Seneca, Dialoguri I

Cuprins: Stoicismul. Perioadele stoicismului Lucius Anaeus Seneca: Viaţa şi opera De providentia - Explicarea faptului că există providenţă - Purtarea zeului faţă de oamenii buni De constantia sapiens - Calităţile înţeleptului - Progresul moral - Libertatea De ira - Definirea mâniei - Originea mâniei - Remediile împotriva mâniei

Stoicismul. Lucius Anaeus Seneca

Lucius Annaeus Seneca este unul dintre reprezentanţii de frunte ai stoicismului, şcoală filozofică ce îşî are numele de la locul în care a apărut: Stoa poikile, adică „Porticul pictat” de la Atena, locul în care îşî dădeau învăţăturile cei dintâi stoici. Se pot distinge trei părţi ale filozofiei stoice: logica, fizica şi etica. Logica reprezintă teoria stoică a cunoaşterii, întemeiată pe o metafizică materialistă, care consideră că toate elementele sunt corporale. Fizica tratează structura lumii, adică raporturile existente între diferitele părţi ale realităţii. Ideea naturii, preponderentă în stoicism, se regăseşte deopotrivă într-o etică naturalistă, conform căreia ţelul omului este să trăiască respectând natura, înţeleasă deopotrivă ca o natură cosmică şi o natură omenească bazate pe raţiune. Etica este, prin urmare, o înţelepciune practică, o artă de a trăi, al cărei scop este atingerea unui echilibru întemeiat pe virtute.

În istoria şcolii stoice se pot deosebi trei perioade: stoicismul vechi care îl are ca reprezentant principal pe Zenon din Citium (fondatorul şcolii), stoicismul mediu şi stoicismul imperial, predominant roman, pentru care numele importante sunt Seneca, Epictet şi Marcus Aurelius.

Lucius Annaeus Seneca s-a născut la Corduba, în Hispania, într-o familie din elita provincială, adică din ginta Annaeilor. Tatăl scriitorului era Seneca retorul. Helvia, mama lui, era o matroană de înaltă reputaţie morală. Seneca a fost însă adus la Roma, la o vârstă foarte fragedă şi aici a primit o educaţie complexă, retorică, însă şi filozofică. Simţul datoriei, devotamentul generos şi răbdarea suferinţei vor fi darurile cele mai de preţ pe care Helvia le va transmite fiului ei. Fiind însă sub tutela părinţilor el nu putea rămâne la nesfârşit în şcoala filozofilor şi la vârsta de 20 de ani parcurge primele etape spre a intra in senat. În această perioadă zelul său pentru filosofie a slăbit puţin, însă va practica cu ardoare retorica, devenind unul dintre primi oratori ai vremii sale. Se implică in activităţile societaţii contemporane şi va deveni un “om de lume”, lucru care stârneşte un conflict interior cu dorinţa sa de a medita la misterele lumii, conflict care va fi purtat pe tot parcursul vieţii sale.

Opera lui Seneca cuprinde dialoguri, 124 de scrisori şi 9 tragedii. Tratetele „De providenia”, „De constantia sapiens” şi „De ira” au fost scrise de Seneca pentru a le oferi anumitor prieteni sau rude sfaturi sau directive în problemele de care aceştia erau preocupaţi.

De providentia (Despre providenţă)

Tratatul De providentia îi este adresat lui Lucius, un prieten al lui Seneca. Scopul său este de a încerca să explice „de ce li se întamplă oamenilor buni unele neajunsuri, cu toate că există providenţa”1. Providenţa reprezintă, de fapt, destinul şi rânduiala lumii, în măsura în care acestea sunt înzestrate cu o finalitate. Pentru stoici, natura nu este rodul hazardului, ci este însufleţită de un principiu divin, care o guvernează şi o ordonează. Destinul este o putere spirituală, o forţă divină şi cosmică ce formează o unitate împreună cu providenţa. Prin urmare, omul trebuie să fie conştient de forţa destinului şi să se supună cursului vieţii, care leagă fiinţele unele de altele.

Libertatea este concepută ca o autonomie interioară; este libertatea judecăţii, şi nu libertatea puterii. Este mai mult decât liberul arbitru, ea este o libertate morală. Gândurile noastre şi voinţa noastră, precum şi acţiunile care decurg de aici depind de noi şi aparţin domeniului libertăţii noastre. Lucrurile exterioare însă, în întregul lor, nu depind de noi. A fi liber înseamnă a reacţiona pozitiv la evenimente şi a-ţi acorda raţiunea la raţiunea universală care guvernează lumea. Dacă lucrurile ne scapă, în împlinirea lor materială, avem libertatea deplină de a le conferi un sens. De aceea nimic rău nu i se poate întâmpla unui om bun. El este în stare să întoarcă orice eveniment în folosul său. Seneca explică acest lucru prin următoarea asemănare: „Sunt atâtea râuri, atâta şuvoi de apă din ploile care se revarsă de sus şi atâtea izvoare tămăduitoare – şi totuşi, ele nu schimbă gustul mării şi nici măcar nu o fac mai dulce; la fel năvala împrejurărilor potrivnice nu transformă sufletul unui bărbat puternic: el rămâne în picioare şi, orice i se întâmplă, şi-l face al său. El este de fapt mai puternic decât toate cele din afară.”2 Dorinţele şi spaimele sunt cele care ne fac să avem impresia că lucrurile sunt bune sau rele. Nu lucrurile în sine tulbură, ci părerile noastre despre ele. Astfel, oamenii buni nu trebuie să se teamă de împrejurările aspre şi nici să se plângă de soartă, ci din orice împrejurare trebuie să extragă ceea ce este de bun pentru ei, căci „Nu este important ce anume suporţi, ci în ce fel suporţi”.3

Zeul îl încearcă pe cel pe care-l iubeşte, pentru a-l întări. Un om antrenat va face faţă mai bine greutăţilor vieţii. Astfel, purtarea zeului faţă de oamenii buni este cea a unui tată. El îi îmbărbătează şi le spune că „trebuie să aibă parte de muncă, suferinţe, eşecuri, ca să dobândească adevărata putere”4. Cel care se confruntă cu greutăţile se

1 SENECA, I, Vichi-Eugenia Dumitru - Stefania Derchedau (trad.), Plural Clasic (col.), Polirom (ed.), Iasi 2004, pag.

2 Ibidem, pag.3 Ibidem4 Ibidem

întăreşte prin suferinţă şi nu mai cedează în faţa niciunui rău, căci nimeni nu-şi poate cunoaşte limitele dacă nu se confruntă cu diferite adversităţi.

Fericirea noastră ţine de felul în care ne raportăm la diferitele împrejurări. Ţine de noi să privim pozitiv la ceea ce se întâmplă şi, încrezători în providenţa care guverneză lumea, să ne aşezăm de bunăvoie viaţa în cursul destinului. Vom fi demni în felul acesta să luăm parte total la comuniunea care îi uneşte pe zei şi pe oamenii virtuoşi.

De constantia sapiens (Despre fermitatea înţeleptului)

Acest tratat îi este adresat lui Serenus, un prieten al lui Seneca, cu intenţia de a de demonstra că „înţeleptul nu este atins nici de nedreptate, nici de ofensă”5. Înţeleptul este modelul de virtute şi de fericire la care se cuvine să tindem. El posedă o multitudine de calităţi: nu se lasă tulburat de pasiuni; dispreţuieşte gloria şi este, prin urmare, lipsit de orgoliu; este auster pentru că nu acordă o valoare exagerată plăcerii; este sincer şi onest, respingând orice ipocrizie; îi respectă pe zei şi aplică dreptatea, fiind sociabil şi angajându-se în viaţa publică; în sfârşit, este liber pentru că ştie să-şi cultive autonomia interioară şi nu este niciodată surprins de evenimente deoarece îşi aliniază dorinţele în funcţie de ceea ce-i stă în putere.

În privinţa progresului moral, Seneca spune că acesta este cu putinţă şi stabileşte o gradaţie şi o pregresie în căutarea înţelepciunii. Distinge astfel, în râdul celor care tind către înţelepciune, trei categorii: în primul rând, cei care nu au dobândit încă înţelepciunea, dar care se află deja în vecinătatea ei; aceşti oameni au scăpat pentru totdeauna de bolile sufletului, adică de relele înrădăcinate şi împietrite, dar încă mai sunt supuşi suferinţelor; vin apoi cei care au scăpat de cele mai grele boli şi de suferinţe, dar care nu au încă siguranţa că nu vor recădea; în sfârşit sunt cei care au scăpat de majoritatea relelor, dar nu de toate. Cei care se află pe treapta cea mai de jos se pot considera mulţumiţi deoarece sunt pe calea vindecării.

Seneca distinge nedreptatea de ofensă prin gradul de gravitate: ofensa este mai uşoară decât nedreptatea. Chiar dacă i se aduce o nedreptate, înţeleptul îşi păstrează calmul şi seninătatea. Nedreptatea caută să-l vatăme pe cel către care se îndreaptă. Însă, înţeleptul nu poate pierde nimic, pentru că el nu posedă decât ceea ce îi stă în putere, adică raţiunea, de care nimeni nu-l poate deposeda.

Libertatea constă în înălţarea sufletului mai presus de nedreptăţi şi de tot ceea ce nu depinde de noi. Înţeleptul cunoaşte şi urmează atât legile naturii cosmice, cât şi legea propriei sale raţiuni, înţelepciunea lui fiind, în primul rând, de natură practică,

5 SENECA, I, Vichi-Eugenia Dumitru - Stefania Derchedau (trad.), Plural Clasic (col.), Polirom (ed.), Iasi 2004, pag.

manifestată în modul de viaţă. Faptul că înţeleptul este lipsit de pasiune nu îl face insensibil. El îşi dezvăluie sentimentele, dar şi le subordonează împlinirii voinţei divine. Trăind în acest fel, înţeleptul este cel mai fericit dintre oameni.

De ira (Despre mânie)

Acest tratat îi este adresat lui Novatus, fratele mai mare a lui Seneca şi se referă la teoria stoică asupra pasiunilor şi implicit asupra mâniei.

Pentru stoici, pasiunea este o pornire tiranică, nemăsurată, înverşunată, care nu se supune raţiunii. Este aşadar, o mişcare iraţională a sufletului, contrară naturii, generată de o eroare de judecată. Ea nu este mai presus de noi, ci poate fi combatută cu ajutorul raţiunii, fără a ne lăsa pradă imaginaţiei pentru a ajunge la un echilibru mental, mai exact la ataraxie sau seninătate.

Stoicii deosebesc patru pasiuni fundamentale: durerea, teama, dorinţa senzulă şi plăcerea. Durerea este o încordare a sufletului lipsită de raţiune şi cuprinde invidia, gelozia, dispreţul, tristeţea, suferinţa. Teama este aşteptarea unui rău şi cuprinde frica, ezitarea, ruşinea şi angoasa. Dorinţa este definită ca un apetit lipsit de raţiune, manifestările sale fiind ura, rivalitatea, mânia, iubirea şi ranchiuna. Plăcerea se defineşte ca o ardoare lipsită de raţiune şi se prezintă ca un lucru ce este de dorit. Cuprinde farmecul, nevoia răului, voluptatea şi excesul. Se poate observa astfel că mânia este o formă de dorinţă lipsită de raţiune. Există deasemenea şi trei afecţiuni bune ale sufletului: bucuria, precauţia şi voinţa. Ele constituie stări de echilibru şi sunt conforme raţiunii. Voinţa poate, aşadar, să învingă mânia dacă raţiunea îşi păstrează calmul şi răspunde pozitiv evenimentelor. „Nu există nici un lucru atât de dificil şi de greu, încât mintea omului să nu îl învingă şi să nu-l aducă la o percepţie familiară printr-o reflexie susţinută”.6(2, 12,3 )

În Cartea întâi, Seneca defineşte mânia ca o nevoie de pedepsire, ca o „dorinţă de a-l pedepsi pe cel care ne-a vatămat pe nedrept”.7 Mânia nu are nici o utilitate şi de aceea trebuie suprimată cu totul, nu doar temperată.

În Cartea a doua, Seneca analizează originea acestei mişcări a sufletului şi caută să înţeleagă dacă este un gest premeditat sau inconştient. Mânia este mai mult decât un avânt instinctiv; deoarece sufletul se alipeşte de sentimente, mânia este o mişcare voită, deci aflată în puterea noastră, iar raţiunea o poate înfrânge. Procesul care duce la apariţia unei pasiuni se descompune în trei mişcări: o tulburare a sufletului (insinctivă şi involuntară), dorinţa de a răspunde (care poate dispărea dacă intervine reflexia) şi

6 SENECA, I, Vichi-Eugenia Dumitru - Stefania Derchedau (trad.), Plural Clasic (col.), Polirom (ed.), Iasi 2004, pag.

7 Ibidem

consimţământul spiritului. În cazul mâniei, prima mişcare este tulburarea pe care ne-a provocat-o o ofensă; a doua este dorinţa de răzbunare care decurge de aici, iar a treia este trecerea la acţiune, mânia propriu-zisă, o aţâţare a sufletului care voieşte în mod deliberat să se răzbune. Mânia poate fi stăpânită deoarece, conform stoicilor, tot ceea ce ne atinge raţiunea şi voinţa se află în puterea noastră şi depinde de noi.

În a doua parte a Cărţii a doua, Seneca enunţă remediile mâniei şi formulează precepte educative pentru copii şi reguli de viaţă pentru adulţi. Prima normă este să nu se dea importanţă părerilor, căci din cauza lor ajungem să credem că un lucru indiferent este rău. Avem nevoie de un timp de reflexie pentru a putea formula o judecată adecvată asupra evenimentelor, de aceea Seneca ne recomandă să nu ajungem la exasperare din pricina unor lucruri mărunte şi lipsite de importanţă, ci să suportăm nemulţumirile ducând o viaţă simplă.

Cartea a treia se dezvoltă pe ideea că mânia duce la alte pasiuni, de aceea trebuie să ne ferim de ea. Mânia este mai rea decât toate celelalte vicii pentru că duce la ură şi la război. Trebuie să ne păstrăm calmul deoarece, spune Seneca: „Orice vei vrea să ştii cum este cu adevărat, acordă-i timp: nimic nu se distinge clar într-un val.”8(3, 12, 4)Primele impulsuri ale mâniei trebuie reprimate şi înăbuşite, ca să nu poată găsi o cale de exprimare. Un examen zilnic de conştiinţă ajută la îngenuncherea pasiunilor şi la dobândirea virtuţii. „Spiritul este puternic în toate situaţiile pe care le întâmpină pregătit.”9(3, 37, 3) Seneca dă, în cele din urmă, sfaturi pentru domolirea mâniei altuia, cel mai bun remediu fiind timpul, care-i poate linişti sufletul.

Viaţa este prea scurtă pentru a ne risipi timpul în înfruntări deşarte. Deprinzându-ne spiritul cu virtutea şi binele, vom găsi pacea şi puterea de a trăi în armonie cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea.

8 SENECA, I, Vichi-Eugenia Dumitru - Stefania Derchedau (trad.), Plural Clasic (col.), Polirom (ed.), Iasi 2004, pag.

9 Ibidem

Bibliografie:

SENECA, I, Vichi-Eugenia Dumitru – trad. Ştefania Derchedau , col. Plural Clasic, ed. Polirom, Iaşi 2004.

GUTU G., Lucius Annaeus Seneca. Viaţa, timpul şi opera morală, ed Ştiinţifică, Bucureşti 1999.

REALE GIOVANNI - ANTISERI DARIO, Il pensiero occidentale dalle origini ad oggi, I: Antichita e Medioevo, ed La Scuola, Brescia 1983.