Nimic nou pe frontul de vest – Erich Maria Remarque„Această carte nu vrea să fie nici act de acuzare, nici profesiune de credinţă. Reprezintă doar încercarea de a relata despre o generaţie care chiar dacă a scăpat de obuzele războiului, a fost distrusă de acesta”.

Sunt cărţi care ar trebui elogiate prin tăcere. Orice aş scrie despre „Nimic nou pe frontul de vest” nu ar fi decât o tentativă jalnică de a reda ce nu poate fi redat în cuvinte. De a pretinde că înţelegi ceea ce nu poate fi înţeles. Scriu totuşi, mai mult pentru a incita la lectură. „Nimic nou pe frontul de vest” îmbogăţeşte cititorul aproape la fel de mult pe cât îl îndurerează. Este o carte care lasă urme, care ne face să suportăm povara unui trecut care nu este al nostru, al unui război absurd, căruia nu i-am dat naştere, pe care nu l-am trăit …

Cartea în sine este destul de greu de rezumat. Câţiva tineri, abia ieşiţi de pe băncile şcolii se trezesc peste noapte în mijlocul focului primului Război Mondial . Tranziţia nu este uşoară, însă când realitatea te obligă să te transformi într-o maşină de ucis, toate pornirile adolescentine sunt refulate. Oamenii trăiesc pentru prezent şi atât. Să te gândeşti prea mult la inevitabil nu duce decât la nebunie, aşa că cel mai bine este să nu te gândeşti la nimic. Autoconservarea devine sinonim cu indiferanţa şi inconşteinţa.  Prietenia merge mână în mână cu materialismul, născând cele mai imposibile situaţii, care devin totuşi scuzabile: „Dacă Muller râvneşte la cizmele lui Kemmerich, asta nu înseamnă că-i mai puţin mâhnit decât altul care, din pricina întristării, n-ar îndrăzni să se gândească la ele. Ştie însă să facă diferenţa. Dacă cizmele i-ar putea fi de un folos lui Kemmerich, Muller ar prefera să umble desculţ pe sârmă ghimpată decât să plănuiască în ce fel să pună mâna pe ele. Aşa însă, cizmele sunt ceva ce n-are nici o legătură cu starea lui Kemmerich, pe câtă vreme lui Muller i-ar prinde foarte bine. Kemmerich o să moară, nu mai contează cine va pune mâna pe cizme. Şi atunci, de ce n-ar umbla Muller după ele?”.

Războiul scuză tot, ignoră tot, distruge tot. Naşte fiare şi inadaptaţi. Oratori de ocazie şi eroi fără voie. Răniţi şi morţi. Şi totuşi, există ceva mai rău decât viaţa în tranşee: acele permisii rare, care, atunci când vin, nu îţi aduc altceva decât mai multă amărăciune şi durere în suflet. Să te întorci acasă, purtând încă povara frontului. Să recunoşti mirosul familiar de chiftele de cartofi şi paşii surorii. Să îţi vezi mama şi să nu ai puterea să fii din nou copilul ei. Să parcurgi cu privirea cărţi şi scrisori, tot ceea ce cândva însemnat „viaţă” pentru tine şi să

nu te mai regăseşti în ele. Să îţi încerci costumul şi observi că ţi-a rămas mic, asemenea întregului tău trecut. Pentru un soldat, trecutul este golit de semnificaţie, iar viitorul, fără perspective. Ceea ce îi aşteaptă pe combatanţi la încheierea războiului nu este o revenire la normalitate. Normalitatea şi-a perdut capacitatea de a atrage. Urmează doar un şir de ani lipsiţi de sens, într-o lume căreia îi lipseşte puterea de a înţelege: „Acum, suntem obosiţi, deprimaţi, secătuiţi, dezrădăcinaţi şi fără speranţă. Nu ne vom mai putea regăsi în nimic de-acum încolo. Nici nu ne vor înţelege, căci înaintea noastră avem o generaţie care a trăit, ce-i drept, împreună cu noi, anii de aici, dar care a avut înainte un cămin şi o profesie şi acum revine la ele, şi va uita războiul; iar după noi avem o generaţie, asemena nouă în trecut, dar care ne va fi străină şi ne va înlătura.”