1.Introducere

Întemeierea Bisericii noastre a avut loc la Cincizecime, atunci când Duhul Sfânt,

în chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorât asupra Sfinţilor Apostoli, aflaţi în Ierusalim. Au

fost botezaţi atunci ca la trei mii de suflete, constituindu-se astfel prima comunitate sau obşte

de credincioşi . Noua învăţătura s-a propovăduit în Ierusalim, apoi în alte oraşe ale Ţării

Sfinte, la început printre iudei. Din deceniul al cincilea al veacului întâi, Sfinţii Apostoli şi-au

început lucrarea misionară şi în "lumea păgână", potrivit poruncii pe care le-a dat-o

Mântuitorul însuşi înainte de înălţarea Sa la cer, de a învăţa şi a boteza "toate neamurile"1 .

Avem ştiri doar despre lucrarea misionară a Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan, dar mai ales a

Sfântului Pavel, din cartea "Faptele Apostolilor" (cu relatarea detaliată a celor trei "călătorii

misionare" ale Sfântului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei înşişi. Trebuie să

reţinem că Sfântul Apostol Pavel şi unii dintre ucenicii săi L-au propovăduit pe Hristos şi în

Peninsula Balcanică, deci în teritorii învecinate cu Dacia, unde trăia pe atunci şi o populaţie

traco-getică romanizată.

2.Istoric

Primele ştiri documentare despre existenţa unor ierarhi în Transilvania datează din

a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Astfel, în 1376 este consemnat într-o inscripţie de la

mânăstirea Râmeţ arhiepiscopul Ghelasie, iar în 1391 sunt consemnaţi anumiţi arhierei locali

"în părţile de nord ale Transilvaniei". În secolul al XV-lea sunt consemnaţi mai mulţi ierarhi,

pe care cercetările mai noi îi consideră drept "mitropoliţi" ai întregii Transilvanii: Ioan, în

1456 la Hunedoara, Ioanichie, în 1479, probabil în satul Nandru, lângă Hunedoara, iar după

1488, la Feleac, lângă Cluj, unde au păstorit patru mitropoliţi, până în jurul anului 1550.

După ce voievodatul Transilvaniei a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană

(1541), autorităţile de stat de atunci au obligat pe mitropoliţii Transilvaniei să-şi stabilească

sediul la Geoagiu, jud.Alba, iar după 1572, la Alba Iulia, unde şi-au avut reşedinţa şi principii

Transilvaniei. În acest oraş au păstorit, între alţii, mitropoliţii Ioan de la Prislop (1585-1605),

cel care l-a primit pe Mihai Viteazu, ctitorul unei noi catedrale şi noi reşedinţe mitropolitane,

1 Matei 28 cu 19

[Type text] Page 1

Teoctist (1605-1622), Dosoftei (1622-1627), Ghenadie (1627-1640), Ilie Iorest (1640-1643),

Simion Ştefan (1643-1656) şi Sava Brancovici (1656-1680). Între ei s-au remarcat mai ales

Simion Ştefan, care a tipărit Noul Testament de la Alba Iulia (1648), precum şi Ilie Iorest şi

Sava Brancovici, apărători ai Ortodoxiei în faţa prozelitismului calvin maghiar, care au fost

trecuţi în rândul sfinţilor, în 1955.

După ce Transilvania a intrat în componenţa Imperiului habsburgic în 1688, noile

autorităţi au desfiinţat Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia, ca urmare

a aderării fostului mitropolit Atanasie Anghel la unirea cu Biserica Romei. Pentru noua

Biserică unită s-a creat o episcopie, iniţial cu sediul la Alba Iulia, mutat apoi la Făgăraş şi

apoi la Blaj, unde a rămas până astăzi. Clerul şi credincioşii ortodocşi au rămas fără un ierarh

până în anul 1761, când autorităţile habsburgice, în urma numeroaselor proteste şi chiar

răscoale, au acceptat reactivarea vechiului scaun ierarhic de la Alba Iulia, dar numai la rangul

de episcopie, cu sediul la Sibiu. Între ierarhii de aici notăm pe Vasile Moga (1811-1845) şi pe

Andrei Şaguna (1846-1873). Cel din urmă, după demersuri care au durat 15 ani, a reuşit să

reînfiinţeze vechea Mitropolie a Transilvaniei, în decembrie 1864, tot cu sediul la Sibiu.

Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei Şaguna este cel care a organizat noua

mitropolie prin Statutul Organic din 1868, prin revenirea la vechiul principiu canonic

ortodox, de implicare a laicilor în viaţa şi misiunea Bisericii. El a creat o adevărată şcoală

teologică sibiană prin reorganizarea vechiului Institut Teologic-Pedagogic de aici (existent

din 1786), cu două secţii, cu profesori bine pregătiţi formaţi în medii universitare europene; a

întemeiat şi o tipografie în 1850, în care au apărut peste 200 de lucrări, inclusiv ziarul

"Telegraful Român", cu apariţie neîntreruptă din 1853, până astăzi.

Mitropolitul Andrei Şaguna este adevăratul reorganizator al învăţământului

românesc din Transilvania, ocrotit de Biserică prin cele aproximativ 800 de şcoli primare,

existente numai în Arhiepiscopia Sibiului, prin Gimnaziul cu opt clase care-i poartă numele

din Braşov, şi Gimnaziul "Avram Iancu" din Brad, jud Hunedoara. De asemenea s-a implicat

şi în viaţa naţional-politică a românilor, fiind considerat "diplomatul revoluţiei din 1848-

1849", iar mai târziu, ca membru în Dieta Transilvaniei, în Senatul imperial din Viena şi în

Casa magnaţilor din Budapesta, apără peste tot drepturile românilor. Strădaniile sale au fost

continuate şi de urmaşii săi, mitropoliţii Miron Romanul (1874-1898), Ioan Meţianu (1899-

[Type text] Page 2

1916) şi Vasile Mangra (1916-1918), care au lucrat mai mult pentru apărarea şcolilor

confesionale româneşti din Transilvania, ameninţate cu înstrăinarea.

După realizarea statului naţional unitar român, cel mai prestigios mitropolit al

Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului a fost Nicolae Bălan (1920-1955). El a

reorganizat vechiul Institut Teologic-Pedagogic din Sibiu ca Academie Teologică, cu patru

ani de studii şi dreptul de a conferi licenţa (devenită Institut Teologic de grad universitar, în

1948), a înfiinţat o Şcoală normală de băieţi şi de fete în Sibiu, a îndrumat activitatea vechilor

licee din Braşov şi Brad. Datorită eforturilor sale, Sibiul a devenit unul din cele mai

prestigioase centre teologice din ţară, prin numeroşii bursieri pe care i-a trimis la studii peste

hotare (Nicolae Colan, Nicolae Popoviciu, Dumitru Stăniloae, Liviu Stan, Nicolae Mladin,

Nicolae Balcă ş.a.). În 1940 a protestat cu vehemenţă împotriva Diktatului de la Viena, iar în

anii celui de-al doilea război mondial a intervenit să fie sistată deportarea evreilor în

Transnistria.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea au păstorit mitropoliţii Iustin Moisescu (1956-1957),

Nicolae Colan (1957-1967), Nicolae Mladin (1967-1981) şi Antonie Plămădeală (1982-

2005), care s-au străduit să continue activitatea misionară, pastorală şi culturală a vrednicilor

lor precursori. Din noiembrie 2005, scaunul de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al

Ardealului a fost încredinţat IPS Dr. Laurenţiu Streza, fost episcop al Caransebeşului şi care,

de trei decenii, este şi profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Andrei Şaguna" din

Sibiu.

3.Sfântul Andrei, Apostolul geto-dacilor ("sciţilor")

Lucrarea misionară a celorlalţi apostoli ai Mântuitorului printre "neamurile

păgâne" este cunoscută numai din tradiţie, fixată în scris mult mai târziu. Pe noi, ca români,

ne interesează activitatea Sfântului Andrei, care a predicat în teritoriul dintre Dunăre şi

Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu, cunoscut în izvoarele antice sub numele de "Sciţia".

În anul 46 al erei creştine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani şi anexat la provincia

Moesia Inferior, iar în anul 297, în timpul lui Diocleţian, a devenit o provincie aparte, numita

"Scythia Minor". Tradiţia privitoare la această predică "apostolică" în Sciţia este întâlnita în

lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în cursul persecuţiei împăratului Decius

[Type text] Page 3

(249-251), iar în secolul IV apare în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu de Cezareea

Palestinei, care a preluat-o după o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254). În

sprijinul evanghelizării acestui teritoriu de către Sfântul Andrei, se pot invoca şi câteva

"mărturii indirecte". Există, de pildă, câteva colinde şi creaţii folclorice dobrogene şi din

stânga Prutului, care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri. Câteva toponimice

confirmă acelaşi lucru: "Pârâiaşul Sfântului Andrei", "Apa Sfântului" sau "Peştera Sfântului

Andrei" (aceasta se vede şi azi în hotarul comunei Ion Corvin, în apropierea graniţei romano-

bulgare). Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către coloseni reiese că şi "sciţii" au putut auzi

cuvântul lui Dumnezeu (3, 11).

Fără îndoiala că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea

Evangheliei şi la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii şi grecii din

coloniile întemeiate pe ţărmul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII-VI î. Hr. El

va fi hirotonit pe unii din cei veniţi la Hristos ca episcopi şi preoţi, aşa cum a făcut şi Sfântul

Apostol Pavel în călătoriile sale. Numai aşa se explică faptul că cele mai vechi ştiri privind

organizarea bisericească sunt din Scyţia Minor. De altfel, tot după tradiţie, Sfântul Andrei a

hirotonit ca episcop de Odyssos (azi Varna, în Bulgaria, în apropierea graniţei) pe ucenicul

său Ampliat, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 31 octombrie. Episcopul (sau

episcopii) peste care "şi-a pus mâinile" Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alţi

episcopi, preoţi sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre şi Mare şi cel din stânga Dunării,

pentru a se asigura "succesiunea neîntrerupta" a preoţiei şi care au devenit apoi

propovăduitorii noii credinţe - prin predica şi botez - în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai

târziu daco-romani. Se poate afirma, deci, că învăţătura creştina a fost propovăduita pe o

parte din teritoriul României de azi chiar de un Apostol al Mântuitorului, de Andrei "cel întâi

chemat", încât, pe bună dreptate, creştinismul românesc trebuie să fie considerat "de origine

apostolică".

4.Creştinismul în Dacia

În anul 106, împăratul Traian a cucerit o parte din teritoriul fostului stat al geto-

dacilor, condus de regele Decebal, care a fost transformat în provincie romană (Transilvania,

[Type text] Page 4

Banatul, Oltenia şi o parte din Muntenia de mai târziu). În urma acestor schimbări de ordin

politic-teritorial, s-au creat condiţii favorabile pentru propagarea noii învăţături şi în nordul

Dunării. Se poate vorbi de anumiţi "misionari neoficiali" recrutaţi dintre colonişti, soldaţi din

armata romană, negustori sau sclavi, care îmbrăţişaseră credinţa creştină înainte de a veni în

Dacia. În secolul al III-lea numărul acestor misionari "laici" a sporit prin anumiţi captivi

creştini - pe care goţii - stabiliţi atunci în teritoriile nord-dunărene - îi aduceau aici din Asia

Mică, unde creştinismul era cunoscut din "veacul apostolic". Din rândul lor, unii erau

hirotoniţi ca episcopi, horepiscopi, preoţi şi diaconi.

Trebuie menţionat că predicarea Evangheliei în cuprinsul imperiului roman a

întâmpinat multe greutăţi, datorită faptului că până în anul 313 - când împăratul Constantin

cel Mare (306-337) i-a acordat libertate, prin cunoscutul "Edict de la Mediolanum" (azi

Milano) - era considerată ca "religio ilicita" (neadmisa). Dar după retragerea administraţiei şi

a legiunilor romane din provincia Dacia, prin anii 271/275, s-au creat premise favorabile

pentru răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean. La aceasta a contribuit şi faptul

că în timpul lui Constantin cel Mare Câmpia munteană a reintrat în stăpânirea imperiului,

deci legăturile permanente ale locuitorilor de aceeaşi limbă de pe ambele maluri ale Dunării

au contribuit la răspândirea masivă a învăţăturii creştine.

5.Mărturii arheologice paleocreştine

Acest lucru este confirmat şi de un număr apreciabil de piese arheologice

paleocreştine, descoperite în peste o sută de aşezări daco-romane (în număr mult mai mare s-

au descoperit în Scythia Minor). Între cele mai semnificative reţinem: "gema de la Potaissa"

(azi Turda) cu o serie de reprezentări simbolice, între care şi Bunul Pastor; o tăbliţă votivă

(donariu) de la Biertan, lângă Mediaş, cu inscripţia "Ego Zenovius votum posul" şi un disc cu

monograma lui Hristos (XP); un fragment ceramic descoperit la Porolissum (azi Moigrad,

jud. Sălaj); mai multe opaiţe (lămpi) de bronz sau de lut ars, decorate cu semnul crucii sau cu

monograma lui Hristos, descoperite mai ales în centrele urbane ale fostei provincii. Alte

obiecte paleocreştine s-au descoperit în Banat şi în Oltenia (de pildă, părţi dintr-un

candelabru de bronz, descoperit la Răcari-Dolj, folosit desigur intr-un lăcaş de cult.

[Type text] Page 5

Majoritatea acestora sunt din secolul al IV-lea, dar unele par sa fie şi mai vechi. S-au

descoperit şi câteva obiecte paleocreştine la Barboşi-Galaţi, important cap de pod roman la

confluenta Siretului cu Dunărea, care, după aprecierea arheologilor aparţin secolului al III-

lea.

Un lucru care trebuie subliniat în chip deosebit este acela că - pentru secolul IV -

avem primele dovezi literare şi arheologice privind existenţa unor lăcaşuri de cult în

teritoriile daco-romane nord-dunărene. Astfel de biserici paleocreştine s-au construit peste

ruinele castrului roman de la Sloveni (jud. Olt); iar la Porolissum (azi Moigrad, jud. Sălaj) un

fost templu păgân a fost transformat în lăcaş de cult creştin. În alte două centre s-au

descoperit fundatiile unor bazilici şi anume la Sucidava (azi Celei-corabia, jud. Olt), cu o

serie de inscripţii creştine în limba greacă şi la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş). Se pare că

şi actuala lucrare din Densus (jud. Hunedoara) este un fost monument funerar roman

transformat în lăcaş de cult creştin prin secolul al IV-lea. În actul martiric al Sfatului Sava,

care şi-a dat viaţa pentru Hristos undeva în părţile Buzăului, la 12 aprilie 372, se relata că el

"cânta psalmi în biserică". Fireşte, toate aceste lăcaşuri de cult presupun existenţa unor preoţi

şi ierarhi, cum vom constata în paginile următoare

6.Mărturii lingvistice

Un argument convingător asupra vechimii creştinismului românesc ne oferă

numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, folosite

din secolele III-IV până azi. O parte din termeni au fost preluaţi din latina populară vorbită

de strămoşii noştri daco-romani şi "încreştinaţi", iar alţii creaţi pe loc de noii mărturisitori ai

credinţei creştine. Notăm cuvintele: biserică (din basilica), credinţă, lege, Înviere, Înălţare,

Bobotează, Treime, Tată, Fecioară, înger, altar, cruce, rugăciune, toacă, tâmplă, păcat,

părinte, păgân, a boteza, a cununa, a cumineca, a se închina, a se ruga s.a.

Câteva sărbători creştine au preluat numirile unor vechi sărbători păgâne

apropiate ca dată de ale noastre, primind, însă, un înţeles nou, creştin (Calatio-calationem -

Crăciun, Florilia - Florii, Rusalia - Rusalii, dies conservatoria -sărbătoare). Un amănunt

[Type text] Page 6

semnificativ este acela că în rugăciunea „Tatăl nostru”, ca şi în „Simbolul de credinţă”,

alcătuit la primele două Sinoade ecumenice (325 şi 381), peste 90% din cuvinte sunt de

origine latină (excepţie fac, în „Tatăl nostru”, cuvintele: greşeală, ispită şi mântuieşte), ceea

ce arată că ele au fost cunoscute de strămoşii românilor încă din perioada de formare a lor ca

popor.

7.Martiri creştini

Se cunosc mai multe nume de creştini ce au suferit moarte martirică în timpul

persecuţiilor pornite de goţi, cum a fost acel Sava pe care l-am pomenit mai sus, în părţile

Buzăului, în anul 372, un sfânt Nichita şi alţii. În provincia „Scythia Minor” şi în imediata

apropiere, numărul creştinilor martirizaţi în cursul persecuţiei lui Diocleţian (cca. 300 d.Hr.),

este foarte ridicat. Consemnăm între ei pe Zoticos, Atalos, Kamasis şi Filipos, toţi la

Noviodunum (azi Isaccea), ale căror moaşte s-au descoperit într-o criptă de la Niculiţel, jud.

Tulcea (azi depuse în biserica monastirii Cocoş); pe Chiril, Chindeas şi Tasius la Axiopolis

(azi Cernavodă); preotul Epictet şi convertitul său Astion la Halmyris (azi Dunavăt);

Macrobiu, Gordian, Heli, Lucian, Zotic şi Valerian, fraţii Argeu, Narcis şi Marcelin, toţi la

Tomis (azi Constanţa). În oraşul Durostorum (azi Silistra), la graniţa dintre provinciile

Scythia Minor şi Moesia Inferior, consemnăm numele soldaţilor martiri Pasicrat, Valentin,

Marcian şi Nicandru, iar mai târziu pe soldatul Emilian; în satul Ozobia, lângă Durostorum,

au pătimit martirii Quintilian, Maxim citeţul şi Dadas.

[Type text] Page 7

8.Ierarhia bisericească

Toate informaţiile de mai sus duc la constatarea că trebuia să existe şi o

organizare bisericească în teritoriile carpato-dunărene. Izvoarele istorice au dovedit că încă

de la începutul secolului al IV-lea, deci îndată după promulgarea edictului de la Mediolanum

(Milano) din 313, sunt atestate documentar aproximativ 15 scaune episcopale în diferite

cetăţi de pe malul drept al Dunării, în provinciile romane Pannonia Inferior, Dacia Ripensis şi

Moesia Inferior (azi în Iugoslavia şi mai ales Bulgaria) - la Sirmium, Singidunum,

Viminacium, Oescus, Bononia, Marcianopolis, Novae, Appiaria, Abbvitus, Durostorum, ai

caror titulari au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice sau locale. Presupunem că

acestea erau şi mai vechi, pentru că în jurul anului 300, în cursul persecuţiei lui Diocleţian, în

cetăţile respective au suferit moarte martirică un număr apreciabil de preoţi.

În nordul Dunării se cunoaşte un singur episcop şi anume Teofil "al Gothiei",

participant la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325; titulatura lui se

explică prin aceea că la data respectivă teritoriile nord-dunărene erau sub stăpânirea goţilor.

În anul 336 a fost hirotonit la Constantinopol un ucenic al lui Teofil, Ulfila, unul din marii

misionari din ţinuturile nord-dunărene (unul din părinţi era grec, altul got). Potrivit relatărilor

[Type text] Page 8

unui istoric de atunci, Filostorgiu, el "a fost hirotonit episcop pentru toţi creştinii din ţara

getică", deci dintr-o ţară ai cărei locuitori erau consideraţi ca "geţi" (acum daco-romani).

Reîntors în nordul Dunării, el a predicat în limbile gotică, latină şi greacă (pentru

descendenţii grecilor luaţi în captivitate de goţi). La început a fost ortodox, dar mai târziu a

devenit arian sau semiarian. În chip deosebit trebuie arătat că acum a început traducerea

Bibliei în limba gotică, folosind şi un alfabet nou, creat de el. Prin anul 348 a fost nevoit să se

refugieze - cu mulţi credincioşi - în sudul Dunării, din cauza persecuţiilor îndreptate

împotriva creştinilor de conducătorii goţilor, continuându-şi acolo activitatea până la moarte

(cca. 381-383). Pe lângă aceştia, au putut activa în nordul Dunării şi alţi episcopi, dar şi aşa

numiţii "horepiscopi", adică episcopi de sat, atestaţi în Biserica veche între secolele III-XI,

care locuiau în sate şi activau numai din încredinţarea unor episcopi cu eparhie sau episcopi

"perihoreţi" (misionari).

9.Organizarea bisericească din Schythia Minor

Menţionam la început că Sfântul Andrei a trebuit să hirotonească episcopi, preoţi

şi diaconi în cetăţile de la Pontul Euxin în care a predicat pe Hristos. La rândul lor, primii

episcopi au hirotonit pe alţii, chiar în condiţiile în care credinţa creştină nu era încă

recunoscută legal. Numai aşa se poate explica faptul că în cetatea Tomis, metropola

provinciei, sunt atestaţi documentar mai mulţi episcopi. Actele martirice amintesc pe

episcopiiEvangelicus , Efrem şi Tit, la începutul secolului al IV-lea. Un episcop de Tomis cu

numele Marcu a participat la lucrările primului Sinod ecumenic de la Niceea. în anul 369 era

atestat documentar episcopul Betranion , apărător al Ortodoxiei în faţa ereziei ariene;

urmaşul său Gherontie a participat la Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. În

secolul al V-lea sunt cunoscuţi episcopii Teotim I , Timotei (care a luat parte la Sinodul III

ecumenic din 431, de la Efes), Ioan , Alexandru , Teotim II , iar în secolul următor Paternus

şi Valentinian . Toţi erau oameni de mare cultură, autori de scrieri teologice, care au luat

parte la controversele dogmatice ale timpului.

În secolul al VI-lea Scythia Minor era o " provincie mitropolitană ", iar titularul

ei devenise mitropolit, având 14 episcopii sufragane, în principalele oraşe ale provinciei.

[Type text] Page 9

Toate aceste scaune episcopale - inclusiv Tomisul - erau în legătură directă cu Patriarhia din

Constantinopol, noua capitală a imperiului, principiu consfinţit printr-o hotărâre a Sinodului

IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Deci erau legaţi de Roma prin limbă, iar de

Constantinopol prin credinţă.

Din aceeaşi provincie erau originari şi câţiva teologi de prestigiu, dintre care vom

menţiona doar doi: Sfântul Ioan Casian (c. 360-435), întemeietorul a două mânăstiri în

Marsilia (azi Marseille - Franţa), autorul unor lucrări teologice (Convorbiri cu Părinţii,

Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţă de obşte, Despre întruparea Domnului s. a.) şi

Dionisie Exiguul (sau "cel Smerit", cca. 460-545), traducătorul unor cărţi teologice şi

canonice din greceşte, cel ce a pus bazele actualului sistem cronologic, cu numărarea anilor

de la naşterea lui Hristos ("era creştină").

Răspândirea masivă a creştinismului în teritoriul dintre Dunăre şi Mare este

confirmată şi de cele aproximativ 35 de bazilici din secolele IV-VI descoperite în

principalele centre urbane ale provinciei, la Tomis, Callatis (azi Mangalia), Tropaeum

Traiani (Adamclisi), Histria (Istria), Axiopolis (Cernavoda), Troesmis (Iglitia), Dinogetica

(Garvan) etc., la care se adaugă peste o sută de inscripţii de obiecte cu caracter creştin din

secolele IV-VI.

Din toate acestea, se poate desprinde constatarea că nu poate fi vorba de o

încreştinare a strămoşilor noştri la o anumită dată, de o convertire a lor în masă, din ordinul

conducătorilor politici sau în urma activităţii unor misionari oficiali, cum este cazul altor

popoare din jur. La daco-romani procesul de încreştinare are o notă specifică, în sensul că a

durat câteva secole, fiind rezultatul contactului direct al populaţiei autohtone şi al coloniştilor

cu propovăduitorii noii credinţe religioase. Limba latină şi credinţa creştină au fost factorii

care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică şi spirituală a

autohtonilor cu noii veniţi în Dacia, de neamuri şi credinţe diferite. Romanizarea şi

creştinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune că la încheierea lor a apărut în

istorie un popor nou, cel român, cu o credinţă nouă, cea creştină. Cu alte cuvinte, poporul

român s-a născut creştin .

[Type text] Page 10

În Transilvania - organizata ca "voievodat" pâna în 1541 - avem dovezi sigure

despre existenta unor arhiepiscopi si mitropoliti ortodocsi înca în ultimul sfert al veacului al

XIV-lea. Astfel, nu de mult s-a descoperit în biserica Mânastirii Râmet o inscriptie care

consemneaza numele arhiepiscopului Ghelasie si anul 1377. De altfel, în 1360 era atestat

documentar cel mai vechi protopop român cunoscut cu numele. În anii urmatori sunt întâlniti

în documente multi alti preoti si protopopi, în toate zonele intracarpatice. Am consemnat în

paginile anterioare câteva din numeroasele biserici românesti din Transilvania, din secolele

XIII-XV. Inscriptia de la Râmet, ca si celelalte constatari, duc la concluzia ca si românii

transilvaneni aveau o organizare bisericeasca asemanatoare cu a românilor de la sud si est de

Carpati, în frunte cu un arhiepiscop, sau mitropolit. Ei nu aveau însa un sediu stabil, ci erau

nevoiti sa stea acolo unde le permiteau cârmuitorii politici ai Transilvaniei de atunci. Asa de

pilda, un ierarh cu numele Ioan se stabilise în Hunedoara, dar în 1456 a fost arestat si închis

de un inchizitor papal. în 1479 era atestat un mitropolit cu numele Ioanichie, probabil cu

sediul tot în jurul Hunedoarei. Înainte de 1488, pentru vreo sapte decenii, patru mitropoliti ai

Transilvaniei au stat în satul Feleac, lânga Cluj: Daniil, Marcu, Danciu (Stefan?) si Petru . Un

mitropolit Ioan, originar din satul Pesteana, se pare ca si-a avut sediul în Manastirea Prislop

(1533). Între anii 1557-1570, trei mitropoliti si-au avut resedinta în manastirea de la Geoagiu,

nu departe de fostul scaun vladicesc de la Râmet.

Dupa ce Alba-Iulia a devenit capitala principatului autonom al Transilvaniei -

creat în 1541, când Ungaria a fost transformata în pasalâc turcesc - sediul Mitropoliei

Transilvaniei s-a stabilit în acest oras (se pare din 1572), unde a ramas pâna la începutul

secolului al XVIII-lea. Aici au pastorit mitropolitii Ghenadie I (1579 - 1585), sprijinitor al

diaconului tipograf Coresi din Brasov, Ioan de la Prislop (1585 - cca. 1605), în timpul caruia

Mihai Viteazul a ridicat o noua catedrala si o resedinta mitropolitana în Alba-Iulia (1597),

Teoctist (cca. 1605 - d. 1622), Ghenadie II (1627 - 1640), Ilie Iorest (1640 - 1643, +1678),

aparator al Ortodoxiei, Simion Stefan (1643 - 1656), sub care s-a tiparit Noul Testament de la

Alba-Iulia din 1648, prima editie în limba româna, Sava Brancovici (1656 - 1680, +1683),

luptator împotriva încercarilor de calvinizare a românilor si altii. Pentru lupta lor energica de

[Type text] Page 11

aparare a Ortodoxiei, potrivit unei hotarâri sinodale, mitropolitii Ilie Iorest si Sava Brancovici

au fost canonizati în anul 1955.

Dar în teritoriile intracarpatice au mai existat episcopii românesti la Vad (secolele

XVI-XVII), întemeiata probabil de Stefan cel Mare pentru teritoriile stapânite în Transilvania

de domnii Moldovei, ai carei titulari erau hirotoniti în Moldova, si în Maramures (sfârsitul

secolului al XVI-lea - începutul secolului al XVIII), fara un sediu stabil.

În Banat exista un scaun mitropolitan la Timisoara, înca de la începutul secolului

al XVII-lea (devenit cu timpul episcopie), unde a pastorit Iosif cel Nou, zis de la Pardos (cca.

1650 - 1653, +1655/56), trecut în landul sfintilor în 1956. Alte episcopii existau la Vârset -

Caransebes (secolele XVI-XIX) si la Ineu - Lipova (secolul XVI), mutata în 1706 la Arad,

unde a ramas pâna azi. Unii episcopi români au activat si în partile Bihorului (secolul al

XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea).

Biserica Ortodoxa Româna din Transilvania a avut permanente legaturi cu

domnitorii si ierarhii din Tara Româneasca si Moldova. De pilda, mitropolitii Ungrovlahiei

aveau si calitatea de "exarhi ai Plaiurilor", adica de reprezentanti ai Patriarhiei Ecumenice din

Transilvania ("Plaiuri"), locuita de români ortodocsi, unde Patriarhia nu-si putea impune

direct autoritatea sa. Numerosi domnitori munteni si moldoveni au ridicat biserici si

manastiri în Transilvania: Prislop, Lancram, biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brasovului,

Vad, Feleac, Toplita, Catedrala mitropolitana din Alba Iulia, ridicata de Mihai Viteazul,

biserica din Turnu Rosu (jud. Sibiu) de Matei Basarab, bisericile din Ocna Sibiului si Fagaras

sau mânastirea de la Sâmbata de Sus, toate ctitorite de Constantin Brâncoveanu s. a. În

schimb, un numar de mânastiri si biserici de mir din Tara Romaneasca si Moldova erau

ctitorii ale transilvanenilor.

Trebuie consemnat si faptul ca Biserica Ortodoxa Româneasca din Transilvania

nu era o religie de stat, oficiala, ci dimpotriva, o religie "tolerata", spre deosebire de celelalte

patru confesiuni care aveau statutul de "recepte". Se stie ca pe la mijlocul secolului al XVI-

lea sasii transilvaneni - pâna atunci catolici - au trecut la luteranism, iar o buna parte din

[Type text] Page 12

unguri si secui - pâna atunci tot catolici - au trecut la calvinism si unitarianism. Din a doua

jumatate a secolului al XVI-lea si pe tot parcursul celui de al XVII-lea, conducatorii

confesiunii calvine - de regula ajutati de principii maghiari ai Transilvaniei din Alba Iulia -

au desfasurat o puternica actiune prozelitista printre români, prin a activa asa-numiti

"episcopi romano-calvini", prin tiparituri cu caracter calvin, prin impunerea unor restrictii

ierarhilor, protopopilor si preotilor ortodocsi, toate urmarind convertirea românilor la

calvinism si, în final, maghiarizarea lor. Doi dintre ierarhii ardeleni - Ilie Iorest si Sava

Brancovici - au fost înlaturati din scaun si întemnitati, pentru ca s-au opus acestei actiuni

prozelitiste. În pofida acestor actiuni, prozelitismul calvin n-a dus la rezultatele dorite, pentru

ca marea masa a românilor au ramas statornici în credinta ortodoxa, salvând astfel însasi

fiinta etnica româneasca.

Dupa ce Transilvania a ajuns sub stapânirea Habsburgilor (1688 - 1918), o parte

infima a clerului si credinciosilor români au fost siliti, prin presiuni si amagiri, sa accepte

"unirea" cu Biserica Romei (1698 - 1701), în timpul mitropolitului Atanasie Anghel. S-a

ajuns astfel la o "dezbinare" a Bisericii românesti, desi pur formala, caci, în afara de

recunoasterea primatului papal, întreaga doctrina, cultul si organizarea noii Biserici unite au

ramas neschimbate. Întru apararea Ortodoxiei stramosesti s-au ridicat o serie de calugari,

preoti de mir si credinciosi, între care consemnam pe ieromonahul Visarion Sarai (1744),

care si-a sfârsit viata în închisoare de la Kufstein în Austria, ieromonahul Sofronie de la

Cioara, conducatorul unei rascoale taranesti în anii 1759-1761, credinciosul taran Oprea

Miclaus din Salistea Sibiului, care a facut trei calatorii la Viena cu memorii ale românilor

ortodocsi, mort la Kufstein, preotii Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales, care si-au

sfârsit viata în aceeasi închisoare, ieromonahul Nicodim, protopopul Nicolae Pop din

Balomir si preotul Ioan din Aciliu, care au calatorit pâna la Petersburg, spre a solicita

sprijinul tarinei Elisabeta Petrovna pentru românii transilvaneni prigoniti pentru credinta lor,

protopopul Ioan Piuariu din Sadu, preotul Stan din Glamboaca, credinciosul Ioan Oancea din

Fagaras, credinciosul Tanase Todoran din Bichigiu, în partile Nasaudului, frânt cu roata si

sute de alti preoti si credinciosi întemnitati, maltratati sau alungati din satele lor. Pentru lupta

lor dârza de aparare a Ortodoxiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotarât ca

ieromonahii Visarion si Sofronie, precum si credinciosul Oprea Miclaus sa fie cinstiti în

[Type text] Page 13

Biserica noastra ca marturisitori ai dreptei credinte. În anul 1992 au fost trecuti între sfinti

preotii Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales. Toti cinci sunt praznuiti la 21 octombrie.

În 1701, Curtea din Viena a desfiintat vechea Mitropolie ortodoxa a

Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia, iar în locul ei s-a creat o Episcopie unita, supusa

arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom; sediul ei a fost mutat apoi la Fagaras

(1723) si Blaj (1737). Ulterior a fost ridicata de papa la rangul de Mitropolie (1853), cu trei

dieceze sufragane: Oradea (înfiintata în 1777 si subordonata initial tot Eszterogomului),

Gherla si Lugoj, infinitate în 1853. Românii ortodocsi au ramas fara un conducator

duhovnicesc între anii 1701 - 1761, când Curtea din Viena - constrânsa de miscarea condusa

de calugarul Sofronie de la Cioara - a numit un episcop ortodox sârb, Dionisie Novacovici,

cu sediul în Rasinari, urmat de alti trei, care si-au stabilit resedinta în Sibiu: Sofronie

Chirilovici, Ghedeon Nichitici si Gherasim Adamovici . Abia în 1810 au obtinut dreptul de a-

si alege un episcop de neam român - Vasile Moga - stabilit tot în Sibiu (1811 - 1845). Acesta

s-a interesat - în pofida restrictiilor ce i-au fost impuse - de scolile românesti din eparhie, de

pregatirea preotilor, de tiparituri, dar a militat si pentru emanciparea politico-sociala a

neamului sau.

Spre deosebire de Tara Româneasca si Moldova, în Transilvania n-au existat

manastiri mari din cauza ca nu era nici o clasa conducatoare cu stare materiala

corespunzatoare, care sa contribuie la ridicarea lor. Aici traia numai un popor de tarani,

îndrumat de putinii lor ierarhi si de preoti. Cu putinele resurse materiale de care dispuneau

acesti credinciosi au ridicat un numar apreciabil de schituri si manastiri ortodoxe, care au

sprijinit si anumite actiuni cu caracter cultural. Primele manuscrise cunoscute în limba

româna, din secolele XV-XVI (Codicele Voronetean, Psaltirea Voroneteana, Psaltirea

Scheiana, Psaltirea Hurmuzaki), cuprind texte din Sfânta Scriptura, copiate undeva în centrul

sau sudul Transilvaniei, de catre preoti si calugari români, datorita dorintei acestora si a

credinciosilor de a citi si asculta cuvântul Sfintei Scripturi în propria lor limba. În a doua

jumatate a secolului al XVI-lea a activat la Brasov unul din cei mai vechi tipografi din

vechea cultura româneasca, diaconul Coresi, originar din Târgoviste. El a tiparit peste 25 de

carti, în slavoneste si româneste. Între cele din urma notam Liturghierul si Psaltirea cu

[Type text] Page 14

învatatura sau Cazania din 1581. În secolul urmator s-a înfiintat o noua tipografie la Alba

Iulia în care a fost reeditata aceasta Cazanie (1640-1641), si în care a aparut apoi Noul

Testament din 1648 si Chiriacodromionul din 1699 (o reeditare a Cazaniei lui Varlaam de la

Iasi).

Tot în secolul al XVII-lea, protopopul Vasile de la biserica Sfântul Nicolae din

Scheii Brasovului a scris o Cronica a acestei biserici, continuata în secolul urmator, de catre

preotul Radu Tempea II (+1742), sub forma unei Istorii a acestei biserici. Tot în secolul al

XVIII-lea, ieromonahul Efrem de la Manastirea Prislop, a alcatuit o cronica în versuri

intitulata "Plângerea sfintei manastiri a Prislopului", un preot de mir, Sava Popovici din

Rasinari, a copiat felurite manuscrise cu caracter teologic si istoric.

Spre sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul celui urmator au activat marii

carturari uniti Samuil Micu (1745 - 1806), Gheorghe Sincai (1754 - 1816) si Petru Maior

(1756 - 1821), autorii unor remarcabile lucrari istorice si lingvistice, prin care cautau sa

dovedeasca originea româna a poporului român si a limbii sale, precum si continuitatea

elementului român în Dacia. Ieromonahul Samuil Micu a tiparit si o noua editie a Bibliei la

Blaj (1795), a scris diferite lucrari de istorie bisericeasca si de teologie, a tradus din literatura

patristica greaca. Protopopul Petru Maior a tiparit prima Istorie bisericeasca a românilor

(1813), precum si câteva volume de predici.

Ca si dincolo de Carpati, în incinta unor manastiri si schituri din Transilvania si

Banat functionau scoli pentru copiii din satele învecinate. O scoala româneasca cu vechi

traditii era cea din incinta bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Brasovului; cei mai multi din

dascalii ei au ajuns preoti la biserica respectiva. Datorita lipsurilor materiale prin care

treceau, manastirile de aici n-au ajuns niciodata sa poata desfasura o activitate culturala si

filantropica la nivelul celor de peste munti. De altfel, prin anii 1761 - 1762, majoritatea

manastirilor si schiturilor existente atunci în Transilvania (peste 150) au fost distruse cu

tunurile sau incendiate, din ordinul generalului Nicolaei Adolf Bukow, trimisul împaratesei

Austriei, Maria Tereza. Practic, dupa aceasta data, în Ardeal a încetat orice urma de viata

monahala

[Type text] Page 15

Dupa ocuparea treptata a Transilvaniei de catre regatul ungar,a inceput o larga

actiune de prigonire a Bisericii Ortodoxe romanesti patronata de papi si de regii

Ungariei.Inca din primele decenii ale secolului al XI-lea,s-au infiintat doua episcopii

latine,puse sub jurisdictia Arhiepiscopiei de Calocea,una la Biharea,mutata in 1092 la

Oradea,alta la Tasnad,mutata in curand la Cluj,in 1092 ,la Alba Iulia udne a ramas pana

astazi.Odata cu acestea ,s-au infiintat si cateva manastirii catolice (Siniob ,Igris,Cirta,Cluj).In

1191 s-a infiintat o „prepozitura” la Sibiu, pentru sasii colonizati in Ardeal,supusa direct

Arhiepiscopiei de Esztergom

In acelasi tip,regii Ungariei,de cele mai multe ori instigati de papi,au luat

felurite masuri de asuprire a Bisericii Ortodoxe.De pida, in 1232, papa Grigorie IX(1227-

1241) a trimis ca „legat apostolic”in Ungaria , pe episcopul Iacob Prenestin,ca sa indemne pe

rege sa converteasca sau sa nimiceasca pe „schismaticii”din regatul sau.La 23 februarie

1234, el a obtinut de la principele de corona Bela de existenta acelor „pseudoepiscopi

schismatici” care atrageau chiar si pe unii dintre credinciosii catolici asezati pe teritoriul

Episcopiei cumanilor.Un sinod al prelatilor catolici intrunit la Buda in 1279, in cap.120 al

decretelor sale, intitulat ”Despre preotii schismatici” preciza ca acestora „nu le este ingaduti

sa-si tina cult dumnezeiesc,si sa-si zideasca capele sau alte case sfinte, iar credinciosilor nu

le este ingaduit sa ia parte la un asemenea cult dumnezeiesc sau sa intre in altfel de

capele;la nevoie sa se aplice forta impotriva acestor preoti”

Deosebit de activ in prigonirea Ortodoxiei s-a aratat cardinalul Gentili,”legat

apostolic”in Ungariei si Cununia, in primu deceniu al secolului al XIV.Papa Ioan

XXII(1316-1334) a adresat mai multe scrisori regelui Carol Robert de Anjou(1310-1342) sau

unor carmuitori politici si bisericesti din Ungaria si Transilvania, ceu felurite indrumari

privitoare la lupta lor antiortodoxa.In acelasi timp, a sprijint activitatea prozelitista celor doua

ordine calugaresti care lucrau in Transilvania:predicatorii(dominicani) si

minoritatii(franciscanii).Dar tot el recomanda episcopilor catolici din Ungaria sa trateze cu

blandete pe cei covertiti la catolicism si sa nu pretinda dijme pentru ca sa nu-i piarda.

Regele Ludovic cel Mare (1342-1382) a inaugurat o politica religioasa si mai dura

fata de romani,incepand cu anul 1366.Printr-un prim act(28 iunie 1366) refuza sa mai

recunoasca cnejilor romani calitatea de nobili,daca nu erau confirmati prin acte regale:in

[Type text] Page 16

schimb cei confirmati erau indtorati sa participe la actiunile militare ale regelui,dar si sa

extermine pe valahi.Printr-un alt act(fără dată precisă=regele cinditiona dreptul de stăpînire

asupra pămâtului şi recunoaşterea calitătii de nobil de apartenenţa la confesiunea catolică.

In sfârsit, rin al treilea act (20 iulie 1366),regele ordona nobililor si altor proprietari de

pământ, cetatenilor si oraselor din comitatele Cuvin si Caraş să aresteze pe “preotii slavi si

schismaticii”(ortodocşi ), care urmau să fie duşi in fata comitelui Benedict Himfy, in

aşteptarea unor noi dispoziţii regale cu privire la ei.

Reiese că prin aceste trei decrete regale, confesiunea ortodoxă era scoasa in afara legii, iar

românii inlăturati din viata politică a tarii.

Dispozitile mentionate mai sus au fost reluate de regele Sigismund de Luxemburg (1387-

1437), care la 5 decembrie 1428 , in urma stăruintelor călugărilor franciscani , a luat masuri

împotriva locuitorilor ortodocşi din districtele Caransebes,Mehadia şi Hateg.

Se preciza ca nimeni în acele ţinuturi nu putea deţine vreo proprietate , nici un

drept nobil, nici cu drept de cneaz, decît daca va fi cu adevărat catolic şi va urma acea

credinţa pe care o crede şi o marturiseste Biserica română.

De asemenea se prevedea pedeapsa confiscarii moşiilor nobililor şi cnejilor care ar indraznii

sa adăposteasca preoţii ortodocşi .Se interyice apoi nobililor ,cnejilor şi chiar ţaranilor de

aici să-si boteze copii prin preotii ortodocşi.

Pe lângă aceste măsuri care urmareau distrugerea Ortodoxiei,s-au luat măsuri pentru

intensificarea acţiunii de distrugere a huseţilor.In 1436 a fost trimis împotriva husniţilor

profesorul minorit Iacob de Marchia, care, însoţit de un grup de călugări înarmaţi , a

cutreierat Transilvania şi Banatul.Pe lîngă husiţi-pedepsiţi uneori cu moartea-,inchiztorul a

izbutit să covertească şi alţi cîţiva schismatici ,adică românii ortodocşi,desigur nobili.Se

vede că acest Iacob a luat măsuri energetice impotriva ortodocşilor şi a husniţilor , caci a

fost invitat de mai multi episcopi catolici in eparhiile lor pentru distrugerea acestora.

Până in secolul XIV românii ortodocşi nu erau obligaţi să plătească dijme Bisericii catolice ,

cu exceptia iobagilor de pe moşiile bisericeşti, care plăteau birurile iobăgesti obisnuite de pe

moşiile bisericeşti, care plăteau birurile iobăgeşti obisnuite stăpânilor lor.

[Type text] Page 17

10.Ştiri despre organizarea bisericească ortodoxă

In pofita atîtor măsuri represive, Biserica Ortodoxa şi-a continuat activitatea în

rândul credincioşilor ei, având biserici, mânăstiri, preoţi, protopopi,egumeni şi ierarhi.

In secolele XIII-XV întalnim o seama de biserici şi mânăstiri româneşti de piatra, dintre care

majoritatea dăinuiesc până azi.

Din moment ce existau protopopi ortodocşi, înseamnă că era şi o organizare bisericească.

Trebuia să existe deci din cele mai vechi timpuri si feţe bisericeşti mai inalte,adică episcopi,

care să sfinţească lăcaşurile de inchinare sa să hirotonească pe cei care urmau să slujească in

ele.Numărul mare al bisericilor şi al preoţilor transilvăneni duce în chip limpede spre această

concluzie.

De altfel, în voievodatul Transilvaniei,în fruntea căruia se aflau uneori şi voievozi de neam

român,existau condiţii prielnice pentru desfăşurarea vieţii bisericeşti ortodoxe, deci şi pentru

existenţa unor vlădici români.

11.Arhiepiscopul Ghelasie In 1978 s-a făcut o descoperire de mare însemnătate la mânăstirea Rîmeţ(judetul

Alba) care aduce lumina şi in aceasta problemă.Este vorba de o inscripţie care consemneaza

numele meşterului zugrav Mihul de la Crişul Alb, deci un autohton, apoi numele

arhiepiscopului Ghelasie, precum şi in anul 1377 „Am scris eu mult păcătosul rob al lui

Dumnezeu Mihul,adica zugravul de la Crişul Alb,cu incuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie

…anul 1377,luna iulie 2”

Rezultă că în acel an, cârmuitorul bisericesc al românilor ortodocşi transilvăneni era

arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele în teritoriile

intracarpatice.Înseamnă că exista şi aici o organizare bisericească la fel cu cea din teritoriile

româneşti extracarpatice, în frunte cu un mitropolit.Desigur el nu avea recunoaşterea

Patriarhiei ecumenice aşa cum au obţinut-o cei din Ţara Românească şi Moldova.Această

decoperire importantă duce la concluzia că prezumtivii ierarhi de la Dăbîca sau cel mai

menţionat în scrisoarea papală în 1205 au avut urmaşi,care şi-au stabilit reşedinţa

vlădicească în alte părţi, acolo unde le ingăduiau împrejurările politico-sociale.

[Type text] Page 18

12.Mânastirea Sfântul Mihail din PeriAvem insă şi anumite ştiri documentare despre existenţa unor ierarhi ortodocşi în

Transilvania.In Maramureş exsita o mânastire ortodoxa în satul Peri ,cu hramul Sfântul

Arhanghel Mihail , ctitorită de doi fraţi cneji, Dragoşi si Drag,din Dedeu.Acest Dragoşi este

viitorul conducator al ţarii Moldovei.Dupa ce urmaşii lui au fost alungaţi de Bogdan Voda

din Moldova(1359),nepotii săi-Baliţa si Drag –au fost comiţi ai Maramuresului ,Ugocei şi

Sătmarului şi mari proprietari de moşii în câteva comitate din Ungaria de est şi Transilvania.

13.Imagini din Sfânta Mânastire de la Peri

Icoana Sf. Mihail

[Type text] Page 19

Sfanta mănăstire din Peri

Doua imformaţii istorice din secolul al XV-lea, privitoare la mânăstirea Sfântul Mihail,

constituie pentru noi alte marturii în sprijinul acestei teze.Astfel, in 1456—1458 era egumen

al mânăstirii Simion Sălăjanul, în timpul căruia locuitorii autohtoni şi colonişti din

Câmpulung răpeau din păşunile,pădurile,ogoarele şi fîneţele mînastirii Peri şi ale altor

mânastiri invecinate.La plîngerea egumenului comitele Maramureşului i-a obligat să le

restituie şi să plăteasca o amenda în bani.

14.Mitropolia Ortodoxă română la Feleac

Pâna nu de mult,în istoriografia noastră bisericească se fixase opinia că înainte de anul 1488

se stabilise în Feleac lângă Cluj un ,,episcop grec,, cu numele Marcu care cumpărase o casăși

alte bunuri imobile (grădină,fânete,ogoare) de la preotul Vasile,căruia i-a înfiat fiul, pe

Danciu, pe care l-a hirotonit arhiereu, urmandu-i în scaun sub numele de Daniil.

Într-un studiu mai dezvoltat, am ajuns la constatarea că la Feleac n-a fost sediul

unei ,,episcopi,, oarecare, cum s-a crezut mult timp în istoriografia noastră bisericească, nici

n-a dost mutata Mitropolia de la Severin (cum credea pr. prof. Stefan Lupșa),ci aici și-au

stabilit sediul, pentru aproximativ șapte decenii, mitropoliții ortodocși români ai

[Type text] Page 20

Transilvaniei.Cu alte cuvinte,Feleacul reprezintă o etapă bine determinată din istoria aceleiași

instituții, adică a Mitropoliei Transilvaniei. Faptul că ea nu a avut de la început același sediu

nu trebuie să ne surprindă, căci nici voievozii Transilvaniei nu aveau aceeași reședință, ci de

regulă si-o stabileau acolo unde își aveau domeniile. Același lucru l-au facut și mitropoliții

Transilvaniei,adică stăteau fie în mănăstirea lor de metanie,fie undeva în apropierea

autorităților politice,obicei întâlnit și în țările românești extracarpatice (Argeș-Târgoviște-

București și Suceava) sau în celelalte țări ortodoxe,autoritatea bisericească întotdeauna celei

politice. Deci așa cum Ioan de Caffa s-a așezat la Hunedoara, unde Iancu își ridicase

cetatea,existentă și azi,probabil că și fiul său Matei Corvinul a cerut mitropolitului ortodox al

Transilvaaniei să se asșeze lângă Cluj, oraș care a ajuns sub el la o deosebită însemnătate

economică și politică.

Feleacul este atestat documentar în 1367, locuitorii săi având mai de mult

însărcinarea de a păzi drumul de negoț dintre Cluj și turda. În acest an,regele Ludovic cel

Mare al Ungariei a scos satul de sub autoritatea voievodului Transilvaniei și a dregătorilor

săi, alipindu-l la orașul Cluj și punându-l sub speciala sa ocrotire. Privilegiul respectiv a fost

întărit apoi în 1415 de regele Sigismund de Luxemburg, iar în 1468, de Matei Corvinul.În

1478 tot Matei, iar în 1509 Vladislav II scuteau pe locuitorii Feleacului de orice dări către

stat, ținând seama de serviciile de pază pe care le făceau,ocrotind pe călători si pe ocrotitorii

Clujului de hoți si raufăcători. Situația privilegiată a satului, cât și faptul că era situat în

imediata vecinătate a Clujului, explică așezarea reședinței mitropolitului ortodox al

Transilvaniei la Feleac.

Primul ierarh cunoscut la Feleac a fost Daniil.Este pomenit, în această calitate,

într-o însemnare pe un Tetraevanghel slavon cu următorul cuprins: ,,Cu voia Tatălui și cu

ajutorul Fiului și cu lucrarea Sfântului Duh, s-a săvârșit acest Tetraevanghel din porunca

Prea Sfințitului nostru arhiepiscop chir Daniil, în zilele marelui crai Matia. S-a scris pe

numele Feleacului,aproape de orașul Cluj,unde și biserică a zidit cu hramul Preasfintei Maici

Paraschiva, în anul 6997 (=1488),luna octombrie25 zile”.Probabil zidirea noii catedrale

arhiepiscopale din Feleac se terminase tot cam pe atunci, iar arhiepiscopul Daniil, îi dăruia

acest Tetraevanghel. În anul 1497 Tetraevanghelul a fost ferecat, la dorința unui dregător al

lui Ștefan cel Mare, după cum arată o altă inscripție slavonă: ,,Robul lui Dumnezeu Isac

[Type text] Page 21

vistiernicul a ferecat acest Tetraevanghel pentru Mitropolia din Feleac în anul 1497

decembrie”

La o dată care nu se poate stabili cu certitudine, mitropolitul Daniil adresa o

scrisoare lui Urs Petru, judele Brașovului, și celor 12 pârgari ai orașului, prin care îi ruga să-i

adune câte trei ducați de la credincioși <<de legea noastră grecească>>, ce trăiau necununaţi,

conscrişi de preotul Nicola de la Biserica Sfântul Nicolae din Şchei. În semnătură şi în sigiliu

apare titlul său de <<mitropolit>>.

Desigur pe Daniil îl avea în vedere şi hotărârea regelui Vladislav II din 14 mai

1494, prin care egumenul Ilarie de la mănăstirea Sfântul Mihail din Peri era supus

<<arhiepiscopului din Transilvania>>, care era superiorul său ierarhic. Probabil Daniil şi+a

încheiat păstoria în ultimii ani ai secolului al XV-lea sau în primii din cel următor.

Socotim că urmaşul său a fost Marcu, pomenit într -un act mult mai târziu, din 25

decembrie 1550. Dat de judeţele şi juraţii oraşului Cluj, în urma unui proces, preotului

ioan din Feleac, fiul <<episcopului>> Danciu. Prin acest act se recunoştea preotului Ioan

dreptul de moştenire asupra bunurilor rămase de la tatăl său. Din actul respective aflăm

că aceste moşteniri le+a cumparat din proprii săi bani un episcope grec cu numele marcu,

de la Vasile preotul roman, anume tatăl pomenitului episcope Danciu, în timp ce Danciu

era tânăr şi cleric al aceluiaşi episcop Marcu, pe care numitul episcope Marcu, dintr-o

deosaebită afecţiune, l-a crescut ca pe un copil de suflet şi-a dat sus-numitele moşteniri,

cumpărate cu banii săi proprii şi i le-a lăsat ca să le stăpânească in veci>>.

Nu se cunosc alte lucruri despre acest Marcu. Se poate formula ipoteza că era

un <<Vlah>> sud-dunărean, trimis probabil ca mitropolit în Transilvania de domnitorul

Radu cel Mare, al Ţării Româneşti şi de fostul Patriarh ecumenic Nifon II care, prin

1503-1505, a procedat la reorganizarea Bisericii din Ţara Românească. În această lucrare

săvârşită în Ţara Românească, se va fi ţinut seama de faptul că mitropolitul Ungrovlahiei

avea şi calitatea de <<exarh al Plaiurilor şi a toată Ungaria>>.

Desigur acel Marcu, venind la Feleac, se va fi integrat în mediul de viaţă

românesc, aşa cum au făcut şi alţi ierarhi străini care au activat în ţările noastre.

Probabil a păstorit până prin anul 1516, când o inscripție slavonă aflată în

biserica din Feleac, scrisă în acel an, pomenea un alt mitropolit de la Feleac. Era scrisa de

preotul Filip din Hațeg ,,în zilele mitropolitului chir Șt”.Se observă numai inițiala

[Type text] Page 22

numelui acelui ,,mitropolit,, care a fost citită. De aceea, s-a presupus că e vorba de un

mitropolit cu numele Ștefan. Lectura acelei inițiale trebuie să fie primită însă cu reserve,

căci în slavonește nu se scria Ștefac, ci Stepan. S-ar putea însă ca acest ipotetic Ștefan să

fie numele de călugăr al unui alt ierarh de la Feleac, consemnat in patru acte date de

Cancelaria Clujului medieval sub numele Danciu.

Printr-un act cu data de 26 ianuarie 1534, câțiva români din Feleac depuneau

mărturie ca preotul Ioan eera fiul și urmașul legitim al episcopului Danciu, ceea ce

înseamnă că moartea acestuia se petrecuse de curând. În actul din 25 decembrie 1550 de

asemenea era mentionat ,,episcopul,, Danciu, precizându-se ce bunuri îi reveneau fiului

său Ioan, paroh în Feleac. Alte știri nu mai avem despre el.Nu știm nici ce nume a avut ca

vlădică, pentru că pe cel de Danciu, primit de la botez, nu-l mai putea folosi,acesta

nefiind trecut în sinaxar. Probabil că unul care va fi activat mult timp ca preot de mir,

căsătorit, a rămas în amintirea consătenilor sub numele de ,,Danciu,, fapt pentru care a

fost consemnat și în acte sub același nume. Arătăm mai sus că numele său de călugăr

putea fi ștefan.

15.Mitropoliții Transilvaniei la Feleac

Spre sfâșitul secolului al XV-lea,mitropoliți ortodocși români din Transilvania s-

au stabilit in satul Feleac, lângă Cluj-Napoca. La 25 octombrie 1488 era consemnat in

scaun arhiepiscopul Daniil, din a cărui dispoziție s-a copiat un Tetraevanghel slavon. În

1497, Isac vistiernicul lui Ștefan cel Mare, a comandat o ferecătura pentru acest

Tetraevanghel al ,,Mitropoliei” din Feleac.

Presupunem că urmașul său a fost Marcu, în primele decenii ale secolului al XVI-

lea. Acesta a cumpărat o casă de la preotul Vasile din Feleac, iar pe fiul acestuia, Danciu

l-a hirotonit deacon și preot, iar mai târziu a ajuns el însuși cârmuitorul eparhiei. Nu știm

ce nume a purtat Danciu în călugărie și ca arhiereu.Urmașul său a fost Petru,probabil

nepotul lui de soră, menționat intr-un act emis de judele și jurații orașului Cluj la 15

martie 1538. Cu petru s-a încheiat sirul mitropoliților care si-au avut reședința în Feleac.

[Type text] Page 23

16.Concluzii

În secolele XIV-XV, românii transilvaniei au continuat să aibă propria lor

oragnizare bisericească. Numărul mare de biserici,mănăstiri, preoți și protopopi ortodocși

români arată că aici ar trebui sa existe și un ierarh, care ar trebui să hirotonească pe acei

preoți, să rânduiască protopopi sis ă sfințească biserici. Din actele și inscripțiile cunoscute

până în present,rezultă că în Transilvania există o Mitropolie românească Ortodoxă, ca si în

țara Românească și Moldova.Astfel, o inscripție descoperită la mănastirea Râmneț,

consemnează numele arhiepiscopului Ghelasie, în anul 1377, primul ierarh roman cunoscut

cu numele în teritoriile intracarpatice. Din puținele acte privitoare la mănăstirea sfântul

Mihail din Peri,reiese că în 1391, în Transilvania existau alți ierarhi (arhierei locali), iar în

1494 era amintit un arhiepiscop orthodox al Transilvaniei. Înainte de 1456, păstorea vladica

Ioan cu resedința în Hunedoara, înlăturat de inchizitorul papal Ioan Capostrano. În 1479 este

amintit mitropolitul Ioanichie,care avea jurizdicție si peste românii maramureșeni. În ultimile

doua decenii ale secolului al XV-lea si in prima jumătate al celui de-al XVI-lea sediul

mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei s-a stabilit-pentru aproximativ șapte deceni- la

Feleac,unde au păstorit mitropoliții Daniil, Marcu, Danciu (Ștefan) și Petru.

[Type text] Page 24

Bibliografie

IZVOARE: Timotei Cipariu, Documente istorice bisericești, în ,, Arhivul

pentru filologie și istorie, Blaj, 1870, nr.XXXIX, p.775-780; Nicolae

Iorga,documente Românești din arhivele Bistriței, 1-2, București, 1899-

1900, CXVI + 103. (1) +XLIX +147 p.(II) ; Nicolae Iorga, Ștefan cel

Mare,Mihai Viteazu și Mitropolia Ardealului,în an acad. Rom., mem.

Sect.ist., es.II,t. XXVII, București,1904, 35 p., (reprodus în vol Studii asupra

evului mediu Românesc,București, 1984, p. 368-399); Atanasie Marienescu,

Izvoare pentru Istoria Bisericească Ortodoxă,fasc. II, Sibiu 1911,56 p.;

Academia R.S.R.,documente privind istoria româniei. C. Transilvania, vol 6(

1075-1350), București,1951-1955.

Simon András, Gáll Enikő, Tonk Sándor, Lászlo Tamás, Maxim Aurelian, Jancsik Péter, Coroiu Teodora (2003).Grigor P. Pop și colectivul (2007). Județul Cluj. Județele României. București: Editura Academiei Române

[Type text] Page 25