ibor seminar

29
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloaie” Lucrare de seminar la filantropie Relația dintre Biserică și stat de după Petru Rareș și până la ocuparea Moldovei de către Mihai Viteazul 1

Upload: scutarudragos

Post on 07-Aug-2015

64 views

Category:

Documents


4 download

TRANSCRIPT

Page 1: IBOR Seminar

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloaie”

Lucrare de seminar la filantropie

Relația dintre Biserică și stat de după Petru Rareş şi până la

ocuparea Moldovei de către Mihai Viteazul

Coordonator Susţinător

Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan Masterant Istrate Mihail

Iaşi 2012

1

Page 2: IBOR Seminar

Relația dintre Biserică și stat de după Petru Rareş şi până la

ocuparea Moldovei de către Mihai Viteazul

În a doua jumătate a secolului XVI, încep închinările mănăstirilor din ţară cu tot cu

venitul lor mănăstirilor din Orient. Astfel au fost închinate mănăstirile Galata, Caşinul,

Mărgineni, etc. în aceste mănăstiri se instalară egumeni şi călugări greci.

Aceste ajutoare şi danii date mănăstirilor şi bisericilor ortodoxe din ţările musulmane

au avut în parte un rol progresist în istorie, în înţelesul că ocrotind biserica în limba naţională

din ţările ortodoxe, supuse unor stăpâniri politice străine, s-a sprijinit lupta acestor popoare

pentru libertatea culturii lor şi independenţă. Pe de altă parte, acapararea veniturilor moşiilor

din ţară, lucrate de ţărani, a dus la asuprirea acestora de către călugării veniţi care duceau o

viaţă de trândăvie tocmai pe munca acestor ţărani. Boierii din ţară încep să invidieze bogăţia

călugărilor greci şi să caute să ia din mâna lor bogatele moşii şi venituri1.

După moartea lui Petru Rareş, pe scaunul Moldovei vine fiul lui cel mai mare şi

anume Iliaş al II-lea. De mic a fost trimis zălog la turci şi s-a deprins cu moravurile

orientale. A stat pe scaunul Moldovei cinci ani (1546-1551) dezminţind toate nădejdiile. A

fost o fire slabă, molatic, prea iubitor de plăceri. Sfârşitul s-a produs în 1551 sub motiv că

pleacă penrtu a cere reducerea tributului la Istanbul, a trecut la mahomedanism. A fost paşă

de Silistra, apoi exilat la Brusa şi Alep, unde a şi murit în 1562 neavând urmaşi. 2 Numele

celui ce „....şi-au dat sufletul în mâinile diavolului, în legea turcească”3, a fost scos din pisania

bisericii domneşti din Târgu Frumos, ctitoria părintelui său, din biserica episcopală de la

Roman şi din evangheliarul de la Voroneţ, scris în acea vreme. Nici amintirea sa nu mai era

dorită de contemporani4. Sub acest domn, ca mitropolit şi-a petrecut activitatea Grigorie

Roşca, care era văr cu Petru Rareş. Sub acest mitropolit, Iliaş Vodă confirmă Voroneţului

câteva danii făcute chiar de mitropolit. În 1551 se retrege din scaun fie din cauza vârstei

înaintate, fie a vreunor neânţelegeri avute cu Iliaş Vodă, în timpul care a început o acţiune de

prigonire a Bisericii şi a slujitorilor ei. Domnul a impus la plata birului toate mănăstirile şi pe

toţi slujitorii Bisericii, începând cu mitopolitul şi cu cei doi episcopi, iar Macarie al

1 Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 458.2 Ştefan. S. Gorovei, Muşatinii, ed. Albatros, Bucureşti, 1976, p. 100.3 Ureche, Letopiseţul, p. 165.4 Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz,ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 32.

2

Page 3: IBOR Seminar

Romanului a fost alungat din scaun. Mitropolitul Grigorie Roşca a murit la mănăstirea

Voroneţ în anul 15705. Înainte de Iliaş Vodă, mănăstirile domneşti erau scutite de dări, dar cu

creşterea nevoilor domniei şi întrucât ele acaparaseră o bună parte din pământul cultivat al

ţării, domnia a fost nevoită să supună şi mănăstirile la dări. Sub Iliaş Vodă, mănăstirile

moldoveneşti au fost silite să plătească darea în bani către domnie , precum spune un călugăr:

„În anul 1551 a venit o zi rea şi am dat darea, pentru fiecare mănăstire câte 40 de zloţi, în

zilele lui Iliaş Voievod, luna aprilie după Chiriopasca”6. Cronicarul Macarie scrie că Iliaş

Vodă a „răpit cu totul” veniturile „cele mişcătoare şi nemişcătoare episcopale şi mănăstireşti”

şi că a „prădat în chip barbar pe preoţi şi rugători în toată ţara, pe toţi i-a umplut de lacrimi şi

suspine”7. De asemeni Cronica lui Eftimie notează că acelaşi Iliaş Vodă a scris în hariciul cel

mare pe mitropolit şi episcop, mănăstirile, popii şi diaconii, întocmind şi un fel de catagrafie a

slujitorilor culturii şi a bunurilor lor. Pentru a putea împlini hariciul, Iliaş Rareş a procedat

deci la o impunere obligatorie a clerului.

Ştefan al VI, fratele lui Iliaş al II-lea a fost uns domn de mitropolitul Gheorghe

de la Bistriţa şi care a păstorit foarte puţin. Acest mitropolit a fost ars de viu de domnitorul

Ioan Vodă cel Cumplit, pentru a răzbuna persecuţia armenilor, petrecută în timpul păstoririi

sale , mai ales că după unele izvoare , Ioan Vodă era armean8. Pentru a stinge numele cel rău

al fratelui său, Ştefan al IV-lea a început persecuţii împotriva neortodocşilor, persecutând mai

ales pe protestanţii din Moldova9. Pe lângă protestanţi, a persecutat şi pe armeni . Aceştia nu

au fost prigoniţi pentru că erau adepţi ai Reformei, ci datorită faptului că ar fi fost cei mai

periculoşi adversari ai doctrinei isihasmului. Astfel Ştefan Rareş, „împlinind voia lui

Dumnezeu, a dărâmat altarele şi a închis hramurile în care aduceau jertfe deşarte întunecaţii

armeni şi a oprit necurăţeniile ruşinoase şi aducerea jertfelor murdare şi toată impuritatea şi

pe ei înşişi i-a adus pe toţi la Dumnezeul înţelepciuniii şi la lumina adevăratului botez, pe unii

de voie, pe alţii şi fără voie”10.

După opinia reputatului cercetător Şerban Papacostea, prigoana dezlănţuită de Ştefan

Rareş împotriva „ereticilor”, în care include pe armeni, saşi şi unguri, a avut un „caracter

5 Mircea Păcurariu, IBOR, vol. I, ed. Trinitas, Iaşi, 2004, p. 414.6 Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), op. cit., p. 453. Mircea Păcurariu, IBOR, op. cit., p. 415.7 Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, op cit., p. 858Ibidem, p. 415.9 Gheorghe Pungă, ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, ed. UAIC, Iaşi, 1994, p. 175.10 Cronicile slavo-române din se. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ediţie revizuită şi complectată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959. p. 41.

3

Page 4: IBOR Seminar

general şi de durată” şi s-ar fi datorat progreselor înregistrate de Reformă la est de Carpaţi,

care ameninţa „autoritatea laică şi eclesiastică”11.

Într-o relatare a unui anonim de la mijlocul secolului XVI sunt amintite, printre altele,

represiunile la care a fost supus unul dintre diecii de limbă latină ai lui Ştefăniţă Rareş.

Potrivit unei alte informaţii, acelaşi domnitor „un mare duşman al catolicilor”, „îndemnat de

episcopii săi şi de preoţii schismatici, a pus să fie botezaţi din nou toţi catolicii care se aflau în

Ţara Moldovei”, cerând în plus să „se dărâme cu tunurile toate bisericile noastre , cum a şi

făcut că a dat jos toate bolţile bisericilor afară celei de la Baia12.

Foarte autoritar şi pe deasupra foarte desfrânat, a stârnit repede ura boierilor care i-au

pus moartea la cale în tabăra de la Ţuţora de pe Prut la 1 septembrie 1552.

În scaunul Moldovei vine Alexandru Lăpuşneanu care din botez se chema Petru fiu a

lui Bogdan al III-lea şi a Anastasiei din Lăpuşna, născut pe la 1515. Alexandru Lăpuşneanu, a

încredinţat scaunul mitropolitan lui Grigorie II, cu metania din mănăstirea Neamţ fiind cel

care a sfinţit mănăstirea Slatina. Alexandru Lăpuşneanu a fost nevoit să accepte prin

jurământul de la Hârlău din 22 iunie 1553 „să se repare şi să se clădească în ţara noastră

bisericile săseşti şi armeneşti distruse de Ştefăniţă voievodul cel rău”13. Există dovezi, care

confirmă faptul că aducerea lui Alexandru Lăpuşneanu pe tronul Moldovei s-a făcut cu

sprijinul nobilimii poloneze protestante, dar cu toate acestea, Alexandru Lăpuşneanu a fost un

perseverent apărător al ortodoxismului, pentru care a ctitorit şi refăcut importante biserici şi

mănăstiri chiar din primii ani de domnie. Mai mult de atât, domnul Moldovei a acordat o

atenţie specială Transilvaniei, unde reforma făcea mari presiuni asupra populaţiei româneşti

majoritare. Se pare că în urma intervenţiei lui Alexandru Lăpuşneanu, în 1557, a fost numit

episcopul ortodox Cristofor de la Geoagiu14. De asemeni Alexandru Lăpuşneanu a sprijinit şi

pe româniii ortodocşi din Şcheii Braşovului. Înscrierea sa în pomelnicul acestei ctitorii trebuie

legată, se pare, de încercarea de reformare a românilor din oraş. Totodată, pentru ortodocşii

din Liov care erau ameninţaţi de luteranism şi calvinism, domnul Moldovei a construit o

elegantă şi somtuoasă biserică. Grija faţă de ortodocşii de aici reiese din scrisoarea expediată

de Lăpuşneanu, la 22 februarie 1558, în care exclama: „deşi locuiţi în mijlocul disidenţilor,

voi nu v-aţi părăsit religia!”15. Spre sfârşitul primei domnii, când zelul religios al acestor

locuitori scăzuse – probabil şi din cauza presiunilor făcute de protestanţi - , voievodul

11 Şerban Papacostea, op. cit., p. 70-76.12 Călători străini, V, p. 25.13 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p. 175.14 Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei,p. 176. 15 Hurmuzachi-Bogdan, Documente, vol. I, Supliment, II, p. 205.206, nr. 100.

4

Page 5: IBOR Seminar

Moldovei le scria: „în cazul în care nu veţi urma sfaturile noastre, nu ne vom mai interesa de

voi”16. Un oarecare Dimitrie, era pe cale să fie ars pe rug de Alexandru Lăpuşneanu pentru

învinuirea de a fi „luteran şi eretic”. Astfel agentul imperial Belsius, ne informează că

„Alexandru Moldoveanul a silit toate naţiunile de tot felul, fără deosebire să se boteze din nou

şi să urmeze religia moldovenilor, lipsindu-i de religia lor proprie”17.Mitropolitut Grigorie de

la Neamţ a păstorit şi sub Ioan Iacob Heraclid, cunoscut în istorie sub numele de Despot Vodă

(1561-1563) şi sub Ştefan Tomşa (1563-1464). Din martie 1564 până în martie 1568, scaunul

domnesc a fost ocupat pentru a doua oară de Alexandru Lăpuşneanu. Revenind în scaun, un

număr însemnat de boieri a căzut victimă răzbunării sale. N-a fost iertat nici mitropolitul

Grigorie de la Neamţ pentru că a uns pe cei doi domni menţionaţi mai sus. Călugărul Azarie,

unul dintre martorii oculari ai acestor evenimente, considera că odată cu revenirea lui

Alexandru Lăpuşneanu în Moldova, „...iarăşi au strălucit razele binefacerii ortodoxiei. Şi s-a

stins tăciunele cu fumul necredinţei, a fugit iarna întunecată a luteranilor necuraţi şi a înflorit

primăvara, pricină a tuturor chipurilor de bucurii, adică bună stare a bisericilor şi în locul

valurilor a zâmbit liniştea”18. Înlăturat din scaun, mitropolitul Grigorie se retrage la Neamţ. La

23 septembrie 1564, Alexandru Lăpuşneanu a pus mitropolit la Suceava pe Teofan, care de

teama lui Ioan Vodă cel Cumplit, pe când acesta a ajuns domn, a fugit în Transilvania, iar

Ioan Vodă cerea bistriţenilor arestarea lui19. Anastasia mama lui Alexandru Lăpuşneanu făcea

parte dintr-o familie de boieri din acel ţinut. Gândurile de domnie îi vor veni atunci când

opoziţia faţă de Ştefan Rareş a luat forme grave, şi când Ioan fiul lui Ştefăniţă a încercat să ia

domnia. În toamna anului 1553, Alexandru Vodă şi-a luat soţie pe Ruxandra, domniţa lui

Petru Rareş. Domnia cea dintâi a lui Alexandru Lăpuşneanu a ţinut până în noiembrie 1561, şi

în ea s-a vădit un conducător cu reale calităţi milităreşti, diplomatice şi gospodăreşti. Abia

ocupase tronul, şi o solie a şi pornit spre tabăra imperialilor din Transilvania cu propunerea

colaborării în lupta antiotomană. A fost şi un mare ctitor de biserici: Bistriţa lui Alexandru cel

Bun, risipită de vremuri, a fost cea dintâi restaurată20. A pus fundaţiile mănăstirii Slatina,

pentru care a adus sculptori de la Bistriţa, marmură din Haţeg şi pictori din Italia. Obiectele de

cult au fost comandate unui orfevrier clujean. Cu mare fast, sfinţirea mănăstirii s-a făcut la 14

octombrie 1558, de un sobor de 116 preoţi, în frunte cu mitropolitul Grigore Roşca21. Grija lui

16 Ibidem, p. 220-222, nr. 112.17 Călători străini despre ţările Române, vol. I-III, Bucureşti, 1968-1971, p. 140-141.18 Cronica lui Azarie, p.146.19 Mircea Păcurariu, IBOR, op. cit p. 415-416.20 Găină Alexandru, Biserica ortodoxă din Moldova în timpul domniiilor lui Alexandru Vodă Lăpuşneanul (1552-1561; 1564-1568), în „Studii Teologice”, XXVIII (1976), nr. 7-10. p. 659.21 Ştefan. S. Gorovei, Muşatinii op. cit., p. 106.

5

Page 6: IBOR Seminar

Alexandru Lăpuşneanu faţă de biserica ortodoxă reprezintă nu numai continuarea tradiţiei

ctitoriceşti voievodale, dar şi reacţia faţă de încercările de impunere a Reformei în spaţiul est-

carpatic. Alexandru Lăpuşneanu intenţiona să facă din Slatina un însemnat centru cultural

artistic. Mănăstirea Slatina a fost înzestrată cu numeroase bunuri materiale de către ctitorul ei

dar din păcate au fost pierdute în timpul domniei lui Despot Vodă (1561-1563) care i-a topit

argintăria (Despot, a poruncit să fie răpit un candelabru de argint cu greutate enormă făcând

monezi) şi a lui Ioan Vodă cel Cumplit. Ereticul domn Iacob Heraclid Despot visa să

transforme Moldova Într-un cuib al tuturor ereticilor din Europa, născocind şi acea şcoală

latinească de la Cotnari22. În 1559, Alexandru Lăpuşneanu a făcut reparaţii la Putna şi a

adăugat vechii necropole de la Rădăuţi un pridvor. La Sf. Dumitru din Suceava, ctitoria

socrului său, a ridicat un turn clopotniţă, în a cărei pisanie a pus stema cea veche a lui Ştefan

cel Mare. De asemeni a zidit mănăstirile Pângăraţi din piatră pe care a înzestrat-o cu moşii şi

cu alte venituri, Socola şi Sf. Nicolae din ţarina Iaşilor (înlocuită la sfârşitul veacului de Aron

Tiranul, fiul său nelegitim, cu biserica de azi Aroneanu)23. În apropiere de Piatra Neamţ, a

ridicat o mănăstire de călugăriţe cu hramul schimbarea la faţă, la Vânători numită şi Vânătorii

Pietrei, distrusă în 1600, în timpul campaniei lui Mihai Viteazul. A fost refăcută de Ieremia

Movilă dar încetează de a mai exista pe la mijlocul secolului XIX24. În 1561 este înlăturat prin

luptă de Iacob Heraclide Despot, şi pleacă cu tot cu familie la Istanbul. Într-un moment în

care Imperiul Otoman acuza o puternică criză internă au determinat pe protestanţii polonezi,

cât şi pe Maximilian de Hapsburg să grăbească instalarea lui Despot pe tronul Moldovei.

Aceasta cu atât mai mult cu cât pretendentul promisese patronilor săi să treacă la Reformă pe

toţi moldovenii25. Încă înainte de a ajunge domn, Cronica Armenilor menţionează atacul lui

Despot din toamna anului 1560, arătând că locuitorii din „ţara vlahilor” erau „în mare

strâmtorare şi îndurau mari chinuri din partea spurcatului lor domn Petru Alexandru (se referă

la Alexandru Lăpuşneanu cu numele lui înainte de a fi domn), om crud, de zece ori mai crud

decât a fost Iulian Apostatul pentru creştini”26. De religie era luteran şi şi-a pierdut

popularitatea vrând să introducă reforma. Interesant ni se pare faptul că la 10 decembrie, când

se adresa palatinului Rusiei, însuşi decele Albert recunoştea că fuga lui Despot din Moldova

s-a făcut din cauza religiei ortodoxe27. Din unele documente reiese că în preajma anului 1561,

22 Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, op. cit., p. 143.23 Ştefan. S. Gorovei, Muşatinii op. cit., p. 107.24 Mircea Păcurariu, IBOR, op. cit., p. 496.25 Şerban Papacostea, diaconul Sârb Dimitrie şi penetraţia reformei în Moldova, p. 217.26 Grigore M. Buiucliu, Cameniţa sau cronica armenilor din Podolia şi Moldova, în „Convorbiri literare”, XL (1906), nr. 3-5, p. 246.27 Pungă Gheorghe, Ţara Moldovei, nota 25 la capitolul Biserica, p. 204.

6

Page 7: IBOR Seminar

Hans Ungand un colaborator apropiat al lui Maximilian de Habsburg, urma să stimuleze prin

tipărituri răspândirea Reformei în Croaţia, dalmaţia, Istria, Bosnia, Bulgaria, Constantinopol,

Ţara Românească, Moldova, Rusia, Lituania şi chiar Moscova28. Se pare că întreaga activitate

a lui Despot Vodă in Moldova trebuie cercetată în prisma acestui ambiţios program. Cerând

ajutor de la Ferdinand pentru a acupa tronul Moldovei, la 1 aprilie 1560, Despot arată că

voievodul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu dărâmă bisericile şi îi ucide pe preoţi29. Agentul

imperial Belsius scria că Despot era iubit în Moldova „mai ales de cei din neamul saşilor, căci

pe toţi îi silise Alexandru prin silnicie şi chip nelegiuit la botezul său moldovenesc, iar acesta

le-a îngăduit revenirea iarăşi la credinţa lor”30. Despot „i-a dat fiecăruia dreptul lui, restituind

chiar ungurenilor bisericile lor, şi se ţin predici în public împreună cu slujba protestantă

împotriva edictului lui Alexandru tiranul”31. Acelaşi Belsius arată că Despot ar fi numit un

episcop al naţiei săseşti şi al celei ungureşti care să refacă şi bisericile ce le fuseseră luate şi să

întărească şi sufletele în credinţă, şi aceasta se numeşte Ioan Lusenius, polon de fel, şi că îl va

schimba şi pe arhiepiscop care şade la Suceava, căci e bănuit a fi de-al lui Alexandru 32.

Cronica armenilor din Cameniţa menţionează suferinţele îndurate de armeni, în timp de

Despot „i-a adus înapoi şi le-a dat voie să se poarte după legile lor..” 33. În timpul acestei

domnii o parte din bisericile ortodoxe au fost despuiate de lucrurile lor, iar unii preoţi au fost

prigoniţi. Contemporan cu evenimentele, călugărul Azarie scria că Despot „ura datinile

creştine ortodoxe şi a adus cu dânsul sfetnici de altă credinţă, luterani, urâţi lui Dumnezeu,

căci şi el însuşi era de aceeaşi credinţă cu ei. Pe călugări şi mănăstirile nu le iubea, a adunat la

dânsul, înşelătorul, vasele de argint şi de aur şi pietrele scumpe şi împodobite cu mărgăritare

ale afintelor icoane din toate mănăstirile şi s-a împodobit pe sine”34. Mai mult, din unele

izvoare reiese că Despot primise de la hapsburgi cărţi protestante scrise în limba slavonă,

pregătindu-se chiar tipărirea unor lucrări în limba română. Mai mult de atât, Despot ar fi

dispus tăierea a şase oameni care n-au respectat ordinile episcopului protestant35. Un biograf

anonim arată că românii s-au înţeles să-l ucidă pe Despot când va ieşi la război, făcând

aceasta deoarece era un adversar al religiei ortodoxe. Marea mazoritate a boierimii moldovene

nu a fost de acord cu Despot, dorind din această cauză înlăturarea lui. O mare parte din marii

28 Şerban Papacostea, diaconul Sârb Dimitrie şi penetraţia reformei în Moldova, p. 216.29 Şerban Papacostea, Moldova în epoca reformei, p. 69.30 Călători străini despre ţările române, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 132.31 Ibidem, p. 192.32 Ibidem, p.141-141.33 Gr. M. Buiucliu, Cameniţa sau cronica armenilor din Polonia şi Moldova, în „Convorbiri literare”, XL (1906), nr. 3-5, p. 250.34 Cronica lui Azarie, p. 143.35 Pungă Gheorghe, Ţara Moldovei, nota 35,capitolul Biserica, p. 205.

7

Page 8: IBOR Seminar

dregători au fost nevoiţi să accepte Reforma; între aceştia s-au aflat, se pare, vistiernicul Ion

Stroici şi ceaşnicul Mălai. În schimb, clerul Ţării Moldovei a fost aproape în totalitate ostil

ideilor protestante. În timpul domniei lui Despot, protestanţii au atacat mai degrabă biserica

ortodoxă decât cea catolică şi aceasta deoarece domnul nu vroia să supere pe patronii săi,

hapsburgii. Despot Vodă a fost ucis de către Ştefan Tomşa, în timp ce în drum spre

Moldova se afla Alexandru Lăpuşneanu cu steagul de domnie primit de la sultan. În scurta

domnie a lui Ştefan Tomşa, armenii sunt prigoniţi. Ştefan Tomşa fuge în Polonia unde mai

târziu este decapitat împreună cu boierul Ioan Moţoc, spătarul Spancioc şi un postelnic

veveriţă. Şi alţi boieri care au comis acte de trădare au fost decapitaţi36. După ce Despot Vodă

este înlăturat din scaun, începe o prigoană a tuturor celor de altă credinţă care se aflau pe

teritoriul Moldovei. Astfel nevasta episcopului reformat Ioan Lusinius a fost omorâtă după ce

mai întăi îi ucisese şi soţul37.

Cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu a mai durat exact patru ani şi

anume din martie 1564 până în martie 1568. principalele ctitorii moldoveneşti au fost dotate

de acest voievod cu odăjdii, obiecte de cult şi argintărie. Numele acestui binefăcător este

trecut în pomelnicile mănăstirilor Bistriţa, slatina, Tazlău, Moldoviţa, Dobrovăţ, bisericii de

lemn din Volovăţ, Catedralei mitropolitane din Suceava, mănăstirii Bisericani sau în cele de la

Muntela Athos, cărora le-a făcut şi importante danii. Exemplul domnului a fost urmat de

episcopi, preoţi şi boieri, care în aceşti ani au înzestrat ctitoriile moldoveneşti cu icoane,

cruci, procoveţe, clopote, tetraevangheliare, petrafile etc. Ca şi Alexandru cel Bun, Alexandru

lăpuşneanu a sprijinit biserica noastră şi prin aducerea, în august 1560, a unor moaşte la

ctiroria sa de la Slatina38. Biserica ortodoxă a putut rezista atacurilor reformei şi pentru că

domnul a ştiut să se folosească de bogata experienţă a marilor săi episcopi, călugări şi preoţi,

adepţi ai isihasmului bizantin: Macarie, Eftimie, Azarie, Isaia de la Slatina, Anastasie etc. în

această perioadă, mitropolitul şi episcopii erau aleşi de un mare sobor, aceştia putând fi

destituiţi de către domn atunci când încălcau „pravilele împărăteşti”39. Pe lângă mănăstiri

funcţionau cu rezultate foarte bune şi tradiţionalele şcoli ortodoxe; acestea pregăteau nu

numai simpli dieci de cancelarie domnească sau copişti, ci şi pe eruduţii preoţi ai acelor

timpuri. Copii lui Alexandru Lăpuşneanu au învăţat carte şi învăţătura ortodoxă cu profesori

aduşi de la şcoala ortodoxă a Frăţiei din Liov, din belşug sprijinită de voievod. În anul al

patrulea din domnia sa, Alexandru s-a înbolnăvit de moarte şi a chemat pe căpeteniile bisericii 36 Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, op. cit., p. 108. 37 Pompiliu Tudoran, domnii trecătoare, op . cit., p. 144.38 Dir, A, XVI/2, p. 154-155.39 Vasile V. Muntean, Organizarea mănăstirilor Româneşti în comparaţie cu cele bizantine, Bucureşti, 1984, p. 39.

8

Page 9: IBOR Seminar

şi pe preoţi şi pe toţi cei care erau în dregătorii şi le-a împărtăşit multe învăţături

dumnezeieşti, dând stăpânirea toată lui Bogdan. Peste câteva zile, în pragul morţii, şi-a

schimbat numele în Pahomie călugărindu-se. A fost îngropat la Slatina40. După 13 ani de

domnie, în cursul cărora a purtat de atâtea ori războaie, a zidit din temelie cinci biserici, dintre

care trei au ajuns până la noi (Slatina, Bistriţa şi Socola)41.

Urmaşul lui Alexandru Lăpuşneanu în scaunul Moldovei va fi Bogdan al IV-lea, după

numele bunicului său Bogdan cel Orb. S-a născut în 1553 şi a domnit patru ani cu destule

agitaţii42. Istoricul Ştefan S. Gorovei, consideră domnia lui Bogdan al IV-lea ca prelungire la

domnia tatălui său. Atâta timp cât a trăit Ruxandra (moare în anul 1570). Bogdan Lăpuşneanu

a fost un continuator al politicii religioase promovată de tatăl său. Despre el ştim că a fost dat

„să înveţe cărţile şi învăţătura ortodoxiei”. Azarie notează că , după puţin timp, acesta „şi-a

alipit oameni de altă credinţă şi de altă limbă”, iar „cuvintele de bună învăţătură ale arhiereilor

nu le lua în samă şi pe sfetnicii cu gânduri bune nici nu voia să-i vadă la faţă”. Bogdan

Lăpuşneanu a murit la Moscova dintr-o rană cauzată la cap aproape nebun.

De acum încolo tronul Moldovei va fi ocupat de către cei care vor da cele mai mari

bacşişuri la Poartă. În aceste împrejurări, în care suzeranitatea otomană se transforma vizibil

într-un jaf sistematic organizat, Poarta arogându-şi în mod abuziv drepturi pe care nu i le

conferise nimeni şi care nici nu decurgeau din vreun tratat internaţional sau convenţie

bilaterală, pe tronul Moldovei s-au perindat , între 1572 şi 1600, în 12 domnii, nouă domni.

Ultimul dintre aceştia, Ieremia Movilă, urcat pe tron, pe un tron pe care nu l-a cumpărat cu

bani sau poliţe la Poartă, în vara anului 1595, va încerca şi în parte va reuşi să întemeieze o

nouă dinastie recunoscută, cu drepturi ereditare, şi de regele polon (1597) şi de sultan

(1599)43.

Înlocuitorul lui Bogdan al IV-lea, Ioan Vodă, căruia boierii i-au zis cel Cumplit, iar

istoricii mai noi, cel viteaz a fost una din figurile strălucite ale acestui apus de veac. Sultanul

i-a dat domnia Moldovei în ianuarie 1572 pe care a cumpărat-o cu banii strânşi în urma

vinderii de pietre scumpe în insula Rodos. Chiar din primele luni ale domniei, Ioan Vodă s-a

dovedit a fi un conducător cu o viziune politică bine închegată. Pentru cârmuirea ţării, şi-a

alcătuit un nou sfat, cu oameni noi. În relaţia lui cu biserica este de menţionat că a stăvilit

abuzurile clerului atât cel ortodox cât şi cel catolic. Cronicile , la prima vedere nu dau prea

multe lămuriri. De exemplu cronicarul Ureche povesteşte de arderea pe rug, pentru „vină de

40 Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, op. cit.,, p. 110.41 Ibidem, p. 111.42 Ibidem, p. 112.43 Ibidem, p. 119.

9

Page 10: IBOR Seminar

sodomie” (viciu, depravare), a episcopului de Roman, Gheorghe. Azarie, adversar hotărât al

lui Ion Vodă, recunoaşte totuşi că episcopul ucis era un om lacom şi foarte zgârcit şi că

domnul i-a confiscat averea lui care era mare. Alţi doi clerici, popo Cozma şi căliugărul

Molodeţ, sunt îngropaţi de vii; mitropolitul Teofan, înspăimântat de actele domnului, a scăpat

fugind peste munţi, în Transilvania44. Intrând în conflict cu domnul, o dată cu confiscarea

avuţiilor clerului, mitropolitul Teofan ar fi avut, desigur, soarta episcopului Gheorghe, dacă

nu ar fi trecut la timp peste munţi. Cronicarul contemporan cu voievodul, Azarie cu privire la

conflictul iscat între domnie şi biserică spune: „gemeau temniţele de călugări legaţi în fiare şi

se goleau mănăstirile şi li se luau veniturile ce le aveau spre hrană tuturor şi averile lor toate le

aduna la sine vicleanul (adică Ioan Vodă). Pe călugări îi alunga din toate părţile, ca pe nişte

spurcaţi”45. Egumenul Iacob de la Slatina, unul din oamenii de încredere ai lui Alexandru

Lăpuşneanu, a fost îngropat de viu de Ioan Vodă cel Cumplit, pentru că s-a opus la luarea

tezaurului mănăstirii46. Sensul acestei prigoane nu poate fi, cum spune cronicarul, lipsa de

credinţă a domnului, ci nevoia de bani a domniei, care înţelegea să folosească pentru stat

marile venituri acumulate de mănăstiri. Într-un document din 1599 se aminteşte de faptul că

„a luat Ion Vodă toate satele mănăstirilor”. A fost deci o adevărată expropriere a averilor

mănăstirilor în favoarea domniei, fapt unic de altfel în toată istoria Moldovei în epoca

medievală47. A mers chiar şi mai departe încât a dărâmat episcopia catolică din Siret iar

cărţile bibliotecii de acolo au fost luate de marele logofăt Ioan Golia , ctitorul mănăstirii cu

acelaşi nume din Iaşi48.

Ioan Vodă se sprijinea pe mica boierime, pe orăşeni şi pe ţăranii liberi, în lupta sa

împotriva boierilor mari, care refuzau să primească autoritatea centralizatoare a domnului şi

se ridicase împotriva luptei purtate de domn cu turcii pentru libertatea ţării. Din acest conflict

a ieşit şi lupta împotriva bisericii, care de data aceasta luase locul boierimii mari49.

După ce mitropolitul Teofan II a fugit în Transilvania de frica lui Ioan Vodă cel

Cumplit, în scaunul mitropolitan ajunge episcopul Romanului Anastasie care a păstorit până

spre sfârşitul anului 1577, când a fost înlăturat ori s-a retras din scaunul mitropolitan50.

44 Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, ediţia a II-a, ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 81. 45 I. Bogdan, Letopiseţul lui Azarie, ed. academiei, Bucureşti, 1909, p. 156.46 Mircea Păcurariu, IBOR, op. cit., p. 502.47 Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII, op. cit., p. 456.48 Ştefan. S. Gorovei, Muşatinii, op. cit, p. 121.49 Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII, op. cit., p. 45650 Mircea Păcurariu, IBOR, op. cit., p. 416.

10

Page 11: IBOR Seminar

Deoarece nu a vrut să dubleze tributul pentru turci, va duce la înlocuirea sa prin

trădare. A fost omorât de către turci cu toate că juraseră pe coran că nu-l vor omorâ. A fost

legat de coada a două cămile şi despicat în două51.

Căderea lui Ioan Vodă în lupta cu turcii a adus şi desfiinţarea măsurilor de secularizare

ale acestui domn.

Actele emise de cancelarie în primul an de domnie nu cuprind nici vreo dispoziţie

îndreptată contra bunurilor bisericeşti. Ba chiar ele întăresc proprietăţile mănăstireşti. În

această direcţie, politica domnească faţă de cler şi averile sale nu se deosebeşte , la început,

de aceea a predecesorilor săi. Dar după sfârşitul domniei, actele amintesc de confiscarea

proprietăţilor clerului, la porunca lui Ion Vodă. De exemplu, la 8 noiembrie 1576, egumenul

Hariton al Moldoviţei prezintă înaintea lui Petru Şchiopul „cu mare jeluire” şi cu mărturia

boierilor de curte, revendicând satele Miteşti şi Sărăcineşti, aşezate pe Siret, dăruite mănăstirii

de Alexndru Lăpuşneanul; actele de proprietate fuseseră luate de la mănăstire de „Eremia fost

hatman, când a luat aceste sate în zilele lui Ioan Vodă şi nu le-a dat numic”. De aceea,

cercetând plângerea şi constantând temeinicia ei, Petru Şchiopul dă şi întăreşte călugărilor

Moldoviţei stăpânirea satelor amintite „cu tot venitul şi neclintit niciodată în veci”52. Câţiva

ani mai târziu, un hrisov din 1581 înfăţişează un alt caz petrecut în zilele lui Ion Voievod. La

12 martie 1574, în timpul pregătirilor de luptă împotriva otomanilor, vatagul Meştea şi ceata

sa cumpăraseră cu 400 zloţi ţătărăşti, de la egumenul mănăstirii Sf. Ilie de lângă Suceava,

satul Hăşnăsani; ocina fusese o donaţie a Tudorei, Maricăi şi a soţiei boierului Orăş, pentru

pomenirea unui nepot a lor, Vascan Gănescu. Documentul specifică, de asemenea, că banii s-

au plătit toţi deplin în mâinile egumenului. Şapte ani mai târziu în 1581, primii proprietari ai

satului vin să-l revendice de la Meştea, cu toţii prezentându-se în faţa lui Iancu Sasul. Meştea

vătagul se apără în faţa divanului cu uricul de cumpărătură eliberat de Ion Vodă; călugării de

la Sf Ilie arată că nu au vândut satul, neştiind nimic despre un asemenea act „ci au spus că au

luat de la mănăstire Ion Voievod, acest sat Hăsnăşanii, când le-a luat şi alte sate”. În cele din

urmă Voievodul Iancu Sasul află adevărul adăugând că actul a fost făcut cu vicleşug.

Până la sfârşitul secolului, timp de 25 de ani, şi alte acte confirmă confiscarea averilor

mănăstireşti de către Ion Vodă. Din actele din această perioadă rezultă că au fost lovite

mănăstirile Moldoviţa, Sfântul Ilie Suceava, Gura Humorului şi probabil Agapia. Dacă până

la Ion Vodă biserica primise, obişnuit, importante danii, de data aceasta, puterea laică, domnia

şi sprijinitorii ei îşi sporesc domeniile pe seama bisericii.

51 Ştefan. S. Gorovei, Muşatinii, op. cit, p. 123.52 DIR, A, XVI, III, p. 75-76, nr. 94.

11

Page 12: IBOR Seminar

Din cele arătate însă, nu trebuie trasă concluzia că domnia lui Ion Vodă a însemnat

destrămarea organizării bisericeşti a ţării; clerul şi-a continuat îndeletnicirile, dar supus într-u

totul stăpânirii laice. Ion Vodă a aşezat ca ierarhi, potrivit tradiţiei oameni credincioşi

domniei. După fuga lui Teofan a fost numit un alt mitropolit al Sucevei, Anastasie; el avea să

rămână în funcţie până în 1578. După întoarcerea lui Petru Şchiopul, Anastasie se retrage din

păstorie, fiind înlocuit cu Teofan.

Figura bisericească cea mai de seamă a cârmuirii lui Ion Vodă rămâne episcopul de

Rădăuţi, Isaia. Îşi făcuse ucenicia la Slatina, sub egumenul Iacob Molodeţ, cel ce avea să fie

ucis mai târziu. Bun cunoscător al limbii slavone şi copist sârguicios, Isaia a transcris, la

mănăstire, cronica putneană într-o versiune prescurtată, un cronograf dus până la anul 1425, o

cronică bulgărească şi alta sărbească. În 1572, îl găsim episcop de Rădăuţi. Numele său nu

este însă pomenit pentru activitatea desfăşurată pe tărâm bisericesc; înzestrat cu reale calităţi

de negociator. El a fost trimis, în mai multe rânduri, peste hotare. Chiar din primele luni ale

noii stăpâniri, după reocuparea Hotinului de către oştile moldoveneşti, numele lui Isaia

figurează alături de acelea ale unor mari dregători, în omagiul lui Ion Vodă cel Vitez dat

regelui Poloniei. De asemeni episcopul Isaia ajunge până la Moscova şi cere ţarului să trimită

în ţară pe soţia şi fiul voievodului, Petru, de care Ion Vodă se afla despărţit de mulţi ani. Ţarul

se arată plin de bunăvoinţă dar îl înştiinţă că soţia şi fiul domnului moldovean muriseră cu

câţiva ani în urmă, loviţi de o epidemie de ciumă.

Iancu Sasul, era fiul nelegitim al lui Ştefan Rareş, iar mama sa era Ecaterina, soţia

pielarului Georg Weiss, naştere care e de pus în legătură cu una din campaniile ardelene ale

lui Petru Rareş. Este numit de către sultan domn al Moldovei în 1579, iar intrarea domnului în

Iaşi s-a făcut în ianuarie 1580. a domnit trei ani nesprijinit de boieri şi nici simpatizat de

mulţimea maselor. Era foarte lacom, introducând obiceiuri de dări care nu fusese până atunci

niciodată. De exemplu a ucis pe bogatul boier Ioan Golia tocmai pentru ai putea lui averile. Pe

deasupra era şi foarte desfrânat. Un motiv de nemulţumire generală faţă de el era

„nedumnezeirea şi ereticiia sa”: luteran din naştere, Iancu Sasul, „legea creştinească adică

ortodoxia nu o iubea”, ceea ce era greu de admis pentru mentalitatea acelei vremi53. În vremea

lui mulţi boieri părăsesc ţara inclusiv mitropolitul ţării Teofan, cel care ne-a lăsat însemnări

despre moartea lui Ioan Golia.

Prin stăruinţele boierilor pribegi la Poartă, Iancu Sasul este mazilit şi înlocuit cu

predecesorul său Petru Şchiopul. Iancu Sasul a încercat să fugă când a aflat de mazilire dar

53 Ibidem, p. 126.

12

Page 13: IBOR Seminar

este prins în Polonia şi decapitat. În faţa morţii a fost convertit la catolicism. Domnia lui Iancu

Sasul a fost doar o întrerupere a domniei lui Petru Şchiopul, voievodul pentru care cronicarul

nu se zgârceşte cu laudele cele mai frumoase: „boierilor le era părinte ..., ţării era apărător,

spre săraci milostiv, pe călugări şi mănăstiri întărea şi-i miluia, cu vecinii de prin împrejur

trăia bine, de avea de la toţi nume bun şi dragoste, de nu era a zice cum nu este harnic de

domnie. Judecata cu blândeţe şi fără făţărnicie o făcea”. În 1591, Poarta a cerut lui Petru

Şchiopul să dubleze tributul, ceea ce pentru popor însemna noi abuzuri. De aceea Petru

Şchiopul părăseşta domnia54.

În timpul domniei lui Petru Şchiopul relaţia dintre biserică şi domnie a fost

foarte bună şi strânsă ajutându-se reciproc. Astfel se ajunge ca mănăstirile să împrumute

domnia cu importante sume de bani în caz de nevoie. De exemplu, în 1586 mănăstirea

Probota împrumută lui Petru Şchiopul 40 de mii de astri „în treaba ţării, când ne-a fost nouă şi

ţării noastre nevoie”55.

Pe la începutul anului 1578, Petru Şchiopul a readus în scaun pe mitropolitul Teofan

II. În timpul domniei lui Iancu Sasul (1579-1582), se pare că mitropolitul Teofan II, cu

episcopul Gheorghe Movilă de la Rădăuţi şi cu unii mari boieri au complotat împotriva

acestui domn, fapt pentru care su fost siliţi să se refugieze în Polonia. Cât timp mitropolitul

Teofan II a lipsit, mitropolia a fost condusa ca şi locţiitor de episcopul Nicanor al Romanului.

În septembrie 1582, scaunul mitropolitan a fost reluat de Teofan II, când Petru Şchiopul a

ajuns domn pentru a doua oară. În 1588, se retrage dis scaun stabilindu-se la mănăstirea

Dohiariu din Muntele Athos. În 1588 domnitorul Petru Şchiopul a promovat în scaunul

mitropolitan pe episcopul Gheorghe Movilă al Rădăuţilor. Acesta făcea parte din familia

boierească a Movileştilor, fiind fiul logofătului Ioan Movilă şi frate cu viitoriii domni Ieremia

şi Simeon. O parte din istorici cred că mama lui Maria a fost fiica lui Petru Rareş. Cu ajutorul

familiei a ridicat actuala biserică a mănăstirii Voroneţ. Ca mitropolit a păstorit pentru prima

dată, până în august 1591. În relaţia lui cu Petru Şchiopul, ambii şi-au îndreptat privirea spre

Polonia , nădăjduind într-o victorie a statelor creştine împotriva turcilor, mai ales că la

sfârşitul secolului al XVI-lea, la stăruinţele papei Clement VIII (1592-1605), luase naştere în

Europa apuseană Liga Sfântă, în vederea declanşării luptei antiotomane. În timpul păstoririi

mitropolitului Gheorghe Movilă, au fost acordate unele favoruri catolicilor din Moldova.

Aceaste favoruri acordate se datora obiectivelor politice deoarce se orientase spre Polonia

catolică, cât şi atitudinii de înţelegere şi respect de care a dat dovadă întotdeauna poporul

54 Ibidem, p. 127.55 DIR., vol. IV, 489.

13

Page 14: IBOR Seminar

român faţă de cei de alte credinţe religioase. Oricum, mitropolitul Gheorghe Movilă a fost un

bun ortodox şi din nici una din faptele sale nu rezultă vreo înclinare a sa spre catolicism56.

Domnitorul Petru Şchiopul a fost şi un important ctitor de biserici şi mănăstiri. Astfel,

a zidit o nouă biserică la Agapia din Deal (1597), care astăzi nu mai ezistă. Tot el este şi

ctitorul mănăstirii Galata din Iaşi (1582-1583). Prima dată a ridicat Galata din vale în prima

domnie, dar năruindu-se a ridicat-o pe a doua în a doua domnie. Maria, fiica lui Petru

Şchiopul a ridicat mănăstirea Hlincea spre sfârşitul secolului XVI57.

Domnitorul Petru Şchiopul, constrâns de nemulţumirile şi răscoalele izbucnite din

cauza dărilor impuse poporului, a părăsit Moldova în august 1591 luând drumul pribegiei.

Împreună cu el au plecat şi câţiva dintre boierii devotaţi, între care se aflau şi Movileştii,

inclusiv mitropolitul Gheorghe. În august 1595, când Ieremia Movilă a ajuns domn al

Moldovei, mitropolitul Gheorghe revine în ţară, reocupându-şi scaunul de mitropolit58.

O lună de zile Moldova a rămas fără domn în care mulţi pretendenţi achitau sume

fabuloase la Poartă pentru a fi numiţi domni. Din această competiţie, a ieşit învingător un fiu a

lui Alexandru Lăpuşneanu şi anume Aron Vodă. După o tradiţie înregistrată de Ion Neculce,

mama sa ar fi fost sora călugărului Nicanor59 ajuns ulterior mitropolit (1582), şi de frica

acestuia, fiind văzut odată, venind de la mănăstire de călugăriţe, Aron ar fi fugit în

Transilvania apoi la Poartă. Noul domn odată ajuns domn la Iaşi, a întărit proprietăţile

mănăstirii Pângăraţi „care este zidită de răposatul şi bunul părinte al domniei mel, Ioan

Alexandru Voievod”.

Aron Vodă aşează ca mitropolit pe unchiul său Nicanor care a fost egumen la Agapia

din Deal şi apoi episcop de Roman. În prima parte a anului 1594, tot Aron Vodă a trecut în

scaunul mitropolitan pe episcopul Mitrofan al Romanului, iar pe Nicanor la trecut la Roman,

fapt neobişnuit până atunci. Când a ajuns domn Ieremia Movilă în august 1595, iar fratele său

Gheorghe şi-a redobândit scaunul mitropolitan, a trebuit să părăsească şi episcopia Romanului

făcând loc fostului episcop Agafton şi să se retragă la Agapia din Deal unde este şi îngropat.

Cât timp a fost Mitrofan mitropolit, este menţionat în câteva acte de danie ale lui Aron

Vodă, toate în 1594. spre sfârşitul aceluiaşi an, domnul l-a trimis la împăratul Rudolf II al

Germaniei, spre a-i face o declaraţie de supunere, căci tocmai atunci se înfiinţase Liga Sfântă

împotriva turcilor60.

56 Mircea Păcurariu, IBOR, op. cit., p. 417-418.57 Ibidem, p. 496.58 Ibidem, p. 418.59 Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, op. cit., p. 128.60 Mircea Păcurariu, IBOR, op. cit., p. 419.

14

Page 15: IBOR Seminar

Înainte de toate Aron Vodă avea nevoie de bani pentru a plăti datoriile. Birurile au

început să curgă, execuţiile pentru bani deveniră obişnuite. În plus ca şi Iancu Sasul nu lăsa în

pace soţiile şi fetele boierilor. De aceea boierii au cerut Porţii să fie mazilit şi înlocuit cu

Alexandru al V-lea cel Rău, care îşi zicea că este fiul lui Bogdan al IV-lea Lăpuşneanul,

ceea ce este greu de admis61. A cumpărat domnia cu 900000 de florini şi a fost domnul

Moldovei de la 7 iunie până la 18 iulie 1592, când Aron Vodă a reprimit domnia Moldovei.

Nu a domnit mult deoarece sultanul îl numea „şarlatan şi mincinos” crezând că nu este din

spiţă de domn. De aceea este prins şi refuzând să se turcească, pedeapsa i s-a hotărât pe loc:

spânzurarea în cârlige şi apoi sugrumarea. În scaunul Moldovei a rămas ca domn iarăşi Aron

Vodă. A zidit mănăstirea Aroneanu şi care este ultima ctitorie muşatină. În acelaşi timp a

trimis bogate ajutoare pentru terminarea şi întreţinerea bisericii Sf. Nicolae din Şcheii

Braşovului. În cele din urmă a încercat să caute printre vecini aliaţi în lupta antiotomană. A

găsit aliat pe Sigismund Bathory şi pe Mihai Viteazul. Prin această alianţă, Aron Vodă a

recunoscut suzeranitatea lui Sigismund Bathory care vrând să-şi întărească influenţa în

Moldova, a aţâţat pa hatmanul Ştefan Răzvan şă-l răstoarne pe Aron şi să-i ia locul. Odată ce

Aron Vodă şi-a pierdut scaunul, şi mitropolitul a împărţit aceeaşi soartă fiind înlăturat din

scaun de noul domn. Din mai 1595, Aron trăia în cetatea de la Vinţ iar în 1597, a murit otrăvit

şi a fost înmormântat în mitropolia românească de la Alba Iulia, proaspăt zidită de Mihai62.

Ştefan Răzvan ajunge la domnie în aprilie 1595 şi după ce înlătură din scaunul

mitropolitan pe Mitrofan, îl pune mitropolit pe episcopul Mardarie al Rădăuţilor păstorind

doar câteva luni până în august 1595, mai exact până la venirea movileştilor. Tot acum este

înlăturat din scaunul de domn şi Ştefan Răzvan.

Ieremia Movilă. La urcarea pe tron a noului domn, şi scaunul mitropolitan este

reocupat pentru a doua oară de mitropolitul Gheorghe Movilă. În timpul acestei păstoriri, se

înfiinţează episcopia Huşilor iar primul ei episcop Ioan este instalat în Biserica Sfinţii

Apostoli Petru Şi Pavel, ctitoria voievodului Ştefan cel Mare, eveniment ce a avut loc în

decembrie 1598.

Mihai Viteazul. În anul 1600, Moldova este ocupată de Mihai Viteazul iar domnul

Ieremia Movilă împreună cu Mitropolitul Gheorghe Movilă şi cu episcopii Agafton de la

Roman şi Teodosie Barnovschi de la Rădăuţi pleacă în Polonia. Trebuie menţionat că primul

episcop al Huşilor Ioan, rămâne în scaunul său. Mihai Viteazul, noul domn al celor trei

61 Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, op. cit.,, p. 129.62 Ibidem, p. 133.

15

Page 16: IBOR Seminar

principate româneşti, trimite după ei pe protopopul Teodor, cerându-le să se întoarcă în ţară.

După ce ei au refuzat, conducerea mitropoliei Moldovei este încredinţată lui Dionisie Rally al

Târnovei, omul de încredere a lui Mihai Viteazul. Dionidie Rally, era grec de origine din

insula Creta , descendent al împăraţilor paleologi după tată şi a cantacuzinilor după mamă. Pe

când era mitropolit al Târnovei, a devenit sfetnic apropiat a lui Mihai Viteazul deoarece a avut

încrederea în el că va putea provoca o mişcare generală a popoarelor din Balcani împotriva

otomanilor. La însoţit pe Mihai Viteazul în Transilvania, apoi în Moldova iar dupâ uciderea

lui Mihai Viteazul, a intrat în slujba împăratului Rudolf II al Germaniei, tot cu Gândul

eliberării popoarelor creştine de sub dominaţia otomană.

Deoarece mitropolitul şi episcopii pripegi nu au vrut să se reîntoarcă în ţară la

chemarea lui Mihai Viteazul, mitropolitul Dionisie Rally a fost însărcinat de către domn să

convoace un sinod care să hotărască soarta ierarhilor plecaţi şi să aleagă alţii în locul lor.

Sinodul a avut loc la Suceava la 2 iunie 1600 şi era format din patru ierarhi greci şi doi ruteni.

Sinodul a hotărât depunerea ierarhilor retraşi în Polonia şi a împuternicit pe mitropolitul

Dionisie să hirotonească alţi episcopi „după cum stă datina şi rânduiala bisericească”. Prin

urmare în scaunul de la Roman a fost ales Filotei, iar Anastasie Crimca la Rădăuţi.

De la Mihai Viteazul ca domn al Moldovei au rămas câteva acte prin care confirma

diverse danii unor mănăstiri moldave63.

Până pe la începutul secolului XVII, ierarhii judecători şi boierii judecători ori de câte

ori dădeau vreo hotărâre, totdeauna spuneau că au judecat după obiceiul pământului, după

legea pământului, după legea dumnezeiască, după pravilă sau după lege şi dreptate. Primele

două expresii fac aluzie la aşa numitul „obicei al pământului”; iar celelalte la diferite

Nomocanoane sau Pravile scrise greceşte sau slavoneşte în legătură cu atâtea copii din

Syntagma lui Vlastarie, Nomocanoane şi chiar Exabiblul, care circulau pe la toate mănăstirile

şi scaunele de judecată.

Bibliografie

63 Mircea Păcurariu, IBOR, op. cit., p. 419-420.

16

Page 17: IBOR Seminar

1.Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), ed. ştiinţifică,

Bucureşti, 1957.

2. Gorovei, S. Șrefan, Muşatinii, ed. Albatros, Bucureşti, 1976.

3. Ureche, Letopiseţul.

4. Giurescu, C. Dinu, Ion Vodă cel Viteaz,ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1966,

5. Păcurariu, Mircea, IBOR, vol. I, ed. Trinitas, Iaşi, 2004.

6. Pungă, Gheorghe, ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, ed. UAIC,

Iaşi, 1994.

7. Cronicile slavo-române din se. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ediţie revizuită şi

complectată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959.

8. Buiucliu, M. Grigore, Cameniţa sau cronica armenilor din Podolia şi Moldova, în

„Convorbiri literare”, XL (1906), nr. 3-5.

9. Călători străini despre ţările Române, vol. I-III, V, Bucureşti, 1968-1971

10. Corfus, Ilie, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.

Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979.

11. Cronica lui Azarie.

12. Găină, Alexandru, Biserica ortodoxă din Moldova în timpul domniiilor lui

Alexandru Vodă Lăpuşneanul (1552-1561; 1564-1568), în „Studii Teologice”, XXVIII

(1976), nr. 7-10.

13. Tudoran, Pompiliu, Domnii trecătoare.

14. Papacostea, Șerban, diaconul Sârb Dimitrie şi penetraţia reformei în Moldova.

15. Papacostea, Șerban, Moldova în epoca reformei, .

16. Bogdan, Ion, Letopiseţul lui Azarie, ed. academiei, Bucureşti, 1909

17. DIR, A, XVI, III, p. 75-76, nr. 94

17