale şi

teritoriale, asupra direcţiilor reformei coeziunii în perioada următoare, precum şi asupra noilor

provocări în domeniu identificate de instituţiile comunitare.

Concluziile raportului CE

Situaţia şi tendinţele economice, sociale şi teritoriale în statele membre:

Analiza reflectă diminuarea, în cursul ultimului deceniu, a disparităţilor privind

veniturile şi ocuparea forţei de muncă pe teritoriul Uniunii Europene. Totuşi, se consideră că

mai e necesară depunerea unui efort pe termen lung, în vederea reducerii diferenţelor

existente între zonele cele mai defavorizate şi restul regiunilor.

Impactul politicii de coeziune:

Programele europene de coeziune au sprijinit în mod direct promovarea convergenţei

regionale, precum şi a ocupării forţei de muncă. Astfel, în perioada 2008-2013, politica de

coeziune a contribuit la creşterea cu aproape 8,5% a PIB în Lituania, Letonia şi în Republica

Cehă, cu aproximativ 5,5% în Polonia şi cu în jur de 3,5% în Grecia. Politica de coeziune a

adus contribuţii şi la reducerea fenomenului excluziunii sociale şi sărăciei: este asigurată

cofinanţarea cursurilor de formare profesională a 9 milioane de persoane anual, din care mai

mult de jumătate sunt femei, cursuri ce contribuie la obţinerea unor condiţii mai bune de

muncă, precum şi a unor venituri mai mari.


35

2.2.1. Coeziunea economică pe sectoare

Impactul asistenţei politicii de coeziune europene depinde în mare măsură de structura

economiei, în particular de dimensiunea sectorului productiv şi al serviciilor.

Figura 2.1. arată contribuţia (ponderea) sectorului construcţiilor la generarea PIB-ului,

care variază de la 4,7% în Bulgaria la 11,6% în Spania. Spania este şi ţara care absoarbe cel

mai mare procent de forţă de muncă (12,6%) din totalul forţei de muncă spaniole. În Polonia

şi România ponderea forţei de muncă ocupate în construcţii este mai redusă decât procentul

de contribuţie al sectorului construcţii la PIB –ul total al României, în timp ce pentru celelalte

ţări raportul dintre procentul de forţă de muncă ocupată în construcţii şi PIB este inversă.

Situaţia pentru România ar putea fi explicată printr-o productivitate mai mare a forţei de

muncă ocupate în construcţii faţă de celelalte sectoare ale economiei. Sectorul construcţiilor

asigură majoritatea investiţiilor politicii de coeziune europene, dar nu el este cel care

beneficiază de productivitatea pe termen lung câştigată de pe urma investiţiilor. De aceea,

contribuţia sa la procesul de recuperare a decalajelor este destul de limitată.

Produs Ocupare

Figura nr. 2.1. Produsul şi ocuparea în sectorul construcţiilor (procent din total),

201219

19 Sursa: Ameco, HERMIN


36

Figura nr. 2.2 Produsul şi ocuparea în sectorul industriei prelucrătoare (procent

în total), 2012

Produs Ocupare

Figura 2.2 arată stadiul sectorului industriei prelucrătoare pe ţări. Contribuţia sa la

PIB variază de la 9,2% în Cipru la 25,2% în Cehia. Procentul acestui sector în totalul forţei de

muncă este 27,2% în Cehia, 26,1% în Slovenia, 25,6% în Bulgaria şi 24,5% în Slovacia. Cu

toate că în cele mai multe ţări procentul sectorului productiv este mai mic decât cel al

serviciilor, acest sector joacă un rol important în dezvoltarea acestor economii. De aceea

sectorul productiv este un canal major prin care intervenţiile UE afectează competitivitatea

exporturilor şi creşterea pe termen lung.

Produs Ocupare

Figura nr. 2.3. Produsul şi ocuparea în sectorul serviciilor (procent în total),

201220

20 Sursa: HERMIN pentru previziunile PIB, DG REGIO


37

Figura 2.3 arată că sectorul serviciilor este cel mai important în termeni de produs şi

forţă de muncă în ţările analizate. Cu excepţia Cehiei şi României, acesta contribuie cu peste

50% din totalul exprimat valoric al bunurilor şi serviciilor realizate în fiecare din aceste state,

cel mai mare procent înregistrându-se în Lituania (62,8%). Contribuţia la forţa de muncă

variază de la 23,8% în România, la 45,9% în Spania şi 60% în Cipru. În general acest sector

este în majoritate netranzacţionabil şi determinat doar de cererea internă. Cu toate acestea, în

unele ţări o proporţie semnificativă a serviciilor de piaţă este afectată de cererea externă, ca de

exemplu turismul în cazul Spaniei, Portugaliei şi Greciei sau serviciile logistice şi financiare

în cazul Letoniei.

Produs Ocupare

Figura nr. 2.4. Produsul şi ocuparea în agricultură (procent în total),

201221

Contribuţia agriculturii la total produs este destul de scăzută, aproximativ între 3% şi

6%, cu excepţia României şi Bulgariei unde aceste procente sunt de 10,1% şi 10,7% (vezi

figura 2.4). Cu toate acestea, acest sector încă absoarbe aprox. 14% din totalul forţei de

muncă în Lituania şi Grecia, 19% în Polonia şi 34,8% în România, ceea ce reflectă nivelul

scăzut al productivităţii. În ţările cu o rată a ocupării mai mare în industrie şi sectorul

serviciilor (Slovacia, Cehia, Ungaria, Cipru, Spania, Estonia) ocuparea în agricultură este sub

6%. În Bulgaria, Portugalia şi Letonia acest sector angajează aprox. 10% din toţi lucrătorii.

21 Sursa: HERMIN pentru previziunile PIB, DG REGIO


38

2.2.2 Impactul implementării Politicii de coeziune asupra economiilor

Statelor Membre beneficiare

Magnitudinea impactului Politicii de coeziune este parţial dependentă de bugetul

implicat. Figura 2.5 prezintă alocările totale pentru cele 15 ţări pentru 2007 – 2013 în

milioane de euro.

Figura nr. 2.5. Bugetul CNSR 2007-2013 (mil euro)22

După cum se poate observa în figura 2.5. din perspectiva alocarii de fonduri

structurale şi de coeziune, rezultă că ţările mai mari, precum Polonia şi Spania au bugete mai

mari, în timp ce ţările mai mici precum România, Portugalia, Grecia au bugete mai mici. Cele

mai mici bugete le au ţările cele mai mici, precum Malta sau Cipru.

Figura nr. 2.6. Infuzia medie a fondurilor structurale şi de coeziune pe durata

fazei de implementare (% din PIB)

22 Sursa: Ameco Hermin


39

În ceea ce priveşte infuzia de fonduri structurale şi de coeziune ca procent din PIB-ul

ţărilor analizate, pe primul loc se află Bulgaria, urmată de Letonia şi Polonia, în timp ce în

România acest procent (de aproximativ 1,9% din PIB) este asemanător cu al Slovaciei şi puţin

superior Ungariei.

Impactul Politicii de coeziune depinde în mod clar nu numai de mărimea

bugetului, dar şi de alocarea pe categorii de cheltuieli. În particular, finanţarea acumulării de

capital fizic şi uman, precum şi de cercetare-dezvoltare tehnologică (CDT), este aşteptată să

îmbunătăţească condiţiile pentru dezvoltarea ofertei şi să aibă efecte pe termen lung asupra

produsului intern brut, productivităţii şi ocupării. Figura 2.7. ilustrează alocarea bugetului

Politicii de coeziune a celor 15 ţări pe categorii de cheltuieli în perioada 2007-2013.

fizica umane productiv

Infrastructura Resurse Sector Servicii

fizică umane productiv

Figura nr. 2.7. Defalcarea bugetului CNSR pe categorii de cheltuieli în perioada

2007-2013 (pondere din total alocare)23

Grosul cheltuielilor aferente politicii de coeziune este canalizat înspre infrastructura

fizică. Cu excepţia Portugaliei, Spaniei, Slovaciei şi Ciprului, alocarea pentru infrastructura

fizică depăşeşte 60% din totalul bugetului din ţările supuse analizei. Procentul care revine

resurselor umane depăşeşte 20% din totalul alocării în Portugalia, Grecia, Spania şi Bulgaria,

în timp ce în România este cu puţin sub 20%. Ultimele două categorii constituie sprijinul

acordat pentru sectoarele economice de servicii şi productiv. Alocările pentru sectoarul

productiv sunt sub 20% în toate cele 15 ţări, procentul cel mai mare îl are Spania cu aproape

23 Sursa: Calcule DG REGIO


40

20%, urmată de Cipru şi Slovenia. Şi procentul care revine serviciilor este sub 20% în

majoritatea ţărilor, cu excepţia Cehiei şi Estoniei. În românia sectorului productiv îi sunt

alocate aproximativ 8 % din fonduri, la egalitate cu sectorul serviciilor.

Figura nr. 2.8. Ponderea investiţiilor în CDT în total alocări 2007-2013 (pondere

din total)24

Investiţia în CDT este canalizată spre sprijinul către sectoarele productive şi este

inclusă în sumele alocate pentru industrie şi servicii. Drept urmare, ajutorul pentru sectorul

productiv este dezagregat în investiţii legate de CDT şi alte ajutoare care includ în principal

cheltuieli pentru servicii de sprijin. Proporţia de cheltuieli de CDT, ca procent din totalul

alocării, este prezentată separat în figura 2.8. Ca urmare a reorientării sprijinului politicii de

coeziune pentru atingerea obiectivelor Strategiei Europa 2020, procentul de investiţii legate

de CDT ajunge la 10% sau chiar mai mult din totalul alocării în 10 ţări. România este însă pe

ultimul loc, cu mai puţin de 5%.

Impactul global

Politica de coeziune generează un impact asupra economiei prin trei canale diferite:

adaugă valoare asupra investiţiilor în infrastructură fizică, în resurse umane şi sprijin direct

pentru sectorul productiv. Sprijinul direct pentru sectorul productiv poate fi mai departe

descompus în cheltuială pentru CDT.

Aceste tipuri de cheltuieli induc un şoc pozitiv asupra cererii, ceea ce duce la o

producţie şi venituri mai mari, care la rândul lor generează o creştere a cererii şi duce la o

producţie şi venituri suplimentare, conform cu principiul keynesian al multiplicării. Ele au de

asemenea două tipuri de efecte asupra ofertei: primul constă în faptul că investiţia în



41

infrastructură, resurse umane şi CDT duc la creşterea capitalului fizic şi a capitalului uman,

precum şi la creşterea nivelului tehnologic. În al doilea rând, investiţia în infrastructură şi în

CDT duce la creşterea factorilor productivităţii totale, în timp ce investiţia în resurse umane

creşte productivitatea muncii.

În mod analog, Politica de coeziune ajută la creşterea capacităţii productive în

economia ţărilor beneficiare. Acest impact este rezultatul cererii pe termen scurt şi al

acumulării graduale a efectelor asupra cererii pe termen lung. Impactul este măsurat ca

diferenţă între nivelul de bază (în absenţa Politicii de coeziune) şi nivelurile reale (cu

intervenţia Politicii de coeziune).

Figura 2.9. arată impactul mediu anual în perioada de implementare. Pentru

majoritatea statelor care s-au alăturat Uniunii după 2004, perioada de implementare acoperă

2004-2012. Pentru Grecia, Spania, şi Portugalia, impactul mediu al intervenţiei de coeziune

este calculat pentru 2000-2012, în timp ce pentru România şi Bulgaria, impactul mediu se

referă la perioada 2007-2012. În acest mod, este luată în considerare întreaga finanţare de

coeziune, atât pentru 2000-2006 cât şi pentru 2007-2012.

Figura nr. 2.9. Impact mediu în timpul fazei de implementare (%)25

Cel mai mare impact mediu asupra PIB s-a înregistrat în ţările baltice (Lituania - 6%;

Estonia - 5.4%; Letonia - 5,1%), Cehia (3,8%) şi Bulgaria (3,7%). Cele trei state baltice şi

Cehia înregistrează de asemenea şi cea mai mare creştere medie de productivitate. În

România, impactul mediu asupra PIB este de 2,8%, iar creşterea medie a productivităţii este

de 1,7%. Cele mai mici procente s-au înregistrat în Cipru.

Efectele pe termen lung asupra ofertei sunt prezentate prin utilizarea valorii aceloraşi

indicatori pentru 2020. Figura 2.10. arată o ierarhie similară în ceea ce priveşte efectul asupra

25 Sursa : Calcule DG REGIO

Ocupare

Productivitatea muncii

PIB


42

PIB pe termen lung: cele trei state baltice, Portugalia şi Bulgaria sunt de aşteptat să

beneficieze de cea mai mare creştere de PIB: Letonia - 5%; Lituania - 4,8%; Estonia - 4,6%;

Polonia - 3,8%; Bulgaria – 3,6%. Se aşteaptă ca în România impactul asupra PIB să crească,

şi să ajungă la 3,8%, la fel ca în Polonia.

Figura nr. 2.10. Impact pe termen lung (%) – 202026

Impactul mediu şi pe termen lung al Politicii de coeziune sunt mai mici în ţările mai

bogate (Slovenia, Spania şi Cipru), care au alocări de fonduri mai mici în raport cu PIB-urile

lor. Până în 2020, creşterea de PIB va fi mai scăzută decât valorile medii pentru 2007-2012 în

cele mai multe ţări. Diferenţa este datorată efectelor asupra cererii din timpul perioadei de

implementare care dispar după aceea. Numai în România şi Polonia creşterea PIB-ului va fi

uşor mai mare decât valorile medii, deşi acest rezultat ar putea fi afectat de deciziile de

alocare a resurselor din PIB. Impactul asupra productivităţii muncii rezidă atât din creşterea

capitalurilor, cât şi din creşterea nivelului tehnologic.

Impactul asupra investiţiilor publice

În timpul perioadei de implementare, intervenţia Politicii de coeziune duce la creşterea

investiţiei publice în ţările beneficiare.

Aşa cum a fost arătat mai sus, Hermin alocă resursele Politicii de coeziune pe trei

categorii de cheltuieli: infrastructură, resurse umane şi sprijin pentru sectorul productiv, care

include sprijin pentru CDT. În conformitate cu definiţia conturilor naţionale, alocările pentru

infrastructură sunt tratate ca investiţie publică, în timp ce fondurile alocate pentru resurse

umane şi pentru sectorul productiv sunt adăugate la capitolul cheltuieli publice.

26 Sursa : Calcule DG REGIO

Ocupare

Productivitatea muncii

PIB


43

Figura nr. 2.11. Impactul asupra investiţiilor publice - % (media investiţiilor

publice 2004-2012)27

Magnitudinea creşterii investiţiilor publice variază semnificativ: destul de moderată

pentru ţările mai dezvoltate ca Spania şi Cipru, dar înaltă pentru Romînia (120%) şi Polonia

(81%). Aceste diferenţe sunt parţial explicate de faptul că în perioada intervenţiilor precedente

ale UE, nivelul investiţiilor publice a fost mai degrabă scăzut în multe dintre statele membre

care au aderat după 2004. În aceste ţări, chiar suplimentări modeste ale alocărilor pentru

investiţii publice pot reprezenta creşteri semnificative faţă de nivelurile care ar fi fost

înregistrate în absenţa oricărei intervenţii europene.

Impactul asupra capitalului de infrastructură fizică, capital uman, CDT28

Cheltuiala cu investiţiile Politicii de Coeziune alocate infrastructurii fizice, capital

uman şi CDT se acumulează în volumul total de capital fizic, uman şi tehnologic. Comparativ

cu nivelul de bază (fără Politica de coeziune), cheltuiala cu investiţiile Politicii de coeziune

duce la creşterea producţiei în ţările beneficiare, deoarece: (1) suplimentează direct diversele

tipuri de capital şi (2) duce la creşterea factorilor productivităţii şi a productivităţii totale.

Elasticitatea factorilor productivităţii totale şi cea a productivităţii muncii sunt luate

din publicaţii specializate şi sunt identice pentru toate ţările. În cadrul modelului HERMIN,

cheltuiala cu investiţiile Politicii de coeziune pentru infrastructură sunt convertite în termeni

reali şi sunt apoi adăugaţi la investiţiile în infrastructură reale (fără cele ale Politicii de

coeziune) pentru determinarea investiţiei totale reale în infrastructură. Utilizând abordarea

inventarului perpetuu, aceste investiţii sunt acumulate într-un stoc naţional de infrastructură.

Rata de uzură este asumată a fi de 2% pe an.


28 Cercetare-dezvoltare şi tehnologii


44

Alocarea Politicii de coeziune pentru resurse umane este cheltuită pe salariile

instructorilor şi cheltuielile pentru cei instruiţi, plus o sumă pentru acoperirea costurilor cu

clădirile şi echipamentele. Numărul de persoane instruite (măsurat în persoane-an) este

acumulată într-un stoc de capital uman printr-o abordare de tip inventar perpetuu cu o rată de

uzură de 5%. Valoarea de bază (fără Politica de coeziune) a stocului de capital uman este

fixată la valoarea sa din 2005.

În sfârşit, cheltuiala Politicii de coeziune pentru CDT este convertită în termeni reali şi

este apoi adăugată la valoarea existentă (fără aportul Politicii de coeziune) pentru

determinarea valorii totale reale a investiţiilor în CDT. Această investiţie este acumulată într-

un stoc naţional printr-o formulă de inventar perpetuu, asumând o rată de 8% amortizare. S-a

calculat un stoc de CDT de pre-coeziune folosind surse de date EUROSTAT privind

cheltuielile de cercetare – dezvoltare.

Figura 2.12. prezintă schimbările în diversele categorii de stocuri de capital referitoare

la nivelul de bază – fără intervenţia Politicii de coeziune. Referinţa este valoarea din 2015,

pentru că este asumat că va fi ultimul an până în care fiecare ţară va fi cheltuit alocare sa. De

aceea, figura ar trebui să reflecte impactul total al finanţării Politicii de coeziune asupra

stocului de infrastructură, capital uman şi CDT. Trebuie menţionat că nu există un stoc de

capital al ”sprijinului pentru sectorul productiv”, deoarece cheltuiala non-cercetare are doar

efect pe termen scurt asupra cererii.

Figura nr. 2.12. Impactul asupra capitalurilor (variaţie prcentuală)29

Modelul presupune că investiţiile Politicii de coeziune nu vor fi înlocuite de o

finanţare naţională după 2015. De aceea, stocurile de capital vor începe să scadă datorită


Capital uman

CDT

Infrastructura fizică


45

uzurii în anii următori. Aceasta este evident doar o supoziţie tehnică, supoziţie ce doreşte să

evidenţieze efectele pe termen lung ale Politicii de coeziune, care altfel nu ar putea fi

identificate. În realitate, chiar în cazul unui improbabil scenariu de întrerupere a intervenţiei

UE, guvernele naţionale vor menţine stocurile crescute de capital cel puţin la un anumit nivel.

Impactul fondurilor de coeziune asupra acestor trei stocuri de capital depinde de

bugetul alocat prin Politica de Coeziune principalelor categorii de cheltuieli şi de nivelul

investiţiilor naţionale în această categorie.

Figura 2.12. arată că cel mai mare impact asupra infrastructurii fizice are loc în

Polonia (46,3%) şi Letonia (42%). Cel mai mare impact asupra capitalului uman se află în

Bulgaria (16,3%), Letonia (14,5%) şi Portugalia (14,3%). În corelare directă cu cheltuielile

aferente CDT, cel mai mare impact asupra CDT se înregistrează în cele trei state baltice

(Letonia, 69,1%; Estonia, 40,5%; Lituania, 40,5%) şi în Polonia (41,4%). Deşi Spania şi

Slovenia alocă un buget substanţial pentru CDT, impactul Politicii de coeziune este mai

degrabă moderat asupra stocurilor de tehnologii, deoarece stocul iniţial era deja ridicat în

aceste state. Comparativ cu Bulgaria, în România impactul asupra infrastructurii fizice este

mai mare, dar cel asupra capitalului uman şi CDT este mai scăzut.

Ghinea Gabriela Cap III Efectele aderării la UE asupra economiei din România

46

CAPITOLUL III

EFECTELE ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ ASUPRA

ECONOMIEI DIN ROMÂNIA

3.1. Efectele aderării la UE asupra sistemului instituţional din România

3.1.1. Instituţii nou create în România corespunzătoare structurilor

instituţionale ale UE

Ca urmare a procesului de aderare la Uniunea Europeană, România a trebuit să-şi

revizuiască întreaga reţea instituţională pentru a putea fi în stare să facă faţă cerinţelor de

adoptare şi implementare a acquis-ului comunitar şi ulterior provocărilor specifice statutului

de stat membru.

TRANSPORTURI

Autoritatea Aeronautică Civilă Română – organism de reglementare şi autoritate de

supraveghere în aviaţia civilă

Autoritatea Navală Română (ANR) – autoritate de stat în domeniul navigaţiei, care

asigură alinierea la standardele, normele şi cerinţele UE şi internaţionale.

Autoritatea Feroviară Română - asigură inspecţia şi controlul de siguranţă a

circulaţiei în transportul feroviar şi cu metroul.

Autoritatea Rutieră Română – organism tehnic specializat în subordinea Ministerului

Transporturilor, care asigură inspecţia şi controlul în trafic al autovehiculelor, al

respectării condiţiilor de operare a transporturilor rutiere şi al reglementărilor interne

şi internaţionale.

Registrul Auto Român (RAR) – autoritate competentă în domeniul vehiculelor

rutiere, siguranţei rutiere, protecţiei mediului şi asigurării calităţii vehiculelor în

rulaj.

DEZVOLTARE REGIONALĂ

Cadrul instituţional aferent elaborării şi implementării documentelor de programare

este structurat pe două nivele, regional şi naţional.

La nivel regional, principalele instituţii sunt:

• Consiliul de dezvoltare Regională (CDR)- format din preşedinţii Consiliilor Judeţene

şi un reprezentant al consiliilor locale;

• Agenţia pentru Dezvoltare Regională - subordonată CDR, care propune şi


47

implementează programele de dezvoltare regională. Au fost desemnate 8 agenţii de

dezvoltare regională pentru zonele de nord-est, sud-est, Sud-Muntenia, Sud-vest Oltenia,

vest, nord-vest, centru, Bucureşti-Ilfov.

• Comitetul regional pentru elaborarea planurilor de dezvoltare regionale (CRP)

La nivel naţional, principalele instituţii sunt:

• Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR)

• Comitetul Inter-Instituţional pentru elaborarea PND (planurilor naţionale de

dezvoltare)

INSTITUŢII PE PIAŢA MUNCII ŞI A OCUPĂRII FORTEI DE MUNCĂ

• Autoritatea Naţională de Calificări

• Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM)

• Comitete sectoriale operaţionale

• Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă

AGRICULTURĂ

• Agenţia de plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură

• Agenţia de plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, finanţate atât din bugetul UE

(prin FEGA şi FADR) cât şi din bugetul de stat al României. Ambele asigură aplicarea

politicii agricole comune.

• Agenţia Veterinară şi de Siguranţă Alimentară

• Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă

• Agenţia „Sapard”.

ECONOMIE ŞI INDUSTRIE

• Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), prin absorbţia APAPS, (în

subordinea guvernului)

• Consiliul Concurenţei

• Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii – organism de specialitate al

guvernului pentru politică în domeniul IMM-urilor, al cooperaţiei şi comerţului

interior

JUSTIŢIE

În procesul de adaptare la structurile instituţionale europene au fost create:

• Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA)

• Biroul de Combatere a Fraudelor Comunitare

• Serviciul pentru Combaterea infracţiunilor de crimă organizată şi Corupţie

• Agenţia Naţională de Integritate (ANI) – are scopul de a verifica averile şi de a


48

identifica conflictele de interese din activitatea demnitarilor.

• Instituţia „Avocatul Poporului”, care se pronunţă asupra constituţionalităţii

legislaţiei.

ENERGIE

• Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei- instituţie publică

autonomă, finanţată din venituri proprii, creată în 2007 prin desfiinţarea ANRGA (Autoritatea

Naţională de Reglementare a Gazului Natural) căreia îi preia drepturile

• Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale – organ de specialitate al Administraţiei

Publice Centrale, în subordinea Guvernului

• Agenţia Nucleară – în subordinea guvernului

• ARCE – Agenţia Naţională de Conservare a Energiei

• OPCOM (Operatorul Comercial în domeniul energiei electrice)

• Operatorul de Piaţă (în domeniul pieţei gazului)

TELECOMUNICAŢII ŞI TEHNOLOGIE INFORMATICĂ

• Autoritatea Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei

– în subordinea guvernului

• Autoritatea Naţională pentru Serviciile Societăţii Informaţionale

EDUCAŢIE ŞI INSTRUIRE

• Autoritatea Naţională pentru Tineret – în subordinea guvernului României

ADMINISTRATIA PUBLICA CENTRALA

• Autoritatea Naţională pentru Reglementare şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice (în

subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative);

• Autoritatea Naţională pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice- din

subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;

• Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor

• Agenţia pentru Strategii Guvernamentale

• Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor

• Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului-în subordinea Cancelariei

Primului Ministru

DREPTURILE OMULUI ŞI PROTECŢIA MINORITĂŢILOR

• Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării (CNCD);

• Agenţia Naţională pentru Romi;

•Agenţia Naţională anti-doping (corespunzătoare EMCDDA din structura

instituţională a UE);


49

• Autoritatea Naţională pentru Străini;

• Oficiul Naţional pentru refugiaţi.

3.1.2. Fragilitatea instituţională

Tranziţia de la sistemul economic socialist la un sistem economic de piaţă, capitalist,

presupune o amplă construcţie instituţională, concretizată prin crearea şi consolidarea

instituţiilor fundamentale ale pieţei libere, precum dreptul de proprietate privată, libertatea

contractuală, statul constituţional limitat ca putere. Procesul de transformare a sistemului de

constrângeri şi stimulente din societate crează un mediu favorabil afirmării grupurilor de

interese ce militează pentru dobândirea unor poziţii economice privilegiate (comportamentul

„rent-seeking"). Trăsătura de bază generală a acestui proces constă în "fragilitatea

instituţională" ce insoţeste transformările sociale de mari proporţii.

Organizaţiile economice (firmele, întreprinzătorii etc.) evaluează eficacitatea statului în

funcţie de capacitatea acestuia de a crea şi consolida un cadru instituţional adecvat,

nediscriminatoriu, care stă la baza oricărui sistem economic de piaţă ce funcţionează bine.

Aceste evaluări desemnează calitatea guvernării.

Calitatea guvernării constituie caracteristica nemijlocită a proceselor de reformă

economică şi transformare instituţională. Dacă grupurile de interese speciale pot influenţa

implementarea şi dezvoltarea programelor guvernamentale, pentru a-şi consolida nejustificat

poziţiile economice în societate, eventual prin intermediul unor plăţi neoficiale către

funcţionari guvernamentali sau prin negocierea de avantaje politice, atunci calitatea guvernării

va fi afectată în mod negativ. Aşa cum am mai menţionat, asemenea acţiuni ale agenţilor

privaţi desemnează în literatura de specialitate comportamentul "rent-seeking".

Evoluţia instituţională schimbă compoziţia activităţii antreprenoriale şi intensitatea

manifestării acesteia. Deficitele şi inconsistenţele instituţionale favorizează orientarea

eforturilor către activităţi neproductive, de tip „rent-seeking", în defavoarea manifestării

activitătilor antreprenoriale productive, centrate pe inovaţie, descoperirea, crearea şi

valorificarea oportunităţilor de profit într-un cadru concurenţial corect.

În timp ce societatea liberă a conştientizat de acum un secol că sistemul instituţional

joacă un rol fundamental în dezvoltare, în România preocupările pe această temă se află,

impardonabil, la faza de abecedar.

Aşadar, nu putem pretinde mutaţii şi transformări instituţionale raţionale şi radicale de

la actori care-şi „permit" să se lipsească de comportamentul raţional.

Iar pe noi ne ajută să înţelegem de ce schimbarea instituţională în România este un


50

proces greoi şi dificil de realizat (se pare, cel mai dificil) şi oricât ar dori guvernele României

(indiferent de culoare) să accelereze ritmul mutaţiilor instituţionale, spectacolul oferit este cel

al unei lupte cu inerţia dobândită de-a lungul a zeci de ani.

Din moment ce matricea noastră instituţională conţine şi asemenea constrângeri,

considerăm că merită a reţine atenţiei următoarele două aspecte.

În primul rând, este deja evident că în procesul tranziţiei României constrângerile

neoficiale moştenite şi care deţin încă pondere în întregul codului nostru de conduită vor

necesita un timp suficient de îndelungat pentru relativizarea importanţei lor.

Al doilea aspect, este legat de constrângerile oficiale, şansa impunerii şi generalizarea

respectării lor ţine de recunoaşterea lor generală, ca necesare şi eficiente. Terţul, care în

această perioadă de tranziţie trebuie să procedeze la o impunere forţată de reguli noi, în speţă

statul, nu are credibilitatea necesară pentru că dintr-o sumă de instituţii corupte nu poate

rezulta decât un stat corupt. Sunt puţini cei dispuşi să creadă că astfel de instituţii nu vor viola

contractele părţilor faţă de care sunt terţi şi nu vor influenţa redistribuirea de bogăţie chiar în

folos personal. Şi aceasta pentru că o pot face „oficial", fără putinţa tragerii la răspundere, fie

prin modificarea regulilor, fie pe fondul unei ambiguităţi legislative şi iresponsabilităţi

comportamentale a agenţilor economici.

În lipsa unui stat credibil şi capabil să sancţioneze dur orice nerespectare a

constrângerilor oficiale şi care, în compensaţie, „oficializează câştigul la negru", reputaţia,

loialitatea şi respectul legii nu mai au nicio valoare.

Ce soluţie se poate întrevedea pentru a sparge acest cerc vicios? În lipsa unui terţ

responsabil de propria-i menire, să sperăm că Uniunea Europeană va proceda, prin „impunere

forţată", la necesara noastră vaccinare. Atunci vom fi obligaţi să acceptăm că „prin noi înşine

nu suntem capabili să ne manifestăm ca popor liber ca urmare a unor norme instituţionale

proprii. Nu, ne vom bucura de adevărata libertate ca rezultantă a impunerii unor norme

constituţionale europene.

Dacă în ţările cu tradiţie democratică de sute de ani, care au atins un invidiabil nivel de

bunăstare individuală, putem observa şi o solidă construcţie socială, care înglobează instituţii

ce înţeleg că sunt în serviciul cetăţeanului, la noi putem uşor constata că democraţia

agonizează încă în etapa copilăriei acesteia. În cei 23 de ani trecuţi de la revoluţie, putem uşor

observa scăderea dramatică a interesului pentru exercitarea drepturilor fundamentale legate de

exprimarea opţiunii prin vot, respectiv lipsa de implicare civică pentru a sancţiona derapajul

abuziv al instituţiilor şi pentru a crea o continuă presiune în vederea reformării acestora.

Partidele politice nu dau nici un semn că ar dori o reformă instituţională profundă care


51

să spargă centralismul, să reducă drastic numărul instituţiilor iar, pe baza principiului

subsidiarităţii, să le apropie cît mai mult de cetăţean şi, nu în ultimul rînd, să reducă masiv

numărul angajaţilor la stat.

Actualmente în România sunt aproximativ 4,5 milioane de persoane angajate care

plătesc impozitele şi contribuţiile la bugetele de sănătate şi pensii, iar dintre aceştia circa 1,2

milioane sunt angajaţi în instituţii ale statului. Adică circa 3,3 milioane de angajaţi în

economie susţin întreaga naţiune. La care se adaugă desigur şi sumele aduse în ţară de cei în

jur de 2 milioane de români care sunt plecaţi la muncă în străinătate. O structură sănătoasă,

care ar permite o puternică dezvoltare a infrastructurii şi asigurarea unor eficiente servicii de

sănătate şi învăţămînt sau pensii decente, ar presupune ca minim 7 milioane de persoane

active să lucreze în economie şi maxim 1,3 milioane să fie angajaţi la stat. În condiţiile de

astăzi personalul bugetar ar putea fi redus masiv printr-o reformă coerentă şi bine argumentată

dar, deocamdată ce vedem este doar repetarea descalificantei împărţiri a posturilor de

conducere, atît la nivel central cît şi la nivel local, între partidele aflate la guvernare. Posturile,

odată ocupate de oamenii partidelor, pot să îngheţe şi minimele intenţii de reformă

instituţională.

3.2. Evoluţia indicatorilor macroeconomici din România în

contextul aderării la spaţiul comunitar

Economia globală a intrat în anul 2007 în cea mai mare criză economică după Marea

Recesiune din anii 1930. Criza a avut un grad ridicat de sincronizare fiind afectate atât tările

dezvoltate cât şi tările emergente, demonstrând creşterea semnificativă a gradului de

interdependenţă a economiilor lumii. Începând cu ultimul trimestru al anului 2008, criza

financiară s-a propagat rapid şi în România, în contextul unei economii mondiale tot mai

globalizate şi, în mod specific, al economiei româneşti puternic integrate în economia UE,

astfel încât orice şoc negativ extern s-a propagat şi la nivel intern.

Valurile acestei crize au determinat întreruperea procesului de convergenţă reală a

României către Uniunea Europeană. Fluxurile investiţionale internaţionale au ocolit economia

internă pe parcursul ultimilor 4 ani, ritmul de atragere a fondurilor europene se menţine foarte

scăzut, iar capacitatea de a genera capital în interior este redusă.

După aderarea la Uniunea Europeană, şi cu atât mai mult în condiţiile crizei globale

actuale, procesul de integrare a României în structurile comunitare conduce la apariţia unor

noi probleme, atât pentru cercetarea economică, cât şi pentru instituţiile implicate în procesul

de elaborare şi punere în practică a politicilor macroeconomice. Astfel, necesitatea reducerii


52

decalajelor faţă de media europeană precum şi aceea a înscrierii economiei româneşti în

tendinţele la nivel comunitar impun realizarea unui ritm de creştere ridicat, obţinut însă în

condiţiile menţinerii echilibrelor macroeconomice fundamentale şi a creşterii susţinute a

eficienţei şi competitivităţii.

În prezent economia internă se confruntă cu provocări macroeconomice fără

precedent. Pe termen scurt, principala provocare pentru economia internă o reprezintă

rambursarea împrumuturilor contractate de la instituţiile financiare internaţionale în 2009. Pe

termen mediu, provocarea primordială o constituie refacerea potenţialului economic, variabilă

fundamentală puternic afectată de valurile crizei economico-financiare mondiale (în prezent

ritmul potenţial de evoluţie a economiei interne este estimat la sub 2%, de două ori mai redus

comparativ cu perioada premergătoare crizei).

3.2.1. Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici în România

PRODUSUL INTERN BRUT (PIB)

Produsul intern brut (prescurtat PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă

suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final,

produse în toate ramurile economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an. Acesta se

poate calcula şi la nivelul unei regiuni sau localităţi.

Variaţia procentuală a PIB-ului României în perioada 2007- 2012 precum şi variaţia

PIB în semestrul I 2013 faţă de perioada corespunzătoare a anului precedent, este prezentată

în figura 3.1.

6,5 7,5

-6,4

-1

2,50,7

2,2

-14

-7

0

7

14

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

PIB

Figura nr. 3.1. Evoluţia PIB

Produsul intern brut al României, în perioada analizată, a cunoscut o evoluţie

oscilantă. După înregistrarea unui ritm mediu anual de creştere de +7,5% în perioada 2007-

2008, a urmat o cădere abruptă în 2009 cu -6,4%, anul 2010 consemnând din nou o


53

diminuare cu -1%. Tendinţa s-a inversat începând cu 2011 când PIB a cunoscut o creştere de

+2,5% urmată de o scadere a creşterii în 2012, la doar +0,7% . Creşterea PIB s-a menţinut şi

în primul semestru din 2013, cand s-a înregistrat o creştere cu +2,2% faţă de semestrul I 2012.

Tabelul nr. 3.1. - Evoluţia produsului intern brut

modificări procentuale faţă de perioada corespunzătoare a anului precedent (%) –30

2007 2008 2009 2010 2011 2012 Sem I

2013

Cererea internă,

din care:

14,2 7,3 -12 -1,1 2,5 1,4 1,3

Consum privat 11,9 9 -10,1 -0,3 1,1 1.1 0,3

Consum

guvernamental

-0,1 7,2 3,1 -4,7 0,2 1.7

-1,1

Formarea brută de

capital fix

30,3 15,6 -28,1 -1,8 7,3 4.9 -4,4

Export de bunuri

şi servicii

7,8 8,3 -6,4 13,2 10,3 -3 10,7

Import de bunuri

şi servicii

27,3 7,9 -20,5 11,1 10 -0,9 -0,9

PIB 6,5 7,5 -6,4 -1 2,5 0,7 2,2

Industrie 5,4 1,9 -1,4 4 0,1 -1 3,9

Agricultură -15,3 20,7 -3,3 -5,5 12,4 -21,6 6,1

Construcţii 33,9 26,2 -9,9 -4,5 -6,4 -0,3 -3,1

Servicii 7 5,4 -7,4 -3,6 2,9 4,8 3,2

Evoluţia PIB-ului din punct de vedere al utilizării în 2007 evidenţiază o creştere

semnificativă a cererii interne, de 14,2%, şi în mod special al consumului final individual al

gospodăriilor populaţiei, de 11,9%. Deşi investiţiile realizate în 2007 au avansat cu 30,3% faţă

de 2006, înregistrând cel mai rapid ritm de creştere dintre componentele cererii, decalajul de

pondere în PIB a menţinut contribuţia acestui segment (7,4 puncte procentuale) sub cea a

30 Sursa: INS


54

consumului final (8,5 puncte procentuale). Creşterea economică rapidă generată în principal

de cererea de consum şi caracterizată printr-un aport negativ pronunţat al exporturilor, care au

crescut cu doar 7,8%, în timp ce importurile au crescut cu 27,3%, este în mod evident

nesustenabilă, reclamând aplicarea unor politici care să tempereze expansiunea consumului şi

să stimuleze investiţiile şi exportul.

Din punct de vedere sectorial, construcţiile şi serviciile au fost motoarele de creştere

ale PIB în 2007, în timp ce agricultura a continuat sa fie "sectorul dureros" al economiei,

marcand o scadere de 15,3%.

La nivelul anului 2008, cererea internă a înregistrat o creştere de 7,9% ca efect, în

principal, al majorării formării brute de capital fix cu 15,6% şi a consumului final cu 8%. S-a

menţinut influenţa negativă asupra creşterii reale a PIB a exportului net de bunuri şi servicii,

în condiţiile în care creşterea exporturilor de bunuri şi servicii a fost superioară celei a

importurilor.

În ceea ce priveşte evoluţiile sectoriale, valoarea adăugată brută industrială a crescut

cu 1,9% în 2008, agricultura a înregistrat o creştere a producţiei de 20,7% comparativ cu anul

anterior, în timp ce valoarea adăugată brută din construcţii a înregistrat un spor de 26,2%. În

cazul serviciilor, efectele crizei s-au făcut resimţite, valoarea adăugată brută din sectorul

terţiar s-a majorat cu 5,4%.

În anul 2009, pe fondul turbulenţelor din economia mondială, a acţiunii crizei, precum

şi a unui complex de factori interni, economia românească a înregistrat pentru prima dată

după un număr de aproape 10 ani, o creştere economică negativă de -6,4%. Factorul

determinant care a contribuit la scăderea drastică a PIB în 2009 a fost diminuarea cererii

interne cu -12%, ceea ce a antrenat şi o reducere cu -20,5% a importului de bunuri şi

servicii. De asemenea exportul de bunuri şi servicii a înregistrat o scădere brusca, cu -6,4%.

În perioada 2009 - 2011 investiţiile au scăzut substanţial, formarea brută de capital

fix înregistrând un declin de -8,8%. În ceea ce priveşte consumul final, ritmul mediu anual de

scădere în intervalul de timp menţionat a fost de -2,6%.

În perioada 2009-2011, valoarea adăugată brută din sectorul construcţiilor a

înregistrat o scădere medie anuală de -7%, determinată, în parte, de stoparea investiţiilor

imobiliare şi, pe de altă parte, de limitarea sau lansarea cu întârziere a investiţiilor publice în

domeniul construcţiilor de infrastructură. În aceeaşi perioadă, şi sectorul serviciilor a cunoscut

un declin major, cel mai accentuat înregistrându-se în 2009, media anuală a perioadei fiind de

-2,8%. O evoluţie pozitivă a fost consemnată în industrie, care în intervalul 2009-2011, a

reuşit o revenire cu un ritm mediu anual de creştere de +0,9%. Agricultura, puternic


55

dependentă de factorii climatici, a cunoscut doi ani, 2009 şi 2010, de scădere cu o medie de -

4,4% recuperată în anul 2011, excepţional din punct de vedere meteorologic în care s-a

înregistrat o creştere cu +12,4% faţă de anul anterior, rezultând în ansamblul perioadei 2009-

2011 o creştere medie anuală de +0,9%.

Anul 2012 a fost afectat, pe de o parte, de secetă severă cu efecte nefavorabile asupra

producţiei, iar pe de altă parte de recesiunea din zona euro care a redus cererea externă. În

aceste condiţii, cererea internă a reprezentat factorul principal de creştere al PIB, din care

formarea brută de capital fix a înregistrat o creştere de 4,9%, în timp ce consumul final s-a

majorat cu 1,2%. Cheltuielile cu consumul privat s-au majorat cu 1,1%, în timp ce cheltuielile

consumului guvernamental cu 1,7%. După doi ani de creşteri semnificative, exporturile de

bunuri şi servicii au înregistrat o reducere cu 3,0%, iar importurile de bunuri şi servicii s-au

diminuat cu 0,9%, în termeni reali. Ca urmare, exportul net a contribuit la reducerea creşterii

produsului intern brut cu 0,8 procente.

Pe latura ofertei, sectorul serviciilor a fost motorul creşterii în 2012, cu o majorare a

valorii adăugate brute de 4,8%. Valoarea adăugată brută din agricultură s-a redus cu 21,6%

faţă de anul 2011, cea din industrie cu 1%, iar cea din construcții cu 0,3%.

În primul semestru din 2013 economia României a înregistrat o accelerare , crescând

cu 2,2% faţă de semestrul I 2012. Principalele motoare ale creşterii economice au fost

exporturile nete, industria şi agricultura, în timp ce consumul intern şi-a continuat

performanţa slaba din 2012, cu un impact negativ şi asupra importurilor. Astfel, exporturile

au crescut cu 10,7%, pe de alta parte, toate componentele principale ale cererii interne s-au

contractat: consumul guvernamental a scăzut cu 1,1%, investițiile brute cu 4,4%, iar

importurile cu 0,9%.

COMERŢUL EXTERIOR DE BUNURI

Comerţul exterior are un rol însemnat în asigurarea economiei naţionale cu materii

prime, combustibil şi energie , utilizarea eficientă a forţei de muncă , utilizarea completă şi

intensivă a capacităţii de producţie şi creşterea nivelului tehnic şi al calităţii mărfurilor

româneşti ca premisă a sporirii competitivităţii ofertei de mărfuri româneşti pe pieţele externe.

În condiţiile actuale ale extinderii aşa-numitului fenomen al globalizării, dar şi al

crizei prelungite cu care se confruntă economia mondială şi în special Uniunea Europeană,

comerţul exterior continuă să fie unul dintre factorii fundamentali ai creşterii economice şi de

ce nu chiar ai ieşirii din criză.

Cei mai sintetici indicatori ai gradului de dezvoltare a comerţului exterior sunt

exportul FOB şi respectiv importul CIF (exprimaţi în mil euro). Evoluţia acestor doi indicatori


56

în perioada 2007-2012 este prezentată în figura 3.2.

0

10000

20000

30000

40000

50000

60000

2007 2008 2009 2010 2011 2012

Exporturi FOB

Importuri CIF

Figura nr. 3.2. Evoluţia comerţului extern

În perioada 2007-2008, comerţul exterior de bunuri31

a înregistrat creşteri

semnificative în condiţiile creşterilor economice de 6-7%, atât exporturile de bunuri, cât şi

importurile de bunuri majorându-se cu o medie anuală de 14,2% şi respectiv 18,7%.

În anul 2009, efectele crizei financiare şi economice s-au amplificat determinând

scăderea atât a exporturilor cât şi a importurilor de bunuri, care au consemnat o evoluţie

negativă faţă de anul anterior. Începând cu anul 2010 această tendinţă s-a schimbat radical,

valoarea exporturilor dar şi a importurilor, crescând constant în primii doi ani, în timp ce în

anul 2012 atât exporturile cât şi importurile au scăzut cu 0,5% faţă de anul precedent.

În semestrul I 2013, comparativ cu semestrul I 2012 (vezi datele din tabelul 3.2.),

exporturile au crescut cu 5,9% la valori exprimate în euro, iar importurile au scăzut cu 2,7% la

valori exprimate in euro.

La rezultatele pozitive înregistrate de exportatori începând cu anul 2010 a

contribuit şi deprecierea monedei naţionale cu circa 13,7%, în perioada 2009-2012

comparativ cu anul 2008, situaţie care a determinat şi reducerea substanţială a deficitului de

cont curent.

31 INS


57

Tabelul nr. 3.2. - Comerţul exterior de bunuri

modificări procentuale faţă de perioada corespunzătoare a anului precedent (%) –32

2007 2008 2009 2010 2011 2012 Sem I

2013

Export de bunuri 14,3 14,1 -13,8 28,5 21,2 -0,5 5,9

Import de bunuri FOB33

26 11,5 -31,9 25 17,2 -0,6 -2,7

Deficitul de cont curent,

% din PIB

-13,4 -11,6 -4,2 -4,4 -4,5 -3,9 0,2

RON/EUR

Curs de schimb mediu

anual

3,34 3,68 4,24 4,21 4,24 4,46 4,39

Curs inforeuro 3,33 3,66 4,21 4,21 4,23 4,44 4,38

În anii 2007 şi 2008 deficitul de cont curent a fost una dintre cele mai importante

vulnerabilităţi ale României, ajungând şi la 13-14% din PIB, dar în ultimii ani deficitul s-a

ajustat puternic.

Deficitul de cont curent a fost în anul 2009, cu aproximativ 70% mai redus faţă de

2008 din cauza, în principal, a reducerii semnificative a importurilor de bunuri şi servicii,

ajungând astfel în 2009 la -4,2% din PIB. În 2010, acest indicator a înregistrat o creştere de

11,8% faţă de anul anterior, pentru ca în 2011 avansul să încetinească la 8,1%,

determinând o stabilizare a ponderii deficitului în PIB la -4,5%. În 2012 , deficitul de cont

curent a fost în uşoară scădere ajungând la 3,9% din PIB. În ultimii trei ani, România a

înregistrat, în medie, un deficit de cont curent de 4,2% din PIB.

Anul 2013 a debutat cu un excedent al contului curent al balanţei de plăţi, surplusul

menţinându-se în prima jumătate a anului. Unii analişti susţin că ajustarea deficitului de cont

curent din acest an a fost determinată mai degrabă de factori conjuncturali decât de o

reechilibrare fundamentală a economiei.

De la declanşarea crizei financiare globale şi până la începutul anului 2009, moneda

naţională a înregistrat o depreciere semnificativă în raport cu euro, pe fondul deteriorării

32 Notă: modificările procentuale s-au calculat pe baza valorilor exprimate în euro.

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, BNR, Comisia Europeană

33 Începând cu anul 2010, coeficientul de transformare CIF/FOB a importurilor este de 1,043, care înlocuieşte

vechiul coeficient de 1,0834


58

percepţiei investitorilor străini privind riscurile asociate statelor din regiune (vezi figura nr.

3.3 - Evoluţia cursului de schimb).

3,343,68

4,24 4,21 4,24 4,46 4,39

0

1

2

3

4

5

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

curs euro

Figura nr. 3.3. Evoluţia cursului de schimb

34

Ulterior, încheierea şi derularea acordurilor cu instituţiile financiare internaţionale şi

aplicarea măsurilor de consolidare fiscală, concomitent cu atenuarea tensiunilor financiare în

statele din regiune, au favorizat evoluţia relativ stabilă a cursului de schimb al monedei

naţionale în raport cu euro.

RATA INFLAŢIEI

Inflaţia reprezintă un dezechilibru de ansamblu al economiei care constă în apariţia sau

creşterea discrepanţei dintre masa monetară şi oferta de bunuri, faţă de situaţia existentă

anterior. Procesul poate fi sesizat prin două tendinţe majore strâns legate între ele: creşterea

generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor. Discrepanţa dintre masa

monetară şi oferta de bunuri este considerată un exces de mijloace de plată sau de putere de

cumpărare nominală faţă de cantitatea de bunuri oferite, sensibil mai mică.

Evoluţia ratei inflaţiei35

în România, după 2007, este prezentată în figura 3.4.

34 Cursul de schimb mediu anual la euro

35 Rata medie anuală a inflaţiei măsurată prin indicele preţurilor de consum


59

4,84

7,85

5,596,09 5,79

3,33

5,4

0123456789

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

Rata inflaţiei

Figura nr. 3.4. Evoluţia ratei inflaţiei

În 2007, rata medie anuală a inflaţiei măsurată prin indicele preţurilor de consum

(IPC) s-a situat la nivelul de 4,84%. Acest nivel al ratei inflaţiei a fost susţinut în principal de

mărfurile alimentare, cu o creştere de 9,14% şi de sectorul serviciilor, cu 8,55%, în timp ce

mărfurile nealimentare s-au majorat cu 3,6 procente.

În anul 2008, rata medie anuală a inflaţiei măsurată prin indicele preţurilor de consum

s-a situat la nivelul de 7,85% , cu trei puncte procentuale peste nivelul din 2007. La

accelerarea ratei anuale a inflaţiei a contribuit, în special, evoluţia preţurilor mărfurilor

alimentare, care s-au majorat cu 7,08%.

În anul 2009, pe fondul deficitului de cerere asociat recesiunii economice, inflaţia a

cunoscut un proces de temperare. Astfel, rata medie anuală a inflaţiei a fost de 5,6%. Procesul

dezinflaţionist a fost susţinut de: oferta satisfăcătoare de produse agroalimentare, scăderea

tarifelor gazelor naturale, reducerea preţurilor externe, ajustarea progresivă a costurilor

unitare cu forţa de muncă, mai ales în industrie.

În anul 2010, în principal ca urmare a creşterii cotaţiilor materiilor prime pe pieţele

internaţionale şi majorării cotei standard a TVA cu 5 puncte procentuale începând cu 1 iulie

2010, rata medie anuală a inflaţiei în România a crescut. Ea a fost cu 0,5 puncte procentuale

peste media anului 2009, ajungând la 6,09%.

Reluarea şi consolidarea procesului dezinflaţionist în 2011, s-au datorat atât mix-ului

prudent de politici macroeconomice, cât şi disipării treptate a influenţei unor şocuri adverse

din partea ofertei, determinate în special de majorarea cotei standard a TVA. Astfel, rata

medie anuală a inflaţiei a fost în 2011 de 5,79%.

Evoluţia inflaţiei pe parcursul anului 2012 s-a aflat sub efectul creşterilor preţurilor


60

volatile ale mărfurilor alimentare şi ale preţurilor combustibililor, pe seama condiţiilor

meteorologice nefavorabile şi a majorării cotaţiilor internaţionale pe pieţele materiilor prime

alimentare şi energetice, această din urmă dinamică fiind accentuată de deprecierea moderată

a monedei naţionale faţă de euro şi dolarul SUA. În aceste condiţii, rata medie anuală a

inflaţiei în România s-a situat la sfârşitul anului 2012 la nivelul de 3,33%, ecart semnificativ

inferior celui consemnat în 2011 (2,46 puncte procentuale).

Rata anuala a inflaţiei în semestrul I 2013, a fost de 5,37%. Preţurile mărfurilor

alimentare s-au majorat la sfârşitul primului semestru cu 1,52% faţă de luna decembrie 2012

(nivel inferior cu 0,44 puncte procentuale faţă de perioada ianuarie – iunie 2012), în timp ce

preţurile mărfurilor nealimentare au înregistrat o majorare cu 2,72%, cu 1,32 puncte

procentuale faţă de aceeaşi perioadă din 2012. Tarifele la servicii s-au majorat cu 1,60%, nivel

apropiat de cel din perioada ianuarie – iunie 2012.

OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri de

muncă, din cauza dereglării dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă şi

evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane, şomajul este

considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii naţionale, adică dezechilibru între cererea

globală de muncă şi oferta globală de muncă.

Aderarea României la UE în 2007 a avut un impact pozitiv asupra atractivităţii şi

competitivităţii întreprinderilor locale. În 2007 şi 2008, rata ocupării forţei de muncă s-a

îmbunătăţit uşor, iar emigraţia şi munca informală au fost în scădere. Cu toate acestea, criza

economică şi politică care a lovit România în perioada 2008-2009 a stopat însănătoşirea pieţei

forţei de muncă româneşti.

Între 2008 şi 2009, ocuparea forţei de muncă a scăzut cu 1,3% (o scădere cu 125.000

de locuri de muncă). Scădere a fost mică, dar fenomenul s-a extins în 2009 şi 2010. Industria

a fost sectorul cel mai afectat de declinul în ocuparea forţei de muncă, cu o scădere cu 7%. În

2009, din totalul populaţiei cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani şi apte de muncă, doar

58,6% figurau în categoria persoanelor ocupate. În 2010, rata de ocupare a populaţiei a fost de

58,8%, în uşoară creştere faţă de anul anterior (+0,2 puncte procentuale), iar în anul 2011 rata

de ocupare a scăzut la 58,5%. Populaţia ocupată, s-a majorat în anul 2012 cu 1,9% faţă de

anul 2011, în condiţiile în care şi salariaţii şi lucrătorii pe cont propriu s-au majorat cu 1,9%.

Majorări de salariaţi s-au înregistrat în majoritatea activităţilor economice, cu excepţia unor

servicii, precum tranzacţii imobiliare, intermedieri financiare, administraţie publică şi apărare.

În semestrul I 2013, rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) de 60,2% a


61

crescut faţă de cea înregistrată în semestrul corespunzător din anul precedent (+0,2 puncte

procentuale).

Factori discriminanţi pentru cei ce sunt în căutarea unui loc de muncă pot fi : sexul,

vârsta sau nivelul de educaţie. În România nivelul ocupării este mai mic cu aproximativ 2%

pentru femei decât pentru bărbaţi.

În ceea ce priveşte gradul de ocupare pe grupe de vârstă, tinerii cu vârste între 15-24

ani, întâmpină dificultăţi mai mari decât cei mai maturi în găsirea şi păstrarea locului de

muncă. În legătură directă cu rata de ocupare în rândul vârstnicilor, se află vârsta medie de

pensionare care în România înregistrează un nivel foarte scăzut. De exemplu, în anul 201136

,

vârsta medie efectivă de pensionare a fost de 58,3 ani pentru bărbaţi comparativ cu vârsta

medie standard (legală)37

de 64,1 ani şi de 56,3 ani pentru femei comparativ cu vârsta medie

standard (legală) de 59,1 ani.

În ceea ce priveşte nivelul ocupării în rândul persoanelor cu un nivel ridicat de

educaţie, România se situează peste media europeană, cu o rată a ocupării cu 26% mai mare

faţă de ocuparea totală şi cu 42% mai mare decât ocuparea persoanelor cu un nivel scăzut de

educaţie.

Pentru măsurarea gradului de neocupare al forţei de muncă, cel mai folosit indicator

este rata şomajului. Evoluţia ratei şomajului în România în perioada de după aderarea la UE

este reprezentată grafic în figura 3.5.

4,1 4,4

7,86,87

5,125,59

4,96

0123456789

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

Rata şomajului

Figura nr. 3.5. Evoluţia ratei şomajului

Rata şomajului în România în perioada post aderare, a cunoscut următoarea evoluţie: a

scăzut în primul an cu 1,1 puncte procentuale, ajungând la 4,1% la sfârşitul anului 2007, după

36 Casa Naţională de Pensii Publice

37 Legea nr. 263/2010 - anexa 5


62

care a înregistrat o uşoară creştere în 2008, până la 4,4%. A urmat o creştere mai accentuată în

anul următor, pe fondul adâncirii crizei economice, ajungând la 7,8% la sfârşitul anului 2009.

În anii următori, rata şomajului s-a mai diminuat, scăzând la 6,87% la sfârşitul anului 2010 şi

la 5,12% în 2011. În anul 2012 rata şomajului a urcat uşor faţă de anul precedent până la

5,59%, încadrându-se însă pe acelaşi trend descendent de dupa 2009. La sfârşitul lunii iunie

2013, rata şomajului la nivel naţional a fost de 4,96%, în creştere cu 0,38 puncte procentuale

faţă de cea din luna iunie a anului anterior.

DEFICITUL BUGETAR

Unul din principiile de bază ale elaborării bugetului de stat (ca de altfel a oricărui tip

de buget) este echilibrul bugetar, dar acesta din urmă nu se realizează, de cele mai multe ori,

în mod automat, prin acoperirea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare, în astfel de

situaţii spunem că bugetul se elaborează cu deficit de finanţare, care poartă numele de deficit

bugetar.

Deficitul bugetar este opusul surplusului bugetar care are loc atunci când veniturile fiscale

depăşesc cheltuielile publice.

Deficitele bugetare au devenit, în societatea modernă, un fenomen cvasiobişnuit, pe

fundalul amplificării cheltuielelor publice şi deteriorării situaţiei financiare a multor state, mai

mult sau mai puţin dezvoltate.

În figura 3.6. este evidenţiată evoluţia acestui indicator, în perioada 2007-Sem I 2013.

2,9

5,7

9

6,85,7

2,5

1,060

2

4

6

8

10

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

Deficitul bugetar

Figura nr. 3.6. Evoluţia deficitului bugetar

În anul 2007 deficitul bugetar al României a fost de 2,9% din PIB. În perioada 2008-

2012 evoluţia deficitului bugetar în România a urmat dinamica de la nivelul UE, sporind din


63

2008 până la finalul lui 2009, după care a scăzut treptat până la sfârşitul anului 2012. Ca

pondere în PIB, deficitul bugetar a fost de 5,7% în 2008, crescând la 9% în anul 2009. A

scăzut apoi la 6,8% în anul 2010, şi la 5,7% în 2011. În anul 2012 deficitul bugetar s-a

diminuat cu peste 40% față de 2011, ajungând la o valoare de 2,5% din PIB.

În semestrul I 2013, bugetul general consolidat a marcat un deficit de 1,06% din PIB,

o îmbunătăţire cu 2,4% faţă de rezultatul din semestrul I 2012, încadrându-se astfel în

parametrii agreaţi cu CE/FMI/BM.

Pentru a preîntâmpina deteriorarea situaţiei economice şi financiare, în anul 2009,

autorităţile române au agreat un pachet financiar pe o perioadă de 2 ani cu Fondul Monetar

Internaţional, Uniunea Europeană şi alte instituţii financiare internaţionale (BIRD, BEI,

BERD) în valoare de 19,95 mld. euro, obiectivul acestuia fiind asigurarea stabilităţii

macroeconomice în condiţiile crizei economice internaţionale.

În scopul accesării împrumuturilor acordate în principal de FMI şi UE, România s-a

angajat să menţină deficitul bugetar în anumite limite prin implementarea unor măsuri de

reducere a cheltuielilor publice ca de exemplu diminuarea salariilor şi a numărului

angajaţilor din administraţia publică, introducerea grilei unice de salarizare a

funcţionarilor publici, eliminarea subvenţiilor de la bugetul de stat acordate pentru încălzirea

locuinţelor, eficientizarea sistemului ajutoarelor pentru populaţia defavorizată, recalcularea

pensiilor speciale, limitarea pensionărilor anticipate, utilizarea eficientă şi îmbunătăţirea

absorbţiei fondurilor UE etc.

În tabelul 3.3. sunt prezentate componentele bugetului general consolidat, în perioada

de timp analizată (Sursa: Eurostat şi Min. Finanţelor Publice).

Tabelul nr. 3.3. - Ponderea veniturilor, cheltuielilor bugetare şi a deficitului

bugetar în PIB (% din PIB )

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

Venituri bugetare 35,3 33,6 32,1 33,3 32,2 32,9 15,6

Cheltuieli bugetare 38,2 39,3 41,1 40,1 37,9 35,4 16,7

Deficit public -2,9 -5,7 -9 -6,8 -5,7 -2,5 -1,06

Veniturile bugetare au scăzut în perioada 2007-2008, de la 35.3% la 33,6% din PIB, în

timp ce ponderea cheltuielile publice în PIB a crescut cu 1,1 puncte procentuale, acestea

nefiind totuşi orientate către activităţi productive. Cea mai mare creştere au înregistrat-o

cheltuielile de personal de 35,4% faţă de anul 2007, atingând un nivel de 9,1% PIB şi un


64

procent de 24% din nivelul total al cheltuielilor publice.

În perioada 2009-2011, tendinţa veniturilor bugetare a fost de continuă creştere, de la

32,1% în PIB în 2009, la 33,6% în PIB în 2011. În schimb, cheltuielile bugetare au înregistrat

o evoluţie oscilantă. Ponderea acestora în PIB a scazut de la 41,1% în 2009 la 40,1% în

2010 (pe fundalul diminuării PIB) pentru ca în 2011, odată cu implementarea reformelor

structurale agreate cu UE şi FMI, cheltuielile publice să scadă la 37,9% din PIB. În 2012

veniturile bugetului general consolidat, reprezentând 32,9% din PIB, au fost cu 0,7 puncte

procentuale mai mari decât în anul precedent, iar cheltuielile deşi au crescut în termeni

nominali cu 1% faţă de 2011, ca pondere în PIB s-au redus cu 2,5 puncte procentuale.

În semestrul I 2013, veniturile bugetare au crescut cu 4,8% faţă de semestrul I 2012, în

special datorită majorării încasărilor din impozitul pe salarii şi venit (+9,3% an/an) şi

contribuţiile de asigurări sociale (+4,3% an/an). În acelaşi timp, cheltuielile bugetare au fost

influenţate de reîntregirea salariilor personalului bugetar în februarie 2013, dar şi a accelerării

procesului de achitare a arieratelor de către autorităţile locale.

RATA DATORIEI GUVERNAMENTALE

În condiţiile în care veniturile bugetare nu acoperă cheltuielile bugetare aprobate

pentru anul următor, guvernul ţării optează pentru contractarea de împrumuturi, ajungând

astfel ca datoria publică totală a statului, formată din datoria publică internă şi datoria

publică externă , să crească.

Astfel, datoria publică totală a României, ca procent din PIB, aproape s-a triplat în

ultimii 6 ani.

12,8 13,4

23,6

30,534,7

37,9 37,3

0

5

10

15

20

25

30

35

40

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

datoria publică

Figura nr. 3.7. Evoluţia ratei datoriei publice


65

Tabelul nr. 3.4. Datoria guvernamentală conform metodologiei UE (% din PIB

anual )38

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

Datoria

guvernamentală

12,8 13,4 23,6 30,5 34,7 37,9 37,3

- internă 8,4 8 11,4 14,9 17,1 18,6 16,7

- externă 4,4 5,4 12,2 15,6 17,6 19,3 20,6

În perioada 2007-2008, datoria guvernamentală a crescut cu 0,6 puncte procentuale, de

la 12,8% la 13,4% din PIB. În anul 2009, datorită în principal măririi datoriei publice externe,

ponderea datoriei publice în PIB aproape s-a dublat, ajungând la 23,6% . Datoria

guvernamentală a consemnat o creştere şi în anii următori: în 2010, ponderea acesteia în PIB

a crescut cu 6,9 puncte procentuale, ajungând la 30,5%, în 2011 a crescut la 34,7% (+ 4,2

puncte procentuale), iar în 2012 s-a mărit la 37,9% din PIB (+ 3,2 puncte procentuale).

În ansamblul perioadei 2008-2012, tendinţa datoriei guvernamentale a fost de creştere

accentuată, înregistrând unul dintre cele mai mari avansuri la nivelul Uniuni Europene.

Creşterea consistentă a raportului datorie publică/PIB în această perioadă, reflectă existenţa

unui deficit primar ridicat.

În semestrul I 2013, deşi ponderea datoriei externe în PIB a crescut faţă de sfârşitul

anului 2012 cu 1,3 puncte procentuale, rata datoriei publice s-a diminuat, datorită scăderii

ratei datoriei interne, cu aproape două procente.

După cum reiese din anliza principalilor indicatori macroeconomici, situaţia

economiei interne a României se menţine critică. Mai mult ca oricând sunt necesare măsurile

menite să stimuleze oferta agreagată – reformele structurale. Aceste măsuri ar trebui să vizeze

în principal piaţa forţei de muncă, fiind necesare politici pro-active de creare de locuri de

muncă. Totodată, trebuie adoptate şi implementate ample programe de investiţii publice, care

să vizeze atât sectoarele cu potenţial ridicat (energia), dar şi sectoarele care pot angrena mai

multe ramuri ale economiei (infrastructura publică, transporturi).

38 Sursa: Ministerul Finanţelor Publice


66

3.2.2. Decalajele macroeconomice dintre România şi UE

Pentru analiza decalajelor dintre România şi UE am urmărit evoluţia a cinci indicatori

macroeconomici în perioada 2007-SEM I 2013, pentru ţările membre ale UE, precum şi

decalajele dintre România şi media UE-28, în ceea ce priveşte indicatorii analizaţi.

RATA DE CRŞTERE A PRODUSULUI INTERN BRUT

Calculul ratei anuale de creştere a PIB-ului este destinat să permită comparaţii ale

dinamicii de dezvoltare economică, atât în timp, cât şi între economiile de diferite dimensiuni.

Tabelul nr. 3.5. Rata de creştere a PIB-ului real39

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

Bulgaria 6,4 6,2 -5,5 0,4 1,8 0,8 0,5

Franţa 2,3 -0,1 -3,1 1,7 2,0 0 0,2

Germania 3,3 1,1 -5,1 4,0 3,3 0,7 0,4

Grecia 3,5 -0,2 -3,1 -4,9 -7,1 -6,4 -4,0

Italia 1,7 -1,2 -5,5 1,7 0,5 -2,5 -1,8

Marea Britanie 3,4 -0,8 -5,2 1,7 1,1 0,3 1,3

Polonia 6,8 5,1 1,6 3,9 4,5 1,9 1,3

România 6,5 7,5 -6,4 -1,0 2,5 0,7 2,2

Spania 3,5 0,9 -3,8 -0,2 0,1 -1,6 -1,3

Ungaria 0,1 0,9 -6,8 1,1 1,6 -1,7 0.7

Media UE-28 4,9 1,3 -5,8 1,5 1,9 -0,1 -0,2

Dacă în anul 2008, România avea cea mai mare rată de creştere a PIB din UE (de

7,5%), depăşind cu 6,2 puncte procentuale media UE-28, situaţia s-a înrăutăţit în perioada

2009-2010, când creşterea PIB s-a situat sub media UE, urmată apoi de o uşoară revenire

începând cu anul 2011, când PIB-ul României s-a ridicat din nou peste media ţărilor din UE-

28.

În ceea ce priveşte rata medie de creştere a PIB, în perioada analizată, România se

situează pe locul 5 în UE-28, după Polonia, Slovacia, Malta, Lituania şi Bulgaria. La polul

opus se află Grecia, Italia şi Croaţia cu cele mai mici rate de creştere a PIB.

39 Sursa: Eurostat


67

RATA MEDIE ANUALĂ A INFLAŢIEI

Inflaţia contemporană are trei caracteristici fundamentale: este generală, afectează

toate ţările, însă în proporţii diferite; este determinată atât de cauze interne, cât şi externe

fiecarei ţări; este durabilă, crescătoare sau descrescătoare.

Tabelul nr. 3.6. Rata medie anuală a inflaţiei (%)40

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

Bulgaria 7,6 12 2,5 3 3,4 2,4 0,4

Franţa 1,6 3,2 0,1 1,7 2,3 2,2 1,0

Germania 2,3 2,8 0,2 1,2 2,5 2,1 1,6

Grecia 3 4,2 1,3 4,7 3,1 1 0,9

Italia 2 3,5 0,8 1,6 2,9 3,3 1,3

Marea Britanie 2,3 3,6 2,2 3,3 4,5 2,8 2,6

Polonia 2,6 4,2 4 2,7 3,9 3,7 0,8

România 4,9 7,9 5,6 6,1 5,8 3,4 5,4

Spania 2,8 4,1 -0,2 2 3,1 2,4 1,5

Ungaria 7,9 6 4 4,7 3,9 5,7 1,7

Media UE-28 3,3 5,3 1,4 2,0 3,2 2,9 1,7

În ceea ce priveşte rata inflaţiei, România se situa cu 1,6 puncte procentuale peste

media UE-28, în anul 2007, în timp ce în SEM I 2013, decalajul a crescut, la 3,7 puncte

procentuale, aflându-se în topul ţărilor cu cele mai ridicate rate ale inflaţiei după Polonia,

Slovacia, Ungaria şi Estonia. În funcţie de media periadei analizate, România se situează pe

locul 2 în UE-28 după Letonia, urmată îndeaproape de Ungaria şi Bulgaria. Cele mai mici rate

ale inflaţiei sunt înregistrate în Irlanda, Olanda, Germania, Franţa şi Suedia.

RATA ŞOMAJULUI

Unul din cei mai importanţi indicatori macroeconomici este rata şomajului. Aceasta se

determină prin raportarea numărului total de şomeri la populaţia activă şi se exprimă în

procente. Nivelul ratei şomajului şi evoluţia acesteia reprezintă unul din barometrii în funcţie

de care se iau anumite măsuri de protecţie socială sau decizii de politică economică.

40 Sursa: Eurostat


68

Tabelul nr. 3.7. Rata şomajului 41

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

Bulgaria 6,9 5,6 6,8 10,3 11,3 12,3 12,8

Franţa 8,4 7,8 9,5 9,7 9,6 10,2 10,8

Germania 8,7 7,5 7,8 7,1 5,9 5,5 5,3

Grecia 8,3 7,7 9,5 12,6 17,7 24,3 27,5

Italia 6,1 6,7 7,8 8,4 8,4 10,7 12,1

Marea

Britanie

5,3 5,6 7,6 7,8 8 7,9 7,7

Polonia 9,6 7,1 8,1 9,7 9,7 10,1 10,4

România 4,1 4,4 7,8 6,9 5,1 5,6 4,9

Spania 8,3 11,3 18 20,1 21,7 25 26,5

Ungaria 7,4 7,8 10 11,2 10,9 10,9 10,4

Media UE-28 6,5 6,4 8,9 10,2 10,1 10,8 12,8

Rata şomajului a înregistrat o dinamică ascendentă în perioada 2007- SEM I 2013 atât

în ţara noastră, cât şi în restul ţărilor europene.Totuşi, rata şomajului în România se situează

sub media UE-28. Dacă în anul 2007 România era cu 2,4 puncte procentuale sub media UE,

în SEM I 2013, rata şomajului la nivelul UE-28 este cu 7,9 puncte procentuale mai mare faţă

de cea din România.

În funcţie de media perioadei analizate, pe primul loc în UE, cu cea mai mare rată a

şomajului se află Spania, urmată de Letonia, Grecia şi Slovacia. La celălalt pol, se situează

Olanda, Austria, Luxemburg şi Danemarca, cu cele mai mici rate ale şomajului. România se

situează pe locul 21, în ordinea descrescătoare a acestui indicator.

SOLDUL CONTULUI CURENT

Contul curent reflectă relaţia economiei României cu exteriorul, incluzând intrările şi

ieşirile de bunuri şi servicii, de venituri şi transferurile curente (banii trimişi de românii care

lucrează în străinătate şi fondurile europene).

41 Sursa: Eurostat


69

Tabelul nr. 3.8. Soldul contului curent ( % din PIB )42

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

Bulgaria -25,2 -23,1 -8,9 -1,5 0,1 -1,3 5,2

Franţa -1 -1,7 -1,3 -1,3 -1,8 -2,2 -1,2

Germania 7,4 6,2 6 6,3 6,2 7 6,8

Grecia -14,6 -14,9 -11,2 -10,1 -9,9 -2,4 -0,3

Italia -1,3 -2,9 -2 -3,5 -3,1 -0,4 1

Marea Britanie -2,4 -1,3 -1,4 -3,3 -1,3 -3,8 -3,1

Polonia -6,2 -6,6 -3,9 -5,1 -5 -3,7 0,4

România -13,4 -11,6 -4,2 -4,4 -4,5 -3,9 0,2

Spania -10 -9,6 -4,8 -4,5 -3,8 -1,1 1,2

Ungaria -7,3 -7,3 -0,2 0,2 0,4 1 2,5

Media UE-28 -5,1 -5,0 -1,2 -0,8 -0,6 0,4 1,3

Deficitul de cont curent al României s-a redus considerabil în ultimii ani. Dacă în

2007, România avea un deficit de cont curent de 11,6% din PIB, cu 8,3 puncte procentuale

mai mare decât media UE-28, în SEM I 2013 deficitul de cont curent a scăzut la 0,2% din

PIB, fiind cu 1,1 puncte procentuale sub media UE-28 .

În perioada analizată, în ceea ce priveşte soldul contului curent, România se situează

pe locul 24 în UE-28, înaintea Greciei, Bulgariei, Ciprului şi Portugaliei. Pe primele locuri se

află ţările care au înregistrat excedent de cont curent în toţi aceşti ani: Luxemburg, Suedia,

Olanda, Germania, Danemarca, Austria şi Finlanda.

DATORIA GUVERNAMENTALĂ

Datoria guvernamentală brută calculată conform metodologiei UE, reflectă gradul de

îndatorare a unei ţări şi reprezintă ponderea în PIB a totalităţii sumelor împrumutate de

administraţia de stat centrală, de la persoane fizice sau juridice, de pe piaţa internă sau

externă, rămase de rambursat, la un moment dat.

42 Sursa: Eurostat


70

Tabelul nr. 3.10. Datoria guvernamentală brută ( % din PIB )43

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

Bulgaria 17,2 13,7 14,6 16,2 16,3 18,5 18

Franţa 64,2 68,2 79,2 82,4 85,8 90,2 93,5

Germania 65,2 66,8 74,5 82,5 80 81 79,8

Grecia 107,2 112,9 129,7 148,3 170,3 156,9 169,1

Italia 103,3 106,1 116,4 119,3 120,7 127 133,3

Marea Britanie 43,7 51,9 67,1 78,4 84,3 88,7 89,6

Polonia 45 47,1 50,9 54,9 56,2 55,6 58,3

România 12,8 13,4 23,6 30,5 34,7 37,9 37,3

Spania 36,3 40,2 54 61,7 70,5 86 92,3

Ungaria 67 73 79,8 82,2 82,1 79,8 81,1

Media UE 28 43,8 47,0 55,2 60,8 64,8 68,7 85,2

Deşi datoria publică a României a crescut în perioada 2007- SEM I 2013, ea se

situează mult sub media UE-28, şi la un nivel net inferior plafonului de 60%, stabilit prin

Tratatul de la Maastricht.

De-a lungul crizei economice, multe state au avut nevoie de ajutor financiar, care de

cele mai multe ori a luat forma unor împrumuturi din afara ţării, ce au dus, în timp, la

creşterea datoriei naţionale. Pe primul loc în topul celor mai împrumutate ţări la sfârşitul

perioadei analizate, se află Grecia, urmată de Italia , Portugalia şi Irlanda. România se află la

polul opus, fiind pe locul 4 în topul ţărilor cu cea mai mică rată a datoriei publice, după

Estonia, Bulgaria şi Luxemburg.

43 Sursa: Eurostat


71

3.3. Efectele aderării la Uniunea Europeană asupra sistemului bancar

naţional

Integrarea în Uniunea Europeană a impus o serie de modificări în sistemul bancar

românesc ce se referă, în primul rând, la adaptarea condiţiilor de lucru la cele existente în

statele membre.

Principalele modificări vizează aspecte legate de:

armonizarea legislaţiei în domeniu;

lărgirea paletei de servicii şi produse bancare adresate atât segmentului de retail, cât şi

celui de corporate;

creşterea ponderii capitalului privat , cu precădere a celui străin;

intensificarea concurenţei.

Aderarea României la Uniunea Europeană a adus băncile româneşti în competiţie

directă cu băncile străine, punând jucătorii pieţei financiare şi bancare faţă în faţă cu

concurenţa autentică. De altfel, ajustările pe care le presupune noua calitate sunt observabile

în mediul bancar autohton, unde, pe lângă câştigarea unei cote de piaţă în detrimentul

celorlalţi competitori şi fidelizarea clientelei, un obiectiv major al instituţiilor de credit îl

reprezintă reducerea costurilor bancare.

3.3.1. Structura sistemului bancar românesc şi performanţele acestuia

Pe parcursul anilor 2007-2013 , într-un mediu concurenţial fără precedent, sistemul

bancar din ţara noastră s-a transformat semnificativ. Din această perspectivă, principalele

modificări structurale înregistrate pe parcursul celor 6 ani în cadrul sistemului instituţiilor de

credit din România au fost următoarele:

autorizarea Băncii Millennium, membră a grupului portughez cu acelaşi nume;

fuziunea prin absorbţie de către Banca HVB Ţiriac a Băncii UniCredit România, noua

entitate desfăşurându-şi activitatea sub denumirea UniCredit Ţiriac Bank;

deschiderea în România a trei sucursale ale unor bănci străine: Fortis Bank SA/NV,

Sucursala Bucureşti a Băncii Fortis, Sucursala din România a Băncii La Caixa şi

Sucursala din România a grupului portughez Finibanco, cu denumirea Finicredito IFC

S.A.;

încetarea activităţii Băncii Blom Bank Egypt şi transferul acesteia către Blom Bank

France S.A. Paris, Sucursala România;

înfiinţarea BCR Banca pentru Locuinţe;


72

preluarea activităţii Băncii di Roma – Sucursala Bucureşti de către UniCredit Ţiriac

Bank, ca urmare a fuziunii la nivel european dintre acţionarii celor două instituţii

(UniCredit Group şi respectiv Capitalia);

preluarea ABN Amro de către Royal Bank of Scotland;

schimbarea denumirii Băncii Sanpaolo IMI Bank România în Banca Comercială

Intesa Sanpaolo România, ca urmare a fuziunii în Italia dintre Intesa SpA şi SanPaolo

IMI SpA.

schimbarea statutului Citibank România din persoană juridică română, în sucursală a

unei bănci străine - Citibank Europe;

începerea activităţii Băncii Comerciale FEROVIARA - instituţie cu capital majoritar

privat autohton;

fuziunea dintre Raiffeisen Banca pentru Locuinţe şi HVB Banca pentru Locuinţe prin

absorbţia celei din urmă;

începerea activităţii, a Garanti Bank S.A – persoană juridică română –şi preluarea de

către aceasta prin transfer a întregii activităţi a GarantiBank International N.V. –

sucursala din România;

preluarea activităţii Sucursalei Anglo-Romanian Bank de către BCR;

transferul acţiunilor deţinute de stat la Banca de Export-Import a României –

Eximbank din administrarea AVAS în cea a Ministerului Finanţelor Publice, potrivit

prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2011;

schimbări de denumiri: Finansbank România a devenit Credit Europe Bank,

Mindbank a luat numele de ATE Bank România, Romexterra Bank s-a transformat în

MKB Romexterra Bank, care reflectă modificările din acţionariatul acestor bănci;

o serie de schimbări în structura acţionariatului s-au produs şi la Volksbank România

SA, care are un nou acţionar majoritar – VBI Beteiligungs GmbH;

modificarea denumirii C.E.C. în CEC Bank şi a Băncii Egnatia în MARFIN Bank

fuziunea prin absorbţie dintre Intesa Sanpaolo România şi C.R. Firenze România

(banca absorbită);

schimbare în structura acţionariatului instituţiei de credit Banca Românească S.A. –

membră a Grupului National Bank of Greece, ca urmare a achiziţionării de către

acţionarul majoritar National Bank of Greece a acţiunilor deţinute de către BERD;

TBI Bank EAD Sofi a a fost înregistrată ca sucursală a unei bănci străine;

Libra Internet Bank a trecut în categoria instituţiilor de credit cu capital privat

majoritar străin.


73

În consecinţă, la sfârşitul SEM I 2013, în sistemul bancar românesc activau 31 de

bănci, persoane juridice române, 8 sucursale ale băncilor străine şi o organizaţie cooperatistă de

credit (vezi tabelul nr. 3.11.).

Tabelul nr. 3.11. - Componenţa sistemului bancar românesc pe forme de

proprietate 44

2007 2008 2009 2010 2011 2012 SEM I

2013

Bănci persoane juridice române, din care: 31 32 31 32 32 31 31

Bănci cu capital integral sau majoritar de stat 2 2 2 2 2 2 2

Bănci cu capital majoritar privat, din care: 29 30 29 30 30 29 29

– cu capital majoritar autohton 3 3 4 4 4 3 2

– cu capital majoritar străin 26 27 25 26 26 26 27

Sucursale ale băncilor străine 10 10 10 9 8 8 9

Total bănci şi sucursale ale băncilor străine 41 42 41 41 40 39 40

CREDITCOOP 1 1 1 1 1 1 1

Total instituţii de credit 42 43 42 42 41 40 41

Din punct de vedere al capitalului social, la sfârşitul SEM I 2013 componenţa sistemului

bancar românesc a fost următoarea:

2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat: CEC Bank şi Eximbank;

2 bănci cu capital majoritar privat autohton: Banca Comercială Carpatica şi Banca

Comercială Feroviară;

27 cu capital majoritar străin;

8 sucursale ale unor bănci străine;

o organizaţie cooperatistă de credit autorizată: CREDITCOOP.

Nivelul de dezvoltare al sistemului bancar românesc din perioada post-aderare este

o caracteristică ce se referă la amploarea activităţii bancare din această perioadă. Dimensiunea

activităţii bancare româneşti poate fi redată prin dimensiunea activelor, a numărului de

44 Nr. de bănci la sfârşitul perioadei. Sursa: Rapoartele anuale BNR 2007-2012, Buletin BNR lunar nr. 6/2013


74

operaţiuni bancare, numărului de conturi bancare, numărului de sedii bancare.

Tabel nr. 3.12. - Cota de piaţă a instituţiilor de credit45

Activ bilanţier

2008 2009 2010 2011 2012 SEM

I

2013

mld.

lei

% mld.

lei

% mld.

lei

% mld.

lei

% mld.

lei

% %

Bănci cu capital

românesc, din care:

36,4 11,6 47,9 14,5 50,4 14,7 59,3 16,8 36,6 10 9,1

– cu capital majoritar

de stat

16,5 5,2 24,9 7,3 25,2 7,4 29 18,2 30,8 8,4 -

– cu capital majoritar

privat

20 6,4 23,7 7,2 25,2 7,3 30,3 8,6 58 1,6 -

Bănci cu capital

majoritar străin

259,6 82,6 257,3 77,9 267,1 78,1 265,4 75 296,6 81,1 81,8

Sucursalele băncilor

străine

17,7 5,6 24,2 7,4 23,7 7 28,4 8 31,6 8,7 8,9

Total bănci cu capital

majoritar privat,

inclusiv sucursalele

băncilor străine

297,3 94,6 305,2 92,5 315,9 92,4 324,1 91,6 334 91,4 -

Total bănci cu capital

majoritar străin,

inclusiv sucursale ale

băncilor străine

277,3 88,2 281,5 85,3 290,8 85,1 293,8 83 328,2 89,8 90,7

CREDITCOOP 0,7 0,2 0,8 0,2 0,8 0,2 0,9 0,2 0,9 0,2 0,2

Total inst. de credit 314,4 100 330,2 100 341,9 100 353,9 100 365,6 100 100

45 Active nete la sfârşitul perioadei . Sursa: Rapoartele anuale BNR 2008-2012, Buletin lunar BNR nr. 6/2013


75

După cum se poate vedea în tabelul 3.12., activul net bilanţier a crescut de la 314,4

mld. lei în 2008, la 365,6 mld. lei la sfârşitul anului 2012. În primul semestru din 2013,

activul net bilanţier s-a redus cu 10,6 mld. lei, ajungând la 355 mld. lei.

Băncile cu capital integral sau majoritar privat deţineau la sfârşitul anului 2012 -

91,4% din active, din care 89,8% revenind instituţiilor cu capital integral sau majoritar străin

inclusiv sucursalele băncilor străine iar segmentul controlat de stat reprezenta doar 8,4%. La

sfârşitul SEM I 2013, băncile cu capital majoritar străin deţineau 90,7% din active, iar cele cu

capital majoritar autohton, restul de 9,3%.

Din punct de vedere al ţărilor care deţin participaţii la capitalul social al băncilor

autohtone şi al sucursalelor băncilor străine, la finele anului 2012, Grecia a ocupat prima

poziţie investiţională (21,2 la sută), însă s-a menţinut pe trendul descendent început în 2009

când ponderea în totalul sistemului bancar a fost de 26,6 la sută. Următoarele două poziţii în

capitalul agregat au fost în continuare ocupate de Austria şi Olanda cu 20,8% şi respectiv

11,6%, a caror pondere în sistemul bancar românesc a crescut faţă de anul 2009 cu 3,9% şi

respectiv 2,6%.

Creşterea capitalizării sistemului bancar a asigurat menţinerea capitalului la niveluri

confortabile. Astfel, indicatorul de solvabilitate a crescut de la 13,8% în 2007 la 14,7% la

sfârşitul SEM I 2013, depăşind în mod semnificativ nivelul minim reglementat (8 la sută

începând cu ianuarie 2007). Mai mult, trebuie menţionat faptul că toate băncile din sistem au

înregistrat un nivel al solvabilităţii de peste 10%, nivel considerat drept minim pe durata

valabilităţii acordului de finanţare cu UE, FMI şi alte instituţii financiare internaţionale.

În perioada 2007-SEM I 2013, principalii indicatori de cuantificare a riscului de credit

au consemnat o înrăutăţire; astfel, rata riscului de credit a crescut până la 30,5% (de la 4% la

finele lunii decembrie 2007). Deteriorarea acestui indicator s-a datorat îndeosebi

constrângerilor asupra situaţiei financiare a clienţilor.

Evoluţiile nefavorabile ale creditelor şi dobânzilor restante de peste 90 de zile au

obligat băncile comerciale, pe de o parte, să procedeze la o creştere masivă a provizioanelor

destinate acoperirii creditelor neperformante, iar pe de altă parte, să adopte o poziţie de

maximă prudenţă în acordarea de noi credite.

Confruntate cu stagnarea activităţii de creditare, cu majorarea necesarului de

provizioane şi cu creşterea costurilor de finanţare, băncile comerciale au încercat să atenueze

diminuarea profitului prin dimensionarea reţelelor, extinse agresiv în anii precedenţi. Astfel,

în perioada 2009-SEM I 2013, băncile au închis 1024 de unităţi şi au concediat aproximativ

12000 de angajaţi.


76

În condiţiile temperării activităţii de creditare şi a creşterii volumului creditelor

neperformante, restrângerea de peste cinci ori a profitului agregat, consemnat în 2009

comparativ cu anul anterior, a fost urmat în anul 2010 de trecerea pe pierdere, rezultat atribuit

îndeosebi creşterii fără precedent a cheltuielilor cu provizioanele (de la 7 593,9 milioane

lei în 2008, la 14 972,7 milioane lei în 2009 şi la 23 632,9 milioane lei în 2010).

La finele anului 2012, sistemul bancar românesc a înregistrat o pierdere de 2,3

miliarde lei, ca urmare a deprecierii activelor financiare şi a efectului indus de reevaluare a

garanţiilor aferente creditelor. Din această perspectivă, principalii indicatori de profitabilitate

la nivel agregat (rata rentabilităţii financiare – ROE şi rata rentabilităţii economice – ROA) au

consemnat, pentru al treilea an consecutiv, valori negative (-5,92 la sută şi respectiv -0,64 la

sută la 31 decembrie 2012).

În primul semestru din 2013, băncile româneşti au reuşit să obţină un profit

surprinzator de mare, de peste 1 miliard de lei, în ciuda faptului că pierderile aferente

creditelor neperformante au continuat să crească iar volumul de active şi credite este în

scădere. Băncile au reuşit însă să facă economii substanţiale prin renunţarea la aproximativ

2.000 de angajaţi şi închiderea a 194 de unităţi. Aşadar, rata rentabilităţii financiare (ROE) s-a

redresat în SEM I 2013 la 0,7%, iar rata rentabilităţii economice (ROA) a înregistrat valoarea

de 6%.

În ceea ce priveşte indicatorul de lichiditate, calculat ca raport între lichiditatea

efectivă şi lichiditatea necesară, acesta s-a diminuat de la 2,13 în 2007 la 1,36 în 2011,

ajungînd la 1,5% în SEM I 2013, în bună măsură ca urmare a înăspririi criteriilor de

determinare, rămânând totuşi superior cerinţei minime reglementate (de 1%). Condiţiile de

lichiditate din sistem s-au menţinut restrictive şi datorită modificării strategiei băncilor, care

începând cu 2009 s-au concentrat pe atragerea de depozite şi au temperat activitatea de

creditare. Ca urmare a noii strategii, raportul dintre creditele acordate clientelei şi depozitele

atrase de la aceasta a scăzut de la 122% la sfârşitul anului 2008 la 113,7% în iunie 2013.

Aşadar băncile şi-au majorat volumul de depozite atrase de la populaţie, fiind nevoite

acum să se bazeze mai mult pe resursele interne decât cele de la băncile-mamă: sursele atrase

de la populaţie au crescut cu 3,7 miliarde lei în primul semestru din 2013, ridicându-se la un

total de 125,9 mld. lei în iunie 2013, faţă de 122,2 mld. lei în decembrie 2012 şi 112,75 mld.

lei în decembrie 2011.

Rata creditelor neperformante – principalul indicator de evaluare a calităţii

portofoliilor de credite – a continuat să crească şi în SEM I 2013, de la 18,2l% (31 decembrie

2012) la 20,3%.


77

3.3.2. Politica monetară şi bancară promovată de Banca Naţională a

României

În contextul acutizării crizei financiare internaţionale, Banca Naţională a României a

adoptat o serie de măsuri destinate menţinerii stabilităţii sistemului bancar. Acestea au vizat

prevenirea unor ieşiri masive de capital, cu potenţial destabilizator, un astfel de comportament

având probabilitate mai ridicată de manifestare în condiţii de criză.

Tot atunci, Banca Naţională a luat o serie de măsuri de temperare a creditării bancare.

Astfel, ritmul de creştere a soldului creditelor acordate populaţiei s-a diminuat, mai mult,

începând cu anul 2009, acesta a înregistrat scăderi.

În spiritul măsurilor de menţinere a stabilităţii financiare, luate la nivelul Uniunii

Europene, începând cu data de 15 octombrie 2008 plafonul de garantare pe deponent garantat

persoană fizică şi pe instituţie de credit s-a majorat la echivalentul în lei a 50.000 euro, în timp

ce plafonul de garantare pe deponent garantat persoană juridică şi pe instituţie de credit a

rămas la acelaşi nivel, respectiv echivalentul în lei a 20.000 euro. Această măsură se configura

a fi mai mult una de imagine şi de armonizare cu cerinţele Uniunii Europene, deoarece, chiar

şi în condiţiile unui plafon de 20.000 euro, 99,2% din depozite erau acoperite, valoarea lor

totală însemnând 60% din valoarea totală a depozitelor din sistem.

În scopul impulsionării creditării pentru locuinţe şi a sectoarelor economice conexe,

guvernul a lansat în anul 2009 un program intitulat „Prima casă". în cadrul acestui program,

statul, prin Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii,

se angaja în emiterea de garanţii în numele şi în contul statului în favoarea băncilor care

acordă credite persoanelor fizice pentru cumpărarea unei locuinţe. Fondului Naţional de

Garantare a Creditelor pentru IMM a primit în anul 2009 aproximativ 11500 de cereri în

cadrul programului "Prima Casa", valoarea garanţiilor acordate însumând 485 de milioane de

euro din plafonul maxim aprobat de 1 miliard de euro.

Politica monetară şi bancară promovată de Banca Naţională a României s-a îndreptat

în următoarele direcţii:

1. Au fost relaxate componentele principale ale politicii monetare odată cu scăderea

inflaţiei:

rata dobânzii s-a redus de la 10,25% în octombrie 2008 la 5,25% în SEM I

2013

s-a îmbunătăţit lichiditatea sistemului bancar;

s-a redus treptat rata rezervelor minime obligatorii.


78

2. Au fost consolidate normele prudenţiale şi capitalizarea sistemului bancar, ceea ce

conferă o bază solidă pentru reluarea creditării, dar are capacitate limitată de a stimula

creşterea economică (de exemplu, creditul bancar depinde de încrederea în mediul de

afaceri).

În aceste condiţii, în România nu a fost necesară acordarea de sprijin din fonduri

publice pentru instituţiile de credit, această responsabilitate revenind acţionarilor băncilor

comerciale.

În anul 2009, BNR a elaborat, în colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice, un Plan

strategic de acţiune în sectorul bancar, care a reprezentat una dintre condiţionalităţile

acordului stand-by încheiat cu FMI. Conform acestui plan, punctul de plecare pentru

gestiunea crizelor financiar-bancarc este acel al aplicării soluţiilor private, de piaţă, bazate pe

situaţia grupului bancar luat ca întreg, urmărind să promoveze cea mai eficientă soluţie din

punct de vedere al costului, în limitele date de cerinţele europene şi naţionale privind ajutorul

de stat.

Ghinea Gabriela Concluzii

79

CONCLUZII

Orientările actuale ale diferitelor politici comunitare ţintesc primordial către creşterea

competitivităţii şi implicit, pe această bază, a coeziunii economice şi sociale. Orientările la

nivel comunitar influenţează, la rândul lor, performanţele ţărilor membre, în aceste două

domenii prioritare.

Una dintre cele mai importante tendinţe este aceea de consolidare a funcţionării Pieţei

interne unice, văzută ca suportul creşterii competitivităţii firmelor europene. Totodată, Noua

Agendă Europa 2020, orientează prin obiectivele sale ţările membre către reforme structurale,

centrate pe creştere şi ocupare.

Criteriile de convergenţă nominală şi prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere

reprezintă constrângeri severe pentru ţările nou intrate, mai cu seamă din perspectiva

îndeplinirii obiectivelor de coeziune, având în vedere consolidarea bugetară pe care o cer.

Extinderea Pieţei Interne, introducerea euro şi lărgirea UE de la UE 15 la UE 28 au

condus în prezent, la o resuscitare a dezbaterilor privind tandemul competitivitate-coeziune,

ţintind către argumentarea nevoii reformei politicii de coeziune.

Astfel sunt necesare progrese în special în următoarele domenii-cheie: concentrarea

resurselor asupra obiectivelor Strategiei Europa 2020; obţinerea angajamentului din partea

statelor membre în ceea ce priveşte punerea în aplicare a reformelor necesare pentru a asigura

eficienţa politicii şi îmbunătăţirea eficienţei politicii, punând tot mai mult accentul pe

rezultate. Legătura explicită dintre politica de coeziune şi Strategia Europa 2020 oferă o reală

oportunitate de a continua sprijinirea regiunilor mai sărace din UE în vederea reducerii

decalajului faţă de celelalte regiuni, de a facilita coordonarea între politicile UE şi de a

transforma politica de coeziune într-un motor principal al creşterii, inclusiv din punct de

vedere calitativ, pe întreg teritoriul UE, abordând

în acelaşi timp provocări sociale cum ar fi îmbătrânirea populaţiei şi schimbările climatice.

În strânsă legătură cu dezbaterile privind viitorul politicii de coeziune se află şi

dezbaterile privind bugetul comunitar. Acesta se află, în prezent, într-o etapă de restructurare

fundamentală, dictată de schimbarea priorităţilor de politică economică la nivelul UE.

Referitor la rezultatele politicii de coeziune, analiza Comisiei europene reflectă

diminuarea, în cursul ultimului deceniu, a disparităţilor privind veniturile şi ocuparea forţei de

muncă pe teritoriul Uniunii Europene.

Totuşi, se consideră că mai e necesară depunerea unui efort pe termen lung, în vederea

reducerii diferenţelor existente între zonele cele mai defavorizate şi restul regiunilor. Cu alte


80

cuvinte, cele mai sărace state încă probează o dispersie ridicată între nivelele regionale ale

veniturilor. Dar, pe de altă parte, persistenţa disparităţilor chiar în pofida asistenţei pentru

coeziune, ar trebui interpretată nuanţat. Ea poate înseamna fie că stimulentele instituţionale

sunt încă slabe, fie că datele naturale potrivnice nu pot fi surmontate, oricât de mari ar fi

transferurile comunitare, fie că pot exista disparităţi asumate.

Experienţele de până acum ale ţărilor de coeziune, fie ele ţări vechi membre, fie noi,

arată că politicile naţionale rămân decisive sub aspectul performanţelor acelor ţări, atât din

perspectiva competitivităţii, cât şi a convergenţei şi a reducerii disparităţilor. În prezent,

impactul cel mai mare asupra performanţelor de acest tip îl au reformele structurale, menite să

extindă dereglementarea şi funcţionarea flexibilă a pieţelor, să susţină dezvoltarea spiritului

antreprenorial, activităţile de cercetare-dezvoltare şi formarea şi pregătirea continuă a

resurselor umane. Dar, rămân deosebit de importante şi politicile fiscale, atât sub aspectul

taxării veniturilor şi a profiturilor, cât şi al nivelului, structurii şi modului de administrare ale

cheltuielilor bugetare. Tendinţa actuală de reducere a cheltuielilor publice nu afectează

creşterea economică dacă sunt efectuate deodată reforme structurale care conduc la creşterea

investiţiilor private în economie.

Modelele europene de succes, deci cu performanţe economice ridicate, au drept

caracteristici principale următoarele: calitate înaltă a sistemului de educaţie, mediu de afaceri

prietenos, mecanisme de redistribuire a veniturilor care menţin pacea socială1. Analiza

evoluţiilor din ţările de coeziune arată că acestea au apelat la combinaţii diferite de astfel de

politici cu acest scop. Combinaţiile particulare sunt determinate de specificul instituţional al

economiilor diferitelor ţări de coeziune. Ele ilustrează, în fapt, două tipuri de modele

europene, cel anglo-saxon (Irlanda) şi cel mediteraneean (Spania, Portugalia, Grecia).

Astfel, modelul irlandez se caracterizează prin favorizarea mecanismelor pieţei, ca

instrumente principale de reglementare în economie şi printr-o mai mare flexibilitate a pieţei

muncii (suportabilă social şi ca urmare a nivelului redus de taxare a veniturilor). „Formula”

irlandeză de succes, cum a fost ea numită chiar de către un ministru irlandez, include: finanţe

publice echilibrate, mediu economic pro-afaceri (flexibilitate, reglementare redusă a pieţelor,

deschidere externă, taxare redusă), politici sociale coerente (existenţa unui pact social) şi

„educaţie, educaţie, educaţie”!.

Modelul mediteraneean se caracteriza prin mai multă reglementare, atât pe pieţele de

mărfuri şi servicii, dar şi pe piaţa muncii. În prezent şi ţările reprezentând acest model sunt

obligate la transformări structurale majore, vizând dereglementarea tuturor pieţelor şi

1 Conference on European Models, Athens, 25-26 avril, 2007.


81

flexibilizarea pieţei muncii. Unii autori atrag atenţia însă că aceste modificări au afectat

anumite complementarităţi instituţionale, deoarece dispariţia unor mecanisme de funcţionare

şi reglementare nu s-a asociat cu crearea altora noi, care să înlocuiască funcţiile celor

dispărute. De pildă, reducerea cheltuielilor publice nu s-a asociat cu creşterea corespunzătoare

a cheltuielilor firmelor private, sau, abandonul politicilor industriale active cu crearea unui

mediu de afaceri extrem de stimulativ.

Principalele aspecte şi propuneri de reformă a politicii de coeziune şi potenţiale

răspunsuri româneşti la aceste propuneri

a) Menţinerea nivelului de finanţare

O poziţie comună a statelor membre UE precum şi a Comisiei Europene este aceea că,

în viitor, politica de coeziune trebuie să beneficieze de o finanţare cel puţin la acelaşi nivel ca

în perioada actuală.

Este evident că menţinerea (şi eventual chiar creşterea) nivelului actual de finanţare

înseamnă şi menţinerea contribuţiilor financiare ale statelor membre UE, inclusiv cea a

României, politicii de coeziune fiindu-i alocate procente substanţiale din totalul bugetului

Comisiei Europene. Deşi contribuţia României la bugetul Comisiei Europene este

semnificativă, contribuţia României este cu mult depăşită de alocările de fonduri structurale şi

de coeziune pentru perioada 2007-2013. În acelaşi timp, România înregistrează încă un

procent destul de mic de absorbţie. Această situaţie nu este însă neobişnuită, ea înregistrându-

se (în proporţii diferite) în toate noile State Membre; acestea au procente foarte mici de

absorbţie într-o fază iniţială, dar care au fost îmbunătăţite spre sfârşitul perioadei de

implementare.

În consecinţă, poziţia României trebuie să fie una neechivocă de susţinere a finanţării

la cel puţin acelaşi nivel al politicii de coeziune pentru orizontul de timp post 2013. În paralel,

administraţia română trebuie să îşi dezvolte capacitatea administrativă, pentru a asigura

absorbţia la un nivel cât mai apropiat de nivelul alocărilor.

b) Concentrarea tematică

Având în vedere problemele înregistrate în absorbţia fondurilor structurale şi de

coeziune, precum şi variaţiile extrem de mari între ratele de aplicare pe diversele priorităţi şi

domenii de intervenţie înregistrate până acum, o concentrare tematică ar permite o rată mai

bună de absorbţie în general. Pentru a fundamenta însă o poziţie coerentă în acest sens trebuie


82

ca instituţiile relevante româneşti să identifice acele priorităţi care să poată aduce beneficii

reale şi majore dezvoltării economice şi sociale pentru societatea românească. Fundamentarea

presupune la rândul său dezvoltarea unui proces complex de evaluare de impact a diverselor

tipuri de intervenţii finanţate în cadrul politicii de coeziune.

Pentru aceasta, factorii decizionali cu răspunderi strategice vor trebui să utilizeze la

maximum mecanismele de evaluare, punând acele întrebări şi stabilind acele obiective,

domenii şi mai ales indicatori de evaluare care să poată furniza răspunsuri obiective la

întrebarea „care sunt priorităţile de alocare care servesc cel mai bine nevoilor de dezvoltare a

României?”. În paralel, administraţia publică românească trebuie să intensifice şi să extindă

procesul de consultare publică asupra priorităţilor de dezvoltare socio-economică la nivelul

regiunilor de dezvoltare a României.

c) Introducerea de noi teme în cadrul politicii de coeziune

Analizarea consecinţelor pe care introducerea de noi teme – de interes global - le poate

avea asupra României, impune o evaluare exhaustivă a problemelor cu care România se

confruntă în mod specific. Este evident la o primă vedere că toate provocările (temele)

introduse în dezbaterea europeană asupra viitorului politicii de coeziune afectează şi

România. Este în acelaşi timp evident că gradul de afectare a României este diferit pentru

fiecare temă în parte. Astfel, dacă problema combaterii efectelor schimbărilor climaterice

(având drept rezultat deşertificarea în România etc), cea a eficientizării sistemelor energetice

româneşti şi dezvoltarea durabilă a reţelelor de transport sunt esenţiale pentru ţara noastră,

problemele cu care se confruntă România în planul migraţiei şi al securităţii sunt mult mai

reduse faţă de alte state europene.

Trebuie evidenţiat totuşi că, în abordarea unei poziţii în raport cu aceste teme,

România trebuie să aibă în vedere nu numai situaţia actuală, ci – mai ales evoluţia predictibilă

a acestor provocări în viitor, pentru că, dacă unele dintre acestea nu au astăzi un efect negativ

important, efectele pot lua amploare sub imperiul globalizării pe termen mediu şi lung.

d) Impactul crizei

Criza globală economico-financiară a evidenţiat următoarele:

Existenţa unor slăbiciuni structurale la nivelul tuturor ţărilor şi regiunilor europene –

toate ţările şi regiunile europene sunt afectate de criza economico - financiară. Având

în vedere faptul că ţări cu economii ce deţin cote importante în economia mondială

(ex. China) nu numai că nu înregistrează tendinţe recesioniste, ci dimpotrivă, creşteri


83

economice accelerate, demonstrează necesitatea de reanalizare şi eventual revizuirea

priorităţilor de alocare a politicii de coeziune, maximizând sprijinirea competitivităţii

prin încurajarea avantajelor comparative în toate regiunile;

Statele membre au agreat faptul că Fondurile nu sunt instrumente de criză, dar pot

contribui la răspunsul politic. Politica de coeziune are o contribuţie semnificativă la

Planul European de Redresare Economică

În mod analog abordării europene, România va trebui să îşi definească o imagine clară

asupra principalelor priorităţi de investiţii la nivelul fiecărui sector şi regiuni. Întregul demers

de analiză şi decizie strategică va trebui fundamentat la nivel regional, ceea ce presupune

dezvoltarea unei capacităţi administrative adecvate la nivelul fiecărei regiuni. Aceasta

înseamnă că instituţiile regionale trebuie urgent consolidate şi echipate cu competenţele

necesare, astfel încât să poată decide în cunoştinţă de cauză asupra priorităţilor sectoriale de

alocare şi să îşi asume responsabilitatea gestionării adecvate a dezvoltării economico-sociale

pe viitor.

e) Corelarea politicilor europene şi naţionale

Cauza principală a necorelărilor politicilor UE pare a fi tocmai abordarea din mai

multe perspective a intervenţiilor europene, corespunzător diverselor politici europene – de

coeziune, politica agricolă comună, politicile în domeniul social, politicile industriale etc. Ca

urmare, tot mai multe voci europene susţin că o soluţie în diminuarea acestor necorelări ar

putea să o constituie abordarea teritorială, care presupune realizarea corelării la nivel regional

(şi chiar local) şi agregarea ulterioară la nivel naţional. Această abordare teritorială pare a fi

singura cale de a asigura o abordare integrată mai ales în ceea ce priveşte dezvoltarea urbană

şi cea rurală şi întărirea legăturilor între ele. Tot mai multe organizaţii relevante la nivel

european critică scoaterea domeniului dezvoltării rurale de sub incidenţa politicii de coeziune

şi introducerea sa sub politica agricolă comună.

Pornind de la evidenţa corelării dificile a politicii de coeziune cu politica de dezvoltare

rurală – o cale de soluţionare a acestei probleme ar putea consta în revenirea la abordarea

anterioară, în care dezvoltarea rurală era subsumată dezvoltării regionale, fiind tratată

împreună cu dezvoltarea urbană. Prin această abordare comună sub egida regională, eforturile

de dezvoltare atât a mediului urban cât şi a mediului rural ar putea crea sinergia necesară şi ar

putea asigura o dezvoltare armonioasă şi unitară a întregii regiuni.


84

f) Sistemul de implementare a politicii de coeziune

În ceea ce priveşte Sistemul de implementare a politicii de coeziune concluzia

generală a dezbaterilor europene este că cele mai multe dintre caracteristicile sistemului şi-au

dovedit viabilitatea şi ar trebui menţinute.

Printre acestea se numără:

sistemul de guvernare pe niveluri multiple;

descentralizarea implementării politicii şi repartizarea de sarcini şi responsabilităţi

la nivelul Statelor membre;

programarea multi – anuală;

principiul adiţionalităţii financiare;

principiul subsidiarităţii;

management financiar transparent şi eficient.

Pe de altă parte, dezbaterile au reliefat şi elemente ale sistemului de implementare care

ar trebui îmbunătăţite, pentru a asigura o mai mare coerenţă implementării şi, pe această bază

o mai bună performanţă:

este necesară dezvoltarea unui sistem mai eficace de monitorizare şi mai ales de

evaluare a rezultatelor şi impactului politicii de coeziune, pe baza unui sistem de

indicatori realişti;

mecanismele de gestionare ar trebui simplificate;

mecanismele de management şi control (inclusiv audit) ar trebui adaptate la natura

şi dimensiunea intervenţiei;

orientarea mecanismelor de implementare către rezultate;

reducerea fragmentării fondurilor.

Păstrarea elementelor şi a principiilor de bază ale sistemului de formulare şi

implementare a politicii de coeziune este evident un fapt pozitiv pentru Uniunea Europeană în

general şi pentru ţara noastră în special, în calitatea sa de beneficiar principal de susţinere

financiară din instrumentele structurale.

Menţinerea principiului subsidiarităţii, ca fundament al întregului sistem al politicii de

coeziune, permite fiecărui Stat Membru – deci şi României - reflectarea în domeniile majore

de finanţare europeană a necesităţilor specifice de dezvoltare economică şi diminuare a

disparităţilor între regiuni şi reducere a inechităţii sociale. Totodată trebuie remarcat că

sistemul guvernării pe niveluri multiple şi aplicarea principiului subsidiarităţii reclamă la toate

nivelurile de guvernare o capacitate administrativă adecvată – atât în planul formulării de


85

politici, cât şi de management al programelor/proiectelor la nivelul de guvernare respectiv.

Iniţiativele de simplificare a sistemului de management al programelor şi proiectelor

finanţate din fondurile structurale şi de coeziune este binevenită mai ales pentru România,

unde transpunerea în mecanisme de monitorizare a respectării normelor care guvernează

implementarea programelor cu finanţare europeană a condus la complicarea sistemului de

implementare. Una dintre căile cele mai la îndemână pentru simplificare este aceea de

adaptare a sistemelor de management la natura şi dimensiunea intervenţiei, reducând

semnificativ eforturile de conformare pentru acele aspecte care nu sunt relevante pentru

anumite tipuri de proiecte.

Concluzii pentru România desprinse din lecţiile învăţate:

Ca răspuns la provocările pieţei, regiunile trebuie să-şi modernizeze şi să-şi diversifice

economiile, prin creşterea ponderii sectoarelor cu valoare adăugată ridicată şi prin

crearea de condiţii favorabile pentru afaceri, în special pentru IMM-uri, prin adoptarea

şi adaptarea produselor şi proceselor inovative.

Este necesară conştientizarea rolului pe care entităţile care activează în domeniul

cercetare-dezvoltare îl pot juca în asigurarea unei reacţii adecvate la presiunile de

restructurare, în acest sens fiind importantă încurajarea legăturilor interactive dintre

institutele de cercetare şi reprezentanţii mediului de afaceri.

Participarea activă în cadrul unor reţele şi asociaţii regionale, naţionale şi la nivel

european care promovează schimbul de experienţă reprezintă o altă modalitate prin

care regiunile pot recupera dezechilibrele în dezvoltare şi utiliza potenţialul în

atingerea obiectivelor strategice de dezvoltare.

În ceea ce priveşte resursele umane, adaptarea la forţele concurenţiale necesită

promovarea adaptabilităţii angajaţilor şi întreprinderilor, adaptarea ofertei educaţionale

la cerinţele pieţei în ceea ce priveşte calificările şi competenţele, creşterea formării

profesionale continue şi a calităţii procesului de formare, precum şi dezvoltarea unei

culturi antreprenoriale.

Îmbunătăţirea capacităţii administrative şi reducerii birocraţiei, care constituie factori

esenţiali în confruntarea cu presiunile de restructurare şi în asigurarea cadrului juridic

şi instituţional necesar susţinerii competitivităţii.

Măsurile necesare a fi abordate în cadrul politicii de coeziune, ca răspuns la actualele

schimbări demografice, ar trebui să vizeze:

măsuri legate de creşterea calităţii capitalului uman: o mai bună pregătire şi


86

formare a resurselor umane, adaptarea calificărilor profesionale la cerinţele pieţei

muncii, susţinerea formării profesionale continue prin furnizarea de reconversie şi

specializare, combaterea abandonului şcolar;

măsuri legate de creşterea gradului de ocupare: diversificarea formelor de ocupare,

dezvoltarea oportunităţilor egale de ocupare, inclusiv pentru populaţia din mediul

rural, creşterea ocupării tinerilor, salarizare corespunzătoare, suficient de atractivă,

în vederea combaterii migraţiei pentru muncă, promovarea îmbătrânirii active;

o campanie susţinută de înţelegere şi conştientizare a populaţiei asupra

fenomenului de îmbătrânire demografică;

măsuri concrete de asigurare a unei îmbătrâniri sănătoase prin: asigurarea

accesului egal al tuturor cetăţenilor la îngrijire de sănătate de bază; îmbunătăţirea

calităţii şi siguranţei actului medical.

În stabilirea priorităţilor politicii de coeziune trebuie să se acorde o importanţă majoră

integrării componentelor de prevenire a schimbărilor climatice şi de diminuare sau

adaptare a activităţilor economice acestor cerinţe, precum şi intervenţiilor de adaptare

a peisajului pentru a face faţă efectelor acestui fenomen global. Integrarea acestor

componente poate avea ca efect imediat o creştere a costurilor anumitor activităţi, dar

reprezintă, pe termen lung, o oportunitate de dezvoltare însemnată pentru o serie de

sectoare prin exploatarea componentei ecologice a acestora şi dezvoltarea unor nişe

noi de piaţă în ceea ce priveşte cercetarea în domeniul ecologic, precum şi

implementarea tehnologiilor curate.

În funcţie de factorii specifici care determină diferenţele de dezvoltare între regiuni,

măsurile necesare în cadrul politicii de coeziune, în vederea unei dezvoltări

echilibrate, armonioase şi durabile, trebuie să vizeze:

Reducerea izolării fizice a regiunilor, prin crearea de noi rute de transport, precum

şi promovarea şi valorificarea potenţialului acestora la nivel naţional şi european;

În regiunile în care predomină activităţi industriale aflate în declin trebuie

sprijinite iniţiativele de restructurare economică, care să conducă la creşterea

semnificativă a ponderii sectorului terţiar al economiei, trebuie stimulate noile

întreprinderi care promovează inovarea şi realizează produse competitive, care au

la bază tehnologii înalte;

Revitalizarea zonelor urbane, reabilitarea infrastructurii urbane învechite trebuie

avute în vedere pentru creşterea atractivităţii unor oraşe si aglomerări urbane, care

în prezent se afla într-un declin accentuat. Totodată în vederea reducerii presiunilor


87

asupra marilor aglomerări urbane, promovarea polilor de creştere este esenţială

pentru asigurarea unui potenţial de creştere mai înalt în ansamblu;

Încurajarea cooperării între regiuni cu nivele diferite de dezvoltare trebuie avută în

vedere nu numai la nivelul Obiectivului de Cooperare Teritorială Europeană, ci şi

în cadrul Obiectivelor de Convergenţă şi Competitivitate regională. În acest sens,

trebuie urmărită realizarea de proiecte cu impact major cel puţin la nivel regional,

spre beneficiul cât mai multor parteneri din numeroase regiuni;

Trebuie în acelaşi timp menţinut echilibrul între politicile care vizează reducerea

decalajului între regiunile rămase în urmă şi regiunile mai dinamice şi politicile

care se adresează regiunilor mai competitive.

Deşi resursele naturale materiale şi umane de care dispun regiunile stau la baza

dezvoltării acestora, competitivitatea depinde în cea mai mare măsură de capacitatea

de a dezvolta şi implementa strategiile cele mai adecvate, pe baza cărora regiunile să

câştige în timp un avantaj competitiv atunci când concurează pe piaţa globală. Este

esenţială în acest sens valorificarea avantajelor regionale, astfel încât acestea să fie

transformate în elemente cheie ale dezvoltării şi concurenţei pe piaţă.

Ghinea Gabriela Bibliografie

88

BIBLIOGRAFIE

Bal A., Jora O.-D., Topan M.-V., Gârdu D., Conferinţa internaţională The Path of

Internationalisation and Intégration in the Europe of Région, 25-28 aprilie (Curtea de

Argeş), Academia de Studii Economice Bucureşti, Facultatea de Relaţii Economice

Internaţionale, 2007.

Cojanu V. et al., Competitivitatea economiei româneşti: ajustări necesare pentru atingerea

obiectivelor Lisabona, Institutul European din România, 2007.

David White, „Innovation Policy and Europe's Regions” , 2005.

Drăgan G., Orban L., G. C. Pescariu, „Politica de coeziune a Uniunii Europene. Determinanţi,

mecanisme, instrumente” , Editura Universitară, 2013.

De Vlieghere M. et al., “Beyond the European social model”, Open Europe Institute, UK,

March 2006.

Delgado J., “New Challenges of the EU Single Market”, DG Internai Market Workshop, The

economic policy of the Single Market of the Future.

Dijmanescu E. - „Aspecte ale politicii monetare şi valutare a României în contextul

aplicării Programului de convergenţă” Bucureşti, septembrie 2007.

Dinu M., Socol C., Marinas M.-“Mecanisme de convergenţă şi coeziune”, Editura

Economică, Bucureşti, 2005.

Dinu M., Socol C., Marinas M.-“Economie europeană-O prezentare sinoptică”, Bucureşti,

Editura Economică, 2004.

Dorgan S., “How Ireland Became the Celtic Tiger”, the Héritage Foundation, Issues, 2006.

Kuokkanen, Kanerva and Vihinen, Hilkka, "Contribution of the CAP to the general objectives

of the EU, MTT Economic Research", august 2006.

Isarescu M. - „Romania: drumul catre euro” -Bucuresti, martie 2007.

Jora O.-D., “Europa între modelul social şi stabilitate şi creştere”, Revista Tinerilor


89

Economişti, nr. 6, Editura Universitaria, Craiova, 2006

Marelli E., “Spécialisation and Convergence of European Régions”, The European Journal

of Comparative Economies, 2007.

Stoica O., “Efecte ale integrarii europene asupra sistmului bancar romînesc”, Edit Univ. A.I.

Cuza, 2005.

Spiridon M., “Uniunea Europeană şi ţările candidate din Est: Dezvoltare prin transformare

sistemică?”, studiul nr. 7 al Institutului European din România, iunie 2004.

University of Aberdeen, „CAP and the regions. The territorial impact of CAP and Rural

Development” .

***Communication from the Commission. Reforming the budget, changing Europe. A public

consultation paper in view of the 2008-2009 budget review, Brussels, 12.09.2007.

***Conference on European Models, Athens, 25-26 avril, 2007.

***European Innovation Scoreboard, 2005.

***Flexicurity: getting more people into good jobs, Press Releases, Brussels, 27 june 2007.

***Fifth Report on Economic, Social and Territorial Cohesion, 2011.

***INS, Ancheta forţei de muncă în gospodării, AMIGO.

***INS: România în cifre, Buletin statistic de preţuri.

***OUG nr.82/2009 privind ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre Comunitatea

Europeană şi România.

***Programul de convergenţă al României 2009 – 2012, elaborat de Ministerul Finanţelor Publice pe baza

Regulamentului C.E. Nr.1055/2005 şi aprobat de către Parlamentul României.

***Rapoartele anuale ale BNR, 2008-2012.

***Review of the "Small Business Act" for Europe, COM (2011) din 23 februarie 2011.


90

***Studiu privind identificarea direcţiilor prioritare de reformă a Politicii de coeziune post

2013 din perspectiva României, realizat de Deloitte Consultanţă S.R.L. pentru Autoritatea

pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale din cadrul Ministerului Finanţelor Publice

,2009.

Site-uri de internet:

www.bnro.ro

http://epp.eurostat.ec.europa.eu

www.cnp.ro

www.euractiv.ro

www.insse.ro

http://www.bnro.ro/

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/

http://www.cnp.ro/

http://www.euractiv.ro/

http://www.insse.ro/

DOCUMENTE DIN SURSE BNR, INS, EUROSTAT

Poziţia financiară a României în raport cu Uniunea Europeană

- MIL. EURO-

2007 2008 2009 2010 2011 2012

Total fonduri UE 1578,17 2615,51 2895,47 2258,17 2583,57 3388,84

Contributia Romaniei

la bugetul comunitar 1150,89 1268,93 1364,43 1158,91 1296,24 1426,69

Sold

427,28

1346,58

1531,04

1099,26

1287,33

1962,15

Indicii anuali ai preţurilor de consum şi rata medie anuală

a inflaţiei în perioada 2007-2012

ANUL

INDICII PREŢURILOR DE CONSUM

-%-

RATA MEDIE

ANUALA A

INFLAŢIEI

-%-

2007 104,84 4,84

2008 107,85 7,85

2009 105,59 5,59

2010 106,09 6,09

2011 105,79 5,79

2012 103,33 3,33

Numărul total de şomeri înregistrati şi rata şomajului pe ţară şi pe judeţe la

data de 31.12.2012

Nr. JUDEŢUL Numar

total

din

care

Nr. total

şom.

Nr. total som. Total

şom.

din

Rata Rata

somaj.

ctr. şomeri femei indemnizati neindemnizati sector

privat

şomajului(%) feminin(%)

0 1 2 3 4 5 6 7 8

1 ALBA 22767 9957 16617 6150 22450 12,6 11,6

2 ARAD 14591 6490 10439 4152 13462 6,8 6,8

3 ARGES 25229 11207 17673 7556 16199 9,4 8,8

4 BACAU 21094 8158 14289 6805 8340 8,9 7,9

5 BIHOR 16679 7027 10100 6579 8942 5,9 5,3

6 BISTRITA 11124 4711 9605 1519 10882 8,4 7,8

7 BOTOSANI 11231 4074 6403 4828 10753 7,3 5,4

8 BRASOV 21825 9755 13298 8527 20854 8,7 8,9

9 BRAILA 11101 4197 5726 5375 5246 8,0 6,6

10 BUCURESTI 26156 13344 19544 6612 23828 2,3 2,4

11 BUZAU 17920 7709 9038 8882 13899 9,5 8,6

12 CARAS

SEVERIN

13326 5824 8804 4522 12832 10,4 10,1

13 CALARASI 9861 3630 4968 4893 6709 9,2 6,8

14 CLUJ 21725 9905 14668 7057 21290 6,3 6,2

15 CONSTANTA 20198 10893 13524 6674 16258 6,3 8,1

16 COVASNA 10408 4281 5203 5205 10070 11,1 9,4

17 DAMBOVITA 17979 7515 9109 8870 15446 8,6 8,2

18 DOLJ 33643 14089 14665 18978 23629 11,2 10,2

19 GALATI 24555 9925 11062 13493 15256 11,1 10,3

20 GIURGIU 6681 2741 4098 2583 6127 7,2 6,3

21 GORJ 16464 7324 10426 6038 15279 10,9 10,8

22 HARGHITA 15125 6228 10783 4342 14878 10,6 9,3

Rata de creştere a PIB-ului real în ţările UE- % faţă de anul anterior

Ţările UE-28 2007 2008 2009 2010 2011 2012 Media perioadei

Belgium 2,90 1,00 -2,80 2,30 1,80 -0,10 0,85

Bulgaria 6,40 6,20 -5,50 0,40 1,80 0,80 1,68

Czech Republic 5,70 3,10 -4,50 2,50 1,80 -1,00 1,27

Denmark 1,60 -0,80 -5,70 1,40 1,10 -0,40 -0,47

Germany 3,30 1,10 -5,10 4,00 3,30 0,70 1,22

Estonia 7,50 -4,20 -14,10 2,60 9,60 3,90 0,88

Ireland 5,00 -2,20 -6,40 -1,10 2,20 0,20 -0,38

Greece 3,50 -0,20 -3,10 -4,90 -7,10 -6,40 -3,03

Spain 3,50 0,90 -3,80 -0,20 0,10 -1,60 -0,18

France 2,30 -0,10 -3,10 1,70 2,00 0,00 0,47

Croatia 5,10 2,10 -6,90 -2,30 0,00 -2,00 -0,67

Italy 1,70 -1,20 -5,50 1,70 0,50 -2,50 -0,88

Cyprus 5,10 3,60 -1,90 1,30 0,40 -2,40 1,02

Latvia 10,00 -2,80 -17,70 -1,30 5,30 5,20 -0,22

Lithuania 9,80 2,90 -14,80 1,60 6,00 3,70 1,53

Luxembourg 6,60 -0,70 -5,60 3,10 1,90 -0,20 0,85

Hungary 0,10 0,90 -6,80 1,10 1,60 -1,70 -0,80

Malta 4,10 3,90 -2,80 3,30 1,70 0,90 1,85

Netherlands 3,90 1,80 -3,70 1,50 0,90 -1,20 0,53

Austria 3,70 1,40 -3,80 1,80 2,80 0,90 1,13

Poland 6,80 5,10 1,60 3,90 4,50 1,90 3,97

Portugal 2,40 0,00 -2,90 1,90 -1,30 -3,20 -0,52

Romania 6,30 7,30 -6,60 -1,10 2,20 0,70 1,47

Slovenia 7,00 3,40 -7,90 1,30 0,70 -2,50 0,33

Slovakia 10,50 5,80 -4,90 4,40 3,00 1,80 3,43

Finland 5,30 0,30 -8,50 3,40 2,70 -0,80 0,40

Sweden 3,30 -0,60 -5,00 6,60 2,90 0,90 1,35

United Kingdom 3,40 -0,80 -5,20 1,70 1,10 0,30 0,08

Rata medie anuală a inflaţiei în ţările UE


Belgium 1,80 4,50 0,00 2,30 3,40 2,60 2,43

Bulgaria 7,60 12,00 2,50 3,00 3,40 2,40 5,15

Czech Republic 3,00 6,30 0,60 1,20 2,10 3,50 2,78

Denmark 1,70 3,60 1,10 2,20 2,70 2,40 2,28

Germany 2,30 2,80 0,20 1,20 2,50 2,10 1,85

Estonia 6,70 10,60 0,20 2,70 5,10 4,20 4,92

Ireland 2,90 3,10 -1,70 -1,60 1,20 1,90 0,97

Greece 3,00 4,20 1,30 4,70 3,10 1,00 2,88

Spain 2,80 4,10 -0,20 2,00 3,10 2,40 2,37

France 1,60 3,20 0,10 1,70 2,30 2,20 1,85

Croatia 2,70 5,80 2,20 1,10 2,20 3,40 2,90

Italy 2,00 3,50 0,80 1,60 2,90 3,30 2,35

Cyprus 2,20 4,40 0,20 2,60 3,50 3,10 2,67

Latvia 10,10 15,30 3,30 -1,20 4,20 2,30 5,67

Lithuania 5,80 11,10 4,20 1,20 4,10 3,20 4,93

Luxembourg 2,70 4,10 0,00 2,80 3,70 2,90 2,70

Hungary 7,90 6,00 4,00 4,70 3,90 5,70 5,37

Malta 0,70 4,70 1,80 2,00 2,50 3,20 2,48

Netherlands 1,60 2,20 1,00 0,90 2,50 2,80 1,83

Austria 2,20 3,20 0,40 1,70 3,60 2,60 2,28

Poland 2,60 4,20 4,00 2,70 3,90 3,70 3,52

Portugal 2,40 2,70 -0,90 1,40 3,60 2,80 2,00

Romania 4,90 7,90 5,60 6,10 5,80 3,40 5,62

Slovenia 3,80 5,50 0,90 2,10 2,10 2,80 2,87

Slovakia 1,90 3,90 0,90 0,70 4,10 3,70 2,53

Finland 1,60 3,90 1,60 1,70 3,30 3,20 2,55

Sweden 1,70 3,30 1,90 1,90 1,40 0,90 1,85

United Kingdom 2,30 3,60 2,20 3,30 4,50 2,80 3,12

Rata şomajului în ţările UE


Belgium 7,50 7,00 7,90 8,30 7,20 7,60 7,58

Bulgaria 6,90 5,60 6,80 10,30 11,30 12,30 8,87

Czech Republic 5,30 4,40 6,70 7,30 6,70 7,00 6,23

Denmark 3,80 3,50 6,00 7,50 7,60 7,50 5,98

Germany 8,70 7,50 7,80 7,10 5,90 5,50 7,08

Estonia 4,60 5,50 13,80 16,90 12,50 10,20 10,58

Ireland 4,70 6,40 12,00 13,90 14,70 14,70 11,07

Greece 8,30 7,70 9,50 12,60 17,70 24,30 13,35

Spain 8,30 11,30 18,00 20,10 21,70 25,00 17,40

France 8,40 7,80 9,50 9,70 9,60 10,20 9,20

Croatia 9,60 8,40 9,10 11,80 13,50 15,90 11,38

Italy 6,10 6,70 7,80 8,40 8,40 10,70 8,02

Cyprus 3,90 3,70 5,40 6,30 7,90 11,90 6,52

Latvia 6,10 7,70 17,50 19,50 16,20 15,00 13,67

Lithuania 3,80 5,30 13,60 18,00 15,40 13,40 11,58

Luxembourg 4,20 4,90 5,10 4,60 4,80 5,10 4,78

Hungary 7,40 7,80 10,00 11,20 10,90 10,90 9,70

Malta 6,50 6,00 6,90 6,90 6,50 6,40 6,53

Netherlands 3,60 3,10 3,70 4,50 4,40 5,30 4,10

Austria 4,40 3,80 4,80 4,40 4,20 4,30 4,32

Poland 9,60 7,10 8,10 9,70 9,70 10,10 9,05

Portugal 8,90 8,50 10,60 12,00 12,90 15,90 11,47

Romania 6,40 5,80 6,90 7,30 7,40 7,00 6,80

Slovenia 4,90 4,40 5,90 7,30 8,20 8,90 6,60

Slovakia 11,20 9,60 12,10 14,50 13,70 14,00 12,52

Finland 6,90 6,40 8,20 8,40 7,80 7,70 7,57

Sweden 6,10 6,20 8,30 8,60 7,80 8,00 7,50

United Kingdom 5,30 5,60 7,60 7,80 8,00 7,90 7,03

Rata de schimb reală efectivă în ţările UE– 42 parteneri comerciali


Belgium 0,70 2,70 0,50 -2,60 0,60 -2,30 -0,07

Bulgaria 4,70 8,70 4,00 -3,00 1,00 -2,00 2,23

Czech Republic 2,80 14,90 -3,70 1,20 2,00 -2,80 2,40

Denmark 0,70 2,10 2,60 -4,40 -0,70 -2,80 -0,42

Germany 1,30 0,50 1,00 -5,20 -0,70 -3,20 -1,05

Estonia 4,50 6,60 2,00 -3,70 1,00 -0,60 1,63

Ireland 3,10 3,50 -1,60 -7,20 -1,10 -4,30 -1,27

Greece 0,70 1,60 2,40 -1,20 0,60 -3,90 0,03

Spain 1,60 2,50 0,40 -3,20 0,20 -2,30 -0,13

France 0,60 1,60 0,40 -4,20 -0,70 -3,20 -0,92

Croatia 0,30 3,90 1,50 -3,30 -2,70 -2,60 -0,48

Italy 0,90 1,40 1,20 -4,50 0,00 -1,80 -0,47

Cyprus -0,60 3,20 1,00 -4,10 0,10 -1,90 -0,38

Latvia 6,60 10,30 5,10 -7,90 0,80 -1,40 2,25

Lithuania 3,00 6,10 6,80 -5,30 0,50 -2,00 1,52

Luxembourg 0,90 1,90 0,90 -1,60 0,70 -1,40 0,23

Hungary 10,90 2,70 -5,30 1,50 -0,40 -2,30 1,18

Malta 1,30 3,70 0,70 -5,00 -0,80 -2,10 -0,37

Netherlands 0,20 0,60 1,90 -3,90 -0,40 -1,80 -0,57

Austria 0,60 0,30 1,10 -3,40 0,40 -1,70 -0,45

Poland 3,30 9,10 -14,70 6,00 -2,20 -2,30 -0,13

Portugal 1,10 0,60 -0,60 -3,10 0,70 -1,50 -0,47

Romania 8,20 -5,20 -7,40 1,60 2,80 -6,00 -1,00

Slovenia 1,30 1,60 2,30 -2,60 -0,80 -1,20 0,10

Slovakia 9,60 8,40 6,90 -4,20 1,00 0,00 3,62

Finland 0,20 1,50 3,10 -5,70 -0,10 -2,70 -0,62

Sweden 0,90 -2,20 -7,30 6,50 4,10 -0,80 0,20

United Kingdom 1,50 -12,80 -9,60 0,90 0,50 4,30 -2,53

Datoria guvernamentală brută în ţările UE - % din PIB

Ţările UE-28 2007 2008 2009 2010 2011 2012 Media periodei

Belgium 84,00 89,20 95,70 95,70 98,00 99,80 93,73

Bulgaria 17,20 13,70 14,60 16,20 16,30 18,50 16,08

Czech Republic 27,90 28,70 34,60 38,40 41,40 46,20 36,20

Denmark 27,10 33,40 40,70 42,70 46,40 45,40 39,28

Germany 65,20 66,80 74,50 82,50 80,00 81,00 75,00

Estonia 3,70 4,50 7,10 6,70 6,10 9,80 6,32

Ireland 24,90 44,20 64,40 91,20 104,10 117,40 74,37

Greece 107,20 112,90 129,70 148,30 170,30 156,90 137,55

Spain 36,30 40,20 54,00 61,70 70,50 86,00 58,12

France 64,20 68,20 79,20 82,40 85,80 90,20 78,33

Croatia - - 36,60 44,90 51,60 55,50 47,15

Italy 103,30 106,10 116,40 119,30 120,70 127,00 115,47

Cyprus 58,80 48,90 58,50 61,30 71,50 86,60 64,27

Latvia 9,00 19,80 36,90 44,40 41,90 40,60 32,10

Lithuania 16,80 15,50 29,30 37,80 38,30 40,50 29,70

Luxembourg 6,70 14,40 15,50 19,50 18,70 21,70 16,08

Hungary 67,00 73,00 79,80 82,20 82,10 79,80 77,32

Malta 60,70 60,90 66,50 66,80 69,50 71,30 65,95

Netherlands 45,30 58,50 60,80 63,40 65,70 71,30 60,83

Austria 60,20 63,80 69,20 72,30 72,80 74,00 68,72

Poland 45,00 47,10 50,90 54,90 56,20 55,60 51,62

Portugal 68,40 71,70 83,70 94,00 108,20 124,10 91,68

Romania 12,80 13,40 23,60 30,50 34,70 37,90 25,48

Slovenia 23,10 22,00 35,20 38,70 47,10 54,40 36,75

Slovakia 29,60 27,90 35,60 41,00 43,40 52,40 38,32

Finland 35,20 33,90 43,50 48,70 49,20 53,60 44,02

Sweden 40,20 38,80 42,60 39,40 38,60 38,20 39,63

United Kingdom 43,70 51,90 67,10 78,40 84,30 88,70 69,02

Soldul contului curent în ţările UE- % din PIB

Ţările UE-28 2007 2008 2009 2010 2011 2012 Media

perioadei

Belgium 1,90 -1,30 -0,60 1,90 -1,10 -2,00 -0,20

Bulgaria -25,20 -23,10 -8,90 -1,50 0,10 -1,30 -9,98

Czech Republic -4,30 -2,10 -2,40 -3,90 -2,70 -2,40 -2,97

Denmark 1,40 2,90 3,40 5,80 5,90 6,00 4,23

Germany 7,40 6,20 6,00 6,30 6,20 7,00 6,52

Estonia -15,90 -9,20 2,70 2,80 1,80 -1,80 -3,27

Ireland -5,30 -5,60 -2,30 1,10 1,20 4,40 -1,08

Greece -14,60 -14,90 -11,20 -10,10 -9,90 -2,40 -10,52

Spain -10,00 -9,60 -4,80 -4,50 -3,80 -1,10 -5,63

France -1,00 -1,70 -1,30 -1,30 -1,80 -2,20 -1,55

Croatia -7,20 -8,80 -4,90 -0,90 -0,80 0,00 -3,77

Italy -1,30 -2,90 -2,00 -3,50 -3,10 -0,40 -2,20

Cyprus -11,80 -15,60 -10,70 -9,80 -3,40 -6,90 -9,70

Latvia -22,40 -13,10 8,60 2,90 -2,20 -2,50 -4,78

Lithuania -14,40 -12,90 3,70 0,10 -3,70 -0,20 -4,57

Luxembourg 10,10 5,40 7,30 7,70 6,60 6,60 7,28

Hungary -7,30 -7,30 -0,20 0,20 0,40 1,00 -2,20

Malta -6,20 -4,80 -8,90 -6,00 -0,50 1,60 -4,13

Netherlands 6,70 4,30 5,20 7,40 9,50 9,40 7,08

Austria 3,50 4,90 2,70 3,40 1,60 1,60 2,95

Poland -6,20 -6,60 -3,90 -5,10 -5,00 -3,70 -5,08

Portugal -10,10 -12,60 -10,90 -10,60 -7,00 -2,00 -8,87

Romania -13,50 -11,50 -4,20 -4,40 -4,50 -4,40 -7,08

Slovenia -4,20 -5,40 -0,50 -0,10 0,40 3,30 -1,08

Slovakia -5,30 -6,20 -2,60 -3,70 -3,80 2,20 -3,23

Finland 4,30 2,60 1,80 1,50 -1,50 -1,70 1,17

Sweden 9,30 9,00 6,30 6,30 6,40 6,00 7,22

United Kingdom -2,40 -1,30 -1,40 -3,30 -1,30 -3,80 -2,25

lucrare_licenta_-2013(3)

Documents