BANCHETUL

sau DESPRE AMOR

(dialog etic)

A. În primul rând:Apolodor, un prieten al lui Apolodor, Glaucon B. În al doilea rând: Socrate Aristodem, Agaton Fedru Pausanias, Eriximah, Aristofan, Diotima, Alcibiade.

APOLODOR I UN PRIETEN Introducere Povestitorul Aristodem

APOLODOR: Sunt în stare, cred, s v istorisesc asupra celor ce m întrebai. C doar mai ieri, venind de-acas, din Faleros înspre ora, un cunoscut, zrindu-m din spate, m-a strigat de departe. Apoi, a adugat cu ton de glum: — Apolodor, falerianule! Hei, ce, nu te opreti puin? M-am oprit i l-am ateptat. — Ce întâmplare, Apolodor, relu dânsul. Tocmai te cutam; voiam i eu s tiu ceva de la ospul lui Agaton, unde au fost i Socrate i Alcibiade i atâia alii. Am auzit c s-au inut atunci cuvântri asupra amorului; dar vezi, nu tiu ce anume s-a spus. Mi-a povestit unul câte ceva, îns vorbea i el... din auzite, ce-a prins de la Fenix al lui Filip. Nu era în stare s ne spun lucru lmurit; a adugat îns c i tu tii ce-a fost acolo. S-mi povesteti, prin urmare, c tu eti cel mai în drept s ne împrteti convingerile prietenului tu. Spune-mi, mai întâi, ai fost ori nu la acel osp? I-am rspuns: — Pe bun dreptate i s-a prut c povestitorul tu n-a fost în stare s spun ceva lmurit, de vreme ce ai rmas de la el încredinat c adunarea de care te interesezi a avut loc acum de curând i c-am participat i eu. — Aa credeam. — Da de unde, Glaucon! Nu tii c de muli ani Agaton n-a dat p-aici? C nu-s nici trei ani de când am început s m duc pe la Socrate i m-am fcut ucenicul lui de fiecare zi, dorind s înv ce predic i face el? Mai înainte de asta umblam i eu la întâmplare, de colo-colo; i eram încredinat c fac vreo isprav. În fapt, m simeam mai nefericit ca oricine; de pild, nu mai puin decât tine acum, eu, care credeam c omul e mai bine s fac orice, decât s se îndeletniceasc vreodat cu filosofia! — Las gluma, zise el, i spune-mi mai bine când a fost întrunirea? I-am rspuns: — De mult. Eram copii pe vremea când a luat Agaton premiul, la cea dintâi tragedie. Ospul a avut loc a doua zi dup ce i-a srbtorit biruina i a adus

zeilor, în mijlocul coritilor si, prinosul de jertfe. - Pe cât se pare, zise el, lucruri vechi de tot. Dar cine i le-a povestit? Nu cumva însui Socrate? — Da de unde! Mi le-a spus tot cine i le-a istorisit i lui Fenix, adugai eu. Unul mic de stat, pe nume Aristodem Kydatenianul; unul care umbla totdeauna descul. Fusese fa la adunare i era, pe cât se pare, dintre cei mai aprini iubitori ai lui Socrate. De altminteri, l-am întrebat i pe Socrate despre unele ce auzisem de la dânsul, i mi-a vorbit la fel. - Atunci de ce nu începi povestirea? zise el. Iat, drumul ce vom face pân în ora e potrivit unor cltori ca noi, atât spre a istorisi, cât i pentru a asculta.

i astfel, umblând, am depnat cele petrecute la banchet. De aceea am i spus, din capul locului, c nu m simt incapabil s vi le povestesc. Acum iat, dac-mi este îngduit a v vorbi, m supun i-o fac. În ce m privete, i fr de asta simt o nespus plcere când se discut filosofie, ori c am cuvântul eu însumi, ori c ascult pe alii... afar de folosul ce cred c-1 trag. Când, dimpotriv, se întâmpl s v-aud vorbind te miri ce, îndeosebi când v-ascult i pe voi discutând cu oamenii bogai i încrcai de afaceri, atunci oftez din adânc i v comptimesc ca pe nite prieteni ai lor, care socotii c facei vreo isprav în via, când de fapt nu facei nimic de seam. Poate c i voi credei despre mine c sunt nefericit. Eu chiar înclin s iau drept adevr prerea voastr, cu o deosebire: la mine — când v plâng — nu-i o simpl prere, ci o tiu sigur. PRIETENUL LUI APOLODOR: Eti venic acelai, Apolodor! Vorbeti ru totdeauna i de tine i de alii. Pe cât se pare, consideri nefericit pe orice om, începând cu tine însui, afar bineîneles de Socrate! Din care fapt i-a ieit cândva porecla „furios", nu tiu; bag seam îns c în susinerile tale eti pururea astfel. Te ari aspru i cu tine i cu ceilali, afar de Socrate. APOLODOR: Preascumpe, s fie oare aa de sigur c, judecându-m astfel pe mine însumi ca i pe voi, eu sunt cu adevrat furios i nebun? PRIETENUL: Nu-i frumos, Apolodor, s ne hruim cu astfel de vorbe. i nu da uitrii ce te-am rugat. Spune-ne cuvântrile ce s-au inut la banchet! APOLODOR: Acele cuvântri au avut cam urmtorul coninut... e dar nu! E mai bine s-o iau de la început. S încerc a vi le împrti astfel cum mi le-a spus i mie Aristodem.

Prolog Socrate la banchetul lui Agaton

Deci, iat. întâlnesc, începe Aristodem, pe Socrate îndat ce-i terminase baia; tocmai îi lega sandalele — lucruri pe care le fcea cam rar. întrebându-1 unde se duce aa gtit, zise: — S iau masa la Agaton. Ieri mi-a scpat, la srbtorirea premiului su, mai ales c era i intimidat în lumea cea mult de-acolo. Dar i-am promis s m duc azi. Iat de ce m vezi gtit: ca s fiu frumos când vizitez un om frumos! Dar tu,

zise Socrate, tu cum te-ai simi dac b ai binevoi s vii neinvitat la mas? i eu: — Cum s m simt? Voi face cum zici tu. — Atunci urmeaz-m, zise. S stricm proverbul; s-1 schimbm; haide s spunem c i „oamenii cumsecade se duc neinvitai pe la mesele celor de treab". Homer e acela care nu numai c-a stricat sensul adevrat al zictorii, dar 1-a întrebuinat i-n btaie de joc. Dup ce prezint pe Agamemnon ca brbat deosebit de viteaz în rzboi, iar pe Menelau lupttor moleit, când cel dintâi închina jertfe zeilor i era la osp, îl pune pe Menelau s vin nepoftit la mas; unul mai ru care venea la masa altuia mai bun! Auzind asta, gri: — Poate i eu stric proverbul, da nu cum zici tu, Socrate, ci tot ca Homer; adic unul prost care se duce neinvitat la masa îneleptului.

Toate bune, dar nu uita c tu m duci; i atunci, cum ai s te aperi când nu voi recunoate c-am venit nepoftit, ci voi declara c-am fost chemat de tine? — Mergând împreun, zise Socrate, ne-om sftui pe drum ce s spunem. S pornim dar.

Cam astea s-au vorbit între noi, zise Aristodem, i pe urm ne-am dus. Socrate îns, adâncit în gânduri, rmânea mereu în urm. Eu îl tot ateptam, pân când odat îmi ddu porunc s-mi vd de drum înainte.

Când am ajuns la locuina lui Agaton, am gsit ua deschis. Acolo mi s-a întâmplat, zise el, ceva nostim. Mi-a ieit înainte un biat din-nuntru i m-a condus unde se aflau ceilali. Toi erau aezai la mas, gata s-nceap a mânca. Agaton, cum m vzu, zise: — La frumos lucru ai venit, Aristodem! Poftete acum, te rog, la mas cu noi. De-ai venit cumva pentru o treab, amân-o pe mai târziu, deoarece eu i ieri te-am cutat spre a te invita, îns nu te-am putut vedea. Dar cum de nu ne-aduci pe Socrate?

Eu mi-am întors atunci capul, îns Socrate nu mai era în urm. — Cu el am venit doar, i chiar de dânsul am fost poftit la aceast mas, zisei. — Frumos lucru... ce-ai fcut; dar unde-i el? — Venea dup mine pân adineauri; m mir i eu unde s fi rmas acum! — Biete, strig Agaton; nu vrei tu s ni-1 caui pe Socrate i s ni-1 aduci aici? Aristodem, tu întinde-te colea, lâng Eriximah. Biatul s-i stropeasc picioarele, ca s se poat aeza.

În clipa aceea un sclav apru i ne spuse c Socrate edea retras în poarta unei case vecine. El sta nemicat acolo; sta în picioare i nu voia s intre, dei era rugat. — Ciudat lucru ne spui, zise Agaton. N-ai vrea s-1 strigi? Mi-e team c-1 scpm. — Ba nu, rspunse Aristodem; lsai-1, acesta-i obiceiul lui. Se retrage aa, câteodat, i st pironit te miri unde. Sunt sigur c va veni îndat; tocmai de-aceea, nu-1 stingherii, ci lsai-1 în pace. — Bine, s facem aa, zise Agaton, dac gseti cu cale. Biei, de-acum putei

s ne servii; începei cu ce vrei, fiindc nimeni nu v-a dat o porunc anumit. Eu v mrturisesc c niciodat nu port grija asta; voi îns considerai-m invitatul vostru, un musafir cum sunt cetialali, i avei grij de noi, ca s v putem luda.

Dup aceea — istorisi mai departe Aristodem — ei începur s mnânce fr a mai atepta pe Socrate. în repetate rânduri Agaton tot voia s trimit dup el, dar eu nu l-am lsat. Nu trecu mult îns i — ca de obicei — iat pe Socrate c sosete. Era pe la mijlocul mesei.

Agaton, care din întâmplare se aezase singur în capul mesei, cum îl vzu, strig: — Aici, aici, Socrate! Stai colea, lâng mine; poale m molipsesc cu ceva de la un înelept... poate tocmai cu ceea ce ai descoperit cât ai stal în poarta casei vecine. Ai gsit desigur ce-ai dorit i eti acum stpân pe acel lucru; altminteri, nici nu plecai poate de-acolo. Socrate, aezându-se, gri: — Ce bine ar fi, Agaton, dac înelepciunea ar avea darul s curg ori de câte ori ne atingem unii de alii, de la cel ce are mai mult la cel cu mai puin! S fie aa, ca apa care trece prin fitilul de lân din vasul mai plin spre cel mai gol! Dac înelepciunea ar fi astfel, eu mi-a preui acum mult ederea lâng tine. Cred c în acest moment m-a umple de mult i frumoas înelepciune de la tine; cât privete pe aceea ce se afl în mine, s tii, e slab i ovitoare ca un vis, pe când a ta strlucete i are o mreie izbitoare... mai ales c eti i tânr. La tine, ea izbucnete cu atâta putere, c alaltieri chiar i-au mrturisit-o peste treizeci de mii de greci! — îi bai joc de mine, Socrate, zise Agaton. De altfel, om discuta noi, tu i cu mine, ceva mai pe urm chestiunea înelepciunii noastre... i vom lua arbitru pe Dionysos. Deocamdat aaz-te i mnânc.

Rânduiala banchetului. Preamrirea amorului

Spunând asta, Socrate ezu pe pat. Dup ce au mâncat, i el i ceilali meseni, fcur împreun libaii, cântar în cinstea Zeului, svârir dup datin toate cele cuvenite i se puser pe but. Pausania lu cuvântul în acel moment i spuse: — Bine, frailor, s-o facem. Dar cum s bem cu cea mai puin pagub? C eu unul, dup beia de ieri, v mrturisesc c m simt ru de tot i am nevoie s mai rsuflu puintel. i dintre voi, care ai fost ieri acolo, pe muli v cred la fel. De aceea, gândii-v cum am putea s bem mai fr urmri astzi. — Da, da, zise Aristofan, ai spus vorb cuminte, Pausania. Trebuie s ne facem cu orice pre o cât de mic uurare din partea buturii azi; c i cu îs unul din cei ce s-au botezai în vin pe ziua de ieril Eriximah al lui Akumenos, auzind astea, gri:

— Bine spunei. Dar mai e unul între voi pe care a dori s-1 ascult; tu cum stai, Agaton, cu butura? Cât ii tu? — Deloc, zise el; n-am nici o putere. — Pe cât se pare, adause Eriximah, avem noroc de data asta cu toii: i eu i Aristodem i Fedru i celialali... dac i voi ai lsat-o domol, care suntei mai tari la butur! Cât despre noi... suntem pururea nite neputincioi. încale pe Socrate îl i scot din socoteal, c el bea i se stpânete dup cum i-i voia; e gata s primeasc orice hotrâre am lua. i fiindc, dup cât se vede, nimeni din cei de fa nu-i înclinat s bea vin mult, iat, am s vorbesc ceva despre beie; de altfel, lucruri adevrate, care nu cred c-au s v displac. Cât despre mine, din practica medicinei mi-am fcut convingerea nestrmutat c beia e lucru vtmtor oamenilor i n-a consimi s-mping butura prea departe; dar nici pe altul nu-1 îndemn, mai ales când l-a ti îngreuiat de vin din ziua precedent.

La aceasta Fedru din Mirinos îl întrerupse: — Da, da! Eu te cred pe cuvânt de obicei; de data asta îns, fiind la mijloc tocmai o chestiune de medicin, sunt convins pe deplin c ai dreptate; cred c i ceilali vor spune la fel, de vor judeca bine.

Auzind asta, au consimit cu toii s nu se mai fac beie de data aceea; fiecare s bea dup plac. — Fiindc ai gsit cu cale, zise Eriximah, ca fiecare s bea cât vrea, fr nici o sil, v propun s dm drumul flautistei care a sosit acum, s-o lsm s-i cânte singur, sau, de-o vrea, femeilor din cas; noi s petrecem ziua în convorbiri numai între noi. Ba, de vrei, voi arta i cu ce soi de discuii s ne desftm... Toi spuser, într-un cuvânt, c primesc; i-1 rugar s le spun. Eriximah lu atunci cuvântul i gri astfel: — Îmi încep vorbirea ca Melanip al lui Euripide: „Povestea ce voi spune-o /Nu este de la mine..." ci-i a lui Fedru de-aici. De câte ori m întâlnete, îmi spune suprat:

„Eriximah, nu i se pare grozav c atâtor zei li se înal imnuri i peanuri alctuite de oameni inspirai, i c pân acum, dei se nasc poei atât de mari, nimeni nu s-a oprit la Eros, un zeu vechi i mare, spre a-i închina o cântare? Dac, pe de alt parte, îi întorci privirile ctre învtorii de înelepciuni, îi afli i pe ei — ca pe marele Prodicos — scriind în forma liber a prozei laude pentru Heracles sau alii. i asta înc nu-i atâta de mirare; dar am citit eu însumi de curând, într-o carte, laude nesfârite aduse srii din bucate, pentru folosul ce ni-1 aduce. i ai putea vedea, cred, înc multe preamriri din acestea pentru lucruri de aceeai natur. Cât vreme deci se pune atâta zel în jurul stui fel de obiecte, pentru Eros nu s-a gsit pân azi între oameni îndrzneul care s-i închine un cântec dup cuviin! i rmâne aa, neglorificat, un zeu atât de mare".

Se-nelege, Fedru are perfect dreptate, dup prerea mea; i eu doresc ca personal s-i aduc prinos i mulmit o dat cu dânsul. i ar fi elegant din partea noastr, cei adunai aici, s preamrim cu toii pe acest zeu. Dac v învoii i voi la aceasta, am putea discuta pe larg chestiunea; cci dup socotina

mea fiecare trebuie s ne spunem, cât putem mai frumos, cuvântul de laud pentru Eros.

S-ncepem de la stânga la dreapta. S vorbeasc mai întâi Fedru, cci el ocup locul întâi; i-apoi, el este printele ideii ce v-am dat. — Eriximah, nimeni nu va vota împotriva ta, zise Socrate. în nici un caz eu nu m-a putea împotrivi, ca unul ce declar de la început c nu cunosc nimic mai bine decât arta de a iubi. Dar nici pe Agaton i Pausania nu-i vd împotrivindu-se, ca s nu mai vorbim de Aristofan, a crui singur preocupare este Dionysos i Afrodita. i nu-i vd, în sfârit, refuzând pe nici unul din cei de fa. Cuvântrile îns nu se vor desfura egal în ce ne privete pe noi, care suntem aezai aici, mai la urm. Ci, dac cei dintâi au s vorbeasc mult i frumos, vor gri de-ajuns i pentru noi. i acum, cu noroc bun! S-nceap Fedru a preamri pe Eros.

Ceilali au încuviinat cu toii, ba repetar îndemnul fcut de Socrate. Desigur, toate câte fiecare le-a fost spus nu i le-a adus aminte Aristodem; apoi nici eu n-am putut reine tot ce mi s-a prut vrednic de amintire. Cel întâi care a vorbit a fost, cum spun, Fedru; i cuvântul lui începu cam astfel:

Cuvântarea lui Fedru

Mare i minunat divinitate este Amorul, nu numai la oameni, dar i între zei. Aceasta — pentru multe i felurite pricini, dar mai cu seam b din cauza naterii. Mai întâi, este o cinste, zise el, c-i cea mai veche divinitate. Dovada? Eros n-are nici spia neamului; în orice caz ea nu-i pomenit de nimeni, de nici un prozator, de nici un poet. Singur Hesiod spune c Haosul s-ar fi nscut cel dintâi; dar adaug: „... îns pe urm Largul Pmânt, un puternic sla tuturora de-a pururi; i zeul Eros..."

El spune, prin urmare, c dup Haos au luat fiin Pmântul i Eros. Parmenide, vorbind de facerea lumii, adaug: „Primul la care zeia gândi, dintre zei, a fost Eros..."

Cu Hesiod se potrivete Acusileos; încât se recunoate din multe pri c Eros este dintre cele dintâi zeiti.

Dar lsând la o parte c-i cel mai vechi, el e pentru noi i izvorul celor mai mari binefaceri. Cel puin eu, despre nimic n-a afirma c este pricina unei fericiri mai de seam decât poate fi iubitorul virtuos pentru un tinerel sau tinerii pentru un astfel de iubitor. Cci ceea ce ar trebui s cluzeasc pe oameni întreaga via — firete, pe aceia care vor s triasc frumos — nu-s legturile de înrudire apropiat, nici onorurile, nici avuia; nici una din astea nu-i în stare s-o fac aa de frumos ca amorul. Susin aceasta cu trie, i iat de ce: faptelor urâte le urmeaz ca sanciune ruinea; celor frumoase, râvna pentru cinstire. Nu-

i cu putin fr acestea s fac, nici statul nici individul, ceva mare i frumos. Ei bine, v asigur c brbatul care iubete, dac-i prins svârind o fapt urât sau îndurând cu lips de curaj o jignire pe care n-a rzbunat-o, nu sufer mai mult când e vzut de tat-su ori de prieteni, sau de cine poftii, cum sufer în faa persoanei iubite. Acelai lucru-1 vedem la cel iubit. Altfel se ruineaz fa de cine-1 iubete, dac-ar fi prins cu o fapt urât! S ne închipuim numai c-ar exista un ora sau o tabr de rzboi cu îndrgostii i iubii; nu va fi cu putin o mai bun rânduial ca acolo! S-ar stpâni de la orice fapte urâte i fiecare s-ar întrece cum s fie mai onorat de ceilali. Mult mai greu i-ar veni unui îndrgostit sa fie vzut de iubitul su cum prsete frontul sau arunc armele decât s-1 tie armata întreag; moartea i-ar fi nesfârit mai bun decât aa ceva. încale, când e vorba s-i prseasc cineva iubitul ori s-1 ajute în primejdii, nu exist pentru asta un om atât de ru cruia Eros s nu-i fi insuflat o brbie egal cu a celui mai viteaz caracter. Vorba lui Homer, care spune c unora dintre eroi divinitatea „le insufl curajul pgân", se potrivete grozav de bine lui Eros. El hrzete îndrgostiilor aceast patim ce purcede dintr-însul! i înc; cei ce iubesc sunt singurii care primesc s moar pentru alii... i nu numai brbaii, ci i femeile. Destul mrturie ne d pentru aceasta, la greci, Alcesta, copila lui Pelias; este singura care a vrut s moar pentru brbatul ei, dei dânsul avea i tat i mam. Atât de mult i-a întrecut în iubire din cauza lui Eros, c au rmas fa de fiul lor ca nite strini i numai cu numele rude. Svârind aceast fapt frumoas, ea s-a ridicat atât de sus în ochii oamenilor i chiar ai zeilor, încât, din mulimea celor ce îndeplinesc lucruri mari i numeroase, prea puinor zeii le-au d fcut hatârul — ca ei — de a le rechema sufletul din lcaul lui Hades, încântai de purtarea Alcestei, au încuviinat s-i dea înapoi viaa, onorând în gradul cel mai înalt i zelul i virtutea insuflate de Eros.

Cât privete pe Orfeu al lui Oiagru, zeii l-au întors din Hades înainte s-i fi atins elul; i-au artat doar umbra soiei pentru care se coborâse acolo; îns pe ea nu i-au dat-o, fiindc el se artase cu moliciune în suflet, ca un citared ce era! N-a avut ca Alcesta tria s moar din cauza iubirii, ci s-a strduit în fel i chip s-ajung viu în Hades. Pentru aceeai pricin zeii i-au rânduit i o pedeaps. Departe de a-1 cinsti ca pe Ahile, fiul Tetidei, pe care l-au trimis în Insulele Fericiilor, ei au fcut ca moartea sa i se trag de la femei. Ahile, dup ce aflase de la mum-sa c ucigându-1 pe Hector va muri i dânsul, iar de nu-1 va omorî se va-ntoarce acas i va muri btrân, a avut tria s aleag ajutorarea i apoi rzbunarea iubitului su Patroclu. Ahile, îns, nu numai c a murit, dar 1-a i urmat pe acesta în moarte. Iat de ce au fost zeii aa de încântai i de ce l-au onorat în chip deosebit; fiindc Ahile i-a pus tot sufletul pentru iubitorul su!

Eschil bate câmpii când zice mereu c Ahile iubea pe Patroclu; doar Ahile era mai frumos nu numai decât Patroclu, dar, dup cum se tie, decât toi eroii; el, cruia înc nu-i dduser tuleii de barb! Era prin urmare, cum spune Homer, „mai tânr decât muli".

E fapt c zeii onoreaz foarte mult virtutea ce se refer la Eros; dar ci

admir, se desfat i rspltesc bine mai degrab cazul iubitului pasionat dup iubitor decât pe al acestuia din urm pentru amorurile lui. Dar iubitorul este ceva mai divin decât iubiii; i-n el zeul s-a fcut stpân. Iat de ce zeii, cinstindu-1 pe Ahile mai mult decât pe Alcesta, l-au trimis în Insulele Fericiilor.

Astfel, eu cel puin, socotesc pe Eros dintre zei drept cel mai vechi, cel mai preuit i cel mai cu autoritate, pentru ca oamenii s dobândeasc virtutea i fericirea în cursul vieii i dup moarte.

Cam aa a grit Fedru. Dup el au mai vorbit câiva, dar nu-mi aduc aminte ce, zise Aristodem. Trecându-i deci cu vederea, el începu s ne spun cuvântarea lui Pausania, care a vorbit urmtoarele:

Cuvântarea lui Pausania

Fedru, nu gsesc potrivit modul cum ni s-a hotrât subiectul, fiind

îndemnai aa, fr vreo precizare, s preamrim pe Eros. Dac am avea de-a face cu un singur Eros, desigur, ar fi foarte frumos. Iat îns c nu-i unul; i nefiind aa, e mai drept s lmurim întâi în ce mod se cade a-1 proslvi. Voi încerca s dreg eu greeala, spunând în primul rând cum d trebuie s-1 ludm. Pe urm i-om închina laude vrednice de-o divinitate.

Cei doi Eros

tim cu toii c fr Eros nu poate fi Afrodita. Dac aceast zân e una, exist neîndoios i un singur Eros; dar cum sunt dou Afrodite, cu necesitate sunt i doi Eros.

Cum n-ar fi dou? Una, pe cât se pare, este cea mai veche i-i fr mam. Fiind copila Cerului, o numim Afrodita Cereasc. A doua, mai tânr, s-a nscut din Zeus i Diona; o poreclim Afrodita Obteasc.

E necesar s lum aminte i asupra lui Eros: c trebuie s fie doi, unul Obtesc, care ajut pe Afrodita din urm, altul Ceresc, care e tovarul celei dintâi. S-ar cuveni s le ludm pe toate aceste zeiti... Voi încerca prin urmare s art soarta hrzit fiecreia.

Orice lucru se înfieaz astfel, încât, luat în el însui ca fapt svârit, nu-i nici bun, nici ru. Ceea ce facem de pild acum, bând, 181a cântând, discutând... nici unul din aceste lucruri nu-i frumos în sine. Numai prin modul cum le svârim, ele pot deveni frumoase; adic procedând frumos i drept. Dac nu, urmeaz rul. La fel cu amorul. Nu orice Eros e frumos i vrednic de laud, ci numai acela care ne îmbie s iubim în chip frumos.

Amoral pe care îl insufl Afrodita Obteasc este cu adevrat ceva de rând. Dintr-însul nu poate veni decât ce-aduce întâmplarea, cci nu b înclzete decât pe cei mai bicisnici dintre oameni. i, mai întâi, unii ca acetia se-namoreaz deopotriv de femei ca i de tineri; al doilea, ei iubesc de dragul

trupurilor mai curând decât de-al sufletelor] în sfârit, fac tot ce pot ca iubiii lor s fie dintre cei mai simpli oameni. Gândul lor nu caut altceva decât cum s petreac mai bine i nesocotesc întrebarea dac viaa trebuie trit frumos sau nu. Aa se face c, dui de-ntâmplare, svâresc în mod egal binele sau rul. Desigur, la dânii a rmas ceva de la zeia care, mult mai tânr decât cealalt, s-a împrtit ea însi la natere din femeie i brbat. Dimpotriv, Afrodita Cereasc întâi c nu-i trage fiina din femeie. E nscut numai din brbat (exist i un Eros al tinerilor); apoi, este mai în vârst i nu-i ptruns de patimi. Urmeaz de-aici c spre brbat se-ndreapt cei însufleii de acest Eros, iubind sexul care de la natur este mai tare i mai inteligent. Afar de asta, din însi iubirea pentru tineri, cineva ar putea deosebi pe cei inspirai de Eros Cerescul. Cci ei nu se-namoreaz d de biei decât din clipa când i mintea acestora începe a li se coace, fapt care se întâmpl cam pe când le mijesc tuleii de barb. Dup credina mea, cine se prinde într-un astfel de amor e pregtit a iubi viaa-ntreag i a tri împreun. Acela nu-i înal iubitul, cci nu 1-a luat captiv ca pe un copil fr experien, nici nu-1 va batjocori spre a-1 prsi i a umbla dup altul. Ar trebui chiar prin lege s se opreasc iubirea copiilor, pentru a nu se mai risipi atâta zel în vederea unui lucru nesigur; cci la copii este nesigur dac sfâritul îi conduce spre viciu sau virtute, spre spirit sau trup! Oamenii superiori îi impun singuri o astfel de lege; este îns necesar s-mpiedicm de la aa ceva i pe cei ce iubesc vulgar, cel puin tot atât pe cât îi putem opri de la amorul pentru femeile libere. Dar tocmai tia sunt cei care l-au coborât aa de jos încât au dat unora prilej s spun c-i ruinos pentru cineva s rspund dragostei. Neîndoios, la unii ca dânii s-or fi gândit cei ce au gsit prilejul s vorbeasc aa. îi vd îndrgostindu-se la timp nepotrivit, îi simt însufleii de spiritul nedreptii... pe cât vreme, dac lucrul s-ar face legiuit i cu msur, nimic nu le-ar putea aduce vreo osând meritat.

Datini felurite

Este uor s-nelegem rânduiala pe care celelalte state au pus-o în privina amorului. Pretutindeni se hotrte neted; numai la noi i-n Lacedemonia o astfel de legiuire are înfiri felurite.

În Elida, bunoar, sau la beoieni i pe oriunde oamenii nu-s meteri în arta de a convinge cu vorba, se spune simplu. E considerat lucru frumos ca un tânr s se bucure de iubitori i nu exist om, tânr sau btrân, care s ia drept o ruine aa ceva. Dup socotina mea, ei fac aceasta — ei care sunt slabi în arta vorbirii — spre a nu-i mai face de lucru fiecare, btându-i capul s-nduplece pe tineri la dragoste.

În Ionia i pe-aiurea, pretutindeni unde oamenii sunt supui stpânirilor barbare, aa ceva se socotete o ruine. Doar barbarii înltur din tiranicele lor cârmuiri nu numai asta, ci i filosofia i exerciiile de gimnastic. Pasmite, nu-i în interesul cârmuitorilor de state s înlesneasc formularea unor cugetri

independente în rândurile cârmuiilor; nici s-nlesneasc înjghebarea unor prietenii puternice sau s se strâng tovrii omeneti — fapte pe care Eros le insufl mai mult ca oricine. Aceasta, de altfel, au învat-o din experien chiar tiranii de la noi; cci numai amorul lui Aristogiton i neclintita prietenie a lui Harmodiu au pus capt conducerii lor.

Astfel, în ara unde legea consider ruinos a te bucura de iubitori, s-a ajuns aici din cauza rutii legiuitorilor, din cauza patimii de stpânire a cârmuitorilor i lipsei de curaj a celor cârmuii. Iar unde se hotrte c-i lucru frumos, acolo n-a lipsit legiuitorilor o oarecare lene a spiritului.

În statul nostru, norma primit în aceast privin e cu mult superioar. Numai c, precum spuneam, nu-i uor s-o înelegem. Gândii-v la ce se spune: c-i mai frumos s iubeti pe cei distini i de neam bun, chiar dac-s mai urâi decât alii; c aprobarea pe care toi o dau cui iubete se face, desigur, pentru preuirea unei fapte frumoase i nicidecum pentru o fapta urât; c la noi datina face înlesnirea cuvenit pentru aciunea iubirii i laud pe iubitor pentru minunea ce svârete iubind. Gândii-v i la-ncercrile de cucerire ale celui care iubete, la îngduina cu care moravurile privesc lauda faptelor neobinuite pe care le-a svârit acela! Asemenea lucruri, dac ar îndrzni cineva s le fac pentru a urmri oricare alt int afar de asta, i ar vrea cu tot dinadinsul s le duc la bun sfârit, ar culege din partea filosofiei cele mai dojenitoare roade. S zicem, în adevr, c unul urmrete a dobândi de la te miri cine bani; sau c vrea s ia asupr-i conducerea politic, sau oricare alt dreglorie. i s presupunem c face pentru aceasta ce fac iubitorii pentru iubii: rugi, ploconeli umilitoare, jurminte rostite, ateptri pe la u, robire voit, slugrnicii la care nici un sclav adevrat n-ar consimi... Neîndoios, de la astfel de purtri ar fi împiedicat i de prieteni i de dumani; acetia bajocorindu-1 pentru linguire i umilin, ceilali ruinându-se împreun i cutând s-1 readuc la msur. Dimpotriv, când toate acestea le face unul care iubete, el culege mulumiri. Datina la noi îl scutete de orice batjocur, ca pe unul care a svârit fapte deosebit de frumoase. Iat îns — luându-ne dup credina poporului — ceva i mai grozav. Cine iubete, chiar dac-ar clca jurmântul, este iertat de zei. „Jurmântulpentru dragoste, zic ei, nu se ine? Deci zei i oameni las iubitorului aceeai libertate, dup obiceiurile noastre. i am putea spune c statul consider la noi lucru deosebit de frumos nu numai a iubi, dar i a fi amic celui ce iubete.

Vedem totui atâia prini tocmindu-i copiilor educatori, spre a nu-i lsa cumva s vorbeasc cu iubitorii lor; îi vedem dând în aceast privin porunci aspre pedagogului. De alt parte, prietenii i covârstnicii stor tineri îi dojenesc când îi afl într-o astfel de situaie.

Iar cei maturi nu-i in de ru pe dojenitori i nu le spun c nu fac bine. Fa de acestea oricine ar fi îndreptit s socoat c amorul la noi e considerat cel mai urât dintre lucruri.

Cum s ne explicm aa ceva? Precum spuneam i la-nceput, chestiunea nu-i simpl. O fapt nu-i în ea însi frumoas ori urât; ea e astfel dup modul

în care se svârete. i exist moduri urâte, când de pild un om ru se bucur josnic de plcerile amorului, precum sunt moduri frumoase, când un om bun se-namoreaz nobil de ceva frumos! Ru este iubitorul cel de obte; cel ce se-ndrgostete de trup mai mult e ca de suflet. Se-nelege c nu-i nici statornic; e ca unul care nu se înamoreaz de ceva statornic. Cci odat ofilita floarea trupului ce a iubit, amorul zboar i dispare ca visul, lsând în urm cu ruine doar multele vorbe i fgduieli ce-a fcut. Cel care iubete ceea ce e moral, tocmai fiindc are aceast însuire superioar, acela rmâne înamorat întreaga via, ca unul care se contopete cu ce este permanent.

Legea noastr vrea deci ca astfel de situaii s le supunem întâi la o bun i frumoas prob; apoi — dup cum e cazul — s ne apropiem de unele cu mulumire i s fugim de celelalte. Ba ne poruncete chiar s urmrim pe unele i s scpm de altele, dup cum observm i verificm în ce fel se prezint amorul celui care iubete, în ce fel al celui iubit. Iat de ce hotrte întâi de toate c-i urât s te lai prins degrab în mrejele amorului i c trebuie lsat vremea necesar i aici spre a se cerne o frumoas alegere, ca în cele mai multe lucruri. Iat de ce, în al doilea rând, socoate ordinar s fii captivat prin bani sau de puterea politic, fie ca ai face-o din team i slbiciune, fie c ai vrea s dobândeti bogii sau situaii politice. Astfel de procedee nu se întemeiaz pe ceva sigur i permanent i nu vor nate decât o iubire lipsit de noblee.

O singur cale în datina noastr rmâne deschis celui ce iubete, dac vrea s aib în mod nobil un iubit. Cci la noi aa s-a fcut regula încât, precum nu li se socotete umilin celor ce iubesc i se robesc de voie iubiilor lor — oricât de mult s-ar robi — i nu-s inui de ru c pentru aceasta, tot astfel mai e o singur robie de voie pe care nimeni n-o înfiereaz: aceea care se face spre a ajunge la virtute. Este azi statornicit la noi c, dac unul vrea s serveasc pe altul, încredinat c la rându-i va deveni i el, datorit aceluia, mai capabil într-o tiin sau într-o latur a virtuii, un astfel de serviciu benevol s nu fie considerat ruinos, nici umilitor. Este necesar prin urmare, dac ni-i aminte s crem frumosul pentru iubitorul ce se bucur de un iubit, s apropiem i s contopim într-una dou legi; de-o parte cea referitoare la iubirea tinerilor, de alta aceea ce privete iubirea de înelepciune sau de oricare d alt virtute. Când iubitorul i iubitul se vor întâlni pe aceeai linie, fiecare s-i fureasc o lege; iubitorul s rspund ateniilor iubitului fcându-i servicii superioare; acesta din urm s le recunoasc, înelegând c-1 fac mai înelept i mai bun i obligându-1 pentru tot ce-i drept; când iubitorul va fi capabil s-1 învee tiina i virtutea, iar iubitul e va simi el însui nevoia de a dobândi i tiina i înelepciunea, numai atunci — când s-or întâlni aceste condiii — frumosul va iei la iveal pentru iubitorul care se bucur de un iubit. Altcum, niciodat. La acest amor, chiar înelciunea nu-i o ruine; la oricare altele îns, cu sau fr înelciune, ruinea merge împreun. Dar dac cineva se bucur de un iubitor fiindc-i bogat — i numai pentru asta; dac presupunem c se înal i nu ia banii sperai, din cauza srciei iubitorului, cu nimic nu este mai mic ruinea lui. Omul s-arat cum

este: gata la orice, slug la oricine, pentru bani! Asta nu se cheam frumos. i tot astfel, dac cineva s-a bucurat de un iubitor pe care 1-a considerat om superior, fiind încredinat c prin iubirea aceluia va deveni el însui un om mai virturos, dac presupunem c se înal i nu înva virtutea, din cauz c aceea era un ru, asemenea amgire rmâne totui frumoas. în adevr, cel ce-o sufer arat lmurit c spre a dobândi virtutea i a se înla spre desvârire s-a strduit cu râvn pentru orice i fa de oricine. Asta-i adevrata frumusee! Astfel, în genere numai pentru dobândirea virtuii i atingerea frumosului te poi bucura în voie de dragoste. Acesta-i Erosul zânei cereti, Eros Cerescul, foarte preios pentru stat ca i pentru particulari, cci impune o mare râvn pentru dobândirea virtuii atât celui care iubete, cât i celui iubit. Cât despre celelalte amoruri, toate c aparin celeilalte zâne, pe care o numim Afrodita Obteasc.

Iat, Fedru, ce-am avut de spus pe nepregtite asupra lui Eros. Urmându-i povestirea, Aristodem zise: — Când Pausania fcu pausa (cum vedei fac i joc de cuvinte, cci aa m-au învat sofitii), trebuia s vorbeasc Aristofan, fiindc lui îi venea rândul. Dar fu împiedicat de un sughi ce i se stârnise, fie pentru c mâncase prea mult, fie din alt pricin. El, îndreptându-se ctre doctorul Eriximah (care edea alturi, ceva mai jos), zise: — Eriximah, ar fi drept din parte-i sau s m lecuieti de sughi, sau s vorbeti acum tu, pân ce voi scpa de el. — Voi face i una i alta, rspunse Eriximah. S cuvântez eu în locul tu, iar când i-o trece, vei lua tu cuvântul în locul meu. i în timp ce eu vorbesc, dac vrei, ine-i respiraia cât poi mai mult i sughiul va-nceta. Dac nu se oprete, f gargar cu ap; iar dac i aa se menine cu trie, atunci ia ceva cu care s-i gâdili nasul, strnut i — de vei face asta o dat, de dou ori — sughiul va înceta, oricât ar fi de îndrtnic. — Ai putea s te grbeti cu vorbirea, zise Aristofan; iar eu voi face cum spui. Eriximah vorbi astfel:

Cuvântarea lui Eriximah

Mi se pare necesar s încerc a-1 completa, fcând eu încheierea discursului inut de Pausania; cci el i-a început cuvântarea frumos, dar n-a sfârit-o... parc mai trebuia ceva. Faptul c exist un dublu Eros este o frumoas distincie. Numai c eu, privind lucrurile din lautra medicinei, latur care constituie preocuparea mea, gsesc c amorul nu slluiete numai în spiritele oamenilor spre a-i apropia de cei care sunt frumoi, ci i în celelalte existene, ba înc în vederea multor alte scopuri; bunoar, în corpurile tuturor celorlalte vieuitoare i în toate câte cresc pe pmânt; în sfârit, ca s spun vorba, amorul slluiete în tot ce fiineaz. Ara învat din tiina mea ce mare i minunat e acest zeu, cât de mult se întinde înrâurirea lui asupra tuturor lucrurilor

omeneti i divine.

Amorul i medicina

Voi începe cuvântarea cu medicina, dorind s dau acestei arte cinstea cuvenit.

Natura corpurilor organizate conine în ea ambii Eros. în adevr, sntatea i boala sunt pentru un trup lucruri deosebite cu totul i se recunoate în genere c nu seamn una cu alta. Dar cele neasemenea sunt dornice i iubesc pe cele neasemenea lor. Altul e deci amorul sntii, altul al bolii. Ce ne-a spus adineauri Pausania, c-i frumos s ne bucurm de iubirea oamenilor superiori i ruinos s ne amestecm c între cei desfrânai, rmâne-n picioare i pentru corpuri.

Este, desigur, i frumos i necesar s ne bucurm de tot ce-i zdravn i sntos în fiecare organism (aceasta-i i chemarea medicinei), dar e ruinos s ne apropiem de ce-i ru i bolnav într-însul. i, de vrea cineva s ia rolul medicului, trebuie s le i combat. Cci, mai la urm, ce-i medicina — ca s-o spun într-un cuvânt — decât tiina prin care se cunosc afeciunile corpului referitoare la refacere i istovire? Iar doctorul cel mai bun, în direcia asta, este acela care pune un diagnostic sigur pentru a ti când avem de-a face cu amorul superior, d când cu cel ruinos? Cât despre cel care-i în stare s transforme amorurile, care le poate înlocui reciproc, care-1 trezete cui îi lipsete i-i este necesar, sau îl înltur de unde-i înrdcinat, acela este adevratul tehnician. Cci el e capabil s dezvolte o amiciie între cele mai dumnoase elemente ale corpului i s trezeasc în toate o atracie reciproc. Ca doar care-s lucrurile cele mai dumnoase? Tocmai cele mai opuse, ca frigul cu cldura, amarul cu dulcele, umedul cu uscciunea i celelalte de acelai fel. Prin astfel de puteri — c a tiut s insufle amor i unire celor contrarii — Asclepiu, strbunul nostru, a pus bazele medicinei, aa cum cânt i aceti poei i cum eu sunt însumi convins. Susin prin urmare c toat medicina-i cluzit de aceast divinitate.

Muzica

Dar cred la fel pentru gimnastic i agricultur. Cât despre muzic, este învederat oricui îi d osteneala s cugete un pic c are trsturi de aceeai natur cu celelalte arte. Poate-i tocmai ceea ce o fi vrut s arate i Heraclit când a spus — nu cu cei mai limpezi termeni — c „Unitatea, dezbinat ea însi fa de sine, se recompune ca armonia arcului i a /ire/"' .

Ar fi, cred, cu totul nelogic s se afirme c armonia este o dezbinare sau c se desprinde din opozite ce se menin dezbinate! E mai probabil c Heraclit a vrut s îneleag ca-n muzic, adic, din note ce-au fost la început deosebite,

cum sunt sunetul grav i cel ascuit, a rezultat totui, ulterior, armonia datorit unui acord fcut de arta muzical. Altminteri, dac admitem c notele înalte i cele coborâte se menin în dezacord, eu unul nu vd de unde poale iei armonia. Nu! Armonia este întâi o simfonie, iar simfonia stabilete un acord; dar între sunete dezbinate nu poate fi în nici un fel acord, cel puin cât timp se menin astfel. Iat de ce zic c elemente deosebite, ce nu se pun de acord, nu-s capabile de a crea armonie.

La fel se petrece lucrul cu ceea ce noi numim ritm... ritmul silabei lungi i scurte. El se nate din elemente diferite la început, dar care se armonizeaz ulterior. Armonia între toate acestea, ca dincolo medicina, o face aici muzica; i tot ea le insufl amorul i determin acordul reciproc. Cci ce este muzica? Nimic alta decât tiina lucrurilor amoroase raportat la armonie i ritm! i, dac am cuta mai adânc în însi aciunea de închegare a armoniei i ritmului, nu-i deloc greu s aflm acolo fibrele amorului...i nu-i acum vorba de cei doi Eros. Dar când împrejurarea cere s ne folosim de armonie i ritm pentru a le aplica oamenilor, fie într-o aciune de creare (numit invenie muzical sau melopee), fie într-una de executare corect a unei melodii i cadene create de alii — fapt denumit „pregtire muzical" —, atunci dm de adevrate greuti i simim nevoia unui maestru de seam. Iari venim la vorba c trebuie s iubim numai pe înelepi, în scopul de a-i face poate i mai cumptai, dac n-au ajuns înc msura perfect; i, bucurându-ne de ei, s le pstrm amorul neatins, acel frumos i ceresc amor care este Erosul muzei Urania. Cât despre cellalt amor, cel inspirat de Polymnia i numit amorul Obtesc, pe acela s-1 folosim numai cu luare-aminte i într-o msur în care plcerea ce-o produce s nu dea natere la desfrâu. Este i-n arta noastr o greutate destul de mare: aceea de a cumpni poftele referitoare la plcerile mesei i de a gusta din aceste plceri fr s cdem în patim.

i-n muzic, i-n medicin, i-n toate celelalte împrejurri omeneti sau divine, trebuie pe cât cu putin s inem seama de ambii 188a Eros, cci ei sunt amestecai în toate.

Astronomia

Iat, sa lum desfurarea anului. Rânduiala anotimpurilor este plin de cei doi Eros. Ori de câte ori amorul superior ptrunde în legturile reciproce dintre potrivnicele de care am pomenit mai înainte — cald, rece, uscat, umed — el le insufl o proporie cumptat i o îneleapt contopire. Ele vin cu belug i sntate pentru oameni, pentru celelalte vieuitoare, ca i pentru plante. Nici una nu îndur vreo suferin. Dar când e mai tare amorul ptima i biruie orânduiala anotimpurilor, urmeaz prpdul i toate-s lovite de pagub. Atunci dau nval bucuros i molime i boli... care atac i animale i plante. b Atunci i geruri i grindin i tciuni se in lan din cauza excesului i a lipsei de msur ce

caracterizeaz amorul reciproc al elementelor pomenite. Cunoaterea acestor relaii stârnite de Eros face obiectul tiinei care se ocup cu evoluia astrelor i anotimpurilor, tiin ce se numete astronomie.

Aflarea viitorului

Mai mult decât atât. Chiar jertfele i slujbele religioase fcute pentru aflarea viitorului (slujbe care stabilesc legtura dintre zei i oameni) nu se svâresc pentru vreun alt motiv decât ca Eros s fie inut c în paz i, dac e cazul, s fie tmduit.

Hula, oricare ar fi, vine de-acolo c în orice lucrare noi nu lum aminte s folosim numai amorul superior, s-1 cinstim i s-1 respectm numai pe el, ci ne-ndreptm mai degrab spre cellalt, atât când e vorba de prini — în via sau mori —, cât i fa de zei. Iat de ce arta cunoaterii viitorului are chemarea s supravegheze amorurile i s le înnobileze; iat de ce aceast art este, ca s zic aa, furitoarea de d meserie a prieteniei dintre zei i oameni, i de ce prietenia, pe care ea o stabilete prin cunoaterea faptelor amoroase, intete s impun oamenilor respectul legii divine i cultul zeilor. Precum vedei, multe, nemsurate-s puterile amorului; ba, a afirma c întregul Eros din univers dispune de toat energia acestuia. Dar puterea cea mai mare el i-o desfoar fa de noi sau fa de zei, când svârete binele cu înelepciune i msur; amorul ne furete atunci suprema fericire, de-o parte stabilind între noi comunicarea, de alta fcându-ne prieteni ai celor ce-s mai tari decât noi — prietenii zeilor.

Poate c trec multe cu vederea în aceast închinare adus lui Eros; dar am fcut-o fr voie. De altminteri, dac mi-a scpat câte ceva, este acum sarcina ta, Aristofan, s m completezi. Oricum ar fi, chiar dac în mintea ta e altfel orânduit lauda zeului, fie, preamrete-1 cum tii, mai ales c... i-a trecut sughiul.

Cuvântarea lui Aristofan Urmându-i vorbirea, Aristodem zicea c-n acel moment a luat cuvântul

Aristofan: — Da (sughiul) a încetat, îns nu mai înainte de a-mi fi provocat strnutul. Ce m mir pe mine aici este c „buna rânduial a organismului" are nevoie totui de asemenea zgomote i de gâdilri... cum e bunoar strnutul. i Eriximah: — Ia aminte ce faci, prietene Aristofan! Eti imprudent dac m batjocoreti tocmai acum când vrei s începi a vorbi. Ai fi avut putina s vorbeti în tihn... acum vd c m sileti s te pândesc i s dau la iveal tot ce-i de râs în cuvântarea ce vei ine. Aristofan, surâzând, zise:

— Bine spui tu, Eriximah! Rogu-te, consider ca nespuse vorbele ce-am grit i nu mai sta la pând. Ce m tem pentru cuvântarea pe care o voi ine, nu-i c voi rosti i lucruri înveselitoare (aa ceva ar fi i succesul i obiceiul muzei mele), ci este s nu spun prostii din cele care stârnesc râsul. — Crezi tu, Aristofan, adug Eriximah, c tot ciocnindu-m aa vei scpa de mine? Mai bine fii cu luare-aminte i vorbete cum se cuvine, cci ai s dai seam de tot ce rosteti... dei, dac voi gsi c e cazul, s-ar putea s te iert. — Ei bine, zise Aristofan, afl, Eriximah, c eu am în minte un alt mod de a pune problema, i decât tine i decât Pausania.

Mie-mi pare c oamenii n-au simit în genere puterea amorului. Ce? Dac-ar fi simit-o, oare nu i-ar fi ridicat ei cele mai mree temple i altare? Nu i-ar fi închinat cele mai mari jertfe? Altminteri, v-asigur c Eros n-ar fi rmas cum e azi... lipsit de orice atenie — el, zeul demn de toate onorurile! Cci, neîndoios, dintre zei el este cel mai iubitor de oameni, el poart de grij nevoilor omenirii, el e doctorul tuturor durerilor... Vindecându-le — Eros aduce neamului omenesc prinosul celei mai înalte fericiri. Eu am s încerc a v tlmci puterea lui; la rându-v, fii voi învtorii celorlali.

Schimbrile fiinei omeneti

Trebuie mai întâi s v spun cum e fiina omeneasc i ce schimbri a suferit ea. Mai demult, natura omului nu era cum este azi, ci cu totul alta. Trei genuri de oameni au fiinat la început, nu ca acum: brbat i femeie; era i-al treilea sex, având câte ceva comun cu fiecare din celelalte dou. Astzi, doar numele a mai rmas dintr-însul; fiina însi a disprut. Acest sex se numea pe-atunci androgin, cci i înfiarea lui coninea, ca i numele, câte o parte din brbat i din femeie. Acum numele lui nu-i altceva decât o porecl aruncat cuiva spre a-1 jigni. Afar de asta, corpul întreg al fiecrui androgin era de o înfiare rotund; spatele i coastele în form de cerc; avea patru mâini i tot atâtea picioare. Aveau i dou chipuri, exact la fel, aezate pe un gât circular, un singur cap pe care se desenau cele dou fee opuse una alteia, patru urechi, dou organe de procreaie i, în sfârit, toate celelalte pe care, prin comparaie cu acestea, le putei reconstitui lesne (Sunt dou idei precumpnitoare: sfericilatea i separarea în dou, în patru, a întregului care era la început unu.) Umblau drept, ca noi, i se îndreptau în orice direcie ar fi dorit s-o apuce. Când îns voiau s iueasc pasul, se sprijineau consecutiv pe cele opt membre i-i luau fuga într-o grbit rostogolire circular, întocmai ca cei care fac tumbe i cad mereu în picioare.

Iat acum i cauza pentru care aceste trei genuri de oameni se deosebeau între ele. Sexul brbtesc a fost înc de la început copilul Soarelui; cel femeiesc al Pmântului, iar ambigenul al Lunii, cci i ea se împrtete din Soare i

Pmânt. Aceti androgini aveau i formele rotunde i micrile circulare, chiar de la prini. Hrzii cu o rezisten i-o virtute miraculoase, cu o cutezan fr de margini tocmai cum spune Homer despre Efialte i Otus, ei s-apucar s se suie-n cer ca s pun mâna pe zei. Atunci Zeus i ceilali zei s-au sftuit ce trebuie s fac... i nu erau în stare s ia o hotrâre. Nu era locul, în adevr, nici s-i ucid, nici — trsnindu-i ca pe gigani — s tearg de pe faa pmântului neamul lor. Aa ceva ar fi însemnat pentru dânii s desfiineze chiar onorurile i daniile ce le vin din partea oamenilor. Dar nu le putea ierta nici cutezana. Dup oarecare gândire, Zeus abia se hotrî, în sfârit.

Luând deci cuvântul, zise: „Cred c-am gsit mijlocul de-a sili pe oameni s-i lase obrznicia. Îi voi face mai slabi. Iat, am s-i tai în dou pe fiecare i-au s se fac pe dat mai neputincioi; ba, ne-or fi i mai productivi, din cauza numrului mai mare. i vor umbla drept, pe dou picioare. Dar dac i aa se vor arta necuviincioi, nevoind s se potoleasc, iari am s-i tai în dou — zise dânsul —, ca s umble pe un singur picior, srind ca chiopii". Spunând asta, Zeus tie în dou pe androgini, cum tiem noi scoruele spre a le pune la uscat, sau cum unii despic oule cu firul de pr. (Ideea de cpetenie este faptul tierii în dou a unui întreg, care apoi se recompune cu greu, din cauz c prile i-au dezvoltat dup tiere o individualitate proprie (ap. L. Robin).

Pe care, cum îl fcea în dou, poruncea lui Apolo s-i întoarc figura i-o jumtate a gâtului spre partea unde era tietura, pentru ca omul vzând-o s devin mai modest. Cât privete celelalte pri, zeul porunci s se vindece. i Apolo îi întoarse atunci figura; i, cum strângi la gur o pung, aa adun el toate pieliele peste ceea ce numim acum pântec. N-a lsat decât o deschiztur pe care o strânse în mijlocul burii, într-un punct ce se numete buric. Netezi i celelalte cute, destul de multe, întocmi pieptul, folosindu-se de-o unealt asemenea celeia pe care o întrebuineaz cizmarii spre-a întinde pieile pe calapod. Nu ls decât prea puine creuri în preajma pântecului, lâng buric, pentru a pstra doar amintirea vechii pedepse.

Iar dup ce natura s-a fcut în dou, fiecare jumtate dorea s se alipeasc celeilalte jumti. Când se întâlneau, se prindeau în brae i se strângeau atât de tare, c-n dorul lor de contopire uitau i de mâncare i de tot, i deveneau incapabile pentru oricare alt treab, întrucât una fr alta nu mai voiau s s-apuce de nimic. Când una din ele murea, partea rmas singur cuta împreunarea cu alt jumtate prsit, fie c ddea chiar peste jumtatea unei femei întregi (ceea ce noi numim astzi „o femeie"), fie c era jumtatea unui brbat. Rasa mergea astfel spre stingere. Atunci Zeus se milostivi de neamul omenesc i invent alt leac. El strmut în fa organele creatoare, cci pân-aci androginii le aveau în partea din afar. Ei zmisleau i nteau nu prin conlucrarea acestor organe, ci în pmânt, ca greierii. Mutându-le Zeus în fa, naterea s-a fcut de-acum încolo numai printr-însele: brbat cu femeie. Datorit

acestei orânduieli, dac brbatul se unete c-o femeie, zmislete; i astfel, neamul se pstreaz. Dar dac brbatul s-ar întâlni tot cu brbat, dintr-o unire ca asta urmeaz dezgustul i-ndat ei ar pune capt împreunrii i s-ar întoarce spre alte fapte, ar înclina spre o altfel de via. Iat, de atunci este împlântat în oameni amorul unora ctre alii! Eros este cel ce împreuneaz frânturile vechii naturi; el îi da osteneala s fac din dou fiine una singur; el încearc s vindece nefericirea firii umane.

Explicarea pasiunii amorului

Fiecare din noi este o jumtate de om desprit de întregul ei, cum ai tia o pltic, fcând dou dintr-una; i fiecare jumtate îi caut necontenit frântura rupt din el însui. Acei dintre brbai care sunt frântur din fiina ambigen, numit odinioar androgin, iubesc femeile; din aceast categorie de oameni provin cele mai multe cazuri de adulter. La fel cu femeile iubitoare de brbai i cu cele adultere: ele îi trag fiina din aceeai categorie. Cât despre cele ce-au rezultat din tierea femeii, acestea nu dau nici o atenie brbailor; înclinarea lor este tot., ctre femei: heteristriile sunt din aceast categorie. De alt parte, cei ce provin din despicarea brbatului înclin cât sunt copii înspre sexul brbtesc i, întrucât ei înii sunt pri ale acestui sex, iubesc pe brbai i-s bucuroi s triasc împreun i alturea de acetia. Iat de ce-s dânii cei mai destoinici dintre copii i tineri: fiindc prin natura lor sunt cei mai brbteti! Afirm unii c sunt lipsii de ruine. E o neexactitate: nu din neruinare fac asta, ci din curaj, din brbie i din caracter viril, fiind dornici de ce le este asemenea. Mai am o dovad important; astfel de exemplare, odat pregtirea terminat, sunt singurii brbai care intr în politic. Apoi, când devin brbai, ei iubesc copiii i, prin firea lor, nu b dau vreo atenie cstoriilor, nici procreaiei copiilor; sau o fac numai silii de lege. Plcerea lor e s rmân burlaci i s triasc unii cu alii. Ca s spun într-un cuvânt, unul ca acesta devine iubitor de copii, se face alinttor al lor i-i pururea în cutarea celui de-o fiin ca sine.

Aadar, când întâmplarea scoate cuiva în cale propria sa jumtate — fie c-i în joc un iubitor de copii, fie c-i oricare altul — atunci ca prin farmec el este fulgerat de-o simpatie, de-o afinitate, de-o dragoste... care-i face, ca s spun aa, incapabili s se mai despart unul de altul, nici mcar o clip! Ei triesc apoi viaa împreun... dar, dac i-ai întreba, nu i-ar putea spune ce ateapt fiecare pentru sine, unul de la altul. Nimeni n-are impresia c legtura plcerilor amoroase este ceea ce-i împinge s se bucure cu o adevrat patim la apropierea unuia de cellalt. Dimpotriv, e vdit c altceva urmrete sufletul lor; ceva care-i incapabil s-o mrturiseasc, ceva care se ghicete numai, sau se întrevede. Iat: s zicem c în timp ce stau împreun li s-ar înfia deodat Hefaistos cu uneltele, i le-ar gri astfel: „Care-i, oameni buni, dorina ce vrei s se-mplineasc vou din partea unuia ctre cellalt?" S zicem c faurul,

observându-i c preget s dea rspunsul, ar lua iari cuvântul: „Nu cumva ceea ce dorii este s rmânei de-a pururea împreun, unul alturi de cellalt, i ca nici noaptea nici ziua s nu v deprtai unul de altul? Ei bine, dac asta-i ce dorii, aflai c eu vreau s v unesc, s v topesc împreun; vreau s fac din voi doi o singur fiin, astfel, cât vei tri, s trii laolalt, iar când vei muri, s fii i-n lcaul lui Hades o persoan în loc de dou; s murii laolalt. Observai de nu-i aceasta dorina voastr i spunei-mi dac n-ai vrea s v furesc o astfel de soart".

Auzind acestea, tim bine c nici unul dintr-înii n-ar tgdui; nimeni n-ar spune c vrea altceva. Dimpotriv, fiecare ar crede c a auzit apriat ceea ce dorea de mult vreme: s se apropie i s se topeasc împreun cu persoana iubit de dânsul; din dou se face o singur fiin. Pricina lucrului st tocmai în vechea noastr natur, care era astfel, încât alctuia un întreg. Ei bine, Eros nu-i decât numele acestui dor, al acestei goane dup unitate. Cci înainte de asta, cum am spus, eram una; pe când acum, din cauza necuviinei noastre, zeul ne-a separat cum au fost separai i rsfirai arcazii de ctre spartani. De nu ne-om purta respectuos fa de zei, team mi-e s nu fim tiai înc o dat i s rmânem ca acele figuri sculptate pe pietrele de mormânt, care profileaz numai o seciune din om, tras de-a lungul nasului, sau s ne facem ca bucile aricelor tiate între doi prieteni. (Aceste buci de aric serveau, între prieteni, ca motive de reciproc amintire; eventual, ca semne de recunoatere reciproc, dac bineîneles adaptarea celor dou jumti era perfect, spre a forma împreun vechiul aric.)

Iat motive pentru care tot omul trebuie îndemnat s fie cu evlavie fa de zei: pe de o parte, ca s scpm de noi nenorociri, pe de alta, b pentru a izbuti s refacem unitatea spre care Eros ne cluzete ca un suveran. Nimeni deci s nu svâreasc ceva împotriva lui (i lucreaz potrivnic cine se face urât zeilor). Devenind îns prietenii lui i pstrându-ne legturile cu acest zeu, vom afla i ne vom întâlni cu iubitul nostru, cu propria noastr jumtate, ceea ce la puini din cei de astzi li-i dat s-o fac.

Aici, parc-1 vd pe Eriximah c-i zice: „sta nu-i discurs, ci curat comedie!" Ca i cum vorbesc gândindu-m la Pausania i Agaton. (Aluzie la amorul lui Pausania pentru Agaton; acetia ar intra în categoria de care se vorbete.)

Nu voi tgdui c-ntâmplarea face ca dânii s fie tocmai din c rândul acelora, i înc amândoi coborâtori din firea brbteasc. Dar susin c toi brbaii, toate femeile, c întreg neamul omenesc ar fi fericit numai dac fiecare i-ar duce la bun sfârit amorul su, i dac tot insul s-ar întâlni cu dragostea lui, refcându-i vechea natur. i dac o asemenea reconstituire face desvârirea, urmeaz cu necesitate c dintre cele prezente ceea ce st cel mai aproape de reconstituire e i cel mai învecinat cu desvârirea. Ei bine, asta nu-i altceva decât întâlnirea cu iubitul care a fost creat, în spirit, la fel cu dânsul. Firete, dac-i vorba s preamrim divinitatea-cauz, numai lui Eros i se cuvin

laude pe bun drept. Numai el ne d: i în viaa prezent cel mai preios dintre bunuri, cluzindu-ne spre scopul propriu; i pentru viitor ne hrzete cele mai vii sperane în sensul c, dac ne purtm evlavios cu zeii, ne va întregi în vechea alctuire, ne va vindeca i ne va face neprihnii i fericii.

Iat, Eriximah, acesta-i cuvântul meu asupra lui Eros; cum vezi, e conceput altfel decât al tu. Dar, precum te-am rugat, nu face dintr-însul acum subiect de comedie, fiindc mai avem i pe alii de ascultat i trebuie s auzim pe fiecare ce spune; adic, mai exact, pe fiecare din cei doi, fiindc numai Agaton i Socrate au mai rmas. — Bine, zise Eriximah, s te-ascult! Mai ales c i-am auzit cu plcere discursul. îi spun drept c, de n-a ti cât sunt de tari i Socrate i Agaton în privina treburilor lui Eros, grozav m-a teme c n-au ce s mai spun... dup multele i feluritele explicaii ce s-au dat. Totui, fiind vorba de dânii, am curaj. Atunci interveni Socrate: — Frumos te-ai luptat, Eriximah! S fii îns în locul meu de acum, sau mai exact în acela pe care îl voi avea dup ce va vorbi frumos i Agaton, nu tiu de n-ai fi mai înfricoat ca mine; în tot cazul, ai fi i tu în starea mea de acum! — Socrate, m-ai dat gata, sri Agaton; m-ai înspimântat cu prerea ce vrei s-o faci crezut, cum c voi vorbi aa de fiumos, încât s fiu ateptai cu mare nerbdare, ca un fel de spectacol. — Agaton! Ar trebui s fiu uituc, zise Socrate, dac-a crede c te-ar putea tulbura un numr de-aameni aa de mic, câi suntem noi acum, când i-am cunoscut i îndrzneala i demnitatea cu care ai pit pe scen alturi de actori i cu care ai rostit versurile introductive, înfruntând privelitea atâtor capete! — Ce, Socrate? Nu cumva m crezi, zise Agaton, aa de îmbuibat de teatru, încât s nu-mi dau seama c pentru orice om cuminte puinii inteligeni sunt mai temui decât protii cei muli? — Agaton, n-ar fi frumos din parte-mi, zise Socrate, s descopr, eu, în caracterul tu trsturi grosolane. tiu prea bine c, dac te-ai întâlni cu te miri cine pe care îi socoti înelepi, te-ai îngriji mai mult de dânii decât de mulime. Frica mea este c mcar nu suntem noi aceti înelepi. Doar am fost i noi la teatru i am fcut parte din gloat! Dar dac te-ai întâlni cu alii,care s fie înelepi, sunt convins c-n faa lor te-ai ruina, vzându-te fptuitorul unei aciuni urâte. Sau poate nu crezi? — Adevr vorbeti, rspunse el. — i cum? Fa de gloat nu-i ruine s te faci vinovat de-o isprav urâcioas? În acest moment Fedru zise, întrerupând: — Iubite Agaton! Dac vrei s rspunzi lui Socrate, te asigur, el nu se va tulbura deloc c lucrul nu se desfoar dup cum l-am pus la cale aici, împreun; el numai s aib cu cine convorbi, i-i mulumit; darmite când mai are în fa i un om frumos? Cât despre mine, îl ascult cu plcere pe Socrate oricât ar sta de vorb cu noi... decât, datoria mea este s observ c acum este timpul a preamri pe Eros; în plus, s m ocup de cuvântarea fiecruia dintre voi. Numai

dup ce vei fi dat fiecare tributul cuvenit zeului, se va putea convorbi, astfel, cât poftii. — De bun seam, Fedru, zise Agaton, tu exprimi o prere cuminte, i nimic nu m împiedic s-ncep a vorbi; mai ales c mai târziu voi putea sta de vorb oricât de des cu Socrate.

Cuvântarea lui Agaton

Dar a dori s v spun mai întâi un cuvânt despre modul cum îneleg eu s pun chestiunea, pe urm s trec la fondul însui; aceasta fiindc toi înainte-vorbitorii mi-au fcut impresia nu c preamresc pe zeu, ci mai degrab c fericesc pe oameni pentru bunuri al cror izvor le este zeul acesta. Dar în ce fel este el însui autorul harurilor de care-i vorba — iat ce n-a spus-o nimeni. i totui... exist o cale dreapt spre a luda pe cineva pentru orice fel de merite. Este s lmurim întâi natura intim a celui pe care voim s-1 preamrim i s artm apoi roadele celui ce-a fost ludat astfel. Pentru a-i face, prin urmare, lui Eros lauda cuvenit, trebuie s-1 artm cum este în sine i apoi care sunt harurile lui.

Cum este Eros? Dac mi-e legiuit s-o spun fr a trezi rzbunarea divin, eu susin c Eros este cel mai fericit dintre toi zeii care sunt fericii; c el este dintre toi i cel mai bun i cel mai frumos. E cel mai chipe, în primul rând, fiindc-i i cel mai tânr dintre zei. i chezia cea mai sigur a susinerii mele mi-o d el însui. El fuge, fuge repede de btrânee, care, precum se tie, e grbit totdeauna i s-apropie de noi ceva mai iute decât ar trebui. Prin firea sa, Eros urte btrâneea i nu se apropie de ea nici pe departe. Dimpotriv, el este pururea cu tinerii, st cu dânii, dup cum prea bine spune o veche zictoare, c totdeauna cine s-aseamn, s-adun. (Originea acestei ziditori este în Odiseea, XVII, 218. De acolo Platon a împrumutat-o i în Lysis, 214 a, b. Dar sensul filosofic al sentinei c „cele ce seamn sunt prietene" l-au dat Empedocle i atomitii.)

M învoiesc în multe cu Fedru; nu pot fi îns de prerea lui, când susine c Eros e mai în vârst decât Cronos i Iapet; eu cred, din contr, c-i cel mai tânr dintre zei i c rmâne pururi tânr.

Cât despre vechile isprvi privitoare la zei, povestite de Hesiod i Parmenide... cred c se datoreaz nu lui Eros, ci Destinului, dac bineîneles considerm adevrate acele poveti despre stâlciri i reciproce legturi, despre nenumratele silnicii care nici n-ar fi avut loc de-ar fi fost între dânii Eros. Dimpotriv, cu dânsul ar fi domnit mai degrab prietenia i pacea, care sunt i acum i au fost tot timpul de când Eros cârmuiete peste zei.

E tânr, am spus; dar pe lâng tineree adaug c-i delicat. Ce pcat c n-a existat i pentru dânsul un poet de seama lui Homer, care s-arate gingia zeului! Homer arat pe Ate ca pe o zei ginga; i nu-i uit nici elegana picioarelor, când zice (Iliada, XIX, 92—93. Este vorba de zeia Rtcire (Ate), care pe nesimite împinge pe om la nenorocire.): „... cci picioruele ei delicate nu calc Jos pe pmânt... ci pe capul brbailor pururea umbl..."

Dup prerea mea, gingia Atei pentru dânsul s-arat printr-o frumoas dovad: zâna nu umbl pe drum tare, ci pe moale. S ne folosim deci i noi de aceeai dovad pentru Eros, cum c-i delicat. El nu umbl pe pmânt, nici chiar pe capete (care de altfel nu-s tocmai moi!), ci umbl i locuiete în cele mai gingae poziii ale lumii: în moravurile, în sufletele zeilor i oamenilor. Acolo i-a cldit slaul! i înc: nu st de-a rândul, în orice inima; ci, dac în drumul lui d peste una cu deprinderi aspre, se deprteaz i nu se oprete decât în cea blând. Astfel dar, fiind pururea în atingere — nu numai picioarele, ci fiina lui întreag — cu cele mai plpânde lucruri dintre cele ce sunt pe lume mai gingae, este învederat c Eros a devenit cu necesitate fiina cea mai delicat.

E cel mai tânr i mai ginga, am spus. Adaug la asta c are o înfiare fluid. De-ar avea o constituie tare, ar putea oare s se înduplece la toat împrejurarea, s se furieze întâi în inimi i-apoi s dispar pe nesimite? De puterea lui pentru adaptare, de fluiditatea fiinei sale, gsim o dovad puternic în însi graia i frumuseea ce-1 caracterizeaz mai învederat decât pe orice alt fptur. în adevr, între urâenie i amor rzboiul este venic. Viaa pe care Eros o duce printre flori destinuie ceva din frumuseea culorii chipului su. Eros nu st pe ce nu-i înflorit sau pe ce s-a vetejit; corp, suflet sau orice ar fi. El s-aaz i rmâne numai unde-i loc parfumat i înflorit.

Asupra frumuseii zeului, fie de-ajuns atât, cu toate c au rmas multe nespuse. Trebuie s vorbim dup asta i de virtutea lui Eros.

Cea mai însemnat trstur este c Eros nu svârete nedreptatea fa de vreun zeu sau om, nici n-o sufer de la vreun zeu sau om; c silnicia nu-i în stare s-1 fac pe dânsul a suferi (ea nu-1 atinge pe Eros); la rându-i, nici el nu pricinuiete suferine prin sil niciodat (lui Eros i se supune oricine în orice împrejurare). C doar, ce-i dreptatea decât — cum spun Legile, cârmuitoarele statului — înelegerea dintre o voin liber cu alta tot atât de liber?

Dar nu-i numai dreptatea. El are i-un mare sentiment al msurii. Cci sophrosyne e tocmai puterea cuiva de a-i stpâni plcerile i poftele. i care-i plcerea superioar amorului? Dac deci plceri i pofte îi sunt inferioare, cum n-ar fi Eros stpânul lor? Adevrul e c Eros le domin i c, avându-le în mân, se arat deosebit de cumptat. Mai mult. Ca s-ajungem i la vitejia lui... nimeni, nici chiar Ares nu-1 înfrunt pe Eros*; cci nu Ares îl are pe Eros, ci Eros pune stpânire pe Ares... ca s zicem aa, în vederea Afroditei. i, oare, cel ce stpânete nu-i mai tare decât cel stpânit? Iat cum este el cel mai puternic, fiind stpânitorul celui mai puternic

dintre toi! Am vorbit de dreptatea, de cumptarea i puterea zeului. Rmâne s

spunem ceva i de înelepciunea lui, cci trebuie s ne dm osteneala, pe cât posibil, a nu lsa nelmurit nici un punct.

Ca s-mi cinstesc i eu arta, cum Eriximah i-a cinstit-o pe-a sa, voi arta mai întâi c acest zeu este un inspirator de poezie aa de mare c poate s împrteasc i altuia din harul su. i orice om, oricât de strin de muze ar fi fost mai înainte, devine creator de art îndat ce Eros s-atinge de el.

Trebuie s ne folosim de aceast ocazie, spre a mrturisi c Eros este un poet distins în orice ramur inspirat de muze; doar ceea ce nu posed cineva i ce nu cunoate, se înelege, nu poate da în dar, nici nu poate preda altuia ca învtur.

Acum, s ne gândim numai la creaia vieuitoarelor. Poate tgdui careva lui Eros aceast înelepciune, datorit creia toate fiinele vii se zmislesc i se nasc? S privim, pe de alt parte, i spre diferitele feluri de arte: oare nu tim c oricui acest zeu i-a slujit de învtor a devenit renumit i superior, pe când acela de care Eros nu s-a atins a rmas în întuneric? Dar apoi, mânuirea arcului, medicina, aflarea viitorului, Apolo nu le-a descoperit decât sub imboldul dorinei i amorului! Astfel încât am putea spune c Eros este i dasclul acestuia, cum sunt muzele pentru muzic, Hefaistos pentru lucrul armii, Atena pentru esturi, Zeus pentru cârmuirea zeilor i oamenilor. (Un citat a crui origine a rmas necunoscut. Toate artele de care se vorbete mai sus sunt inspirate de Eros, încât toate provin dintr-o lips, dintr-o necesitate, dintr-o dorin... însuiri speciale ale zeului Eros, de la care Ie lum, oarecum, prin participare.)

Iat, de-aici a purces rânduiala în faptele zeilor din clipa când între dânii se ivi amorul; se înelege, amorul pentru frumos, cci Eros n-are de-a face cu urâtul! în adevr, înaintea lui, cum am spus i la-nceput, zeii avur mult de furc; se spune c au suferit cumplit, din pricina atotputerniciei Destinului. Dar când apru acest zeu, au ieit la iveal toate buntile, pentru zei i oameni, din iubirea ce-o nutrea pentru lucrurile frumoase.

Harurile lui Eros

Iat, Fedru, de ce gsesc c Eros este întâi de toate cel mai frumos i mai bun dintre fiine; în al doilea rând c i pentru alii e pricinuitorul acelorai însuiri. îmi vin în minte nite versuri... vi le spun, fiindc-n ele se arat c Eros este zeul care acea-ntre oameni aduce i somnului pat fr grij. Mrii cei mult zbuciumate-i d linitea despre furtune".

Acesta ne-alung orice dumnie din suflete, ne umple sentimentul apropierii sociale, face înrudiri între noi i ne cluzete la serbri, la coruri i praznice. El deschide drum plcerilor i înltur orice grosolnie; e darnic în

buntate, zgârcit în ur; e milostiv i bun. Pentru înelepi, devine obiect de contemplare; pentru zei, de minunare. Râvnit de cine nu-1 are, comoar cui îl posed. Tat al îndestulrii, al Delicateii, al Toropelii, al Harurilor, al Dorinei, al Patimii aprinse, el vegheaz asupra celor buni i nu-i pas de ri. La necaz, la spaim, la patimi arztoare, la gândire e cârmaci, e înainte-mergtor, e susintor e i-i cel mai bun mântuitor. El este podoaba tuturor zeilor i oamenilor. Prea frumoas, prea bun cluz, creia fiece brbat se cuvine a-i da ascultare, a-1 preamri frumos prin imnuri, i a lua el însui parte la cântecul cu care Eros farmec gândirea zeilor i oamenilor!

Asta-i, Fedru, cuvântul meu. Asta-i închinarea pe care o fac zeului. Am dat o dreapt msur fanteziei i seriozitii, pe cât mi-a stat în putere. (Discursul lui Agaton imit stilul înflorit al retoricii lui Gorgias. Socrate se pronun împotriva acestui mod de vorbire (198 d pân la 199 a), unde nu adevrul este primul obiectiv al cuvântrii.) Intervine Socrate Când Agaton sfâri vorba, toi cei de fa, dup spusa lui Aristodem, aplaudar zgomotos. în adevr, tânrul vorbise frumos i pentru cinstea lui i pentru a zeului. Atunci Socrate, aruncându-i privirile spre Eriximah: — O tu, zise, tu odrasl a lui Akumenos, nu cumva i-am prut înainte un fel de înfricoat de-o fric... neînfricat (Se parodiaz stilul lui Agaton.), mai degrab decât un proroc care am prevzut c Agaton va vorbi aa de minunat, încât m va pune în încurctur i pe mine? — Prima parte, rspunse Eriximah, o gsesc i eu bun; da, ai grit ca un proroc când ai spus c Agaton va vorbi bine. Cât privete îns partea cealalt, c te pune i pe tine în încurctur, asta n-o cred. — i cum, fericitule, zise Socrate, cum sa nu fiu în încurctur, i eu i oricare ar mai vorbi dup o aa de frumoas i de înflorit cuvântare? Iat... s trecem peste celelalte pri pe unde frumuseea nu era aceeai; dar cine n-ar rmâne încremenit ascultând sfâritul cuvântrii lui Agaton, strlucirea vorbelor i armonia frazelor lui? Eu unul îndat mi-am dat seama cât de puin voi fi în stare s vorbesc ca dânsul, ori s m-apropii cât de cât de frumuseea acelei cuvântri. Mai c-mi venea s m furiez de-aici i s plec de ruine, dac-a fi avut pe unde! Cuvântarea lui mi-adusese-n minte figura lui Gorgias i, nu tiu cum, mi-a trecut deodat prin minte cunoscutul vers al lui Homer (Aluzie la un vers din Homer, Odiseea, XI, 632. Aici este i un joc de cuvinte cu vorbele asemntoare Gorgias, Gorgo. Aceasta din urm era un monstru despre care se zice c împietrea pe oricine-i ieea în cale. întreaga caracterizare a discursului de la ad fienem este o ironie la adresa retorilor.); mi-a fost team ca Agaton, sfârind vorbirea, s nu-mi arunce în fa capul lui Gorgias, groaznicul orator, care m-ar fi încremenit i m-ar fi lsat fr glas!

Observri critice asupra discursurilor rostite

i m-am gândit atunci cât de ridicol am fost când m-am potrivit vou i m-am încumetat s iau parte cu voi la preamrirea lui Eros, afirmând eu însumi c-s grozav în chestiunile de iubire, dei în realitate nu tiam nimic din lucrul pe care trebuia s-1 proslvesc cu orice pre. în prostia mea credeam c pentru orice era de ludat nu trebuia s spun decât adevrul: c acesta-i temeiul; c dintre cele adevrate era de ajuns s facem cea mai frumoas alegere i s-o înfim în chipul cel mai cuviincios. i m bucuram foarte c am s vorbesc bine, ca unul ce tiam s ridic în slav adevrul, oricare ar fi fost el. Pe cât se pare îns nu acesta-i cel mai bun chip de a luda, ci altul. Este s dai lucrului tot ce-i închipui mare i frumos, fr s te uii de este aa sau nu, chiar fr s mai caui dac cele ce-ai spus sunt false. Pe cât se vede, s-a convenit de la început c fiecare dintre noi s par c-1 preamrete pe Eros mai degrab decât s-1 preamreasc. Firete, acum îneleg de ce punei în micare toate mijloacele minii, pentru a ridica osanale lui Eros, de ce-1 artai astfel, i de ce-1 scoatei pricina unor fapte atât de însemnate... ca s ias cel mai frumos i cel mai bun — se înelege, în ochii celor ce nu-1 cunosc, nicidecum pentru cei care-1 tiu1. i-n adevr, lauda se prezint frumos i impresionant. Cum eu nu tiam acest mod de a luda, i cum, netiind, m-am potrivit totui vou i v-am promis s-1 laud pentru partea mea, spun i eu c limba nu cugetul- v-a fgduit. Adio deci cu astfel de discursuri! în felul sta eu nu preamresc pe nimeni, nici n-a fi în stare s-o fac. Dac-mi dai voie, s fim bine înelei; eu unul i-n aceast ocazie nu voi spune decât adevrul,potrivit obiceiului meu, nu ca-n cuvântrile voastre, cci nu vreau s m fac de râs. De aceea, Fedru, vezi dac mai este nevoie de o asemenea cuvântare asupra lui Eros; vezi dac face s ascultai asupra lui un discurs care s spun adevrul; i înc îmbrcat în cuvinte i într-o rânduial a frazelor fcut cum va voi s le-aduc întâmplarea. Partea a doua3 Concepia filosofic a iubirii i Fedru i ceilali au încuviinat i l-au îndemnat s vorbeasc aa cum putea i cum gsea el de cuviin... — i înc ceva, Fedru, adug Socrate. D-mi voie s-1 întreb pe Agaton unele amnunte; având astfel i consimmântul lui, voi putea vorbi în cunotin. - Cum de nu, zise Fedru, întreab-1! (3 Se încheie prima parte a operei Banchetul. Prin gura celor cinci vorbitori s-a rostit coala retoric: ei s-au luat la întrecere cine va face cel mai frumos elogiu în cinstea lui Eros.

În partea a doua, Socrate va rosti — el singur — în numele filosofiei, i fr gândul întrecerii, lauda cea mai exacii ce se poate aduce demonului. în partea întâi s-au auzit mai mult caracterizri subiective, aspecte particulare; Socrate va încerca o cercetare în spiritul adevrului universal i venic, fcând i o sintez critic din expunerile anterioare.)

Dup acestea — continu Aristodem — Socrate începu vorba cam astfel: — Gsesc, iubite Agaton, c i-ai început frumos discursul când ai spus c trebuie s-ari întâi ce fel este Eros, pe urm faptele lui. Nespus plcere mi-a fcut acest început. Dar uite, fiindc-ai vorbit de Eros aa de frumos, în toate, i fiindc ai artat cu strlucire cum este el, mai spune-mi una: care-i natura lui? Este Eros amorul pentru ceva sau pentru nimic? Nu întreb dac este pentru mam sau tat (ar fi ridicol întrebarea dac Eros este iubirea mamei sau a tatlui), ci întreb ca i cum, cercetând acelai lucru despre calitatea de tat, a zice: cel ce este tat, este oare tat al cuiva sau al nimnui? i, negreit, de-ai vrea s-mi dai un rspuns frumos, mi-ai spune c tatl e tat al unui biat sau al unei fete. Sau nu? — Tocmai, zise Agaton. — i despre mam, nu se poate spune acelai lucru? — Recunosc i asta. — Ca s vezi, zise Socrate. Rspunde-mi numai ceva, ca s înelegi mai temeinic ce vreau. Presupune c te întreb: ce este un frate? Oare lucrul în sine înseamn c eti fratele cuiva sau al nimnui? — Se înelege c al cuiva. — Oare nu al unuia care este i el frate sau sor? Aprob. — Încearc, adug Socrate, de-mi vorbete acum i de Eros: este el iubirea cuiva sau a nimnui? — Se-nelege c-i iubirea pentru cineva. — Acest rspuns, zise Socrate, pstreaz-1; i s i-aduci aminte de el. Deocainndat mai spune-mi atât: oare Eros dorete lucrul de care-i înamorai sau nu? — Se-nelege c da. — Dar care din dou are loc: oare dorete cineva i-i amorezat de un lucru atunci când îl are deja, ori când nu-1 are? — Când nu-1 are, zise, aa e firesc. — Bag de seam, face Socrate, dac în loc de „e firesc" nu-i mai potrivit s spui „e necesar" s doreasc lucrul de care duce lips i s nu doreasc ce nu-i trebuie. Mie cel puin, Agaton, ce s-i spun,grozav îmi apare ca o necesitate. ie cum i se pare? — La fel i mie. zise. — Bine spui. Dar dac cineva este mare, ar mai pofti el oare s fie mare? Sau când e tare ar mai vrea s fie tare? — Cu neputin; urmeaz doar din cele convenite. — Se-nelege, nimeni nu-i în suferin pentru lipsa lucrurilor pe care le are! — Adevr grieti. Socrate, reluând atunci vorba: — Dar dac unul care-i tare ar vrea s fie tare, unul care-i iute ar dori s fie iute i unul sntos ar râvni s fie sntos! Este cineva care s cread aa ceva i altele la fel? Ca exist oameni într-o astfel de situaie încât, dei au anumite însuiri, doresc totui s le aib? Ca s nu fim înelai, prin urmare, iat de ce

vorbesc în acest mod. Cugetând la toate acestea este, Agaton, o necesitate s admitem c o dat ce are cineva în prezent unele însuiri este stpânul lor, al fiecreia în parte, de vrea ori de nu vrea? S presupunem îns c unul ne-ar înfrunta astfel: „Eu, fiind acum sntos, doresc s fiu sntos; fiind bogat, doresc s fiu bogat i-s poftitor de lucruri pe care le posed chiar."

Desigur, i-am putea da rspunsul urmtor: „Omule, dup ce i-ai dobândit pentru acum bogia, sntatea i puterea, vrei s le ai i pe viitor, cci pentru moment, cu sau fr voia ta, le ai. Când zici doresc cele ce am, ia seama dac nu spui tocmai c lucrurile prezente s fie prezente i în viitor!" Ar putea s nu cad la învoial? — Desigur c s-ar învoi, zise Agaton. Atunci Socrate, luând din nou firul: — Bine, zise, a iubi nu este oare mai degrab a dori ce nu-i înc sigur, ce nu stpânim înc? Nu-i s vedem pstrate i pe viitor ceea ce avem? i s ne fie prezente? — Desigur, asta-i. — i acesta, deci i cine mai poftete, oricare ar fi el, dorete numai ce nu-i la dispoziia sa, numai ce nu-i prezent, ce nu-i el, ce-i lipsete; numai unor lucruri din acestea le duce dorul i pofta! — Se înelege. — Haide, zise Socrate, s ne-nelegem asupra celor recunoscute de amândoi pân acum. Altceva-i oare amorul, ori e întâi de toate iubirea te-miri-cror lucruri, în al doilea rând tocmai dorul dup lucrurile a cror lips o simim? — Da, zise, acesta-i amorul. — Adu-i acum aminte, de care lucruri ai spus în cuvântare c Eros te face înamorat? Dac vrei, îi amintesc chiar eu. Cred c te-ai exprimat cam aa: zeii au pus rânduiala în lucruri din dragostea celor frumoase, cci nu exist un Eros al celor urâte! N-ai spus cam aa? — Am spus, întri Agaton. — Vd, prietene, c vorbeti cum se cuvine, adug Socrate. i, dac lucrurile stau aa, poate fi Eros altceva sau este tocmai iubirea frumosului i nicidecum a urâtului? Am convenit. — Recunoatem dar c omul iubete lucrul de care-i lipsit i pe care nu-1 are? — Da, zise. — Atunci Eros duce lips i nu are... tocmai frumuseea. — Cu necesitate. — Dar ce? Pe unul lipsit de frumusee, pe unul ce nici n-a trecut vreodat pe lâng ea, poi s-1 numeti frumos? — Nu, desigur. — i dac lucrurile stau aa, mai susii acum c Eros e frumos? i Agaton, la rându-i: — Mi-e team, Socrate, c-n acel moment nici n-am tiut ce spun. — i totui, Agaton, tu ai vorbit frumos. Dar spune-mi înc ceva: oare cele bune

nu-i par a fi i frumoase? — Mi se par. — Dac deci Eros e lipsit de cele frumoase i dac lucrurile bune sunt tocmai cele frumoase, atunci el este lipsit de cele bune. — Eu n-a putea, zise Agaton, s m-mpolrivesc ie, Socrate! De aceea... fie cum zici tu. — Nu te poi împotrivi adevrului, zise acesta. Dar cred, iubite Agaton, c nu-i greu s înfunzi pe Socrate! Ce tie Socrate de la Diotima

Te las acum pe tine. Vreau s v spun despre Eros un cuvânt pe care l-am auzit odat din gura unei femei din Mantineia, numit Diotima1, îneleapt i-n treburile amorului i-n multe alte direcii. (Cine este Diotima? O realitate istoric sau un personaj fictiv? Prerile criticii sunt în genere împrite, dup cum se acord sau nu istoricitate operei platonice.)

Dânsa puse pe atenieni s fac jertfe înainte de a izbucni ciuma1, i aduse prin asta o amânare de zece ani a molimei. Ea mi-a împrtit i mie cele referitoare la Eros. Având deci în vedere înelegerea ce am cu Agaton, voi încerca s v spun i vou cuvântul ei, de data asta singur, fr ajutor, aa... cum voi putea. Gsesc c trebuie s desfor lucrul ca i tine, Agaton; voi arta mai întâi cine i ce fel este Eros, pe urm voi vorbi de faptele lui. Mi se pare c-i ma; lesne din toate s v istorisesc e tocmai cum s-a desfurat convorbirea mea cu strina. De mirare c i eu i-am fcut cam aceleai întâmpinri pe care Agaton le rostea ctre mine adineauri: c Eros este zeu mare i c-i amorul lucrurilor frumoase; iar dânsa m-a înfruntat cam cu aceleai vorbe pe care eu i le-am rspuns acestuia: c dup prerea mea Eros nu-i nici frumos, nici bun.

Natura lui Eros este mijlocie

Luând cuvântul, am spus: — Cum gândeti, Diotima? Atunci Eros este i urât i ru? Iar ea rspunse: — Ce, nu tii vorbi fr s huleti? Crezi c dac un lucru nu-i frumos, urmeaz cu necesitate c-i urât? — Fr-ndoial c da. — Oare tot aa-i i când cineva nu-i înelept? Urmeaz c-i 202a neaprat prost? Nu bagi de seam c este i un punct mijlociu între înelepciune i prostie? — Care-i sta?

— S judeci cele drepte chiar fr s poi arta raiunea lucrului; nu crezi, zise el, c aceasta nu se cheam a ti (cum poate fi tiin lucrul svârit fr o raiune?) i nu-i nici netiin (cum o s fie netiin ceea ce atinge totui realitatea?), ci nu este decât o dreapt prere, adic ceva care st între tiin i netiin?1 — Adevr grieti, zic eu. — Prin urmare nu cuta s prezini cu necesitate urât un lucru ce nu-i frumos, nici ca ru pe cel care nu-i bun. La fel cu Eros. Dac singur recunoti c nu-i bun nici frumos, nu urmeaz deloc c trebuie s fie urât i ru, ci mai e o situaie, zise ea: este punctul de trecere între acestea dou. — i totui, spusei eu, se recunoate de toat lumea c-i un mare zeu. — De care lume vorbeti, zise ea? De a celor ce nu tiu nimic ori de a celor ce tiu? — De toat lumea. Atunci ea zise râzând: — Dar bine, Socrale, cum poale fi el recunoscut mare zeu de toi cei care nici mcar nu-1 cred zeu? — Care-s tia? zic eu. — Iat, unul eti tu, altul eu... Iar eu: — Cum poi spune aa ceva? Dânsa: — Cu uurin, zise. Ia spune-mi, nu socoti pe toi zeii fericii i frumoi? Ori poate cutezi s ari pe unul din ei c nu-i frumos i fericit? — Nu, pe Zeus, nici nu m gândesc, zisei. — Pe cine numeti fericii? Nu pe cei care au dobândit cele bune i frumoase? — Fr-ndoial. — Dar pe Eros l-ai recunoscut dornic al lucrurilor de care este lipsit, din lipsa celor bune i frumoase? (Este cunoscuta deosebire pe care o face Platon între adevrata tiin graie creia lum cunotin de realitatea imperceptibil simurilor fizice, fa de simpla prere, ce rezult din dibuial i credin, care sunt faze premergtoare tiinei. Se înelege, doxa rmâne ca un punct mijlociu între tiin i netiin) — L-am recunoscut. — i cum poate fi zeu unul ce nu-i mcar prtaul lucrurilor frumoase i bune? — În nici un fel; aa cred cel puin. — Vezi deci, zise ea, c nici tu nu socoti zeu pe Eros! — Dar ce-ar putea fi Eros atunci, întreb eu,... muritor? — Da deloc. — Ce dar? — Cum vorbeam mai înainte, zise: ceva între muritor i nemuritor. — Ce anume, Diotima?

Eros este un demon

— Demon1 mare, Socrate; c i este demonul o fiin între zeu i muritor. — Cu ce putere, zic eu? — De a tlmci i împrti zeilor cele ce vin de la oameni, i oamenilor ceea ce le vine de la zei. Am numit: rugciuni i jertfe din partea acelora; porunci i rsplat pentru jertfe din partea acestora. Pe lâng asta demonii, fiind la mijloc între cele dou categorii, umplu spaiul gol; aa c universul se unete cu sine însui într-un tot. Din demon purcede i toat tiina viitorului; din el slujba preoilor cu privire la jertfe, la iniieri, la descântece, la toat prorocia i la vrji. Zeul n-are amestec cu omul, ci toat împrtirea se face prin acetia; numai prin demoni se face convorbirea între zei i oameni, fie în starea de veghe, fie în somn. i, cine-i înelept în acest fel de lucruri se numete brbat inspirat; iar cine-i înelept în altceva, ca de pild în arte sau în diferitele meteuguri, acela-i numai tehnician.

i demonii sunt muli i felurii; iar unul dintr-înii este chiar Eros. (1Asupra acestui demon (Saîtiuv), care în limba greac nu înseamn spirit ru, diavol, ci geniu mijlocitor ce unete lumea de sus cu cea de jos, omeneasc, dând universului unitatea, cf. L. Robin, Theorie platonicienne t/e / 'Amour, p. 131 — 138.)

Mitul naterii lui Eros - Din ce tat, zic eu, i din ce mum se trage? — Povestea-i foarte lung; am s i-o spun totui. Când s-a nscut Afrodita, zeii se osptau în banchet. i erau muli acolo; între ei i Poros (Poros înseamn în limba greac, ca termen comun, belug, de aceea Robin îl i traduce cu expedient.), feciorul zânei Metis. Dup ce-au mâncat, iat, sosi i Penia (Penia înseamn srcie); veni i ea s cereasc ceva de la osp. i edea pe lâng ui. în vremea asta Poros se amei de nectar (cci vinul nu exista înc) i iei în grdina lui Zeus. Acolo, îngreuiat cum era, adormi. Atunci Penia, împins de propria sa lips, îi puse-n gând s fac un bieel cu Poros. Se culc deci lâng dânsul i concepu pe Eros. Fiindc fusese zmislit chiar în ziua de natere a Afroditei i fiindc în acelai timp el este prin natur înamorat de tot ce-i frumos, i fiindc Afrodita era frumoas, Eros se fcu însoitorul i admiratorul ei plecat.

Dar ca fecior al lui Poros i-al Peniei, iat ce soart îl ajunse pe Eros. Mai întâi, e pururea srac i-i foarte departe de a fi delicat i frumos cum îl socotesc muli. Dimpotriv, e aspru i murdar, e cu picioarele goale i fr culcu; totdeauna se culc pe pmântul gol, pe loc tare; doarme pe lâng pori, pe drumuri, sub cerul liber; într-un cuvânt, având firea mamei, el triete pururea cu lipsa alturi.

De alt parte, semnând i cu tatl, st gata s prind cele frumoase i bune; cci e viteaz, o ia el înainte i-i încordat nevoie mare. Vântor temut, urzind pururea te-miri-ce înelciuni; la gândire ptima i fecund în acelai timp; filosofând în cursul întregii viei, el este vraci temut, e un frmector i un învtor de înelepciune. i nu-i nscut nici ca nemuritor, nici ca muritor; ci de multe ori în aceeai zi înflorete i triete, alteori moare i iari înviaz când izbutete la ceva, din pricina firii tatlui. Dar tot prisosul agonisit se scurge fr-ncetare, aa c Eros n-ajunge niciodat la istovire, îns nici nu se îmbogete. De alt parte, el este la mijlocul drumului între înelepciune i netiin. Cci lucrul st astfel. Nimeni dintre zei nu cuget filosofic; nici unul nu poftete s devin înelept — fiecare este deja. Dar chiar dac unul e înelept, el nu filosofeaz. Tot astfel e cu cei neînvai; ei nu-i bat capul cu filosofia i n-au nici o râvn s devin înelepi. Tocmai asta-i nenorocirea în netiin, fiindc te-miri-cine, fr s fie frumos, bun, cu minte, îi închipuie c este pentru sine de ajuns; de-aceea doar nu râvnete lucrul de care nu se crede lipsit, pentru c nici nu-i convins c are nevoie de acel lucru! — Care-s atunci, Diotima, zic eu, care i-s studioii în filosofie, dac nu-i vorba nici de cei înelepi, nici de cei proti? — Lucru-i limpede, zise dânsa, i pentru un copil; este vorba de fiinele ce stau între ambele categorii, fiine dintre care face parte i Eros. tiina aparine desigur grupei celor mai frumoase lucruri; la rândul su, Eros este iubirea pentru tot ce-i frumos; urmeaz cu necesitate c Eros este iubitorul tiinei. Fiind deci filosof, el ia loc între cei ce tiu i cei nu tiu nimic. Pricina pentru acestea este la dânsul naterea: doar se coboar din tat înelept i bogat, îns dintr-o mam lipsit i de tiin i de mijloace. Asta-i, iubite Socrate, natura demonului.

Cât privete îns ceea ce ai crezut pentru Eros, n-ai pit lucru mare. Pe cât mi se pare, socotesc dup vorbele ce-ai rostit, ai crezut c Eros este iubit, nu iubitor. Poate c de aceea i s-a prut c-i aa de frumos; c aa i este în realitate cel iubit: frumos, delicat, desvârit i demn de a fi fericit, pe când iubitorul are în sine alt însuire, aceea de care am vorbit.

Rolul lui Eros i eu am spus: — Bine, strino, vd c vorbeti frumos; dar de este Eros cum spui, ce nevoie au oamenii de el? — Asta m voi sili s-i explic îndat, Socrate. Deocamdat tim cum este Eros i cum s-a nscut; tim c este, cum singur ai afirmat-o: dragostea pentru cele frumoase. Dar dac unul ne-ar întreba: „Bine, Socrate i tu, Diotima, ce-i dragostea pentru cele frumoase?" Sau, ca s ne exprimm mai limpede: „Cine iubete cele frumoase, ce iubete el?"

Eros ne cluzete spre cea mai înalt form a vieii, care este

contemplarea tiinific. Prin aceasta fiecare dintre noi se silete s imite pe y.eul ce admir i s participe astfel la nemurire. Demonul care ne d prilejul acestei participri este Eros. Graie lui înamoratul îi d osteneala s contemple în sine însui tipul desvâririi pân la care dorete s înale pe iubitul su. De altfel, genealogia lui Eros, dat mai sus, simbolizeaz situaia lui de mijloc, între Poros i Penia.

A rspunde: „Vrea s fie ale lui". Acest rspuns, adaug dânsa, stârnete o întrebare cum e de pild aceasta: „Ce devine unul care va fi dobândit cele frumoase?" — Nu-s deloc în stare, i-a spune, s rspund la ce m întrebi: n-am acum la îndemân rspunsul. — Dar, zise ea, dac ar schimba cineva cuvintele i s-ar folosi de vorba „bun" în loc de „frumos" i dac ar întreba: „Haide, Socrate, spune-mi: cine iubete cele bune, ce iubete el?" — Vrea s fie ale lui, i-a spune. — i ce devine cel care va fi cptat cele bune? — De data asta-i mai uor de rspuns, a zice eu, fiindc el devine fericit. — Deci prin dobândirea celor bune, zise, se face c cei fericii sunt fericii; i nu mai e nevoie s întrebm de ce dorete s fie fericit cel care vrea aceasta; rspunsul pare a pune punct aici chestiunilor. — Adevr grieti, zisei eu. — Dar voina i dragostea aceasta le crezi obteti? Adic toi oamenii doresc s aib pentru sine cele bune? Ori cum zici? — Zic c-s obteti. — Atunci, Socrate, pentru ce s nu spunem de toi c iubesc, din moment ce toi iubesc totdeauna aceleai lucruri? De ce spunem de unii c iubesc, de alii c nu? — M mir i eu de ce, zisei. — Nu te mira, zise dânsa. începem cu o form anumit a iubirii, pe care o chemm Eros; îi dm adic numele cu care se indic tot amorul; apoi ne folosim de diferite alte cuvinte spre a denumi i celelalte moduri de a iubi. — Ai putea s-mi citezi un exemplu? — Iat. tii c vorba poesis arat multe. Astfel, poesis este toat pricina ce stârnete un lucru ca s treac de la starea de nefiin la aceea de existen. în modul acesta, creaiile ce se fac prin orice tehnic sunt „poesii" (Definiia textului însui ne scutete de a da lmuriri mai amnunite c aici poesie i poet nu trebuie luate numai în sensul restrâns, de creator în arta literar.), iar creatorii lor, oricare ar fi, se numesc „poei". — Adevr grieti. — i totui, zise dânsa, tu tii bine c nu toi poart numele de poei, ci au diferite alte denumiri; c din ce-i creaie numai muzica i versurile au primit numele generic de poesie. Numai aceast parte a creaiei se numete poesie. i numai cei care o posed se numesc poei.

— Adevr grieti, zic eu. — Tot aa-i cu amorul. Principalul aici este o sete universal a celor bune... dorul dup fericire — iat unde-i cel mai mare, iat unde-i abilul Eros, cel slluit în toate. îns unii sunt înclinai în chip i fel ctre dânsul: spre afaceri, spre gimnastic ori spre filosofie; ei nu se cheam c iubesc, nici c sunt înamorai. Alii îns, care merg ctre inta unui anumit mod de iubire, unul singur, îi însuesc prin zelul ce depun numai pentru ei numele întregului amor, i-i zic: Eros, înamorare, înamorai... — Mi-e team c spui adevrul, zic eu. — S-a spus o vorb, zise dânsa, dup care înamoraii nu fac altceva decât îi caut jumtatea lor proprie. Prerea mea este c iubirea nu st nici în jumtatea, nici în întregul tu însui, prietene... afar dac nu se întâmpl ca aceste frânturi s conin în ele binele. i dovada o avem în faptul c oamenii îngduie s li se taie picioarele i mâinile când aceste pri ale corpului apar viciate. Nu cred deci c oamenii iubesc cu orice pre ceea ce le aparine, bineîneles dac nu considerm bunul ca o proprietate personal, aparinând fiecruia din noi, iar rul ca ceva strin! Oricum ar fi, nu exist un alt lucru de care oamenii s se simt înamorai decât binele. Nu gseti? — Cum s nu gsesc, pe Zeus. — i oare-i destul s spunem pur i simplu c oamenii se înamoreaz de ceea ce-i bun? — Da, zic eu. — Dar ce? N-ar trebui s se adauge, zise ea, c binele trebuie s le i aparin, tocmai lor, care îl iubesc? — Trebuie. — i c acest bine nu numai s-1 aib, dar s-1 i pstreze de-a pururea? — i aceasta. — Prin urmare, încheie ea, luat în totul, Eros este dorul de a stpâni de-a pururea binele (S-a stabilit (2(X) a—e) c obiectul iubirii este fie ceea ce ne lipsete acum, fie ceea ce ne poate rpi viitorul. Aici ideea se dezvolt: binele este obiectul amorului binele care ne aparine, binele pe care-1 stpânim pentru totdeauna Acest din urm progres de gândire capt prin ideea de natere în frumos (206 b) o îndrumare spre definiia amorului ca sete de nemurire (206 a sqq); L. Robin.) — Foarte adevrat, zic eu. — Fiindc astfel e întotdeauna amorul, zise ea, s bgm de seam acum la cei ce-1 urmresc i s vedem în ce mod i în care anume aciune zelul i încordarea lor s-ar putea numi amor? Ce poate s fie lucrul acesta? Eti în stare s-mi spui i mie? — Dac-a fi în stare, Diotima, nu i-a admira acum înelepciunea i n-a fi venit la tine s-nv asemenea lucruri! — Atunci s-i spun tot eu, zise. Amorul e creaie în frumos, creaie în corp i spirit.

— Am nevoie de un ghicitor, zic eu, ca s-mi tlmceasc ce spui, cci nu îneleg. — Iat, îi voi spune chiar eu mai clar. Bagi de seam, Socrate, cum toi oamenii zmislesc i prin corp i prin suflet? i, când ajung la o vârst, natura singur ne împinge la procreaie? Nu-i îns cu putin a crea în urât, ci numai în frumos. însi mergerea împreun a brbatului cu femeia nu-i decât creaie; i lucrul este de ordin divin, Socrate, cci, dei se petrece într-o fiin muritoare, el conine nemurirea, adic zmislirea i naterea. Aa ceva nu are loc în ceea ce-i nearmonizat, i urâtul nu se armonizeaz deloc cu divinul; frumosul îns e în perfect armonie. Astfel dar Kallone (Frumusee) nu-i altceva decât Moira (Destin) i Eileithyia

(Zeia naterilor. Destinul i Naterea sunt diviniti cunoscute în mitologie, pe când Kallone pare o creaie a lui Platon.) în vederea procrerii. Acesta-i i motivul c ori de câte ori creatorul s-apropie de frumos se dispune de bucurie, se revars în plcere..., concepe i nate. Dar când vine aproape de urât, ce mâhnit, ce trist se retrage, cum se întoarce din drum, cum îi reine puterea de concepere i cu cât greutate se stpânete! De aici vine, la orice vieuitoare ce creeaz i-i plin de via, acea patim arztoare dup frumos, în scopul de a se libera de marea durere a procrerii, care-o stpânete. Vezi dar, Socrate, c amorul nu umbl dup frumos, cum i se pare. — Dup ce umbl dar? — Dup natere i creaie în frumos. — Fie, zic eu. — Ba-i tocmai aa, adause dânsa. i de ce umbl dup creaie? Fiindc naterea ne face s ne împrtim de eternitate i face nemuritor tot ce-i nscut muritor. Dar vezi, fiindc dup cele convenite mai înainte amorul const în dorina de a face ca binele s ne aparin mereu, este necesar s legm acum dorina binelui de aceea a nemuririi. Urmeaz cu necesitate din chiar cuvintele noastre c amorul alearg i dup nemurire.

Setea de nemurire Toate acestea mi le-a spus Diotima când am vorbit odat cu dânsa despre

treburile amorului. i mai spunea urmtoarele: — Ce crezi, Socrate, care s fie cauza acestui amor i care a pasiunii ce el o insufl? N-ai simit tu ce grozav ptimesc toate dobitoacele când le-abate s procreeze? Vieuitoare care umbl, vieuitoare care zboar, toate sufer ca de o boal a iubirii, toate caut mai întâi s se întâlneasc împreun, iar în urm s se ocupe de hrana celui nscut; toate sunt gata, chiar cele mai slabe, s dea lupt cu cele mai puternice pentru aprarea puilor i s moar pentru ei; de multe ori ele chiar mor de foame i fac orice, numai s-i hrneasc odraslele. Cât privete pe oameni, zise ea, s-ar putea susine c fac acestea din raiune. Dar pe animale... ce cauz le pune astfel pe goan sub îmboldirea amorului? Poi s-mi dai un rspuns? — Se-nelege — i-am spus iari — c nu m simt în stare. Iar dânsa:

— Ndjduieti s te faci vreodat stpân pe tainele amoroase fr s cunoti acestea? — Dar bine, Diotima, cum spuneam i mai înainte, eu tocmai de aceea am venit la tine, fiindc-mi dau seama c am nevoie de învtori. Deci spune-mi tu cauza acestor întâmplri i a celorlalte pe care le mai produce pasiunea amorului. — Dac gseti i acum c Eros înseamn de la natur dragostea lucrului asupra cruia am convenit de mai multe ori înainte, atunci s nu te miri de explicaie; eu i aici pun aceeai raiune ca mai înainte; c firea muritoare se strduiete pe cât cu putin s existe de-a pururea, adic s devin nemuritoare. i singurul mijloc ce-i st la îndemân pentru aceasta este creaia. Datorit neîncetatelor nateri se înlocuiete fiina veche prin alta nou, pe care cea veche o las în urma ei. De fapt, dei despre fiecare vieuitoare se zice c triete i c-i pururea aceeai, din copilrie pân îmbtrânete, ea nu rmâne identic siei nici un moment, dei îi pstreaz numele. Se înnoiete necontenit, cu toate c-i pierde mereu câte ceva: din pr, din carne, din oase, din sânge... i, pân la urm, corpul întreg. i prefacerea n-atinge numai trupul, ci i sufletul. Se schimb apucturile, caracterul, prerile, înclinrile, plcerile, mâhnirile, temerile... fiecare din acestea nu se menine în clipa urmtoare, ci-n vreme ce unele dispar, apar altele. Dar lucrul cel mai ciudat este ce se întâmpl cunotinelor. Nu numai c sunt cunotine care se nasc în noi în vremea când altele se pierd (cci i-n aceast privin fiecare din noi nu-i niciodat acelai), dar fiecare cunotin în parte urmeaz acelai drum. Ceea ce se numete „a medita" (cu alte cuvinte: a menine, a întreine sau a reine o cunotin prin continu împrosptare.) nu-i altceva decât rechemarea în minte a unei cunotine care s-a pierdut. Uitarea este tocmai dispariia unei cunotine, iar „studiul", creând o cunotin nou în locul celei care s-a dus, o continu aa de bine pe cea dintâi, încât ni se pare c-i una i aceeai. Astfel se pstreaz toat fiina muritoare; nu fiind mereu i în totul identic siei, cum este existena divin, ci determinând fiina ce dispare ca îmbtrânit s lase în urm-i alta nou, cum a fost ea însi.

Iat, Socrate, prin ce mijloc un muritor are parte de nemurire în privina corpului i în toate celelalte. Nemuritorul îns are aceast calitate în chip deosebit. Nu te mira deci dac orice vieuitoare îi preuiete în mod natural atât de mult odrasla proprie! Nemurirea — iat pricina pentru care orice vietate are în sine aceast grij... acest amor.

Ascultam cuvântul Diotimei, m minunam i astfel o întâmpinam: — Bine, preaîneleapt Diotima, crezi tu c lucrurile stau în adevr chiar aa? Iar ea, ca filosofii desvârii: — De asta, zise, s fii sigur, Socrate. Dac, de altfel, ai vrea s te uii puin la ambiia omeneasc, te-ai minuna cât lips de logic e într-însa fa de principiile pomenite de noi... afar numai dac te-ai gândi cât de tare sunt oamenii stpânii de iubirea unui nume, cutând „Glorie nemuritoare s-i fac în vremea ce vine”, sau dac-i dai seama c pentru acest motiv, mai degrab decât pentru iubirea odraslelor proprii, atâia au fost gata s înfrunte primejdii,

s risipeasc o avere, s îndure orice suferin i s moar chiar. Crezi tu, zise ea, c Alcesta ar fi murit pentru Admet, Ahile s-ar fi dus dup Patroclu,regele vostru Kodru3 ar fi ieit înaintea morii numai ca s asigure fiului su regatul, dac nu credeau c las în urm-le prin fapte o amintire nepieritoare despre vitejia lor, o amintire care triete i azi între noi? Departe de asta. Ci pentru virtute, cred eu, pentru nemuritoare vitejie i pentru zvonul cel încrcat de glorie al ei — iat pentru ce se dau toi peste cap; i o fac cu atât mai mult cu cât sunt mai alei... fiindc iubesc nemurirea.

Creatorii în corpuri, zise ea, îi îndreapt paii mai cu seam spre femei; prin amorul lor creeaz copii. Astfel îi închipuie dânii c-i agonisesc i nemurirea i pomenirea numelui lor i fericirea — pentru toat vremea ce va s vin*.

(3 Kodru, cel din urm rege al Atenei, a primit moartea cu voin, pentru a mântui oraul în rzboiul pe care-l purta cu Sparta. Potrivit oracolului, atenienii câtigau lupta decisiv dac regele lor era ucis de inamic. Aflând rspunsul oracolului, spartanii au luat msuri ca regele s fie cruat; dar acesta, luând înfiarea îneltoare a unui tietor de lemne, iei înaintea inamicului, îi cut gâlceava i primi moartea. Astfel asigur Kodru victoria patriei sale i libertatea ei. Cf. Pausania, I, 19; VII, 25; Herodot, V, 65, 76; Val.Max.,V,6.)

Dar creatorii în spirit! Cci sunt oameni, zise ea, care creeaz mai bucuros în suflete decât în corpuri... opere, se înelege, care cad în sarcina spiritului s le conceap i s le formuleze. Vrei s tii care anume? Cele referitoare la gândire i, nu mai puin, la orice alt direcie spiritual. Dintre acetia, deci, fac parte toi poeii care creeaz lucruri originale; dintre ei, tehnicienii numii genii inventive... Iar cea mai mare din lucrrile minii lor, zise ea, i cea mai fnimoas între toate, privete întocmirile cetilor i aezmintelor omeneti, gândire ce se numete, în acest caz, proporie i dreptate social. i iat: când unul dintre acetia poart de tânr în suflet, ca o fiin divin, smâna creaiei i când ajunge în floarea vârstei, deodat e cuprins de dorina zmislirii i naterii. El caut atunci i alearg încoace i încolo dup frumuseea în care ar putea procrea... cci în urât nu va zmisli niciodat. i, ptruns de creaie, îmbrieaz mai bucuros corpurile frumoase decât pe cele urâte; dac întâlnete în drum un suflet frumos, nobil i de o bun natur, îndat-1 stpânete dragostea pentru aceast îndoit întrupare frumoas. în faa unei astfel de fpturi el devine într-o clip capabil s-i dea o bogat îndrumare în vederea oricrei opere spirituale, îi d sfaturi cum trebuie s fie omul superior, ce preocupri caut s aib i s-apuc chiar s-i fac pregtirea tiinific. Atingându-se astfel de frumos i împrtindu-se din el, se înfiripeaz, cred, i ia natere ceea ce st înc de mult încolit în suflete. Prezent sau absent — el îi aduce aminte de alesul su i crete împreun cu dânsul rodul propriei sale creaii. Aa se face c oamenii din aceast categorie pstreaz între dânii legturi mai puternice decât comuniunea dintre noi i copiii notri i c amiciia lor se arat mai neclintit; doar ei se fac una în vederea unor copii mai frumoi i mai puin atini de moarte. i, se

înelege, mai bucuros ar primi oricare om, pentru sine, s dea natere unor astfel de copii decât fpturilor omeneti. Dar înc, dac-ar mai privi la un Homer, la un Hesiod, ori la ceilali poei de seam, pe care îi pizmuiete pentru urmaii ce-au lsat, urmai în stare s dea prinilor creatori i glorie i amintire nepieritoare — fiind ei înii fr de moarte! Sau dac ar privi, adause ea, spre copiii pe care Licurg i-a lsat în Lacedemonia ca s fie mântuitorii statului spartan i — ca s spun vorba — mântuitorii întregii Elade chiar!'. Tot aa de onorat este la noi Solon, furitorul cunoscutelor legi, i muli alii de pretutindeni, de la greci i de la e strini, brbai care au adus la lumina zilei multe i frumoase lucrri, creaii originale în orice direcie a spiritului. Pentru dânii se înal azi nenumratele monumente cu caracter sacru! Ele sunt rezultatul unor astfel de copii; dar nu cunosc pân acum un monument ridicat pentru copii omeneti!

Treptele iniierii desvârite

Poate c-am izbutit, Socrate, s te introduc puin în chestiunile erotice. Nu tiu îns de vei fi în stare s te ridici, chiar cu o bun cluzire, pân la treapta iniierii depline, pân la starea de clarviziune, pentru care ce-am spus pân aici nu-i decât pregtire. Voi da tot eu lmuriri mai departe i nu va lipsi nimic din bunvoina i ajutorul meu. încearc numai de m urmrete, dac te simi în stare.

Oricine vrea s mearg în aceast chestiune drept la int, trebuie înc din copilrie s înceap prin a fi în cutarea corpurilor frumoase. în primul rând cel ce iniiaz, de vrea s cluzeasc pe iniiat pe drumul drept, trebuie s-1 conduc aa, încât acesta s nu iubeasc decât un singur corp i s creeze în jurul lui discursuri frumoase. Pe urm caut s îneleag c frumosul care se gsete într-un corp — oricare ar fi el — este frate cu frumosul ce este în alt corp. i dac ar trebui s urmrim b frumuseea dup înfiare, ar fi o mare greeal s nu socotim c frumosul ce st pe toate corpurile este în fapt unul i acelai. De alt parte, cine a priceput asta o dat, nu mai poate iubi decât toate corpurile frumoase. Cu alte cuvinte, se dezbra de iubirea puternic ce o avea pentru unul singur i începe a-1 dispreui ca pe ceva socotit de mic importan. Dup aceea va preui frumosul slluit în suflete mai mult decât frumuseea ce ine de corp. i înc... într-o msur aa de însemnat, c dac are cineva un suflet ales îns corpul nu-i tocmai o floare a frumuseii, îi este totui de ajuns: ori s-1 iubeasc, ori s-1 preocupe, ori chiar s-1 împing a crea i urmri cele mai potrivite exerciii de spirit, în stare s ridice nivelul sufletesc al tinerilor. i va fi constrâns s contemple frumosul ce se gsete în ocupaiile zilnice i în legi; s vad i aici c frumosul întreg este înrudit cu sine însui... aa c-i va da atunci seama ce puin lucru este cellalt frumos, care privete corpul!

De la ocupaiile obinuite se ridic la tiine... ca s îneleag de rândul acesta i frumosul slluit în ele. Acolo, având în fal o bogat privelite

frumoas, el nu va mai fi rob umil i plecat unei singure iubiri, îndreptat spre frumuseea unui tânr, a unui singur om — te miri cine — a unei singure predilecii... Dimpotriv, strmutat pe marea cea larg a frumosului i contemplându-1 nemijlocit, el va crea multe, frumoase, magnifice opere ale spiritului: cu deosebire cugetri pe trâmul nesfârit al filosofiei; i va face aceasta pân ce, întrit pe poziie i sporit în mijloace, va ajunge s prind însi acea tiin, unic în felul ei, ce are ca obiect frumuseea de care vorbim.

Descoperirea Frumosului în sine încearc acum, adug ea, s-i ii atenia cât poi mai treaz. Cine va fi cluzit metodic, astfel încât s-ajung a ptrunde misterele amorului pân la aceast treapt i cine va contempla pe rând i exact obiectele frumoase, acela, ajuns la captul iniierilor lui Eros, va întrezri deodat o frumusee de caracter miraculos. E vorba, Socrate, de acel Frumos ctre care se îndreptau mai înainte toate strduinele noastre: frumusee ce triete de-a pururea, ce nu se nate i piere, ce nu crete i scade; ce nu-i, în sfârit, într-un punct frumoas, într-altul urât; câte-odat da, alteori nu; într-un anumit raport da, într-altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alii nu. Frumuseea ce nu se înfieaz cu fa, cu brae sau cu alte întruchipri trupeti; frumusee ce nu-i cutare gând, cutare tiin; ce nu slluiete în alt fiin decât sine; nu st într-un animal, în pmânt, în cer, sau oriunde aiurea; frumusee ce rmâne ea însi cu sine, pururea identic siei prin unicitatea formei; frumusee din care se împrtete tot ce-i pe lume b frumos, fr ca prin apariia i dispariia obiectelor frumoase ea s creasc, s se micoreze ori s îndure o cât de mic tirbire.

Când, prin urmare, se ridic cineva de la cele de jos, datorit amorului brbtesc adevrat, pân la acea desvârit frumusee i începe a o întrezri, abia atunci poate spune c-i pe punctul s nimereasc inta urmrit. în realitate, drumul drept ce merge la cele c erotice sau mijlocul de a fi cluzit într-acolo este s începem prin a iubi frumuseile de aici, dup care s ne ridicm pân la iubirea frumosului suprem, pind ca pe o scar toate treptele urcuului acesta. S trecem, adic, de la iubirea unui singur corp la iubirea a dou; de la iubirea a dou la iubirea tuturor celorlalte. S ne ridicm apoi de la corpuri la preocuprile frumoase, de la preocupri la tiinele frumoase, pân ce ajungem în sfârit s ne reculegem din diferitele tiine i s ne concentrm într-una singur, care este de fapt însi tiina Frumosului, tiin prin care ajungem s cunoatem frumuseea în sine, aa cum e.

Aici este, iubite Socrate, gri strina din Mantineia, tocmai aici e d rostul vieii noastre! Cci dac viaa merit prin ceva s-o triasc omul, numai pentru acela merit, care ajunge s contemple frumuseea însi. Din moment ce ai vzut-o o dat, cum îi vor mai prea pe lâng ea i aurul i îmbrcmintea i tinerii frumoi i copilandrii care v tulbur când îi vedei, pe tine i pe atâia alii! Ba... v tulbur aa de tare, c pentru a v privi iubiii i a tri pururea cu dânii ai fi gata, dac lucrul ar fi cu putin, s uitai i de mâncare i de butur... numai i numai s-i admirai i s fii cu dânii!

Dar ce s mai zicem, gri dânsa, de omul cruia îi e dat s contemple frumuseea cea limpede, curat, neprihnit... nu aceea plin de carne i coloraie omeneasc sau de cât alt zgur a firii muritoare! Ce s mai zicem când el ar putea zri Frumosul divin, Frumosul cel cu înfiare unic? i-nchipui, zise, c triete via fr valoare omul care va privi într-acolo i va contempla acel frumos, cruia i se dedic i cu care se împreun? Nu-i dai seama c numai unul ca acesta — care vede frumosul prin singura cale în care el poate fi perceput — este în stare s creeze; nu mti ale artei1, mti de care nici nu se atinge, ci opere de art adevrat, ca unul ce-a ptruns în lagrul adevrului? C numai creatorul unor opere superioare se face scump lui Dumnezeu; i c, dac între oameni exist nemuritori, este tocmai cazul aceluia?

Iat, Fedru i voi toi; astea-s convingerile pe care Diotima mi le-a sdit în suflet. Ptruns de ele, încerc la rându-mi s insuflu i eu credina c firea omeneasc nu i-ar putea lua cu uurin tovar de lucru mai potrivit ca Eros, pentru dobândirea acestui bun. lat de ce, întrucât m privete, susin c orice om are datoria s stimeze pe Eros; de aceea preuiesc eu toate câte vin de la Eros; de aceea m strduiesc pentru ele, ba-i îndemn i pe alii în aceast direcie; de aceea preamresc, i acum i pururea, puterea i brbia lui Eros, atât cât sunt în stare s-o fac!

i acum, Fedru, consider cuvântarea mea — de vrei — o închinare în cinstea lui Eros, sau numete-o cu orice nume-i place!

Partea a treia

Aa vorbea Socrate. i pe când ceilali îl ludau, Aristofan se pregtea s-i rspund ceva, deoarece Socrate fcuse în cuvântare o aluzie i la teoria lui. Dar tocmai atunci s-auzi un zgomot mare de-afar; pocnituri puternice în poarta curii i, în acelai timp, glasul unor cheflii. Printre dânii s-amestec i vocea unei flautiste. Atunci Agaton zise: — Ia vedei ce este afar, biei. Dac-i un prieten, poftii-1 înuntru. Dac nu, spunei-i c nu bem i c ne-am culcat chiar. Sosirea lui Alcibiade Nu trecu mult i deosebirm în curte vocea lui Alcibiade. Afumat cum era, el striga cu glas tare i întreba unde-i Agaton i le poruncea celorlali s-1 duc la el. Unii însoitori, împreun cu flautista, îl apucar atunci de bra de-o parte i de alta i-1 duser pân în dreptul uii. Avea pe cap o coroan deas din frunz de ieder, împestriat cu micunele; drept podoab, nenumrate panglicue îi atârnau de pe cap.Astfel apru i zise din u: — Salutare, prieteni! Mai primii un tovar de butur? Pe unul care a but bine i pân-acum? Ori, îndat ce ne împlinim misiunea pentru care am venit, de

a încorona pe Agaton, va trebui s plecm? Eu n-am putut s vin ieri, zise, i iat-m acum, cu panglici pe cap, precum m vedei, sosit pentru ca, dezlegându-le de pe mine, s le aez pe capul cel mai talentat i mai frumos... aa-1 declar eu. Ce? Râdei de mine c sunt beat? Chiar dac râdei, tiu bine c tot ce spun eu este adevrat. Acum haide, spunei-mi iute; pot s intru în aceste condiii sau nu? Cu alte cuvinte, suntei dispui s bei i cu mine sau nu? Un ropot de aplauze fu rspunsul i strigte din partea tuturor: s intre, s s-aeze la mas!

Agaton îl pofti: el intr condus de tovari. Apropiindu-se, îi tot strângea panglicile din jurul capului cu gând s-1 încoroneze pe Agaton; dar cum ele-i cdeau pe ochi, nu bg de seam pe Socrate i se aez lâng Agaton, la mijloc, între Socrate i acesta. Tocmai atunci Socrate b se dase mai într-o parte i-i fcuse loc s stea. Când se apropie s ad, îl îmbria pe Agaton i-1 încorona. Atunci Agaton strig: — Desclai, biei, pe Alcibiade, ca s ocupe i el locul al treilea! — Foarte bine, zise Alcibiade, dar cine-i pe rândul nostru al treilea tovar de butur? Spunând asta, se întoarse i-1 zri pe Socrate. Vzându-1, avu o tresrire, apoi zise: Heracles! i tu aici? Socrate aici? i-ai stat aa, de-o parte, iari la pând? i mi-ai rsrit în fa deodat, cum i-e obiceiul, într-un loc unde niciodat nu mi-a fi închipuit s fii! Spune-mi de ce-ai venit aici? De ce te-ai aezat tocmai în locul sta?

Cum de n-ai gsit mai potrivit s ezi lâng Aristofan, sau lâng vreun hâtru adevrat ori lâng vreunul ce vrea s fie aa ceva? De ce-ai fcut tot ce i-a stat în putin ca s ezi lâng cel mai frumos din cuprinsul acestei case? i Socrate: — Vezi, zise, vezi de m apr tu, Agaton, cci amorul stui om fa de mine nu-i lucru de ag. De când m-am înamorat de dânsul, chiar din clipa aceea, nu-mi mai este îngduit nici s m uit, nici s convorbesc cu vreun tânr frumos, fr s nu-i trezesc gelozia, fr s nu m in de ru, s nu-mi fac nemaipomenite mizerii i s nu m ocrasc... doar nu m-a btut! Bag de seam s nu-mi fac i acum aa ceva; mai bine ai încerca s ne împaci! în orice caz, dac vezi c-mi face ceva, te rog s m aperi, cci eu sunt peste msur de înfricoat i de mânia i de dragostea lui. — Nu! zise Alcibiade. între mine i tine nu-i împcare. Pentru asta am s te pedepsesc eu ceva mai târziu; deocamdat, Agaton, d-mi înapoi câteva panglici ca s încoronez — zise el — i capul cel minunat al acestuia. Nu vreau s se mai jeluie ca pe tine te-am încoronat iar pe dânsul, ale crui cuvântri biruie toat lumea (i întotdeauna, nu ca tine, numai alaltieri!), nici nu m-am gândit s-1 împodobesc.

Spunând acestea îi i lu câteva bentie i leg cu ele capul lui Socrate; apoi se întinse pe pat. Cum se lungi, zise: Bine, prietenilor, dar voi îmi facei impresia c nici nu v gândii la butur! Asta eu nu pot s-o trec cu vederea. Trebuie s bei, cci aa a fost vorba între noi. Iat, eu m-aleg singur

preedintele buturii pân ce vei veni i voi la nivelul meu. Tu, Agaton, ai grij s mi s-aduc o cup din cele mari, dac este... adic nu; n-am nevoie de cup, zise .dânsul; biete, adu mai bine rcitorul acela.

Vzuse un psycter care lua mai mult de opt kotyle.I-1 aduser plin; el îl goli; apoi, spunând s-1 umple pentru Socrate, adug: Eu fa de Socrate n-am nici un gând ascuns. Cci oricât i-ar porunci careva s bea, el nu se d înapoi; i nu-i mai beat ca altdat! i biatul îi umplu vasul, iar Socrate bu. Atunci Eriximah: — Cum, Alcibiade, bem aa, zise el, fr s spunem o vorb la un pahar, fr s cântm ceva? Bem aa, fr nici un meteug, cum beau cei însetai? Alcibiade îi rspunse: — Eriximah! Tu cea mai bun odrasl a celui mai vrednic printe', a celui mai înelept tat, salutare! — i eu îi zic salutare — rspunse Eriximah. Vorba e: ce facem acum? — Cum i-e vrerea. Noi trebuie s ne supunem... „Doctorul doar cântrete cât muli ceteni laolalt." — Ascult atunci, zise Eriximah. înainte s fi venit tu, noi ne înelesesem s inem fiecare, începând de la stânga spre dreapta, câte o cuvântare în cinstea lui Eros, cât putem mai frumoas; s-i aducem adic o laud. Noi, acetia, am vorbit toi. Tu, fiindc n-ai vorbit, ci ai but numai, este drept s iei cuvântul acum. Când vei sfâri de vorbit, s fixezi i lui Socrate un subiect, oricare vrei. La rândul su, dânsul s-i fixeze subiect celui din dreapta i aa mai departe cu restul. — Foarte bun idee, Eriximah, adug Alcibiade. Vedei numai, eu nu gsesc drept s punei alturi cuvântarea unui om beat cu a unuia treaz. Apoi adug: ia spune-mi, fericitule, te-a convins oare Socrate asupra celor ce spunea adineauri cu privire la gelozia mea? tii tu c tot ce spunea dânsul este exact... pe dos? Tocmai el este cel care, de laud în fa pe cineva — zeu sau om — altul decât dânsul, este în stare nici mâinile s nu-i mai poat stpâni! Atunci Socrate: — Nu mai isprveti odat, zise, cu ocrile tale? — Pe Poseidon, replic Alcibiade, nu aduga la acestea un singur cuvânt, c nici n-a putea luda pe altcineva în prezena ta. — Bine, zise Eriximah, atunci f asta dac aa i-i voia. F elogiul lui Socrate. — Ce face? Crezi tu, Eriximah — relu Alcibiade — c trebuie... s m reped la acest om ca sâ-i aplic, de fa cu voi, pedeapsa fgduit adineauri? — Ce-ai de gând, zise Socrate, ce vrei s faci cu mine? Nu cumva m vei luda în btaie de joc? Ori ce vrei s faci? — S spun adevrul. Bineîneles, dac-mi dai voie. — Cum de nu, dac-i vorba de adevr! Ba te poftesc chiar s-1 spui. — Nu m dau în lturi, zise Alcibiade. Tu f, te rog, urmtoarele. De voi spune ceva neadevrat, întrerupe-ma în orice moment vrei, i spune-mi-o verde: asta-i o minciun... cci eu nu voi mini cu tiin.

Dac îns rechemându-mi amintirile voi vorbi cam încurcat, apucând lucrul când dintr-o parte când dintr-alta, s nu-i fie cu mirare: pentru un om în situaia mea de acum nu-i deloc uor s le înir pe toate cu belug i rânduial — mai ales când am a vorbi de o fire ciudat cum e a ta! Alcibiade preamrete pe Socrate — Voi încerca, prieteni, s preamresc pe Socrate prin comparaii. Poate el crede c vorbesc în glum, dar mie icoana îmi va sluji s pun mai în lumin adevrul... i nu pentru haz.

Socot pe Socrate aidoma acelor chipuri de sileni aezai prin atelierele sculptorilor, pe care acetia îi dltuiesc cu naiuri i flaute în mâini. Dac-i deschidei îns, arat pe dinuntru nite mici statui de zei. i mai spun c seamn cu satirul Marsyas.

Socrate! C eti la înfiare leit acetia, tu singur n-ai putea-o tgdui o clip. Dar c semeni i-n celelalte, ascult numai. Eti sau nu batjocoritor? De nu recunoti, aduc martori. i ce? Nu eti tu un flautist? c Dar eti mult mai fermector decât Marsyas! Acesta se folosea de flaut i vrjea pe oameni prin puterea artei ce se desprindea de pe buzele sale; i azi face la fel oricine fluier melodiile lui — tii c i ariile pe care le cânta Olympos tot ale lui Marsyas sunt... tot el este autorul. Fie, în sfârit, c le-ar executa din flaut un artist de seam, fie c le-ar cânta te-miri-ce flautist de rând, ele singure au darul s stpâneasc pe asculttor; singure fac s vibreze pe cei care simt adânc în suflete nevoia de zei i de iniierile lor. Puterea acestor arii vine de-acolo c sunt sfinte.

Dar tu eti mai mult, Socrate. Tu împrtii aceeai încântare i fr instrumente... doar cu mrunte cuvinte... în asta, vezi, te deosebeti tu de Marsyas! Vorbeasc altul cât o vrea; fie el oratorul cel mai bun; nimeni dintre noi, ca s spun vorba, nu-i bate capul câtui de puin. Când îns d te-ascult cineva pe tine ori aude pe altul repetându-i cuvintele, fie el cel mai prost vorbitor, iar asculttorul s fie o femeie, un om, un bieel, noi încremenim cu toii i, stpânii de vraj, ascultm.

Cât despre mine, prieteni, de nu m-a teme c-am s v par cu totul ameit de butur, a fi în stare s jur chiar acum i s v spun ce urme adânci au spat în sufletul meu cuvintele lui i sub ce farmec m simt chiar în clipele acestea!

Când îl ascult, inima mea bate mai tare decât la corybani. Lacrimi e îmi pic din ochi sub zdruncinul vorbelor sale. Dac m uit împrejur, bag de seam c i alii, muli alii din ce-i ce-1 aud, stau nemicai sub aceeai suferin. Când ascultam câteodat pe Pericle sau pe ceilali oratori de frunte, îi gseam desvârii în cuvânt. Dar ei niciodat nu m-au fcut s trec prin astfel de emoii. Niciodat sufletul nu mi-a vibrat aa de puternic la cuvântrile lor, niciodat el nu s-a simit mai zdrobit de mâhnirea c zace la pmânt ca un rob. Dimpotriv, acest Marsyas de aici nu o dat m-a adus într-o astfel de stare sufleteasc, încât chiar viaa îmi pare nesuferit, aa cum sunt eu i cum o triesc. i nu vei spune, Socrate, c astea nu-s adevrate! i-acuma chiar simt c, de-ar fi s te-ascult

vorbind, nu m-a mai stpâni, ci a fi încercat de aceleai sentimente. Doar el m silete s recunosc c, în vreme ce-mi lipsesc atâtea, eu nesocotesc cele personale i am timp de pierdut cu afacerile atenienilor. Cu sil mare deci, i fugind ca de Sirene, cu urechile astupate, eu plec, m fac nevzut; i mi-e fric s stau aici, mi-e fric s nu m-apuce anii târzii ai btrâneii pe lâng dânsul. Din cât lume exist eu numai în faa lui încerc sentimentul ruinii... pe care — nu-i b aa? — nimeni nu-1 bnuiete în mine. Ei bine, de el m ruinez.

În adâncul contiinei îmi dau seama c nu-s în stare s m împotrivesc poruncilor lui; dar cum m deprtez puin, sunt covârit de onorurile ce-mi face mulimea... i-atunci fug de el, fug cât mai departe, Iat de ce, când îl vd, m ruinez i recunosc c el are dreptate. Câteodat a fi chiar bucuros s nu-1 tiu c exist printre oameni. Dar c cine ar suferi mai mult ca mine, de s-ar întâmpla una ca asta? încât... singur nu m mai dumiresc cum s m port faa de acest om. Înelepciunea interioar a lui Socrate Iat, cât privete cântecele lui de flaut; cam astfel sunt sentimentele ce m stpânesc i pe mine i pe muli alii, în faa acestui satir. Dar ascultai i altele. S vedei ce potrivit a fost comparaia mea i ce minunat-i puterea de care el dispune! Fii siguri c nici unul dintre voi nu-1 cunoate. C eu, fiindc am apucat s iau cuvântul, am s vi-1 descopr.

Observai c Socrate are purtri de îndrgostit fa de tinerii frumoi: st necontenit pe lâng dânii, i rmâne încremenit când îi vede. De alt parte, luat în aparene1, el nu cunoate pe nimeni, nu tie nimic... Nu-i aa c seamn i aici cu un silen? Nici o deosebire.

Pe dinafar el este învluit într-o înfiare asemenea aceleia pe care sculptorul o d silenului; dar dac-1 deschidei, cât înelepciune e credei voi, iubii comeseni, c este îngrmdit înuntru! Aflai c frumuseea corpului nu-1 intereseaz deloc; nimeni n-ar putea crede cât de mult o dispreuiete. Nu-1 intereseaz nici dac unul este bogat, nici dac are vreo însuire din acelea pentru care lumea de rând îl fericete. Toate astea el le consider bunuri fr de pre, iar despre noi, ca oameni, spune c nu suntem nimic. V asigur! Ironizând i luând în btaie de joc pe toi oamenii... aa-i triete el viaa întreag. Dar când s-apuc de ceva serios, dac cineva îl deschide înuntru, e de neînchipuit s poi vedea ce statui sunt acolo! Eu l-am vzut o dat... i mi-au aprut divine, de aur frumoase i atât de minunate, c nu mai puteam face nimic altceva, decât s-ascult într-o clip orice-mi poruncea Socrate! Cumptarea lui Închipuindu-mi c se gândete serios la frumuseea mea,crezui c a putea avea un câtig de pe urma ei i un noroc demn de admirat. Am socotit c, fcându-i pe plac lui Socrate, a fi putut înva de la dânsul, în schimb, toat tiina pe care

o avea el. Eram mândru, firete, i m consideram minunat din cauza frumuseii mele. Stpânit de aceste gânduri, dei nu eram deprins pân atunci s umblu numai alturea cu el i fr alt însoitor, am dat drumul în acel moment însoitorului i am umblat numai cu dânsul. Trebuie s v spun toate aa cum sunt, iar voi ascultai-m cu luare-aminte. Dac spun ceva neadevrat, tu întrerupe-m, Socrate.

Rmaserm deci singuri, prieteni, eu i el. Crezui c atunci va lega vorb numaidecât cu mine în felul cum vorbesc de obicei un iubitor i un iubit, când sunt singuri; i m-am bucurat. Dar nu s-a întâmplat nimic din acestea. El petrecu ziua întreag stând de vorb cu mine ca de obicei; apoi se scul i plec.

Alt dat l-am chemai s fac împreun cu mine exerciii de gimnastic. Le-am fcut numai cu gândul c-mi voi ajunge scopul cu acest prilej. A fcut i dânsul exerciii cu mine; deseori ne-am i luptat împreun; i nu era nimeni de fa... Dar ce s v spun? N-am dobândit de la dânsul nimic mai mult. Când am vzut c pe acest drum n-ajung la nimic, m-am gândit s întrebuinez împotriva lui un mijloc mai puternic... ca pentru un brbat ca dânsul. Pe urm, odat lupta început, s nu m las btut cu nici un pre, pân nu dau de fundul sacului. îl invit deci la mine, la mas, tocmai cum face înamoratul cu iubitul su. La început nici n-a vrut s-aud; cu timpul îns l-am înduplecat. Cum a sosit — era pentru prima dat — s-a aezat la mas i, dup ce a mâncat, a vrut s plece. Mie mi-a fost atunci ruine s-l rein i l-am lsat. A dou oar îns i-am întins o curs. Dup ce s-a osptat, am stat împreun de vorb pân noaptea târziu. Apoi, când s-a sculat s plece, i-am artat c-i târziu i l-am silit astfel s rmân. El s-a culcat atunci pe un pat aezat alturi de-al meu. Era chiar patul de pe care luase masa. în odaie nu mai dormea nimeni altul decât noi...

Pân la acest punct al povestirii lucrul desfurându-se frumos, s-ar putea istorisi fa de oricine. Dar nu m-ai asculta povestind de-aici înainte, dac, întâi — cum e o vorb —, vinul (i în lipsa copiilor i chiar în prezena lor) n-ar fi vin adevrat; i dac, în al doilea rând, n-a socoti din parte-mi o nedreptate ca, ajungând la elogiul lui Socrate, s trec cu vederea cea mai mrea dintre faptele lui. Mai mult. Am czut atunci în patima celor mucai de npârc. Spun c acetia nu vor s destinuie oricui ce au suferit; ei nu vorbesc decât celor care au ptimit i ei la fel. Pasmite, numai pe acetia îi cred în stare s le îneleag durerea i s-i ierte dac în suferina lor au avut cutezana tuturor faptelor i vorbelor. Aa sunt i eu: mucat de ceva care e mai dureros înc, eu am primit cea mai cumplit lovitur ce poate izbi pe cineva:.. în inim, în suflet, ori cum trebuie s numesc locul sta! Am fost în adevr rnit i mucat de raionamentele filosofiei,ru care se ine mai slbatic ca npârca, ori de câte ori prinde un suflet tânr i nu lipsit de temperament; ru care-1 împinge s fac i s rosteasc orice, orice... Vzându-m deci în faa unor oameni ca Fedru, ca Agaton, ca Eriximah, ca Pausania, ca Aristodem, ca Aristofan (pe Socrate încalte ce s-1 mai numesc!) i a celor care mai sunt — toi fiind, ca mine, atini de patima i de vârtejul filosofiei — m putei asculta, se înelege, cu toii. i m

vei ierta, desigur, pentru cele ce-am svârit altdat, ca i pentru cele ce rostesc acum. Oamenilor de cas îns, i oricrui alt nepriceput i grosolan, trântii-le pe urechi cele mai groase ui.

Prieteni, când lampa s-a stins i-au disprut feciorii, am gsit nimerit s m port cu dânsul fr de ocol i s-i spun cu libertate gândurile ce nutream. L-am micat deci i i-am zis: — Socrate, dormi? — Deloc, zise. — tii ce gânduri m bat? — Ce anume? — Tu-mi pari — zic eu — singurul iubitor demn de mine. i observ totui c stai la îndoial dac trebuie s mi-o mrturiseti. Cât m privete, iat ce cred. Consider adevrat nebunie din parte-mi s nu-i fiu pe plac, i în asta ca în orice alt împrejurare, cum e de pild dac-ai avea nevoie de banii ori de prietenii mei. Dar eu n-am acum preocupare mai serioas decât s m fac cât mai desvârit i nu vd sprijin mai hotrâtor ca tine la treaba aceasta. Cci, nesatisfcând un brbat de talia ta, m ruinez mult mai tare de oamenii cu minte, decât— satifcându-te — m-a ruina de cei muli i proti.

i dânsul, dup ce m ascult, zise pe ton foarte ironic, tonul su cel mai caracteristic i obinuit: — O, scumpe Alcibiade! Nu pari s fii în realitate om de nimic dac-s exacte cele ce-ai spus despre mine; dac am în adevr acea e putere prin care tu s devii desvârit. Se vede c-ai gsit o nemaipomenit frumusee, total deosebit de trsturile cele frumoase ce se observ în persoana ta! Dar vezi: dac tu, descoperindu-mi-o, vrei s-o împri cu mine, s schimbi adic o frumusee pe alta, îi aranjezi un câtig mai mare decât al meu. Dar bine, tu-mi dai umbra frumuseii i vrei s capei de la mine frumusei adevrate! i-ai pus în gând, cu alte cuvinte, s schimbi aurul meu pe aram. Ai face mai bine, minunate prieten, s bagi de seam ca nu cumva eu s te pclesc pe tine, neavând importana ce mi-o atribui. Doar ochiul minii nu începe a fi ptrunztor decât în clipa când începe s se întunece privirea ochilor trupeti. i tu eti înc departe de aa ceva. i eu, auzind acestea: — Întrucât m privete, zic, aa se prezint lucrul; eu n-am afirmat nimic altceva decât ce-am avut în cuget. Tu eti de-acum în drept a hotrî care-i cea mai bun cale de urmat, pentru tine ca i pentru mine. — Bun vorb ai spus acum, adug el. De-aici înainte s ne sftuim ce-avem de fcut, ca sa pstrm amândoi cea mai bun linie de conducere i în aceast chestiune i în celelalte.

Acestea zise i rspunse, nu tiu ce m fcea s-1 cred zdrobit de sgeile ce-i aruncasem. M ridic deci, înainte de a-i lsa timpul s rosteasc un cuvânt, i-mi trag pe mine mantaua (era iarn); apoi m înghesui sub tribonul lui — era chiar haina ce-o vedei acum pe dânsul; întind braele sprea aceast fiin cu adevrat divin i minunat i rmân aa culcat noaptea întreag.

Ndjduiesc, Socrate, c nici aici nu vei spune c mint. La captul acestor încercri am constatat c tot el a biruit; cci m-a dispreuit aa de tare, cci i-a btut joc de frumuseea mea i m-a jignit! i eu, judectorilor (da, v fac judectori pentru trufia lui Socrate), eu care credeam c e ceva de mine — mcar în privina aceasta! Aflai prin urmare, i v-o jur pe zei i zeie, c m-am sculat de lâng Socrate fr s se fi întâmplat nimic mai mult decât dac-a fi dormit cu tata ori cu un frate mai mare!

V dai acum seama în ce stare de spirit m aflu fa de el? Eu, care pe de o parte m vedeam învins, pe de alta îns nu încetam a-i admira i firea i cumptarea i brbia! Eu, cel bucuros c-am dat peste un om cruia nu i-am gsit pân-acum pereche la înelepciune i trie de suflet! Urmarea? N-am gsit înc mijlocul nici s m supr pe dânsul, nici s m lipsesc de întâlnirile lui; dar nici nu l-am putut aduce pe drumul dorit de mine. Cci tiam bine c prin bani omul acesta era în genere mult mai greu de atacat decât Aias prin fier, iar singura cale prin care-mi închipuiam c va fi prins îmi scpase acum din mâini! i astfel — nu mai tiam ce s fac: umblam de colo-colo i eram mai robit acestui om decât a fost vreodat robit cuiva un sclav adevrat. Socrate nu atârn de elemente externe Astea erau pân atunci toate legturile dintre noi; i dup ele veni campania ce-am fcut-o amândoi la Potideia, unde ne întâlneam regulat la mas. S amintesc îns c acolo m-a întrecut nu numai pe mine în rbdarea muncilor militare, dar pe toi ceilali. Ori de câte ori, din cauza întreruperii legturilor undeva, eram silii s ajunm, cum se întâmpl la rzboi, nimic nu erau ceilali pe lâng dânsul în privina rezistenei. i iari, când eram la belug, el singur era în stare s mnânce i s bea cât patru. i n-o fcea fiindc voia, ci fiindc era silit. i-i biruia pe toi. Dar cel mai minunat lucru din toate era c totui nici un om nu 1-a vzut beat pe Socrate, niciodat; i dovada o vei avea, cred, numaidecât. în ce privete modul cum rbda asprimea iernii (i-s ierni cumplite pe-acolo), fcea adevrate minuni. Am avut multe prilejuri s-1 vd, dar o dat b mi-aduc aminte c era pe un înghe înspimânttor; toi ceilali, sau nu ieeau din case, sau, dac vreunul se încumeta s ias, îi lua cele mai groase veminte, cea mai clduroas înclminte, înfurându-i picioarele fie cu postav, fie cu blnie de miel. Socrate a ieit cu dânii având aceeai hain pe care o purta obinuit i înainte; i a ieit descul i a umblat pe ghea mai lesne decât cei înclai. Iar soldaii se uitau cam chiorâ la dânsul, ca la unul ce le artase dispre.

Iat cât privete rbdarea1.( 1Redm mai jos, dup Corn. Nepos, o scurt caracterizare a lui Alcibiade, schiat de istoricii Teopomp i Timeu. Din ea se vede: 1. c Alcibiade avea o educaie ce s-ar numi astzi „integral": 2. c elevul lui Socrate i-a imitat de aproape magistrul (Alcibiade, II).

„Nscut în preastrlucitul ora al Atenei, el (Alcibiade) îi întrecea pe toi prin splendoarea i demnitatea vieii. Surghiunit din patrie, veni în Teba. Aici s-a adaptat aa de bine deprinderilor tebane, c nimeni nu-i mai putea sta alturi în

privina muncii i puterilor trupeti (i doar toi beoienii se laud mai mult cu tria corpului decât cu vioiciunea minii). Acelai, aflându-se între spartani,dup ale cror moravuri rbdarea era cea mai mare virtute, s-a deprins aa de bine cu austeritatea vieii, c i-a întrecut pe toi prin cumptarea hranei i a îmbrcminii. A fost i pe la traci — oameni înclinai la beie i la plcerile amorului. I-a dat i pe dânii gata în propria lor specialitate! Venit la peri, unde cel mai mare merit este s vânezi necurmat i s trieti în lux i elegan, el imit aa de bine moravurile lor, c începur ei înii s-1 admire. Prin astfel de însuiri Alcibiade lua locul de frunte pe oriunde se ducea i era numrat printre cei mai iubii.")

Dar s mai spun ce fcu i îndur ceteanul nstrunic..., într-una din zile, pe când fcea campanie tot acolo, s-a întâmplat un lucru demn de auzit. începu a cugeta într-un loc i sttu acolo în picioare, meditând, chiar din revrsatul zorilor. Apoi, cum nu s-a dumirit asupra obiectului cercetrii sale, nu s-a mai urnit din loc, ci a stat reflectând mai departe. i se fcuse miezul zilei i oamenii se uitau la dânsul i se minunau i-i spuneau unul ctre altul cum Socrate sta în acel loc din zori, meditând la te-miri-ce! i când unii dintre cei care-1 vzuser îi sfârir, despre sear, lucrul, dup ce mâncar, îi scoaser d paturile de campanie (era var atunci) i se culcar la aer având a pzi totodat pe Socrate, în cazul c-ar fi rmas i noaptea acolo. Iar el a rmas pân s-a fcut ziu i pân apru soarele. Atunci, fcu întâi o rugciune i se fcu nevzut. Curajul lui Socrate S vi-1 art acum, dac vrei, cum era în lupte; cci i asta-i drept s i-o recunoatem. Când avu loc lupta din care eu am ieit aa de bine încât generalii mi-au acordat rsplata vitejiei, nimeni altul nu m-a scpat — din câi oameni erau acolo — decât dânsul. Czusem rnit, iar el n-a vrut s m prseasc, i mi-a scpat i armele i pe mine. tii, Socrate, c eu i-am sftuit atunci pe generali s-i dea ie premiul vitejiei. De asta cel puin n-ai s m ii de ru i nici nu-mi poi spune c mint. Ei bine, când generalii, punând pre mai mare pe demnitatea mea,.voir s-mi dea mie acele însemne, tu te-ai artat mai pornit chiar decât dânii în susinerea ca nu tu, ci eu s iau rsplata.

N-ar fi, prieteni, fr interes s v-atrag luarea-aminte i asupra purtrii lui Socrate când armata noastr a fost pus pe fug i se retrgea 1a de la Delion. S-a întâmplat atunci s-1 întâlnesc. Eram clare; dânsul pe jos, greu-înarmat. Toi oamenii se risipiser, iar el se retrgea împreun cu Laches. întâlnindu-i pe drum, îndat ce i-am vzut, le-am dat curaj spunându-le c nu-i voi prsi. Acolo l-am putut studia pe Socrate mai bine decât la Potideia. în adevr, cum eu eram clare, aveam mai puine motive s m tem pentru via. Mi-am dat mai întâi seama cu cât întrecea el în stpânire de sine pe Laches. în al doilea rând, bgai de seam c-i pstra i acolo mersul de aici; ca s m exprim, Aristofan, cu un vers din ale tale, avea mersul mândru i arunca ochii piezi împrejur. Cu aceeai linite observa i pe prieteni i pe inamici, fiind în vederea tuturor pân

foarte departe, c oricare s-ar fi atins de acest brbat era întâmpinat cu cea mai bun dispoziie de lupt. De aceea s-au i întors în siguran, i el i tovarul. Doar în rzboi cel mai adesea inamicul nu se atinge de oameni cu asemenea dispoziii, ci mai degrab de cei pui pe retragere i fug. Socrate este unic în lume Multe alte ar mai putea spune oricine întru preamrirea lui Socrate, adevrate minuni. Se înelege, în ce privete atâtea din gesturile sale, uor s-ar putea spune ceva i despre alii; sunt îns unele care-1 fac vrednic de orice admiraie — gesturi în care nu seamn cu nimeni, nici dintre cei vechi, nici dintre cei acum în via. în adevr, cum a fost Ahile o înelege oricine prin comparaie cu Brasidas i cu alii. în Pericle vedem pe Nestor i Antenor... i tot astfel cu atâia pe care i-am putea asemna în acelai mod. Dar ca brbatul acesta, de-aici, în d originalitatea, in persoana i cuvintele lui, în zadar vei cuta unul mcar s se apropie de el, fie la cei de fa, fie la cei din vechime, afar dac nu-l comparai, cum am fcut eu, nu cu oameni, ci cu sileni i satiri, pe el i cuvântrile lui. Pomenesc de asta fiindc am scpat din vedere la început s art c i cuvântrile lui sunt asemenea silenilor care se înlredeschid. Când vrea cineva s le-asculte i se pare la început e c-s lucruri cu totul de râs. Vorbele i frazele lui sunt, pe dinafar, ca pielea unui satir obraznic. Nu vorbete decât despre mgrui cu samare, de cldrari, de cizmari, de tbcari; i pururea pare a întrebuina aceleai expresii pentru a spune aceleai lucruri; încât omul fr experiena modului su de vorbire sau cel lipsit de inteligen gsete vrednice de râs asemenea cuvântri. Dar s le deschid cineva i s caute a ptrunde sensul lor mai adânc! Va gsi, întâi, c pe dinuntru sunt singurele pline de înelepciune; va recunoate, în al doilea rând, c, fiind cele mai divine, conin în sine nenumrate plsmuiri ale talentului; c se refer la o sumedenie de subiecte, cu deosebire la tot ce se cuvine s aib în vedere unul care intete s devin i bun i frumos. Socrate i iubirea tinerilor Iat, prieteni, astea sunt punctele pentru care îl laud pe Socrate. Cât despre cele pentru care-1 in de ru, le-am amestecat printre laude atunci când v-am vorbit de jignirile ce el mi-a adus. E foarte adevrat c asemenea lucruri nu le face numai cu mine, ci i cu Charmide al lui Glaucon, cu Eutidem al lui Diocles i cu muli alii, pe care îi înal fcând pe înamoratul. De fapt, el joac rolul iubitului mai degrab decât pe-al iubitorului. De aceea, te fac i pe tine atent, Agaton, s nu te lai înelat de dânsul, ci, luând aminte la suferinele noastre, s tragi i tu un folos, nu cumva s faci ca prostul din poveste care nu înva decât din panie.

Când Alcibiade spunea acestea, se stârni deodat râsul, din pricina sinceritii cu care vorbea i fiindc lsa impresia c-i înc înamorat de Socrate.

Atunci Socrate:

— Bine, Alcibiade, zise el, dat tu nu mai eti beat! Altminteri n-ai fi fost în stare s aduci vorba aa de miestrit i pe departe, pentru a tinui cele ce urmreti cu adevrat; nici s le furiezi la sfâritul cuvântrii, aa ca din întâmplare, pe celelalte! Doar inla unic a vorbirii tale e s bagi zâzanie între mine i Agaton, artând c nu trebuie s iubesc pe altul în afar de tine i c Agaton nu trebuie s fie iubit de nimeni în afar de tine. Dar nu ne-ai pclit! Piesa ta cu satiri i sileni a ieit acum în vileag i s-a fcut lumin, la aminte deci, iubite Agaton, s nu ias el cu ceva deasupra. Fii astfel pregtit, ca nimeni s n-aib putina de a ne despri prin vrajb.

Atunci Agaton: — Da, da, Socrate, te-apropii mult de adevr. Pentru mine dovada st în faptul c s-a aezat la mas între mine i tine doar s ne despart! Dar nu va iei deasupra întru nimic, cci voi veni i eu s m aez lâng tine. — Perfect, adug Socrate. Stai colea, mai jos de mine. — Doamne, exclam Alcibiade, câte mai îndur i eu de la omul sta! Vrea s m înfrâng pe toat linia. De nu mai mult, îngduie cel puin atât, minunatule: s stea Agaton între noi. — Cu neputin, zise Socrate. Întrucât tu mi-ai fcut elogiul, se cade acum s-1 laud i eu pe cel din dreapta. Dac îns Agaton se aaz mai jos de tine, cu siguran c nu-mi va mai ridica osanale înainte ca el însui s fi fost preamrit de mine! Fii deci mai îngduitor, mrite prieten, i nu pizmui laudele ce voi s-aduc acestui tânr; grozav doresc s-i fac o închinare. — Aha! exclam Agaton; cum, Alcibiade, va s zic nu-i chip s rmân pe loc, ci trebuie s m mut cu orice pre, spre a fi ludat de Socrate? — Astea-s lucruri obinuite, adug Alcibiade. Când e la mijloc Socrate, nu-i cu putin altuia s stea lâng tinerii frumoi. Iat ce uor a gsit el un motiv convingtor pentru a aeza pe acesta lâng sine.

Epilog Agaton se scul cu gând s vin lâng Socrate. Dar deodat se pomenir

în u c-o ceat de cheflii. i cum uile erau deschise, fiindc tocmai atunci ieise cineva, aceia ddur nval, înaintar pân la noi i se aezar la mas. Toate vuir de zgomot, nimic nu rmase la locul su i începurm s bem vin fr voie, s bem mult...

Aristodem povestea mai departe c în acel moment Eriximah, Fedru i ali câiva s-au sculat i-au plecat. Pe el 1-a furat somnul i-a dormit mult vreme, ccf nopile erau mari atunci. Când se trezi, dinspre ziu, cântau cocoii.

Deteptat, el se uit primprejur; vzu c unii adormiser, alii plecaser. Numai Agaton, Aristofan i Socrate, treji înc, sorbeau pe rând dintr-o stacan mare; ei beau i-o tot treceau spre dreapta. Socrate era în conversaie cu dânii. Ce vorbeau — Aristotel spunea c el nu-i mai amintete, mai ales c, dormind,

nu apucase mcar convorbirea de la început, i-i era i capul greu de somn. Mai însemnat, zise el, era faptul c, pân la urm, Socrate izbutise s fac

pe ceilali a recunoate împreun cu dânsul c autorul de comedii trebuie s tie face i tragedii; c adevratul dramaturg este egal de bun în tragedie ca i în comedie... Iar dup ce-au fost silii s admit i asta, nu-1 mai putur urmri, cci adormiser i ei. Cel dintâi aipise Aristofan. Dup el, când zorii se revrsau, pic i Agaton.

Când îi adormi bine, Socrate se scul i plec. Aristodem îl urm, ca de obicei. El apuc drumul spre Liceu unde se duse s fac o baie i s petreac restul zilei, cum fcea din când în când. Astfel îi trecu ziua aceea, iar ctre sear se întoarse acas la odihn.