Cadrul conceptual conceput de Arend Lijphart pentru a sublinia diferenţele dintre democraţia majoritară şi democraţia consensuală conţine zece diferenţe în privinţa celor mai importante reguli şi instituţii democratice (concentrarea a puterii în cabinete monocolore vs. împărţire a puterii în coaliţii largi multipartidice;

relaţii legislativ-executiv în care executivul este dominant vs. echilibru între executiv şi legislativ;

sistem bipartidist vs. sistem multipartidist;

centralizare a puterii legislative de către un parlament unicameral vs. separare a puterii legislative între două camere, cu puteri egale, dar constituite diferit;

bănci centrale dependente de executiv vs. bănci centrale independente ş.a.m.d.). Prin cele mai multe dintre trăsăturile sale dominante, România se apropie de modelul consensualist al democraţiei, care este superior democraţiei majoritare. Însă trăsătura dominaţiei executivului asupra legislativului este proprie democraţiilor majoritare. Dacă adăugăm la aceasta şi propunerea preşedintelui Băsescu de trecere la parlamentul unicameral, inferior democratic celui bicameral, este clară opţiunea anumitor forţe politice pentru o democraţie majoritară. În condiţiile democraţiei deficitare din România, orice diminuare a principiilor separării puterilor şi a controlului reciproc, a principiului separării puterii legislative în două camere, este un dezastru politic, rezultat din dorinţa unor actori politici de a „opera” mai uşor în controlarea puterii5.

Dacă puterea legislativă este subordonată executivului, iar puterea juridică nu s-a emancipat de „influenţe politice” şi de dependenţa de anumite componente ale puterii executive, la rîndul ei, puterea executivă este subordonată politic partidului aflat la putere sau coaliţiilor de guvernare. Adică, se subordonează unei oligarhii sau unor grupuri particulare de interese, nu interesului public. Dacă liderul formal sau informal al respectivului partid ori al coaliţitie este deosebit de puternic, puterea executivă ajunge să fie jucăria unui singur om. În loc să intre în mecanismul democratic al separării puterilor în stat, în loc să

funcţioneze şi să se întărească principiile democratice check and balances, la noi puterea executivă este subordonată unor actori politici cu interese particulare, partidele şi coaliţiile. Exemplele sînt numeroase. De pildă, aşa s-a hotărît pe vremea guvernului Roman şi a preşedinţiei lui Iliescu intervenţia „minerilor” şi a „forţelor de ordine” împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii, în iunie 1990. Pe vremea guvernului monocolor (care în concepţia naivă a unora reprezintă idealul guvernării perfecte şi eficiente) al lui Adrian Năstase, modul discreţionar şi abuziv în care PSD controla şi folosea puterea executivă pentru interesele particulare ale partidului a ieşit la iveală din stenogramele secrete ale organismelor de conducere ale respectivului partid, care au apărut în presă6. Lipsa oricărui control din partea unui aliat de coaliţie a împins guvernările monocolore la abuzuri inimaginabile, care se vor repeta ori de cîte ori se va mai încerca o asemenea experienţă.