licenta 23.07.20

persepctivele politicii bugetareCUPRINS

Capitolul I

I Aparate generale privind politica bugetara a statului roman

I.1. Conceptele de politica bugetara si functiile acesteia................................................I.2 Procesul bugetarI.3........................................................................................................I..2.................................I.2.1.........................................................................I2.2. ...............................................I2.3. Structuri si evolutii privind cheltuielile bugetare...................................................I.2.4. Structuri si evolutii privind veniturile bugetare....................................................I.3. Institutii cu atributii in mobilizarea si repartizarea resurselor bugetare...................I.3.1.............................................................I.3.2. ....................................................................I.3.3............................................................I.3.4..............................................................................I.3.5. Ministerul finantelor publice.................................................................................I.3.6. .........................................

Politica bugetara a statului roman prin prisma programului de guvernare 2004-2008 IIII. 1. Principiile de guvernare .......................................................................II.2. ...........................................................................................II.3. Integrarea Europeana..............................................................................................II.4. Princiliile politici bugetare ........................................................................................ Capitolul III

Politica bugetara in perspectiva intrgrarii in structurile europene III.1. Raporturile Romaniei cu Uniunea Europeana.....................................................III.2. ....................................................................................................III.3...........................................................................................III.4. Integrarea Romaniei la Uniunea Europeana........................................................III.5.Roania si aquil consumator in materie de politica bugetara ..........

1

BIBLIOGRAFIE

1 Anton Bota -Finante publice- note de curs caiet de

seminar

Edit Convex 2002

2 Iulin Vacarel -Politici economice si financiare de ieri si de

azi- Edit Economic 1996

3 Coşea Mircea -Economia integrării europene, ed. Tribuna

economică,2004

4 Dăianu Daniel -Vitalitate şi viabilitate economică, o dublă

provocare pentru securitatea europeană, Ed.

Clovis, 1995

5 Diaconescu Mirela -Asocierea României la

U.E.,ed.Economică,2003

6 Dumitrescu Sterian -Economie mondială, Ed. Independenţa

economică, 1998

7 Dumitru Miron -Economia integrării europene, A.S.E.,

facultatea R.E.I., Buc.,1998

8 Dumitrescu Sterian

Bal Ana

-Economie Mondială, Ed. Economică, Buc.,

1999

9 Dumitrescu Sterian

Gheorghiţă Virgil

Marin George

Puiu Ovidiu

-Economie Mondială, Ed. Independenţa

economică, Brăila 1998

2

10 Ignat Ion -Economia de Piaţă nr 1/27, Ed. Danubius,

Brăila,

1996-1997

CAPITOLUL I

I ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA BUGETARA A STATULUI ROMAN

1.1.Conceptul de politică bugetară şi funcţiile acesteia

Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie publică (autoritate guvernamentală sau centrală; autoritate locală; autoritate supranaţională – cum ar fi Parlamentul european), care vizează finalităţile exclusiv economice şi sociale.

Problematica politicii bugetare este complementară politicii fiscale. Cele două tipuri de politici reprezintă ansamblul de instrumente la dispoziţia statului, prin care acestea implementează obiectivele de intervenţie în mediul economic şi social.

Instrumentele politicii bugetare sunt cheltuielile publice. Ele sunt diversificate şi servesc la achiziţionarea de bunuri şi servicii necesare instituţiilor publice, asigurarea de resurse băneşti unor categorii sociale sau susţinerea financiară a dezvoltării unor ramuri sau domenii de activitate.

Cheltuielile publice înscrise în bugetele componente ale sistemului public de bugete fac obiectul votului, fiind expresia efortului financiar real în fiecare an.

Cheltuielile publice şi politica bugetară sunt expresia alegerii publice.În dimensionarea nivelului şi structurii cheltuielilor publice se au în vedere

prioritatea, caliltatea şi eficienţa cu care se pot obţine obiectivele/programele selecţionate pentru finanţare.

Accesul pus pe cantitatea, calitatea şi eficienţa cheltuielilor publice se regăseşte astăzi în strategiile bugetare, concretizate în bugetele – program multianuale. Acestea se proiectează şi se urmăresc în execuţie în optica dezvoltării durabile în cadrul conjugat al viziunii aplicării pe termen scurt, cu cea pe termen mediu şi lung.

Funcţiile politicii bugetare sunt : Funcţia de stabilizare conjuncturală Funcţia de alocare a resurselor Funcţia de redistribuire a veniturilor

a. Funcţia de stabilizare conjuncturală

3

Începând cu abordarea keynesiană, bugetul este considerat ca un mijloc esenţial de acţiune pentru stabilizarea conjuncturală. Noua abordare a bugetului comportă definirea teoriei finanţelor funcţionale.

Bugetul statului este integrat în circuitul economic, pe baza relaţiei :

I + G + E = S + T + XUnde :I = investiţiile privateG = cheltuielile publice E = exporturileS = economisireaT = impozite şi taxe În cadrul acestui model, impozitele şi cheltuielile sunt

considerate ,,injectări” de resurse . Astfel, stabilizarea conjuncturii depresive va presupune creşterea injectărilor, prin majorarea cheltuielilor publice sau prin diminuarea impozitelor. În acest fel, autoritatea publică încearcă să „acopere” ecartul deflaţionist generator al contracţiei PIB, şi deci de criză şi destabilizare a pieţei forţei de muncă. Acoperirea scontului se poate face fie prin dezvoltarea cheltuielilor private (reducerea impozitelor), fie prin majorarea cheltuielilor publice.

Efectele creşterii cheltuielilor publice se evidenţiază astfel :

Y = C + I + G

Unde : Y = PIBC= consumul privat

Considerăm C = C0 + c(Y - T), deoarece consumul este o funcţie liniară de venit.

Unde :Y – T = venitul disponibil (venitul după impozitare )C0 = consumul autonomc = înclinaţia marginală spre consum

vom rescrie ecuaţia de echilibru, ca ecuaţie a venitului (PIB) :

Y = C0 + c(Y - T) + I + G

Respectiv :

Y= (C0 - cT + I + G)/ (1-c) ecuaţia 1

4

Introducând o cheltuielă publică suplimentară G, se obţine :

Y + Y = (C0 - cT + I + G + G)/ (1-c) ecuaţia 2 Şi scăzând ecuaţia 1 din ecuaţia 2, obţinem :

Y = G/ (1-c)

Creşterea cheltuielilor publice antrenează o creştere mai mare a PIB, aceasta depinzând de valoarea coeficientului de multiplicare. Obţinerea unui asemenea rezultat presupune ca presiunea fiscală să nu crească, deaorece aceasta diminuează venitul disponibil, din care persoanele private efectuează repartiţia între consum şi investiţii.

Deci, cheltuielile publice exercită un efect multiplicator maximal, atunci când ele sunt finanţate prin deficitul bugetar.

b. Funcţiile de alocare şi redistribuire a veniturilor sunt legate de : Producerea de bunuri publice prin care statul se implică în afectarea raportului dintre resursele alocate sectorului public şi cele alocate sectorului privat; Interpretări ale justificării ,,naturale” a intervenţiei statului în alocarea resurselor; Corectarea inegalităţilor generate de procesul repartiţiei funcţionale (venituri primare), prin transformarea veniturilro primare în venituri finale disponibile.

1.2. PROCESUL BUGETAR

Procesul bugetar – reprezintă un ansamblu de acţiuni şi măsuri întreprinse de instituţiile abilitate ale statului în vederea aplicării politicii financiare a autorităţii guvernamentale.

Etapele care trebuie parcurse de procesul bugetar sunt : Elaborarea proiectului de buget Aprobarea bugetului Execuţia bugetului Încheierea execuţiei bugetului Controlul execuţiei bugetului Aprobarea execuţiei bugetuluiÎn acest proces sunt angrenate instituţiile statului care trebuie să

funcţioneze pe principiul separaţiei puterilor în stat.

5

1. Elaborarea proiectului de buget – revine guvernului, ministerului finanţelor ca principal coordonator şi instituţiilor publice subordonate autorităţii executive.

În cadrul acestui proces trebuie urmărite anumite criterii de performanţă care să conducă la utilizarea cu un maxim de eficienţă a resurselor băneşti publice limitate. Astfel, se ţine cont de eficienţă, eficacitate şi economicitate.

Eficienţa exprimă rezultatele care se obţin dintr-o activitate economico-socială prin utilizarea anumitor resurse economice (materiale, financiare, umane). Cuantificarea eficienţei se poate face ca raport între efectele obţinute şi eforturile făcute într-o unitate de timp.

Eficacitatea constituie calitatea pe care o are o acţiune de a produce rezultatele scontate. Cuantificarea eficacităţii este dată de raportul dintre rezultatul efectiv înregistrat şi rezultatul prevăzut la proiectarea unui anumit program economico-social.

Economicitatea - se materializează în surprinderea fenomenului de reducere a volumului mijloacelor consumate efectiv pentru realizarea unui anumit cuantum al rezltatelor proiectate.

Elaborarea proiectului de buget presupune parcurgerea următoarelor etape:

Stabilirea de către Ministerul Finanţelor Publice împreună cu instituţiile de prognoză (inclusiv BNR) a premiselor de la care se porneşte în stabilirea proiectului de buget. Aceste premise se referă la principalii parametri macroeconomici care condiţionează fundamentarea proiectului de buget în corelaţie cu evoluţiile din economie : evoluţia PIB-ului, rata inflaţiei, gradul de fiscalitate, evoluţia creditului intern,etc.Aceşti parametri macroeconomici permit determinarea limitei până la care se pot dimensiona cheltuielile bugetare în raport cu posibilităţile de finanţare; Instituţiile publice, pe baza cheltuielilor din anul curent formulează propuneri de alocaţii bugetare pentru anul viitor; Ministerul Finanţelor Publice transmite instituţiilor publice limitele în care trebuie să se înscrie cu privire la cheltuielile bugetare proprii; Instituţiile publice ierarhic superioare centralizează datele, primite de la instituţiile subordonate şi formează bugetul specific domeniului respectiv; Ministerul Finanţelor Publice elaborează proiectul de buget care conţine : expunerea de motive, proiectul de buget, anexele şi informaţii cu privire la modul de fundamentare a bugetului; Proiectul de buget, cu documentele mai sus menţionate este remis spre aprobare parlamentului;

2. Aprobarea bugetuluiInstituţia publică împuternicită prin Constituţie să aprobe proiectul de

buget este parlamentul. În parlament, proiectul de buget parcurge următoarele etape:

prezentarea de către primul ministru (sau ministrul finanţelor publice) a raportului pe marginea proiectului de buget în plenul forului legislativ;

6

examinarea proiectului de buget în comisiile permanente ale parlamentului (structurate de obicei pe domenii de activitate, cum ar fi : educaţia, cultura, ocrotirea sănătăţii, apărare şi siguranţă naţională, agricultură); analiza şi aprobarea acestuia în comisia de specialitate a legislativului, adică cea de buget, finanţe şi bănci, după ce au fost apobate sau respinse amendamentele propuse de celelalte comisii parlamentare; promulgarea de către preşedinte a legii bugetului;

3. Execuţia bugetuluiO dată cu promulgarea proiectului de buget de către preşedintele ţării şi

publicarea acestuia, bugetul devine lege ce trebuie dusă la îndeplinire.Execuţia bugetară, adică încasarea veniturilor şi realizarea cheltuielilor

revine guvernului, acesta fiind responsabil din acest moment de administrarea resurselor financiare publice.

Ministerul Finanţelor Publice prin aparatul său fiscal este cel care încasează veniturile bugetare. Această operaţiune se realizează prin parcurgerea mai multor etape :

aşezarea impozitului – care presupune identificarea şi dimensionarea materiei impozabile a unei persoane fizice sau juridice care intră sub incidenţa impozitării; lichidarea – reprezintă determinarea cuantumului impozitului aferent materiei impozabile, în raport cu cotele de impozitare şi alte condiţii prevăzute de lege; emiterea titlului de percepere - a impozitului, care constă în înscrierea cuantumului impozitului respectiv într-un document, în baza căruia se autorizează perceperea unui venit al bugetului (titlu de încasare sau ordin de încasare); perceperea impozitului constă în încasarea efectivă a sumei datorate de către debitor. Aici poate să apară şi faza de urmărire, chiar prin executare silită, când contribuabilii nu îşi achită obligaţiile de plată în condiţiile stabilite de lege;

În cazul cheltuielilor bugetare, respectarea destinaţiei şi cuantumului aprobat pentru fiecare categorie a acestora presupune parcurgarea următoarelor faze procedurale :

angajarea - reprezintă decizia care determină obligaţia unei instituţii bugetare de a plăti o sumă către furnizorii de bunuri şi servicii publice (obligaţia poate avea ca bază concretă un contract, o hotărâre judecătorească, o lege); lichidarea este faza în care instituţia publică recepţionează bunurile şi/sau serviciile contractate şi are loc stabilirea sumei datorate furnizorilor; ordonanţarea constituie actul de emitere, din partea instituţiilor publice, de dispoziţii sau ordine de plată a unei sume din alocaţia bugetară în favoarea unui terţ; plata reprezintă achitarea efectivă a sumei datorate furnizorilor sau creditorilor;

7

4. Încheierea execuţiei bugetareDupă execuţia bugetului, la sfârşitul anului bugetar se întocmeşte contul

de execuţie bugetară, care scoate în evidenţă modul în care guvernul a administrat veniturile şi cheltuielile publice.

Întocmirea contului de execuţie bugetară se face de către Ministerul Finanţelor Publice, pa baza dărilor de seamă contabile şi a conturilor privind execuţia de casă a bugetului, elaborate de fiecare instituţie publică. Aceste documente de raportare contabilă se centralizează pe verticală, la nivelul fiecărei entităţi guvernamentale (ordonator principal de credite), care depune apoi, la MFP, situaţia execuţiei bugetare din domeniul său de activitate.

Contul de execuţie bugetară, întocmit de MFP se prezintă guvernului care, după discutare, hotărăşte supunerea acestuia parlamentului pentru dezbatere şi aprobare.

5. Controlul execuţiei bugetare Însărcinată cu controlul execuţiei bugetare este instituţia supremă de control a finanţelor publice, respectiv Curtea de Conturi. Aceasta raportează forului legislativ rezultatele controlului.

Curtea de Conturi efectuează control ulterior, deci după ce au fost încasate veniturile şi acoperite cheltuielile. Curtea de Conturi controlează fiecare instituţie publică, verificând calitatea gestiunii fondurilor publice.

6. Aprobarea execuţiei bugetare Parlamentul este însărcinat să aprobe execuţia bugetară. Comisiile reunite de buget, finanţe, bănci analizează raportul contului de execuţie bugetară, iar apoi în plenul parlamentului se dezbate proiectul de lege privind aprobarea acestuia.

Votarea proiectului de lege de către parlament reprezintă ultima etapă a procesului bugetar.

Parcurgerea etapelor consecutive ale procesului bugetar scoate în evidenţă caracteristicile acestuia :

este un proces decizional care presupune satisfacerea nevoilor publice cu resurse limitate; proces democratic pus în evidenţă de separarea puterilor în stat; proces cu caracter politic –forţele politice care deţin majoritatea în parlament şi desemnează guvernul îşi duc la îndeplinire politica economico-financiară şi socială prin intermediul bugetului public; proces ciclic – se repetă anual; proces cu implicare economico-socială la toate nivelele;

În ceea ce priveşte procesul la nivelul bugetelor locale trebuie spus că: proiectul de buget local împreună cu raportul de specialitate al primarului se înaintează spre analizare comisiilor Consiliului Local. După ce se obţine avizul comisiei de studii economico-sociale, buget, finanţe şi administrarea domeniului

8

public şi privat, raportul se supune dezbaterii şi aprobării în plenul şedinţei Consiliului Local. Proiectul de buget este votat pe capitole, subcapitole, articole şi anexe după care este aprobat de Consiliul Local. Se realizează execuţia bugetraă şi se efectuează controlul de către ordonatorii de credite, Curtea de Conturi, prefectul.

Bugetul asigurărilor sociale de stat are un calendar al procesului bugetar asemănător cu cel al bugetului de stat.Astfel, bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează şi se admninistrează de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, sprijinit de Ministerul Finanţelor Publice, adoptarea se face de către parlament după ce a fost dezbătut de comisiile de specialitate, iar execuţia tot de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale ţinându-se cont de principiul unităţii de casă şi de principiul delimitării organelor care decid asupra mijloacelor bugetare.

I.2 Politica fiscala - prezentare, obiective, instrumente si strategii

2.1. Tabloul politicii fiscale in Romania

O apreciere a politicii fiscale din România nu poate face abstracţie de

preluarea masivă a cheltuielilor cvasi-fiscale de către buget în 1997. Trecerea la

o gestionare pe criteriile pieţei a rezervelor monetare a fost însoţită de

renunţarea la creditele selective acordate de Banca Naţională - în mod special la

cele pentru agricultură. O subvenţie bugetară explicită pentru agricultură a luat

locul creditelor direcţionate cu dobândă preferenţială acordate de Banca

Naţională. Liberalizarea pieţei obligaţiunilor de stat a dus la creşterea

semnificativă a sumelor plătite sub formă de dobândă de la buget.

Subvenţionarea explicită a întreprinderilor de stat energofage a facilitat

liberalizarea pieţei valutare. Toate aceste schimbări par să fi costat bugetul

aproximativ 4% din PIB în 1997.

Cheltuielile bugetare au fost menţinute la nivelul anului precedent pentru a

face posibilă eliminarea subvenţiilor cvasi-fiscale. Contracţia fiscală semnificativă

din 1997 se reflectă marginal în uşoara reducere a deficitului bugetar la 3,5% din

PIB, cu doar 0,4 puncte procentuale sub cel înregistrat în anul 1996. O scădere

9

în continuare a deficitului bugetar s-a dovedit a fi extrem de dificil de realizat: în

1998 el se situa la aproximativ acelaşi nivel cu cel al anului 1997.

Tabelul 1.1 Bilanţul guvernamental consolidat (% din produsul intern brut)

In contextul unei accentuate recesiuni economice, trecerea de la

impozitele directe la cele indirecte a determinat o creştere a veniturilor fiscale de

1,7 puncte procentuale din PIB în 1998 faţă de 1997. Dar contracţia fiscală din

1997 a fost larg criticată pentru că ar fi periclitat asigurarea serviciilor publice

esenţiale; drept urmare, în 1998 cheltuielile bugetare au înghiţit în totalitate

sporul de venituri fiscale. Plata dobânzilor majorate a reprezentat aproximativ

44% din creşterea cheltuielilor bugetare în 1998.

Privatizarea industriei de stat nu s-a accelerat semnificativ, iar punerea în

aplicare a politicii de sistare a furnizării energiei clienţilor rău platnici, sprijinită de

o subvenţie bugetară pentru acele întreprinderi de stat ce constituiau puncte

vulnerabile din punct de vedere social, nu a fost dusă până la capăt. Aceasta a

făcut ca întreprinderile de stat mari consumatoare de energie să acumuleze în

continuare mari arierate faţă de serviciile de utilitate publică, care au trecut la

rândul lor această povară bugetului, fie prin neplata impozitelor, fie prin

neachitarea creditelor garantate de stat. După utilităţi, băncile comerciale de stat

au fost şi ele obligate să joace rolul de tampon, prin preluarea unor mari pierderi

înregistrate în funcţionarea întreprinderilor. Ameninţarea pe care marile bănci

comerciale de stat în ale căror portofolii predominau creditele neperformante o

constituiau pentru întregul sistem a apărut în a doua jumătate a anului 1997.

Autorităţile au fost obligate să preia datorii în valoare de peste 1 miliarde dolari

SUA de la două bănci de stat aflate în situaţie dificilă. Plata dobânzii la datoria

publică legată de aceste credite a suprasolicitat bugetul pe 1998.

1996 1997 1998

Venituri bugetare, din care: 29,9 30,3 32,0

mpozite 26,9 26,5 28,2

Cheltuieli bugetare 33,8 33,8 35,6

Deficit bugetar -3,9 -3,5 -3,6

10

Pasivul bugetar probabil decurgând din deficitele operaţionale ale

întreprinderilor şi poziţia financiară precară a sistemului bancar de stat au

contribuit la mărirea presiunii asupra politicii fiscale. Politica monetară pare să nu

fi putut menţine, ea singură, deficitul de cont curent pe 1998 în limitele fixate.

Cererea la import s-a menţinut ridicată, iar întreprinderile au continuat să importe

mari cantităţi de materii prime şi produse intermediare. In 1998, deficitul de cont

curent extern a atins din nou vârful înregistrat în 1996 - 7% din PIB.

Confruntat cu masive dezechilibre externe şi un serviciu substanţial al

datoriei publice externe, guvernul a recunoscut necesitatea unei politici fiscale

mai severe. Intr-adevăr, politica fiscală a cunoscut o nouă contracţie majoră în

România în 1999 când deficitul bugetar a fost menţinut, conform datelor

preliminare, la 3% din PIB, exclusiv încasările din privatizare. Pentru a face faţă

cererii de cheltuieli bugetare sporite, contracţia s-a realizat prin majorarea

obligaţiilor fiscale, nu prin reducerea cheltuielilor. Măsurile luate pe partea

veniturilor au inclus majorarea contribuţiei de asigurări sociale, a impozitului pe

proprietate şi a accizelor la carburanţi, precum şi amânarea intrării în vigoare a

unor reduceri de impozite aprobate anterior.

La sfârşitul anului 1999, situaţia fiscală din România pare să se confrunte

cu destule elemente de nesiguranţă şi riscuri. Grupurile de presiune ce militau

pentru relaxare fiscală au reuşit să determine aprobarea legislaţiei referitoare la

investitorii interni şi întreprinderile mici şi mijlocii prin care se acordă facilităţi

fiscale generoase. Punerea în aplicare a legislaţiei, amânată de bugetul pe 1999,

urmează să înceapă o dată cu intarea în anul 2000. Costul suplimentar al

continuării restructurării bancare, care s-a dovedit a fi cu mult mai mare decât se

crezuse iniţial, nu a mai putut fi acoperit în întregime de la buget în 1999.

Controlul cheltuielilor bugetare discreţionare este obiectul unor atacuri pe mai

multe fronturi. Cheltuielile ce nu au caracter nediscreţionar întrucât reprezintă

drepturi pot exploda în condiţiile unei slabe activităţi economice şi scăderii

standardului de viaţă. Inflaţia este tot mai puternic stimulată de decalajul de timp

dintre indexarea veniturilor în funcţie de o bază de impozitare nominală mai

ridicată şi revizuirea de către legislativ a alocaţiilor bugetare iniţiale.

11

Majorarea intempestivă a impozitelor şi confiscarea cvasi-generalizată a

sumelor alocate şi votate au devenit pilonii de bază ai ciclului bugetar românesc.

Mărirea poverii fiscale a întreprinderilor ca urmare a unui coeficient scăzut de

colectare a consolidat relativa extindere a economiei neoficiale, subminând

obiectivele stabilizării. Majorarea impozitelor peste limita sau capacitatea de

ajustare a întreprinderilor pentru a-i face faţă s-a răsfrânt negativ asupra

economiilor, agravând şi mai mult recesiunea. Confiscarea sumelor votate a

afectat toate programele guvernamentale fără nici o diferenţă, devenind o cauză

importantă a arieratelor din economie. Acest ciclu bugetar care nu se poate

susţine a redus autonomia statului, subminând credibilitatea guvernelor.

2.2. Obiectivele politicii fiscale promovate in Romania

Politica fiscala promovata în Romania are în vedere cresterea rolului

stabilizator al finantelor publice, în principal, asupra mentinerii trendului

descendent al ratei inflatiei si a evolutiei deficitului de cont curent în limite

sustenabile.

Politica fiscala în anul 2003 s-a caracterizat prin:

reducerea treptata a presiunii fiscale si, îndeosebi, a celei pe forta de

munca. În acest sens, s-a avut în vedere:

o diminuarea contributiilor de asigurari sociale cu 5 puncte

procentuale, începând cu luna ianuarie 2003, care s-au adaugat

celor 3 puncte procentuale reduse în anul 2002, având în vedere

nivelul foarte ridicat al acestora;

o reducerea taxei de dezvoltare cuprinsa în tariful energiei electrice

cu un punct procentual, în vederea reducerii costurilor de productie

în sectorul respectiv;

o cresterea graduala a cotei impozitului pe profit pentru profitul

aferent veniturilor realizate din export, catre cota standard;

12

cresterea accizelor conform graficului stabilit pentru atingerea

cotelor de impozitare, în mod gradual, catre standardele Uniunii Europene.

îmbunatatirea transparentei fiscale prin cuprinderea în bugetul

de stat ca venituri si cheltuieli cu destinatie speciala a fondurilor

pentru dezvoltarea sistemului energetic si cel al drumurilor

publice;

consolidarea disciplinei fiscale si intensificarea controlului fiscal;

continuarea reformei administratiei fiscale în vederea îmbunatatirii

colectarii si crearii conditiilor necesare atingerii proiectiilor asumateprin

cadrul fiscal pe termen mediu.

Legislatia privind taxa pe valoarea adaugata intrata în vigoare în

anul 2002, este în mare masura deja armonizata cu prevederile

comunitare în domeniu, fiind îndeplinite în avans, unele angajamente

asumate prin Documentul de pozitie – Capitolul X “Impozitarea”.

În cursul anului 2003, pe linia armonizarii legislatiei nationale

din domeniul accizelor cu acquis-ul comunitar, a avut loc reasezarea

accizelor la grupa de "uleiuri minerale". Astfel, prin Ordonanta

Guvernului nr.3/2003 pentru modificarea Ordonantei de urgenta a

Guvernului nr.158/2001 privind regimul accizelor si pentru instituirea

unor masuri de îmbunatatire a colectarii unor venituri bugetare, în

accizele pentru uleiuri minerale a fost inclusa si taxa de drumuri datorata

pentru benzinele si motorinele utilizate drept carburanti auto.

2.3. Stucturi şi evoluţii privind cheltuielile bugetareCheltuielile bugetare pot fi definite1 ca fiind cheltuielile aprobate şi

efectuate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele

fondurilor speciale, bugetului trezoreriei statului, bugetele instituţiilor publice

autunome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul

de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după

caz, bugetele institiţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetele

provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi a le căror

1 Legea finanţelor publice nr. 500/2002. art. 2, publicată în Monitorul Oficial nr 597/13. 08. 2000, pag. 1

13

rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetele

fondurilor externe rambursabile.

Structura cheltuielilor pe bugete publice în ţara noastră în ultimii trei ani a

fost următoarea:

-miliarde lei-

Structura si evoluţia cheltuielilor pe bugetele publice din România în perioada 2002-2004

Cheltuieli pe bugete publice

2002 2003 2004Sume absolute %

Sume absolute

Sume absolute %

Bugetul de stat 226.823,62 47,78% 281.450,76 47,24% 304.052,99 47,12% Bugetul asigurărilor sociale de stat 107.084,57 22,56% 123.708,67 20,77% 129.764,55 20,11%

Bugetele locale 92.486,55 19,48% 128.284,46 21,53% 151.316,69 23,45%

Fondurile speciale 48.349,57 10,18% 62.282,55 10,45% 60.139,51 9,32%

Total cheltuieli bugetare 474.744,31 100,00% 595.726,43 100,00% 645.273,75 100,00%

Structura si evolutie cheltuielilor pe bugete publice

0,00

100.000,00

200.000,00

300.000,00

400.000,00

500.000,00

600.000,00

700.000,00

2002 2003 2004

Bugetul de stat

Bugetul asigurărilorsociale de stat

Bugetele locale

Fondurile speciale

Total cheltuieli bugetare

Structura şi evoluţia cheltuielilor pe bugetele publice din România în perioada

2002-2004

Din bugetul de stat se finanţează următoarele capitole de cheltuieli:

în domeniul social, utilizarea resurselor financiare ale statului pentru;

învăţământ general obligatoriu, liceal şi cel profesional, învăţământ superior,

precum şi alte forme de instruire şi perfecţionare organizate de stat în mod

14

gratuit; sănătate, prin instituţiile de stat corespunzătoare - creşe, leagăne de

copii, spitale, sanatorii de bonlavi, servicii de ambulanţă; cultură, artă, tineret şi

sport prin administraţie centrală, muzee, teatre, şcoli populare de artă, cămine

culturale, presă, alocaţii pentru copii, pensii, cămine de bătrâni şi pensionari, etc;

în domeniul economic - realizarea unor investiţii şi altor acţiuni economice

de interes public sunt: diverse acţiuni din agricultură şi silvicultură, transporturi,

drumuri şi poduri, alte acţiuni stabilite prin legi specifice;

asigurarea cerinţelor de apărare aţării, ordinii publice şi siguranţei

naţionale;

plata dobânzilor aferente datoriei publice şi cheltuielilor de terminate de

emisiunea şi plasarea valorilor mobilioare necesare finanţării acestor datorii;

Cheltuielile publice în România se angajează în următoarele domenii:

acţiuni social-culturale care cuprind: învăţământ, sănătate, cultură, asistenţă

socială; gospodărie comunală şi locuinţe, apărare naţională; ordine publică;

acţiuni economice; datoria publică; transferuri de la bugetul administraţiei

centrala la bugetele administraţiei locale.

Din bugetele locale se finanţează: cheltuieli de întreţinere şi

funcţionare a organelor administraţiei publice locale; cheltuielile materiale şi

serviciile pentru unităţi în învăţământul preuniversitar; cheltuieli pentru asistenţă

socială, ajutoare, indemnizaţii de naştere; cheltuieli pentru domeniul economic;

cheltuieli materiale şi servicii, şi anume: salubritate, ilumunat stradal, versanţi;

cheltuieli pentru transporturi şi telecomunicaţie ; cheltuieli pentru alte acţiuni

economice, cum ar fi: asigurarea pazei şi ordinii pe teritoriul municipiului cu

ajutorul gardienilor publici, alegeri, etc.

Finanţarea din bugetele locale pentru următoarele capitole: învăţământ,

sănătate şi asistenţă socială se asigură prin întocmirea de dispoziţii bugetare de

către ordonatorul principal de credite (Primăria) în limita creditelor aprobate prin

bugetele locale şi potrivit destinaţiei stabilite pe fiecare ordonator secundar de

credite.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor se aprobă de:

Ministerul Finanţelor Publice, pentru cotele defalcate şi pentru transferurile de la

15

bugetul de stat prezentate de organele teritoriale ale Ministeruli Finanţelor

Publice, în baza propunerilor Consiliului judeţean şi respectiv consiliilor locale;

Consiliile Judeţene sau locale, după caz, pentru bugetele proprii şi bugetele

instituţiilor publice subordonate.

Proiectele bugetare locale se elaborează în baza metodologiei stabilită de

Ministerul Finanţelor Publice. Fiecare buget se aprobă pe ansamblu, pe

ordonatori de credite, capitole şi articole.

Avându-se în vedere caracterul limitat al resurselor de finanţare,

necesarul de fonduri se va stabili în funcţie de restrângerea cheltuielilor în

scopuri administrative precum şi a cheltuielilor pentru deplasări în ţară şi

străinătate; aplicarea măsurilor de limitare la strictul necesar a numărului de

personal; alocarea fondurilor bugetare cu prioritate pentru domeniile la care este

necesară atenuarea efectelor negative ce pot apare pe plan social în perioada de

tranziţie; direcţionarea fondurilor publice către sectoarele cu potenţial de refacere

rapidă şi de creare de noi resurse financiare.

2.4. Structuri şi evoluţii privind veniturile bugetare Execuţia bugetară poate fi definită ca un ansamblu de măsuri, mijloace,

metode, acte normative şi instituţii prin intermediul cărora se procedează la

realizarea veniturilor şi efectuarea de plăţi pentru cheltuieli. Execuţia bugetară

reprezintă a treia fază a procesului bugetar şi presupune o succesiune de

operaţiuni în care intervin un număr mare de participanţi – instituţii financiare,

aparatul fiscal, Trezoreria publică, băncile, agenţii guvernamentale, contribuabili

– dar răspunderea generală pentru aducerea la îndeplinire a autorizaţiei

parlamentare revine Guvernului .

Conducerea generală a execuţiei bugetului public naţional intră în

competenţa Guvernului României, iar răspunderea ca organe de specialitate în

acest domeniu revine Ministerului Finanţelor Publice pentru execuţia bugetului

de stat, Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale pentru execuţia bugetului

asigurărilor sociale de stat şi organelor de specialitate ale administraţiei publice

locale.

16

Un moment important în reorganizarea Ministerului Finanţelor Publice atât

la nivel central cât şi în teritoriu, l-a constituit data înfiinţarii şi organizării

Trezoreriei Finanţelor Publice de către Guvernul României. Astfel, prin Hotărârea

Guvernului României2 , Trezoreria Finanţelor Publice se organizează într-un

sistem unitar în scopul cuprinderii tuturor operaţiunilor financiare ale sectorului

public. În aceste condiţii, execuţia bugetului public naţional se realizează prin

Trezoreria Finanţelor Publice.

Execuţia părţii de venituri a bugetului de stat presupune parcurgerea a

patru etape care se referă la: aşezarea impozitelor, lichidarea, emiterea titlului de

percepere a impozitelor şi perceperea efectivă a acestora. Realizarea veniturilor

bugetare are o importanţă primordială pentru întregul proces de execuţie

bugetară, constituind premisa elementară a efectuării cheltuielilor prevăzute în

legea bugetară anuală.

În societatea românească, cu exprimare prin indicatorii privind finanţele

publice, veniturile sunt exprimate în două mari categorii: venituri ordinare, fiind

cele prezente în mod obişnuit; venituri extraordinare, care au rolul de a completa

o creştere a cheltuielilor într-o perioadă de gestiune bugetară.

Veniturile ordinare, ca venituri ale bugetului de stat cuprind: venituri

curente, venituri din capital şi încasări din rambursarea împrumuturilor acordate.

Pentru acoperirea cheltuielilor publice bugetare, un rol important îl joacă

sistemul de impozite, sub forma impozitelor directe şi impozitelor indirecte.

Impozitele directe se caracterizează prin aceea că sunt stabilite nominal în

sarcinile plătitorului impozitului care este şi suportatorul direct al impozitului.

Aceste impozite au ca obiect averile, iar subiectul impozitului este tocmai

persoana care deţine averea.

Principalele impozite directe constituite la nivelul bugetului de stat sunt:

impozitul pe profit, impozitul pe profitul obţinut din activităţi comerciale ilicite sau

din nerespectarea legii privind protecţia consumatorului, impozitul pe dividende

de la societăţile comerciale, alte încasări din impozite directe.

2 Hotărârea Guvernului României nr. 18/2001, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, Monitorul Oficial nr. 12 din 10. 01. 2001.

17

Impozitele indirecte se caracterizează prin impactul indirect asupra

suportatorului, care nu apare în prim plan drept subiect al impozitului, dar

înregistrează efectul de diminuare a veniturilor şi puterii de cumpărare şi

consum, prin preţurile la care achiziţionează bunurile şi serviciile afectate de

impozitele indirecte.

După modul diferit de instituire şi practicare a impozitelor indirecte acestea se

împart în: taxe de consumaţie, monopoluri fiscale şi taxe vamale. Taxele de

consumaţie se aplică prin preţurile bunurilor şi serviciilor de consumaţie,

suportându-se odată cu achiziţionarea acestora. Monopolurile fiscale prezintă în

plus existenţa unui monopol de stat asupra bunurilor sau serviciilor prin preţurile

cărora se realizează. Taxele vamale sunt în relaţie directă cu comerţul extern,

fiind legate de operaţiunile de import-export şi se realizează cu participarea

organelor vamale.

Veniturile din capital provin din valorificarea unor bunuri ale statului: venituri

din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice, venituri din valorificarea

stocurilor de la rezervele materiale naţionale.

În ceea ce priveşte ”Incasările din rambursarea împrumuturilor acordate” ,

distingem următoarele venituri: încasări din rambursarea împrumuturilor acordate

pentru realizarea unor obiective aprobate prin convenţii bilaterale şi inter-

guvernamentale; încasări din rambursarea împrumuturilor acordate persoanelor

care beneficiază de statutul de refugiat; încasări din rambursarea împrumuturilor

pentru finanţarea lucrărilor agricole.

Veniturile bugetelor locale se formează din impozite, taxe şi alte venituri din

activităţile autofinanţe. Constatarea, aşezarea şi urmărirea încasării veniturilor

bugetelor locale se realizează prin organele proprii ale administraţiei publice

locale. Veniturile bugetare locale se compun din: impozite, taxe şi alte venituri;

sume defalcate din impozitul pe venit pentru echilibrarea bugetelor locale;

transferul din bugetul de stat către bugetele locale, reprezentând cheltuieli de

capital şi subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi tarif de energie

termică şi transportul în comun care se stabilesc anual prin legea bugetară.

18

În cazurile în care bugetele proprii ale consiliilor locale şi veniturile proprii

aprobate depaşesc cheltuielile aprobate, inclusiv rezerva bugetară de 5 % ,

diferenţele se constituie ca excedente fiecărui buget local. La stabilirea veniturilor

proprii se vor avea în vedere estimările ce se vor efectua atât pe baza evoluţiei

acestora în ultimii ani, cât şi a măsurilor ce urmează a se lua pentru identificarea

şi mobilizarea completă a tuturor surselor de venituri.

Fondul de rulment se păstrează într-un cont distinct, deschis la nivelul fiecărui

consiliu local, la trezoreria statului.

Activităţile de autofinanţare ce se desfăşoară în cadrul instituţiilor publice

sunt: în domeniul culturii: case de cultură; centre judeţene ale creaţiei populare,

muzee, cămine culturale, şcoli de arte şi meserii; în domeniul agriculturii,

silviculturii, apelor şi mediului înconjurător, păşunii comunale; în alte domenii de

activitate: pieţe, tărguri şi oboare, venituri şi cheltuieli din lucrări executate pentru

terţi de către direcţiile de drumuri şi poduri. +

Veniturile încasate în cadrul acestor activităţi se păstrează în conturi distincte

ale instituţiilor publice în cadrul trezoreriilor, respectiv contul „Disponibil din

mijloace extrabugetare ale instituţiilor de subordonare locală”. Trezoreriile vor

putea aviza efectuarea operaţiunilor de plăţi din contul de disponibilităţi pentru

activităţi de autofinanţare, numai pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli ale

instituţiilor publice, aprobate de organele în drept la începutul fiecărui an.

Structura bugetelor publice ale României în perioada 2002-2004 este prezentată mai jos:

Structura si evoluţia veniturilor pe bugetele publice ale României în perioada 2002-2004

Venituri pe bugete publice

2002 2003 2004Sume absolute %

Sume absolute %

Sume absolute %

Bugetul de stat 179205,5 40,51% 252447,3 43,64% 286024,74 44,15% Bugetul asigurărilor sociale de stat 97124,5 21,96% 125477,6 21,69% 137538,06 21,23% Bugetele locale 93022,3 21,03% 128143 22,15% 149911,95 23,14% Fondurile speciale 72999 16,50% 72367,5 12,51% 74372,91 11,48%Total venituri bugetare 442351,3 100,00% 578435,4 100,00% 647847,65 100,00%

19

0

100000

200000

300000

400000

500000

600000

700000

2002 2003 2004

Bugetul de stat


Bugetele locale

Fondurile speciale

Total venituri bugetare

Structura şi evoluţia veniturilor pe bugete publice din România în

perioada 2002-2004

Ponderea bugetelor publice in bugetul national in 2002

40,51%

21,96%

21,03%

16,50%

Bugetul de stat


Bugetele locale

Fondurile speciale

20


43,64%

21,69%

22,15%

12,51% Bugetul de stat


Bugetele locale

Fondurile speciale


44,15%

21,23%

23,14%

11,48%

Bugetul de stat


Bugetele locale

Fondurile speciale

Ponderea bugetelor publice în bugetul naţional din România în

perioada 2002-2004

5 Instrumentele şi procedurile de politică fiscala

Gestionarea deficitului bugetar - cheltuieli care depăşesc veniturile în

sectorul de stat - reprezintă unul din cele mai importante aspecte ale politicii

fiscale. Deficitul bugetar ca atare nu conduce automat la probleme

macroeconomice. O utilizare eficientă a veniturilor bugetare poate genera

venituri în viitor care să acopere costul datoriilor contractate.

Tările cu un coeficient ridicat al economiilor realizate pe plan intern şi pieţe

de capital dezvoltate pot absorbi deficitele bugetare mai uşor. Un deficit bugetar

relativ mare poate să nu dea naştere la probleme într-o economie în care rata

economiilor este ridicată. In schimb, un deficit bugetar chiar mic poate fi

destabilizator într-o economie în care rata economiilor este scăzută. O politică

fiscală sănătoasă menţine deficitul bugetar la nivelul corespunzător obiectivului

de stabilitate macroeconomică.

21

O modalitate pentru a vedea cât de sănătoasă este o politică fiscală este de a

stabili în ce măsură finanţarea deficitului bugetar ţine seama şi de celelalte

obiective macroeconomice asumate de guvern. Punctul de plecare al unei astfel

de evaluări poate fi constituit de identitatea conform căreia suma tuturor

investiţiilor din economie trebuie să fie egală cu economiile disponibile atât din

partea cetăţenilor rezidenţi, cât şi din a străinilor. Conform aceste identităţi,

deficitul bugetar trebuie să fie echilibrat de un sector intern neguvernamental

care economiseşte mai mult decât investeşte şi/sau de un deficit de cont curent

extern.

Tabelul 1.2. Balanţa economii-investiţii

(% din produsul intern brut)

1996 1997 1998

Total economie

Economii 18,8 14,6 14,4

Investiţii 25,8 20,6 21,4

Deficit de cont curent -7,0 -6,0 -7,0

Sector neguvernamental

Economii 17,4 13,3 14,4


Deficit de finanţare

neguvernament.

-3,2 -2,5 -3,4

Sector guvernamental

Economii 1,4 1,3 0,0


22

Deficit bugetar -3,8 -3,5 -3,6

Tabelul 1.2. Balanţa economii-investiţii

(% din produsul intern brut)

Sursa: Estimări pe baza datelor comunicate de Banca Naţională a României,

Comisia Naţională de Statistică şi Ministerul de Finanţe.

In cazul României, atât sectorul neguvernamental (în care intră

întreprinderile nefinanciare, populaţia, instituţiile financiare şi administraţia

privată), cât şi cel guvernamental au înregistrat deficite de finanţare pe întreaga

perioadă cuprinsă între 1996 şi 1998. Drept urmare, contul curent extern a

acoperit deficitele de finanţare ale ambelor sectoare - guvernamental şi

neguvernamental. Deficitul de cont curent a atins cel mai înalt nivel - 7% din PIB

- în 1996 (corespunzător unui deficit de finanţare neguvernamental de 3,2% din

PIB şi unui deficit bugetar de 3,6% din PIB). In 1997, deficitele de finanţare ale

sectoarelor neguvernamental şi guvernamental au fost mai mici - 2,5% şi,

respectiv, 3,5% din PIB - astfel încât deficitul de cont curent extern s-a menţinut

la aproximativ 6% din PIB.

Cea mai mare parte a deficitului de finanţare neguvernamentală s-a

datorat întreprinderilor de stat. Cu toate acestea, contribuţia lor la deficitul de

finanţare al economiei oficiale (prin aceasta înţelegându-se întreprinderile care

îşi raportau bilanţurile Ministerului de Finanţe ) a scăzut de la 79% în 1997 la

55% în 1998. Ajustarea întreprinderilor de stat nu a reuşit să compenseze

creşterea deficitului de finanţare a întreprinderilor private.

1997 1998

Economii neguvernamentale 13,3 14,4

Economie oficială*) 6,5 1,4

Proprietate de stat 0,9 -0,1

Proprietate mixtă, de stat şi

privată

0,6 -1,1

Proprietate privată 5,0 2,6

Economie neoficială**) 6,8 13,0

Investiţii neguvernamentale 15,8 17,8

23

Economie oficială*) 15,1 12,2

Proprietate de stat 7,8 5,9


privată

1,2 1,0

Proprietate privată 6,1 5,3


Balanţă de finanţare

neguvernamentală

-2,5 -3,4

Economie oficială -8,6 -10,9

Proprietate de stat -6,9 -6,0


privată

-0,6 -2,1

Proprietate privată -1,1 -2,7


Tabelul 1.3. Balanţa economii - investiţii neguvernamentale (% din PIB)

Economiile din sectorul neguvernamental au continuat să se menţină la

niveluri relativ scăzute pe fondul unei deplasări structurale către economia

neoficială şi al unei distanţări de economia oficială. In 1997 şi 1998, economia

neoficială (cuprinzând populaţia şi economia subterană) şi-a consolidat poziţia de

realizator net de economii. Contribuţia economiei neoficiale la economiile

sectorului neguvernamental a crescut de la 51% în 1997 la peste 90% în 1998.

Creşterea economiilor în economia neoficială nu a compensat scăderea din

economia oficială şi sectorul guvernamental. România pare prinsă într-un cerc

vicios al economiilor. Scăderea competitivităţii întreprinderilor duce la scăderea

economiilor în economia oficială şi dobânzi reale ridicate. La rândul lor, scăderea

economiilor şi menţinerea dobânzilor reale la un nivel relativ ridicat descurajează

investiţiile în economia oficială şi amână mărirea competitivităţii întreprinderilor.

Cercul vicios al economiilor tinde să fie legat de o recesiune economică

prelungită.

24

In condiţiile reducerii nivelului total al economiilor, dimensiunile deficitului

bugetar corespunzător obiectivului stabilităţii macroeconomice scad. Dacă

deficitul de finanţare neguvernamentală se menţine la nivelul mediu al perioadei

1996-1998 - de circa 3% din PIB - deficitul bugetar necesar menţinerii deficitului

de cont curent extern la sub 5% din PIB este de aproximativ 2% din PIB. Atâta

timp cât deficitul de finanţare neguvernamentală creşte, deficitul bugetar trebuie

să scadă pentru ca poziţia externă să fie durabilă.

De regulă, necesitatea stabilizării fiscale este justificată de constatarea că

nu există nici o dovadă solidă care să susţină ipoteza echivalenţei Ricardiene

conform căreia creşterea economiilor guvernamentale se compensează cu cea a

economiilor din sectorul neguvernamental, ele fiind într-un raport de unu la unu.

Relevanţa motivelor eşecului echivalenţei ricardiene (constrângeri de realizare a

unor împrumuturi, nesiguranţa veniturilor viitoare şi un comportament lipsit de

perspectivă al persoanelor private ce realizează economii ) tinde să fie destul de

pronunţată în economiile supuse unor transformări sistemice. O creştere a

masivă a economiilor guvernamentale ca urmare a unei stabilizări fiscale

determină reducerea economiilor sectorului neguvernamental doar cu o fracţiune

din această creştere.

Creşterea economiilor în sectorul guvernamental poate reduce rata

dobânzilor reale. Nu există dovezi solide conform cărora ratele reale mai scăzute

ale dobânzii reduc în mod semnificativ fluxul economiilor sectorului

neguvernamental. Acest din urmă sector nu reacţionează decât în mică măsură

la modificarea ratei dobânzilor reale. Prin urmare, stabilizarea fiscală nu reduce

economiile din sectorul neguvernamental prin intermediul ratei dobânzii rale.

Creşterea economilor guvernamentale pare să mărească nivelul general al

economiilor şi resursele de investiţie.

Impactul asupra deficitului de cont curent extern constituie un argument şi

mai convingător în favoarea stabilizării fiscale. Deoarece stabilizarea fiscală duce

la creşterea nivelului general al investiţiilor, un deficit bugetar mai mic reduce

deficitul de cont curent extern în condiţiile în care investiţiile interne rămân

aceleaşi.

25

Stabilizarea fiscală se poate obţine prin majorarea impozitelor şi/sau

reducerea cheltuielilor. In cazul in care povara fiscală este relativ scăzută, se

pot majora impozitele. In cazul în care cheltuielile bugetare implică irosirea de

resurse, transferurile bugetare susţin sisteme de asigurări sociale neviabile din

punct de vedere financiar şi sisteme de asistenţă socială ineficace, iar capitalul

alocat finanţează proiecte cu o rentabilitate economică scăzută, se pot reduce

cheltuielile. Dar mărirea poverii fiscale pentru întreprinderile româneşti poate

ridica probleme, având în vedere nivelul redus al economiilor şi deficitele de

finanţare semnificative ale acestora. Mărirea poverii fiscale a întreprinderilor nu

ar face decât să exacerbeze cercul vicios al politicii fiscale româneşti.

Eşecul guvernului de a menţine sumele alocate de la buget la nivelul cerut

de stabilitatea macroeconomică reprezintă punctul de plecare al cercului vicios al

politicii fiscale româneşti. Pentru ca deficitul bugetar să poată fi controlat,

guvernele României au recurs la majorări fiscale intempestive şi confiscări

arbitrare ale fondurilor alocate în cursul execuţiei bugetare. Datorită majorării

impozitelor, ajustările realizate la nivelul întreprinderilor nu s-au reflectat pozitiv

în situaţia lor financiară. Sechestrarea arbitrară a fondurilor alocate a afectat

negativ eficienţa cheltuielilor bugetare. Contracţia provocată economiei oficiale a

atras după sine restrângerea bazei de impozitare, fapt care a dus de obicei la

alte majorări neaşteptate de impozite.

Pentru a se putea evalua povara fiscală a întreprinderilor, trebuie să se

recurgă la un indicator al activităţii economice pentru normalizarea fluxului

obligaţiilor fiscale. O posibilitate ar fi ca, pentru normalizare, să se utilizeze

valoarea adăugată. Raportul obligaţii fiscale - valoare adăugată pare să

constituie o unitate de măsură a poverii fiscale foarte concludentă. Valoarea

adăugată reprezintă sursa de venit atât pentru factorii de producţie, cât şi pentru

guvern. O creştere a fluxului obligaţiilor fiscale faţă de guvern reduce venitul

factorilor de producţie.

1996 1997 1998

Raport valoare adăugată - 29 30 29

26

cifră de afaceri

Valoare adăugată 100 100 100

Salarii după impozitare 24 21 18

Amortizare 8 7 7

Costuri financiare 19 21 19

Alte costuri 0 5 7

Obligaţii fiscale anuale 44 44 56

Profituri reţinute şi

repartizate

16 13 10

Pierderi -11 -11 -17

Tabelul 1.4. Taxa pe valoarea adăugată: economia oficială (%)

Sursa: Estimări pe baza datelor comunicate de Ministerul de Finanţe.

Povara fiscală evaluată pe baza raportului dintre obligaţiile fiscale anuale

şi valoarea adăugată anuală a fost semnificativ mai mare în 1998 decât în 1996.

La nivelul economiei oficiale, obligaţiile fiscale anuale au reprezentat 56%

din valoarea adăugată în 1998, faţă de 44% în 1996. Povara fiscală a fost mai

mare pentru întreprinderile de stat decât pentru cele private. Dar fiscalitatea a

crescut pentru întreprinderile private de la 39% în 1996 la 42% în 1997, pentru

ca în 1998 să ajungă la 52%.

1996 1997 1998

Valoare adăugată: cifră de

afaceri

35 36 40

Valoare adăugată 100 100 100

Salarii după impozitare 38 31 27

Amortizare 12 10 7

Costuri financiare 20 16 9

Alte costuri -6 6 3

27

Obligaţii fiscale anuale 52 48 65

Profituri reţinute şi

repartizate

3 3 3

Pierderi -19 -14 -14

Tabelul 1.5. Taxa pe valoarea adăugată: proprietatea de stat (%)

Sursa: Estimări pe baza datelor comunicate de Ministerul de Finanţe

Povara fiscală a întreprinderilor a crescut pe fondul unui raport aproape

constant între valoarea adăugată şi cifra de afaceri, şi al scăderii costului unitar

net al forţei de muncă. Pe toată perioada cuprinsă între 1996 şi 1998, raportul

dintre valoarea adăugată şi cifra de afaceri în economia oficială s-a menţinut la

circa 29%. In sectorul de stat, valoarea adăugată reprezenta 40% din cifra de

afaceri în 1998, faţă de 35% în 1996. In sectorul privat, raportul valoare

adăugată-cifră de afaceri a fost de 23% în 1998, doar cu puţin mai mic decât

fusese în 1996.

Raportul dintre valoarea adăugată şi cifra de afaceri a fost mai mare în

sectorul de stat decât în cel privat al economiei oficiale, ceea ce poate părea

paradoxal la prima vedere. Acest aparent paradox se explică prin dezvoltarea

sectorului privat cu precădere în sectorul comerţului. Evaluarea preţurilor de

producţie ale produselor comercializate contribuie semnificativ la costurile

contabile şi cifra de afaceri în sectorul privat. Dar valoarea adăugată în comerţ

cuprinde veniturile factorilor de producţie plătite doar din adaosurile comerciale,

astfel încât raportul dintre valoarea adăugată şi cifra de afaceri este destul de

mic comparativ cu alte activităţi.

Scăderea costurilor unitare ale forţei de muncă a fost generală: ea s-a

manifestat în toate sectoarele. La nivelul economiei oficiale, salariile din care s-a

scăzut impozitul au contribuit cu 18% la valoarea nou creată în 1998, faţă de

24% în 1996. Contribuţia salariilor după impozitare la valoarea nou creată în

sectorul de stat a scăzut accentuat de la 38% în 1996 la 27% în 1998. In sectorul

privat, ponderea salariilor din care s-a scăzut impozitul în valoarea nou creată a

scăzut de la 13% în 1996 la 10% în 1998.

28

In condiţiile unui raport aproape constant între valoarea adăugată şi cifra de

afaceri şi al scăderii costurilor unitare ale forţei de muncă după impozitare,

tendinţa de scădere a rentabilităţii întreprinderilor la nivelul economiei oficiale a

fost în bună parte rezultatul creşterii poverii fiscale. Intreprinderile de stat au

reuşit să absoarbă fiscalitatea sporită fără a-şi periclita rentabilitatea, de altfel

destul de slabă, datorită raportului mai bun dintre valoarea adăugată şi cifra de

afaceri. Intreprinderile private au fost însă copleşite de creşterea poverii fiscale

datorită scăderii dramatice a rentabilităţii lor în cursul anului 1998 comparativ cu

1996.

Atât raportul dintre valoarea adăugată şi cifra de afaceri, cât şi costurile

unitare ale forţei de muncă după impozitare oferă indicii clare cu privire la

ajustarea întreprinderilor. Dar aceste ajustări nu s-au putut materializa într-o

creştere a profiturilor datorită majorării poverii fiscale. In felul acesta, impozitarea

pare să constituie principala explicaţie a nivelului scăzut al economiilor din

economia oficială.

Majorările de impozite în cadrul cercului vicios al politicii fiscale par să se fi

succedat într-un ritm mai rapid decât cel de ajustare al întreprinderilor. Dacă

restructurarea întreprinderilor ar fi fost mai rapidă şi mai profundă, , sporirea

poverii fiscale ar fi putut fi mai bine absorbită, afectând în mai mică măsură

rentabilitatea. In orice caz, o fiscalitate excesivă care nu a ţinut pasul cu

restructurarea întreprinderilor nu putea decât să conducă la slăbirea capacităţii

acestora de a economisi şi deci, de a investi. Cercul vicios al politicii fiscale a

contribuit astfel la iniţierea şi apoi consolidarea cercului vicios al scăderii nivelului

economiilor şi declinului economic.

In afara creşterii poverii fiscale, pachetele succesive de măsuri asupra

veniturilor având drept scop limitarea deficitului bugetar au devenit chiar ele

principala sursă de instabilitate legislativă şi nesiguranţă în afaceri. Alături de

încercările eşuate de stabilizare a inflaţiei şi de ritmul ezitant al reformelor, cercul

vicios al politicii fiscale a avut şi el un rol în dezvoltarea economiei neoficiale.

29

Ideea că agravarea problemelor fiscale în 1997 şi 1998 s-a datorat nereuşitei

de a mări încasările din impozite este precumpănitoare în România. De la

începutul procesului de transformare, ritmul de colectare a impozitelor a rămas

relativ scăzut, ceea ce a contribuit la acumularea unui volum semnificativ de

restanţe la buget. Dar din punct de vedere al capacităţii şi voinţei de a plăti,

procentul de încasare a impozitelor trebuie apreciat exclusiv pe baza fluxurilor,

fără a ţine seama de volumul restanţelor acumulate.

Calculat ca raport între plăţile fiscale anuale şi obligaţiile fiscale anuale,

procentul de încasare a impozitelor din sectorul privat al economiei oficiale a fost

în mod constant cel mai ridicat. Merită subliniat faptul că, spre deosebire de

tabloul consolidat al impozitelor, încasarea impozitelor directe a fost, în linii mari,

mai bună decât a celor indirecte.

Acest paradox s-ar putea datora sporirii tranzacţiilor în natură la limita dintre

sectorul oficial şi cel neoficial din economie. Tolerarea oficială şi chiar

încurajarea diferitelor sisteme de plăţi pentru compensarea arieratelor pe filiera

furnizori-clienţi a contribuit la înflorirea tranzacţiilor în natură. Cupoanele

compensatorii au jucat rolul de monedă privată în tranzacţiile dintre furnizori şi

clienţi. Pe măsură ce această lichiditate privată a luat locul lichidităţii monetare

oficiale în fluxul de lichidităţi al marilor contribuabili, capacitatea acestora de a-şi

achita obligaţiile fiscale s-a erodat.

In 1998 au existat trei mari emitenţi de cupoane compensatorii: regia de

electricitate, regia de gaze naturale şi societatea naţională de petrol. Cupoanele

compensatorii ale regiei de electricitate au fost emise pentru o valoare nominală

a datoriei de circa 520 milioane dolari SUA. Tranzacţiile prin intermediul

cupoanelor compensatorii emise de societatea de petrol au reuşit să acopere

aproximativ 35-40% din producţia sa de benzină. Nu există informaţii credibile cu

privire la cupoanele compensatorii emise de regia gazelor naturale. Intermediarii

cupoanelor au realizat profituri uriaşe, afirmându-se că au beneficiat de sprijin

politic. Nu este deloc surprinzător, deci, că atât grupurile de presiune industriale,

cât şi cercurile politice au opus o puternică rezistenţă încercărilor de desfiinţare a

acestui sistem.

30

Relativa constanţă a ratelor de încasare demonstrează că încercările de a

lega cauza fundamentală a problemelor fiscale din ce în ce mai mari de o

scădere a încasărilor sunt în bună parte greşite, nerecunoscându-se rolul central

al majorării excesive a impozitelor unor întreprinderi necorelate cu capacitatea

acestora de a se adapta noii situaţii. In condiţiile cercului vicios al politicii fiscale,

capacitatea întreprinderilor din economia oficială de a-şi achita obligaţiile fiscale

s-a erodat treptat. Fapt demonstrat de numărul crescând de întreprinderi care au

încetat să-şi mai achite obligaţiile fiscale, preferând să intre în economia

subterană. Relativa dezvoltare în consecinţă a economiei neoficiale a subminat

eforturile de îmbunătăţire semnificativă a încasării impozitelor.

Cercul vicios al economiei neoficiale pare să fi fost determinat de cercul

vicios al politicii fiscale. Atâta timp cât majorarea impozitelor rămâne principala

soluţie pentru menţinerea deficitului bugetar sub control, economia neoficială va

continua să se dezvolte, încasările fiscale vor fi în continuare mici, iar problemele

fiscale se vor agrava tot mai mult.

Conform unor estimări destul de aproximative, economia neoficială s-a

dezvoltat considerabil în 1997 şi 1998. In doar doi ani, contribuţia economiei

neoficiale la crearea de valoare a crescut cu 12 puncte procentuale. In 1998,

economia oficială contribuia cu 57% la valoarea nou creată totală, dar cu 83% la

totalul încasărilor din impozite. In schimb, contribuţia economiei neoficiale în

totalul valorii nou create se ridica la 43%, dar reprezenta doar 17% din totalul

încasărilor fiscale (în mare parte acest procent s-a realizat pe seama impozitelor

plătite de populaţie).

Interacţiunea dintre cercul vicios al politicii fiscale şi cercul vicios al

economiei neoficiale se reflectă în raportul dintre sumele plătite sub formă de

impozite şi valoarea nou creată care cumulează efectele poverii reprezentate de

VAT şi fluxurile de colectare a impozitelor. Raportul dintre valoarea adăugată şi

sumele plătite sub formă de impozit a crescut în economia oficială de la 33% în

1996 la 42% în 1998. In economia neoficială, el a scăzut de la 14% în 1996 la

11% în 1998.

1996 1997 1998

31

Total economie 26 26 28

Economie oficială 33 33 42

Proprietate de stat 35 31 44

Proprietate mixtă, de stat &

privată

29 30 36

Proprietate privată 33 37 45

Economie neoficială 14 15 11

Tabelul 1.6.Economia oficială comparativ cu cea neoficială: raportul dintre

sumele plătite sub formă de impozit şi valoarea adăugată

La nivelul întregii economii, raportul dintre plăţile efectuate sub formă de impozite şi valoarea adăugată a crescut uşor, de la 26% în 1996 la 28% în 1998.

Creşterea semnificativă a acestui raport în economia oficială a avut doar un impact marginal asupra întregii economii datorită extinderii relative a economiei

neoficiale.

I.3. Institutii cu atributii in mobilizarea si repartizarea resurselor bugetare

3.1. Necesitate înfiinţării Trezoreriei Statului

Măsurile întreprinse, după anul 1989, pentru trecerea la economia de

piaţă, au determinat, în primul rând, modificări esenţiale în domeniul finanţelor

publice, fără de care nu se putea asigura trecerea la noua economie.

La începutul anului 1990, primele măsuri cu caracter financiar au fost cu

privire la modificarea relaţiilor dintre unităţile economice şi stat, respectiv

vărsămintele din profit. Este pentru prima dată când, în România, se stabileşte

obligaţia de a vira către stat o parte din profitul realizat, înlocuindu-se sistemul de

regularizare totalitar cu bugetul de stat.

32

În continuare au fost perfecţionate pârghiile financiare de mobilizare la

buget a unei părţi din produsul intern brut, astfel încât să se realizeze o

centralizare a repartizării resurselor. Sunt de menţionat actele normative care

reglementează impozitul pe profit, impozitul pe salarii, precum şi renunţarea la

impozitul pe circulaţia mărfurilor şi înlocuirea acestuia cu taxa pe valoare

adăugată.

Au fost stabilite noi raporturi între autoritatea centrală şi locală pe linia

sprijinului financiar ce urmează a fi acordat bugetelor locale. Astfel, bugetele

locale au fost echilibrate, cu sume defalcate din impozitul pevenit, din TVA şi s-

au introdus subvenţii cu destinaţie specială şi anume pentru investiţii privind

soluţionarea problemelor de interes public (apa, termoficare, transport în comun,

etc.), precum şi pentru protecţia socială.

În noul cadru politic, economic, juridic edificat, după anul 1989, un rol

deosebit de important a revenit mecanismului financiar. Acesta trebuie să

asigure stabilirea economică, echilibrele materiale, financiare şi valutare ale ţării,

echilibrul general economic. O componentă importantă a mecanismului financiar

o reprezintă finanţele publice.

După anul 1989 a fost adoptată de urgenţă Legea nr.10/1991 a finanţelor

publice publicată în Monitorul Oficial nr.23/1991, lege care a constituit o

adevărată cartă financiară a României (modificată în anii 1996 şi 2002). Cea mai

mare parte este consacrată principiilor de elaborare, aprobare şi execuţie a

bugetului public naţional. Legea instituie noţiunea de buget de stat în loc de

buget unic naţional. Pentru prima dată, legea conferă o adevărată autonomie

bugetelor ce compun bugetul general.

În acelaşi context, au fost perfecţionate relaţiile cu bugetul de stat în ceea

ce priveşte asigurarea echilibrării bugetelor locale.

Avându-se în vedere perioada de tranziţie şi faptul că unele sectoare din

sfera administraţiei centrale de stat nu dispun de surse bugetare suficiente, prin

legea finanţelor publice s-a statuat înfiinţarea unor fonduri cu destinaţie specială,

care, începând din anul 2000, s-a trecut la desfiinţarea lor prin includere în

33

bugetul de stat, în scopul asigurării unui control mai riguros asupra modului în

care se cheltuiesc banii publici.

În domeniul execuţiei financiare au fost aplicate măsuri cu caracter de

reformă prin care să se asigure condiţii optime pentru administrarea resurselor

financiare ale statului.

Până în anul 1989 execuţia de casă a bugetului de stat era efectuată de

către Banca Naţională a României, Ministerul Finanţelor îi revenea numai rolul de

conducere a execuţiei bugetare şi de încheiere a contului general anul de

execuţie bugetară.

Datorită schimbărilor intervenite în organizarea şi funcţionarea sistemului

bancar în România statul şi-a revizuit, în funcţie de interesele pe care le

urmăreşte, modul de organizare şi funcţionare a execuţiei bugetare.

Astfel, s-a trecut de la execuţia de casă prin Banca Naţională la execuţia

de casă prin sistemul trezoreriei statului integrat în activitatea Ministerului

Finanţelor.

Prin acest sistem au fost create condiţiile necesare ca organele abilitate

ale statului să supravegheze în mai bune condiţii constituirea resurselor

financiare publice şi utilizarea acestora în scopul pentru care au fost alocate.

3.2.Premisele înfiinţării Trezoreriei Statului

Premisele care au creat cadrul favorabil înfiinţării trezoreriei, în România, au fost:

1. reorganizarea băncilor şi consecinţele acesteia asupra finanţelor

publice;

2. schimbarea concepţiilor privind administrarea şi utilizarea resurselor

financiare publice;

3. cerinţele şi posibilităţile reale de asigurare a echilibrului finanţelor

publice, prin intervenţii pornite în fazele de urmărire a execuţiei

bugetare;

34

4. autonomia bugetului asigurărilor sociale de stat, în contextul

prevederilor Legii finanţelor publice;

5. întărirea autonomiei finanţelor locale, la nivelul bugetelor acestora din

subdiviziunile administraţiilor publice locale;

6. înfiinţarea şi funcţionarea fondurilor speciale, prin autonomizarea

bugetelor acestora;

7. creşterea şi diversificarea sistemului veniturilor propii.

Până în anul 1990, execuţia de casă a bugetului de stat se efectua prin

Banca Naţională a României, care avea stabilite, prin lege, următoarele atribuţii:

încasarea veniturilor bugetare şi evidenţierea acestora pe capitole,

subcapitole, plătitori, efectuarea plăţilor de casă, pe capitole de

cheltuieli, pe ministere şi instituţii subordonate;

exercitarea controlului asupra eliberării fondurilor de la bugetul de stat

în numerar şi în cont către instituţiile publice pentru acoperirea

cheltuielilor aprobate, în limita creditelor bugetare deschise pe

destinaţii de Ministerul Finanţelor Publice;

păstrarea conturilor de disponibilităţi ale bugetelor locale, ale

instituţiilor publice, ale agenţilor economici ce au conturi deschise la

trezorerie;

transmiterea informaţiilor către Ministerul Finanţelor Publice privind

execuţia bugetară.

În reorganizarea sistemului bancar, momentele importante sunt:

crearea cadrului juridic pentru separarea activităţii Băncii Naţionale ca

bancă centrală cu un înalt grad de independenţă; Astfel, începând din

anul 1991, Banca Naţională a României a devenit instituţia unică de

emisiune monetară a statului, de stabilire a politicii monetare, de credit

şi valutară, de gestionare a rezervelor valutare oficiale şi de

supraveghere a activităţii celorlalte bănci.

Înfiinţarea Băncii Comerciale Române, prin Legea nr.31/16 nov.1990

privind societăţile comerciale, care a preluat de la Banca Naţională

conturile de disponibilităţi şi de credite pe termen scurt ale agenţilor

35

economici, conturile de venituri şi de cheltuieli ale bugetelor locale,

precum şi conturile instituţiilor publice;

înfiinţarea Trezoreriei Statului, în anul 1992, care, prin sistemul

trezoreriilor locale, a preluat atribuţiile execuţiei de casă a bugetului

public de la Banca Comercială, la care s-au adăugat noi atribuţii

rezultate din reorganizarea finanţelor publice.

Argumentele favorabile înfiinţării Trezoreriei finanţelor publice sunt:

desfăşurarea execuţiei bugetare prin mai multe bănci crează dificultăţi

în ceea ce preveşte controlul asupra operaţiilor, complică fluxurile

monetare şi prelungeşte termenele de raportare a datelor de execuţie,

influenţând negativ urmărirea execuţiei şi a echilibrului bugetar;

în contextul prezentat, de ample modificări şi de credinţa rezolvării

problemelor noi apărute, s-a elaborat cadrul legislativ pentru

exercitarea de către Ministerul Finanţelor Publice a atribuţiilor ce-i revin

în domeniul finanţelor publice prin crearea unui sistem propriu pentru

urmărirea execuţiei bugetare, cu ajutorul căruia să coordoneze

problemele politcii financiare de care răspunde;

în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr.78/1992,

Ministerul Finanţelor Publice a fost autorizat să înfiinţeze trezorerii în

cadrul organelor financiare subordonate, şi anume: direcţii generale

ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti, administraţii

financiare;

prin Legea nr.82/1991 s-a prevăzut organizarea contabilităţii trezoreriei

finanţelor publice în cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi a unităţilor

sale subordonate;

potrivit prevederilor din Legea bancară, trezoreriile, la nivel de judeţ, au

conturi deschise la sucursalele judeţene ale Băncii Naţionale a

României (conturi curente), prin care se încasează veniturile bugetare,

se efectuează cheltuielile dispuse de către titularii conturilor deschise

la trezorerii.

36

În ţara noastră, începând cu anul 1992, pe baza Hotărârii Guvernului

nr.78/1992, privind organizarea şi funcţionarea Trezoreriei finanţelor publice şi a

Legii Contabilităţii, nr.82/1991 a fost organizată execuţia operaţiunilor privind

finanţele publice prin Trezoreria Statului. Aceasta a reprezentat una din

coodronatele reformei sistemului financiar în România. Prin trezoreria propri,

statul îşi mobilizează, direct sau indirect, disponibilităţile de fonduri, asigurând,

totodată, exercitarea în bune condiţii a atribuţiilor Ministerului Finanţelor Publice

şi ale unităţilor sale teritoriale. De asemenea, prin intermediul trezoreriei

finanţelor publice se asigură utilizarea eficientă a resurselor statului de către

instituţiile publice, respectarea destinaţiei fondurilor aprobate prin legea

bugetară, precum şi întărirea răspunderii ordonatorilor de credite în gestionarea

banilor publici.

3.3 Importanţa organizării Trezoreriei Statului

Importanţa organizării sistemului Trezoreriei finanţelor publice în România

rezultă din următoarele:

1. este considerat cel mai potrivit sistem de organizare a execuţiei

finanţelor publice, protejându-le de toate riscurile;

2. permite soluţionarea unor importante probelem financiare, prin

mijlocirea operaţiilor specifice, şi anume;

gestionarea creditelor externe primite de către Guvern pentru

sprijinirea programelor de reformă;

mobilizarea resurselor financiare din economie pentru acoperirea

deficitului bugetar şi pentru serviciul datoriei publice;

finanţarea obligaţiilor statului asumate prin acorduri guvernamentale cu

decontare în conturile de clearing, barter şi cooperare economică, în

vederea echilibrării importurilor cu exporturile.

1. permite cunoaşterea permanentă a resurselor publice şi previziunea

nevoilor de împrumuturi pentru finanţarea deficitului bugetar.

37

Trezoreria publică cuprinde totalitatea resurselor de care dispune statul.

Ea nu se limitează, însă, numai la execuţia bugetului de stat. Astfel, prin

Trezorerie s-a realizat separarea finanţelor sectorului public de resursele private

din conturile distincte la bănci.

De asemenea, prin Trezorerie se realizează şi politica de plasamente

financiare din disponibilităţile temporare aflate în conturile trezoreriei, asigurând

astfel, pe de o parte, valorificarea disponibilităţilor temporare (surplusul de

încasări faţă de plăţi), iar pe de altă parte, sprijinirea prin mecanismele statului a

procesului de tranziţie.

Înfiinţarea Trezoreriei finanţelor publice în România a completat cadrul

instituţional prin care statul şi-a creat posibilitatea de a-şi stabili şi aplica politica

de venituri şi cheltuieli, organizându-şi activitatea financiară atât la nivel central,

cât şi în teritoriu. Astfel, a devenit posibilă creşterea răspunderii utilizării banilor

publici, cât şi asupra asigurării finanţării obiectivelor şi acţiunilor aprobate. Ca

urmare, prin Trezorerie este posibilă cunoaşterea şi rezolvarea implicaţiilor

specifice gestiunii financiare publice. În plus, Trezoreria facilitează folosirea de

către Ministerul Finanţelor Publice, cu ocazia întocmirii, aprobării şi execuţiei

bugetului public, a instrumentelor de analiză fundamentală şi de supraveghere a

realizării echilibrului financiar, monetar, valutar şi a datoriei publice.

3.4 Organizarea Trezoreriei Statului

Reglementările legale pe baza cărora s-a înfiinţat Trezoreria sunt: Legea

contabilităţii nr.82/84 decembrie 1991 şi Hotărârea Guvernului nr.78/15 februarie

1992. Conform prevederilor acestor acte normative, Ministerul finanţelor Publice

a fost autorizat să organizeze contabilitatea Trezoreriei privind execuţia de casă

a bugetului de stat, a bugetelor locale, a bugetului asigurărilor sociale de stat;

constituirea şi utilizarea veniturilor proprii ale instituţiilor publice, precum şi a

fondurilor cu destinaţie specială; gestiunea datoriei publice, precum şi alte

operaţii financiare efectuate în contul instituţiilor publice, agenţilor economici.

38

Ministerul Finanţelor Publice reprezintă organul de specialitate al

administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, cu personalitate

juridică, care aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniul finanţelor

publice.

Trezoreria Statului este organizată şi funcţionează ca direcţie generală în

cadrul Ministerului Finanţelor Publice (Unitatea de Management a Trezoreriei

Statului). Trezoreria Statului este sistemul unitar şi integrat prin care statul

asigură efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind fondurile publice,

inclusiv cele privind datoria publică, şi a altor operaţiuni ale statului, în condiţii de

siguranţă şi în conformitate cu dispoziţiile legale.

Trezoreria Statului este concepută ca un sistem unitar atât la nivel central,

cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, în scopul

realizării operaţiunilor financiare ale sectorului public, astfel:

la nivel central: Direcţia Generală a Trezoreriei Statului;

la nivel judeţean: Direcţii judeţene ale Trezoreriei Statului în cadrul

Direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene;

la nivel local: Trezorerii municipale organizate ca direcţii în cadrul

Administraţiilor Financiare orăşeneşti; Trezorerii comunale organizate

ca servicii în cadrul Administraţiilor Financiare comunale.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice reprezintă unitatea teritorială a

3.5Ministerului Finanţelor Publice

Ministerul finantelor publice, la nivelul fiecărui judeţ, ce realizează

strategia şi programul Guvernului în domeniul finanţelor publice şi aplicării politicii

fiscale a statului. La nivelul său, Direcţia judeţeană a Trezoreriei Statului are

următoarele sarcini:

Nivelul teritorial de organizare Unitatea teritorială

Trezoreriei Statului

central – MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE

Direcţia Generală a Trezoreriei Statului

39

judeţean – DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR

PUBLICE JUDEŢENE

Direcţia judeţeană a Trezoreriei Statului

municipal – ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR

PUBLICE MUNICIPALĂ

Direcţia municipală a Trezoreriei Statului

orăşenesc – ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR

PUBLICE ORĂŞENEASCĂ

Serviciul de Trezorerie

comunal – ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR

PUBLICE COMUNALĂ

Serviciul de Trezorerie

realizează mecanismele privind administrarea finanţelor publice în

profil teritorial;

asigură execuţia de casă a bugetului de stat, bugetelor locale,

bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Trezoreriei Statului,

bugetele fondurilor speciale şi veniturile proprii ale instituţiilor publice,

precum şi efectuarea de operaţiuni rezultate din lansarea titlurilor de

stat către persoane fizice.

Administraţiile Financiare teritoriale desfăşoară activităţi operative pentru

aplicarea politicii fiscale a statului la nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor.

DIRECŢIA JUDEŢEANĂ A TREZORERIEI STATULUI

Serviciul de îndrumare şi verificare a activităţii trozereriilor locale

Problematici:

derularea operaţiunilor prin trezorerie;

clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice;

conturile de venituri ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale

de stat, fondurilor speciale şi veniturilor proprii ale instituţiilor publice;

îndrumarea metodologică a trezoreriilor teritoriale în conformitate cu

legislaţia în vigoare.

40

Serviciul de administrare şi contabilitate a contului curent al trezorerieiProbelematici:

relaţii cu primăriile în domeniul bugetelor locale şi a execuţiei bugetelor

de venituri şi cheltuieli;

centralizarea raportărilor privind numărul de salariaţi şi fondul de salarii

la instituţiile publice.

Serviciul de urmărire a activităţii de vânzare şi gestiune a titlurilor de statProblematici:

coordonarea activităţii de vânzare şi răscumpărare a certificatelor de

trezorerie;

informarea în mass-media a emisiunilor de certificate lansate;

asigurarea aplicării dobânzilor acordate de către Ministerul Finanţelor

Publice.

Direcţia municipală a Trezoreriei Statului din cadrul Administraţiei

Financiare municipale are următoarele atribuţii:

conduce evidenţa veniturilor pe bugete componente şi fonduri, precum

şi evidenţa analitică pe plătitori;

analizează şi verifică documentele privind compensarea între unele

impozite şi taxe, aprobate şi transmise de organele fiscale, şi

înregistrează operaţiunile respective în evidenţa sintetică şi analitică;

conduce evidenţa analitică a cheltuielilor pe categoriile bugetelor de

stat, locale, asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale precum şi a

veniturilor proprii ale instituţiilor publice;

conduce evidenţa analitică a conturilor de cheltuieli şi disponibilităţi,

deschise pe ministere şi instituţii publice subordonate;

asigură păstrarea şi utilizarea a certificatelor de trezorerie, cu ajutorul

evidenţei specifice a docuemntelor cu regim special;

conduce contabilitatea certificatelor de trezorerie şi a celor

transformate în certificate de depozit, vândute populaţiei, a celor

răscumpărare pe emisiuni, termene, valori nominale, beneficiari şi

surse de acoperire;

41

asigură contabilitatea sintetică şi analitică privind execuţia de casă a

bugetului de stat, a bugetelor locale, a bugetului asigurărilor sociale de

stat, veniturilor proprii ale instituţiilor publice şi a fondurilor cu

destinaţie specială, prin înregistrarea în conturile sintetice şi analitice;

efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar;

asigură preluarea dosarelor juridice în vederea deschiderii conturilor

de încasări şi plăţi ale agenţilor economici.

În structura organizatorică a Direcţiei municipale a Trezoreriai Statului

sunt cuprinse următoarele servicii:

Serviciul de încasare şi evidenţă a veniturilor;

Serviciul de verificare şi decontare a cheltuielilor instituţiilor publice;

Serviciul de vânzare şi gestiune a titlurilor de stat şi certificatelor de

trezorerie;

Serviciul de administrare şi contabilitate a contului curent al trezoreriei;

Serviciul de caserie tezaur;

Serviciul de administrare a conturilor persoane fizice şi juridice (agenţi

economici, medici de familie, etc.)

La nivelul oraşelor, respetiv comunelor, Serviciile de trezorerie, din cadrul

Administraţiilor Financiare orăşeneşti şi comunale, asigură:

încasarea şi evidenţa veniturilor bugetare şi a veniturilor proprii ale

instituţiilor publice;

verificarea şi decontarea cheltuielilor instituţiilor publice;

vânzarea şi gestiunea titlurilor de stat şi certificatelor de trezorerie;

administrarea şi contabilitatea contului curent al trezoreriei;

administrarea conturilor persoanelor fizice şi juridice (agenţi economici,

medici de familie etc.)

administrarea operaţiunilor de încasări şi plăţi prin casieriile proprii

3.6 CONŢINUTUL, ROLUL ŞI CLASIFICAREA IMPOZITELOR ŞI TAXELOR

Definirea impozitelor şi taxelor.

42

În economia de piaţă, un rol deosebit de important şi cu implicaţii multiple,

îl au problemele fiscale şi bugetare. Astfel, impozitul reprezintă un instrument cu

caracter istoric şi cu influenţe asupra sferei economice şi sociale, fiind

întotdeauna un mijloc tradiţional de constituire şi totodată una din importantele

surse de finanţare a cheltuielilor publice.

Materia impozitului este, deci, tot atât de veche ca şi însăşi organizarea

societăţii. Chiar dacă la conducerea problemelor obsteşti s-au aflat biserica şi

nobilii feudali, statul totalitar sau statul de drept, nevoile acoperirii cheltuielilor

publice, întotdeauna au necesitat o formă de redistribuire a veniturilor individuale.

Noţiunea de impozit a apărut odată cu primele forme de organizare statală

şi a evoluat în strânsă legatură cu funcţiile şi sarcinile statului. Dintre formele

foarte vechi ale impozitului se poate aminti impozitul pe terenuri.

După unii autori, noţiunea de impozit provine dintr-un termen în limba

latină care înseamnă a stabili o obligaţie bănească faţă de stat în sarcina unei

persoane.

Paul Cauves susţinea că impozitul înseamnă “preluarea ce o cere puterea

suverană individuală, în virtutea principiului de solidaritate naţională, pentru a

participa la acoperirea cheltuielilor de interes general şi la sarcinile datoriilor

statului”, iar economistul Rugiero întăreşte definiţia de mai sus afirmând că

“statul are chiar dreptul de proprietate asupra unei cote din bunurile cetăţenilor,

până la cuantumul impozitului datorat”, ceea ce arată caracterul de obligativitate

pentru plata impozitului.1

{ntr-o altă definiţie, dată de specialişti români, se afirma că: “Impozitul este

plata bănească obligatorie, generală şi definitivă, efectuată de persoane fizice şi

juridice în favoarea bugetului statului, în cuantumul şi la termene precis stabilite

de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent

direct şi imediat”.

Impozitul e o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil,

datorată, conform legii bugetului de stat, de către persoanele fizice şi persoanele

juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă2.

1 Ioan Condor – Drept fiscal ]i financiar, Ed. Tribuna Economic`, 1996, pag. 144.2 Dan Drosu }aguna – Drept financiar ]i fiscal, Ed. Oscar Print 1997, pag. 102.

43

Caracteristicile care se desprind din această definiţie sunt:

impozitul este o contribuţie bănească în sensul că, persoanele fizice şi

juridice sunt datoare să participe după anumite criterii la formarea

fondurilor generale de dezvoltare a societăţii necesare finanţării unor

trebuinţe social-economice în folosul întregii colectivităţi.

impozitele sunt prelevări cu titlu nerambursabil în sensul că, odată făcute

în scopul formării fondurilor generale ale societăţii, ele sunt utilizate numai

la finanţarea unor acţiuni şi obiective necesare tuturor membrilor societăţii.

impozitele sunt datorate conform dispoziţiilor legale, în sensul că nici un

impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât în puterea unei legi.

impozitele sunt datorate de către persoanele fizice şi persoanele juridice,

reprezintă o modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor

generale ale societăţii.

impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute, în

sensul că subiectele impozabile datorează contribuţia numai în cazul când

realizează veniturile prevăzute de lege ca impozabile sau dobândesc, sau

posedă bunuri care, conform prevederilor legale sunt impozabile.

Pentru cetăţeanul contribuabil, impozitul este înainte de toate perceput ca

o restricţie a libertăţii sale, a posibilităţilor sale materiale, tocmai ca urmare a

elementului de autoritate. Puterea publică rezultă din monopolul de stabilire a

impozitului, de care dispun autorităţile competente, parlament, guvern pentru

autorităţile centrale şi de asemenea, organele executive locale pentru prelevările

colectivităţilor locale.

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele urmărite de către

stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi

respectate atât de organele fiscale cât şi de plătitori.

Drept urmare, în legea prin care se instituie un impozit se precizează

persoanele în sarcina cărora cade plata impozitului, materia supusă impunerii,

mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile ce se aplică

44

persoanelor fizice sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele

stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere sau încalcă alte dispoziţii ale

reglementărilor fiscale.

Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi

social, în sensul că generează anumite efecte în toate fazele acestuia (producţie,

repartiţie, schimb, consum), rol care diferă de la o ţară la alta, dar şi de la o etapă

de dezvoltare a economiei fiecărei ţări în parte la alta3.

{n plan financiar, impozitele constituie mijlocul principal de procurare a

resurselor financiare ale statului necesare acoperirii cheltuielilor publice. {n ţările

dezvoltate din punct de vedere economic, 80-90% din totalul fondurilor băneşti

de resurse financiare necesare autorităţilor publice sunt procurate prin

intermediul impozitelor şi al taxelor, în timp ce în ţările care se află în curs de

dezvoltare aportul acestora la totalul fondurilor publice este de 50-90%.

{n perioada postbelică s-a manifestat tendinţa de creştere absolută şi

relativă a acestora. Creşterea volumului impozitelor s-a realizat pe seama

sporirii numărului plătitorilor, extinderea bazei de impunere, precum şi prin

majorarea cotelor de impozitare.

Pe plan economic rolul impozitelor se caracterizează prin încercările

statului de a le folosi ca un mijloc de intervenţie în activitatea economică. {n

funcţie de intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca un instrument de

stimulare sau de frânare a unei anumite activităţi, de creştere sau reducere a

producţiei sau a consumului unui anumit produs, de lărgire sau de limitare a

comerţului exterior.

Subliniind rolul impozitelor în cadrul vieţii economice, Pierre Lalumiere

arăta că acestea pot fi folosite pentru a “încuraja (sub forma exonerării) sau

descuraja (pe calea suprataxării) o anumită activitate economică. Fără să

înceteze de a mai fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, venitul fiscal a

devenit un mijloc de intervenţie în domeniul economic şi social”.4

3 Alexandru Lazarescu – Finante publice, Ed. National, 2000, pag. 80

4 Idem – pag. 81

45

Pe plan social rolul impozitelor se caracterizează prin faptul că, prin

intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din

produsul intern brut între clase şi pături sociale, între persoane fizice şi juridice,

realizată în procesul mobilizării la buget a impozitelor directe şi indirecte.

Implicaţile se concretizează în creşterea ratelor fiscalităţii în majoritatea statelor

cu economii bazate pe libera concurenţă. {n etapa actuală, sporirea fiscalităţii se

datorează : creşterii mai accentuate a încasărilor la bugetul naţional public din

impozite, faţă de ritmul de creştere a PIB; sporirii absolute şi relative a încasărilor

din impozite datorită creşterii numărului de contribuabili şi a majorării cotei de

impunere.

{n plan demografic efectele impozitelor se repercutează asupra prevenirii

şi menţinerii sănătăţii publice şi în domeniul asigurării unui nivel de trai decent

întregii populaţii.

{n literatura de specialitate se vorbeşte de existenţa unor limite ale

impozitelor, al căror nivel diferă de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta.

Astfel, Ricard Grood aprecia in lucrarea sa “Limitele impozitării” că limita

impozitelor reprezintă 25% din PIB, faţă de 35% - 45%, cât reprezentau ele în

majoritatea ţărilor dezvoltate din Europa Occidentală, în a doua jumătate a anilor

’80, Limita impozitelor într-o anumită ţară este influenţată atât de factori externi

sistemului de impozite, cât şi de factori interni ai acestuia.

Din categoria factorilor externi sistemului de impozite, se pot menţiona:

nivelul produsului intern brut pe locuitor - cu cât acesta este mai mare, cu

atât limita impozitelor poate atinge un nivel mai ridicat.

nivelul mediu al impozitului şi progresivitatea impunerii - ţările cu un grad

redus de fiscalitate atrag capitalurile din ţările cu fiscalitate ridicată.

priorităţile stabilite de stat în ceea ce priveşte destinaţia resurselor

financiare concentrate la dispoziţia sa - în ţările în care cheltuielile cu

educaţia şi ocrotirea sănătăţii ocupă un loc mai important în cadrul

cheltuielilor publice, limita impozitelor este mai ridicată.

46

natura instituţiilor publice - în ţările cu organe de conducere ale statului

alese în mod democratic, limita impozitelor este mai redusă comparativ cu

aceea din statele cu regimuri totalitare.

{n categoria factorilor interni ai sistemului de impozite care influenţează limita

impozitelor, locul cel mai important îl ocupă progresivitatea cotelor de impunere,

modul de determinare a materiei impozabile.

Clasificarea impozitelor şi taxelor.

În practica financiară se întâlnesc o diversitate de impozite care se

deosebesc din punct de vedere al fondului şi al conţinutului şi anume:

1. După obiectul impunerii sunt:

impozite pe avere;

impozite pe venit;

impozite pe cheltuieli;

2. De asemenea, impozitele se mai pot grupa după modul de percepere în:

directe;

indirecte;

Impozitele directe sunt impozitele care se percep direct de la subiecţii

impozabili stabiliţi pe baza datelor de care dispun organele fiscale privind

persoanele, averea, posesiunea sau venitul fiecărui contribuabil.

Spre deosebire de impozitele directe, impozitele indirecte se stabilesc

asupra vânzarii bunurilor sau prestării unor servicii.

Impozitele directe vizează existenţa venitului sau a averii în timp ce

impozitele indirecte vizează utilitatea acestora.

3. În funcţie de scopul urmărit, impozitele se clasifică în:

impozite financiare ;

impozite de ordine ;

Impozitele financiare se instituie în scopul realizării de venituri pentru stat

cum ar fi impozitul pe venit, iar impozitele de ordine vizează atingerea unui ţel

având caracter nefiscal – limitarea consumului de ţigări şi de alcool.

47

4. După frecvenţa în care se realizează, impozitele pot fi :

permanente sau ordinare – atribuirea şi perceperea lor prezintă o anumită

regularitate şi sunt înscrise în cadrul fiecărui buget public anual;

incidentale – se instituie şi se încasează o singură dată cu prilejul apariţiei

unor obiecte impozabile.

5. După instituţia care le administrează, impozitele pot fi în funcţie de

structura organizatorico-funcţională a statelor:

în ţările cu structuri federale :

impozite federale ;

impozite ale statelor membre ale federaţiei ;

impozite locale ale departamentelor, provinciilor sau judeţelor,

municipiilor, oraşelor şi comunelor ;

în ţările cu structură unitară – şi cazul României :

impozite ale administraţiei centrale de stat ;

impozite ale organelor administraţiei de stat locale.

Schema impozitelor directe şi indirecte:

a) Impozite directe:

- reale :

impozitul funciar

impozitul pe clădiri

impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere

impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc

- personale:

impozitul pe succesiuni

impozitul pe donaţiuni

impozitul pe suflet (capitaţie)

impozitul pe obiecte de consum

b) Impozite indirecte:

- taxe de consumatie

pe obiecte de lux

pe alte bunuri

48

impozit pe cifra de afaceri

- monopoluri fiscale

asupra producţiei

asupra vânzării

asupra producţiei şi vânzării

- taxe vamale

de import

de export

de tranzit

- alte taxe

de timbru

pe circulaţia averii

alte taxe

Impozitele directe reale sunt cele mai răspândite în practica financiară

internaţională şi au ca obiect al impunerii pământul, clădirile şi activităţile

economice cu caracter neagricol şi mişcarea capitalului bănesc.

Impozitele directe reale se caraterizează prin aceea că se stabilesc

asupra obiectelor materiale pe baza unor criterii exterioare care nu redau puterea

economică a subiectului, fapt pentru care impozitele reale îi avantajează pe

moşieri şi-i dezavantajează pe micii proprietari. Aceste impozite au randament

fiscal redus, deoarece cotele de impunere sunt scăzute, sistemul de impunere nu

cuprinde întreaga materie impozabilă, oferind numeroase posibilităţi de evaziune.

Impozitele directe personale sunt de două categorii:

- impozit pe venit - pe veniturile persoanelor fizice

- pe veniturile societăţilor comerciale

- impozite pe avere - sunt strâns legate de dreptul de proprietate

asupra unor bunuri mobile şi imobile

- impozite propriu-zise asupra averii

- impozite asupra circulaţiei averii

- impozite asupra creşterii averii – spor avere

49

Impozitele indirecte sunt acele impozite care se stabilesc asupra vânzării

bunurilor sau prestării unor servicii. În general aceste impozite sunt incluse în

preţul mărfurilor, serviciilor sau lucrărilor, astfel încât ele se suportă de

consumatorii sau beneficiarii acestora.

Fiind percepute în cote proporţionale asupra valorii mărfurilor vândute şi a

serviciilor prestate ori în sumă fixă pe unitatea de măsură, impozitele indirecte

creează impresia falsă că ar fi suportate în aceeaşi măsură de toate păturile

sociale. Cota impozitului indirect perceput la vânzarea unei anumite mărfi este

unică, raportată însă la întregul venit, atât cel cheltuit cât şi cel economisit, cu cât

o persoană realizează venituri mai mici, cu atât suportă pe calea impozitului pe

consum o sarcină mai mare.

Plătitorii impozitelor indirecte sunt cei care consumă bunuri din categoria

celor impuse, indiferent de veniturile, averea, profesia sau situaţia personală a

acestora.

Impozitele indirecte sunt prevăzute în cote proporţionale asupra valorii

mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate ori în sume fixe pe unitatea de măsură.

Acest tip de impozit nu asigură o repartiţie echilibrată a sarcinilor fiscale.

Indiferent de mărimea veniturilor realizate de cumpărător, cota de aplicare a

impozitului este unică. Însă, raportat la întregul venit, cheltuit şi economisit, de

care dispune consumatorul, impozitul indirect capătă un caracter regresiv. Astfel,

cu cât o persoana beneficiază de venituri mai mici, cu atât suportă mai greu

sarcina fiscală.

Impozitele indirecte afectează puterea de cumpărare a consumatorului şi

deci contribuie la scăderea nivelului de trai al populaţiei. În urma perceperii

asupra unei anumite mărfi a unui impozit indirect, consumatorul va putea să-şi

procure o cantitate mai mică din marfa respectivă decât înainte de aplicarea

acestuia.

Din categoria impozitelor indirecte fac parte:

taxele de consumaţie

monopolurile fiscale

taxele vamale

50

alte taxe prevăzute de lege

Capitolul II

II 1.PROGRAMUL DE GUVERNARE 2004 - 2008

Guvernul României îşi asumă şi promovează democraţia, capitalismul şi valorile europene în scopul dezvoltării economice durabile a României, creşterii bunăstării cetăţenilor şi redobândirii demnităţii naţionale.

Opţiunile fundamentale pe care Guvernul României le împărtăşeşte şi le promovează sunt: 1. Consolidarea statului de drept şi a democraţiei în România 2. Redefinirea rolului statului prin restrângerea intervenţiei sale în economie şi întărirea funcţiilor acestuia de garant al legalităţii 3. Întărirea libertăţilor individuale, sporirea siguranţei cetăţeanului şi a familiei 4. Garantarea şi dezvoltarea proprietăţii private, restituirea integrală a proprietăţilor abuziv confiscate de regimul comunist, tratamentul egal al proprietăţii 5. Instituirea economiei de piaţă funcţionale

51

6. Stimularea spiritului întreprinzător 7. Coeziunea economică şi socială, reducerea sărăciei şi a marginalizării sociale 8. Egalitatea şanselor 9. Respectarea drepturilor minorităţilor 10. Integrarea deplină a României în structurile economice şi de securitate euro-atlantice

2. Principiile de guvernare

Guvernul României îsi va desfăşura activitatea având în vedere următoarele principii:

Principiul comunicării şi transparenţei

Guvernul va informa permanent publicul asupra activităţii sale, atât în stadiul de evaluare a politicilor publice, cât şi în momentul adoptării şi implementării deciziilor, furnizând în orice moment informaţii complete, obiective şi consistente de natură financiară ori în legatură cu misiunea şi planificarea sa strategică. În comunicarea publică, Guvernul va utiliza un limbaj accesibil pentru public. Principiul participării Calitatea şi legitimitatea politicilor publice se vor asigura prin consultarea şi participarea reprezentanţilor comunităţii de afaceri şi societăţii civile în faza de concepţie, elaborare şi implementare a politicilor publice. Principiul responsabilităţii În îndeplinirea misiunii pentru care a fost investit şi subordonat unor norme etice şi juridice, Guvernul prin reprezentanţii săi va avea funcţii clare, care vor fi explicate publicului şi îşi va asuma în orice moment responsabilitatea pentru activitatea sa. Principiul eficienţei Politicile publice vor fi elaborate şi aplicate numai în situaţia în care corespund unei nevoi, în baza unor obiective bine definite, ierarhizate şi a unor evaluari de impact prealabile. Politicile publice vor fi aplicate în termenul planificat, pentru a nu mări costurile. Coerenţa Politicile publice vor fi elaborate şi aplicate în mod coerent şi uşor de înţeles atât de funcţionarii publici, cât şi de cetăţeni în calitate de beneficiari sau receptori ai acestora. Aplicarea principiilor guvernării vor avea ca axe instituţionale: · proporţionalitatea între puterea deţinută de guvernul central cu privire la dreptul de reglementare şi implementare a politicilor şi puterea deţinută de autorităţile locale, societatea civilă ori sectorul privat; · subsidiaritatea – Guvernul este obligat să intervină numai dacă obiectivele de dezvoltare pe plan local nu pot fi realizate în mod eficient şi suficient de către administraţia publică şi comunitatea locală. 3. Integrarea europeană

52

Integrarea europeană constituie, de aproape cincisprezece ani, principalul obiectiv politic al tuturor partidelor aflate la guvernare. Confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare a României şi Bulgariei la UE cu ocazia summitului de la Bruxelles din 16-17 decembrie a.c. reprezintă al doilea mare eveniment al anului 2004 după realizarea celei mai mari extinderi din istoria UE. Trecerea la moneda euro şi finalizarea discuţiilor cu privire la Constituţia europeană reprezintă pentru România semnale clare cu privire la necesitatea de a accelera eforturile interne în scopul obţinerii cât mai rapide a convergenţei cu structurile UE. Aceasta va permite ţării noastre să devină partener cu drepturi depline în cadrul noii construcţii instituţionale europene şi parte a unei structuri economice stabile. Obiectivele Guvernului României cu privire la integrarea europeană Odată cu încheierea negocierilor de aderare, România va intra într-o nouă etapă, în care europenizarea va trebui să consolideze instituţiile şi reglementările preluate din acquis-ul comunitar pe parcursul negocierilor şi în care societatea românească va trebui să îşi păstreze şi reafirme identitatea naţională şi moştenirea culturală. În ceea ce priveşte procesul de integrare europeană, obiectivele Guvernului sunt:

I. Respectarea angajamentelor asumate faţă de Uniunea Europeană astfel încât 2007 să reprezinte anul integrării politice Pentru atingerea acestui obiectiv, Guvernul României va accelera implementarea măsurilor prevăzute în acquis-ul comunitar şi va elabora şi pune în aplicare programele necesare pentru etapa post-aderare. Acest obiectiv presupune accentuarea procesului de europenizare a României prin: · respectarea condiţionalităţilor rezultate în urma încheierii negocierilor tehnice · accelerarea introducerii reglementărilor europene în legislaţia internă simultan cu asigurarea transparenţei cu privire la costurile publice şi private, urmare a intrării în efectivitate a reglementărilor conţinute în acquis-ul comunitar · fundamentarea politicilor publice pe principiile şi orientările formulate în documentele UE · creşterea capacităţii instituţionale a administraţiei publice în special în ceea ce priveşte procedurile europene cu privire la derularea fondurilor de preaderare, de coeziune şi a celor structurale · redefinirea atribuţiilor autorităţilor publice, în scopul adaptării la noile forme de colaborare cu structurile UE · întărirea colaborării cu societatea civilă în scopul reducerii riscurilor culturale datorate procesului de europenizare

II. Integrarea instituţională

În viziunea Guvernului României, un obiectiv fundamental post-aderare al ţării noastre este participarea la construcţia europeană. Acest obiectiv se referă la creşterea capacităţii ţării noastre de a participa la elaborarea şi aplicarea politicilor comunitare. În acest sens, Guvernul va adopta o poziţie activă cu privire la suportul tehnic corespunzător structurii lărgite a Comisiei Europene în

53

funcţiei de reprezentativitatea instituţională a ţării noastre.

În acelaşi timp Guvernul României va promova o relaţie privilegiată cu SUA.

Eficienţa participării României la decizia europeană este condiţionată de profesionalizarea actului politic. Oamenii politici români, membri ai Parlamentului european, vor trebui să-şi asume responsabilitatea de a deveni promotori ai interesului naţional şi identităţii naţionale.

III. Atingerea convergenţei în raport cu structura economică europeană

Guvernul României va acţiona pentru a atinge convergenţa economică cu Uniunea Europeană, în raport cu strategiile de dezvoltare adoptate de structurile decizionale ale acesteia. În acest sens, noua Comisie Europeană a reiterat intenţia de a relua şi accentua prevederile Strategiei de la Lisabona adoptată în anul 2000, prevederi legate de conceptul de economie a cunoaşterii. În acest context Guvernul va avea în vedere realizarea următoarelor obiective strategice: · fundamentarea politicilor publice conform principiilor de funcţionare a pieţei unice (criteriile de la Maastricht, Copenhaga, Madrid) şi direcţiilor prevăzute în documentele de politică europeană: Noua politică agricolă a UE, Strategia de dezvoltate durabilă a UE, Politici de dezvoltare regională · elaborarea şi înaintarea către Comisia Europeană a unei noi Strategii de dezvoltare pe termen mediu, document care să fundamenteze orientările strategice a României pentru un interval de cel puţin patru ani · promovarea unor politici sustenabile în ceea ce priveşte capitalul uman şi natural · gestionarea eficientă a poziţiei pe care România o are ca beneficiar net al fondurilor de preaderare · reducerea costurilor integrării europene, nu numai prin gestionarea eficientă şi transparentă a fondurilor interne şi externe dar şi prin preluarea corectă a prevederilor din acquis-ul comunitar şi prin diminuarea birocraţiei şi a corupţiei din sistemele de alocare a fondurilor · creşterea capacităţii instituţionale a administraţiei publice · participarea activă la elaborarea noilor documente cu caracter de orientare strategică pentru UE

Trecerea României de la etapa normativă a integrării – prin raportarea la reglementările acquis-ului comunitar, la etapa europenizării – prin consolidarea sistemului socio-economic reprezintă cea mai mare provocare a perioadei 2005-2008. Acest proces reprezintă, de fapt, a doua modernizare a României.

4. Mediul de afaceri

Politica Guvernului României în ceea ce priveşte mediul de afaceri, este centrată pe susţinerea întreprinzătorilor privaţi şi pe stimularea liberei iniţiative.

54

Pentru atingerea acestor obiective este necesară înlăturarea obstacolelor din calea iniţiativei private. Este nevoie de conştientizarea faptului că prosperitatea cetăţeanului se regăseşte într-o economie de piaţă funcţională, care, la rândul ei, nu poate exista în afara statului de drept, a proprietăţii private, a unei clase de mijloc puternice.

I. Relaxarea fiscală

În ceea ce priveşte politica fiscală, Guvernul României are în vedere urmatoarele:

– reducerea cotei impozitului pe profit de la 25% la 16%; – introducerea cotei unice de 16% pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice. Deducerile de bază şi deducerile suplimentare vor fi menţinute astfel incât persoanele cu venituri mici să nu fie afectate;

Viziunea Guvernului României în domeniul politicii fiscale este centrată pe asigurarea unui rol stimulativ şi orientativ al impozitelor şi taxelor, în scopul creşterii şi dezvoltării economice, al consolidării fiscale şi al dezvoltării şi întăririi clasei de mijloc

Viziunea Guvernului României în domeniul bugetar se caracterizează prin eficienţa alocărilor bugetare pe bază de priorităţi, pe transparenţa cheltuielilor publice, pe asigurarea efectului multiplicator al cheltuielii publice asupra economiei reale.

Politica fiscală a Guvernului va funcţiona mai degrabă în serviciul producătorilor de impozite decât în serviciul culegătorilor de impozite şi se va baza pe un parteneriat real între stat şi contribuabil.

Eficienţa fiscalităţii se observă atât în modul în care impozitele şi taxele colectate la bugetul de stat se reîntorc sub forma calităţii serviciilor publice cât şi în modul în care ele asigură, în mod sustenabil, menţinerea şi extinderea bazelor de impozitare. Reforma legislaţiei fiscale impune reducerea continuă a scutirilor şi exceptărilor acordate la plata impozitelor şi a taxelor, cu scopul creşterii transparenţei mediului de afaceri, îmbunătăţirii competiţiei şi lărgirii bazei de impozitare.

Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada 2005-2008 sunt subordonate obiectivelor de susţinere a creşterii economice şi de reducere a inflaţiei şi se referă la: · stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele macroeconomice precum şi diminuarea deficitelor cvasi-fiscale, în vederea susţinerii eforturilor de reducere a inflaţiei în acord cu criteriile nominale de convergenţă;

55

· susţinerea procesului de convergenţă a economiei româneşti cu economiile europeane; · reforma profundă a administraţiei fiscale, în vederea îmbunătăţirii colectării obligaţiilor bugetare; · accelerarea procesului de descentralizare fiscală în scopul implicării mai active a comunităţilor locale în procesul de colectare şi alocare a resurselor publice; · relaxarea fiscalităţii asupra muncii, venitului şi capitalului; · scăderea ratelor de contribuţii la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului de competitivitate fiscală, al reducerii economiei subterane; · creşterea transparenţei cheltuielilor publice; · creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor de preaderare si, dupa 2007, a fondurilor structurale; continuarea armonizării legislaţiei fiscal-bugetare cu normele Uniunii Europene.

Politica fiscală se va proiecta şi implementa pe baza următoarelor principii de bază: · principiul neutralităţii fiscale: norma fiscală va trebui să nu producă (prin introducerea, modificarea sau eliminarea ei) şocuri asimetrice la nivelul subiecţilor economici; neutralitatea fiscală va putea fi limitată doar de situaţiile în care, pentru atingerea obiectivelor programului de guvernare, se impune acceptarea, pe perioade scurte, a unor şocuri fiscale asimetrice (impuls fiscal asimetric); · principiul eficacităţii (performanţei) fiscale: norma fiscală trebuie să aibă un impact asupra comportamentului fiscal (economic, mai general) vizat; nu este admisibilă o normă fiscală care nu produce o modificare (inducere, alterare, eliminare) asupra unui comportament fiscal (economic, mai general); · principiul egalităţii de tratament fiscal: subiecţii economici care îndeplinesc funcţii economice similare, într-un orizont de timp stabilit, vor fi trataţi în mod identic, din punct de vedere fiscal, independent de orice alte criterii de diferenţiere a lor; · principiul sustenabilităţii normei fiscale: impozitarea va fi proiectată în aşa fel încât materia impozabilă să fie stimulată de impozitul însuşi, sub aspectul extinderii, stabilităţii şi transparenţei materiei impozabile în cauză.

Politica bugetară se va proiecta şi implementa pe baza următoarelor principii de bază: · principiul minimizării costului colectării veniturilor bugetare: îmbunătăţirea administrării fiscale sub aspectul profesionalismului şi a logisticii, care să reducă cheltuielile cu controlul financiar şi, implicit, cu colectarea obligaţiilor bugetare, având în vedere faptul că acestea sunt singurele cheltuieli fără impact direct asupra economiei reale; · principiul fundamentării cheltuielii publice: veniturile publice trebuie afectate pe bază de programe publice care să genereze atât grade de prioritizare a cheltuielii publice cât şi cuantumuri în alocarea acestora; · principiul performanţei cheltuielii publice: cheltuiala publică trebuie să fie alocată în aşa fel încât să genereze un impact supraunitar asupra PIB în raport

56

cu fiecare unitate monetară cheltuită, adică să aibă un efect multiplicator asupra economiei reale; · principiul trasabilităţii banului public: orice cheltuială trebuie să asigure informaţii trasparente pe baza cărora să se identifice traseul de utilizare a banului public, verigile de responsabilitate în această cheltuireneglijenţă; · principiul egalităţii de tratament a fondurilor publice: fondurile publice interne şi fondurile publice europene vor fi supuse aceloraşi exigenţe instituţionale de eficacitate, economicitate şi eficienţă precum şi aceloraşi proceduri de asigurare a securităţii şi recuperării lor în caz de fraudă sau neglijenţă; · principiul bugetizării multianuale: în maniera în care este elaborat şi monitorizat bugetul general consolidat, se vor elabora bugete de proces (multianuale) pe procese economico-sociale relevante pentru drumul economiei spre asigurarea convergenţei reale şi nominale cu economiile europene.

A. Relaxarea fiscală

Cheia de boltă a politicii fiscale a Guvernului este relaxarea fiscală ca mijloc de detensionare a mediului de afaceri, de stimulare a iniţiativei private şi de încurajare a oficializării economiei ascunse. În acelaşi timp, relaxarea fiscală va asigura sustenabilitatea creşterii economice prin extinderea bazei de impozitare ca urmare a extinderii activităţilor economice oficiale (atât la nivel antreprenorial cât şi la nivelul ofertei de muncă). Relaxarea fiscală va conferi mediului de afaceri din România flexibilitate, predictibilitate şi elasticitate.

Cauza principală pentru care Guvernul va opera relaxarea fiscală este aceea că o fiscalitate ridicată comportă o serie de „ameninţări” la adresa economiei reale: · rigidizează evoluţia şi restructurarea ofertei interne; · ascunde o parte din activitatea economică faţă de contabilizarea naţională;

In domeniul impozitarii sunt avute în vedere urmatoarele:

Impozite directe

Guvernul României va aplica o singură rată de impunere, atât pentru impozitul pe venit cât şi pentru impozitul pe profit. Rata de impunere va fi una competitivă în raport cu statele cu care România se află în competiţie în scopul atragerii de investiţii străine directe.

Impozitul pe profit

Impozitul pe profit va fi redus de la 25%, cât este în prezent, la 16%.

O astfel de rată redusă, coroborată de simplificarea reglementărilor în vigoare, va duce la o creştere a bazei impozabile, prin dezvoltarea afacerilor existente, creşterea investiţiilor străine directe, cât şi prin reducerea ponderii în PIB pe care o înregistrează în acest moment economia subterană.

57

Se vor considera drept cheltuieli deductibile fiscal cheltuielile destinate cercetării–dezvoltării, cheltuielilor destinate investitiilor în capitalul uman, precum şi pentru investiţiile în infrastructura medicală.

Impozitul pe venitul companiei

Pentru microîntreprinderi va fi menţinut, până la momentul aderării în Uniunea Europeană, actualul sistem de impozitare pe cifra de afaceri.

Impozitul pe dividende

Impozitul pe dividende va fi menţinut la 5% pentru persoane fizice şi 10% pentru persoane juridice.

Impozitul pe venit

Incepand cu anul 2005 se va introduce cota unică de 16% la impozitul pe venitul persoanelor fizice. Deducerile de bază şi deducerile suplimentare pentru persoanele aflate în întreţinere vor fi menţinute pentru ca persoanele care obţin venituri mici să nu inregistreze scăderi ale venitului real disponibil, în raport cu actualul sistem de impunere. De asemenea, vor fi acordate, în limite stabilite de lege, deductibilităţi pentru contribuţii la fondurile private de pensii, contribuţii la asigurările private de sănătate, cheltuieli pentru cumpărarea de computere şi cheltuieli pentru reabilitarea termică a locuinţei. Aplicarea cotei unice pe venit va conduce la reducerea semnificativă a costurilor de administrare fiscală. 5.Contribuţii sociale Contribuţiile la fondurile publice sociale (pensii, sănătate, somaj) vor scădea treptat, incepând cu anul 2006 astfel incât în anul 2008 vor ajunge la 39,5% de la 49,5% în prezent. Reducerea sarcinii contributive va fi relativ mai mare la nivelul angajatului. Impozite indirecte Impozitele indirecte vor constitui principala sursă de venit la bugetul de stat. Pentru o anumită perioadă de timp vor fi menţinute actualele prevederi în domeniul TVA. Efectele pozitive ale relaxării fiscale asupra venitului şi profitului, vor permite, în perspectivă, alinierea TVA până la nivelul de 16%, în acord cu prevederile acquis-lui comunitar. Impozitarea averii şi a consumului de lux Bunurile ce intră în categoria celor ce sunt/pot fi considerate de lux şi a celor care pun în pericol sănătatea omului şi a mediului vor suporta creşteri ale accizelor. De asemenea se vor aplica măsuri pentru impozitarea la valoarea de piaţă a

58

proprietăţilor imobiliare. Constituirea unui sistem de finanţare directă a organizaţiilor neguvernamentale În vederea întăririi capacităţii funcţionale ale organizaţiilor neguvernamentale, este necesară susţinerea unui sistem de finanţare directă a acestora, centrat pe criteriul performanţei. În acest sens, prin modificarea prevederilor Codului fiscal, cota din impozitul pe venit pe care persoanele fizice pot dispune să o ofere organizaţiilor neguvernamentale înregistrate va fi mărită de la 1% la 2%. În vederea aplicării acestui sistem de finanţare directă vor fi iniţiate măsuri de informare a contribuabililor, precum şi a organelor locale ale Ministerului Finanţelor.

În ceeea ce priveşte finanţarea directă a organizaţiilor neguvernamentale de către societăţile comerciale, se impune modificarea cadrului legal referitor la sponsorizare, cu scopul cointeresării reale a contribuabililor în sprijinirea activităţii organizaţiilor neguvernamentale.

B. Creşterea capacităţii de administrare fiscală Relaxarea fiscală va fi însoţită de o strategie ce are în vedere creşterea capacităţii de administrare fiscală, prin:

– separarea administrării fiscale de politica fiscală; – înlăturarea practicilor de scutire sau reeşalonare a datoriilor la bugetele publice; – considerarea evaziunii fiscale drept infracţiune economico-financiară şi pedepsirea ei ca atare; – eliminarea practicilor de modificare a normelor fiscale prin acte normative de rang inferior; – creşterea capacităţii administrative a instituţiilor de colectare a impozitelor şi taxelor; – evaluarea procedurilor de control fiscal şi fixarea unor reguli stricte de etică în activitatea de control fiscal, prin cooperarea autorităţilor publice cu comunitatea oamenilor de afaceri.

C. Sistemul vamal

Măsurile pe care Guvernul României le va promova în ceea ce priveşte politica vamală a României pornesc de la funcţiile de bază pe care instituţia vamală le îndeplineşte în contextul procesului de integrare a României în Uniunea Europeană.

În timp ce funcţia fiscală a vămii se redimensionează, funcţiile de facilitare a comerţului precum şi de protejare a cetăţenilor din spaţiul comunitar, dată fiind poziţionarea noastră la graniţa exterioară Uniunii Europene, îşi vor spori în mod semnificativ importanţa.

Disfuncţiile existente, care afectează bugetul de stat şi mediul de afaceri,

59

urmează să fie înlăturate prin accelerarea măsurilor de reformă instituţională şi legislativ-procedurală:

– includerea autorităţii vamale în administraţia fiscală centrală, ca organ executiv autonom al Ministerului de Finanţe; – atribuirea de noi competenţe autorităţii vamale pe linia administrării şi a altor categorii de impozite, cu precădere a accizelor, a TVA-ului ş.a., ceea ce va duce la creşterea gradului de colectare a acestor impozite, prin dispariţia unor verigi administrative şi simplificarea procedurilor de constatare, calculare, încasare şi urmărire a creanţelor bugetare; – legiferarea unui nou Cod şi Regulament vamal român complet armonizat cu acquis-ul comunitar; – generalizarea procedurilor simplificate de vămuire, aplicabile agenţilor economici cu volume de activitate, active, investiţii şi personal angajat semnificative, personalul eliberat putând fi focalizat pe activităţile de depistare a evaziunii, a traficului ilicit de frontieră etc.; – punerea imediată la dispoziţia agenţilor economici în formă tiparită sau în format electronic a Tarifului vamal integrat român, instrument necesar în vederea înlăturării aplicării arbitrare a legii de către personalul vamal şi reducerii corupţiei;

– eliminarea corupţiei din sistemul vamal prin reorganizarea activităţii regionalelor vamale, regândirea întregului sistem al competenţelor acesteia, inclusiv în materia eliberării diferitelor autorizaţii cerute în exces de legislaţia în vigoare, precum şi prin crearea unui mecanism transparent de stimulare materială a personalului vamal combinat cu pregatirea profesională intensivă; – regândirea sferei de competenţă a tuturor autorităţilor statului care îşi desfăşoară activitatea în punctele de trecere a frontierei; adoptarea şi în această privinţă a modelelor performante ale vămilor statelor membre ale Uniunii Europene, prin stabilirea unor atribuţii ferme referitoare la subordonare, cooperare şi colaborare; – înfiinţarea unei Şcoli naţionale a autorităţii vamale, prin care să se creeze posibilitatea selectării şi pregătirii corespunzătoare a personalului vamal, precum şi creării unui corp profesionist vamal de elită; – elaborarea în domeniul reglementării a procedurilor de intervenţie în situaţia derulării operaţiunilor vamale cu mărfuri pirat, conform reglementărilor comunitare şi cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ; – îmbunătăţirea infrastructurii vamale prin optimizarea comunicaţiilor şi asigurarea protecţiei datelor din sistemul informatic comunitar de urmărire a tranzitului; – continuarea investiţiilor în securizarea frontierelor de Nord şi Est pentru a finaliza lucrările începute anterior în sedii de birouri vamale, modernizarea celor existente şi dotarea cu echipamente de detecţie şi control; – intensificarea cooperării autorităţile vamale cu celelalte instituţii competente pentru culegerea de informaţii, schimbul de date şi procesarea acestora în vederea depistării şi combaterii traficului ilicit de bunuri şi persoane.

60

D. Controlul financiar-fiscal

În domeniul controlului financiar şi fiscal, Guvernul României va acţiona în următoarele direcţii de bază:

Controlul financiar Se va acţiona pentru: · descentralizarea controlului financiar, sub cele două forme, control intern şi audit public intern, în conformitate cu prevederile acquis-ului comunitar în materie. De asemenea, se vor lua măsuri instituţionale ca structurile de control financiar organizate la nivelul instituţiilor centrale să reţină exclusiv funcţii de monitorizare, coordonare şi îndrumare metodologică, urmând ca funcţiile executive să fie îndeplinite la nivel descentralizat/deconcentrat; · legiferarea completă a controlului intern (cea mai puţin instituţionalizată formă de control financiar în România), în acord cu prevederile acquis-ului comunitar în materie; · controlul financiar preventiv delegat va trece, treptat, până la jumătatea anului 2006, de la nivelul Ministerului Finanţelor Publice la nivelul fiecărei instituţii şi autorităţi publice; · dezvoltarea instituţională a controlului financiar pentru a cuprinde şi controlul veniturilor publice nu numai al cheltuielilor publice; · adoptarea Codului controlului intern, care să cuprindă ansamblul normelor de reglementare a controlului intern la nivelul instituţiilor şi autorităţilor publice; · adoptarea Legii responsabilităţii pentru banul public, care să conţină prevederile indispensabile, de orice natură (legislativă, metodologică, procedurală, organizaţională etc.) care să asigure utilizarea banului public în mod eficient şi sigur (inclusiv aspecte de recuperare a sumelor pierdute ca urmare a iregularităţilor sau fraudelor).

Controlul fiscal

Guvernul va acţiona în următoarele direcţii principale:

· eliminarea atribuţiunilor executive ale structurilor de control fiscal de la nivelul centralelor instituţiilor publice; · concentrarea tuturor formelor de control fiscal în cadrul Agenţiei Naţionale a Administrării Fiscale, pentru a realiza legătura directă a controlului fiscal cu colectarea obligaţiilor bugetare;

E. Consistenţa politicii fiscal-bugetare cu politica monetară

Guvernul României va acţiona pentru asigurarea consistenţei şi convergenţei obiectivelor şi opţiunilor de politică fiscal-bugetară cu obiectivele şi opţiunile de politică monetară proiectate şi implementate de Banca Naţională.

În acest sens, politica fiscal-bugetară va sprijini: · atingerea obiectivului de ţintire

61

directă a inflaţiei prin măsuri care să limiteze presiunile asupra masei monetare; · gestionarea echilibrată a şomajului inclusiv prin intermediul indemnizaţiilor de şomaj care să asigure standardele de viaţă proiectate fără a genera creştere artificială de cerere agregată; · orientarea cheltuielilor bugetare în direcţii şi pentru obiective cu efect multiplicator asupra ofertei agregate interne; · proiectarea şi implementarea unei politici publice de îndatorare internă care să evite decapitalizarea băncilor şi creşterea ratelor dobânzii bancare, ambele cu efect negativ asupra cererii de investiţii şi asupra inflaţiei.

În scopul realizării acestui deziderat, Guvernul României va dezvolta şi menţine consultări permanente şi sistematice cu Banca Naţională în vederea armonizării celor două mari politici de ajustare macroeconomică – politica fiscal-bugetară, respectiv politica monetară, prin proiectarea unui mix de politici financiar-monetare eficient.

62

CAPITOLUL III

1RAPORTURILE ROMANIEI CU UNIUNEA EUROPEANA

Privire istorică asupra relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană

România are legături tradiţionale cu Uniunea Europeana, fiind printre

primele tari din Europa de Est care, încă din anii ’70, a avut un cadru juridic bine

definit in relaţiile cu C.E.E.. Cele două părţi au semnat un acord prin care, în

1974,România era inclusă în Sistemul Generalizat de Preferinţe, iar în 1980

Acordul asupra Produselor Industriale. Acordul de Asociere al României la U.E.

(Acordul European), semnat la 1 februarie 1993 si intrat in vigoare la 1 februarie

1995, statuează cadrul juridic si instituţional al raporturilor romano-comunitare,

având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României in Uniunea

Europeana. Cererea oficială de aderare a României la U.E. a fost înaintată la 22

iunie 1995.

Scurt istoric al relaţiilor dintre România si Uniunea Europeană:

1993

- 1 februarie - România semnează Acordul European (Acordul european instituie

o asociere între Romania, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi Statele

Membre ale acestora, pe de altă parte);

- Mai - se începe aplicarea prevederilor comerciale din Acordul European, prin

intermediul unui Acord Interimar;

1995

- 1 februarie - intra în vigoare Acordul European;

- Iunie - România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;

63

1997

- Iulie - Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra

cererii de aderare a României la Uniunea Europeană;

1998

- Martie - Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere; -

Noiembrie - Comisia Europeană publică primele Raporturi de ţară privind

procesul de aderare al României (şi al tuturor celorlalte ţări candidate) la Uniunea

Europeană;

1999

- Iunie - România adoptă Planul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană;

- Noiembrie - Comisia Europeană publică cel de-al doilea Raport de ţara privind

progresele României în procesul de aderare la Uniunea Europeană;

- Decembrie - la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu

şase ţări candidate, printre care şi România;

2000

- Februarie - în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicată

lansării Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a

negocierilor de aderare a României;

-Martie - România adoptă Strategia Economică pe Termen Mediu (SETM) şi o

prezintă în cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România - Uniunea

Europeană;

- În primul semestru al anului (în timpul Presedinţiei Portugheze a UE) se

deschid spre negociere 5 capitole: Intreprinderi mici si mijlocii (Cap 16), Stiinţa şi

cercetare (Cap 17), Educaţie şi formare profesională (Cap 18), Relaţii externe

(Cap 26) şi Politica externă şi de securitate comună (Cap 27), care sunt şi

închise provizoriu;

64

- Mai - Guvernul României adoptă Programul Naţional de Aderare la Uniunea

Europeană (actualizat), precum şi Planul de Acţiune şi Cadrul Macroeconomic,

complementare SETM;

- 24 octombrie - în timpul Presedinţiei Franceze a UE - au fost deschise 2

capitole de negociere Statistică (Cap 12) şi Cultura şi audiovizual (Cap 20);

- 8 noiembrie - se publică al treilea Raport de ţară asupra progreselor

înregistrate de România în pregatirea pentru aderare;

- 14 noiembrie - sunt deschise înca 2 noi capitole de negociere:

Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei (cap. 19) şi Politica în domeniul

concurenţei (cap. 6). Până la sfarşitul anului este închis un singur capitol -

Statistica;

- Decembrie - Consiliul European de la Nisa adoptă poziţia comună Uniunii

Europene privind reformele instituţionale necesare extinderii. Consiliul

evidentiază ca, odata cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa şi cu reforma

institutională aferentă, Uniunea Europeană va putea primi ca noi state membre

acelea dintre ţările candidate care vor fi pregatite la sfarşitul anului 2002;

2001

- Ianuarie - iunie: în timpul Presedinţiei suedeze a UE sunt deschise spre

negociere 5 noi capitole: Dreptul societăţilor comerciale (Cap 5); Pescuitul (Cap

8); Uniunea vamală (Cap 25); Libera circulaţie a capitalului (Cap 4) şi Politica în

domeniul transporturilor (Cap 25). Un singur capitol este închis pe durata acestei

presedinţii: Pescuitul;

- 13 noiembrie- al patrulea Raport de ţara este publicat;

- noiembrie - Comisie prezintă o ediţie revizuită a Parteneriatului pentru

Aderare cu România;

65

- 14-15 decembrie - Consiliul European de la Laeken nominalizează, pentru

prima dată, ţările candidate susceptibile să încheie negocierile de aderare până

la sfârşitul anului 2002. Zece dintre ţările candidate sunt nominalizate, cu

excepţia României si Bulgariei;

- iunie - decembrie (în timpul Preşedinţiei Belgiene a UE) - alte trei capitole sunt

deschise: Cap 10 - Impozitare, Cap 13 - Politici sociale şi de ocupare a forţei de

muncă şi Cap 23 - Protecţia consumatorilor şi a sănătaţii. Două capitole sunt

închise: Cap 5 - Dreptul societăţilor comerciale şi Cap 23 - Protecţia

consumatorilor şi a sănătaţii;

- Decembrie - numărul capitolelor de negociere închise de către România ajunge

la 9;

2002

- ianuarie - mai (în timpul Presedinţiei Spaniole a UE) - sunt dechise 9

capitole: Cap 1 - Libera circulaţie a marfurilor, Cap 2 - Libera circulaţie a

persoanelor, Cap 11 - Uniunea Economică şi Monetară, Cap 14 - Energie,

Cap 21 - Politica regionala şi de coordonare a instrumentelor structurale, Cap 22

- Protecţia mediului, Cap 24 - Justiţie şi afaceri interne, Cap 28 - Control financiar

şi Cap 30 - Instituţii. Trei capitole sunt închise: Cap 13 - Politica socială şi de

ocupare a forţei de muncă, Cap 11 - Uniunea Economică si Monetară şi Cap 30 -

Instituţii;

- 9 octombrie - Comisia Europeană publica al cincilea Raport de ţară;

- 13 noiembrie - Comisia adopta câte o "Foaie de parcurs" pentru România şi

Bulgaria;

- 20 noiembrie - Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie

2007 ca dată ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană;

- 12 - 13 decembrie - Consiliul European de la Copenhaga decide asupra

aderării a 10 noi state membre şi adoptă foile de parcurs pentru România si

Bulgaria;

66

- iunie - decembrie (în timpul Presedinţiei Daneze a UE) - sunt deschise

ultimele 4 capitole de negociere: Cap 15 - Politica industrială, Cap 7 - Agricultura,

Cap 3 - Libera circulaţie a serviciilor şi Cap 29 - Prevederi financiar-bugetare. Tot

în cursul acestei presedinţii sunt închise 4 capitole: Cap 15 - Politica industrială,

Cap 19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, Cap 20 - Cultura şi

audiovizual şi Cap 25 - Uniunea vamală;

2003

- 26 martie - Comisia Europeană prezintă ediţia revizuită a Parteneriatului

de Aderare cu România;

- ianuarie - mai (în timpul Presedinţiei Elene a UE) - sunt închise trei

capitole: Cap 1 - Libera circulaţie a mărfurilor, Cap 4 - Libera circulaţie a

capitalurilor şi Cap 10 - Impozitarea;

- 5 noiembrie - este dat publicităţii Raportul de ţară privind progresele

României în procesul de aderare;

- iunie - decembrie (în timpul Presedinţiei Italiene a UE) - sunt închise înca

trei capitole: Cap 2 - Libera circulaţie a persoanelor, Cap 9 - Politica în

domeniul transporturilor şi Cap 28 - Control financiar;

- decembrie - din cele 30 de capitole, 22 sunt închise provizoriu.

2004

- ianuarie-iunie - (în timpul Presedinţiei Irlandeze a UE) alte trei capitole de

negociere au fost închise: Cap 7 - Agricultura, Cap 14 - Energie si Cap 29 -

Prevederi financiare si bugetare.

- 30 iunie - la finalul Preşedinţiei Irlandeze a UE, 25 din 30 de capitole de

negociere au fost inchise.

67

- 17 decembrie - la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit

confirmarea politicã a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea

Europeanã. României i se recomandã sã continue reformele şi sã

implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special în

domeniile: Justiţie şi afaceri interne, Concurenţã şi Mediu. Uniunea

Europeanã va continua monitorizarea pregãtirilor de aderare şi considerã cã

România va fi capabilã sã-şi asume obligaţiile de membru de la 1 ianuarie

2007. De asemenea, Consiliul European recomandã semnarea Tratatului de

aderare comun pentru România şi Bulgaria în aprilie 2005, dupã primirea

avizului Parlamentului European, şi aderarea efectivã la 1 ianuarie 2007.

2005

-13 aprilie, Parlamentul European a dat undă verde aderării României şi

Bulgariei la Uniunea Europeană. Cu 497 voturi pentru, 93 impotrivă şi 71 de

abţineri, a fost adoptată rezoluţia referitoare la aderarea României la Uniunea

Europeană în 2007.

-25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfaşurate la Abatia de

Neumunster din Luxemburg, preşedintele Romaniei, Traian Basescu, a semnat

Tratatul de Aderare.

2.1.1. Principalele prevederi ale Acordului de Asociere a României la Uniunea

Europeană.

Asocierea României poate fi considerată ca fiind o etapă în procesul de

tranziţie spre integrarea în Uniunea Europeană. Obţinerea statutului de membru

asociat, care conferă dreptul de a deveni ulterior membru deplin, nu a cerut

îndeplinirea unor criterii economice sau politice, ci doar a celor privind

apartenenţa la spaţiul European şi existenţa democraţiei.

Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană prezintă

importanţă prin faptul ca a demarat procesul de înfăptuire a unui cadru

instituţional, nu numai pentru domeniile economice si comerciale, ci şi pentru

cele politice, juridice şi tehnice. Acest cadru instituţional prevede un mecanism

68

de punere în aplicare, gestionare şi urmărire a tuturor angajamentelor asumate

de ţara noastră faţă de Uniunea Europeană.

Semnarea Acordului European instituind o asociere între România, pe de

o parte şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă

parte, a reprezentat o reprezentat o etapă majoră în dezvoltarea relaţiilor în care

valorile democraţiei pluraliste, respectarea drepturilor omului şi a principiilor

economiei de piaţă, au fost considerate ca bază a asocierii.

Acest acord a conferit României un loc în noua arhitecură a Europei.

Preambulul Acordului scoate în evidenţă caracterul tradiţional al relaţiilor dintre

România şi Comunităţile Europene şi dorinţa acestora de a consolida aceste

relaţii.

Acordul prevede ca în decursul unei perioade de zece ani, considerată

perioadă de tranziţie, România şi Comunităţile Europene să realizeze, în mod

progresiv, o zonă de comerţ liber care sa vizeze eliminarea treptată a

obstacolelor tarifare şi netarifare ezistente în faţa schimburilor dintre cele două

părţi.

Principiile generale ale Acordului de Asociere a României la Uniunea

Europeană sunt următoarele:

asimetria în acordarea de către părţi a concesiilor comerciale, concretizeză în aceea

că, în timp ce Comunitatea Europeană îşi va îndeplini angajamentele preponerent în

prima parte de trenziţie, concesiile care privesc România vor fi puse în aplicare în

cea de-a doua parte a acestei perioade;

asocierea presupune stabilirea unei perioade de tranziţie cu o durată de cel mult

zece ani, împărţită in două etape successive a câte cinci ani;

disponibilitatea părţilor ca după intrarea în vigoare a Acordului, în funcţie de

conjuncture existentă în sectoarele vizate de comun acord, să procedeze la

revederea perioadei şi ameliorarea concesiilor reciproce , inclusive la accelerarea

calendarului de aplicare al acestora;

angajamentul părţilor de a se abşine de la introducerea, până la intrarea efectivă în

vigoare a Acordului, a unor reglementări ce ar fi în contradicţie cu prevederile deja

negociate.

69

Ca urmare a disponibilitatii manifestată atât de România, cât si de

Uniunea Europeana, a fost semnat la 1 februarie 1993 Acordul de asociere a

României la

Uniunea Europeana (Acordul European), intrat în vigoare la 1 februarie 1995,

care perfecteaza cadrul juridic si institutional al raporturilor româno-comunitare,

având ca obiectiv fundamental pregatirea aderarii României la Uniunea

Europeană.

România continuă pregătirea internă – ţara noastră a intrat într-o etapă de

monitorizare extrem de strictă din partea Comisiei Europene, care va verifica

îndeplinirea pe fond a angajamentelor asumate de România prin elaborarea, în

fiecare an până la aderarea efectivă, a unui Raport de monitorizare.

România se va concentra pe domeniile prioritare în pregătirea pentru aderare:

consolidarea reformei justiţiei, combaterea corupţiei, reforma administraţiei,

menţinerea unei evoluţii pozitive în domeniul economic.Acordul face referire la

necesitatea promovării dialogului politic, de natură a facilita apropierea

economică, precum şi o convergenţă crescândă a poziţiilor în problemele

naţionale, ca şi apropierea poziţiilor părţilor în probleme de securitate.

Acordul cuprinde o largă gamă de prevederi de ordin economic, politic, printre

care: dispoziţii legate de libera circulaţie a mărfurilor, a produselor industriale, a

produselor agricole, piscicole, circulaţia lucrătorilor, dreptul de stabilire,

furnizarea de servicii, plăţi, capital, concurenţă, armonizarea legislaţiei,

cooperarea economică.

2.CRITERII POLITICE

Comisia consideră că România îndeplineşte criteriul politic pentru a deveni

membru al Uniunii şi că acest criteriu a fost îndeplinit în mod consecvent din

1997 încoace. Scopul acestui raport este de a furniza o evaluare a anumitor arii

care încă mai necesitau îmbunătăţire în cadrul raportului de monitorizare din

octombrie 2005. Au fost identificate nouă asemenea arii. Acestea privesc

reforma administraţiei publice, implementarea eficientă a reformei justiţiei, lupta

împotriva corupţiei, lupta împotriva traficului cu fiinţe umane, rele tratamente în

centrele de detenţie şi în închisori, protecţia copilului, sistemul de protecţie a

70

persoanelor cu dezabilităţi şi a celor cu probleme mentale, restituirea efectivă a

proprietăţii şi protecţia şi integrarea minorităţilor. Această secţiune evaluează,

pentru fiecare dintre aceste sectoare, dezvoltările care au intervenit de la data

raportului din octombrie 2005 în pregătirea României pentru aderare. De la

raportul din 2005, au fost înregistrate progrese în următoarele sectoare :

Administraţia publică

Guvernul a continuat să adopte măsuri pentru îmbunătăţirea coordonării şi a

formulării de politici publice . Au fost luate măsuri pentru îmbunătăţirea

coordonării între diferitele departamente guvernamentale. La sfârşitul lui 2005,

guvernul a adoptat printr-o ordonanţă de urgenţă reforma instituţiei prefectului.

Postul de prefect este acum rezervat pentru înalţii funcţionari publici în locul

nominalizărilor politice. Aceştia nu au dreptul să urmeze în paralel şi o carieră

politică.

În ceea ce priveşte formularea de politici publice, legislaţia continuă să fie

transmisă Parlamentului fără a fi însoţită de o evaluare a tuturor implicaţiilor

adoptării sale sau a capacităţii administrative necesare pentru punerea ei în

aplicare. În ceea ce priveşte procesul legislativ, guvernul a continuat să recurgă

la procedura ordonanţelor de urgenţă pentru a adopta legislaţie. Nouăzeci

asemenea acte au fost adoptate în perioada dintre 30 septembrie şi 15 martie.Pe

ansamblu, anumite progrese au fost făcute în domeniul administraţiei publice,

dar pasul actual al reformei trebuie accelerat.

Sistemul judiciar

Implementarea Strategiei şi Planului de Acţiune privind reforma în justiţie au

continuat. În octombrie 2005 au fost adoptate noi prevederi privind organizarea şi

funcţionarea secţiilor şi completelor specializate ale instanţelor.

În decembrie 2005 a fost adoptată legislaţia care să permită persoanelor cu

venituri mici accesul la executori judecătoreşti pentru a pune în aplicare

hotărârile judecătoreşti. În prezent are loc o reformare substanţială a sistemului

de asistenţă judiciară. Numărul cazurilor aflate pe rol în cadrul secţiei civile a

Înaltei Curţi a scăzut de la 8569 în septembrie 2005 la 6126 la sfârşitul lui

februarie 2006.

71

Toate curţile de apel, tribunalele şi parchetele, precum şi aproape toate

curţile de primă instanţă au acces electronic la legislaţie. Începând cu martie

2006 majoritatea instanţelor au acces la versiunea electronică a Monitorului

Oficial.

A continuat de asemenea creşterea nivelului bugetului alocat justiţiei. În

noiembrie 2005 bugetul alocat iniţial pentru acel an a fost suplimentat cu 18%

până la 362 milioane. Bugetul pe 2006 a fost suplimentat în plus până la 403

milioane. Restanţele la plata salariilor judecătorilor, procurorilor şi grefierilor au

fost achitate pe deplin în luna noiembrie 2005. În ceea ce priveşte pregătirea

profesională, bugetele pe 2006 ale Institutului Naţional de Magistratură (INM) şi a

Şcolii Naţionale de Grefieri au fost crescute cu aproximativ 35%.

Necesităţile de pregătire profesională rămân foarte ridicate, în special în

rândul judecătorilor, a procurorilor şi a grefierilor deja angajaţi. Nu este încă

asigurată o interpretare coerentă a legii la toate nivelurile judecătoreşti de pe

întreg teritoriul ţării.

Pe ansamblu, au fost înregistrate progrese semnificative în ceea ce priveşte

reforma sistemului judiciar, în special a întăririi capacităţii administrative.

România trebuie să menţină ritmul actual de implementare a reformelor judiciare

pentru a asigura şi pe viitor obţinerea unor rezultate tangibile.

Măsuri de combatere a corupţiei

În decembrie 2005 a fost eliminată imunitatea executorilor judecătoreşti. În

aceeaşi lună a fost adoptată legea privind acordarea contractelor nerambursabile

cu finanţări din fonduri publice. Guvernul a prezentat amendamente la Codul

Penal ce includ prevederi cu privire la răspunderea penală a persoanelor juridice.

În martie 2006 Parlamentul a aprobat legea de transformare a principalei instituţii

responsabile cu lupta împotriva corupţiei, Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA),

în Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), permiţându-i acesteia să ancheteze

toate cazurile legate de corupţie la nivel înalt, inclusiv cele care privesc membri

ai Parlamentului. Începând cu octombrie 2005, DNA nu a mai lucrat la cazuri de

mică corupţie, concentrându-şi activitatea asupra corupţiei la nivel înalt şi mediu.

Cantitatea şi calitatea cercetărilor neclientelare ale acuzaţiilor de corupţie la nivel

72

înalt a crescut ca urmare a acestor măsuri în comparaţie cu perioada anterioară.

Din octombrie 2005 DNA a investigat 14 personalităţi politice de nivel înalt din

cadrul opoziţiei şi ai coaliţiei aflate la guvernare, care fie au deţinut anterior sau

deţin în mandatul curent, posturi în cadrul structurii guvernamentale sau sunt

membri ai Parlamentului. Aceste cercetări au condus până în prezent la punerea

sub acuzare în patru cazuri. Unele dintre aceste cercetări au fost iniţiate pe baza

declaraţiilor de avere pe care cei aproximativ 100,000 de oficiali guvernamentali

trebuie să le completeze anual şi care sunt publice.

Din octombrie 2005 DNA a pus sub acuzare alte 89 persoane, inclusiv

judecători, avocaţi, funcţionari publici aflaţi în posturi de conducere în

administraţia naţională sau regională, precum şi directori ai unor companii

private. În această perioadă, instanţele au pronunţat condamnări preliminare

împotriva a 77 persoane pe baza anchetelor conduse anterior de PNA, precum şi

o serie de 102 condamnări finale. A fost, de asemenea, remarcată o îmbunătăţire

semnificativă a calităţii investigaţiilor conduse de DNA, în special prin

redeschiderea unor anchete închise în timpul fostei echipe manageriale din

motive neclare.

În ceea ce priveşte aspectele legislative, au fost înregistrate întârzieri în

implementarea a 3 din cele 47 de acţiuni prevăzute în cadrul strategiei curente şi

a planului de acţiune pentru combaterea corupţiei, unele legi importante aflându-

se în procedura de adoptare de către Parlament. Legislaţia privind stabilirea unei

agenţii independente pentru verificarea declaraţiilor de avere nu a fost încă

adoptată. De asemenea, se află în continuare în dezbaterea Parlamentului

amendamentele aduse Codului de Procedură Penală care introduc răspunderea

penală a persoanelor juridice.

Parlamentul a respins solicitarea DNA de percheziţionare a proprietăţilor unui

membru al Parlamentului.

Pe ansamblu, au fost înregistrate progrese în lupta împotriva corupţiei.

Reforma condusă de Ministerul Justiţiei şi DNA trebuie urmată însă de eforturi

susţinute ale tuturor celorlalte instituţii ale executivului, ale legislativului şi ale

întregului sistem judiciar pentru a face procesul ireversibil. România trebuie să-şi

73

continue eforturile pentru a consolida progresul înregistrat şi a construi mai

departe pornind de la această bază.

Traficul de fiinţe umane:

Din octombrie 2005 au fost anihilate 10 reţele de traficanţi şi au fost

înregistrate 567 de infracţiuni. Acestea au determinat un număr de 94 de

arestări. Au fost identificate 310 victime ale fenomenului de trafic cu fiinţe umane.

În ianuarie 2006 a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Prevenirea Traficului

de Fiinţe Umane şi Monitorizarea Protecţiei Victimelor, care urmează să

coordoneze şi să evalueze activităţile preventive şi să monitorizeze ajutorul oferit

victimelor. Agenţia înlocuieşte fostul Oficiu Naţional. A fost aprobată o strategie

naţională şi un plan de acţiune pentru combaterea şi prevenirea traficului de fiinţe

umane.

Cu toate acestea, mai există o serie de chestiuni care necesită eforturi.

În privinţa traficului de fiinţe umane, România rămâne în principal o ţară de

tranzit şi, într-o măsură mai mică o ţară de origine şi de destinaţie. Agenţia

Naţională necesită o îmbunătăţire substanţială în ceea ce priveşte resursele

umane şi financiare, şi are nevoie de un sistem IT care să înregistreze victimele

returnate în România, astfel ca acestea să se poată bucura de asistenţă imediat

după întoarcere. Există încă vulnerabilităţi în co-ordonarea inter-instituţională. De

asemenea, statistici naţionale mai consistente şi mai coerente ar îmbunătăţi

planificarea strategică a agenţiilor de implementare a legii în combaterea

traficului de fiinţe umane. Combaterea comerţului cu embrioni umani trebuie

făcută în concordanţă cu principiul donaţiilor voluntare şi fără plata ţesuturilor şi a

celulelor. Investigaţii asupra comerţului cu embrioni umani trebuie finalizat.

În general, anumite progrese au fost realizate în lupta împotriva traficului cu

fiinţe umane. Capacitatea administrativă şi operaţională rămâne însa slab.

Protecţia copilului

Un plan de acţiune referitor la introducerea unei noi legislaţii este implementat

şi pregătirea necesară a fost oferită. Implementarea pachetului de legi în

problema protecţiei copilului continuă. Numărul copiilor instituţionalizaţi a

continuat să scadă. Cererea naţională pentru adopţii este superioară numărului

74

de copii ce pot fi daţi spre adopţie. Cazurile „în aşteptare” pentru adopţiile

internaţionale care au fost acceptate înainte de intrarea în vigoare a noii legi au

fost verificate de un grup de experţi în protecţia copilului. Acest grup de lucru şi-a

finalizat activitatea la sfârşitul lunii martie 2006. Aceasta s-a realizat conform cu

noua legislaţie, aflată în concordanţa cu practicile UE. Cererile aprobate prin

memorandumuri guvernamentale înainte de luna februarie 2004 au fost

transmise instanţelor care au autorizat 100 adopţii internaţionale înainte de

ianuarie 2005. Un număr de 1399 de cazuri care nu au fost aprobate prin

memorandumuri guvernamentale înainte de februarie 2004 au fost verificate pe

baza individuală şi au fost declarate ca fiind neeligibile, din motive explicate în

raport. În ambele cazuri, fiecare petiţionar a fost informat individual de rezultatul

decizie. Numărul de copii aflaţi în centre de plasament a scăzut ) in timp ce

numărul copiilor aflaţi in familii substitute a crescut ) sau în centre de plasament

a crescut simţitor, la fel şi numărul asistenţilor maternali Cu toate acestea, mai

există o serie de chestiuni care necesită eforturi.

Nu există încă suficiente condiţii la nivelul asistenţei sociale pentru mamele aflate

în dificultate în timpul sarcinii şi acestea nu beneficiază de acces adecvat la

maternităţi.

În general, România a făcut progrese semnificative în domeniul protecţiei

copilului. Situaţia generală s-a îmbunătăţit vizibil.

3.RESTITUIREA PROPRIETATII

Data limită pentru transmiterea cererilor de restituire în natură sau prin

compensaţie a expirat în ianuarie 2006. 600.000 de cereri au fost depuse din

care 3.000 prevedeau compensaţii financiare. 300.000 au fost respinse nefiind

întemeiate, iar 60.000 de cereri au fost procesate. Comisia centrală pentru

acordarea de compensaţii este acum operaţională. Cu toate acestea, mai există

o serie de chestiuni care necesită eforturi. Criteriile care definesc când restituirea

în natură este considerata imposibilă şi in ce cazuri poate fi făcută doar prin

compensarea rămân neclare. Mai mult, Fondul Proprietatea nu este capabil să

soluţioneze compensările financiare în timp rezonabil.

75

În general s-au făcut progrese în întărirea capacităţii administrative şi în

realizarea unui cadrul legislativ de restituire a proprietăţii, dar ritmul de procesare

a cererilor rămâne scăzut.

CRITERII ECONOMICE

În Raportul său din anul 2005, Comisia Europeană a concluzionat că

România continuă să îndeplinească criteriul economiei de piaţă funcţionale, iar

implementarea viguroasă a reformelor structurale vor asigura capacitatea

acesteia de a face faţă presiunilor concurenţiale din cadrul Uniunii. România a

menţinut, în general, stabilitatea macroeconomică, chiar dacă mix-ul de politici s-

a dovedit mai puţin prudent şi a ridicat îngrijorări cu privire la sustenabilitatea

progreselor obţinute în acest domeniu. România a continuat să implementeze

programul de reforme structurale, deşi nu la fel de ferm în toate sectoarele.

În 2005, PIB a crescut cu 4.1%, în comparaţie cu 8.4% cât a crescut în anul

2004. Această reducere a ritmului de creştere s-a datorat unei reduceri cu până

la 14% a producţiei agricole, ca urmare a inundaţiilor, precum şi unei încetiniri a

ritmului de creştere a producţiei industriale ca urmare a reducerii competitivităţii.

Cererea internă a continuat să fie puternică, dezechilibrele externe persistând ca

urmare a faptului că exporturile nete au înregistrat o contribuţie negativă la PIB

de 5%. În a doua jumătate a anului 2005, s-a înregistrat un progres atât în ce

priveşte creşterea exporturilor, cât şi nivelul investiţiilor. Cu toate acestea, în anul

2005, deficitul comercial s-a adâncit până la 9.9% din PIB, în vreme ce deficitul

de cont curent a sporit la 8.7%. Intrările nete de investiţii străine directe s-au

menţinut la un nivel ridicat, de 6.6% din PIB. Piaţa muncii a înregistrat progrese

reduse, în timp ce şomajul pe termen lung şi şomajul în rândul tinerilor au

crescut. Această secţiune evaluează, în toate domeniile sensibile, evoluţiile

înregistrate de la Raportul din luna octombrie 2005 şi nivelul de pregătire a

României pentru a deveni membru al Uniunii Europene.

Stabilitatea macroeconomică şi mix-ul de politici

În Raportul din anul 2005 se arată faptul că trebuie acordată prioritate

restabilirii unor politici fiscale şi a cheltuielilor publice prudente. De la prezentarea

76

acestui raport, au fost înregistrat progrese în următoarele domenii. Procesul de

dezinflaţie a devenit mai puternic în anul 2006. Banca Naţională şi-a intensificat

activităţile de sterilizare în anul 2006, ridicând rata de politică monetară cu 1%,

fapt ce a contribuit la înăsprirea condiţiilor monetare şi a semnalat faptul că acest

proces reprezintă o prioritate. Deficitul bugetului general a scăzut la nivelul de

0.8% în anul 2005, ca urmare a reducerii nivelului plăţilor de dobândă, creşterii

veniturilor din impozite indirecte şi a politicii stricte a cheltuielilor de capital.

România a reuşit să facă faţă cheltuielilor pentru repararea pagubelor provocate

de inundaţii fără a cauza o creştere a deficitului. Ca urmare a amânării

proiectelor de investiţii publice, politica fiscală în ansamblu, nu a devenit pro-

ciclică în anul 2005. Bugetul pe anul 2006 reflectă accentul pus atât pe o politică

fiscală uşor mai prudentă, cât şi pe o politică de salarizare a sectorului public mai

restrictivă. Nivelul salariului minim a crescut cu o rată moderată de 6.5%.

Cu toate acestea, rămân în continuare unele domenii cărora trebuie să li se

acorde atenţie sporită.

După o relaxare monetară la sfârşitul anului 2005, ţinta de inflaţie a fost

depăşita la sfârşitul anului, nivelul inflaţiei atingând 8.6%. Banca Centrală

estimează faptul că şi

în acest an, ţinta de inflaţie va fi depăşită, ca urmare a creşterii preţurilor

administrate, a impactului inundaţiilor asupra preţurilor la alimente, precum şi a

unei creşteri importante a cererii interne. Evoluţia salariilor din sectorul public, a

subvenţiilor şi a transferurilor a avut un impact bugetar negativ, de aproximativ

1% din PIB în anul 2005. Salariile nete reale în sectorul public au crescut cu

aproape 20% în anul 2005 şi nu sunt prevăzute noi creşteri în anul 2006. Nivelul

cheltuielilor publice, de aproximativ 1.9% din PIB, au slăbit consolidarea fiscală.

Riscurile fiscale rămân ridicate, mai ales în contextul creşterii prevăzute a

cheltuielilor pentru educaţie, investiţii în infrastructura şi, respectiv, pentru

reparaţii, ca urmare a pagubelor cauzate de inundaţii. Astfel, politicile fiscale şi

de cheltuieli publice trebuie implementate în conformitate cu ţintele de deficit

bugetar şi trebuie acordată prioritate consolidării veniturilor bugetare. Cu toate că

ritmul de creştere a productivităţii a scăzut şi s-a pierdut din competitivitate în

77

anul 2005, acordul colectiv naţional a decis o majorare de 12.1% a salariului

minim pentru sectorul privat în anul 2006, fapt ce accentuează necesitatea unui

consens cu privire la politica salarială.

Pe ansamblu, după o perioadă de acomodare în ultima parte a anului 2005,

mix-ul de politici a fost consolidat în anul 2006, iar autorităţile au acordat o

importanţă sporită nevoii de prudenţă, în vederea contracarării dezechilibrelor

macroeconomice.

Reforma cheltuielilor publice şi respectarea obligaţiilor fiscale

În Raportul din 2005 se menţionează că este necesară acordarea unei atenţii

deosebite strategiei pe termen mediu privind cheltuielile publice în vederea

sporirii potenţialului de creştere şi pregătirii pentru aderarea la Uniunea

Europeană.

De la raportul din octombrie 2005, au fost înregistrate progrese în următoarele

domenii. Bugetul pe 2006 se axează, în principal, pe susţinerea convergenţei

economice şi îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a fondurilor UE, prin

restructurarea cheltuielilor bugetare. Au continuat pregătirile pentru reformarea

sistemului de pensii. De asemenea, au fost înregistrate progrese în reformarea

sistemului sanitar. Veniturile fiscale s-au ridicat la nivelul prognozat pentru anul

2005.

Sumele colectate din TVA, taxe vamale şi contribuţii la asigurările sociale au

beneficiat de creşterile puternice înregistrate la nivelul consumului, importurilor şi

a salariilor. Obligaţiile neplătite la bugetul statului au continuat să descrească în

2005, în a doua jumătate a anului 2005 fiind înregistrat un volum redus de noi

arierate fiscale. Simplificarea procedurilor privind executarea silită, gestionarea

centralizată a marilor contribuabili şi eliminarea, în principiu, a unor noi

reeşalonări ale datoriilor la buget au înregistrat rezultat. Cu toate acestea, rămân

în continuare unele domenii cărora trebuie să li se acorde atenţie sporită.

În 2005, calitatea finanţelor publice a fost afectată de reducerea cheltuielilor

pentru investiţii cu 1.7% din PIB, pentru a contrabalansa creşterile înregistrate la

nivelul salariilor din sectorul public, la nivelul subvenţiilor şi a reparaţiilor, ca

urmare a pagubelor cauzate de inundaţii. România nu a stabilit încă un cadru

78

clar pentru cheltuielile pe termen mediu şi lung în vederea sprijinirii realocării

cheltuielilor publice către capitalul uman, infrastructură şi capacitate

administrativă. Acest cadru este necesar în vederea pregătirii pentru cheltuielile

ce decurg din statutul de membru al UE. Nivelul total al arieratelor rămâne în

continuare ridicat, până la valoarea de 8% din PIB, şi sunt necesare eforturi

susţinute în vederea asigurării sustenabilităţii fiscale. Reforma pensiilor trebuie

să fie adoptată de către Parlament.

În ansamblu, nu s-au înregistrat progrese în reformarea componentei de

cheltuieli. Cu toate acestea, guvernul are în vedere restructurarea cheltuielilor în

vederea consolidării potenţialului de creştere. Au continuat progresele în ce

priveşte promovarea conformării la plata impozitelor.

Mediul de afaceri

Raportul din 2005 a precizat că este necesar un progres substanţial în

funcţionarea sistemului judiciar precum şi in întărirea disciplinei financiare. De la

raportul de ţară din octombrie 2005, au fost făcute progrese în următoarele

domenii.

Eforturile pentru a limita acumularea de noi arierate fiscale şi la bugetul

asigurărilor sociale au continuat, iar disciplina financiară a fost întărită prin

nerecurgerea la noi reeşalonări şi anulări a datoriilor. Aceasta a condus la

crearea unui mediu de afaceri uniform pentru toţi actorii economici. Au fost

înregistrate progrese substanţiale privind funcţionarea sistemului judiciar.

Progrese remarcabile au fost făcute in ce priveşte folosirea procedurii

falimentului şi altor proceduri de lichidare pentru încurajarea ieşirii de pe piaţă. In

2005, ponderea cazurilor de faliment a crescut

moderat. Numărul total de lichidări a crescut substanţial şi rata cazurilor

rezolvate între şase luni şi doi ani de la data declanşării procedurii a crescut

uşor. În aprilie 2006, legea insolvenţei a fost modificată cu scopul de a simplifica

procedurile si a îmbunătăţi protecţia creditorilor. Cu toate acestea, rămân, în

continuare, unele domenii cărora trebuie să li se acorde atenţie sporită.

Disciplina financiară trebuie să fie îmbunătăţită. Grupul societăţilor cu capital

majoritar de stat supuse monitorizării încă acumulează datorii. Neajunsurile

79

persistă în cadrul sistemului de faliment şi protecţia creditorilor rămâne slabă

datorită, în special, perioadei relativ lungi şi ratei scăzute de recuperare în

cazurile de faliment.

Acesta subliniază necesitatea unei implementări cu succes a recentei

modificări a cadrului legislativ în domeniul falimentului.

În general, au fost făcute progrese pentru îmbunătăţirea disciplinei financiare,

şi progrese demne de luat în seamă au fost înregistrate în ce priveşte procedurile

de faliment, chiar dacă acumularea de noi datorii continuă şi neajunsurile din

cadrul de reglementare a falimentului persistă.

4INTEGRAREA ROMANIEI LA UNIUNEA EUROPEANA

Aderarea României la Uniunea Europeana reprezintă pentru întreaga societate

romanească un obiectiv strategic de maximă importanţă, fiind susţinut în mod

constant de toate instituţiile statului, precum şi de forţele politice parlamentare,

de societatea civilă în general.

Realizarea reformei şi dezvoltarea României pe principiile economiei de piaţa

impun, printre altele, o largă deschidere în economia mondială.

Apropierea geografică, complementaritatea şi potenţialul economic, fac din U.E.

principalul partener comercial al ţării noastre.

Obiectivele majore ale României în vederea integrării în structurile comunitare

vizează :

-consolidarea sistemului politic şi a instituţiilor democratice;

-crearea unui climat economic şi social care să ofere maximum de satisfacţie

şi beneficii cetăţenilor ei;

-eficientizarea structurilor şi mecanismelor economiei de piaţă;

-întărirea cooperării politice, economice şi culturale cu statele membre ale

U.E. ;

-consolidarea statutului României pe scena europeană şi internaţională.

Pentru România, integrarea în U.E. nu înseamnă doar îndeplinirea unui set

de criterii politice şi economice sau negocierea unor capitole de acquis

comunitar. Pentru noi, integrarea înseamnă şansa dezvoltării moderne şi a

dobândirii de performanţe, de bunăstare şi de securitate sporita. Negocierile cu

80

U.E. au contribuit la modernizarea legislaţiei, la consolidarea instituţională, la

impulsionarea reformelor în diferite sectoare economice şi sociale.

5.NECESITATEA INTEGRARII ECONOMIEI ROMANESTI IN UNIUNEA

EUROPEANA

La 1 februarie 1995 a intrat în vigoare Acordul European ce instituia o

asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele

membre pe de altă parte. Prevederile acestui acord stipulează faptul că

România a devenit membru asociat şi sunt puse bazele pentru viitoarea aderare,

recunoscându-se că obiectivul final urmărit de ţara noastră este de a deveni

membru cu drepturi depline a U.E. şi că asocierea are ca scop să ajute România

să realizeze acest deziderat.

România a avut contacte şi înţelegeri cu U.E. încă din deceniile sase şi şapte,

când au fost încheiate acorduri comerciale şi tehnice şi acorduri prin care

beneficia de preferinţe vamale comunitare. De abia în anul 1990 a fost semnat

Acordul comerţ, cooperare comercială şi economică între România şi U.E., iar

din 1991 România a devenit beneficiară a asistenţei financiare acordată prin

Programul PHARE.

Negocierile privind asocierea României la U.E. au început în anul 1992 şi s-au

finalizat în acelaşi an prin parafarea Acordului de la Bruxelles. Parlamentul

României a ratificat Acordul European de asociere la U.E. în 1993.

Asocierea României la U.E. înseamnă pe plan economic crearea unei zone

de liber schimb, cooperarea economică şi financiară, în sprijinul restructurării

economiei romaneşti, iar în plan politic crearea unui cadru instituţional pentru

realizarea unui dialog politic permanent între părţi. În cadrul acordului sunt

precizate o serie de principii care au în vedere:

stabilirea unei perioade de tranziţie de maximum 10 ani, împărţită în două etape,

trecerea la cea de a doua făcându-se în urma examinării Consiliului de asociere

a aplicării pană în acel moment a prevederilor Acordului;

81

asimetria în acordarea de către parţi a concesiilor concretizate prin faptul că, în

timp ce Uniunea îşi va realiza angajamentul în prima etapă, România şi-l va pune

în aplicare în a doua ;

angajamentul părţilor de a se abţine de la introducerea de reglementări care să

vină în contradicţie cu prevederile Acordului până la intrarea în vigoare;

disponibilitatea părţilor ca pe perioada de tranziţie să procedeze de comun

acord, în funcţie de conjunctura existentă în sectoarele vizate, la reducerea

periodică şi analizarea concesiilor reciproce, inclusiv la accelerarea calendarului

în aplicarea acestora.

Acordul European de asociere a României la U.E. cuprinde prevederi pentru

fiecare sector principal de activitate:

în domeniul schimburilor comerciale bilaterale se prevede crearea între părţi a

unei zone de comerţ liber care se va concretiza prin eliminarea treptată a

obstacolelor tarifare şi netarifare existente în acest moment în relaţiile comerciale

dintre România şi U.E.. Acestea privesc produsele industriale, cu excepţia celor

textile şi siderurgice, dar şi produsele agricole de bază (neprelucrate sau cu grad

redus de prelucrare şi prelucrate). Zona de comerţ liber va fi realizată în perioada

de tranziţie de maximum 10 ani, în mod gradual. Perioada de tranziţie este

asimetrică în ceea ce priveşte ritmul reducerii şi eliminării taxelor de către

România, oferindu-se astfel ţării noastre o perioada mai lungă de timp pentru

deschiderea pieţei sale la importurile din U.E. Dacă U.E. se obligă să elimine

toate taxele vamale şi îngrădirile cantitative pană la sfârşitul primei etape a

perioadei, România va face acest lucru la sfârşitul celei de-a doua etape. Pentru

o serie de produse considerate sensibile, acordul cuprinde aranjamente speciale:

aderarea României la U.E. necesită un cadru economic care să fie compatibil cu

funcţionarea U.E. şi cu mecanismele comunitare. Ca urmare, s-a impus grăbirea

descentralizării sectorului de stat şi crearea unui puternic nucleu de întreprinderi

mici şi mijlocii, alinierea tuturor standardelor romaneşti la normele comunitare,

legarea cursului leului de EURO, precum şi realizarea unei modificări de

structură a populaţiei ocupate în economie, pentru a ne apropia de nivelul ţarilor

din U.E. ( 10% în agricultură, 30% în industrie şi peste 60% în servicii ). România

82

va trebui să aplice acele căi şi mijloace care să ducă la relansarea puternică a

producţiei, la stimularea investiţiilor, la creşterea competitivităţii produselor,

accelerarea procesului de reformă, la restructurare şi privatizare, de

modernizare în vederea asigurării unei macrostabilizări durabile şi eliminării

actualelor dezechilibre fundamentale din economie. Trebuie acordată mai multă

atenţie valorificării superioare a resurselor, inclusiv cele umane, creşterii

productivităţii muncii, evoluării şi folosirii eficiente a potenţialului competitiv şi

creativ al firmelor autohtone.pe plan instituţional, organismele centrale precum

Banca Naţională, Curtea de Justiţie etc. vor trebui să aibă aceleaşi atribuţii cu

acelea din ţările comunitare;în domeniul legislativ vor trebui adoptate acte

normative cu caracter economic şi pentru alte sectoare, prin consultarea

obligatorie a legislaţiei existente în U.E., fiecare proiect de lege adoptat trebuind

să cuprindă o precizare, potrivit căreia legea este conformă cu legislaţia

comunitară.

In cadrul cooperării financiare dintre România şi U.E., România va beneficia

de asistenţa financiară din partea U.E., sub forma de donaţii şi împrumuturi,

inclusiv împrumuturi de la Banca Europeană de Investiţii, pentru accelerarea şi

susţinerea proiectului de transformare economică a ţării şi pentru a sprijini

reajustarea structurală. O destinaţie importantă a împrumuturilor o reprezintă

diminuarea consecinţelor economice şi sociale, a costurilor sociale ale tranziţiei

la economia de piaţă.

În Acord se stipulează faptul că asistenţa financiară din partea U.E. va fi

evaluată periodic în funcţie de priorităţile stabilite, de capacitatea de absorbţie a

economiei României, de posibilitatea de rambursare a creditelor, de progresul

înregistrat pe linia economiei de piaţă şi în ce priveşte restructurarea economică.

Pentru a se realiza o utilizare optimă a acestor credite se va realiza o coordonare

între contribuţiile U.E. şi cele din alte surse, cum ar fi: finanţarea din partea

statelor membre, alte ţări din G-24, F.M.I., Banca Internaţională pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare.

83

Toate aceste principii ale asocierii trebuie însă transpuse în practică în

concordanţă cu interesele naţionale ale României. Asocierea şi aderarea trebuie

să servească promovării interesului naţional şi dezvoltării potenţialului economic

şi patrimoniului cultural românesc.

Factorii de conducere şi decizie în ţara noastră trebuie să precizeze şi să

arate în modul cel mai transparent că România doreşte şi urmăreşte să se

integreze cu cei care vor să coopereze pe baze egale, democratice, şi nicidecum

cu cei care vor să-i subordoneze pe alţii.

.

Consiliul European reunit la Copenhaga în anul 1993 a definit şi precizat

condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească ţările asociate din Europa Centrală

şi de Est pentru a adera la Uniunea Europeană, condiţii definite sub forma unor

criterii:

1.Stabilitatea instituţiilor garante ale democraţiei statului de drept, drepturilor

omului, respectului şi protecţiei minorităţilor. Potrivit prevederilor Constituţiei,

minorităţile naţionale pot fi reprezentate în Parlamentul României şi în organele

locale.

Reprezentarea în Parlamentul României se face în condiţii speciale,

reprezentantul minoritar naţional putând fi ales cu numai 5% din voturile

necesare pentru un deputat ales obişnuit. În legătură cu participarea la viaţa

cultural-artistică şi editorială, Parlamentul României a pus la dispoziţia

minorităţilor naţionale din România bani pentru finanţarea unor proiecte şi

programe în cadrul Companiei Europene pentru Combaterea Rasismului,

Xenofobie, Antisemitismului şi Intoleranţei.

Din 1993 fiinţează Consiliul pentru Minorităţi Naţionale, organism

guvernamental din care fac parte reprezentanţii tuturor minorităţilor naţionale din

România, având ca scop identificarea şi soluţionarea problemelor specifice ale

persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.

84

2.Existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă. În cadrul economiei de piaţă,

echilibrul între cerere şi ofertă se stabileşte prin jocul liber al forţelor de piaţă. O

economie de piaţă funcţionează atunci când sistemul juridic, inclusiv

reglementarea dreptului de proprietate, este pus la punct şi gata să fie aplicat.

Funcţionarea economiei de piaţă este facilitată şi de stabilitatea

macroeconomică şi de consensul forţelor politice în adoptarea strategiei

economice. Un sistem financiar bine dezvoltat şi structurat şi absenţa barierelor

la intrarea şi ieşirea de pe piaţa a agenţilor economici contribuie şi ele la

funcţionarea eficientă a economiei de piaţă.

România face eforturi însemnate pentru realizarea economiei de piaţă. Au

fost liberalizate preţurile, principalele bariere comerciale au fost înlăturate, s-a

trecut la privatizarea întreprinderilor şi la restructurarea activităţilor, însă se mai

menţine într-o măsură importantă implicarea guvernului în viaţa economică.

Drepturile de proprietate nu sunt pe deplin asigurate, mai ales asupra fondului

funciar, iar organismele de control nu sunt complet instalate şi nu au capacitatea

de a asigura respectul şi aplicarea legii.

Deciziile privind strategia dezvoltării economiei suferă din lipsă de coerenţă şi

drept urmare realizările în domeniul macrostabilizării sunt inegale; performanţele

în domeniul creşterii economice sunt fluctuante, inflaţia şi şomajul au ajuns la

cote alarmante. Agenţii economici consideră că actualul mediu economic nu

este suficient de stabil încât să stimuleze economiile şi investiţiile interne şi

externe.

Se apreciază că programul de rentabilizare a activităţilor economice şi de

restructurare va mai dura încă mulţi ani, la care se adaugă drumul sinuos al

reformei şi instabilitatea macroeconomică care determină agenţii economici să

nu accepte în totalitate reforma.

3.Capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei. Se

poate aprecia că încă de pe acum pot fi identificate câteva elemente care oferă

indicaţii în legătură cu capacitatea economiei naţionale de a face faţă

concurenţei agenţilor economici comunitari. Este necesar un cadru juridic

naţional în care agenţii economici să acţioneze, asemănător cerinţelor

85

funcţionării Pieţei Interne Unice. În industrie se mai menţin încă sectoare

energointensive care sunt dependente de importul de materii prime; costurile

salariale şi cu forţa de muncă sunt încă ridicate, restructurarea marilor

combinate se face greoi.

Deşi cadrul legislativ pune accent pe dezvoltarea întreprinderilor mici şi

mijlocii, lipsa fondurilor şi incapacitatea de a elabora studii pentru susţinerea

financiară străină au făcut ca acest sector să nu cunoască amploarea

prognozată.

Investiţiile străine în economia României se consideră că sunt modeste, din

mai multe motive: cadrul judiciar insuficient dezvoltat şi instabil, presiunile fiscale

ridicate şi sinuoase de la o perioada la alta, instabilitatea politică şi socială care

determină concesii succesive din partea guvernului cu efecte negative asupra

mersului reformei.

Actuala structură a economiei şi a proprietăţii, capacitatea de care dispun

agenţii economici, ne arată că nivelul de integrare economică a României în

viaţa U.E. este relativ scăzut şi drept urmare o expunere prematură a

economiei româneşti la exigenţele şi presiunile concurenţiale ale pieţei unice ar

reprezenta un şoc pentru agenţii economici şi populaţie, cu consecinţe extrem de

grave pentru situaţia economică a ţării.

4) Capacitatea asumării obligaţiilor ce îi revin unui membru al Uniunii

Europene. Aderarea unei ţări la Uniunea Europeana implică în mod necesar şi

asumarea unor obligaţii ce derivă din criteriile ce stau la baza aderării:

tranziţia la economia de piaţă şi la democraţie trebuie să ţină pasul sau chiar să

devanseze momentele cheie ale perioadei de tranziţie în calitate de asociat al

U.E.;

elaborarea cadrului legislativ intern pentru democraţie şi economie de piaţă

trebuie să dea prioritate acelor aspecte şi elemente care fac posibilă funcţionarea

Acordului European conform calendarului convenit;

reformele legislative şi instituţionale trebuie să coboare în profunzimea structurii

societăţii, ca o condiţie a valorificării avantajelor Acordului European;

86

colaborarea politică cu U.E. deschisă de prevederile Acordului European trebuie

permanent consolidată cu acţiuni concrete de cooperare comercială, economică

şi financiară, de natură să accelereze facilităţile economiei;

grăbirea procesului de macrostabilizare economică;

dezvoltarea cooperării cu celelalte ţări asociate ca o condiţie a constituirii unei

structuri compatibile cu cele existente în U.E.

Scurta prezentare a cerinţelor şi exigenţelor procesului de asociere şi aderare

a României la U.E. demonstrează complexitatea acestui proces, eforturile pe

care ţara noastră trebuie să le facă pe drumul dezvoltării democraţiei şi vieţii

economice pentru a atinge standardele vieţii europene. De aceea este greu de

precizat un orizont de timp pentru admiterea României în U.E. Dorinţa noastră

depinde de măsura în care vor fi îndeplinite cerinţele cuprinse în Acordul de

Asociere şi a prevederilor criteriilor de aderare la U.E.

Strategia aderării României la U.E.

Î n conformitate cu obiectivul major stabilit de România pentru actuala etapă de

dezvoltare, crearea condiţiilor pentru aderarea, într-o perspectivă apropiată , la

U.E., principiile fundamentale ce stau la baza dezvoltării economiei şi

înfăptuirii reformei sunt:

reforma societăţii româneşti pentru recunoaşterea şi afirmarea valorilor morale şi

democratice;

aşezarea dreptului de proprietate la temelia societăţii româneşti,

accelerarea reformei instituţionale începând cu Guvernul României pentru

crearea unui stat modern;

restructurarea şi modernizarea industriei româneşti în sensul redimensionării şi

privatizării acesteia în vederea asigurării unei creşteri economice durabile;

reorientarea şi dezvoltarea agriculturii în direcţia cerinţelor economiei de piaţă

prin sprijinirea sistemelor de producţie şi valorificare;

reforma sistemului finanţelor publice potrivit principiului finanţării obiectivelor

viabile economic;

distribuirea echitabilă a costurilor tranziţiei în sprijinul solidarităţii sociale;

aşezarea României cu demnitate în lumea democratică şi dezvoltată a Europei.

87

Aşezând la baza dezvoltării economico-sociale aceste principii, strategia aderării

României la U.E. cuprinde o serie de obiective sintetizate în următoarele politici :

politica macroeconomică;

politica de restructurare a economiei;

politici privind drepturile omului, culte şi minorităţi;

politici privind capitalul uman.

Politica macroeconomică a guvernului îşi propune în domeniul valutar-monetar

următoarele:

reducerea inflaţiei, înfăptuirea stabilităţii interne şi externe a monedei naţionale,

respectiv introducerea unor măsuri de politică economică menite să asigure

previziunea evoluţiei cursului monedei;

recâştigarea încrederii în moneda naţională şi creşterea vitezei de rotaţie a

banilor;

limitarea deficitului bugetar în vederea diminuării ponderii statului în utilizarea

resurselor financiare ale economiei;

menţinerea ratelor dobânzii la niveluri pozitive, în termeni reali, pentru a asigura

creşterea şi utilizarea eficientă a resurselor de capital financiar;

asigurarea unui nivel competitiv şi realist al cursului de schimb valutar

asigurarea deplinei convertibilităţi a contului curent şi pregătirea condiţiilor de

trecere graduală la convertibilitatea contului de capital;

administrarea cu prudenţă sporită şi într-o manieră transparentă a datoriei

publice interne şi externe;

practicarea unor dobânzi pentru depozite bancare ale băncilor comerciale la

Banca Naţională a României sub nivelul dobânzii pe piaţa interbancară;

diversificarea emiterii de obligaţiuni de stat pe termen mediu, ca instrument al

Băncii Naţionale a României de reglare a masei monetare şi pentru finanţarea

deficitului bugetar.

Politicile de restructurare a economiei îşi propun mai întâi măsuri de

consolidare a mecanismelor concurenţiale care să permită României îndeplinirea

condiţiilor necesare semnării Acordului European de evaluare a conformităţii. Va

88

fi încurajată activitatea Consiliului Concurenţei pentru a întări capacitatea

acestuia de a pune în aplicare legislaţia protecţiei concurenţei.

Ţara noastră va trebui să pună cât mai curând în aplicare prevederile

Programului de pre-aderare pentru a pregăti cât mai bine condiţiile pentru

începerea negocierilor în vederea aderării ca membru cu drepturi depline la U.E.

Analiza costurilor şi beneficiilor extinderii U.E. prezintă o măsură importantă

pentru România. Studiile efectuate relevă că riscurile potenţiale ale neextinderii

sunt mai mari pentru ţările U.E. decât pentru cele candidate, pe când beneficiile

extinderii sunt mai mari decât costurile pentru ţările U.E.

România consideră că îndeplinirea criteriilor stabilite de U.E. implică o

redresare economică cat mai puternică şi accelerată a ţării, prin mobilizarea

factorilor interni, potentaţi de cooperarea cat mai stransă cu ţările comunitare, al

căror sprijin îndeosebi financiar şi tehnico-economic trebuie să fie mai

substanţial, dar şi de o colaborare multilaterală cu celelalte ţări aderente la U.E.

Perspectivele integrării rapide în U.E. vor trebui să determine autorităţile romane

să analizeze cu seriozitate costurile acestui proces în raport cu beneficiile

scontate, termenul necesar armonizării legislative şi cât de beneficii este

procesul pentru reforma în curs de desfăşurare în ţara noastră.

89

licenta 23.07.20

Documents