lucrare licenta/disertatie talharia

Introducere .................................................................................................................................... 3 CAPITOLUL 1 ............................................................................................................................. 4

Consideraţii generale şi de ordin istoric privind infracţiunea de tâlhărie .............................. 4 1.1 Locul tâlhăriei în structura infracţiunilor contra patrimoniului ........................................... 4

1.1.1 Cadrul juridic al infracţiunilor contra patrimoniului .............................................. 4

1.1.2 Patrimoniul - obiect al ocrotirii penale ...................................................................... 5 1.2 Precedente legislative ........................................................................................................... 8

1.2.1 Tâlhăria în Codul Penal de la 1864 ............................................................................ 8 1.2.2 Tâlhăria în Codul Penal de la 1936 ............................................................................ 8 1.2.3 Tâlhăria în Codul Penal de la 1968 .......................................................................... 10

1.2.4 Tâlhăria prevăzută în Codul Penal actual. Modalităţi normative. ....................... 11 (Legea nr. 15/1968).............................................................................................................. 11 1.2.5 Tâlhăria prevazută în Noul Cod Penal. (Legea nr. 286/2009) ............................... 14

CAPITOLUL 2 ............................................................................................................................ 18 Analiza conţinutului legal al tâlhăriei şi sancţionarea acesteia .............................................. 18

2.1 Noţiune, caracterizare şi condiţii preexistente ale tâlhăriei ............................................... 18 2.1.1 Noţiune şi caracterizare ............................................................................................. 18

2.1.2 Condiţii preexistente .................................................................................................. 20 2.2 Conţinutul constitutiv al tâlhăriei........................................................................................ 27

2.2.1 Latura obiectivă ......................................................................................................... 27 2.2.2 Latura subiectivă ....................................................................................................... 37

2.3 Forme, modalităţi, sancţiuni ............................................................................................... 39 2.3.1 Forme .......................................................................................................................... 39

2.3.2 Modalităţi.................................................................................................................... 42 2.3.3 Sancţiuni ..................................................................................................................... 47

Capitolul 3.................................................................................................................................... 48 Aspecte procesuale şi criminologice privind infracţiunea de tâlhărie ................................... 48

3.1 Aspecte procesuale.............................................................................................................. 48 3.2 Aspecte criminologice ........................................................................................................ 50

Capitolul 4.................................................................................................................................... 52

Aspecte comparative între infracţiunea de tâlhărie şi alte infracţiuni prevazute de Codul

Penal. ............................................................................................................................................ 52

4.1 Tâlhăria şi şantajul .............................................................................................................. 52

4.2 Tâlhăria şi pirateria ............................................................................................................. 53 4.3 Tâlhăria şi omorul ............................................................................................................... 54

4.4 Violarea de domiciliu .......................................................................................................... 56 Capitolul 5.................................................................................................................................... 58

Aspecte privind infracţiunea de tâlhărie în practica judiciară .............................................. 58 Concluzii ...................................................................................................................................... 83 Bibliografie .................................................................................................................................. 85

1. Legislaţie ............................................................................................................................... 85 2. Tratate. Cursuri. Monografii ................................................................................................ 85

3. Studii şi articole de specialitate............................................................................................. 87 4. Adrese web............................................................................................................................ 88

3

Introducere

Cunoscută și incriminată incă din cele mai vechi timpuri, tâlhăria constituie în prezent

una dintre cele mai frecvente categorii de infracțiuni cu un pericol social ridicat, deoarece pe

lângă pagubele pricinuite patrimoniului public sau privat, lezează și relațiile sociale care

ocrotesc viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor. Infracțiunea de tâlhărie face parte

din categoria infracțiunilor contra patrimoniului. În Constituția României, se arată că,

„proprietatea este publică sau privată”1, ea fiind garantată și ocrotită prin lege și aparține statului

sau unităților administrativ-teritoriale. Siguranța persoanei și proprietatea privată este garantată

și ocrotită în mod egal de lege, indifferent de titular. Noțiunea de „patrimoniu” are o sfera mai

largă decât noțiunea de „proprietate”, pentru că patrimoniul include atât proprietatea cât și

totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică. După cum se știe, ocrotirea

patrimoniului și a tuturor relațiilor patrimoniale este asigurată, în principal, de dreptul civil,

dreptul administrativ, dreptul muncii și în subsidiar de dreptul penal. Aceasta nu înseamnă că

ocrotirea penală are o însemnătate mai redusă numai doar faptul că intervine numai atunci când

se dovedesc ineficiente celelalte mijloace juridice nepenale sau extrajudiciare.

Mi-am ales această temă pentru lucrarea de licență deoarece, în contextul social actual,

consider că această infracțiune a căpătat o importanță deosebită datorită degradarii sociale, a

nivelului de trai din ce în ce mai scăzut, cât și a creșterii continue a criminalității.

În cadrul acestei lucrări, am hotărât să aprofundez studiul privind infracțiunea de

tâlhărie, ce face parte din cadrul infracțiunilor contra patrimoniului.

Această lucrare este structurată pe cinci capitole. Astfel, în primul capitol am prezentat

infracţiunea de tâlhărie în ansamblul ei, locul acesteia în structura infracţiunilor contra

patrimoniului, o scurtă analiză a patrimoniului şi a infracţiunilor contra acestuia, precum şi un

studiu privind infracţiunea de tâlhărie aşa cum era prevazută in Codurile Penale anterioare, dar şi

cum e prevazută în Codul penal actual şi în cel ce urmează a intra în vigoare. Cel de-al doilea

capitol este rezervat analizei infracţiunii de tâlhărie, iar în capitolul trei şi patru am prezentat

aspectele procesuale dar şi criminologice privind această infracţiune, precum şi o analiză

comparativă între infracţiunea de tâlhărie şi alte infracţiuni prevăzute de Codul Penal. Ultimul

capitol este rezervat în totalitate prezentării unor aspecte din practica judiciară privind

infracţiunea de tâlhărie.

1 Constituţia României - art.136, alin. 1, Editura Steaua Nordului, Bucureşti, 2005

4

CAPITOLUL 1

Consideraţii generale şi de ordin istoric privind infracţiunea de tâlhărie

1.1 Locul tâlhăriei în structura infracţiunilor contra patrimoniului

1.1.1 Cadrul juridic al infracţiunilor contra patrimoniului

Infracţiunile contra patrimoniului sunt acele infracţiuni care au ca obiect juridic relaţii

sociale de ordin patrimonial. Desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de ordin patrimonial,

oricare ar fi acestea, constituie o condiţie de existentă a societăţii, de aceea faptele prin care se

vatamă ori se pun in pericol aceste relaţii sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora

este necesară acţiunea represivă.

Legea penală apără, în general, toate relaţiile de ordin patrimonial, incriminând şi

sancţionând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un regim sancţionator sever.2

Toate aceste infracţiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei persoane şi

anume în diferite schimbări ale situaţiei ori stări de fapt a bunurilor produse prin sustragerea,

însuşirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii lor. Ele împiedică realizarea drepturilor

subiective care au ca obiect bunurile a căror situaţie de fapt a fost schimbată şi, prin săvârşirea

lor, tulbură, împiedică sau chiar zădărnicesc desfăşurarea normală a relaţiilor de ordin

patrimonial. De aici, rezultă şi necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.3

În încriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ţine seama de caracterul ilicit al

acţiunilor făptuitorului, iar nu de poziţia juridică a victimei, scopul incriminării fiind apărarea

situaţiilor, de fapt ale bunurilor în sfera patrimonială.

Toate infracţiunile contra patrimoniului cuprind în structura lor o situaţie preexistentă

pe care se grefează comiterea faptei. Aceasta constă într-o anumită situaţie de fapt în care se

gaseşte bunul, situaţie care este modificată prin comiterea infracţiunii.4

Infracţiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul al III-lea,

denumit" Infracţiuni contra patrimoniului" art. 208-2225. Infracţiunile contra patrimoniului, cu

toate că au fost tratate în mod separat în funcţie de calitatea persoanei vătămate în Titlul III şi IV

al Codului Penal (Titlul IV fiind abrogat prin Legea 140/1996), termenul de "obştesc" a fost

înlocuit cu cel "public" prin modificarea art. 145 din Codul Penal, dându-se şi o nouă titulatură.

2 Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicatii teoretice ale Codului penal român,Volumul III, Ediţia a Il-a,

Editura Academiei Române, Editura AII Beck, 2003, pag. 446 3 Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, op. cit.,Vol. III, pag. 446

4 Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, op. cit.,Vol. III, pag. 447

5 Prin Legea 140/1996 privind modificarea şi completarea Codului Penal- a fost abrogat titlul IV din Cod Penal

intitulată. „Infracţiunea contra avutului obştesc" art. 223-235

5

În acest context, infracţiunea de tâlhărie, ca infracţiune patrimonială, este prevăzută la

art. 211 Cod Penal.

Infracţiunea de tâlhărie este privită de legea penală ca o infracţiune contra

patrimoniului.

Ca infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se

poate comite fapta de furt. Elementul circumstanţial de calificare este îndreptat împotriva

persoanei, această interferenţă între relaţii sociale diferite – pe de o parte, relaţii privind

patrimoniul, iar pe de altă parte relaţii referitoare la persoană - crează anumite implicaţii în sfera

altor infracţiuni, fapt ce a determinat incriminarea tâlhăriei ca infracţiune distinctă, de sine

stătătoare.6

Prin Constituţia României din 1991 s-a instituit un cadru juridic general nou al

infracţiunilor contra patrimoniului.

Constituţia României prevede în conţinutul său şi norme cu caracter de principii

constituţionale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite norme fundamentale de

proprietate, şi anume, proprietatea publică şi proprietatea privată. De asemenea, sunt

menţionaţi cei cărora le aparţin bunurile făcând parte din fiecare normă de proprietate: astfel că

proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrative teritoriale.7

1.1.2 Patrimoniul - obiect al ocrotirii penale

Patrimoniul, din punct de vedere juridic, este apărat prin numeroase şi variate dispoziţii

cuprinse în legile extra penale (civile si administrative).

Patrimoniul are însă nevoie şi de apărarea complementară a legii penale, care prin

acţiunea de prevenţie generală a dispoziţiilor sale crează condiţii favorabile formării, dezvoltării

şi întăririi relaţiilor sociale de ordin patrimonial în rândul membrilor colectivităţii.

În incriminările sale privind patrimoniul, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a

făptuitorului, iar nu poziţia juridică a victimei; infractorul trebuie să-şi justifice fapta pe care

legea penală o prevede ca infracţiune, pe când victima nu este ţinută să dovedească că ar fi

proprietar sau că ar poseda legitim ori că ar avea alt drept asupra bunului care i-a fost sustras,

însuşit sau distrus prin comiterea infracţiunii.8

Pentru asigurarea drepturilor patrimoniale, legea penală apără situaţii existente,

modificarea lor făcând mult prea anevoioasă ocrotirea penală a entităţilor patrimoniale de drept


7 Constituţia României - art.136, alin. 2, Editura Steaua Nordului, Bucureşti, 2005

8 Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicatii teoretice ale Codului penal român,Volumul III, Ediţia a Il-a,

Editura Academiei Române, Editura AII Beck, 2003, pag. 449

6

subiectiv.

Relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror formare, dezvoltare şi desfăşurare sunt

asigurate prin apărarea patrimoniului constituie generic al ocrotirii împotriva infracţiunilor

contra patrimoniului obiectul juridic.

Pentru a intra sub incidenţa legii penale, este suficient să se constate că s-a comis o

infracţiune asupra patrimoniului, fără să mai fie necesar să se facă dovada că s-a adus o vătămare

unui raport patrimonial.9

1.1.2.1 Noţiunea de patrimoniu

S-ar putea susţine că patrimoniul privit ca o universalitate este o noţiune abstractă, care

nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracţiunea putând fi îndreptată numai

contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul

patrimoniului unei persoane (bun, valoare economică pe care făptuitorul să şi-o apropie). Pasivul

patrimoniului, adică datoriile unei persoane, nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru cei care

se dedau la fapte de încălcarea patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu şi este

cuprins în această noţiune.10

În terminologia legii penale, noţiunea de "patrimoniu" nu are acelaşi înţeles ca în

dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe

care le are o persoană şi care au valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte

cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane.

Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi şi obligaţii ale

unei persoane private ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile cuprinse la un

moment dat în patrimoniu; fie că îl privim ca o entitate strâns legată de persoana subiectului, fie

ca o universalitate de drepturi, el există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar când pasivul

depaşeşte activul); el nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea

subiectului, în momentul când voinţa acestuia - care îi dă caracterul de unitate - se stinge.11

Noţiunea de patrimoniu, în dreptul penal, se referă la bunuri în individualitatea lor,

susceptibile a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori a fi distruse, deteriorate,

tăinuite, etc.

Infracţiunea nu va fi îndreptată niciodată asupra patrimoniului ca universalitate de

bunuri, pentru ca acesta din urma va exista întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea

9 Ion Cranguş, Adrian Niţu, Ilie Dragomir - Drept Penal (culegere de lecţii), Editura MAI, 2006, pag. 34



7

bunurilor componente, chiar dacă subiectul nu posedă bunuri, nici o persoană nu poate fi lipsită

de patrimoniu, ci doar de bunurile care compun patrimoniul său.12

Prin incriminarea faptelor care aduc atingerea patrimoniului, legea penală are în vedere

acţiunea ilicită a făptuitorului, nu poziţia juridică a victimei.

Pentru ocrotirea patrimoniului şi drepturilor legate de acesta, se impune să fie apărate

situaţiile de fapt existente, în sensul menţinerii în starea în care se aflau până la intervenţia ilicită

a făptuitorului.

1.1.2.2 Formele patrimoniului

Prin norme constituţionale, sunt delimitate formele fundamentale de proprietate care fac

obiectul ocrotirii penale.

Art. 135 din Constiţutie prevede: Proprietatea este publică sau privată, ceea ce

presupune ca în societatea noastră nu sunt concepute alte forme de proprietate, şi, în

consecinţă, de patrimoniu, decât cele enumerate.13

Bunurile care aparţin uneia sau alteia dintre formele de proprietate nu sunt enumerate în

Constituţie. În normele constituţionale sunt menţionate doar bunurile care formează proprietatea

publică, astfel că în categoria bunurilor care aparţin proprietăţii private vor intra toate bunurile

care nu formează patrimoniul public.

Constituie bunuri care fac parte exclusiv din sfera proprietăţii publice, potrivit art.135

alin.4 din Constituţie: bogăţiile de orice natură ale subsolului , căile de comunicaţii, spaţiul

aerian, apele cu potenţialul energetic valorificabil şi naturale ale zonei economice şi ale platoului

continental. Aria acestor bunuri poate fi lărgită prin adăugarea altor bunuri care formează

obiectul exclusiv al proprietăţii publice. De exemplu, conform art.5 din Legea nr.18/ 1991, au

acest caracter terenurile care prin natura lor sunt de uz public, iar în art.4 aliniatul ultim din

aceeaşi lege se precizează că aparţin proprietăţii publice terenurile afectate unei utilităţi

publice.14

Bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea Regiilor Autonome, instituţiilor

publice sau pot fi considerate închiriate, astfel că se admite o anumită circulaţie a lor ( art.13 5

alin.2, Constituţia României 1991).

Determinarea bunurilor proprietate privată se face pe cale indirectă prin excluderea

12

I. Pascu, M. Gorunescu – Drept penal – partea speciala, Editura Hamangiu 2008, pag. 137 13

Constituţia României - art.135, Editura Steaua Nordului, Bucureşti, 2005 14

Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Valerică Lazăr,

Drept Penal - Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag.195

8

celor care fac parte din sfera proprietăţii publice, indiferent dacă bunurile se găsesc în stăpânirea

unei persoane fizice ori dacă ele se află în proprietatea statului sau a unor persoane particulare.

Prin urmare, proprietatea privată poate avea atât statul, cât şi cetăţenii, precum şi persoanele

juridice. Bunurile Regiilor Autonome, altele decât cele aparţinând proprietăţii publice şi date

spre administrare, nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a statului. La fel,

bunurile unei Societăţi Comerciale la care statul deţine majoritatea capitalului social, cu excepţia

bunurilor ce aparţin proprietăţii publice care i le-a încredinţat sub forma concesionării sau

închirierii.15

1.2 Precedente legislative

1.2.1 Tâlhăria în Codul Penal de la 1864

Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru

învăţături, din 1646) şi Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) şi sfârşind cu condicele

penale ale lui Alexandru Sturza (din 1826) în Moldova şi a lui Barbu Ştirbei (din 1850) în

Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile patrimoniale.

Codul Penal Român din 1864, copiat aproape în întregime după Codul Penal Francez,

conţinea în capitolul privitor la "Crime şi delicte contra proprietăţilor" dispoziţii inspirate, în

marea majoritate, din Codul Penal Prusian (art.306-380).

În Codul Penal de la 1864, în grupul infracţiunilor contra proprietăţii erau incluse şi

unele infracţiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea avutului.

Codul Penal de la 1864 prevedea infracţiunea de tâlhărie în dispoziţiile sale din art.317-

320, atât în forma simplă, cât şi în forme agravate în raport cu mijloacele de constrângere

folosite şi cu urmările actelor de constrângere. Tâlhăria era calificată crimă, fiind sancţionată şi

prin diferite legi speciale.16


În Codul Penal de la 1936, cadrul infracţiunilor contra patrimoniului a fost restrâns la

limitele sale fireşti, iar toate infracţiunile care fuseseră în mod nepotrivit încadrate în Codul

Penal de la 1864 au fost aşezate în despărţăminte corespunzătoare obiectului lor juridic. Tâlhăria

15

Gheorghe Nistoreanu şi colectivul, op. cit., pag. 196 16

Dongoroz Vintilă, Gh. Danga, Siegfried Kahane, D. Lucinescu, A. Nemes, M. Popovici, P. Sarbulescu, V.

Stoican, "Noul Cod Penal si Codul penal anterior prezentare comparativa'', Editura Politica, Bucureşti, 1968, pag.

116

9

este reglementată în Titlul XIV - Crime şi delicte contra patrimoniului, Capitolul II, Secţiunea 1,

art. 529 - 534, într-o variantă tip şi în altă formă - asimilată în 3 variante agravate, fără a se face

distincţie dacă bunul ce formează obiectul material al infracţiunii aparţine patrimoniului privat

sau public, astfel:

art.529 - varianta tip - avea următorul cuprins:

Acela care ia prin violentă sau ameninţare un lucru mobil, ce nu-i aparţine, din

posesiunea sau detenţia altuia, în scopul de a şi-l însuşi, pe nedrept, comite delictul de tâlhărie şi

se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 la 8 ani, amendă de la 5.000 la 10.000 lei şi

interdicţie corecţională de la 2 la 5 ani;

art.530 - varianta asimilată - avea următorul cuprins:

Se socoteşte, de asemenea, că a săvârşit delictul de tâlhărie şi se pedepseşte potrivit

articolului precedent:

1. Acela care, surprins în flagrant delict de furt, întrebuinţează violenţa sau ameninţarea

în scopul de a păstra lucrul furat sau de a distruge urmele delictului, ori de a asigura scăparea sa

sau a coparticipanţilor săi;

2. Acela care ia un lucru de la o persoană, pe care a pus-o în acest scop în stare de

inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, prin narcotice sau alte mijloace;

3. Acela care obţine prin violenţă sau ameninţare semnătura sau remiterea unui act,

unui titlu sau a oricărui alt înscris care poate avea efecte juridice;

art.531- varianta agravată - avea următorul conţinut:

Tâlhăria se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 5 la 12 ani, amendă de la 10.000

la 20.000 lei şi interdicţie de la 3 la 15 ani, când este săvârşită :

1. în timpul nopţii;

2. pe drumuri sau în pieţe publice;

3. de două sau mai multe persoane;

4. de către una sau mai multe persoane mascate, deghizate sau travestite;

5. de către una sau mai multe persoane care aveau asupra lor, toate sau o parte din ele,

arme sau narcotice;

6. prin bătăi sau rele tratamente care au cauzat victimei vreo vătămare gravă a sănătăţii

sau integrităţii corporale;

art.532- tâlhăria este comisă şi se pedepseşte cu muncă silnică de la 10 la 15 ani şi

degradarea civică de la 5 la 8 ani, în următoarele cazuri:

1. când s-a întrebuinţat forţa;

2. când s-a cauzat vreo vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii din cele

prevăzute la art. 473 ori s-au săvârşit şi tentative de omor.

10

art.533- crima de tâlhărie se pedepseşte cu muncă silnică pe viaţă când s-a cauzat

moartea victimei.

Prin Decretul nr. 192, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950, în Codul Penal din

1936 s-au introdus în cadrul Titlului XIV, Capitolul II, "unele infracţiuni contra avutului

obştesc" cu un regim de sancţionare mai sever în cadrul acestuia din urmă.17


Faţă de precedentele acte legislative, cadrul infracţiunilor contra avutului personal sau

particular a primit în Codul Penal de la 1968 o reglementare diferită. Infracţiunile contra

avutului personal sau particular au fost concentrate în texte incriminatoare mai cuprinzătoare,

aşa încât faptele care în codul anterior se încadrau în texte diferite, în Codul Penal de la 1968

sunt cuprinse în acelasi text, cu o corectă încadrare juridică (exemplu: furt, tâlhărie, gestiune

frauduloasă, etc.).

În Codul Penal de la 1968, tâlhăria a fost incriminată în Titlul III, când este comisă

contra avutului personal sau particular, într-o variantă simplă şi două agravate, iar când este

comisă contra avutului public - în Titlul IV, de asemenea într-o variantă tip şi două agravate,

deosebirea fiind marcată prin prisma secţiunii (pedeapsa este mai severă când tâlhăria este

comisă contra avutului public), astfel:

art. 211 :

- varianta tip - avea următorul cuprins:

Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe ori prin punerea victimei în stare de

inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de

mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca

făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

-variantele agravate - aveau următorul conţinut

Dacă tâlhăria a avut urmarea arătată de art.180, alin.2, iar vătămarea a necesitat pentru

vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile sau vreuna din urmările arătate în art.181,

pedeapsa este închisoarea de la 3 la 8 ani, iar dacă a avut vreuna din urmările arătate la art.182,

pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 7 la

20 ani şi interzicerea unor drepturi.

17



123

11

art.225 : Incriminează tâlhăria produsă în dauna avutului public:

- variantele agravate - aveau următorul conţinut:

Când tâlhăria a avut consecinţe grave sau vreuna din urmările prevăzute în art.181 sau

în art.182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea

parţială a averii.

Comparând textul ce incriminează tâlhăria în Codul Penal din 1936 cu cel cuprins în

Codul Penal din 1968, pe lângă elementele relevate mai sus ce diferenţiază cele două legi mai

există o substanţială deosebire, în sensul că în Codul Penal din 1968 nu sunt prevăzute alte

circumstanţe agravante speciale ca acelea din Codul Penal din 1936 - de pilda tâlhăria comisă

prin întrebuinţarea de narcotice, de cruzimi, prin efracţie, escaladare - ele putând fi reţinute ca

circumstanţe agravante în baza art.75 din Codul Penal ce duc la aplicarea unor pedepse mai

severe.18

1.2.4 Tâlhăria prevăzută în Codul Penal actual. Modalităţi normative.

(Legea nr. 15/1968)

Având în vedere necesitatea punerii de acord a legii penale cu prevederile

constituţionale şi realităţile prezente ale societăţii actuale, a fost revizuit Codul Penal prevăzut în

Legea nr. 15/1968, prin adoptarea Legii 140/ 1996 pentru modificarea şi completarea Codului

Penal, publicată în Monitorul Oficial nr.289 din 14 noiembrie 1996.

Astfel tâlhăria este reglementată în Titlul III al Codului Penal, indiferent dacă este

comisă contra patrimoniului privat sau public. Denumirea Titlului III din actualul Cod Penal

"Infracţiuni contra avutului personal sau particular" a primit denumirea de "infracţiuni contra

patrimoniului ", iar Titlul IV denumit "Infracţiuni contra avutului public" a fost abrogat.

În Codul Penal modificat a rămas infracţiunea de tâlhărie prevăzută de:

art.211 - cu următorul cuprins:

Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în

stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor

astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori

pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani.

Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:

a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

b) în timpul nopţii;

18



128

12

c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de

ani.

Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 ani, dacă tâlhăria a fost săvârşită:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană avînd asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă;

c) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;

d) în timpul unei calamităţi;

e) a avut una din urmările arătate în art. 182.

Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea

victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.

Faţă de vechea reglementare, primul aliniat a rămas neschimbat, cu excepţia

cuantumului pedepsei care s-a mărit de la minimul general de 2 ani la minimul general de 3 ani,

iar maximul general de 7 ani s-a mărit maximul general de 18 ani.

Aliniatul 2 a fost modificat, fiind introduse trei circumstanţe agravante care ridică

cuantumul pedepsei cu 2 ani, atât la minimul, cât şi la maximul general, în cazul în care

infracţiunea se comite în vreuna din aceste circumstanţe (de la 5 la 20 ani).

A fost introdus alinatul 2^1 având 5 circumstanţe agravante în care se ridică cuantumul

pedepsei minime cu 2 ani, în cazul în care infracţiunea se comite în vreuna din aceste

circumstanţe pedeapsa este de la 7 la 20 ani.

Litera e) de la aliniatul 2^1 face referire la art.182, care precizează urmările ce dau

infracţiunii caracter de mai mare periculozitate. Urmările infracţiunii prevăzute la art.182 se

referă la numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare victimei pentru vindecare - respectiv să

fie mai mult de 60 de zile sau dacă victima a suferit una din următoarele consecinţe: pierderea

unui organ, încetarea funcţionării acestuia, o infirmitate fizică ori psihică, sluţirea, avortul ori

punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Aliniatul 3 a fost de asemenea modificat, atât în ceea ce priveşte conţinutul - fiind

introdusă precizarea consecinţei deosebit de grave pe lângă cea existentă, care a avut ca urmare

moartea victimei, cât şi în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei - minimul general fiind mărit de

la 7 ani la 15 ani şi maximul general de la 20 la 25 de ani.

Mărirea cuantumului pedepsei la infracţiunea de tâlhărie apare ca o necesitate obiectivă

a stopării fenomenului infracţional, faţă de creşterea acestuia într-un ritm accelerat, în ultima

perioadă.

Împrejurarea de agravare este prevăzută de litera c) alin. 2 - tâlhăria săvărşită într-un

loc public sau într-un mijloc de transport.

Cu privire la cea de a doua teză: tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport, în

13

literatura juridică s-a exprimat opinia că această agravantă există atunci când fapta se săvârşeşte

într-un mijloc de transport în comun19

, precum şi opinia că va exista această agravantă şi când

fapta se săvârşeşte în orice mijloc de transport20

.

Consideram corectă cea de-a doua opinie, pentru că legiuitorul a folosit sintagma

"mijloc de transport" şi nu "mijloc de transport în comun" (cum se prevede la furtul calificat),

sfera celei de-a doua noţiuni fiind evident mai largă, cuprinzând şi sfera mijloacelor de transport

în comun.

Trebuie reţinut, aşadar, că protecţia instituită prin această împrejurare calificată a

infracţiunii de tâlhărie se extinde la totalitatea mijloacelor de transport, atât cele care transportă

prin natura lor persoane în comun sau individual, cât şi cele care transportă ocazional persoane

indiferent care este mijlocul de transport în care se comite fapta. Este suficient ca tâlhăria să se fi

comis într-un mijloc de transport în care să existe atât făptuitorul, cât şi victima.

Împrejurarea de agravare de la litera c) alin.2^1 - tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în

dependinţe ale acesteia.

Această împrejurare de calificantă este specifică tâlhăriei, pentru că nu se întâlneşte

între elementele circumstanţiale ale infracţiunii de furt calificat, iar prin instituirea ei se

realizează protejarea sporită a dreptului persoanei la folosirea în deplină siguranţă a locului în

care îşi trăieşte viaţa intimă şi în care îşi păstrează bunurile care-i aparţin.

În literatura juridică, "locuinţa" a fost definită ca fiind un loc destinat efectiv şi actual

uzului domestic al uneia sau mai multor persone indiferent dacă este închis sau parţial deschis,

stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop ori nu este destinat (cort, coliba, garaj,

etc.), dacă reprezintă o locuinţă permanentă sau trecătoare (camera de hotel, cabina unui vapor,

etc.); esenţial este să fie folosită, înfapt, efectiv pentru nevoi legate de viaţa domestică a

persoanei (repaus, alimentare, etc)21

.

Prin "dependinţe" se înteleg locurile accesorii ale locuinţei, cum ar fi: bucătăria,

camera, pivniţa, magazia, terasa, etc., deci locurile care, direct sau indirect, sunt în relaţie de

dependenţă faţă de locuinţă22

.

Tâlhăria, fiind o infracţiune contra patrimoniului, prin incriminarea ei în forma simplă

sau agravată s-a urmărit, în primul rând, apărarea patrimoniului persoanei, a bunurilor acesteia,

pentru sustragerea cărora făptuitorul ar putea intra în locurile în care sunt ţinute astfel de bunuri,

respectiv în locuinţa sau dependinţele locuinţei subiectului pasiv, fapta fiind mai gravă când se

19

Revista de Drept penal, anul IV, nr. 1/1997, pag. 37, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale 20

Vintilă Dongoroz şi colectivul- Noul Cod Penal şi Codul anterior. Prezentare comparativă, Editura Politică,

Bucureşti, anul 1968, pag. 138 – 139 21

Vintilă Dongoroz şi colectivul, Noul Cod Penal şi Codul anterior. Prezentare comparativă, Editura

Politică, Bucureşti, anul 1968, pag. 140 22

Ibidem 21

14

comite în acest loc.23

Prin această împrejurare de agravare s-a urmărit, deci, în primul rând protecţia bunurilor

şi, în al doilea rând, protejarea persoanei la folosirea liniştită a locului în care îşi trăieşte viaţa

intimă.

art.222- prevede că tentativa la infracţiunea de tâlhărie se pedepseşte.

1.2.5 Tâlhăria prevazută în Noul Cod Penal. (Legea nr. 286/2009)

1.2.5.1. Aspecte generale privind Noul Cod Penal al României (Legea nr. 286/2009)

Elaborarea şi adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluţia

legislativă a oricărui stat. În România, decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu

a fost o simplă manifestare a voinţei politice, ci a reprezentat, în egală măsură, un corolar al

evoluţiei economico-sociale, dar şi a doctrinei şi jurisprudenţei şi a avut la bază o serie de

neajunsuri existente în actuala reglementare.24

Codul penal actual, a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968, şi se află în vigoare din 1

ianuarie 1969 şi deşi, începând cu anul 1990 s-a constatat o preocupare constantă de înlăturare a

unor reglementări incompatibile cu exigenţele statului de drept, modificările operate nu au fost -

şi nici nu puteau fi în măsură - să determine o modificare structurală a reglementării penale

române.

Actualul regim sancţionator penal reglementat de Codul penal în vigoare, supus unor

frecvente intervenţii legislative asupra diferitelor instituţii, a condus la o aplicare şi interpretare

neunitară, lipsită de coerenţă a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienţei şi finalităţii actului

de justiţie.

În acest context, la 24 iulie 2009 s-a publicat în Monitorul Oficial al României, partea I,

nr. 510 din 24 iulie 2009 noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009). Noul Cod penal urmăreşte

îndeplinirea următoarelor obiective:

- crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor

inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal şi în legile speciale;

- simplificarea reglementărilor de drept substanţial, menită să faciliteze aplicarea lor

unitară şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare;

23

Vintilă Dongoroz şi colectivul, Noul Cod Penal şi Codul anterior. Prezentare comparativă, Editura

Politică, Bucureşti, anul 1968, pag. 141 24

Infracţiunea de tâlhărie potrivit Noului Cod penal, Eduard Dragomir, www.studiijuridice.ro, februarie 2012

http://www.studiijuridice.ro/

15

- asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale

dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte;

- transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul

Uniunii Europene;

- armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale

Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi

încredere reciprocă.25

1.2.5.2. Tâlhăria potrivit Noului Cod penal (Legea nr. 286/2009). Privire

comparativă faţă de vechiul cod

Referitor la incriminarea infracţiunii sau infracţiunilor de tâlhărie, înainte de orice

comentariu vom reda comparativ cele două texte legale, din vechiul şi noul cod penal, care

reglementează infracţiunile de tâlhărie:26

Codul penal în vigoare

Art. 211. Tâlhăria.

(1) Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei

în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor



(2) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:



c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de

ani.

(2^1) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost săvârşită:


b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă;


d) în timpul unei calamităţi;

e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.

25

Infracţiunea de tâlhărie potrivit Noului Cod penal, Eduard Dragomir, www.studiijuridice.ro, februarie 2012 26

Ibidem 25


16

(3) Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea

victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Noul Cod penal (Legea nr. 286/2009)

Art. 233. Tâlhăria. Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin

punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de

întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea

urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea

de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Art. 234. Tâlhăria calificată.

(1) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:

a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;

b) prin simularea de calităţi oficiale;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) în timpul nopţii;

e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;

f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani

şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu închisoarea de la 5

la 12 ani.

(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea

corporală.

Dacă avem în vedere structura celor două coduri, observăm în primul rând că, faţă de

actualul cod (încă în vigoare la momentul redactării acestui studiu), Noul Cod penal – Legea nr.

286/2009 a incriminat distinct în două articole separate (art. 233 şi art. 234) pe de o parte,

infracţiunea de tâlhărie în formă simplă şi pe de altă parte, infracţiunea de tâlhărie în formă

calificată. Cele două infracţiuni au fost reglementate alături de piraterie în cadrul Capitolului II

al Titlului II din noul Cod – „Tâlhăria şi pirateria”.27

Mai mult decât atât legiuitorul Noului Cod penal a reglementat în cadrul aceluiaşi

articol cele mai grave forme ale tâlhăriei şi pirateriei, şi anume cele urmate de moartea victimei:

Art. 236. Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei. Dacă faptele prevăzute în

art. 233-235 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani şi

interzicerea exercitării unor drepturi.

27

Infracţiunea de tâlhărie potrivit Noului Cod penal, Eduard Dragomir, www.studiijuridice.ro, februarie 2012


17

Referitor la sancţionarea tentativei, de asemenea, reglementarea se face în cadrul unui

articol comun atât pentru tâlhărie, cât şi pentru piraterie:

Art. 237. Sancţionarea tentativei. Tentativa la infracţiunile prevăzute în art. 233-235 se

pedepseşte.

Aşadar, din prezentarea cadrului legal, reţinem că în Capitolul II (din cadrului Titlului

II – Infracţiuni contra patrimoniului) sunt incriminate tâlhăria în varianta tip, tâlhăria calificată şi

pirateria, fiind păstrate în mare parte dispoziţiile din Codul penal în vigoare, cu precizarea că s-a

renunţat la unele dintre elementele circumstanţiale de agravare prevăzute de legea în vigoare.

Este vorba despre tâlhăria săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, în timpul unei

calamităţi sau într-o locuinţă ori în dependinţe ale acesteia. Raţiunea modificării rezidă în aceea

că primele două împrejurări sunt prevăzute, cu un conţinut apropiat, ca şi circumstanţe agravate

legale, iar ultima împrejurare a fost reformulată.28

De asemenea, au fost introduse noi ipoteze de agravare, incidente în ipoteza în care

fapta se săvârşeşte „asupra unui mijloc de transport” sau prin simularea de „calităţi oficiale”, în

condiţiile în care practica judiciară a semnalat cazuri relativ frecvente în care infractorii recurg la

asemenea procedee.

Urmarea praeterintenţionată constând în moartea victimei în cazul tâlhăriei şi pirateriei

a fost prevăzută într-un text distinct şi comun.29

Dispoziţii interesante, cu impact şi în cazul infracţiunii de tâlhărie se regăsesc şi în

partea generală a noului Cod penal, în cadrul dispoziţiilor ce reglementează concursul de

infracţiuni. Astfel, în materia sancţionării concursului a fost introdusă o dispoziţie de excepţie,

care permite ca în situaţia comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanţa să poată aplica

pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre

infracţiunile concurente. Spre exemplu, autorul a comis 4 fapte de viol sau tâlhărie urmate de

moartea victimei şi pentru fiecare instanţa a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani. Aplicând

sistemul clasic de sancţionare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor

de cel mult 10 ani, cu toate că faţă de numărul şi gravitatea infracţiunilor comise se justifică

aplicarea detenţiunii pe viaţă. De aceea, art. 39 alin. (2) oferă judecătorului această posibilitate,

urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opţiune este sau nu justificată.30

28

Infracţiunea de tâlhărie potrivit Noului Cod penal, Eduard Dragomir, www.studiijuridice.ro, februarie 2012 29

Ibidem 28 30

Ibidem 28


18

CAPITOLUL 2

Analiza conţinutului legal al tâlhăriei şi sancţionarea acesteia

2.1 Noţiune, caracterizare şi condiţii preexistente ale tâlhăriei

2.1.1 Noţiune şi caracterizare

Tâlhăria este fapta persoanei care pentru comiterea acţiunii de furt sau pentru păstrarea

bunurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlaturarea pericolului de a fi prinsă

recurge la violenţe, amenintări sau alte constrângeri îndreptate împotriva altei persoane.

În Codul Penal în vigoare, tâlhăria este incriminată :

art.211 prevede:

-varianta tip:

"Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei

în stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea de



-variante agravate:

„Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:



c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 ani.

Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 ani, dacă tâlhăria a fost săvârşită:


b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă;


d) în timpul unei calamitaţi;

e) a avut vreuna din urmările arătate în art.182.

Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit, de grave sau a avut ca urmare moartea

victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.”

Deci furtul constituie acţiunea principală, de bază, în structura tâlhăriei, iar folosirea

violenţei, a ameninţărilor sau a altor forme de constrângere constituie acţiunea adiacentă

(secundară), de particularizare a acţiunii principale.

19

Infracţiunea de tâlhărie constă în acele fapte periculoase, din punct de vedere social,

care se răsfrâng direct împotriva relaţiilor care asigură existenţa şi dezvoltarea avutului privat şi

public.

Tâlhăria este o infracţiune gravă, o faptă profund antisocială, reprezentând un grad de

pericol ridicat, indiferent de natura avutului împotriva căruia se îndreaptă.

Gravitatea deosebită a acestei infracţiuni, gradul de pericol social al acestei fapte rezidă

din încalcarea concomitentă a două categorii de norme juridice: pe de o parte normele care

protejează viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar pe de altă parte norme care

asigură existenţa şi dezvoltarea avutului.31

Infracţiunea de tâlhărie trebuie privită ca o infracţiune gravă, nu numai în formele ei

agravante, întrucât pericolul social al acestei fapte rezultă şi din săvârşirea acesteia în forma

simplă.

Spre deosebire de alte infracţiuni care aduc atingere avutului, existenţa infracţiunii de

tâlhărie presupune şi întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau alte forme de constrângere care

pot leza şi integritatea fizică sau psihică a persoanei prejudiciate material.

Întrebuinţarea actelor de constrângere sporeşte gradul de pericol social al tâlhăriei,

întrucât prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în starea de

inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, se anihilează opoziţia victimei, violenţa servind ca

mijloc pentru comiterea furtului, păstrarea bunului furat, înlaturarea urmelor infracţiunii sau

scăparea făptuitorului.32

Prin întrebuinţarea violenţei ca element al naturii obiective a infracţiunii de tâlhărie se

aduce atingere relaţiilor sociale privind viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea care

formează obiectul juridic special adiacent al tâlhăriei.

În conţinutul obiectiv al tâlhăriei sunt conjugate două acţiuni distincte (furt şi tâlhărie),

"tâlhăria este o acţiune complexă constituind o unitate legală în care sunt absorbite două

activităţi specifice, legate între ele printr-un raport de la mijloc la scop şi prin aceeaşi

rezoluţie infracţională"33

.

Scopul principal urmărit de către făptuitor este comiterea furtului, violenţa sau

ameninţarea constituind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop. De aceea, legiuitorul a

inclus tâlhăria în categoria infracţiunilor contra patrimoniului şi nu în categoria infracţiunilor

contra persoanei.

31

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Drept penal român - Curs selectiv pentru licență, Editura Press Mihaela S.R.L.,

București, 1997, pag. 373 32

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, op. cit., pag. 374 33

Oliviu Augustin Stoica, Drept Penal, Partea Speciala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, anul 1976, pag. 212

http://library.univ-danubius.ro:8080/toread/opac/publisher/1129

20

2.1.2 Condiţii preexistente

2.1.2.1 Obiectul infractiunii de tâlhărie

Obiectul juridic generic

Caracterizată ca o infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria are ca obiect juridic relaţiile

sociale de ordin patrimonial; acesta este constituit din relaţiile sociale a căror formare,

desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul

drepturilor reale privitoare la bunuri, sub aspectul obligaţiei de a menţine poziţia fizică a bunului

în cadrul patrimoniului, aceasta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografari34

.

Obiectul juridic special

Obiectul juridic special al infracţiunii de tâlhărie îl constituie, pe de o parte, relaţiile

sociale de ordin patrimonial care nu s-ar putea desfăşura normal fără apărarea situaţiei de fapt a

bunurilor mobile în sfera patrimonială a persoanei care are la dispoziţia sa acele bunuri - acesta

fiind obiectul juridic special principal, iar pe de altă parte relaţiile sociale privind persoana a

căror desfăşurare normală nu ar fi cu putinţă fără apărarea vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii

sau libertăţii persoanei - acesta constituind obiectul juridic secundar sau adiacent.35

Fiind o infracţiune complexă, tâlhăria are două obiecte juridice speciale, din care unul

este principal, iar celălalt secundar.

Obiectul juridic principal al ocrotirii penale în cazul infracţiunii de tâlhărie constă în

relaţiile sociale de ordin patrimonial a caror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de

menţinerea situaţiei de fapt, adică poziţia fizică pe care o are un bun mobil în sfera patrimonială

a unei persoane.36

Tâlhăria este o infracţiune care se comite printr-o acţiune de sustragere, de schimbare

ilicită a situaţiei de fapt pe care o avea bunul înainte de comiterea infracţiunii. În această situaţie

ocrotirea relaţiilor sociale de ordin patrimonial este asigurată prin mijloace de drept penal.

Obiectul juridic secundar constă în relaţile sociale referitoare la viaţa, integritatea

corporală sau libertatea persoanei.

Aceste relaţii sociale constituie obiectul juridic secundar al tâlhăriei, deoarece, în

conţinutul complex al acestei infracţiuni, întrebuinţare a violenţelor, a ameninţărilor sau a

celorlalte mijloace de constrângere a persoanei constituie, în raport cu furtul, numai o activitate

cu caracter secundar. Pentru exemplificare, în acest sens, redăm următoarea speţă:

34

Gheorghe Nistoreanu si colectivul, op. cit., pag. 193 35

Vintilă Dongoroz şi colectivul, op. cit. ,Vol. III, pag. 484 36

Ibidem 35

21

În seara zilei de 26 iunie 2009, în jurul orei 23, inculpatul C.N., împreună cu doi

martori s-au întâlnit cu numiţii S.G. şi B.D. Inculpatul a lovit victima S.G., cauzându-i leziuni ce

au necesitat pentru vindecare 12 zile de îngrijiri medicale, luându-i acestuia ceasul de la mână şi

scurta în care se găseau 35 lei, apoi a lovit şi a luat cu forţa pe victima B.D. şi a dus-o pe malul

râului Timiş, în Caransebeş, a violat-o, sustrăgându-i şi suma de 80 lei.37

Aşadar, prin acţiunea ilicită a inculpatului s-a adus atingere atât integrităţii corporale,

cât şi onoarei victimelor.

În ceea ce priveşte obiectul juridic principal "prin incriminarea tâlhăriei se apără situaţia

de fapt, pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private sau

publice, îndreptăţite să păstreze la dispoziţia sa acele bunuri."38

Obiectul juridic adiacent va fi determinat de "felul acţiunii adiacente: viaţa, integritatea

corporală şi sănătatea persoanei fiind adiacente faţă de valorile sociale patrimoniale care

constituie obiectul principal al faptei."39

Obiectul material

Dat fiind că tâlhăria este o unitate infracţională complexă, obiectul său material poate fi

privit atât în raport cu acţiunea principală (de furt), cât şi cu acţiunea secundară (adiacentă), deşi

pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie nu este necesar ca acţiunea adiacentă să aibă un obiect

material.

Obiectul material al infracţiunii de tâlhărie în raport cu acţiunea principală este bunul

mobil asupra căruia s-a executat acţiunea de sustragere, de luare fără drept.

Pentru ca un bun mobil să poată forma obiectul material al infracţiunii de tâlhărie

trebuie să se afle în posesia sau detenţia unei persoane "să fie situat de fapt în sfera patrimonială

a unei persoane".40

Nu pot forma obiect material al tâlhăriei lucrurile care nu se află în stăpânirea

efectivă a unei persoane (res nulius – lucrurile sau bunurile abandonate).

Pot constitui obiect material al infracţiunii de tâlhărie, atât bunurile materiale, cât şi cele

neanimate, cu excepţia imobilelor care prin natura lor nu pot forma obiectul acţiunii de

sustragere. Cu toate că imobilele nu pot face obiectul infracţiunii de sustragere, părţi ale acestora

pot face obiectul acţiunii de sustragere (exemplu: ţigla de pe o casă - care face parte integrantă a

imobilului - poate face obiectul infracţiunii de sustragere, şi deci a infracţiunii de tâlhărie).41

37

Sent. Pen. nr. 2853/2010, dos. 2890/2010, Judecătoria Caransebeş (nepublicată) 38

Vintilă Dongoroz şi colectivul, Noul Cod Penal şi Codul anterior, Editura Politică, Bucureşti 1968, pag. 140 39

Vintilă Dongoroz şi colectivul, op. cit., pag. 220 40

Dongoroz Vintilă şi colaboratorii, Explicatii teoretice ale Codului penal român,Volumul III, Ediţia a Il-a,

Editura Academiei Române, Editura AII Beck, 2003, pag..459 41

Ibidem 40

22

Imobilele, în totalitatea lor sau în parte, fac obiectul infracţiunii de tulburare de posesie.

Între obiectul material al infracţiunii de tâlhărie şi cel al infracţiunii de furt nu există

vreo deosebire cantitativă sau calitativă. Poate exista tâlhărie când fapta priveşte chiar un singur

bun de mică valoare: fapta inculpatului de a urmări victima la plecarea din restaurant şi

ajungând-o din urmă, lovind-o cu un briceag şi luându-i suma de 90 lei, constituie infracţiunea

unică de tâlhărie.42

Raportat la acţiunea adiacentă, în cazul în care ea se realizează prin violenţe, obiectul

material al acesteia este corpul persoanei asupra căreia se exercită acţiunea.43

Dar obiectul

material al acţiunii adiacente poate fi şi un lucru.

După caz şi în funcţie de natura acţiunii adiacente: violenţa poate consta în ruperea

hainelor, sustragerea ochelarilor, deposedarea de mijloace de apărare; ameninţarea poate consta

în demontarea unor piese de la vehiculul victimei, expusă să rămână astfel pe drum sau în

stropirea cu benzină a mărfurilor aflate într-un camion pentru a le da foc; constrângerea victimei

prin legare sau narcotizare.

Atunci când făptuitorul săvârşeşte acte de violenţă asupra unor

lucruri, trecând la distrugerea acestora, în măsura în care prin aceste acţiuni se insuflă victimei o

temere se înfăptuieşte în realitate ameninţarea ei. Bunurile asupra cărora s-a exercitat acţiunea de

distrugere constituie elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 217 Cod Penal,

acţiunea de distrugere constând într-o activitate materială distinctă, comisă cu o rezoluţie

infracţională, de asemenea, distinctă de cea de tâlhărie.44

În acest sens Tribunalul Suprem a statutat ca "fapta inculpaţilor, care după ce au sustras,

prin violenţe, bunurile aparţinând persoanei vătămate - ceea ce constituie infracţiune de tâlhărie -

au distrus buletinul de identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare şi diverse

fotografii găsite în portmoneul furat, constituie infracţiunea de distrugere prevazută de art. 217

Cod Penal.45

2.1.2.2 Subiecţii infracţiunii de tâlhărie

Subiect activ la infracţiunea de tâlhărie poate fi orice persoană fizică, fără a fi necesar

ca aceasta să întrunească o anumită calitate specială.

Subiectul activ nemijlocit - poate fi o singură persoană. În general, tâlhăria se comite

de mai multe persoane care cooperează ocazional sau sunt organizate în bandă.

42

Trib. Suprem., Sect. pen., dec. nr. 2947/1984, C.D. 1984 43

Teodor Vasiliu si coletivul : Codul Penal comentat si adnotat, Partea speciala, voI. 1, Editura Stiintifica si

Enciclopedica, Bucuresti, 1975, pag. 293 44

Vintila Dongoroz si colectivul: op. cit., Vol. III, pag. 458 45

Trib. Supr., Sect. pen. nr. 2580/1978, "R.R..D." nr. 2/1974, pag. 168

23

În cazul în care mai multe persoane şi-au dat contribuţia la comiterea faptei, ei sunt

subiecţi activi ai infracţiunii, chiar dacă nu au contribuit decât la acţiunea de furt, iar alţii numai

la realizarea actelor de violenţă. Cu privire la această problemă, Tribunalul Suprem a precizat că

"dacă unul dintre inculpaţi a ameninţat victima, iar celălalt a deposedat-o de bunul sau, ambii

inculpaţi sunt coautori ai infracţiunii de tâlhărie comisă; deşi fiecare inculpat a desfăşurat acte

materiale distincte de ale celuilalt, amândoi au cooperat nemijlocit la comiterea infracţiunii

prevăzută de art.211 Cod Penal, prin acţiuni care se completează reciproc.46

Astfel, în mod corect, Judecătoria Reşiţa, prin Sentinţa penală nr.832/2008, a reţinut în

sarcina autorilor infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.211, alin.1 - Cod Penal, condamnând pe

inculpatul B.P. la 3 ani închisoare, iar pe inculpatul T.V. tot la 3 ani de închisoare. În fapt, s-a

reţinut că în seara zilei de 30 mai 2008 inculpaţii au consumat împreună băuturi alcoolice la

restaurantul "Terasa Trandafirilor" din Reşiţa.

Plecând din restaurant, în drum spre casă, aceştia s-au întâlnit cu victima T.P..

Inculpatul B.P. s-a repezit la victima T.P. şi a imobilizat-o, în timp ce inculpatul T.V. a

dezbrăcat victima de haină şi, luând-o, au fugit la căminul de nefamilişti unde locuiau.

Inculpaţii au fost urmăriţi de victimă, care le-a cerut haina. Inculpaţii au refuzat să

restituie haina, iar inculpatul B.P. a aplicat acesteia cateva lovituri cu pumnul. Sesizată, Poliţia a

intervenit reţinând pe inculpaţi. Recursul inculpaţilor a fost respins de Tribunalul Judeţean

Caraş-Severin cu Decizia nr.456/2008.47

În privinţa participaţiei penale realizată sub forma complicităţii, în practica judiciară a

Tribunalului Suprem s-a stabilit că "dacă complicele a avut cunoştinţă că furtul la comiterea

caruia a înţeles să contribuie, prin acte de ajutor, va fi comis prin punerea victimei în stare de

inconştienţă în urma folosirii de narcotice, fapta sa urmează să fie calificată drept complicitate la

infracţiunea de tâlhărie chiar dacă a comis sustragerea în alt mod şi anume întrebuinţând

violenţa, deoarece el a ştiut că furtul va fi comis, oricum, în condiţiile uneia dintre modalităţile

de realizare a laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie şi a voit să participe la comiterea

infracţiunii.48

Dacă unul din participanţii la furt, prins de persoana vătămată şi imobilizat, cheamă în

ajutor, pentru a-l apăra, pe un alt participant care comite în acest scop acte de violenţă împotriva

persoanei vătămate, cel dintâi inculpat comite, de asemenea, infracţiunea de tâlhărie şi nu pe cea

de furt - soluţia se impune în raport cu prevederile art.28, alin.2, Cod Penal, potrivit cărora

circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng şi asupra participanţilor în măsura în care le-au

46

Trib. Supr., Sect. pen. nr. 4605/1971, "R.R.D." nr. 7/1992, pag. 161 47

Dosar pen. nr. 2415/2008 Judecatoria Resita ,jud. Caras-Severin, (sent. nepublicata) 48

Trib. Supr., Sect. pen. nr. 2762/1976, "R.R.D. n";1996, pag. 73

24

cunoscut sau le-au prevăzut; ori chemând în ajutor, pentru a-l scăpa, pe cel de-al doilea inculpat,

primul a prevăzut în mod neîndoielnic, că acesta va întrebuinţa violenţa, deoarece, altfel, nu era

de conceput să scape din imobilizarea în care îl ţinea partea vătămată.49

În speţă, s-a reţinut că, pe timp de noapte, inculpatul J.C. împreună cu A.V. -

condamnaţi pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie - au spart geamul portierei din dreptul

volanului de la autoturismul parţii vătămate, inculpatul J.C.a deschis portiera, a intrat în maşină

şi a sustras 12 casete audio pe care le-a dat celui de-al doilea inculpat, care stătea alăuri de pază.

În acel moment, a apărut partea vătămată care l-a surprins pe inculpat în interiorul

autoturismului şi l-a imobilizat. Nereuşind să scape, deşi a încercat, acesta l-a chemat în ajutor

pe A.V., care s-a apropiat de cei doi şi a lovit cu o piatra în faţă pe partea vătîmată, fracturându-i

3 dinţi. În urma agresiunii, inculpatul a reuşit să se elibereze.

Ca atare, violenţa folosită de unul din inculpaţi pentru a asigura scăparea celuilalt,

circumstanţa de fapt, prevăzută de acesta, se răsfrânge asupra lui şi, ca urmare, fapta sa

constituie, de asemenea, infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 Cod Penal, chiar dacă el nu

a comis acte proprii de violenţă pentru a scăpa.

În privinţa participaţiei penale realizată sub forma complicităţii, coautorului, în practica

judiciară a Curţii de Apel Bucureşti, s-a hotărât că "fapta unei persoane care, deşi nu a efectuat

acte materiale de executare, specifice infracţiunii de tâlhărie, fie de sustragere, fie de exercitare a

violenţei sau de ameninţare, i-a însoţit pe ceilalţi inculpaţi, cunoscând intenţia acestora de a

tâlhări victimele, s-a aflat în imediata apropiere a persoanelor vătămate şi a asistat la lovirea

acestora şi la deposedarea acestora de unele bunuri, reprezintă un act de ajutor, efectuate prin

adeziunea deplină faţă de activitatea coinculpaţilor şi, în drept, constituie acte de complicitate

morală, iar caracterizarea acestora drept coautorat este greşită".50

În practică, ideea coautoratului la infracţiunile praeterintenţionate a fost admisă. Astfel,

instanţa supremă s-a pronunţat în sensul că în cazul furtului comis de două persoane, când unul

dintre participanţi comite acte de violenţa, iar cel de-al doilea acte de sustragere, există coautorat

la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie pentru ambii făptuitori. Când cel dintâi, cu intenţie, ucide

victima pentru a putea comite tâlhăria, fapta acestuia constituie şi infracţiunea de omor deosebit

de grav, prevăzut în art.176, lit.d, Cod Penal; dimpotrivă, fapta celui de-al doilea inculpat, care a

comis sustragerea în timp ce victima era supusă agresiunii de maniera arătată, dar nu se

dovedeşte că a urmărit ori acceptat decesul victimei, constituie numai infracţiunea de tâlhărie

prevăzută de art. 211, alin.3, Cod Penal, deoarece a participat la tâlhărie cu intenţie, iar moartea

victimei trebuia şi putea să o prevadă, poziţia lui subiectivă fiind caracterizată prin intenţie

49

Trib. Supr. Dec. nr. 51 /1987 in compunerea prev de art. 39 din Legea pt organizarea judecatoreasca 50

Asociatia Romana de Stiinte Penale, Revista de Drept Penal, an IV, nr. 6 Bucuresti, an 1994, pag. 147

25

depăşită51

.

Pronunţându-se această soluţie, s-a avut în vedere, aşa cum prevede art.28, alin.2, Cod

Penal, circumstanţele privitoare la fapta, în cazul dat uciderea victimei, se răsfrâng asupra

participanţilor în măsura în care le-au prevăzut sau le-au cunoscut; ori al doilea inculpat,

cunoscând actele de violenţă săvârşite de primul, fără însă a cunoaşte şi intenţia acestuia de a

ucide, va răspunde numai în calitatea de coautor la infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare

moartea victimei prevăzută în art. 211, alin. 3, Cod Penal.

În legatură cu forma de participare penală sub forma coautoratului sau complicităţii,

după cum o persoană a fost prezentă la locul infracţiunii manifesându-şi acordul cu realizarea

acestuia, existând o înţelegere prealabilă cu autorul faptei, s-au stabilit o serie de criterii de

delimitare.

Astfel, "cel care contribuie la înlăturarea obstacolelor din calea comiterii faptei poate

avea calitatea de coautor, deşi contribuţia participantului a servit indirect la comiterea acţiunii

ilicite care formează elementul material al faptei; ea este totuşi o contribuţie nemijlocită fiindcă

în desfăşurarea cauzalităţii fizice prin care se realizează acţiunea ilicită, sunt considerate ca

nemijlocite şi contribuţiile care servesc la înlăturarea, paralizarea rezistenţei pe care o întampină

contribuţiile creatoare.

De asemenea, cel care ameninţă pe posesorul unui bun pentru ca o altă persoană să

poată lua bunul din posesia celui ameninţat în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, va fi, ca şi

realizatorul sustragerii, coautor al infracţiunii de tâlhărie."52

Există şi alte categorii de acte care, fără să aparţină în mod aparent acţiunii incriminate,

contribuie totuşi, evaluată concret, într-o măsură determinată la realizarea ei, şi ca atare, nu li se

poate atribui caracterul unor simple activităţi de participaţie secundară. Astfel, este posibil ca

autorul sustragerii să fie un tânăr lipsit de forţă fizică sau o femeie, dar să fie însoţiţi de un barbat

cu o constituţie robustă şi care prin simpla sa prezenţă ar constitui o adevărată ameninţare pentru

victimă (respectiv subiectul pasiv al infracţiunii respective). De exemplu, se va reţine

complicitatea la tâlhărie prevăzută în art. 211, alin.l, lit. c pentru situaţia în care complicele

furnizează anumite date cu privire la timpul şi locul săvârşirii tâlhăriei ori îi promite autorului că

va tăinui bunurile provenite din comiterea faptei atâta vreme cât complicele nu mai desfăşoară

activitatea de ajutor, concomitent cu executarea faptei.53

Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană faţă de care s-a săvărşit tâlhăria,

adică persoana ale carei bunuri au fost sustrase prin săvârşirea tâlhăriei sau acea ori acele

51

Revista de Drept penal, , nr. 4/1995, pag. 163 52

Vintila Dongoroz si colectivul, op. cit., Vol. III, pag. 511 53

Hotca Mihai Adrian, Codul penal: Comentarii şi explicaţii, editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, pag.537

26

persoane faţă de care s-a săvârşit numai acţiunea adiacentă (violenţa, ameninţarea). De exemplu,

când este supus violenţei, cel care fără a fi posesorul sau deţinătorul bunurilor, intervine pentru a

opri pe făptuitor să le ia ori încearcă să-l reţină. În astfel de cazuri, vor exista doi subiecţi pasivi

ai infracţiunii: cel ale cărui bunuri au fost furate şi cel care a fost victima actelor de violenţă sau

ameninţare.54

Dacă în aceste situaţii, victima actelor de violenţă sau ameninţare poate fi numai o

persoană fizică, victima acţiunii de fapt ar putea fi şi o persoană privată sau publică.

Prin interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 211, alin. 1 - Cod Penal, în literatura

juridică s-a precizat distincţia ce trebuie facută între "subiectul pasiv al acţiunii de luare" care

este posesorul sau deţinătorul de fapt al bunului sustras şi "subiectul pasiv al acţiunii de

constrângere" care poate fi numai posesorul sau deţinătorul de fapt al bunului, ci şi paznicul sau

orice persoană care apare în faţa infractorului în momentul comiterii infracţiunii şi faţă de care s-

au comis actele de constrângere.

În cazul tâlhăriei contra patrimoniului, în ceea ce priveşte subiectul pasiv, trebuie

observat că fiind vorba de o acţiune de furt care se comite prin folosirea actelor de constrângere,

infracţiunea are doi subiecţi pasivi. La acţiunea de luare, subiectul pasiv este unitatea publică, iar

la acţiunea adiacentă subiectul pasiv este persoana care are în primire bunul (gestionar) sau în

administrare (administrator) sau în pază (paznic), precum şi orice persoană care fiind de faţă la

desfăşurarea faptei şi împotriva cărora s-au comis acte de violenţă sau ameninţare.55

Prin Sentinţa penală nr.l3/2010, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat

de inculpat, cu Decizia penală nr.251/2010 de către Tribunalul Judeţean Caraş-Severin,

Judecătoria Reşiţa a condamnat pe inculpatul S.B. la 1 an de închisoare în baza art. 211, alin. 1,

art. 225, alin. 1 - Cod Penal cu aplicarea art. 74 Cod Penal.

În fapt, s-a reţinut că în data de 12 noiembrie 2010, în jurul orei 13, inculpatul a profitat

de lipsa de atenţie a responsabilei de ghişeu CEC Reşiţa şi a sustras suma de 2.500 lei. Plecând

de la ghişeu s-a întâlnit cu un poliţist, iar pentru a-şi asigura scăparea, l-a lovit, fugind. Instanţa a

reţinut în sarcina inculpatului şi fapta prevăzută de art. 239, alin 2, Cod Penal, pentru care a

aplicat 1 an închisoare.56

Din speţa redată, rezultă că subiectul pasiv al acţiunii de furt este unitatea CEC

prejudiciată, iar subiectul pasiv al acţiunii de violenţă este lucrătorul de poliţie asupra căruia s-au

exercitat actele de violenţă.

Cu privire la încadrarea juridică a faptei, apreciem că aceasta este conformă cu

54

Hotca Mihai Adrian, Codul penal: Comentarii şi explicaţii, editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, pag.538 55

Vintila Dongoroz si colectivul.. op. cit., Vol. III, pag. 513 56

Dos. Pen. nr.14/2/2011, Judecatoria Resita, jud. Caras-Severin (sentinta nepublicata)

27

dispoziţiile legii, reţinându-se în mod corect în sarcina inculpatului şi fapta prevăzută de art. 239,

alin 2, Cod Penal.

Orice persoană care îndeplineşte condiţiile necesare pentru a răspunde penal poate fi

subiect activ al infracţiunii de tâlhărie şi "chiar dacă acesta ar avea un drept (total sau parţial)

asupra bunului sustras prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în

stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra."57

În consecinţă, chiar proprietarul unui bun mobil, prin întrebuinţarea violenţei şi

ameninţării, poate fi subiect activ, când bunul se află în acel moment în posesia legitimă a altei

persoane. De asemenea, participaţia la varianta tip a infracţiunii de tâlhărie este posibilă şi în alte

forme decât cea concomitentă cu a autorului la locul faptei.58

Deci va fi complice conform art. 211, alin. 1 - Cod Penal, cel care furnizează date cu

privire la timpul şi locul comiterii faptei ori promite că va tăinui bunurile provenite din

comiterea faptei de ajutor, concomitent cu executarea faptei.

Variantele agravante pentru existenţa infracţiunii speciale de loc, de timp, de mod sau

consecinţe deosebit de grave necesită condiţii speciale de loc, de timp, de mod sau consecinţe

deosebit de grave.59

2.2 Conţinutul constitutiv al tâlhăriei

2.2.1 Latura obiectivă

În raport de reglementarea cuprinsă în art. 211, alin 1, teza 1 - Codul Penal " tâlhăria

este acea modalitate tipică de sustragere în care luarea bunului mobil al altuia se

realizează prin constrângerea sau înfrangerea victimei", de aceea, în structura complexă a

acestei infracţiuni, latura obiectivă se caracterizează prin două componente, fiecare dintre ele

înglobând mai multe aspecte.60

Elementul material

Elementul material are un conţinut complex, fiind alcătuit la infracţiunea de tâlhărie din

două acţiuni conjugate, acţiunea de constrângere ca acţiune mijloc şi acţiunea de furt ca acţiune

scop.

Elementul material al infracţiunii de tâlhărie este prevăzut în art. 211, alin. 1 - Cod

57

Gheorghe Nistoreanu si colectivul: op. cit. voI. 1. titlul III. pag. 221 58

Trib. Supr., Sect. pen. nr. 2762/1987. "R.R.D." nr. 7/1976. pag. 73 59

Gheorghe Nistoreanu si colectivul: op. cit. voI. 1. titlul III. pag. 228 60

Oliviu Augustin Stoica. Drept Penal, Partea speciala, Editara Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1976, pag. 487

28

Penal: "Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în

stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor


pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani."

"Acţiunea de constrângere" este acţiunea adiacentă care serveşte ca mijloc pentru

comiterea furtului, păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracţiunii sau scăparea

făptuitorului şi este comisă pentru a impiedica opoziţia victimei.

„Acţiunea de constrângere” constă în întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin

punerea victimei în stare de inconstienţă sau neputinţă de a se apăra. Întrebuinţarea cumulativă a

acestor mijloace nu schimbă caracterul unitar al infracţiunii, dar se va ţine seama de aceasta la

aprecierea gradului concret de pericol al faptei.61

Pentru existenţa laturii obiective a tâlhăriei, violenţele trebuie exercitate direct

împotriva victimei, violenţele faţă de lucruri pot constitui şi ele uneori o ameninţare (de

exemplu: ruperea legăturii telefonice, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un camion în

scopul de a o incendia). Violenţa efectuată faţă de lucruri, dar care nu constituie o ameninţare,

nu poate realiza acţiunea adiacentă şi nu întruneşte conţinutul obiectiv al tâlhăriei (de exemplu:

smulgerea ceasului unei persoane aflată într-o stare avansată de ebrietate şi dormind, care nu

numai că nu a opus rezistenţă, dar nu poate simţi că este deposedată de bunul său".62

Prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări - ca mijloc de comitere a infracţiunii de

tâlhărie - trebuie să se realizeze constrângerea fizică sau psihică a victimei, în scopul realizării

acţiunii de luare a bunului.63

Astfel, Judecatoria Reşiţa, prin Sentinţa penală nr.229/2010 rămasă definitivă, prin

respingerea recursului declarat de inculpaţi cu Decizia penală nr.311/2010, a procedat corect

condamnând pe inculpatul V.S. la 3 ani închisoare pentru fapta prevăzută de art.211, alin. 2, cu

aplicarea art.75, Iit. a, Cod penal, iar pe inculpatul F.I. la 2 ani închisoare pentru aceeaşi faptă,

cu aplicarea art.6 şi art.75, lit. a şi art.74 - Cod Penal.

În fapt, s-a reţinut că inculpaţii, în seara zilei de 8 noiembrie 2010, au intrat cu forţa în

locuinţa victimei B.I. care se afla împreună cu concubina sa.

Inculpatul V.S. a lovit cu cuţitul pe concubina lui B.I. provocându-i o vătămare

corporală care a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale 20 de zile. Tot inculpatul V.S. a

ameninţat cu cuţitul şi pe victima B.I., iar acesta de frică a sărit prin geamul locuinţei care se afla

la etajul II. În urma căzăturii, B.I. s-a accidentat, necesitând pentru vindecare îngrijiri medicale

61

Vintila Dongoroz si colectivul. op. cit., Vol. III, pag. 487 62

Gheorghe Nistoreanu si colectivul, op. cit., pag. 222 63

Oliviu Augustin Stoica, op. cit., pag. 159

29

de 90 de zile. Inculpaţii au sustras din casa victimei suma de 1.000 lei, după care au plecat.64

Este explicabilă atitudinea victimei, deoarece ameninţarea care s-a produs asupra sa a

venit din partea inculpatului care cu câteva momente mai înainte o rănise cu cuţitul pe concubina

sa. Constrângerea psihică exercitată asupra sa a fost de asemenea intensitate încât a servit

inculpaţilor ca mijloc pentru sustragerea bunurilor.65

Violenţa sau ameninţarea, ca mijloc de realizare a acţiunii adiacente, trebuie să

îndeplinească mai multe condiţii:

să fie îndreptată împotriva unei persoane pentru a-i anihila opoziţia pe care ar opune-o

sau ar putea-o opune.

Prin “victimă a violenţei sau ameninţării" se înţelege atât persoana care are posesia sau

detenţia bunului ce urmează a fi luat, cât şi persoana care are paza acestuia sau care ar putea

interveni, fie pentru a impiedica comiterea infracţiunii, fie pentru descoperirea infracţiunii".66

Violenţa, ca şi ameninţarea - mijloace folosite de făptuitor pentru realizarea în fapt a

constângerii - trebuie să fie exercitate nemijlocit asupra persoanei victimei. În literatura juridică

şi în practica instanţelor s-au adoptat puncte de vedere diferite cu privire la condiţiile în care

trebuie să fie realizate violenţele pentru a putea întregi conţinutul obiectiv al infracţiunii de

tâlhărie. Discuţiile s-au purtat cu privire la justa încadrare a faptei, constând în însuşirea unui

bun, pe care făptuitorul îl smulge din mâna victimei şi apoi fuge.

Potrivit unei opinii, o astfel de faptă constituie infracţiunea de tâlhărie, argumentându-

se că prin smulgerea unui obiect din mâna victimei se realizează violenţa şi nu are nici o

relevanţă faptul că se exercită direct asupra victimei sau prin intermediul lucrului. Se susţine că

prin smulgerea bruscă se înlătură contactul victimei cu obiectul pe care îl ţinea şi prin aceasta se

realizează cerinţa necesară pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie.67

În exprimarea celei de-a doua opinii se arată că "violenţa sau forţa fizică faţă de bunuri

care vizează numai bunul material" (de exemplu: smulgerea nasturilor de la haină, ruperea

colierului de la gâtul cuiva, smulgerea bruscă prin surpindere, în mod subit, fără posibilitatea de

a fi opus vreo rezistenţă din partea victimei, a obiectului material sau scoaterea acestuia pe

nesimţite din detenţia fizică a victimei) nu este caracteristică tâlhăriei.68

La comiterea furtului în

aceste condiţii, nu se aduce nici o atingere relaţiilor sociale privind viaţa, integritatea corporală,

sănătatea, libertatea, onoarea, care formează obiectul juridic special al infracţiunii de tâlhărie.

Nerealizându-se violenţa în sensul art. 211 Cod Penal, fapta nu constituie infracţiune de

64

Dos. pen. nr. 826/2010 Judecatoria Resita, jud. Caras-Severin (sentinta nepublicata) 65

Hotca Mihai Adrian, Codul penal: Comentarii şi explicaţii, editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 561 66

Oliviu Augustin Stoica, op. cit., pag. 295 67

Teodor Vasiliu si colectivul: op. cit., pag. 295 68

Oliviu Augustin Stoica : op. cit., pag. 159

30

tâlhărie, ci întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt.

Sunt situaţii când victima opune rezistenţă acţiunii de smulgere a obiectului, încearcă să

înlăture forţa agresorului pentru a putea să păstreze obiectul.

Înfrângând rezistenţa sau opunerea fizică a victimei se realizează violenţa caracteristică

tâlhăriei, întrucat prin smulgerea bunului se poate realiza un pericol iminent pentru una din

valorile sociale arătate mai înainte, deoarece agresorul care nu renunţă la atac va încerca în

continuare să acţioneze cu şi mai mare forţă. Ori, în această ultimă situaţie, acţiunea de smulgere

chiar dacă nu pune în pericol iminent şi grav viaţa sau integritatea corporală a posesorului va

însemna, în orice caz, o imixtiune în libertatea de mişcare, ceea ce echivalează cu lipsirea de

libertate a unei persoane.69

În acest sens, practica judiciară a Tribunalului Suprem arată că: "dacă în fapt, anterior

smulgerii pungii cu bani din buzunarul interior al hainei victimei, inculpatul a impins cu o mână

victima spre spate, dezechilibrând-o, şi numai în aceste condiţii i-a putut lua banii cu cealaltă

mână, se impune concluzia că furtul a fost comis prin violenţă şi deci că fapta constituie tâlhărie,

iar nu furt.70

Însuşirea bunului în aceste condiţii constituie infracţiunea de tâlhărie, deoarece prin

smulgerea bunului s-a adus atingere unor relaţii sociale care formează obiectul juridic adiacent al

infracţiunii de tâlhărie, şi, în consecinţă, s-a realizat violenţa specifică acestei infracţiuni. De

asemenea, fapta inculpatului de a fi smuls din braţele părţii civile o sacoşă, conţinând diferite

bunuri şi de a fi fugit cu ea, constituie infracţiunea de tâlhărie şi nu aceea de furt; prin smulgerea

obiectului material al infracţiunii elementul " violenţa" caracteristic tâlhăriei este realizat.71

În principiu, violenţele, ca şi ameninţările - ca acţiuni adiacente - care alături de

acţiunea principală de furt realizează elementul material al infracţiunii de tâlhărie, pot consta în

orice acţiune de agresiune fizică sau psihică îndreptată împotriva persoanei vătămate, de natura

a-i înfrânge împotrivirea la deposedarea sa. Cu alte cuvinte, în cazul tâlhăriei comisă prin aceste

modalităţi, persoana vătămată ştie că avutul ei va suferi o diminuare prin acţiunea făptuitorului,

dar nu poate împiedica producerea acestui rezultat, fie pentru că opunerea ei a fost anihilată, fie

pentru că nu îndrăzneşte să se opună.72

În acest sens, în practica judiciară a Curţii Supreme de Justiţie se arată că "deposedarea

parţii vătămate de căciula pe care o poartă, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără

exercitarea vreunei acţiuni agresive de natură a-i înfrânge opunerea, constituie infracţiunea de

69

L. Biro. Semnificatia termenului "Intrebuintarea de violenta" din textul care incrimineaza tilharia. "R.R.D”. nr.4

anul 1973, pag. 32 70

Trib. Supr., Sect. pen. dec. pen. nr. 339/1998, Op. cit., pag. 410 71

Trib. Supr., Sect.pen. dec.pen. nr. 1187/1971, "R.R.D."nr. 11/1971, pag. 151 72

Ibidem 69

31

furt, iar nu cea de tâlhărie, deoarece lipseşte cerinţa privind întrebuinţarea de violenţe la care se

referă art. 211, alin. 1 - Cod Penal". Sustragerea căciulii de pe capul celui care o poartă nu s-a

facut printr-o formă de constrângere a acestuia pentru a-i înfrânge împotrivirea, iar deposedarea

nu i-a produs, în timpul desfăşurării acţiunii de furt, suferinţe fizice sau morale. Lipsind, deci

acţiunea de violenţă sau ameninare, în sensul prevederilor art. 211, alin 1 - Cod Penal, luarea în

mod brusc a lucrului aflat asupra unei persoane prin simpla detaşare a acestuia dintr-un contact

nemijlocit superficial, fără ca deţinătorul ei să opună vreo rezistenţă, întrucât după comiterea

acestei acţiuni fuge, nu aduce vreo atingere relaţiilor sociale ce formează obiectul juridic

adiacent al infracţiunii de tâlhărie.73

Ca urmare, ori de câte ori luarea unui bun are loc prin "smulgere", instanţa trebuie să

cerceteze cu deosebită atenţie dacă prin acţiunea de smulgere s-a adus vreo atingere uneia din

valorile sociale ce formează obiectul juridic adiacent al infracţiunii de tâlhărie, realizându-se

astfel elementul de "violenţă" caracteristic acestei infracţiuni".74

În acest sens, s-a pronunţat

Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin Decizia nr.648/1993, astfel: "Smulgerea violentă şi

intempestivă a unui lanţişor din aur de la gâtul persoanei vătămate constituie infracţiunea de

tâlhărie şi nu cea de furt ".75

„să fie aptă pentru a servi ca mijloc la luarea bunului, păstrarea acestuia sau

scăparea făptuitorului, prin înfrângerea opoziţiei sau rezistenţei fizice a victimei împotriva

acţiunii de luare sau prin intimidarea acesteia, silind-o să rămână inactivă şi să renunţe la

orice rezistenţă sau împotrivire; violenţa trebuie să fie exercitată cu intensitate, să creeze

un pericol iminent pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea victimei sau a

altuia.”76

Cu privire la aceasta, în practica judiciară, Sentinţa penală nr. 4893/2008 a Judecătoriei

Suceava, s-a reţinut în fapt că, în noaptea de 12 noiembrie 2008 , inculpaţii A.I. şi T.V. au

urmărit pe victima S.C., atacând-o şi lovind-o cu pumnii şi picioarele, într-un loc întunecos din

cartierul George Enescu din Suceava, după care i-au sustras o scurtă, în valoare de 200 lei.

Victimei i-au fost cauzate vătămări ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 7

zile, conform certificatului medico-legal depus în cauză. Instanţa de fond a aplicat inculpaţilor

pedeapsa închisorii de 3 ani şi 6 luni, făcând aplicarea art.211, alin 1 Cod Penal.77

Însuşirea bunului în condiţiile arătate este rezultatul folosirii actelor de violenţă de o

73

Curtea Suprema de Justitie. dec. nr. 63/1991. in compunerea prevazuta de art 39 alin. 2 si 3 din Legea privind

organizarea judecatoreasca, publicata in 1995 74

Gheorghe Nistoreanu si colectivul: op. cit., pag. 224 75 Vasile Papadopol, M. Popovici, Repertoriu de practica judiciara in materie penala pe anii: 1990-1995 , Editura

Enciclopedica, Bucuresti, 1994, pag. 22 76

Oliviu Augustin Stoica : op. cit., pag. 159 77

Dos. pen. nr. 4056/2009, Judecatoria Suceava

32

intensitate sporită, creându-se prin aceasta un pericol iminent pentru integritatea corporală a

victimei, întrucât, chiar dacă ar fi putut opune rezistenţă atacului agresorilor, aceasta i-a fost

anihilată, atacul producându-se prin surprindere.

În practica judiciară a fost comentată situaţia în care între acţiunea principală (furt) şi

acţiunea adiacentă (folosirea violenţei, ameninţări, etc.) există un interval de timp în care a avut

loc succesiunea lor. În speţă, s-a reţinut că, la sfârşitul lunii septembrie 1993, inculpatul a sustras

dintr-un bloc de locuinţe aflat în construcţie o cantitate de parchet, pe care a ascuns-o într-un

bloc neterminat. În data de 19 noiembrie 1993, inculpatul găsind un cumpărător a mers să ia

parchetul de unde îl lăsase, însa a fost observat de un grup de militari in termen, aceştia alergând

după el, inculpatul, pentru a-şi asigura scăparea, a aruncat cu o caramidă asupra unuia dintre ei,

pe care l-a şi muşcat de mână.

Prima instanţă a încadrat această faptă în art.211, rap. la art. 225 Cod Penal şi art. 239,

alin.2 - Cod Penal cu aplicarea art. 35, lit.a - Cod Penal, iar instanţa superioară a respins recursul

declarat de inculpat".78

În acest sens, în literatura juridică s-a arătat că "folosirea efectivă a violenţelor,

ameninţărilor sau oricăror altor forme de constrângere trebuie să intervină fie în timpul

executării acţiunii de furt, fie imediat după consumarea acesteia ".79

Ca urmare, "în cazul în speţă, când furtul s-a comis în luna septembrie iar exercitarea

violenţei pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea a avut loc în a doua jumătate a lunii

octombrie - nu s-a comis o tâlhărie şi un ultraj, ci un furt şi un ultraj ".80

„să fie ulterioară sau concomitentă acţiunii de luare.”81

În modalitatea tipică de comitere a tâlhăriei, acţiunea mijloc premerge acţiunii de luare.

Dacă violenţa sau ameninţarea este posterioara luării, iar furtul va putea fi calificat tâlhărie

numai dacă actele de violenţă sau ameninţare sunt întrebuinţate ca mijloc pentru păstrarea

bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure

scăparea. În acest sens, în practica judiciară s-a precizat că: "potrivit prevederilor art. 211 Cod

Penal, constituie infracţiune de tâlhărie furtul urmat de întrebuinţarea de violenţe pentru

păstrarea bunului furat. Dacă însa violenţele nu au fost exercitate în scopul de a păstra bunul

furat, ci au reprezentat o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanelor care au surprins

furtul, faptele nu constituie infracţiunea de tâlhărie, ci infracţiunea de furt şi lovire în concurs

real".82

78

Vasile Papadopol si M. Popovici: op. cit., pag. 264 79

Vintila Dongoroz si colectivul, op. cit., VoI. III, pag. 481 80

Oliviu Augustin Stoica: op. cit. pag. 159 81


Trib. Supr., Sect. pen. dec. nr. -0-1/1973. "R.R.D." nr.11 /1993. pag. 173

33

Punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, pentru a realiza

acţiunea adiacentă şi a întregi conţinutul obiectiv al infracţiunii de tâlhărie, trebuie să fie

efectivă. În literatura juridică s-a arătat că: "prin punerea victimei în această stare prin folosirea

de narcotice sau alte substanţe care pot provoca starea de inconştienţă"; iar prin "punerea

victimei în neputinţa de a se apăra" se înţelege orice acţiune care a anihilat posibilităţile de

scăpare de care victima ar fi putut dispune (imobilizare, dezarmare, punerea unui caluş în gură,

etc.).

Acestea nu sunt în realitate decât tot o formă de violenţă, de aceea le numim alte acte de

constrângere.83

În acest sens, Tribunalul Judeţean Satu Mare a hotărât că: " la o astfel de stare se poate

ajunge şi prin determinarea sau silirea victimei să consume băuturi alcoolice în cantităţi mari.

Câtă vreme, în speţă, este dovedit că inculpatul nu a determinat sau a silit pe victimă să consume

- în mod exagerat - băuturi alcoolice, ci s-a complăcut în a bea cu acesta în acelaşi local, unde s-

au cunoscut întâmplător, sustragerea bunurilor personale ale victimei după ce aceasta ajunsese în

completă stare de ebrietate nu poate fi reţinuţă încadrarea infracţiunii de tâlhărie, ci de furt,

deoarece lipseşte în speţă cerinţa esenţiala a elementului material, anume că acţiunea adiacentă

(determinarea sau silirea de a consuma băuturi alcoolice) să fi servit ca mijloc pentru comiterea

furtului.84

În practica judiciară s-a precizat că starea de inconştienţă poate rezulta şi prin aplicarea

de lovituri multiple victimelor. Astfel, prin Sentinţa penală nr.l08/1993 a Judecătoriei Reşiţa s-a

reţinut starea de inconştientţă a victimelor cauzată ca urmare a loviturilor multiple pe care le-au

aplicat asupra acestora inculpaţii G.P. si B.I.

În fapt, în noaptea de 6 februarie 2011, după ce au băut împreună la barul „Baran" din

Campina - Prahova , inculpaţii G.P.şi B.I. în drum spre casă s-au oprit în dreptul locuinţei

minorelor M.D. şi B.V., au pătruns pe geam în casă şi profitând de faptul că victimele dormeau,

le-au aplicat lovituri până ce le-au adus în stare de inconştienţă, după care au sustras din casă

suma de 150 lei şi apoi au fugit.

Instanţa a reţinut în sarcina inculpaţilor infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art.211,

alin 1 - Cod Penal, condamnând pe inculpatul G.P. la 2 ani şi 6 luni închisoare cu aplicarea

art.75, lit c - Cod penal, iar pe inculpatul B.I. (minor) la 1 an şi 8 luni închisoare, făcând

aplicarea art.99 şi următoarele din Cod Penal.85

Infracţiunea de tâlhărie presupune ca sustragerea să se realizeze prin violenţă, deci

83

Vintila Dongoroz si colectivul : op. cit., Vol. III, pag. 488 84

Trib. Supr.,Sect. pen. dec. pen. nr. 375/1974, "R.R.D." nr. 8/1974, pag. 72 85

Dos. Pen. nr. 20/2011 – Tribunalul Ploiesti – Prahova

34

odată cu începerea actelor de executare a furtului. Dacă între momentul violenţei şi luarea

bunului se lasă victimei o pauză mai mare de reflecţie, aceasta va constitui infracţiunea de şantaj,

nu de tâlhărie. Există posibilitatea ca ameninţarea şi violenţa să preceadă momentul luării

bunului (exemplu: infractorul leagă pe victimă, apoi caută lucrurile de valoare pentru a le

sustrage), dar în aceasta situaţie ne aflăm tot în cadrul unor acte de executare a faptei de

sustragere, indiferent dacă opunerea victimei este înlăturată prin violenţă sau ameninţare şi care

se situează înainte de momentul deposedării victimei. Prin urmare, din momentul ameninţării şi

violenţei efectuate asupra victimei în scop de furt a început executarea furtului.86

În consecinţă „în raport cu furtul, acţiunea adiacentă poate să se comită înainte de

luarea efectivă a bunului, în timp sau imediat după aceea. Dacă se comite cu mult timp după

comiterea furtului nu se mai poate reţine tâlhăria”.87

Între infracţiunea de tâlhărie şi şantaj există o deosebire care priveşte succesiunea în

timp a violenţei în raport cu actul se sustrage în sensul că "tâlhăria presupune întrebuinţarea de

violenţă sau ameninţări spre a crea un pericol iminent pentru viaţa, integritatea corporală sau

libertatea fizică persoanei" în timp ce în cazul infracţiunii de şantaj este vorba “de un pericol

care urmează să se producă în viitor”.88

Când victima tâlhăriei este un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică

exerciţiul autorităţii de stat, tâlhăria intră în concurs cu infracţiunea de ultraj atunci când sunt

îndeplinite cerinţele legii89

. Acţiunea de furt este acţiunea principală din cuprinsul elementului

material al infracţiunii de tâlhărie constând în „luarea unui bun mobil în detenţia altuia, în urma

constrângerii acestuia ca să nu se împotrivească”.90

Sub acest aspect tâlhăria se aseamănă cu furtul. Ceea ce este specific numai acţiunii de

tâlhărie este că făptuitorul, de multe ori, constrânge victima să-i remită ea însăşi bunurile pe care

intenţionează să le însuşească.91

În acest sens, în practica judiciară, s-a arătat că victimele au fost obligate să remită

făptuitorului banii şi unele lucruri pe care le aveau asupra lor ca urmare a constrângerii pe care

acesta a exercitat-o asupra lor prin ameninţarea cu cuţitul.92

Prin "luare" se înţelege scoaterea bunului din sfera patrimonială a persoanei în posesia

sau detenţia căreia se găsea sau trebuia să se găsească, schimbându-se în acest fel starea de fapt a

bunului sub aspectul stăpânirii sale anterioare comiterii acţiunii de constrângere.

86

Vintila Dongoroz si colectivul : op. cit., Vol. III, pag. 497 87

Gheorghe Nistoreanu si colectivul.. op. cit., pag. 224 88

Ibidem 87 89

Constantin Bulai, Constantin. Mitrache, Avram Filipas -Curs selectiv pentru licenta, Editura Press, Bucuresti,

1997, pag. 76 90


Trib. Supr., Sect. pen. dec. pen. nr. 4948/1982, "CD." 1982, pag. 323 92

Sent. pen. nr. 563/1992 Judecatoria Resita, jud. Caras-Severin (nepublicata)

35

Acţiunea de sustragere se poate înfăptui în orice mod (prin apucare, detaşare, deviere,

consumare, etc.) şi prin orice mijloace (cu propria mână, prin folosirea unor animale dresate,

etc.). Tribunalul Suprem a hotărât, în acest sens, că "fapta prin care se smulge poşeta unei femei

cu scopul de a şi-o însuşi, înfrângând prin violenţă împotrivirea victimei, constituie infracţiunea

de tâlhărie şi nu cea de furt93

. Există tâlhărie chiar dacă violenţele ce constituie acţiunea

adiacentă din conţinutul acestei infracţiuni s-au materializat prin simpla îmbrâncire a persoanei

vătămate"94

Pentru realizarea elementului material si intregirea continutului obiectiv al infractiunii

de talharie , trebuie ca bunul sustras sa fie un bun mobil, acest bun sa se fi aflat in posesia sau

detentia altei persoane, iar 1uarea sa se fi facut fara consimtamantul celui deposedat.

Din punct de vedere al reglementării juridice penale care ocroteşte, prin incriminarea

tâlhăriei şi starea de fapt a bunurilor mobile, termenii de posesie şi detenţie au înţelesul de

simplă stăpânire de fapt. Nu prezintă interes dacă cel care avea stăpânirea de fapt a bunurilor ce

au fost deposedate era sau nu proprietar sau titular al unui drept de a poseda sau de a deţine.

Pentru realizarea acestei cerinţe este suficientă stăpânirea în fapt a bunului.95

Acţiunea scop este realizată chiar dacă bunul s-ar găsi ocazional în mâinile

făptuitorului, întrucât simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferă nici

posesia, nici detenţia acelui bun. Sustragerea unor materiale în astfel de condiţii sau luarea, va

constitui furt. Luarea bunului trebuie să se facă fără consimţământul celui deposedat, adică fără

permisiunea sau îngăduinţa sa.96

Aceste cerinţe cu privire la un bun sunt condiţii esenţiale în

conţinutul obiectiv al furtului, determinante pentru existenţa infracţiunii de tîlhărie şi trebuie să

fie îndeplinite cumulativ.

Urmarea imediată

Comiterea infracţiunii de tâlhărie produce un rezultat specific cu caracter complex, şi

anume: o pagubă patrimonială - ca rezultat principal şi un rezultat secundar - constând într-o

vătămare a libertăţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei asupra careia s-a comis

acţiunea de constrângere. În cazul infracţiunii de tâlhărie, rezultatul principal, ce constă în

sustragerea bunului din sfera patrimonială a celui deposedat, trebuie să fie consecinţa directă a

acţiunii de luare, această acţiune fiind cauza, iar urmarea imediată efectul. Rezultatul principal se

consideră produs din moment ce persoana care are în posesia sau detenţia bunului, este

deposedată prin violenţă de acel bun. Urmarea imediată se consideră, de asemenea, realizată şi

93

Tribunalul Capitalei, dec. pen. nr. 243/1968, "J.N." nr. 11/1968, pag. 1972 94 Vasile Papadopol si M Popovici, op. cit., pag. 226 95

Vasile Papadopol si M Popovici, op. cit., pag. 228 96

Ibidem 95

36

atunci când făptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt timp după comiterea sustragerii, fie

de către victimă, fie de către alte persoane.97

In cazul infracţiunii de tâlhărie, urmarea constă în trecerea bunului din posesia sau

detenţia unei persoane în cea a făptuitorului, rezultat care se realizează prin acţiunea principală

ce intră în componenţa elementului material al infracţiunii.

Urmarea acţiunii adiacente variază în raport cu mijloacele folosite pentru realizarea

acesteia (de exemplu prin violenţă se poate cauza o suferinţă fizică victimei sau o vătămare a

sănătăţii ori integrităţii corporale a acesteia - art.180, alin.2, art.181 - Cod Penal) .

În cazul unor modalităţi agravate, urmarea imediată adiacentă constă în vătămarea

gravă ori moartea victimei.98

Raportul de cauzalitate

Legătura de cauzalitate între acţiunea de sustragere şi rezultatul principal trebuie să

existe în cazul infracţiunii de tâlhărie, indiferent dacă tâlhăria aduce atingerea avutului privat sau

public. În ceea ce priveşte acţiunea adiacentă "este suficient pentru existenţa infracţiunii de

tâlhărie ca această acţiune să fi fost efectuată pentru a înlesni furtul sau pentru a păstra bunul

furat, ori pentru a înlătura urmele faptei, etc, fiind indiferent dacă ea şi-a atins scopul sau nu, şi

deci, indiferent dacă exista vreo legatură de cauzalitate între violenţele, ameninţările, etc. folosite

şi împrejurarea că lucrul furat a rămas la făptuitor sau că urmele infracţiunii au dispărut ori că

făptuitorul a reuşit să scape".99

Pentru întregirea laturii obiective în conţinutul infracţiunii de tâlhărie, acţiunea

adiacentă trebuie să fie produsă în desfăşurarea activităţii infracţionale pentru oricare din

scopurile arătate la alin.l, art. 211 - Cod penal "eficienţa sau ineficienţa acestei infracţiuni ne

constituind o cerinţă pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie".100

Pentru exemplificare, cu privire la producerea rezultatului specific în cazul infracţiunii

de tâlhărie, redăm două speţe din practica judiciară penală, una privind tâlhăria comisă contra

avutului privat şi una referitoare la o tâlhărie care a adus atingerea avutului public.

Prin Sentinţa penală nr. 1070/2009, rămasă definitivă prin respingerea recursului

inculpaţilor de către Tribunalul Judeţean Caraş-Severin cu Decizia nr. 72/2009, Judecătoria

Caransebeş a reţinut în sarcina inculpaţilor infracţiunea de tâlhărie.

În fapt, s-a reţinut ca în noaptea de 18 august 2009, inculpaţii H.I. şi D.E. au băut în

comuna Obreja şi în drum spre casă, trecând peste un câmp, au întâlnit victima D.P. care avea o

97



Vintila Dongoroz si colectivul, op.. cit., Vol. III, pag. 489 100

Sent. pen. nr. 563/2009, Judecatoria Resita, jud. Caras-Severin (nepublicata)

37

raniţă în spate. Inculpaţii, muncitori forestieri, crezând că în raniţă se află o sumă de bani, l-au

bătut şi lovit cu cuţitele, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 17 zile de îngrijiri

medicale, i-au luat raniţa în care era de fapt o damigeană de ţuica şi au fugit.101

Rezultatul specific produs ca urmare a comiterii acestei infracţiuni are un caracter

complex, constând în prejudicierea victimei prin deposedare de raniţă, în care se afla damigeana

- ca rezultat principal şi cauzarea unei vătămări a integrităţii corporale a victimei prin

întrebuinţarea de violenţe de o intensitate sporită, folosind în acest scop cuţitele - ca rezultat

secundar.102

Tâlhăria comisă în paguba avutului public, cu toate că nu mai este tratată separat în

actualul Cod Penal, are ca rezultat specific crearea unui prejudiciu avutului public şi o vătămare

a libertăţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei care era în paza sau avea în grija sa

bunuri aparţinând respectivei instituţii publice. Astfel, prin Sentinţa penală nr. 35/2008,

Judecatoria Reşiţa a condamnat pe inculpatul M.V. la închisoare de 3 ani, reţinând, în fapt, că în

noaptea de 2/3 septembrie 2008 inculpatul a intrat peste paznicul Societăţii Comerciale "CSR",

l-a ameninţat cu un par, sustrăgând un căruţ pe care l-a folosit noaptea la transportarea unor

bunuri, iar dimineaţa l-a abandonat lângă poarta societăţii.103

Rezultatul principal al acţiunii constă în sustragerea căruţului din patrimoniul Societăţii

Comerciale "CSR", iar rezultatul secundar produs ca urmare a ameninţării paznicului cu parul se

evidenţiază prin impiedicarea acestuia de a-şi exercita atribuţia de apărare a avutului societăţii în

considerarea unei eventuale vătămări fizice la care s-ar fi expus dacă ar fi reacţionat la

ameninţarea inculpatului.

2.2.2 Latura subiectivă

Conţinutul laturii subiective priveşte infracţiunea de tâlhărie în complexitatea ei.

Elementul subiectiv al tâlhăriei constă în comiterea faptei cu intenţia de a efectua atât acţiunea

principală, cât şi acţiunea adiacentă. În acest sens, în literatura juridică s-a precizat că ceea ce

caracterizează latura subiectivă a infracţiunii de tâlhărie este faptul că "făptuitorul concepe şi

voieşte comiterea acţiunii de luare prin constângere, în complexul ei, pe care o realizează cu

intenţia directă şi în scopul de a-şi însuşi bunul pe nedrept".104

În cuprinsul elementului subiectiv, atât acţiunea de sustragere, cât şi acţiunea de

constrângere există de cele mai multe ori chiar de la început, făptuitorul luând iniţial decizia de a

101

Sent. pen. nr. 3086/2009 Judecatoria Resita ,jud. Caras-Severin (nepublicata) 102

Vintila Dongoroz si colectivul, op.. cit., Vol. III, pag. 497 103

Sent. pen. nr. 35/2008, Judecatoria Resita, jud. Caras-Severin (nepublicata) 104

Oliviu Augustin Stoica, op. cit., pag. 161

38

comite ambele acţiuni. Nu este exclus, însă, ca această dualitate să apară şi ulterior, în timpul

desfăşurării acţiunii principale sau imediat după consumarea şi întreruperea executării sale.

Având în vedere că textul art.211, alin.I - Cod Penal reglementează o modalitate tipică

şi o variantă asimilată a infracţiunii de tâlhărie se impune precizarea că în modalitatea tipică

acţiunea mijloc premerge acţiunii scop, intenţia calificată existând de la început cu privire la

ambele acţiuni, în timp ce în cazul variantei asimilate, unde acţiunea mijloc este posterioară

acţiunii de luare, această dualitate din cuprinsul elementului subiectiv poate apărea şi ulterior.105

În acest sens, autorii explicaţiilor teoretice ale Codului Penal Român au precizat că "un

făptuitor, care a pornit cu intenţia şi voinţa de a comite un furt, va realiza elementul subiectiv din

conţinutul infracţiunii de tâlhărie dacă în faţa neaşteptatei intervenţii a victimei sau a unei alte

persoane a recurs la violenţe sau ameninţări ori la alte constrângeri pentru a-şi putea continua

acţiunea de furt sau dacă imediat după consumarea sau curmarea acestei acţiuni a întrebuinţat

violenţa, ameninţarea, etc. pentru a păstra bunul sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau

pentru a-şi asigura scăparea.”106

În ceea ce priveşte elementul subiectiv în raport de acţiunea principalş, aceasta constă în

voinţa şi intenţia de a efectua acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia altuia, fără

consimţământul acestuia. Cel care comite o astfel de acţiune, fără drept, prevede totdeauna

producerea rezultatului, astfel încât intenţia de a efectua acţiunea de furt este intenţia directă.

Alături de intenţia directă, în mod scurte în care se aflau bani sau acte de identitate).

Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii de tîlhărie în raport cu

acţiunea principală nu este suficientă intenţia de a comite acţiunea de luare a unui bun

fără consimţământul celui în posesia sau detenţia căruia se află acel bun, ci se mai cere ca

această intenţie să aibă drept scop însuşirea pe nedrept a bunului sustras. Această cerinţă nu

trebuie realizată în fapt, ea fiind cerută numai ca scop urmărit de făptuitor, chiar dacă nu se

înfăptuieşte.

Cerinţa esenţială cu privire la elementul subiectiv în comiterea acţiunii adiacente constă

în "intenţia calificată de a realiza furtul prin îtrebuinţarea de violenţe, ameninţări, etc. sau de a

recurge la vreunul din aceste moduri de constrângere pentru a păstra bunul furat sau pentru a

înlătura urmele infracţiunii ori pentru a asigura scăparea făptuitorului.107

Întrebuinţarea de violenţe, ameninţări, etc. efectuate anterior datei la care s-a comis

furtul sau care nu au intervenit imediat după comiterea acestuia nu constituie o acţiune adiacentă

a acţiunii de furt, ci o acţiune distinctă, şi deci, eventual, o infracţiune separată sau cel mult

105



Vintila Dongoroz si colectivul, op. cit., Vol. III, pag. 490

39

conexă.

Din punct de vedere subiectiv, variantele agravate ale tâlhăriei care au avut ca urmare

moarte a victimei sau vătămarea corporală gravă implică forma de vinovăţie praeterintenţia.

Aceste consecinţe survin după folosirea de violenţe, ameninţări, etc. şi făptuitorul le-a prevăzut

sperând că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, deşi trebuie şi putea să le prevăda.108

Dacă între autor şi victimă au existat anterior anumite litigii de ordin patrimonial, fapta

nu va constitui tâlhărie, deoarece, cu toate că s-au folosit violenţe, nu exista din partea autorului

scopul însuşirii bunului furat (de exemplu: s-au folosit violenţe pentru a i se restitui o suma de

bani datorată), deci fapta va primi o altă încadrare juridică, în raport cu gravitatea şi natura

violenţelor exercitate de făptuitor.109

2.3 Forme, modalităţi, sancţiuni

2.3.1 Forme

Între formele şi modalităţile infracţiunii de tâlhărie şi sancţiunile acestei infracţiuni

există o strânsă şi firească corelaţie.

În complexul ei, tâlhăria este o infracţiune de comisiune. Desfăşurarea activităţii prin

care ea este realizată poate parcurge toate fazele unei infracţiuni: faza actelor premergătoare, a

actelor de executare, a consumării şi, eventual, a epuizării. Actele preparatorii privitoare fie la

acţiunea principală (furt) - de exemplu: asigurarea mijloacelor pentru a se afla la timp la locul

unde se va comite furtul, starea la pandă fie la o acţiune adiacentă (întrebuinţarea de violenţe,

ameninţări, etc.), de exemplu: procurarea de arme, de narcotice, de bani pentru imobilizare - nu

sunt incriminate de lege şi nu constituie o formă pedepsibilă a infracţiunii de tâlhărie .

În cazul în care s-a trecut însa la acte de executare, actele preparatorii, în măsură în care

vor contribui la comiterea infracţiunii de tâlhărie, se vor îngloba în activitatea infracţionala când

vor fi fost executate de alţi participanţi decât autorul.

Tentativa de tâlhărie

Există tentativă atunci când, premergator momentului întreruperii acţiunii de sustragere

a bunului sau producerii efectelor acestuia, au fost întrebuinţate violenţe sau ameninţări ori

victima a fost pusă în stare de inconştieţă sau neputinţa de a se apăra.

În acest sens, Tribunalul Suprem a decis că: "fapta inculpatului de a pătrunde într-o

108


Ibidem 108

40

curte cu scopul de a-şi însuşi un bun şi fiind surprins mai înainte ca bunul respectiv să fi fost

însuşit comite acte de violenţă faţă de persoana vătămată pentru a-şi asigura scăparea, constituie

tentativă la infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de violare de domiciliu".110

Tâlhăria se consideră ca fiind tentativă sau consumată după cum infracţiunea principală

- furtul- a ramas în faza tentativei ori s-a consumat.

În consecinţă, fapta inculpatului care, fiind surprins de persoana vătămată după ce-i

forţase portiera autoturismului în scopul de a-şi însuşi unele lucruri pentru a-şi asigura scăparea,

a folosit împotriva acestuia un spray cu efect paralizant, constituie tentative la infracţiunea de

tâlhărie prevăzută în. art.20 combinat cu art.21 raportat la art.211, alin. 1 - Cod Penal.

Există tentative de tâlhărie şi atunci când acţiunea de furt a fost întreruptă, iar

făptuitorul a întrebuinţat acte de constrângere pentru a înlătura unele infracţiuni ori pentru a-şi

asigura scăparea.111

Cu privire la aceasta, instanţa supremă a precizat că "dacă după ce a încercat

să deposedeze, prin violenţă, o persoană, de un bun al său, fără însă a reuşi, infractorul a

întrebuinţat violenţa faţă de una din persoanele care-l urmăreau, vătămându-i integritatea

corporală pentru a-şi asigura scăparea, nu ne aflăm în faţa unui concurs de infracţiuni - tentative

de tâlhărie şi vătămare corporală - ci numai a unei infracţiuni unice, complexe: tentative la

infracţiunea de tâlhărie în forma agravată prevăzută de art. 20 combinat cu art. 21 raportat la art.

211 alin. 2 - Cod Penal.112

Infracţiunea de tâlhărie poate fi comisă în forma tentativei şi atunci când acţiunea de

sustragere este îndreptată împotriva avutului public. Astfel, "fapta inculpatului, care în

momentul când începuse să transporte bunurile pe care intenţiona să le însuşească în vederea

scoaterii lor din incinta unităţii, a fost surprins de paznic şi l-a lovit pe acesta pentru a scăpa,

constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie.113

În practica judiciară şi în literatura juridiară, o problemă controversată a fost cea a

încadrării juridice a faptei în situaţia în care autorul faptei de tâlhărie care a avut ca urmare

moartea victimei, fiind surprins de acesta în momentul în care sustrăgea bunul, a lovit-o în

scopul efectuării acţiunii de luare a bunului sau pentru a-şi asigura scăparea, iar în urma

violenţelor exercitate (lovire), victima a decedat iar făptuitorul a renunţat la luarea obiectului de

teama de a nu fi surprins de alte persoane care se alarmaseră.114

În această privinţă s-au exprimat mai multe opinii, instanţa supremă stabilind că atâta

vreme cât s-a produs urmarea mai gravă - moartea victimei - nu mai are relevanţă, sub aspectul

110

Trib. Supr., Sect. pen. nr. 87/1989, pag. 332 111


Trib. Supr., Sect. pen. dec. nr. 4945/1975 - V. Papadopol si M. Popovici: op. cit., pag. 409 113

Trib. Jud. Suceava, Dec. pen. 129/1974 "R.R.D." NR. 5/1974, pag. 79 114

Gh. Nistoreanu si colectivul, Drept penal, Partea speciala, vol. 1, Ed. Europa Nova, Bucuresti 1994, pag. 221

41

încadrării juridice, dacă furtul s-a consumat sau nu.

Tentativa la infracţiunea de tâlhărie, care a avut ca urmare moartea victimei, fiind o

infracţiune praeterintentionaţa, unică prin voinţa legiuitorului, nu poate fi descompusă în părţi

componente, elementul de agravare al infracţiunii constituindu-l tocmai rezultatul mai grav,

produs fără intenţie, iar nu cel mai putin grav urmărit de făptuitor.115

Consumarea infracţiunii de tâlhărie

Infracţiunea de tâlhărie se consumă atunci când acţiunea de sustragere a avut o

desfăşurare completă şi s-a produs rezultatul specific ca urmare a întrebuinţării: actele de

constrângere. În literatura juridică s-a subliniat faptul că "dacă activitatea principală s-a

consumat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie de a recurge la acţiunea adiacentă, fapta consumată

este infracţiunea de furt, iar nu de tâlhărie".116

Infracţiunea de tâlhărie este consumată când făptuitorul, după comiterea sustragerii

efectuată fără întrebuinţarea de violenţe, recurge la ameninţări sau la alte acte de constrângere

pentru a păstra bunul furat sau pentru a înlătura urmele infracţiunii ori pentru a-şi asigura

scăparea. Cu privire la această ipoteză, Tribunalul Suprem a statutat că "faţă de prevederile

art.211 Cod Penal, infracţiunea de tâlhărie se consumă chiar dacă făptuitorul nu a reuşit, prin

folosirea violenţei, să păstreze bunul furat ori să-şi asigure scăparea, fiind suficient să se

stabilească dacă prin activitatea sa de violenţă el nu a urmărit un asemenea scop".117

În privinţa consumării acţiunii de furt, Codul Penal a consacrat "teoria apropriaţiunii",

potrivit căreia bunul trebuie să fi trecut în posesia infractorului, indiferent cât durează această

posesie.

Consumarea acţiunii de sustragere implică o luare a bunului în stăpânirea de fapt a

făptuitorului, în scopul însuşirii pe nedrept.

Epuizarea infracţiunii de tâlhărie

În ceea ce priveşte epuizarea infracţiunii de tâlhărie, aceasta este susceptibilă "de o

activitate infracţională prelungită în timp" după atingerea momentului consumativ şi deci de o

eventuală amplificare a urmărilor imediate. În măsura în care durează acţiunea adiacentă de

întrebuinţare a mijloacelor de constrângere, în aceeaşi măsură poate fi prelungitş, prin acte

succesive de sustragere, acţiunea principală şi deci fapta de tâlhărie.118

În ipoteza unor astfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când

115

Gh. Nistoreanu si colectivul, Drept penal, Partea speciala, vol. 1, Ed. Europa Nova, Bucuresti 1999, pag. 226 116

Vintila Dongoroz si colectivul: op. cit., pag. 490 117

Trib. Supr., Sect. pen. dec. nr. 4945/1975 - V. Papadopol si M. Popovici: op. cit., pag. 421 118

Vintila Dongoroz si colectivul: op. cit., Vol. III, pag. 491

42

"au încetat actele succesive în efectuarea acţiunii principale sau când nu mai este posibilă o

amplificare a urmărilor acţiunii adiacente".119

Uneori acţiunea adiacentă poate produce urmări de

o gravitate progresivă (vătămări corporale grave, moartea victimei), de natură să modifice tot

progresiv şi pericolul social concret al tâlhăriei; în aceste situaţii şi procesul cauzal al activităţii

infracţionale se prelungeşte, de asemenea, în timp.120

2.3.2 Modalităţi

Infracţiunea de tâlhărie, ca şi infracţiunea de furt, poate fi comisă în diferite modalităţi

normative, fiecare modalitate de comitere reprezentând particularităţi de care trebuie să se ţină

seama la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei comise.121

Fiecarei modalităţi normative îi poate corespunde o varietate de modalităţi faptice ce se

au în vedere la individualizarea pedepsei.

Tălhăria poate prezenta concret modalităţi, variante şi în raport cu acţiunea adiacentă,

după mijloacele folosite (violente, ameninţări, punere în stare de inconştienţă sau neputinţa de a

se apăra), dupa momentul în care a intervenit acţiunea adiacentă (în timpul executării acţiunii

principale sau imediat după consumarea sau întreruperea acestuia), după scopul în vederea

căruia a fost efectuată acţiunea adiacentă, etc.122

Sunt considerate forme agravate ale infracţiunii de tâlhărie împrejurările prevăzute de

alin. 2 al art. 211 Cod Penal. Împrejurările care dau infracţiunii de tâlhărie o formă mai gravă se

referă fie la subiect şi latura subiectivă, fie la obiectul ei material.

În Legea nr. 140/ 1996 - privind modificarea şi completarea Codului Penal - nu se face

precizarea expresă că infracţiunea de tâlhărie este mai gravă dacă este comisă în împrejurările

prevăzute în alin. 2, 2^1. Faptul ca tâlhăria este apreciată mai gravă când este comisă în

împrejurările arătate în alin. 2 al art. 211 Cod Penal rezidă din încadrarea juridică a tâlhăriei în

cazul în care este comisă în împrejurările arătate în alin. 2 al art. 211 Cod Penal, respectiv

pedeapsa în aceste cazuri este închisoarea de la 3 la 18 ani.123

Împrejurările care dau un caracter mai grav infracţiunii de tâlhărie sunt următoarele:

-tâlhăria comisă de două sau mai multe persoane împreună.

Periculozitatea sociala a tâlhăriei este determinată în acest caz de însăşi pluralitatea

făptaşilor, care dă acestora o mai mare forţă de acţiune, le creează mai mari posibilităţi de

comitere şi de ascundere a infracţiunii, îi face să acţioneze cu mai multă siguranţă şi îndrăzneală.

Pentru existenţa agravantei se cere ca făptuitorii să fi acţionat împreună la comiterea faptei. Nu

119

Vintila Dongoroz si colectivul. op. cit., Vol. III, pag. 492 120

Ibidem 119 121


Ibidem 121 123

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, op. cit.., pag. 406

43

are relevanţă dacă la această faptă, comisă de două persoane, răspunderea penală a uneia este

înlăturată datorită unei cauze de excludere a caracterului penal al faptei (iresponsabilitate,

minoritate, etc).124

Referindu-se la fapta şi nu la persoana unuia dintre participanţi, agravanta prevăzută de

art. 211, alin. 2^1 lit. a - Cod Penal se răsfrange, potrivit art. 28, alin. 2 Cod Penal, asupra tuturor

participanţilor care au cunoscut-o.

Dacă tâlhăria a fost comisă de cel puţin 3 persoane împreună, circumstanţa

agravantă prevăzută de art. 211, alin. 2^1 lit. a - Cod Penal intră în concurs cu agravanta

generală prevăzută de art. 75, lit. a - Cod Penal. Într-o asemenea situaţie, întrucât specialul

primează faţă de general, se aplică numai circumstanţa agravantă specială.125

Dacă persoanele care au comis o tâlhărie s-au asociat în vederea comiterii acesteia se

fac vinovate şi de comiterea infracţiunii prevăzute de art. 323 Cod Penal, fapt pentru care se

aplică, potrivit art. 323, alin. 2 - Cod Penal, regulile referitoare la concursul infracţiunii.

-tâlhăria comisă de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică.

În această situaţie tâlhăria este considerată mai gravă, deoarece, pe de o parte

făptuitorul având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică capată o încredere sporită în reuşita

acţiunii sale, iar pe de altă parte deţinerea unei arme sau a unei substanţe narcotice în momentul

comiterii tâlhăriei implică pericolul folosirii acestora. Nu este necesar ca făptuitorul să se

folosească de arme sau substanţa narcotică pe care o are asupra sa în momentul comiterii

tâlhăriei, ci este suficient ca una din acestea (arma sau substanţa narcotică) să fie asupra sa. Este

necesar ca făptuitorul să ştie că are asupra sa arme sau substanţe narcotice, având astfel

posibilitatea folosirii la nevoie.126

Noţiunea de " armă" are înţelesul stabilit de art. 151, alin. 1 - Cod Penal. Obiectele pe

care alin. 2, act. 151 - Cod Penal le asimilează armelor constituie arme în înţelesul art. 211, alin.

2^1 lit. b - Cod Penal doar în situaţia când sunt folosite la comiterea tâlhăriei.127

În cazul când făptuitorul care avea arma asupra sa, în cazul comiterii infracţiunii de

tâlhărie, nu poseda permis legal de a o purta, infracţiunea de tâlhărie intră în concurs cu

infracţiunea prevăzută de art. 179 Cod Penal.

"Prin substanţă narcotică se înţelege orice substanţă care are însuşirea de a

produce adormirea unei persoane".128

124

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, op. cit.., pag. 409 125

Ibidem 124 126

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, op. cit.., pag. 413 127

Vintila Dongoroz si colectivul : op. cit., voI. III, pag. 476 (comentariu referitor la furtul calificat) 128

Octavian Loghin, Avram Filipas, Drept penal, Partea speciala, Bucuresti 1997, Casa de Editura si Presa "Sansa

SRL ", pag. 139

44

În caz de participaţie agravanta se extinde asupra tuturor participanţilor, dacă

aceştia au cunoscut că făptuitorul deţine asupra sa o armă sau o substanţă narcotică.

- tâlhăria comisă de o persoană mascată, deghizată sau travestită

Periculozitatea sporită constă în folosirea de către făptuitor a unui procedeu pentru a nu

putea fi cunoscut, dând totodată victimei o mai mare teamă de a se apăra sau de a riposta.

Mascarea constă în acoperirea feţei cu o mască. Travestirea sau deghizarea constă în schimbarea

infăţişării prin aplicarea de mustăţi sau barbă falsă, foloseşte îmbrăcămintea sexului opus, astfel

încât să nu poată fi recunoscut.

-tâlhăria comisă în timpul nopţii - oferă condiţii mai favorabile făptuitorului. Datorită

întunericului, a scăderii atenţiei sau vigilenţei oamenilor, făptuitorul se poate apropia în

siguranţă şi cu mai puţin risc de victimă şi are mai mult curaj.

Cu privire la momentul când începe şi se sfârşeşte noaptea - întrucât odată cu

schimbarea anotimpurilor soarele răsare şi apune la ore diferite – susţinem ideea că noaptea

începe la asfinţitul soarelui şi se sfărşeşte la răsăritul soarelui.129

Lăsarea întunericului sau

persistenţa acestuia, la intervalul dintre zi si noapte, mai este influenţată şi de alte condiţii

atmosferice naturale şi la terminarea duratei nopţii trebuie să se ţină seama şi de acestea (timp

noros, ploaie).

Instanţei de judecată îi revine sarcina de a stabili, în fiecare caz în parte, împrejurarea

dacă tâlhăria a fost comisă în timp de noapte sau zi sau dacă o parte din actele de executare a

tâlhăriei a fost comisă pe timp de noapte, caz în care se aplică prevederile art. 211, alin.2 lit. b -

Cod Penal.

- tâlhăria comisă într-un loc public sau într-un mijloc de transport

Prin "loc public", având în vedere dispoziţiile art. 152 Cod Penal, se înţelege orice loc

care prin natura sau distincţia lui este în permanenţă accesibil publicului, precum şi orice alt loc

în care publicul are acces în anumite intervale de timp. Se apreciază că tâlhăria este comisă într-

un loc public, chiar dacă în momentul comiterii acestuia, în locul respectiv, nu se aflau persoane.

Prin "mijloc de transport" se întelege mijlocul de transport destinat pentru transportul

persoanelor. Este necesar ca mijlocul de transport să efectueze în momentul efectuării tâlhăriei

transportul de persoane - chiar dacă în el nu se aflau alte persoane decât victima ăi făptuitorul,

129

Vintila Dongoroz si colectivul, op. cit., voI. III, pag. 507

45

iar bunul sustras să se fi aflat asupra victimei.130

Chiar dacă activitatea infracţională a făptuitorului s-a desfăşurat în parte în mijlocul de

transport se aplică prevederile art. 211, alin. 2, lit. c - Cod Penal.

-tâlhăria comisă într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia

Prin "locuinţă" se înţelege locul ales de o persoană unde aceasta îşi desfăşoara

activitatea personală. Prin “dependinţe” se înţeleg acele locuri care constituie un accesoriu al

locuinţei care întregeşte folosirea acesteia. "Nu interesează dacă dependinţele fac corp comun cu

locuinţa sau sunt separate. Constituie dependinţe şi parţile comune ale altui imobil (scara, holul,

terasa acoperită, etc)".131

Infracţiunea de tâlhărie este considerată că este comisă într-o locuinţă sau dependinţe a

acesteia, indiferent de modul cum făptuitorul a pătruns în locuinţa respectiva (cu sau fără acordul

victimei). Dacă făptuitorul a pătruns în locuinţa victimei fără acordul acesteia, infracţiunea de

tâlhărie în acest caz absoarbe infracţiunea de violare de domiciliu, deoarece tâlhăria nu poate fi

comisă decât printr-o pătrundere fără drept în locuinţa victimei (absorbţie naturală).

Pericolul sporit pe care îl dă comiterea infracţiunii de tâlhărie într-o locuinţă sau

dependinţă a acesteia constă în faptul că în acest caz victima are posibilităţi reduse de a cere

ajutor altor persoane, iar făptuitorul nu poate fi observat, posibilitatea prezenţei martorilor

oculari fiind exclusă.

Infracţiunea de tâlhărie întra în concurs cu infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale,

prevăzută de art. 240 Cod Penal, în cazul în care făptuitorul, pentru a pătrunde în locuinţa

victimei, şi-a atribuit fără drept o calitate oficială după care a îndeplinit un act legat de calitatea

respectivă. Folosind acest procedeu pentru a pătrunde în locuinţa victimei, făptuitorul învinge

vigilenţa victimei, ceea ce face ca fapta să fie mai uşor de comis, după ce făptuitorul se află deja

în locuinţă.132

-tâlhăria comisă în timpul unei calamităţi

Prin "calamitate" se înţelege situaţia care se produce ca urmare a unui eveniment

natural, o stare de fapt păgubitoare pentru o colectivitate de persoane (inundaţii, cutremure,

catastrofe de cale ferată). Este necesar ca tâlhăria să se producă în timpul unei calamităţi, adică

în perioada de timp cuprinsă între momentul producerii evenimentului când această stare

încetează.

130

Vintila Dongoroz si colectivul : op. cit., voI. III, pag. 510 131

Vintila Dongoroz si colectivul : op. cit., voI. III, pag. 515 132

Ibidem 131

46

-tâlhăria care a avut vreuna din urmările arătate în art.182 Cod Penal.

Art.182 Cod Penal prevede infracţiunea de vătămare corporală gravă. Gravitatea faptei

este dată de numărul de zile de îngrijiri medicale necesare victimei pentru a se vindeca, respectiv

mai mult de 60 zile sau care a produs una din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau

organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, slutirea,

avortul ori punerea în primejdie a vieţii personale.

Dacă făptuitorul, prin agresiunile pe care le-a exercitat asupra victimei pentru a sustrage

un bun, o face pe aceasta să sufere una din consecinţele prevăzute de art. 182 Cod Penal, ne

aflăm în situaţia prevăzută de art. 211, alin. 2^1 lit e - Cod Penal.

Între fapta de tâlhărie şi urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate. Este

necesar ca agresiunea făptuitorului asupra victimei, care a produs una din consecinţele arătate în

art. 182 Cod Penal, să fie urmată de sustragerea unui bun al victimei, bun urmărit de făptuitor.

De asemenea, este necesar ca făptuitorul care a acţionat cu intenţie pentru comiterea tâlhăriei să

fi fost totodată în culpă faţă de urmarea mai gravă produsă, în sensul că a prevăzut-o dar a

considerat fără temei că nu se va produce, ori nu a prevăzut-o deşi putea şi trebuia să o prevăda.

"Dacă făptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte urmarea mai gravă, care s-a produs,

faptele constituie un concurs real de infracţiuni.133

În cazul în care făptuitorul a produs vătămări corporale mai multor persoane cu ocazia

sustragerii bunului urmărit de el, dar numai uneia i-a produs vătămările corporale prevăzute de

art. 182 Cod Penal şi în acest caz tâlhăria se încadrează în prevederile art. 211, alin. 2^1 lit. e -

Cod Penal.

În situaţia comiterii unei tâlhării care a produs consecinţe deosebit de grave,

circumstanţa agravantă constă în aceea că, prin comiterea tâlhăriei, s-au produs consecinţele

prevăzute de art. 146 Cod Penal, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 140/1996 - privind

modificarea şi completarea Codului Penal. Prin "consecinţe deosebit de grave" se înţelege o

pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii,

cauzată unei autorităţii publice sau oricăreia din instituţiile la care se referă art. 145 Cod Penal

ori altei persoane juridice sau fizice.134

În cazul comiterii unei tâlhării cu consecinţe deosebit de grave, nu se mai ţine seama

dacă aceasta a fost comisă în împrejurările prevăzute de alin.l sau alin. 2, art. 211 - Cod Penal.

Fapta poate fi comisă în oricare din aceste împrejurări.

În ceea ce priveşte tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei, se cere pe de o parte

un raport de cauzalitate între fapta de tâlhărie şi moartea victimei, iar pe de altă parte se cere ca

133

Octavian Loghin, Drept penal, Partea speciala, Casa de Editura si Presa "Sansa S.R.L. ", 1997, pag. 245 134

Ion Cranguş, Adrian Niţu, Ilie Dragomir - Drept Penal (culegere de lecţii), Editura MAI, 2006, pag. 127

47

făptuitorul care a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte fapta de tâlhărie să fie în culpă faţă de

producerea rezultatului mai grav. Dacă făptuitorul a comis cu intenţie moartea victimei, suntem

în cazul unui concurs de infracţiuni între infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211, alin. 1 -

Cod penal şi infracţiunea de omor. Dacă făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide victima

pentru a putea comite mai uşor tâlhăria, ne aflăm în prezenţa unui omor deosebit de grav

prevăzut de art. 176, lit. d - Cod Penal în concurs cu infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.

211, alin. 1 - Cod Penal.135

2.3.3 Sancţiuni

Tâlhăria comisă în condiţiile art 211, alin. 1 Cod Penal este sancţionată prin pedeapsa

închisorii de la 3 la 18 ani. În mod concret, pedeapsa trebuie să fie stabilită între aceste limite

speciale, pe baza criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 Cod Penal.

Când se va constata existenţa unor circumstanţe atenuante, pedeapsa va fi coborâtă sub

minimul de 3 ani, putând fi redusă, conform dispoziţiilor art.76, lit. c - Cod Penal. Coborârea

pedepsei sub minimul de 3 ani nu este obligatoriu în caz de concurs între circumstanţele atenuate

şi agravante - art. 80, alin. 2 - Cod Penal.

Când tâlhăria s-a comis în împrejurările prevăzute în alin. 2 al art. 211 Cod Penal

pedeapsa este închisoare de la 5 la 20 ani, iar când tâlhăria s-a comis în împrejurările prevăzute

în alin. 2^1 Cod Penal pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 ani. Cănd se constată existenţa

unor circumstanţe atenuante, pedeapsa va fi coborâtă sub minimul de 5 ani, dar nu mai jos de 1

an.

Când tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea

victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi. În acest caz,

existenţa circumstanţelor atenuate coboară pedeapsa sub minimul de 15 ani, dar nu mai jos de 3

ani.136

Celelalte dispoziţii ale legii penale privitoare la existenţa circumstanţelor agravate se

aplică în mod corespunzator (art. 78, alin.1 Cod Penal).

135

Octavian Loghin, Avram Filipas, op. cit., pag. 245 – 246 136

Vintila Dongoroz si colectivul, op. cit., voI. III, pag. 523

48

Capitolul 3

Aspecte procesuale şi criminologice privind infracţiunea de tâlhărie

3.1 Aspecte procesuale

Aspecte procesuale privitoare la competenţă

Infracţiunea de tâlhărie se urmăreşte şi se judecă potrivit regulilor de procedură penală

obişnuită. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Chiar şi atunci când în conţinutul

complex al tâlhăriei ar intra un furt care se urmăreşte la plângerea prealabilă a persoanei

vătămate (art. 210 Cod Penal), urmărirea penală se face din oficiu, fiindcă tâlhăria este o

infracţiune complexă, unică, cu un grad de pericol ridicat.137

Competenţa organului de urmărire penală

Competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii de tâlhărie comisă în

condiţiile art. 211, alin.l, 2 si 2^1 Cod Penal aparţine organului de cercetare penală al poliţiei

(art. 207 - Cod de Procedură Penală).

Urmărirea penală în cazul comiterii infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.211, alin 3 -

Cod penal se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror (art.209 Cod de Procedură

Penală), aşa cum a fost modificat prin Legea 140/1996 – privind modificarea şi completarea

Codului de Procedură Penală, când tâlhăria "a produs" consecinţe deosebit de grave sau a avut ca

urmare moartea victimei.138

În situaţia în care organul de cercetare a constatat infracţiunea prevăzută de art.211,

alin.3 - Cod Penal este obligat să efectueze actele de cercetare penală ce nu suferă amânare, chiar

dacă infracţiunea nu este de competenţa sa, lucrările întocmite de el fiind pe deplin valabile.

Această obligaţie rezidă din prevederile art.213 Cod de Procedură Penală. Tot din prevederile

aceluiaşi articol, organul de cercetare penală este obligat să înainteze procurorului toate lucrările

efectuate, de îndată.139

De asemenea, s-a precizat că "dacă într-o cauză în care potrivit art. 209 Cod de

Procedură Penală, urmărirea penală se efectuează de procuror în mod obligatoriu, cercetarea

penală a fost facută de organele de poliţie, procurorul căruia i s-a trimis apoi dosarul

neprocedând decât la audierea unor martori şi la întocmirea rechizitoriului, se impune concluzia

că primă instanţă, la mod corect, s-a desesizat, în baza art. 332 Cod de Procedură Penală şi a

137

Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, Tratat de drept procesual penal, Editura Nomina Lex, 2011, pag. 258 138

Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, Competenţa penală. Aspecte teoretice şi jurisprudenţa in materie, Editura

Nomina Lex, 2011, pag. 109 139

Ibidem 138

49

restituit cauza procurorului pentru ca urmărirea să fie facută de organul competent "140

.

Competenţa instanţei de judecată

Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art.211, alin. 1 - Cod Penal, se judecă în

primă instanţă la Judecatorie (art.25 Cod de Procedură Penală).

Când tâlhăria a fost comisă în împrejurîri prevăzute de art. 211, alin 2 şi 2^1 Cod Penal

sau are urmările prevăzute de art.211, alin. 3 - Cod Penal, competenţa de a se judeca în primă

instanţă aparţine Tribunalului (art.27, pct. 1, lit. a şi b Cod Procedură Penală) sau când este cazul

Tribunalului Militar Teritorial (art.28, pct.l Cod Procedură Penală).

Când bunul care face obiect al sustragerii este dintre acele aflate în administrarea sau

folosinţa forţelor armate, competenţa revine Tribunalului Militar ( art.26, pct .2, lit. b - Cod

Procedură Penală).

Cu privire la infracţiunile comise de civili contra bunurilor aflate în administrarea sau

folosirea forţelor armate, în practica judiciară s-a arătat că "deşi potrivit art. 26, pct. 1, lit. b -

Cod de Procedură Penală, infracţiunea comisă de civili contra bunurilor aflate în administrarea

sau folosirea forţelor armate sunt date în competenţa de judecată Tribunalelor Militare, aceasta

nu înseamnă că toate infracţiunile menţionate urmează să fie judecate de Tribunalele Militare,

pentru că astfel s-ar nesocoti unul din principiile care determină stabilirea competenţelor

instanţelor.141

Astfel, din dispoziţia art.27 şi 28 - Cod de Procedură Penală, rezultă că anumite

infracţiuni, în special acelea care prin complexitatea problemelor pe care le ridică prezintă mai

multe dificultăţi de rezolvare, se judecă în primă instanţă de Tribunal sau de Tribunalul Militar

Teritorial. Prin urmare, ori de cate ori este vorba de infracţiuni date în competenţa materială a

tribunalului, dacă aceste infracţiuni sunt îndreptate împotriva bunurilor aflate în administrarea

sau folosinţa forţelor armate, ele vor fi judecate de Tribunalul Militar Teritorial, care este

instanţa corespunzatoare în grad a tribunalelor ".142

Dacă în cursul judecăţii, instanţa constată ca acţiunea penală nu mai poate fi exercitată,

fiind întrunite cerinţele art.l0, lit. a - e Cod de Procedură Penală, va dispune achitarea conform

art.ll, pct. 2, lit. a - Cod de Procedură Penală.143

În legatură cu acţiunea civilă în procesul penal, Codul de Procedură Penală prevede că

acţiunea civilă se porneşte din oficiu când partea vătămată este o organizaţie din cele prevăzute

140

Trib. Jud. Bistriţa-Năsăud, Secţ. pen., dec. nr. 370/1981, "R.R.D." nr. 11/1981, pag. 173 141

Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, Competenţa penală. Aspecte teoretice şi jurisprudenţa in materie, Editura

Nomina Lex, 2011, pag. 116 142

Trib. Supr., Sect. pen. dec. nr. 67/1970- "R.R.D." nr. 1/1991, pag. 155 143

Ibidem 141

50

în art.145 Cod Penal. De asemenea, este prevazută obligaţia instanţei de a solicita instituţiei

publice date cu privire la prejudiciu, aceasta fiind obligată să comunice instanţei datele solicitate.

Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra separării pagubei, chiar dacă unitatea

prejudiciată nu s-a constituit ca parte civilă (art. 17 Cod de Procedură Penala).

Aspecte procesuale privind compunerea instanţei

Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211, alin. 1 - Cod Penal se judecă în

primă instanţă la Judecatorie în complet format din 1 judecător, tribunalele judecă apelurile la

infracţiunea de tâlhărie prevazută de art. 211, alin. 1 Cod Penal în complet format din 2

judecători, iar curţile de apel judecă recursul în complet format din 3 judecători.

Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211, alin. 2 şi 3 se judecă în primă

instanţă în complet format din 1 judecător, iar apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă

instanţă se judecă de apel în complet format din 2 judecători.144

3.2 Aspecte criminologice

Infracţiunile contra patrimoniului sunt comise în mod frecvent în actualul stat de drept,

având la bază cauze atât de ordin obiectiv (şomaj), cât şi de ordin subiectiv (dezinteres în

dobândirea celor de trebuinţă pe cale cinstită, dorinţa de îmbogaţire fară muncă, carenţe în

educaţie, etc.).145

Faptele îndreptate împotriva patrimoniului au fost incriminate şi sancţionate din cele

mai vechi timpuri de legile penale. Legea penală este chemată să apere situaţiile de fapt

existente, adică acestea să fie menţinute în starea în care se aflau până la intervenţia ilicită a unei

persoane, deoarece orice modificare a lor prin acest procedeu duce la o imposibilă sau dificilă

ocrotire reală a entităţilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective.

Alături de celelalte mijloace de ridicare a nivelului conştiinţei, trebuie să acţioneze şi

legea penală şi implicit cei chemaţi să o aplice.

Un rol important în combaterea infracţiunilor contra patrimoniului trebuie să-l aibă în

permanenţă vigilenţa şi prudenţa cetăţenilor, căci infractorii care atacă patrimoniul altora profită

în general de naivitatea victimelor lor. Lipsa de grijă pentru adecvarea autoocrotirii, uşurinţa în

acordarea încrederii unor persoane necunoscute nu numai că înlesnesc comiterea infracţiunilor,

dar şi creează o permanentă tentativă pentru cei ispitiţi să comită astfel de infracţiuni.146

144

Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, Tratat de drept procesual penal, Editura Nomina Lex, 2011, pag. 271 145

Tănăsescu Camil, Tănăsescu Gabriel, Tănăsescu Iancu, Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, 2007, pag.

103 146

Ibidem 145

51

Prin modificările aduse Codului Penal, prin adoptarea Legii nr. 140/1996, legiuitorul a

mărit limitele pedepselor la infracţiunile contra patrimoniului având în vedere diferenţierile sub

aspectul pericolului social şi al periculozităţii făptuitorilor, tocmai pentru ca scopul urmărit de

lege - prevenţia generală şi specială - să fie realizat în perioadă actuală, când fenomenul

infracţional în acest domeniu cunoaşte o creştere rapidă.147

Infracţiunea de tâlhărie face parte din categoria infracţiunilor complexe, întrucât

exprimă un grad înalt de duritate, în raport de modul de manifestare a violenţei, de la simple

lovituri până la moartea victimei. De aceea, se impune un tratament juridic adecvat pentru

prevenirea şi combaterea acestui gen de fapte.

Se impune un ansamblu de măsuri pentru eradicarea acestor infracţiuni, la nivel statal,

nu numai intervenţia organelor de ordine şi a justiţiei pentru sancţionarea corespunzătoare şi

rapidă a acestor fapte. O atenţie deosebită trebuie acordată minorilor care pot fi atraşi mai uşor la

comiterea acestor fapte şi mai ales la formarea de grupuri infracţionale. Aceştia acţioneaza fără a

discerne faptele şi condiţiile pe care le generează.148

Un rol deosebit de important revine şi mass-mediei, care trebuie să cunoască

manifestările de acest gen, să ia poziţie faţă de acestea pentru a crea o atitutidine colectivă a

cetaţenilor faţă de făptuitori şi faptele lor.

Este, de asemenea, necesară luarea de măsuri pentru ca pedeapsa să asigure reeeducarea

făptuitorilor în locurile de detenţie, precum şi observarea acestora şi după executarea pedepsei.

Este inutilă mărirea duratei pedepsei pentru infracţiunea de tâlhărie, dacă în timpul

detenţiei nu se iau măsuri ca pedeapsa să constituie un mijloc real de reeducare a făptuitorului.

Se observă că infracţiunile de tâlhărie şi, în general, toate infracţiunile se comit de

persoane cu un grad scăzut de pregatire şcolară şi cu mari carenţe educative.

Penitenciarele trebuie să asigure o continuare a pregătirii profesionale a deţinuţilor, în

scopul de a-i scoate din sfera şi nivelul de cunoştinţe la care se află, conştientizându-i în acest fel

de necesitatea reintegrării în societate.149

147

Vintilă Dongoroz şi colectivul, op. cit, Vol. III., pag. 508 148

Tănăsescu Camil, Tănăsescu Gabriel, Tănăsescu Iancu, Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, 2007, pag.

130 149

Ibidem 148

52

Capitolul 4

Aspecte comparative între infracţiunea de tâlhărie şi alte infracţiuni

prevazute de Codul Penal.

4.1 Tâlhăria şi şantajul

(art. 194 Cod penal modificat prin Legea nr. 140/1996)

Există infracţiune de şantaj, potrivit art. 194 Cod penal - modificat prin Legea nr.

140/1996, când o persoană a fost constrânsă prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu

facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine

sau pentru altul.

Fapta este mai gravă când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei

fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau

pentru o rudă apropiată.

Deşi între aceste două infracţiuni există asemănări, ambele având două obiecte juridice

speciale - relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei şi cele referitoare la patrimoniul

acesteia - totuşi, ele se deosebesc esenţial, prin aceea că, în cazul şantajului, în principal sunt

încalcate relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei, pe când în cazul tâlhăriei, sunt

încălcate în principal, relaţiile sociale referitoare la patrimoniul acesteia.150

Spre deosebire de tâlhărie, infracţiunea de şantaj nu are, de regulă, obiect material,

libertatea psihică constituind un drept personal. Sunt însa şi situaţii când şantajul are loc prin

folosirea constrângerii fizice, corpul victimei devenind astfel obiect material al infracţiunii de

şantaj.

La ambele infracţiuni observăm folosirea de violenţe sau ameninţări.

La tâlhărie, unii autori, consideră că actele de violenţă vor putea fi săvârşite anterior

furtului pentru a se pregăti condiţiile sustragerii, existând astfel, o relaţie de conexitate între

fapta de violenţă şi cea de furt.

Infracţiunea de tâlhărie presupune, prin insăşi conceptul său, ca sustragerea să aiba loc

prin violenţă, adică odată cu inceperea actelor de executare a furtului. Dacă se lasă victimei o

pauză mai mare de reflecţie între momentul violenţei şi luarea bunului aceasta va constitui

infracţiunea de şantaj si nu cea de tâlhărie.151

150

Ludovic Biro, Criterii distinctive între infracţiunile de şantaj si tâlhărie, Revista Română de Drept, nr. 4/1971,

pag. 82 151

Ibidem 150

53

În practica judiciară nu a existat întotdeauna o concepţie clară asupra delimitării

infracţiunii de tâlhărie şi şantaj.

Criteriul determinant de delimitare este sucesiunea în timp a violenţei în raport cu actul

de sustragere. În timp ce tâlhăria presupune intrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, spre a crea

un pericol iminent pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau libertatea fizică a persoanei,

în cazul infracţiunii de şantaj nu este vorba de un pericol iminent pentru drepturile persoanei

constrânse prin violenţă sau ameninţare, ci de un pericol care urmează să se producă în viitor.

Tocmai această distanţare în timp între momentul ameninţării şi momentul când urmează să se

traducă în fapt, serveşte ca element pentru a deosebi şantajul de tâlhărie.152

Prin urmare, în cazul infracţiunii de şantaj, pericolul este “viitor”, iar rezultatul

violenţei sau cel al ameninţării este distanţat în timp de actul de constrângere, pe când la

infracţiunea de tâlhărie acesta este “imediat”.

În delimitarea celor doua infracţiuni trebuie avută în vedere şi natura diferită a acestora.

Prin specificul său, infracţiunea de şantaj este o infracţiune contra libertaţii de autodeterminare

psihică a persoanei în timp ce infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune contra patrimoniului.153

4.2 Tâlhăria şi pirateria

Potrivit art. 211 Cod penal - modificat prin Legea nr. 140/1996 - pirateria tip constă în

jefuirea prin acte de violenţă săvârşite în scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave

împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea navă ori împotriva altor nave, dacă

navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui stat.

Ca şi la tâlhărie, obiectul juridic este complex, fiind constituit în principal din relaţiile

sociale de ordin patrimonial, iar în secundar, din relaţiile sociale privitoare la integritatea fizică a

persoanei. Pentru infracţiunile de tâlhărie şi piraterie există un obiect material principal,

reprezentat de bunurile în raport cu care se realizează acţiunea de jefuire, dar şi unul adiacent, şi

anume persoana fizică împotriva căreia se exercită actele de violenţă sau de ameninţare.

La ambele infracţiuni, elementul material se realizează prin două activităţi, o activitate

principală, corespunzatoare furtului, şi alta secundară, constând în folosirea violenţei.

În cazul infracţiunii de tâlhărie subiect activ poate fi orice persoană, iar în cazul

infracţiunii de piraterie subiectul activ este format dintr-o pluralitate de făptuitori, din echipajul

sau pasagerii unei nave.

152

''Talharie si santaj - deosebiri'', Revista de drept penal, nr. 4/2001, pag. 157 153

Ibidem 152

54

De observat că legea asimilează infracţiunii de piraterie şi jaful săvârşit pe o aeronavă

sau între aeronave şi nave.

Spre deosebire de infracţiunea de tâlhărie, infracţiunea de piraterie este condiţionata de

locul săvârşirii şi anume marea liberă sau în apele unei regiuni de pe glob nesupuse jurisdicţiei

unei ţări deoarece dacă se comite in cuprinsul mării teritoriale fapta va constitui infracţiunea de

tâlhărie.154

În cazul infracţiunii de tâlhărie cât şi a infracţiunii de piraterie, agravantă care a avut

vreuna din urmările arătate in art. 182 C. pen., cât şi agravanta care a avut consecinţe deosebit de

grave sau moartea victimei, îi sunt imputabile făptuitorului pe bază de praeterintenţie.

4.3 Tâlhăria şi omorul

Legiuitorul a considerat că e mai periculos omorul săvârşit pentru un folos, avantaj sau

beneficiu material.

În acest caz circumstanţa de agravare priveşte mobilul infracţiunii. Interesul material

poate consta în bani, lucruri cu valoare patrimonială ori în avantaje în serviciu sau în societate,

stingerea unei datorii, obţinerea unui spaţiu locativ, etc.155

Omorul săvârşit din interes material (art. 175 lit. b) se deosebeşte atât de tâlhărie care a

avut ca urmare moartea victimei, cât şi de omorul deosebit de grav, prin care se urmareşte sau se

ascunde savarşirea unei tâlhării sau piraterii, deoarece în cazul acestora, făptuitorul acţionează

nu din convingerea realizării unor interese materiale pe o cale aparent legală, ci prin sustragerea

de bunuri cu ajutorul violenţei.

Nu este nevoie ca făptuitorul să fi obţinut folosul urmărit, este suficient că a acţionat în

acest scop.

Nu există omor calificat din interes material, ci omor deosebit de grav în situaţia în care

autorul comite fapta pentru a săvârşi sau a ascunde o tâlhărie sau o piraterie (art. 176, lit. d C.

pen.).156

În ceea ce priveşte omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei

infracţiuni (art. 175 lit. h) această agravantă are în vedere tot scopul săvârşirii omorului, care

constă, de data aceasta, în înlesnirea sau ascunderea altei infracţiuni.

Nu interesează dacă acest scop a fost ori nu atins, este suficient că el a existat şi că

omorul a fost comis în realizarea lui.

154

G. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, Ilie Pascu, Valerica Lazar, Drept penal, Partea speciala, pag.

110 - 111, Editura Europa Nova, Bucuresti., 1999 155

V. Dongoroz si colectivul, op. cit., Vol. III, pag. 188 156

Ibidem 155

55

Legea nu ne precizează dacă infracţiunea ascunsă sau a cărei comitere a fost inlesnită

trebuie să prezinte o anumită gravitate, aşa că agravanta operează de regulă în cazul oricarei

infracţiuni. Există o singură excepţie: când omorul a fost săvârşit pentru a ascunde sau săvârşi o

tâlhărie sau piraterie. În acest din urmă caz, fapta se va încadra, în dispoziţiile art. 176 lit. d C.

pen., referitoare la omorul deosebit de grav.

Omorul săvârşit pentru a comite sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii

constituie o circumstanţă agravantă ce se aseamană cu aceea care caracterizează omorul calificat

prevăzut de art. 175 lit. h, C. pen.; insă se deosebeşte de acesta prin faptul că scopul omorului nu

mai este inlesnirea sau ascunderea unei infracţiuni, oricare ar fi aceasta, ci săvârşirea sau

ascunderea unei tâlhării sau a unei piraterii.157

Deşi art. 176 lit. d foloseşte noţiunea de săvârşire , şi nu de inlesnire ca la art. 175 lit. h,

deosebirea este numai aparentă, deoarece noţiunea de săvârşire include şi pe cea de inlesnire.

Justificarea acestei deosebiri de încadrare juridică constă în aceea că tâlhăria şi pirateria

sunt infracţiuni de o maximă gravitate.

Totodata, este de remarcat şi periculozitatea deosebită a infractorului cu predispoziţie

spre fapte de mare violenţă.

Omorul săvârşit în condiţiile art. 176 lit. d C. pen. se deosebeşte de tâlhăria care a avut

ca rezultat moartea victimei (art. 211 C. pen.) infracţiune care presupune ca făptuitorul să fi fost

în culpă cu privire la rezultatul mai grav, moartea victimei (infracţiune praeterintenţionată).

La omorul savarşit în condiţiile art. 176 lit. d C. pen., făptuitorul a urmărit înca de la

început producerea rezultatului sau a acceptat posibilitatea morţii victimei.

Dacă, după ce a ucis victima, spre a o deposeda prin violenţă de anumite bunuri,

făptuitorul şi-a realizat scopul urmărit, în sarcina acestuia urmează a se reţine – în concurs – şi

infracţiunea de tâlhărie (art. 211 C. pen.). Concursul va fi format din infracţiunea de omor

deosebit de grav şi infracţiunea de tâlhărie în formă simplă (art. 211 alin. 1) şi nu în formă

calificată (art. 211 alin. 3), deoarece împrejurarea agravantă (uciderea victimei) a fost absorbită

în cadrul infracţiunii de omor deosebit de grav.158

Astfel, în practică s-a decis că există omor comis pentru a savarşi o talhărie, în concurs

cu infracţiunea de tâlhărie prevazută la art. 211 alin. 1 C. pen., dacă inculpatul, după ce a lovit

mortal victima, pentru a-şi insuşi unele bunuri ale acesteia a lăsat-o sumar imbrăcată pe câmp,

într-o noapte geroasă, luându-i totodata, mai multe bunuri care îi aparţineau.159

157



Trib. Supr., s.p., dec. nr.15/1981, Repertoriu de practica judiciara in materie penala pe anii 1980-1985, pag. 213;

sec. Militara, dec. nr.15/1979, R.R.D nr.1/1980, pag. 70

56

Există agravanta în discuţie numai dacă făptuitorul a acţionat în scopul arătat, indiferent

dacă acest scop a fost sau nu atins.

Dacă omorul s-a săvarşit cu scopul comiterii unei tâlhării sau piraterii şi nu s-au săvârşit

aceste din urmă fapte, se va reţine numai omorul deosebit de grav, deoarece autorul a urmărit

scopul cerut de lege deşi nu l-a realizat.

4.4 Violarea de domiciliu

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la

încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale

acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că infracţiunea de violare de domiciliu,

constând în pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, este absorbită în

infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, săvârşită cu acelaşi

prilej. S-a motivat că într-un atare caz există o infracţiune unică de tâlhărie, complexă, întrucât

infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită sub forma pătrunderii fără drept într-o locuinţă sau

în dependinţe ale acesteia, este reglementată şi ca circumstanţă de agravare a infracţiunii de

tâlhărie, în cuprinsul prevederilor art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. Alte instanţe,

dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau

dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea în acel loc a unei tâlhării, constituie atât

infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, cât şi infracţiunea de

tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real. S-a

considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) din Codul penal, referitoare la concursul

real de infracţiuni, ori de câte ori tâlhăria este săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale

acesteia, în urma comiterii infracţiunii de violare de domiciliu prin pătrunderea fără drept în unul

din acele locuri, deoarece atât activităţile desfăşurate, cât şi rezoluţiile infracţionale sunt distincte

şi vizează dispoziţii de încadrare diferite.

Astfel, se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se stabilesc următoarele:

1. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată

de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu

prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit.

c) din Codul penal.

2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de

domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între

57

infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de

tâlhărie prevăzută de art. 211 din Codul penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211

alin. 21 lit. c) din Codul penal.160

160

Recurs ICCJ - Recurs în interesul legii – decizia XXXI din 16.04.2007

58

Capitolul 5

Aspecte privind infracţiunea de tâlhărie în practica judiciară

Tâlhărie. Concurs real de infracţiuni. Infracţiune continuată. Distincţie.

Sustragerea, prin violenţe, de bunuri de la două părţi vătămate, chiar dacă toate bunurile

însuşite aparţineau uneia dintre acestea, în contexte diferite, la un interval de timp, prin

modalităţi şi în locuri diferite, constituie două infracţiuni de tâlhărie în concurs real, iar nu o

infracţiune de tâlhărie în forma continuată, deoarece făptuitorul a acţionat pe baza unor rezoluţii

distincte, reînnoite de fiecare dată când i s-a ivit prilejul să comită o nouă faptă penală, neavând

în momentul luării hotărârii reprezentarea activităţii infracţionale pe care urma să o desfăşoare,

în ansamblul său.

Prin sentinţa penală nr. 81 din 11 februarie 2010, Tribunalul Galaţi a condamnat pe

inculpatul R.C., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin.

(1) şi alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, la 28 iulie 2009, inculpatul, aflându-se într-o gară, a tras de mână

şi de tricou pe partea vătămată S.B. şi, împotriva voinţei acesteia, i-a luat telefonul mobil, care

era prins de gât cu un şnur; ulterior, după puţin timp, a imobilizat pe partea vătămată B.A. şi i-a

sustras o brăţară de la mână.

Curtea de Apel Galaţi, prin decizia penală nr. 202 din 7 aprilie 2010, a respins apelurile

procurorului şi inculpatului.

Recursul declarat de procuror, între altele, cu privire la greşita încadrare juridică a

faptei în prevederile art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în loc

de două infracţiuni de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) C. pen., este fondat.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a comis două infracţiuni de

tâlhărie în concurs real, una împotriva părţii vătămate S.B., iar cea de-a doua împotriva părţii

vătămate B.A.

Pentru existenţa infracţiunii unice continuate este necesar ca toate acţiunile sau

inacţiunile care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni să fi fost săvârşite în

realizarea aceleiaşi rezoluţii, fiind necesar, deci, să se stabilească faptul că în momentul luării

hotărârii făptuitorul a avut reprezentarea activităţii infracţionale pe care urma să o desfăşoare, în

ansamblul său.

În cauză, deposedarea celor două părţi vătămate, chiar dacă toate bunurile însuşite

aparţineau uneia dintre acestea, s-a realizat în contexte diferite, la un interval de timp, prin

modalităţi şi în locuri diferite, ceea ce impune concluzia că inculpatul nu a avut de la început

59

reprezentarea concretă şi de ansamblu a activităţii infracţionale desfăşurate ulterior, ci a acţionat

pe baza unor hotărâri distincte, reînnoite de fiecare dată când i s-a ivit prilejul să comită o nouă

faptă penală şi, prin urmare, sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. a) C. pen., iar nu cele ale art.

41 alin. (2) din acelaşi cod.

În consecinţă, recursul a fost admis şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul

considerentelor ce preced.161

Tâlhărie. Ameninţarea cu un obiect impropriu.

Prin sentinţa penala nr.125 din 16 iunie 1998 Tribunalul Botosani l-a condamnat pe

inculpat pentru tentativa la infractiunea de tâlhărie reţinând că, îndreptând spre gestionară un

pistol de jucarie (asemanator unuia adevărat) a ameninţat-o că o împuşcă dacă nu-i predă banii

rezultaţi din încasari. Cum în magazin a intrat un bărbat, inculpatul a fugit, fiind la scurt timp

imobilizat de cetăţenii alertaţi de victimă.

Curtea de Apel Suceava a respins apelul inculpatului care a susţinut inexistenţa

infracţiunii de tâlhărie, pe motivul că ameninţarea nu a fost serioasă, finalitatea acesteia

(impuşcarea) fiind imposibil de realizat cu acel pistol inapt de a produce moartea.

Dacă s-ar fi adus în discuţie infracţiunea de omor, într-adevăr ne-am afla în faţa unei

tentative absolut imposibile, dar, obiectul material al infracţiunii de tâlhărie îl constituie furtul

prin folosirea unor mijloace de constrangere. Ori, constrângerea victimei prin ameninţarea cu un

pistol adevărat era de natură a o determina să predea banii, deposedarea urmând a se realiza dacă

nu intervenea acel bărbat străin care a întrerupt activitatea infracţională.

Esenţial nu a fost obiectul folosit de făptuitor, ci convingerea victimei că se afla în

pericol real, constrângerea fiind astfel realizată.

Astfel, instanţa a reţinut fapta de tâlhărie în forma agravată prevăzută la art. 211 alin.

2^1 lit. b162

Furt. Tâlhărie. Întrebuinţare de violenţe. Intenţie.

Infracţiunea de tâlhărie se caracterizează, sub raport subiectiv, prin scopul în care

făptuitorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea: săvârşirea furtului, înlăturarea urmelor

infracţiunii sau asigurarea scăpării.

161

Vasile Calimachi Cartas, Tâlhăria. Practica judiciară 2009-2010, ed. Moroşan, 2011, pag. 76 162

Culegere de practica judiciara, 1997-1998, Editura Lumina Lex, Suceava 1999-decizia nr. 2029 iulie 1998,pag

86

60

În cazul în care prin violenţe sau ameninţări nu se urmăreşte un atare scop, dar după

agresarea persoanei vătămate făptuitorul sustrage bunuri ale acesteia, în baza unei rezoluţii

distincte, intervenite ulterior agresiunii, faptele constituie infracţiunea de furt în concurs real cu

una din infracţiunile contra persoanei prevăzute de lege.

Prin sentinţa penală nr. 524 din 17 noiembrie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa,

inculpatul D.G. a fost condamnat pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt calificat prevăzute

în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. b), e) şi g) C. pen., prin schimbarea încadrării

juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. b)

din acelaşi cod.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a încetat

procesul penal pentru infracţiunile prevăzute în art. 180 alin. (1) şi în art. 180 alin. (2) C. pen.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 26 ianuarie 2003, pe stradă, inculpatul a avut o

altercaţie cu R.A. care, de teamă, a fugit.

Inculpatul a intrat în restaurantul din apropiere crezând că R.A. se află acolo. În local,

inculpatul a reproşat unor consumatori că au băut împreună cu R.A., şi a lovit cu cuţitul două

persoane care au părăsit localul.

De pe masa celor doi consumatori inculpatul şi-a însuşit o bancnotă de 10 de lei şi un

pachet de ţigări.

În urma loviturilor aplicate de către inculpat, N.N. şi G.M. au suferit leziuni pentru

vindecarea cărora au fost necesare 5-7 zile de îngrijiri medicale.

Prin decizia penală nr. 46 din 9 februarie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul

declarat de procuror, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile de furt calificat şi lovire în

infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. b) C. pen. şi în

baza acestor texte de lege a condamnat pe inculpat.

Recursul declarat de inculpat este fondat.

Potrivit art.211 C. pen., constituie infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit prin

întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau

neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace, pentru

păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi

asigure scăparea.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a intrat în restaurant, convins că

martorul R.A., cu care avusese un conflict, se află acolo.

În local a întâlnit părţile vătămate cărora le-a reproşat că au băut împreună cu R.A. şi a

hotărât să-i pedepsească, lovindu-i cu cuţitul.În faţa acestei agresiuni, părţile vătămate au părăsit

localul.

61

Văzând că rămăsese pe masă o bancnotă de 10 de lei şi un pachet de ţigări, inculpatul a

luat hotărârea de a le însuşi.

Este, deci, vorba de fapte distincte, lovire şi furt calificat, câte două fapte, comise în

baza unor rezoluţii distincte, actele de violenţă fiind comise pentru că părţile vătămate aveau

presupuse legături cu R.A., intenţia de furt survenind după ce acestea părăsiseră localul,

abandonând pe masă banii şi ţigările. Ca atare, violenţele nu au fost săvârşite pentru comiterea

furtului şi nici pentru ca inculpatul să-şi asigure scăparea.

Aşa fiind, corect prima instanţă a încadrat faptele în câte două infracţiuni de furt

calificat şi de lovire a părţilor vătămate; constatând că acestea nu au formulat plângeri, a încetat

procesul penal potrivit legii.

Sentinţa fiind, deci, legală şi temeinică, iar decizia instanţei de apel greşită în drept,

recursul inculpatului a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a menţinut sentinţa pronunţată de

tribunal.163

Tâlhărie. Condiţii de reţinere. Însuşirea unei sacoşe prin smulgere şi târârea părţii

vătămate.

Prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de

tâlhărie calificată prevazută de art. 211 alin .2 lit. d si 2 C. pen.

În fapt, inculpatul care călătorea în acelaşi compartiment de tren cu partea vătămată, pe

timp de seara, profitând de faptul că a rămas singur cu aceasta din urmă, a apucat sacoşa pe care

partea vătămată o avea lânga ea, cu intenţia evidentă de a şi-o insuşi.

În scopul de a se opune faptei, partea vătămată a apucat sacoşa de partea sa inferioara,

însa inculpatul a smuls-o şi a târât partea vătămată agaţată de sacoşa până pe culoarul vagonului,

acolo unde aceasta i-a dat drumul de frică să nu cadă din tren, uşa fiind deschisă.

Fapta săvârşită de inculpat întruneşte trăsăturile infracţiunii de tâlhărie întrucat

sustragerea sacoşei s-a făcut prin smulgere a obiectului aflat în mâinele părţii vătămate. Ori,

această rupere brutrală a contactului material pe care deţinătorul îl avea cu obiectul, chiar dacă

nu a fost insoţită de lovire sau vătămarea corporala a parţii vătămate, prezintă totuşi o violenţă

fizică şi mai ales psihică, o siluire a voinţei deţinătorului ceea ce reprezintă o trăsătură specifică

a infracţiunii de tâlhărie. 164

163

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2175 din 22 aprilie 2004 164

Tribunalul Covasna, sentinta penala nr.8 din 24 februaria 2007

62

Tâlhărie. Complicitate. Tăinuire. Diferenţiere.

Prin sentinţa penala nr.83 din 17 aprile 1998, Tribunalul Suceava l-a condamnat pe

inculpat pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art.26 raportat la art.211

al.2 lit.a C. pen., reţinând că, după o inţelegere prealabilă impreună cu ceilalţi doi inculpaţi

(coautori) a urmărit-o pe partea vătămată până într-un loc ferit, iar dupa ce autorii au deposedat-

o de bani, a primit de la aceştia suma de 100 de lei.

Apelul inculpatului vizând schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de tăinuire a

fost resipins, ca nefondat, de Curtea de Apel Suceava.

Potrivit art. 211 C.pen., cel care primeşte un bun ştiind că provine din infracţiune, este

tăinuitor (poziţie pe care s-a situat inculpatul apelant), iar dispoziţiile art. 26 C.pen. prevăd că

persoana care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei infracţiuni răspunde

pentru complicitate la acea infracţiune.

În speţă, deşi inculpatul nu a ajutat efectiv la imobilizarea victimei şi sustragerea

banilor, el a înlesnit comiterea infracţiunii prin sprijinul moral dat autorilor (acceptarea urmăririi

părţii vătămate şi prezenţa sa la locul săvârşirii infracţiunii), sprijin recompensat cu suma de 100

de lei - element în raport cu care instanţa de fond a facut o corecta încadrare juridică a faptei.165

Tâlhărie. Agresiune şi furt săvârşite în locuri diferite.

Lovirea persoanei vătămate aflate în stradă în scopul de a o jefui, negăsirea unor bunuri

asupra ei şi fuga acesteia spre a se salva, urmată de îndată de sustragerea unor bunuri din

autoturismul persoanei vătămate aflat în apropiere constituie infracţiunea complexă de tâlhărie,

iar nu tentativă de tâlhărie în prima fază şi furt în cea de-a doua, deoarece fapta are caracterul

unei infracţiuni unice în raport cu persoana victimei, cu timpul şi locul săvârşirii faptei şi cu

scopul urmărit de făptuitor.

Prin sentinţa nr. 1050 din 14 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală,

a condamnat pe inculpatul I.D. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie şi a

complicităţii la infracţiunea de furt calificat, iar pe inculpatul B.M. pentru complicitate la

tentativa de tâlhărie şi furt calificat, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de

tâlhărie pentru ambii inculpaţi.

165

Culegere de practica judiciara, 1997-1998, Editura Lumina Lex, Suceava 1999-decizia nr. 2029 iulie 1998,pag

88

63

S-a reţinut că, la 23 iulie 2002, inculpaţii au lovit partea vătămată şi au căutat dacă are

bani asupra ei. Aceasta a reuşit să fugă, iar inculpaţii au mers la autoturismul din care partea

vătămată coborâse, au sustras de acolo borseta acesteia, împărţind conţinutul.

Instanţă a considerat că prima faptă a inculpaţilor constituie tentativă la tâlhărie,

respectiv complicitate la aceasta, iar sustragerea din autoturism a fost considerată furt, respectiv

complicitate la aceasta.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 413 din 2 iunie 2004 a

admis apelul procurorului, a schimbat încadrarea juridică dată faptelor şi a condamnat pe

inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate.

Potrivit art. 211 C. pen., furtul săvârşit prin violenţă constituie infracţiunea de tâlhărie.

În speţă, nu se poate disocia activitatea inculpaţilor de lovire de cea de însuşire a

bunurilor, faţă de modul cum au acţionat şi perioada scurtă de timp între lovire şi furt, cum nici

poziţia lor psihică, din moment ce partea vătămată nu mai avea posesia bunurilor, găsindu-şi

refugiu în scara unui bloc, în urma agresiunii.

În consecinţă, încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de apel este în

concordanţă cu probele administrate şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de

tâlhărie, motiv pentru care recursul inculpaţilor a fost respins. 166

Tâlhărie. Smulgerea unui lănţişor de la gât.

Prin sentinţa penală nr. 101 din 7.03.2002, Tribunalul Botoşani l-a condamnat pe

inculpat pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.d şi e C. pen., reţinând că

pe timp de noapte s-a oferit să conducă o fată de la discotecă spre casă şi pe drum, prin

surprindere, i-a smuls lănţişorul din aur de la gât, părăsind-o în fugă.

Apelul inculpatului, care viza schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de

furt calificat, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Suceava, prin decizia penală nr. 156

din 13.05.2002.

Art. 211 alin.1 C. pen. sancţionează ca fiind infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit prin

întrebuinţarea de violente.

Violenţa la care se referă textul, ca acţiune adiacenta, care, alături de acţiunea

principală, de furt, realizează elementul material al infracţiunii de tâlhărie, nu trebuie prevăzută

de art. 181-182 C.pen. Aceasta se poate materializa şi în alte genuri de acţiuni brutale îndreptate

166

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5886 din 10 noiembrie 2004

64

împotriva persoanei vătămate (smulgerea lănţişorului, a poşetei, a ceasului de la mână), cu

condiţia ca ele să fi fost de natură a-i înfrânge împotrivirea ce a opus-o ori ar fi putut să o opună

la deposedarea sa

În cazul infracţiunii de furt, victima nu opune rezistenţă întrucât nu ştie că este

deposedată, sau nu se poate apropia de lucrul ameninţat, spre a-l apăra.

În cazul infracţiunii de tâlhărie, dimpotrivă, persoana ştie că va fi deposedată dar nu

poate împiedica producerea rezultatului, fie pentru că opunerea ei a fost anihilată, fie pentru că

nu îndrăzneşte să se opună, din teamă sau din slăbiciune.

În speţă, opoziţia părţii vătămate a fost anihilată prin smulgerea brutală, prin

surprindere, a lănţişorului, urmată de imposibilitatea fizică a victimei de a-l împiedica pe

făptuitor să dispară cu lucrul însuşit, elemente ce dau conţinut infracţiunii de tâlhărie.

Spre deosebire de sustragerea unui obiect personal (ceas, inel ) de la o persoană în stare

de ebrietate, care dorme pe bancă, situaţie în care este realizată doar infracţiunea de furt, întrucât

acea persoană nu numai că nu era în măsură să opună rezistenţă, dar nici măcar nu putea fi

conştientă că este deposedată de bunul său.

Decizia a rămas definitivă prin nerecurare.167

Tâlhărie. Tentativă. Infracţiune consumată.

Pentru ca infracţiunea complexă de tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala sa

componentă, furtul, să se fi epuizat prin însuşirea bunului; dacă acţiunea de luare a bunului din

posesia sau detenţia altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenţa sa

adiacentă, întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie

tentativă la infracţiunea de tâlhărie.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie

prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a şi f C. pen., în urma schimbării încadrării

juridice din infracţiunea consumată de tâlhărie.

Instanţa a reţinut că, la 4 octombrie 2010, inculpatul a pătruns prin efracţie în locuinţa

părţii vătămate, căutând lucruri de valoare în sertare şi dulapuri, pentru a le fura. În timp ce

inculpatul se afla în apartament, a sosit acasă partea vătămată însoţită de o altă persoană.

Zgomotul produs de încercarea acestora de a descuia uşă a alertat pe inculpat care a voit

să iasă din locuinţa, dar persoanele de afară au blocat uşa pentru a nu permite inculpatului să

plece. În această situaţie partea vătămată a fost lovită de inculpat, suferind o fractură a piciorului.

167

Mariana Zarafiu, Diana Manole, Culegere de practica judiciara, Editura All Beck, Bucuresti 2002,pag.458

65

Apelul procurorului a fost admis şi s-a majorat pedeapsa; susţinerea din recurs că fapta

constituie infracţiune consumată de tâlhărie, iar nu tentativă, nu a fost primită. Recursul declarat

de procuror este întemeiat în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, dar critica referitoare la

încadrarea juridică a faptei nu este fondată.

În conformitate cu prevederile art. 20 alin. 1 C.pen., tentativa constă în punerea în

executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă.

Potrivit art. 211 alin. 1 din acelaşi cod, constituie infracţiunea de tâlhărie, furtul urmat

de întrebuinţarea de violenţă sau ameninţări pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea

urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Din examinarea acestor texte se constată că infracţiunea de tâlhărie este consumată când

executarea acţiunii principale, de furt, s-a consumat.

Când după întreruperea executării acţiunii principale de furt, rămasă în faza de

tentativă, făptuitorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea pentru asigurarea scăpării, fapta

constituie, în întregul său, tentativa la infracţiunea complexă de tâlhărie.

În cauză, aşa cum rezultă din probe, inculpatul, după ce a pătruns prin efracţie, în

scopul de a fura, în locuinţa persoanei vătămate şi a răvăşit lucrurile din casă în căutarea unor

valori, fără să-şi aproprie vreunul dintre bunuri, activitatea de executare a furtului fiind

întreruptă de apariţia părţii vătămate asupra căreia a exercitat violenţe pentru asigurarea scăpării

prin fugă, fapta a fost corect încadrată de instanţă ca tentativă la infracţiunea de tâlhărie.

Susţinerea din recursul procurorului, în sensul că prin mutarea unor lucruri de la locul

lor furtul s-ar fi consumat nu poate fi primită, de vreme ce, aşa cum s-a arătat, nici unul din

acestea nu a intrat în stăpânirea inculpatului.

Constatându-se că pedeapsa aplicată inculpatului este prea uşoară, recursul procurorului

a fost admis numai pentru acest motiv, dispunându-se majorarea pedepsei.168

Tâlhărie . Inculpat minor. Mustrare. Art.102 C. Pen. Pedeapsa.

Luarea măsurii educative a mustrării faţă de minorul în vârstă de 17 ani, cu rea

comportare, autor al unei tâlharii săvârşite ziua, în public, împreună cu un alt minor, nu

corespunde criteriilor menţionate în art. 100 alin.1 C. pen.

Reducerea, în apel, prin reţinerea de circumstanţe atenuante, a pedepsei închisorii

stabilite de prima instanţă la minimul prevăzut de lege coautorului de aceeaşi vârstă, care a mai

fost anterior condamnat la un an şi 6 luni închisoare, nu se justifică.

168

Vasile Calimachi Cartas, Tâlhăria. Practica judiciară 2009-2010, ed. Moroşan, 2011, pag. 46

66

Inculpaţii, minori în vârstă de 17 ani la data săvârşirii infracţiunii, au fost condamnaţi la

câte 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin.2

lit. c şi alin. 3 lit. a, cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.

Pentru unul dintre inculpaţi s-a revocat suspendarea condiţionată a executării unei

pedepse anterioare de un an şi 6 luni închisoare.

Instanţa a reţinut că, la 13 iunie 2002, pe stradă, inculpatul V.G. a smuls geanta de sub

braţ unei femei, aruncând-o imediat inculpatului D.V., după care au părăsit în grabă locul faptei

în direcţii diferite.

La strigătele părţii vătămate inculpatul D.V. a fost prins de trecători.

Apelurile declarate de inculpaţi au fost admise şi s-a aplicat inculpatului minor D.V.

măsura educativa a mustrării şi s-a redus la un an şi şase luni pedeapsa inculpatului V.G.

Recursul declarat de procurori este fondat.

Instanţa de apel, neacordând semnificaţia cuvenită unor împrejurări în care s-a comis

tâlhăria, pe un bulevard din capitală, în timpul zilei, la o oră de intensă circulaţie, pe baza unei

înţelegeri prealabile şi împărţirea rolurilor între inculpaţi, nu a evaluat corect gradul de pericol

social al faptei şi al inculpaţilor.

Sub acest aspect este de observat, aşa cum rezultă din rapoartele de anchetă socială

efectuate, că inculpatul D.V. a urmat cursurile şcolare un singur an, după care le-a abandonat iar

inculpatul V.G. nu are ocupaţie, anterior a mai fost condamnat şi vagabondează, îşi petrece

timpul pe stradă, în anturaje dubioase, având o comportare necorespunzătoare.

Este semnificativ şi faptul că în faţa instanţei inculpaţii au fost nesinceri în declaraţiile

lor.

În raport cu aceste considerente, se impune concluzia că soluţia pronunţată de prima

instanţă este temeinică şi legală, desfiinţarea ei în parte de instanţă de apel fiind nejustificată.

În consecinţă recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a

menţinut sentinţa pronunţată în cauză. 169

Omor deosebit de grav. Tâlhărie, tentativă. Intenţia de a ucide, agresiune săvârşită

de făptuitor pentru a-şi asigura scăparea.

Fapta persoanei surprinse asupra încercării de a săvârşi un furt dintr-o încăpere, de a

trage cu pistolul mitralieră asupra uşii prin care mai multe persoane încearcă să intre, rănind pe

una dintre acestea în picior, în scopul de a-şi asigura scăparea, constituie tentativă la infracţiunea

169

CSJ, s. pen.,decizia 2127/2003

67

de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. d, în concurs cu tentativă la infracţiunea de

tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1 C. pen., iar nu tentativă la infracţiune de furt calificat în

concurs cu infracţiunea de vătămare corporală gravă.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat

prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. 1 şi la art. 209 alin. 1 lit. g şi i, a infracţiunii de

vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. C. pen., precum şi a altor infracţiuni.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 15 ianuarie 1999, înarmat cu un pistol mitralieră,

inculpatul a pătruns prin efracţie într-un bar, cu intenţia de a fura; fiind surprins de mai multe

persoane care au venit la bar şi au blocat uşa, inculpatul a tras două focuri de armă în uşă,

ameninţând pe cei de afară că îi va omorî dacă nu pleacă.

Aceştia au împins în uşă, moment în care inculpatul a mai tras două focuri de armă,

unul dintre gloanţele care au străpuns uşa lovind în picior partea vătămată. Din raportul de

constatare medico-legal a rezultat că partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat intervenţie

chirurgicală şi i-au pus viaţa în pericol.

Împotriva sentinţei, rămasă definitiva prin retragerea apelului, s-a declarat recurs în

anulare, cu motivarea că încadrarea juridică dată faptelor săvârşite de inculpat este greşită.

Recursul în anulare este fondat.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, surprins asupra faptei, pentru a-

şi asigura scăparea, a tras patru focuri de armă asupra uşii în spatele căreia se aflau patru

persoane. Focurile de pistol mitralieră au lăsat în uşa urme la înălţimea de 100 şi de 87 cm de la

sol.

Având în vedere că inculpatul a tras repetat, cu o armă de foc, de la mică distanţă, ştiind

că în spatele uşii se aflau mai multe persoane, se impune concluzia că a prevăzut şi acceptat

posibilitatea ca fapta să aibă ca rezultat moartea unei persoane.

Aşa fiind, faptele întrunesc elementele tentativei la infracţiunile de omor calificat şi

deosebit de grav prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. i şi art. 176 lit. d şi de

tâlhărie prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. 1 C.pen.

În consecinţă recursul în anulare a fost admis, s-a casat hotărârea atacată şi s-a dispus

trimiterea cauzei la prima instanţă în vederea rejudecării, în cauză nefiind efectuată expertiza

psihiatrică obligatorie conform art. 117 alin. 1 C.pen.170

170

CSJ, s.pen,decizia 1304/2002

68

Tâlhărie. Violenţă.

Smulgerea unui obiect din mâna persoanei vătămate constituie un mod violent de

însuşire a bunului, deposedarea făcându-se prin folosirea forţei.

Prin sentinţa penală nr. 292 din 26 aprilie 2011 a Tribunalului Botoşani, inculpatul BM

a fost condamnat, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin.

1 lit. d şi e Cod penal.

Instanţa a reţinut că, la 10 octombrie 2010, inculpatul a smuls din mâna părţii vătămate

un telefon mobil. Partea vătămată a alertat pe doi martori care l-au urmărit pe inculpat şi l-au

imobilizat, predându-l apoi poliţiei.

Apelul inculpatului asupra sentinţei a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 347 din

13 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Inculpatul a declarat recurs, susţinând că fapta comisă întruneşte elementele constitutive

ale infracţiunii de furt, deoarece nu a exercitat violenţe împotriva părţii vătămate.

Recursul este nefondat.

Din probe rezultă că inculpatul a venit brusc, în fugă, din spatele părţii vătămate şi a

smuls telefonul pe care acesta îl avea în mână, rupând astfel, cu forţa contactul material pe care

partea vătămată îl avea cu bunul, ceea ce reprezintă o violentă în înţelesul art. 211 Cod penal.

Aşa fiind, în mod corect s-a reţinut că furtul a fost comis prin violenţă şi că fapta

întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.171

Tâlhărie. Lucruri sustrase din acelaşi patrimoniu. Violenţe asupra a două

persoane pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea. Încadrare juridică.

Unitatea sau pluralitatea de infracţiuni complexe de tâlhărie prevăzută în art. 211 C.

pen. este determinată de obiectul acţiunii principale, aceea de furt; ca atare, dacă sustragerea este

săvârşită dintr-un singur patrimoniu, există o unică infracţiune de tâlhărie, indiferent de numărul

persoanelor agresate de făptuitor pentru însuşirea lucrului sau pentru păstrarea bunului furat,

pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea.

Inculpatul a fost condamnat la două pedepse pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie

prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a, b şi f şi la două pedepse pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj

prevăzută în art. 239 alin. 1, 2 şi 3 C. pen.

171


69

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 31 decembrie 2008, inculpatul, împreună cu alţii, a

pătruns într-o locuinţă de unde au sustras diferite bunuri. Fiind surprinşi de organele de poliţie

inculpatul, încercând să-şi asigure scăparea, a lovit doi poliţişti.

Împotriva sentinţei inculpatul a declarat apel, cu motivarea, între altele, că s-a reţinut

greşit săvârşirea a doua infracţiuni de tâlhărie, întrucât prin acţiunea de sustragere a fost vizat un

singur patrimoniu.

Apelul declarat de inculpat a fost respins ca nefondat, cu motivarea că încadrarea

faptelor în două infracţiuni de tâlhărie este corectă, de vreme ce inculpatul, pentru a scăpa, a

lovit, succesiv, doi poliţişti care încercau să-l imobilizeze.

Prin recursul declarat, inculpatul a formulat aceeaşi critică privind încadrarea juridică a

faptelor.

Recursul este fondat.

Instanţele, reţinând în sarcina inculpatului săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie, cu

motivarea că pentru a-şi asigura scăparea a lovit doi lucrători de poliţie, au pronunţat hotărâri

greşite în drept.

Tâlhăria este o infracţiune complexă, din structura ei făcând parte, atât furtul,

componenta principală, cât şi actele de violenţă, care constituie componenta adiacentă. Prin

urmare, faptele de tâlhărie se raportează la numărul subiecţilor pasivi ai faptei de furt, şi nu la

numărul subiecţilor pasivi ai acţiunii adiacente de întrebuinţare de violente pentru a-şi asigura

scăparea.

Sub acest aspect recursul inculpatului a fost admis, s-au casat hotărârile atacate, s-a

schimbat încadrarea juridică şi s-a dispus condamnarea inculpatului pentru o singură infracţiune

de tâlhărie, în concurs cu două infracţiuni de ultraj reţinute corect în sarcina acestuia.172

Tâlhărie. Violenţa exercitată asupra a două persoane. Infracţiune unică.

Prin sentinţa penală nr. 47 din 19 martie 2010, Tribunalul Botoşani l-a condamnat pe

inculpat pentru săvârşirea a doua infracţiuni de tâlhărie, una prevăzută de art.211 al.2 lit.a C pen.

şi cealaltă prevăzută de art.211 alin. 2 lit.e C. pen.

S-a reţinut că inculpatul a sustras din căruţa părţii vătămate un sac cu zahăr, lovind-o

când a încercat să se opună, iar apoi, la intervenţia unei alte persoane, pentru a păstra bunul, a

lovit-o şi pe aceasta, fracturându-i trei dinţi.

172

CSJ, s.pen., decizia 4271/2009

70

Curtea de Apel Suceava a admis apelul şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor într-

o singură infracţiune de tâlhărie prevăzută de art.211 al.2 lit.e şi h C. pen.

Elementul material al tâlhăriei - infracţiune complexă - constă într-o acţiune

(principală) de furt şi o acţiune (adiacentă) de exercitare a violenţei, de ameninţare sau folosire a

altor mijloace de constrângere. Victima acţiunii principale este persoana deposedată de bun, iar

victimă a acţiunii adiacente poate fi atât posesorul bunului cât şi o altă persoană (sau, şi

posesorul bunului şi altă persoană - cum este cazul analizat). Fiind o infracţiune contra

patrimoniului (Titlul III din C. pen.) tâlhăria îmbraca forma unei singure infracţiuni ori de câte

ori s-a furat de la o singură persoană, chiar dacă pentru deposedare şi pentru păstrarea bunului

furat au fost agresate mai multe. 173

Tâlhărie. Agravanta prevăzută de art.211 alin. 3 c.pen. Condiţii de reţinere.

Lovirea cu un par aplicată de unul dintre infractori peste mâna poliţistului ceea ce a

declanşat descărcarea pistolului acestuia şi omorârea unui martor.

Fapta unuia dintre infractori urmăriţi pentru comiterea unor furturi, în care au fost prinşi

în flagrant ,de a lovi cu un păr peste mâna poliţistului în care acesta ţinea pistolul, ceea ce a

declanşat împuşcătura care s-a soldat cu moartea unui martor ocular, constituie infracţiunea de

tâlhărie, în agravanta prevăzută de art.211 alin.2 C. pen.

În fapt,o echipă de control din care făcea parte şi un poliţist a surprins pe făptuitor în

momentul în care furau fructe din livada unei ferme.

Unul dintre făptuitori a lovit cu părul peste mâna poliţistului în care aceasta avea

pistolul, ceea ce a declanşat o împuşcătură fiind ucis un martor ocular.174

Tâlhărie. Forma agravată. Comiterea infracţiunii de trei persoane.

Inaplicabilitatea şi art.75 alin.1 lit.a Cod Penal.

În cazul săvârşirii tâlhăriei de către trei persoane împreună, fapta se încadrează în

prevederile art.211 alin.2 lit.a C. Pen, aşa încât nu mai sunt aplicabile şi prevederile art.75 alin.1

lit.a C. Pen.( care se referă la circumstanţa agravantă legală a săvârşirii faptei de 3 sau mai multe

persoane împreună ), circumstanţa agravantă prevăzută de acest text fiind surprinsă în formă

agravată a tâlhăriei prevăzută de art.211 alin.1 lit.a C. Pen. 175

173

Vasile Calimachi Cartas, Tâlhăria. Practica judiciară 2009-2010, ed. Moroşan, 2011, pag. 89 174

C.S.J. s.pen., decizia nr.431 din 21 februarie 1995 175

C.S.J., s.pen., decizia nr.3525 din 21 septembrie 2008

71

Tâlhărie. Infracţiune consumată. Concurs de infracţiuni. Diferenţiere.

Potrivit art.41 alin.2 C. pen., infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte, la

diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă,

fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Rezultă, deci, că pentru a se reţine existenta infracţiunilor continuate este necesar, între

altele, că, pe de o parte, în momentul rezoluţiei unice inculpatul să-şi fi reprezentat, în întregul

ei, activitatea infracţională pe care o va desfăşura, iar, pe de altă parte, toate acţiunile repetate să

prezinte, fiecare, conţinutul aceleaşi infracţiuni.

În speţă, inculpatul a comis patru fapte de tâlhărie, în condiţii conjuncturale prielnice,

asupra a patru părţi vătămate diferite, bunurile sustrase constituind patrimoniul disintinct al

fiecăreia dintre ele.

Ca urmare, inculpatul nu a avut o reprezentare iniţială a acţiunilor succesive, el

acţionând spontan, în împrejurări diferite, astfel încât faptele sale constituie o pluralitate de

infracţiuni, fiind comise în condiţiile concursului.176

Tâlhărie. Tâlhărie calificată. Săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane

împreună. Condiţii de reţinere. Participaţie.

Pentru a fi aplicabilă agravanta prevăzută de art.211 alin.2 lit. a C. Pen ( săvârşirea

faptei de două sau mai multe persoane împreună ) este necesar ca tâlhăria să fie săvârşită de

două sau mai multe persoane împreună în condiţiile participaţiei. Simpla prezenţă a unor

persoane la locul faptei, care îl însoţesc pe făptuitor, fără să comită vreun act de participaţie nu

are semnificaţie sub acest aspect.

În speţă, inculpatul care era însoţit de două persoane a acostat partea vătămată pe

stradă, a lovit-o cu pumnii şi picioarele şi i-a sustras bicicleta. Persoanele care îl însoţeau pe

inculpat şi care au văzut cele petrecute nu au contribuit cu nimic la activitatea infracţională a

inculpatului.

În mod greşit însă instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de tâlhărie,

reţinând agravanta prevăzută de art.211 alin.2 lit.a C. Pen, deşi pentru a-şi găsi aplicarea acest

text era necesar ca tâlhăria să fi fost săvârşită de două sau mai multe persoane "împreună",

176

C.S.J., s.pen., decizia nr.2226 din 2 iunie 2009

72

simpla prezenţă a mai multor persoane la locul faptei nerealizând condiţiile pentru reţinerea

acestei agravante.177

Tâlhărie. Condiţii de reţinere. Lipsa intenţiei de a folosi violenţa în scopul însuşirii

bunurilor victimei.

În cazul în care făptuitorul loveşte persoana vătămată ca urmare a unor neînţelegeri

anterioare, după care îşi însuşeşte un obiect al acesteia căzut pe jos în cursul agresiunii, nu

constituie infracţiunea de tâlhărie pentru că întrebuinţarea violenţei nu s-a făcut în scopul

sustragerii bunului, ci din răzbunare.

Ca atare, încadrarea juridică a celor două fapte distincte ale inculpatului este în

infracţiunea de vătămare corporală şi furt.178

Tâlhărie. Săvârşire de două sau mai multe persoane. Lipsa de relevanţă juridică a

participării unei persoane iresponsabile.

Cerinţa prevăzută de art.211 alin.2 lit.a C. pen, prin săvârşirea infracţiunii ,,de două sau

mai multe persoane impreună'' este îndeplinită şi în cazul în care una dintre cele două persoane

participante la comiterea infracţiunii nu are discernământ.

Dispoziţia legii vizând agravarea pedepsei în cazul persoanelor care acţionează

împreună, pentru a intimida mai uşor şi a micşora posibilitatea victimei de a se apăra împotriva

acţiunii de deposedare, nu poate fi limitată de lipsa de discernământ a unuia dintre participanţi

cât timp textul de lege nu face nici o distincţie în această privinţă. De aceea, făptuitorului care a

acţionat cu discernământ îi este aplicabilă agravanta prevăzută de art.211 alin.2 lit.a C. pen şi

atunci când cea de-a doua persoană participantă la infracţiunea de tâlhărie, este lipsită de

discernământ.179

Tâlhărie. Infracţiune unică complexă care absoarbe şi infracţiunea de distrugere.

Degradarea îmbrăcămintei persoanei vătămate, ca urmare a violenţelor exercitate contra

ei de inculpat în încercarea de a-şi asigura scăparea, constituie infracţiunea complexă de tâlhărie,

în care fapta de distrugere este absorbită intrând în conţinutul infracţiunii de tâlhărie.

177

C.S.J., s.pen., decizia nr.2603 din 12 iunie 2009 178

C.S.J., s.pen.,decizia nr.642 din 8 februarie 2010 179

CS.J.,s.pen., decizia nr.81 din 15 ianuarie 2007

73

În fapt, inculpatul a sustras dintr-un autoturism suma de 500 lei, încercând să fugă de la

locul faptei. Partea vătămată a încercat să-l oprească, însă inculpatul a lovit-o şi i-a rupt haina de

blană cu care era îmbrăcată.

Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat atât pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea

de tâlhărie, prevăzută de art.20 raportat la art.211 alin.2 lit. a, b şi e, cât şi pentru infracţiunea de

distrugere prevăzută de art.217 alin.1 C. Pen.

Instanţa de apel a schimbat încadrarea juridică, reţinând doar tentativa la infracţiunea de

tâlhărie.

Inculpatul a declarat recurs cerând, la rândul său, schimbarea încadrării juridice a faptei

pe care a comis-o în infracţiunea de distrugere.

Recursul nu este fondat întrucât ruperea hăinii de blană a victimei s-a produs în

momentul în care inculpatul, în pericol de a fi prins, a încercat să-şi asigure scăparea aşa încât

infracţiunea de distrugere comisă cu acest prilej a fost absorbită.180

Tâlhărie. Violenţe. Fapta săvârşită de o persoană având asupra sa o substanţă

paralizantă. Furt. Tentativă.

Fapta de a sustrage bunuri dintr-o locuinţă, făptuitorul fiind surprins în momentul în

care încerca să părăsească locul, având asupra sa bunurile părţii vătămate, şi utilizarea de către

acesta a unui spray paralizant pentru a-şi asigura scăparea, întruneşte elementele constitutive ale

infracţiunii de tâlhărie săvârşită de o persoană având asupra sa o substanţă paralizantă, iar nu ale

tentativei la infracţiunea de furt calificat.

Prin sentinţa penală nr. 636 din 14 iulie 2010, Judecătoria Oneşti a condamnat pe

inculpatul U.C. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20

raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen.Instanţa a reţinut că, în noaptea

de 8 iunie 2010, inculpatul a pătruns prin escaladare în apartamentul părţii vătămate. Intrând în

locuinţă, partea vătămată a surprins pe inculpat în timp ce se îndrepta spre uşă, cu o geantă de

voiaj în care adunase mai multe bunuri.Pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a pulverizat spre

partea vătămată din conţinutul unui spray paralizant.

Apelul şi recursul inculpatului, prin care a solicitat reducerea pedepsei şi aplicarea

prevederilor art. 81 C. pen., au fost respinse.

180


74

Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la încadrarea juridică dată faptei în

prevederile art. 20 raportat la art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen., în loc de art.

211 alin. (21) lit. b) C. pen., este fondat.

Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, în momentul surprinderii sale în

apartament, inculpatul avea asupra sa o geantă de voiaj cu bunuri sustrase şi se pregătea să

părăsească locuinţa.

În acest stadiu al executării elementul material al laturii obiective a infracţiunii de furt

este realizat, inculpatul reuşind să deposedeze partea vătămată de bunuri însuşindu-le.

Aşa fiind, fapta inculpatului, până în momentul surprinderii sale, realizează conţinutul

infracţiunii consumate de furt.

Din aceleaşi probe rezultă că, pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a pulverizat o

substanţă paralizantă asupra părţii vătămate, în scopul de a scăpa şi de a păstra bunurile furate.

Aceste acte de constrângere, în formă violenţei, se află în legătură directă cu acţiunea de

furt, realizând astfel conţinutul infracţiunii complexe de tâlhărie.

Folosindu-se în realizarea actelor de violenţă de o substanţă cu efect paralizant, în cauză

sunt incidente prevederile art. 211 alin. (21) lit. b) C. pen. privind tâlhăria săvârşită de o

persoană având asupra sa o asemenea substanţă.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi s-a dispus schimbarea încadrării

juridice din tentativa la infracţiunea de furt calificat, în aceea de tâlhărie prevăzută în art. 211

alin. (21) lit. b) C. pen.181

Tâlhărie. Violare de domiciliu. Concurs de infracţiuni. Infracţiune complexă.

Diferenţiere.

Potrivit art.41 alin. 3din C. Pen, infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră,

ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o

faptă prevăzută de legea penală.

Aceasta înseamnă că infracţiunea absolută în conţinutul infracţiunii complexe ca

element sau circumstanţă agravantă, trebuie să fie indicată, în mod expres, în norma de drept

incriminatoare. Ori, în comformitate cu art.211 alin.2 lit. f din C.Pen, infracţiunea de tâlhărie

este agravată ,,dacă s-a săvârşit într-o locuinţă sau dependinţele acesteia''.

181


75

În consecinţă,tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia nu constituie

infracţiunile de violare de domiciliu şi de tâlhărie calificată aflate în concurs, ci o singură

infracţiune complexă prevăzută de art.211 alin.2 lit .f C. Pen.182

Tâlhărie. Complicitate. Contribuţie morală.

Participarea la plănuirea infracţiunii, sfătuirea unuia din participanţi în lagatură cu

atragerea părţii vătămate la locul unde a fost agresată şi participarea la folosul realizat prin

săvârşirea tâlhăriei constituie elementele ce caracterizează complicitatea prin contribuţie morală

la fapta prevăzută de legea penală.

În speţă, inculpatul a căzut de acord cu ceilalţi făptuitori să urmărească partea vătămată,

pentru a-i lua prin violenţă diferite bunuri, în acest scop el a şi îndemnat pe unul dintre

participanţi la comiterea infracţiunii de tâlhărie (o femeie) să determine partea vătămată să

urmeze cu maşina să un anumit traseu, pentru ca aceasta să poată fi blocată, atacată şi jefuită la

locul stabilit.

Dar, întrucât inculaptul se afla în stare de ebrietate nu a participat efectiv la comiterea

sustragerii bunurilor prin violenţă, însă a participat la împărţirea folosului realizat prin

infracţiune.

În drept, conform art.26 teza I din C. pen este complice persoana care, cu intenţie,

înlesneşte sau ajuta ,,în orice mod'' la săvârşire aunei fapte prevăzute de legea penală, contribuţia

complicelui putând, aşadar, să fie materială sau morală, aceasta din urmă caracterizându-se prin

faptul că efectele sale vizează psihicul autorului (autorilor) direct prin întărirea sau întreţinerea

intenţiei de a comite fapta prevăzută de legea penală.

Deci, împrejurarea ca inculpatul nu a participat efectiv la comiterea sustragerii

bunurilor prin violenţă, neavând o contribuţie materială la tâlhărie, nu înlătură calitatea sa de

complice moral, el înlesnind realizarea faptei prin întărirea şi întreţinerea hotărârii celorlalţi de a

săvârşi infracţiunea.183

Tâlhărie. Furt. Criterii dinstictive. Deposedarea victimei prin ameninţare.

Deposedarea victimei prin ameninţare, fără să se fi exercitat acte de violenţă efective,

constituie o modalitate de realizare, pe lângă acţiunea de însuşire, a celeilalte componente a

laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie .Ca urmare, fapta inculpatului de a determina pe

182

C.S.J., s.pen.,decizia nr.2494 din 17 iunie 2004 183


76

victima, prin ameninţare, să-i dea un bun mobil, pe care apoi şi-l însuşeşte, întruneşte elementele

contitutive ale infracţiunii de tâlhărie .

În speţă, inculpatul a ameninţat pe victima că-i va aplica o lovitură de cuţit dacă nu-i va

da lănţişorul de aur pe care aceasta îl avea la gât .

Această atitudine brutală a inculpatului, care a silit voinţa victimei, constituie în mod

evident o ameninţare în accepţiunea prevederilor art.211 alin.1 C.pen., aptă să întregească latura

obiectivă a infracţiunii de tâlhărie.184

Tâlhărie. Moartea victimei. Diferenţiere în raport cu infracţiunea de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte.

Fapta inculpatului de a lovi pe victimă în momentul surprinderii sale sustrăgând bani

din patrimoniul acesteia urmată de decesul victimei, constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută

de art.211 alin.3 C. pen, iar nu infracţiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte

prevăzută de art.183 C. pen, deoarece o atare faptă, cu caracter complex, este îndreptată atât

contra patrimoniului, cât şi împotriva persoanei, iar nu doar contra persoanei.185

Tâlhărie. Infracţiune consumată. Concurs de infracţiuni. Diferenţiere.

Potrivit art.41 alin.2 C. pen., infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte, la

diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă,

fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Rezultă, deci, că pentru a se reţine existenţa infracţiunilor continuate este necesar, între

altele, ca, pe de o parte, în momentul rezoluţiei unice inculpatul să-şi fi reprezentat, în întregul

ei, activitatea infracţională pe care o va desfăşura, iar, pe de altă parte, toate acţiunile repetate să

prezinte, fiecare, conţinutul aceleaşi infracţiuni.

În speţă, inculpatul a comis patru fapte de tâlhărie, în condiţii conjuncturale prielnice,

asupra a patru părţi vătămate diferite, bunurile sustrase constituind patrimoniul disintinct al

fiecăreia dintre ele.

Ca urmare, inculpatul nu a avut o reprezentare iniţială a acţiunilor succesive, el

acţionând spontan, în împrejurări diferite, astfel încât faptele sale constituie o pluralitate de

infracţiuni, fiind comise în condiţiile concursului.186

184

C.S.J., s.pen., decizia nr.1018 din 17 martie 2009 185

C.S.J., s.pen. decizia nr.1169 din 25 martie 2009 186

C.S.J., s.pen., decizia nr.2226 din 2 iunie 2009

77

Un singur patrimoniu şi mai multe persoane agresate.

În cazul în care pentru însuşirea unor bunuri din acelaşi patrimoniu făptuitorul

săvârşeşte acte de violenţă asupra mai multor persoane, subzistă o singură infracţiune de tâlhărie,

iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs, în raport cu numărul persoanelor vătămate.

Prin sentinţa penală nr. 662 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, Secţia I

penală, a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie prevăzute în art.

211 alin. 2 lit. a,b,d,e şi alin. 3 C. pen., respectiv a complicităţii la această infracţiune.

Instanţa a reţinut că, la 3 februarie 2008, părţile vătămate TM şi PO s-au deplasat la

casieria centrală a societăţii “A TV” pentru a depune încasările din acea zi, în suma de 15.600

lei.

În timp ce urcau scările imobilului au fost atacaţi de inculpaţi cu jet de spray paralizant

în zona feţei şi lovituri cu corpuri contondente, cauzându-li-se vătămări vindecabile în 7-8,

respective 5-7 zile.

Prin decizia nr. 232 din 3 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, a

admis apelurile declarate de procuror şi de inculpaţi, înlăturând din încadrarea juridică

prevederile art. 211 alin. 3 C. pen. şi modificând pedepsele.

Împotriva acestei decizii procurorul şi inculpaţii au declarat recurs, cu motivarea, între

altele, că încadrarea juridică dată faptei este greşită.

Recursurile sunt fondate.

Din textul de lege care incriminează şi defineşte infracţiunea de tâlhărie ca infracţiune

complexă, rezultă că aceasta se constituie din acţiunea principală, furtul, care este acţiunea scop,

şi acţiunea secundară, violenţa, care este acţiunea mijloc.

Ca atare, infracţiunea de tâlhărie este determinată de numărul patrimoniilor din care au

fost sustrase bunurile însuşite fără drept de către făptuitori, iar nu de numărul subiecţilor pasivi

asupra cărora s-au exercitat violentele pentru însuşirea sau păstrarea bunurilor.

Instanţele au reţinut corect că inculpaţii au lovit două părţi vătămate, însă acţiunea

principală, cea de furt, care intră in compunerea laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie a fost

îndreptată împotriva unui singur patrimoniu, cel al părţii civile “SC A TV”.

Prin urmare, greşit s-a dispus condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea a doua

infracţiuni de tâlhărie în concurs.

78

În consecinţă, recursurile au fost admise, s-au casat hotărârile atacate şi s-a dispus

schimbarea încadrării într-o singură infracţiune de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a,b,d,

şi e C. pen.187

Tâlhărie. Elemente constitutive.

Prin sentinţa penală nr. 1018 din 5.11.2001, Judecătoria Suceava l-a condamnat pe

inculpat pentru trei infracţiuni de tâlhărie, prevăzute de art.211 al.1 lit.e C.pen. Sentinţa a rămas

definitiva prin respingerea căilor de atac (decizia penală nr.23 din 14.01.2002 a Tribunalului

Suceava şi decizia penală nr.194 din 18.03.2002 a Curţii de Apel Suceava).

Instanţele au reţinut că inculpatul a acostat în mod repetat trei tinere, în locuri mai puţin

circulate, şi le-a cerut să întreţină cu el relaţii sexuale.

Cu insistenţă, inculpatul le ţinea de braţ şi le săruta, afirmând că nu le va lăsa fără a

avea cu ele raporturi intime. Pentru a scăpa, fetele au promis, formal, că vor veni a doua zi la

întâlnire, iar inculpatul le-a cerut drept garanţie inelele şi cerceii.

Părţile vătămate au anunţat poliţia, iar una din ele a venit a doua zi la întâlnire,

supravegheată discret de poliţişti.

Inculpatul nu s-a prezentat, iar după ce a fost descoperit a recunoscut că a vândut

bijuteriile chiar în ziua în care le-a primit de la părţile vătămate.

Prin urmare, deposedarea părţilor vătămate s-a făcut fără consimţământul acestora (ele

fiind încredinţate de făptuitor că vor primi bunurile a doua zi), scopul urmărit de inculpat a fost

acela de a-şi însuşi pe nedrept bijuteriile (dovada că le-a vândut în aceeaşi zi), elemente

constitutive ale infracţiunii de furt. Părţile vătămate s-au simţit ameninţate că nu vor scăpa

neviolate dacă nu predau bijuteriile, fapta, în ansamblu, constituind infracţiunea de tâlhărie.

Apărarea inculpatului, conform căreia fapta sa ar constitui infracţiunea de şantaj, a fost

înlăturată.

Ceea ce caracterizează infracţiunea de şantaj prevăzută de art.194 al.1 C.pen.,

deosebind-o de cea de tâlhărie, este faptul că infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea

în scopul obţinerii ulterioare a unei sume de bani sau a altor valori.

Infracţiunea de tâlhărie, dimpotrivă, este caracterizată prin simultaneitatea violenţei sau

ameninţării cu deposedarea victimei. 188

187

Vasile Calimachi Cartas, Tâlhăria. Practica judiciară 2009-2010, ed. Moroşan, 2011, pag. 44-45 188

Mariana Zarafiu, Diana Manole, Culegere de practică judiciară, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag.459

79

Omor deosebit de grav. Tâlhărie. Concurs.

În fapt, inculpatul a lovit victima cu o scândură în regiunea capului, provocându-i

moartea, după care i-a sustras din buzunar suma de 400 lei.

Prima instanţă a reţinut săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi cea de

tâlhărie.

Instanţă de apel a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunile de omor

deosebit de grav şi tâlhărie, într-o singură infracţiune de omor deosebit de grav, prevăzută de

art.176 lit.d C. pen.

Recursul declarat de procuror este fondat. Potrivit art.176 lit.d C. pen. constituie omor

deosebit de grav, omorul comis pentru săvârşirea sau ascunderea unei tâlharii sau piraterii.

Agravanta are în vedere săvârşirea unui omor pentru a înlesni comiterea unei tâlharii, ori pentru

a ascunde o asemenea faptă.

În speţă, scopul urmărit de inculpat prin săvârşirea actelor de agresiune fiind însuşirea

unei sume de bani aparţinând victimei, ceea ce în fapt s-a şi produs, el se face vinovat de

săvârşirea a două infracţiuni şi anume aceea de omor deosebit de grav, prevăzut de art.176 lit.d

C. pen şi de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.1 C. pen., aflate în concurs real.189

Tâlhărie. Furt. Încadrare juridică.

Agresarea poliţistului în timpul exercitării funcţiunii şi în legătură cu actele îndeplinite

de el, urmată de însuşirea unor lucruri aparţinând acestuia, căzute pe jos în timpul agresiunii, nu

constituie infracţiunea de tâlhărie, ci aceea de furt, din lipsa intenţiei de folosire a violenţei în

scopul săvârşirii sustragerii.

Prin sentinţa penală nr. 44 din 12 februarie 2004, Tribunalul Bihor a condamnat pe

inculpaţii T.T. şi C.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (2) şi

(3) C. pen. şi de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.

Instanţa a reţinut că, la 20 august 2003, în timp ce partea vătămată H.O., poliţist aflat în

misiune, efectua controlul unui autoturism, a fost insultat şi lovit de inculpaţi până la pierderea

cunoştinţei. În continuare inculpaţii, văzând staţia de emisie-recepţie şi o pereche de cătuşe,

aparţinând părţii vătămate, ce căzuseră pe drum, le-au însuşit şi apoi le-au aruncat.

Curtea de Apel Oradea a respins apelurile inculpaţilor.

189

C.S.J., s.pen., decizia nr 258 din 7 februarie 2008

80

Recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate, încadrarea juridică dată faptei de

sustragere în prevederile art. 211 C. pen. fiind greşită.

Aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, după încetarea actelor de violenţă

inculpatul C.M., văzând staţia şi cătuşele pe jos, le-a luat şi le-a dat inculpatului T.T., după care

au părăsit locul faptei.

În raport cu această stare de fapt, se constată că actele de violenţă nu realizează acţiunea

adiacentă din conţinutul elementului material al laturii obiective a infracţiunii complexe de

tâlhărie, acestea nefiind săvârşite pentru comiterea furtului, ci în legătură cu exercitarea funcţiei

de poliţist de către partea vătămată.

Hotărârea de a însuşi lucrurile menţionate aparţinând acesteia a fost luată de inculpaţi

ulterior săvârşirii actelor de violenţă, în momentul în care, voind să părăsească locul faptei, le-au

văzut căzute pe drum.

Aşa fiind, încadrarea corectă a acestei fapte în drept este aceea de furt calificat

prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen., text de lege în baza căruia,

după admiterea recursurilor şi casarea hotărârilor atacate, s-a dispus condamnarea inculpaţilor.190

Tâlhăria. Agravanta săvârşirii în mod public. Drumul dintre două sate.

Drumul dintre două sate fiind un loc care, prin destinaţie, este întotdeauna accesibil

publicului, constituie loc public în accepţiunea art.152 lit.a C.Pen. Ca urmare, fapta de tâlhărie

săvârşită pe un astfel de drum trebuie încadrată în art.211 alin.2 lit.e C.pen, iar nu în art.211

alin.1 C. pen. 191

Tâlhărie. Tentativă. Infracţiune consumată. Distincţie.

Smulgerea unui lanţ de la gâtul părţii vătămate constituie infracţiunea de tâlhărie în

formă consumată, iar nu tentativă la infracţiunea de tâlhărie, deoarece furtul, care constituie

acţiunea principală a infracţiunii de tâlhărie, s-a consumat în momentul în care inculpatul a

smuls lanţul de la gâtul părţii vătămate, chiar dacă bunurile sustrase nu au fost găsite asupra

inculpatului, ci pe caldarâm, la locul săvârşirii faptei.

Prin sentinţa nr. 746 din 27 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a

condamnat pe inculpatul F.I., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în

art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.

190

I.C.C.J., s. pen.,decizia nr. 3307 din 16 iunie 2004 191

C.S.J., s.pen.decizia nr.1772 din 6 mai 1999

81

Instanţa a reţinut că, la 28 mai 2009, în jurul orelor 11, în timp ce partea vătămată se

deplasa pe o alee, inculpatul a imobilizat-o şi i-a smuls de la gât un lanţ din aur pe care se aflau

şi alte bijuterii din aur şi argint. La strigătele părţii vătămate, inculpatul a fost imobilizat de un

martor, fiind reţinut până la sosirea organelor de poliţie, iar bijuteriile smulse de la gâtul părţii

vătămate au fost găsite pe caldarâm şi recuperate de aceasta.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 545 din 22 iulie 2010, a

admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat cu aplicarea pedepsei complementare a

interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. numai pe lângă pedeapsa aplicată

pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

Recursul declarat de inculpat, prin care s-a cerut schimbarea încadrării juridice în

tentativă la infracţiunea de tâlhărie, este nefondat.

Fapta săvârşită de inculpat constituie infracţiunea de tâlhărie în formă consumată, iar nu

tentativă la această infracţiune, întrucât furtul, care constituie acţiunea principală a infracţiunii de

tâlhărie, s-a consumat în momentul în care inculpatul a smuls lanţul de la gâtul părţii vătămate.

Împrejurarea că lucrurile sustrase au fost găsite căzute, la locul săvârşirii faptei, iar nu asupra

inculpatului, este lipsită de relevanţă juridică pentru încadrarea juridică a faptei, deoarece

aruncarea bunurilor sustrase este o activitate ulterioară consumării furtului.

Prin urmare, furtul nu a rămas în fază de tentativă, ci s-a consumat în momentul în care

lanţul a fost smuls de la gâtul părţii vătămate, iar prin smulgerea lanţului, care constituie un act

de violenţă, s-a realizat şi acţiunea adiacentă a infracţiunii de tâlhăriei.

Încadrarea juridică dată faptei fiind corectă, recursul a fost respins.192

Tâlhărie. Tăinuire. Diferenţiere.

Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie nu are relevanţă dacă inculpatul a urmărit

deposedarea victimei de un anumit bun mai înainte de exercitarea violenţei sau dacă urmărirea

realizării acestui scop a intervenit în timpul folosirii violenţelor pentru realizarea acestei

finalităţi, cum este aceea de a o bate pe victimă. Participarea unui inculpat la lovirea şi

imobilizarea victimei, concomitent cu deposedarea acesteia de bani de către un alt făptuitor,

urmată de primirea unei părţi din banii sustraşi, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu

infracţiunea de tăinure de bunuri.

Pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii de tăinuire, este necesar ca inculpatul să nu

participe în nici un mod la săvârşirea infracţiunii, ci doar să primească sau să înlesnească

192


82

valorificarea unui bun, cunoscând că provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,

dacă pentru aceasta a urmărit să obţină un folos material .Ori, participând activ la săvârşirea

faptei ce a avut ca urmare deposedarea victimei, prin violenţă, inculpatul a comis fapte care intră

în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie. Astfel, acţiunea sa de a lovi şi a imobiliza

pe victimă se completează reciproc cu activităţile celorlalţi făptuitori, al căror rezultat final a

condus la deposedarea victimei de suma de bani care a fost împărţită între toţi participanţii.193

Tâlhărie. Furt. Elemente de distincţie. Legătura subiectivă între lovire şi

deposedare de bunuri.

Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, care se săvârşeşte numai cu intenţie directă,

este necesar ca această formă de vinovăţie să fie prezentă atât în acţiunea principală, de furt, cât

şi în cea adiacentă, de exercitare de violenţe sau ameninţări, pentru a pune victima în stare de

inconştienţă sau în neputinţa de a se apăra .

În cazul în care, prin lovirea victimei, inculpatul nu a urmărit deposedarea acesteia de

bunuri, ci răzbunarea sau alte asemenea scopuri, iar hotărârea de a-i sustrage un anumit bun a

survenit ulterior, după ce a căzut, cele două acţiuni ale sale neavând legătură subiectivă între ele

costituie infracţiuni distincte care urmează a fi încadrate în infracţiunile de lovire şi, respectiv, de

furt.

În fapt, inculpatul a lovit pe victimă nu în scopul de a-i sustrage vreun bun, ci pentru că

a considerat-o pe aceasta implicată în desfacerea contractului său de muncă şi numai după ce

aceasta a căzut la pământ i-a luat haina insuşindu-şi-o.

Ca urmare, fapta inculpatului de a lovi pe victimă constituie infracţiunea de lovire, iar

fapta de a lua haina acesteia în scopul de a şi-o însuşi pe nedrept costituie infracţiunea de furt.194

193

C.S.J., s.pen.,decizia nr.336 din 4 februarie 2011 194

CS.J., s.pen., decizia nr.104 din 19 ianuarie 2011

83

Concluzii

În societate există, după cum bine se ştie, numeroase reguli care disciplinează viaţa în

comun şi diferitele activităţi care se desfaşoară în jurul nostru. Încălcarea acestora nu prezintă

însă, acelaşi grad de pericol, sau, cum ar spune Racine, “sunt felurimi de trepte, şi-n cinste, şi-n

păcat”.

Unele dintre ele reprezintă abateri de o mai mică însemnătate, cum ar fi cele

disciplinare, convenţionale, sau de la regulile de politeţe, ori de la un regulament sportiv, etc.

Despre infracţiuni nu se poate vorbi decât atunci când ne referim la cele mai grave

incălcări, iar infractor nu devine decât persoana care a săvârşit o faptă cu adevarat periculoasă în

societate, dupa cum am observat pe parcursul acestei lucrări.

Legea îngrădeşte voinţa absolută a individului. Este oare nevoie de anumite prescripţii,

începând de la regulile de bună purtare şi pană la normele penale, pentru a ingrădi pe individ,

împiedicându-l să-şi manifeste voinţa în mod absolut liber în relaţiile sociale?

În decursul timpului s-au dat diverse explicaţii în ceea ce priveşte infracţiunile. S-a

crezut multă vreme că inclinaţiile spre infracţiune sunt consecinţa păcatului originar (de

exemplu, în concepţia teologică); alţii (de pildă, J.J.Rousseau) au dat vina pe întreaga societate,

susţinând că omul se naşte bun de la natură dar societatea îl îndeamnă spre infracţiune.

Cercetările mai noi, deşi nu inlătură posibilitatea existenţei anumitor deformaţii

biologice care limitează capacitatea omului de a-şi stăpâni pornirile antisociale, consideră că

ceea ce determină săvârşirea de infracţiuni sunt condiţiile economice şi sociale.

Când ne referim la infracţiunile determinate (intr-o oarecare măsură) de condiţiile

economice şi sociale, trebuie să avem în vedere în special, infracţiunile ce se comit contra

patrimoniului: furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea,

delapidarea etc.

Într-o societate cu ascuţite contradicţii de clasă, unde prăpastia dintre bogaţi şi săraci

este tot mai accentuată, unde o parte importantă a populaţiei cunoaşte neliniştea şi nesiguranţă,

mizeria, şomajul şi lipsa de cultură, se creează un teren propice pentru tot felul de excese, de

manifestări antisociale. La aceasta se adaugă şi goana oarbă după caştig.

Am observat, aşadar, că o infracţiune gravă contra proprietăţii este tâlhăria. Comite

această infracţiune acela care, de pildă, văzând că victima se împotriveşte încercării infractorului

de a-i sustrage geantă, o loveşte sau o tranteşte la pământ, după care fuge cu obiectul sustras ,

sau hoţul care, văzând că păgubaşul îl urmareşte, şi este gata să-l prindă, se intoarce şi îl loveşte,

reuşind să dispară cu lucrul furat. Tot tâlhărie este şi fapta hoţului care leagă mai întâi victima, o

84

imobilizează sau îi administrează un narcotic spre a putea să o jefuiască mai bine ori o leagă

după ce i-a furat tot din casă, spre a o împiedica să ceară imediat ajutor.

Tâlhăria constituie deci o încălcare nu numai a proprietăţii, dar şi o gravă atingere adusă

integritaţii corporale a omului.

85

Bibliografie

1. Legislaţie

Constituţia României din 1991 (modificată in 2003)

Codul Penal publicat in Buletinul Oficial nr. 79 – 79 bis din 21 iunie 1968 , republicat

in Buletinul Oficial nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 si republicat in Monitorul Oficial nr. 65 din 16

aprilie 1997

Codul de Procedura Penala publicat in Buletinul Oficial nr. 145-146 din 12 noiembrie

1968 si republicat in Buletinul Oficial nr. 58-59 din 26 aprilie 1973 si in Monitorul Oficial nr. 78

din 30 aprilie 1997

Noul Cod penal prevazut în Legea nr. 286/2009

2. Tratate. Cursuri. Monografii

Antoniu George, C. Bulai, S. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Editura ştiinţifică şi

enciclopedica, Bucureşti 1976

Antoniu George, Marin Popa, Ştefan Danes, Codul penal pe înţelesul tuturor, Editura

politică, Bucureşti, 1988

Bulai Costică, Filipaș Avram, Mitrache Cristian, Drept penal român - Curs selectiv

pentru licență, Editura Press Mihaela S.R.L., București, 1997, pag. 373

Cantacuzino Matei, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Româneasca, Bucureşti,

1921

Cranguş Ion, Niţu Adrian, Dragomir Ilie - Drept Penal (culegere de lecţii), Editura

MAI, 2006

Diaconescu Gheorghe, Drept penal - partea speciala, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2003

Dongoroz Vintilă, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stanoiu, Iosif Fodor, Nicoleta

Iliescu, Constantin Bulai, Victor Roşca, ''Explicaţii teoretice ale Codului penal roman'', vol. III,

Ediţia a II-a, Editura Academiei Romane, Editura All Beck, Bucureşti, 2003,

Dongoroz Vintilă, Gh. Danga, Siegfried Kahane, D. Lucinescu, A. Nemes, M.

Popovici, P. Sarbulescu, V. Stoican, "Noul Cod Penal si Codul penal anterior prezentare

comparativa'', Editura Politica, Bucureşti 1968

Dobrinoiu Vasile, Drept penal - partea speciala, Vol. I, Editura Lumina Lex Bucureşti

2004

Dobrinoiu Vasile, Traian Dima, "Drept penal", Editura Lumina Lex, 2002, pag. 412

http://library.univ-danubius.ro:8080/toread/opac/publisher/1129

86

Gheorghiu - Bradet Ion, Drept penal roman - partea speciala, Vol. I, Editura Europa

Nova, Bucureşti, 1994

Hotca Mihai Adrian, Noul Cod Penal si Codul Penal anterior. Aspecte diferenţiale si

tranzitorii, Editura Editas, Bucureşti, 2004

Hotca Mihai Adrian, Codul penal: Comentarii şi explicaţii, editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2007

Îndrumar legislativ, vol. VI, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004

Loghin Octavian, Tudorel Toader, Drept penal roman - partea speciala, Casa de Editura

si Presa "Şansa" Bucureşti 1997

Loghin Octavian, Avram Filipas, Drept penal - partea speciala, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucureşti 1983

Mateut Gheorghe, "Drept penal special - Sinteza de teorie si practica judiciara",Vol. I,

Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999

Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, Tratat de drept procesual penal, Editura Nomina

Lex, 2011

Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, Competenţa penală. Aspecte teoretice şi

jurisprudenţa in materie, Editura Nomina Lex, 2011

Nistoreanu Gheorghe, Alexandru Boroi, "Drept penal - partea speciala", Editura All

Beck, Bucureşti, 2002

Nistoreanu Gheorghe, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu,

Valericǎ Lazăr, Drept penal - partea speciala, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999

Papadopol Vasile, Popovici Mihai, Repertoriu de practica judiciara in materie penala pe

anii: 1990-1995 , Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1994

Pascu Ilie, Stelian Ivan, " Tâlhărie, aspecte de teorie si practica judiciara", Editura

Ministerului de Interne, Bucureşti 1992

Pascu Ilie, Gorunescu Mirela – Drept penal – partea speciala, Editura Hamangiu 2008

Pascu Ilie, Mioara Ketty Guiu, ''Drept penal - partea speciala", Editura Fundaţiei

"Andrei Şaguna", Constanta 2003

Stoica Oliviu Augustin, "Drept penal - partea speciala", Editura Didactica si

Pedagogica, Bucureşti 1976

Tănăsescu Camil, Tănăsescu Gabriel, Tănăsescu Iancu, Tipologii criminogene, Editura

C.H. Beck, 2007

Toader Tudorel, "Drept penal, partea speciala", Editura All Beck, 2002

87

Vasiliu Teodor, Doru Pavel, George Antoniu, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol,

Virgil Ramureanu, "Codul comentat si adnotat-parte speciala", vol. I, Editura ştiinţifica si

enciclopedica, Bucureşti 1975

Zarafiu Mariana, Manole Diana, Culegere de practica judiciara, Editura All Beck,

Bucuresti 2002

3. Studii şi articole de specialitate

Antoniu George, "Unele reflecţii cu privire la tentativa in cazul infracţiunii complexe",

Revista Romana de Drept nr. 10/1983

Antoniu George, ''Ocrotirea penala a patrimoniului in dreptul penal comparat'', Revista

de Drept penal nr. 2/2001

Antoniu George, "Furtul săvârşit in timpul nopţii'', Revista Romana de Drept, nr.

6/1970

Bǎdilǎ Mircea, "Noua reglementare a infracţiunii de tâlhărie", Revista de Drept Penal,

nr. 1/1997

Biro Ludovic, Semnificatia termenului "Intrebuintarea de violenta" din textul care

incrimineaza tilharia. "R.R.D”. nr.4/1973

Biro Ludovic, "Criterii distinctive intre infracţiunile de şantaj si tâlhărie", Revista

Romana de Drept nr. 4/1971. Revista de drept penal, nr. 4/2001

Butiuc Constantin, ''Coautoratul in situaţii deosebite'', Revista de Drept Penal nr. 4/1995

Calimachi Cartas Vasile, Tâlhăria.Practica judiciară 2009-2010, Editura Moroşan, 2011

Culegere de practica judiciara, 1997-1998, Editura Lumina Lex, Suceava 1999

Danes Ştefan, ''In legătura cu coautoratul la infracţiunea de tâlhărie'', Revista de Drept

Penal nr. 2/1995

Diaconescu Horia, "Delimitarea intre tentativa si infracţiunea consumatǎ care a avut ca

urmare praeterintenţionatǎ moartea victimei", Revista Romana de Drept nr. 11/1988

Dobrinoiu Vasile, "Reglementarea infracţiunii complexe in noul Cod Penal'', Revista

Romana de Drept nr. 7/1969

Ivan Gheorghe, "Tâlhărie. Coautorat sau complicitate", Revista de Drept Penal nr.

2/2002

Mitrache Constantin, "Pluralitatea de victime in cazul tâlhăriei", Revista de Drept Penal

nr. 2/1995

Marinescu Dumitru, „Infracţiunea de tâlhărie in concurs cu infracţiunea de ultraj contra

bunelor moravuri", Revista Romana de Drept nr. 11/1971

88

Niculeanu Costel, "Despre infracţiunea de tâlhărie comisa intr-o locuinţa sau

dependinţe ale acesteia si violarea de domiciliu'', Revista Dreptul, nr. 2/1998

Pascu Ilie, "Tâlhăria sǎvârşitǎ intr-o locuinţa sau dependinţe ale acesteia'' , Revista

Dreptul nr. 2/2001

Pascu Ilie, ''Pluralitate de subiecţi pasivi'', Revista de drept penal nr. 3/2004

Patulea Vasile, "Delimitarea tentativei de infracţiune consumata, in cazul tâlhăriei care

a avut ca urmare praeterintentionata moartea victimei", Revista Romana de Drept nr. 11/1988

Pavel Doru, "Tâlhărie sǎvârşitǎ împotriva mai multor subiecţi pasivi", Revista de drept

penal nr. 2/1995

Poenaru Vasile, "Violenta ca element al infracţiunii de tâlhărie", Revista Romana de

Drept nr. 10/ 1975

Soroceanu Constantin, ''Semnificaţia termenelor întrebuinţare de violente din textul care

incriminează tâlhăria''. Revista romana de drept nr. 4/1973

4. Adrese web

www.scj.ro

www.studiijuridice.ro

www.unibuc.ro

lucrare licenta/disertatie talharia

Documents