Capitolul 1. Globalizarea-trecut şi viitor

De-a lungul anilor, transformările majore care au avut loc în economia mondială, au dat naştere unor mari controverse, cu privire la „creşterea explozivă a şomajului, a dobânzilor sufocante, a ritmului necontrolat a inflaţiei, a crizei datoriei externe, a evoluţiei contradictorii a procesului integrării economice, a diferenţei lor dintre import şi export în cadrul comerţului internaţional, a degradării mediului înconjurător, a deficitelor bugetare, a saltului modificărilor tehnologice, etc.”, aşa cum afirmă Gheorghe Postelnicu şi Cătălin Postelnicu în cartea de specialitate „Globalizarea economiei”. Toţi aceşti factori au creat un număr foarte mare de probleme, a căror rezolvare nu s-a dovedit tocmai satisfăcătoare. În timp teoria economică a fost nevoită sa apeleze la noi concepte pentru a motiva transformările intervenite în economia mondială, iar unul dintre aceste concepte poartă numele de „globalizare economică”1 şi are drept scop înţelegerea fenomenului şi consecinţelor, tuturor schimbărilor.

În viziunea autorului Ion Bari, în cartea „Globalizare şi probleme globale” cea mai acoperitoare definiție a fenomenului globalizării este cea dată de cunoscuta sintagmă a “satului planetar” care, deşi prezentată ca un fenomen specific sfârşitului de secol şi de mileniu, nu este lipsită de o lungă istorie. Globalizarea reprezintă consecinţa aproape firească a cursului imprimat istoriei, dacă nu de Renaştere, atunci cel puţin de primă Revoluţie industrială. Ceea ce deosebeşte fenomenul contemporan al globalizării de precedentele procese integraţioniste sunt: scara (anterior regională, actual mondială), ritmul schimbărilor (luăm în considerare rata anuală a ”universalizării Internetului”) și sprijinirea într-o mai mare măsură decât oricând de progresul tehnologic care are un impact necondiționat asupra condițiilor vieții cotidiene.

Lucrul cel mai special în spațiul global este acela că dependențele create prin rețelele de nivel planetar sunt atât de dense încât crează o adevărată planetă. Mișcările și interacțiunile din acest spațiu global dobândesc un caracter ”standardizat” prin instituțiile cu caracter global, astfel încât societățile locale sau naționale sunt nevoite să se implice în configurația de natură planetară cu consecințele ce decurg pentru societățile naționale și pentru actorii cu caracter internațional. Aranjamentul instituțional care prevede existența statului național, a culturii naționale și econimiei naționale nu mai constituie un ”model ideal” pentru societăți. Autorul Ion Bari mai afirmă că o dată cu însușirea conștientă a noțiunii de globalizare, actorii sociali, politici și economici trebuie să își raporteze acțiunile și reacțiunile la această mișcare planetară. Aceste demersuri sunt intercondiționate, astfel încât deciziile de ordin politic afectează în mod direct strategiile economice, care afectează reacțiile sociale și invers. În noua lume globală nu numai că trebuie să ne adaptăm dependențelor dintre structurile locale și rețelele mondiale semiautonome, dar trebuie să acordăm o atenție deosebită acțiunilor condiționate de reacțiile actorilor din cele trei sfere de acțiune2.

1.1. Elemente definitorii ale globalizării

Globalizarea versus „americanizarea”.Unii critici susţin această asociere, pe când alţii leagă acest termen de creşterea pieţei

mondiale, iar o a treia categorie se leagă de acest concept pentru a pune în evidenţă descrierea unei realităţi ideologice şi definesc globalizarea ca fiind o victorie a economiei de piaţă cu un

1 Gh. Postelnicu, C. Postelnicu, „Globalizarea economiei”, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 132 I. Bari, „Globalizare şi probleme globale”, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 17-18

1

grad mare de complexitate datorită raţiunilor de natură politică şi economică, dar nu în ultimul rând şi de natură socioculturală astfel încât globalizarea este privită nu ca un fenomen ireversibil ci ca unul dinamic ce poate suferi îmbunătăţiri în permanenţă.

În lucrarea „Mecanismele globalizării” Joseph E. Stiglitz vorbeşte despre globalizare ca fiind faptul cel mai important, din cadrul unui sistem economic impus într-o oarecare măsură ţărilor în curs de dezvoltare, iar în unele cazuri impus în mod categoric, situaţie în care este inadecvat şi adesea dăunător. Din aceste considerente, globalizarea nu trebuie privită ca o „americanizare” a politicii şi culturii, dar de cele mai multe ori acest lucru se întâmplă deşi nu este acceptat de cei cărora l-i se aplică.

„ Americanizarea” este un subiect care vizează atât ţările dezvoltate, cât şi ţările în curs de dezvoltare. Datorită multitudinii de tipuri de economii de piaţă – modelul american diferă de celelalte modele (modelul ţărilor nordice, modelul japonez şi nu în ultimul rând modelul social european), oamenii din ţările dezvoltate sunt îngrijoraţi de faptul că globalizarea a fost folosită pentru a se impune „modelul liberal anglo-american” în devafoarea altor alternative – şi chiar dacă modelul american a funcţionat foarte bine, din perspectiva produsului intern brut, el nu a dat rezultate favorabile din perspectiva celorlalte dimensiuni, cum ar fi durata şi calitatea vieţii, eliminarea sărăciei sau chiar menţinerea bunăstării celor din clasa de mijloc.

În concluzie „globalizarea este folosită pentru a răspândi modelul american al economiei de piaţă, mulţi oameni din alte locuri nu sunt sigure că îşi doresc acest lucru. Cei din ţăruile în curs de dezvoltare au nemulţumiri şi mai profunde – faptul că globalizarea a fost utilizată pentru a impune o versiune chiar şi mai extremă a economiei de piaţă, care reflectă într-o măsură mai mare interesele corporatiste şi care poate fi identificată şi în Statele Unite.”3

Cea mai folosită definiție a conceptului de globalizare este următoarea „Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socioculturală. Rețelele de relație și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale .”4

În această definiție se cuprind atât aspectele obiective, cât și cele subiective implicate de acest concept. În primul rând „geografia” pierde din relevanță din cauza noilor tehnologii, a noilor strategii ale actorilor economici, precum și politicilor acestora, atât de ordin național cât și internațional, iar în al doilea rând globalizarea devine din ce în ce mai puternică și datorită faptului că omenirea a început să simtă din ce în ce mai clar oportunitățile noi deschise de utilizarea tehnologiilor noi, precum și de punerea în practică a noilor strategii și politici. Atunci când se acționează în concordanță cu dinamica globalizării are loc exact crearea acestui proces. Definiția indică reducerea importanței distanței geografice, însă, nicidecum dispariția acesteia. Prin urmare, relațiile la nivel internațional sunt mult mai ușor de stabilit și oamenii, mărfurile și simbolurile sunt eliberate de contextul geografic, ele se mișcă liber la nivel planetar devenind din ce în ce mai clară ideea că indivizii și societățile sunt tot mai puțin protejați de granițe.

În definiția de mai sus se regăsește și ideea creșterii posibilității de extindere a rețelelor la nivel global, realitățile de ordin sociocultural au un rol important în determinarea „ logicii globalizării”. O cultură puternic orientată spre conservatorism și izolare, regimurile politice dictatoriale, existența unei ordini mondiale puternic fragmentată, o regionalizare cu caracter defensiv, etc. pot schimba în mod semnificativ evoluția globalizării.

În consecință, globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică

3 Josep E. Stiglitz, „Mecanismele globalzării” Editura Polirom, Iaşi, 2008, pag. 244 I. Bari, „Globalizare şi probleme globale”, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 18

2

și economică care au declanșat un proces în care distanța geografică a devenit un factor neesențial în stabilirea și susținerea relațiilor transfrontaliere atât a celor economice, politice și socioculturale internaționale și pe care le numim globalizare. Această internaționalizare a relațiilor și dependențelor cauzează deficite pe plan democratic, social, ecologic și al securității și are ca efect schimbarea atitudinilor și deficiențe administrative fiind un factor de integrare a omului în comunitatea mondială și oferă spațiul de desfășurare noilor sisteme de guvernabilitate globală și formarea unei societăți civile globale5.

Globalizarea oferă mari posibilităţi pentru o dezvoltare la nivel global, dar în timp datorită progresului inegal pe regiuni se manifestă diferit; pentru unele ţări globalizarea are rol benefic, devin din ce în ce mai integrate în economia mondială şi se bucură de creşteri economice semnificative şi de o reducere majoră a sărăciei, iar alte ţări, datorită factorilor interni nu reuşesc să se integreze în sistem.

Trebuie precizat că în anii 1970-1980 când multe țări din America Latină și Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economică a acestora a stagnat crescând în mod impresionant sărăcia și atingând valori ridicate ale inflației. Însă pe măsură ce aceste regiuni și-au schimbat politicile, veniturile au început să crească, iar în momentul de față au loc mari transformări în direcția creșterii economice, dezvoltare și reducerea sărăciei. Totuși, crizele înregistrate de piețele emergente din anii 1990 au demonstrat că oportunitățile aduse de procesul de globalizare dau naștere și la riscuri provenite din mișcările volatile de capital de riscuri de ordin social, economic și de degradarea mediului înconjurător, toate acestea fiind determinate de accentuarea sărăciei.

Deci, globalizarea este o realitate, probabil ireversibilă și orice țară care-și pregătește temeinic viitorul este nevoită să se integreze într-un fel cu ea, altfel neadaptarea la noul „mediu ” al globalizării înseamnă pe lângă o șansă pierdută și riscul de a pierde poziții și segmente de piață deja dobândite.

În concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, o soluționare mai curând globală decât națională6.

1.2. Concepții idei și teorii privind globalizarea

1.2.1. Concepții și idei despre globalizare

Referitor la concepţii şi idei despre globalizare autorul Dinu Martin în cartea sa „Globalizarea şi aproximările ei” defineşte globalizarea din mai multe perspectivă după cum urmează:

Definiția bunului – simț comun: globalizarea este procesul prin care oamenii de oriunde înțeleg să accepte ceea ce-i aseamănă, punând în surdină ceea ce-i separă.

Definiția pozitivă: globalizarea este un proces de tranziție care include toate formulele de organizare socială ca finalitate atât a tranziției postcomuniste, cât și a celei postcapitaliste, adică exact ceea ce ar da sens ambelor procese, tranziția globală.

5 I. Bari, „Globalizare şi probleme globale”, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 196 I. Bari, Idem, pag.21

3

Definiția convenționalistă: globalizarea este noua ordine economică și politică a lumii, ca sistem multidimensional și corelativ în care coerența este dată de guvernanța globală.

Definiția deschiderii: globalizarea este expresia unui sistem al lumii în cel mai înalt grad de integrare și deschis permanent integrării.

Definiția principială: globalizarea este un sistem în care funcția – obiectiv vizează întregul cu scopul de a elimina adversitatea, iar concurența, de a genera distrugere creatoare.

Definiția teleologică: globalizarea este o potențialitate și o tendențialitate a structurilor coerente ale lumii, ca materializare progresivă a raționalității și rațiunii umane universale.

Definiția instrumentală: globalizarea este procesul de ordonare a lumii, ca îndepărtare de haos bazându-se pe tehnologie occidentală, finanțe permisive și informații libere, adică liberalizarea accesului la randament și modernitate, la acumularea de bogăție și la putere.

Definiția integratoare: globalizarea este procesul de funcționalizare a economiei globale, care, în cadrul societății globale, devine aptă să creeze structuri de decizie globală pentru soluționarea problemelor globale.

Globalizarea își derulează intențiile din ce în ce mai evident, ea devenind expresia unui sistem care se integrează în cel mai înalt grad și care rămâne permanent deschis integrării. Excluderea din sistem este o posibilitate excepțională, iar intrarea este liberalizată, după cum întregul este menit să absoarbă variațiile extreme, inclusiv eșecurile, chiar dacă opțiunea este a unei părți.

Desigur, globalizarea se arată ca o nouă ordine a lumii, una care are caracter multidimensional și corelativ.

Ca strategie, globalizarea este expresia directă, verificabilă și argumentată a raționalității și rațiunii.

Globalizarea are fără îndoială caracter previzional, ea operează cu proporții semnificative de conjunctură pe lângă adevărul clasat al științei, chiar este miza unei previziuni din mers. Globalizarea este în definitiv un ideal în care urmează să se întâlnească adevărul cu libertatea și justiția, pe fondul producției generale de prosperitate asumată individual. Nu este însă cea mai bună dintre lumi, este doar o lume posibilă îndelung pregătită de rațiunea umană, este medierea dintre normativ și pozitiv în care experiența umană de autoguvernare capătă sens dincolo de adversitate.

Globalizarea nefiind clădită maniheist, are vocația de a minimiza eșecul și de a distribui larg ceea ce rezultă din gestionarea efectului7.

1.2.2. Teorii privind globalizarea

Legat de teoriile privind globalizarea, principala problemă dezbătută pe larg în legătură cu acest fenomen se referă la momentul declanşării lui sau a începutului său. Aşa cum afirmă atât Gh. Postelnicu cât şi C. Postelnicu în cartea lor „Globalizarea economiei” este evident că cercetătorii n-au ajuns încă la un punct de vedere comun, dar făcând abstracție de o serie de detalii istorice, se poate spune că, până la urmă, s-au conturat trei posibilități de abordare a acestui aspect și anume:

● unii consideră că despre globalizare se poate vorbi chiar de la începutul istoriei, efectele acestui proces resimțindu-se în oarecare măsură în timp până când a cunoscut o accentuare deosebită;

7 D. Martin „Globalizarea şi aproximările ei”, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 79-82

4

● după alții, dimpotrivă, globalizarea este un fenomen contemporan care caracterizează modernizarea și dezvoltarea capitalismului, iar în ultimile decenii a marcat o accelerare deosebită;

● în al treilea rând poate fi întâlnit și punctul de vedere potrivit căruia globalizarea este un proces recent, asociat însă, cu alte evenimente economice și sociale cunoscute deja sub denumirea de postindustrializare, postindustrialism, sau așa cum menționează unii autori, cu reorganizarea capitalismului pe alte baze8.

Plasarea acestui fenomen atât de adânc în istorie cum se prezintă în varianta întâia, pare a fi o exagerare, chiar dacă pe alocuri există argumente care par pertinente, cum ar fi, apariția primelor imperii, procesul de raspândire a creștinismului în lume ș.a., dar și cele mai puternice imperii privite pe scara istoriei, s-au dovedit a avea o viață efemeră, chiar dacă au lăsat urme adânci în evoluția ulterioară a omenirii, ele au fost o experiență nouă și repetabilă la altă scară și în condițiile social – economice total diferite.

Cercetătorii care afirmă că globalizarea este un fenomen contemporan au toate șansele să fie acceptați fiind absolut raționali. Potrivit acestui punct de vedere, globalizarea în sensul larg al cuvântului, acoperă toate cele trei domenii ale vieții sociale respectiv: economic, politic și cultural. Este evident că partea economicului acoperă toate fazele procesului de producție, adică producția, repartiția, schimbul și consumul, reprezentând structura de rezistență, coloana vertebrală a globalizării și pe baza căruia apar și se dezvoltă și celelalte două componente, reflectate de relațiile politice și culturale.

Dacă tendința de globalizare a economiei a fost evidentă încă din fazele sale incipiente, celelalte două laturi ca derivate din prima, au stârnit multe suspiciuni întrucât au fost interpretate ca o consecință directă a expansiunii, mai întâi a Europei, apoi a întregi lumi occidentale asupra tuturor teritoriilor situate în afara așa-zisului „perimetrului civilizator”, în scopul consolidării puterii politice a unor state și instaurării nimetismului cultural străin tradițiilor locale.

De aceea, abordarea globalizării cu mii de ani în urmă nu-și găsește nici un suport practic și, deci, nici o justificare. Unele lucrări mai recente încearcă o altă ierarhizare a fazelor evolutive ale acestui proces, în cadrul căreia se regăsesc elemente specifice tuturor celor trei arii de cuprindere ale sale și sunt prezentate în felul următor:

● faza germinală (Europa, 1400-1750), când ca urmare a noilor descoperiri geografice apar primele hărți ale planetei, omenirea începând să conștientizeze că locuiește pe o planetă care nu este situată în centrul sistemului solar și se adoptă calendarul universal, încep să se contureze hotarele viitoarelor puteri coloniale;

● faza incipientă (Europa, 1750-1875), în cadrul căreia apar statele-națiune, începe să se dezvolte diplomația formală dintre state, apar primele convenții legal internaționale și se conturează primele idei despre internaționalism și universalism;

● faza decolării (take off, 1875-1925), când are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii existenței unei singure societății internaționale și a unei singure comunități, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale între diferite națiuni independente, de extinderea comunicațiilor și apariția unor migrații în masă (în mod deosebit dinspre Europa spre America);

● faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925-1969), inițiată de primul război mondial și reafirmată de cel de-al doilea război mondial, fază temperată în oarecare măsură de înființarea Ligii Națiunilor urmată apoi de Organizația Națiunilor Unite, care a implementat conceptele de crime de război și crime împotriva umanității, iar prin intermediul unor organisme specializate ale sale, a atras atenția asupra pericolelor ce decurg din ignorarea

8 Gh.Postelnicu, C. Postelnicu, „Globalizarea economiei” , Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 15

5

unor probleme cu caracter global cum ar fi poluarea, explozia demografică în anumite teritorii, epuizarea resurselor naturale urmată de malnutriție, subdezvoltarea economică ș.a.;

● în fine, ultimile decenii ale secolului XX în care s-au făcut progrese uriașe în explorarea spațiului cosmic și în telecomunicații, am asistat la apariția diferitelor forme de integrare regională, dar pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii internaționale a munci. Din cele menționate mai sus, rezultă că globalizarea este un fenomen istoric, dar de natură recentă și este caracteristic, mai degrabă, celei de a doua jumătăți a secolului XX decât secolelor anterioare. Deși rădăcinile sale se regăsesc în fapt premergătoare apariţiei capitalismului și sunt un însoțitor permanent al dezvoltării lui și modernizării societății umane, factorul care i-a imprimat tendința de afirmare a fost însă procesul industrializării care a introdus primele practici comune în societăți structural diferențiate din punct de vedere cultural, practici impuse de noile descoperiri științifice și tehnice a căror aplicativitate și generalizare au fost grăbite de procesul dezvoltării și adâncirii diviziunii sociale a muncii.

Faptul că folosirea mijloacelor de producție tot mai performante a atras după sine raționalitatea care a fost considerată pe drept cuvânt a fi solventul globalizării, a contribuit din plin la depersonalizarea activității economice, fiind ghidată pretutindeni în lume de aceleași principii ale eficienței.

Industrializarea, prin forța sa transformatoare, și-a extins influența asupra întregului context social, de la calificarea forței de muncă pâna la formele instituționale adoptate de-a lungul anilor de state dezvoltate, de la infrastructura generală, adaptată funcțional pentru a face față progresului tehnic care este deja prezent în toate celelalte ramuri ale economiei naționale până la specializarea consumului, de la diferențierea activităților economice și adâncirea diviziuni sociale a muncii, până la integrarea lor pe orizontală și verticală. Toate aceste transformări au deschis drumul spre ceea ce astăzi este cunoscut sub denumirea de „ convergența sistemelor economice”. Pe măsură ce industria a căpătat proporții din ce în ce mai mari, societățile în cauză au fost nevoite să recurgă la noi forme organizatorice inclusiv în domeniul marketingului, în stare să absoarbă producția de masă și să o așeze pe baze mai eficiente astfel încât societatea industrială a câștigat teren, pentru că știința și tehnologia pe care se bazează i-a determinat pe toți să vorbească aceași limbă, și anume, cea a tehnicii moderne. Această unificare globală tehnologică deschide porțile erei industriale, în cadrul căreia tot mai mulți oameni sunt angajați în producerea de servicii și mai puțin în extragerea de materii prime.

Una dintre trăsăturile de bază ale civilizației industriale este „ sincronizarea informației ” ceea ce permite ca evenimentele împreună cu localizarea lor să devină interdependente prin intermediul rețelelor de telecomunicații care contribuie la crearea unui sistem economic global în cadrul căruia marile puteri economice și-au putut coordona mai bine practicile, în vederea consolidării pieței libere atât de mult mediatizate în această rețea. Această „ sincronizare ” numită cu mulți ani în urmă de unii cercetători „cerință definitorie a satului global” se traduce prin faptul că orice se întamplă oricui în acelaşi timp. Caracrteristica de bază a acestor mijloace a devenit viteza deoarece comunicațiile electronice sunt virtual instantanee și accesibile tuturor utilizatorilor acestui sistem de comunicații indiferent de apartenența de la un stat sau altul9.

Putem spune că globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică și economică. Ea a devenit un factor de integrare a omului în comunitatea mondială și a determinat dispariția barierelor impuse de distanța geografică în stabilirea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, politice și socioculturale internaționale care determină dealtfel globalizarea.

Se pot formula cel puțin trei direcții:

9 Gh.Postelnicu, C. Postelnicu, „Globalizarea economiei” , Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 16-20

6

● globalizarea cuprinde procesele prin care popoarele lumii devin o singură societatea globală;

● globalizarea constă în intensificarea relațiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localitățile îndepărtate, încât evenimentele care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mii de killometrii depărtare, și invers;

● globalizarea este o rețea care a adunat roate comunitățile planetei într-o unitate mondială singulară.

Caracteristicile curentului globalizării sunt: internaționalizarea producției, noua diviziune internațională a muncii, noile mișcări migratoare dinspre sud spre nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum și internaționalizarea statului, făcând din state agenții ale lumii globalizate.

În concluzie globalizarea poate fi privită ca fiind un proces complex și deosebit de dinamic al dezvoltării interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii legăturilor transnaționale în cadrul sferei economice, politice, sociale și culturale și având drept consecință internaționalizarea problemelor naționale, fiind necesară astfel o soluționare mai curând globală decât națională a acestora. Evoluția acestui proces prezintă nu numai riscuri, dar și oprtunități. O privire lucidă către un timp al speranțelor va trebui să ia în considerare atât avantajele, cât și costurile, limitele și dilemele ei10.

1.3. Perspective și efecte asupra globalizării

1.3.1. Efectele globalizării

În literatura de specialitate, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre efectele cel mai des întalnite ale globalizării. Aceste efecte sunt:

● dificultatea deosebită a guvernării economiei globalizate deoarece interdependenţa ţărilor ar conduce la apariţia unor conflicte între agenţiile de reglementare, conflicte care ar slăbi mai departe eficienţa guvernării publice la nivel global şi ar determina transformarea companiilor multinaţionale în companii transnaţionale. Spre deosebire de companiile multinaţionale, companiile transnaţionale nu vor mai putea fi controlate sau chiar constrânse de politicile anumitor state naţionale. Mai degrabă se vor supune numai standardelor de reglementare internaţionale, impuse şi stabilite de comun acord. Guvernele naţionale nu ar mai putea să adopte nici un fel de reglementare efectivă contra acestor standarde în detrimentul societăţilor transnaţionale.

● scăderea influenţei politice şi a puterii de negociere economică a forţei de muncă organizate;● creşterea multipolarităţii în sistemul politic internaţional: “O serie de organizaţii de la agenţiile

non-profit internaţionale până la companiile transnaţionale vor dobândi mai multă putere în detrimentul guvernelor naţionale şi folosindu-se de pieţele globale şi de media ar putea apela şi obţine legitimitatea de la consumatori/cetăţeni de-a lungul graniţelor naţionale. În acest fel puterile disciplinare distincte ale statelor naţionale vor scădea, chiar dacă majoritatea cetăţenilor lor, mai ales în ţările avansate, vor rămâne ataşaţi naţional. Într-o astfel de lume, puterea naţională militară ar fi mai puţin eficientă. Nu va mai putea fi folosită pentru a realiza obiective economice”11, aşa cum afirmă şi Dana Pop în prelegerile sale despre „Globalizare şi teorii ale dezvoltării”

10 Gh.Postelnicu, C. Postelnicu, „Globalizarea economiei” , Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 328-32911 Dana, Pop, „Globalizare şi teorii ale dezvoltării” , - suport de curs, Bucureşti, 2006, pag. 56

7

1.3.2. Perspective asupra globalizării

În economiile industrializate, dezbaterile tot mai numeroase asupra globalizării și a consecințelor ei au conturat trei perspective. Mulţi economiști, lideri politici și de afaceri, precum și alți susținători ai globalizării împărtășesc perspectiva „pieței libere”, opunându-se reglementărilor stricte asupra economiei globale. Unii indivizi și grupuri de interese (precum sindicatele), cercurile de afaceri confruntate cu competiția importurilor și naționaliștii economici susțin o perspectivă „populistă”, respingând hotărât globalizarea și îmbrățișând restricțiile asupra liberului schimb, a activității investitorilor și a firmelor multinaționale.

•Perspectiva pieței libereMulți economiști și oameni de afaceri consideră că globalizarea și adoptarea în întreaga lume a

valorilor americane (sociale, politice și economice) eliberează energiile economice latente și conduce la o folosire mult mai eficientă a resurselor mondiale în scădere, la maximizarea avuției mondiale și la beneficii economice pentru toate popoarele. Credința în avantajele enorme ale globalizării a fost expusă cu entuziasm de Lowell Bryan și Diana Farrell în cartea lor „Market Unbound: Unleashing Global Capitalism” (1996). Cei doi analiști proclamă că globalizarea va conduce la o prosperitate fără precedent, pe măsură ce tot mai multe națiuni vor participa la economia globală, iar fluxurile tehnologice și financiare dinspre țările dezvoltate înspre cele mai puțin dezvoltate vor determina o egalizare a bogației și o dezvoltare a întregii lumi.

• Perspectiva populistă (naționalistă)Membrii acestui grup acuză globalizarea pentru toate relele politice, economice și sociale care

tulbură Statele Unite și alte societăți indutrializate. Globalizării îi sunt atribuite fenomene precum: creșterea inegalității economice și a șomajului în cadrul economiilor industrializate, reducerea sau chiar prăbușirea programelor sociale și a statului bunăstării în numele competitivității internaționale, distrugerea culturilor naționale și a autonomiei politice naționale, migrația ilegală, criminalitatea în creștere. În Europa, neofasciștii și socialiștii și-au exprimat antipatia față de deschiderea economiei și teama pentru pierderea autodeterminării naționale. Chiar și un capitalist de calibru, precum defunctul James Goldsmith, a avertizat asupra pericolelor pe care le aduce liberul schimb cu țările cu forță de muncă ieftină din Asia de Est și a pledat în favoarea unor bariere ridicate pentru restricționarea importurilor din țările mai puțin dezvoltate. Aceste critici au sprijinit protecționismul comercial, blocurile economice regionale și restricțiile asupra activității CMN.

• Perspectiva comunitarianăA treia perspectivă este un amestec de teoria dependenței, gândire economică gandhiană și tezele

privind „limitele creșterii”. Termenul „comunitarism” este preluat din cartea lui Dani Rodrik „Has Globalization Gone Too Far?” (1997) și sugerează că scopul principal al acestui grup după reîntoarcerea la comunitățile locale independente și coezive. Membrii acestui grup difuz, care include gherilele zapatiste din statul mexican Chiapas, pe cruciatul anticorporatist Ralph Nader și pe magnatul George Soros, denunță globalizarea pentru instaurarea unei tiranii capitaliste brutale, pentru exploatarea imperialistă și pentru degradarea mediului din întreaga lume. Acești critici susțin că programele de bunăstare socială din țările industrializate vor fi eliminate în numele competitivității internaționale și al maximizării profitului, iar oamenii de pretutideni vor fi uniformizați în consumatori pasivi. Ca și populiștii, ei cred că marile corporații multinaționale, piețele de capital nereglementate și birocrații internaționali anonimi din organizații precum Organizația Mondială a Comerțului sau Fondul Monetar Internațional sunt cei care fac jocul capitaliștilor și conduc lumea prin modalități ce distrug independenţa internațională și autoguvernarea democratică.

8

Comunitarienii, ca și mulți dintre populiști, consideră că globalizarea este responsabilă pentru aproape toate problemele politice și economice din lume, inclusiv inegalitatea veniturilor și șomajul cronic; după cum s-a exprimat un critic, săracii țărilor bogate subvenționează bogații țărilor sărace.

1.4. Argumente pro și contra globalizării

Secolul XX a fost martorul unei dezvoltări economice inegale și în salturi cu o creștere semnificativă a PNB global pe locuitor. Cea mai puternică expansiune a avut loc în timpul celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, o perioadă de expansiune rapidă, însoțită de o liberalizare a comerțului internațional , dar și pe planul relațiilor financiare la scară globală12.

1.4.1. Globalizarea între progres economic și supraviețuire

În zilele noastre se vorbește din ce în ce mai mult despre globalizare, opiniile fiind atât pro, cât și contra. Dar ce este de fapt globalizarea? Este un concept, o stare de fapt sau o realitate?

Globalizarea reprezintă renunțarea la limite teritoriale, ascensiunea nelimitată a tehnologiei, circulația neîngrădită a informației, uniformizarea economiei, libera circulație a capitalului și a personei, dar nu în ultimul rând alinierea politică în perspectiva unei guvernări globale.

Așadar, anul 1989 reprezintă un nou început al globalizării, o globalizare conștientă și ireversibilă prin care relațiile sociale și economice devin lipsite de distanțe și granițe. Este anul în care fosta Uniune Sovietică s-a destrămat, zidul a fost „eliminat”, este primul an al democrației din țara noastră, dar este și anul în care SUA își „afișează” supremația. Creșterea semnificativă a fluxurilor internaționale de capital, în ultimii ani, este o trăsatură a globalizării. Începând cu jumatatea anilor `80 s-a manifestat o intensificare a fluxurilor internaționale de capital și un grad tot mai ridicat de integrare a piețelor financiare internaționale. Astfel, a crescut volumul investițiilor, în special a investițiilor străine directe, ceea ce sporește importanța producției internaționale în economia globală.

Procesul de globalizare depinde, în primul rând, de interdependența economică și culturală și mai puțin de dominarea economică și culturală, depinde de diversificare mai mult decât de unificare și integrare, depinde de descentralizare, de participarea mult mai profundă decât de centralizare și de mobilizare. În această nouă eră a globalizării avem de-a face cu o realitate de necontestat, și anume o ordine economică internațională nedreaptă ce trebuie înlăturată13.

1.4.2. Abordări ale conceptului de globalizare

Conceptul de globalizare este abordat în numeroase dezbateri internaționale și naționale, putând fi considerat un subiect „la modă” sau de actualitate și este interesant să trecem în revistă opiniile unor autori atât în favoarea, cât și contra acestui fenomen.

În lucrarea „Corporațiile conduc lumea” D. Korten afirmă că “globalizarea economică este în mare parte o versiune modernă a fenomenului imperialist și are aproximativ aceleași efecte” și continuă cu ideea că „globalizarea transferă puterea guvernelor responsabile pentru binele public, în cele ale câtorva corporații și instituții financiare, mânate de un singur imperativ: căutarea profitului financiar pe termen scurt”.

12 I. Bari, „Globalizare şi probleme globale”, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 3913 Mariana Lupan „Globalizarea: viziuni, contexte, tendințe”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 9-10

9

J. K. Galbraith nu este de acord cu termenul de globalizare: „sunt consultant la Dicționarul moștenirii americane privind folosirea limbii și nu voi permite cuvântul globalizare”. În locul termenului de globalizare autorul folosește mai multe expresii și anume: „internaționalizarea vieții economice, asocierea dintre state și instituțiile lor”, „parteneriatul dintre state și popoare”, „deschiderea economică externă a țărilor”.

Autorul consideră globalizarea ca un rezultat al internaționalizării economice naționale care generează economia mondială integrată, coordonată de către guverne, astfel încât statul națiune își păstrează autonomia.

Canadianul A. Ayoub folosește în locul termenului de globalizare noțiunea de mondializare: „mondializarea este departe de a fi o noutate sau un fenomen inedit. Pe planul conceptelor, mondializarea nu este, în fond, decât o nouă denumire a unui vechi concept care, pur și simplu, este liberul schimb”. Autorul precizează că în prezent în evoluția fenomenului globalizării apare în plus un ritm rapid datorită progresului tehnologic și apariției unei noi economii, a cunoașterii și informaticii.

Un alt autor care preferă termenul de mondializare este economistul francez J. Percebois și consideră că „mondializarea poate fi definită ca proces care, într-un context de internaționalizare crescândă a activităților, conduce la punerea în funcțiune de rețele transnaționale de decizie în domeniile motoare ale creșterii, cum sunt: informația, cercetarea-dezvoltarea, finanțele, tehnologiile de vârf”14.

1.4.3. De la socialism la capitalism, apoi la globalizare

În decursul istoriei, omul a adoptat diferite sisteme filozofico-economice. Toate au avut ca țintă globalizarea, adică o uniformizare voluntară sau forțată a nevoilor, a vieții, chiar și a gândirii.

Țelurile înalte ale socialismului erau tranziția spre comunism, făurirea lumii perfecte în care toți să fie egali, atât economic cât și spiritual, ca și comportament, ca și avuție. Ideea era grozavă, doar că realizarea a fost precară și s-a reușit într-o anumită măsură această mult dorită egalizare, dar nu sus, cum și-ar fi dorit Marx și Engels, ci foarte jos, acolo unde uniformitatea șterge personalitatea și individul dispare în mulțime. Dar nu acest fapt a dus la căderea sistemului, ci îndepărtarea omului de rezultatul muncii sale.

Capitalismul, contrar socialismului promovează ideea de diferențiere după calitate. Astfel, cel ce muncește mai mult este îndreptățit să câștige mai mult. Principalul mod de reglare a pieței este concurența. La început perfectă, concurența a suferit modificări în decursul a 200 de ani tocmai datorită aplicării principiului de mai sus. S-a ajuns la o concentrare de capitaluri la nivelul economiilor naționale, apoi fenomenul s-a extins la nivel internațional. Deci, se poate spune că inegalitatea dintre diferite regiuni este legată de nivelul productivității.

Căderea alternativei socialiste, redeschiderea pieței mondiale a obligat statele să-și revizuiască rolul pe care îl ocupau după 1930, când principala preocupare era protejarea, ghidarea și chiar planificarea investițiilor. Astfel au aparut cele două căi, și anume: individualizarea sau globalizarea. Individualizarea înseamnă închiderea între granițe, fapt care de obicei duce la dictatura unor clanuri. Neparticiparea la piața mondială poate duce la ruptura de realitatea economică, iar în momentul când barierele cad, economia rămâne descoperită în fața invaziei de produse străine, mai bune și mai ieftine. Globalizarea este un proces care largește cadrele determinate ale schimbării sociale la nivel mondial, ca un întreg.

Globalizarea înseamna schimburi economice la nivel planetar, iar neparticiparea la aceste fluxuri înseamnă pierderea cursei spre civilizație.

14 Mariana Lupan, op. cit., pag. 12-13

10

Un alt aspect interesant al globalizării îl reprezintă diversificarea în interiorul comunităților. În loc să vedem ca rezultat al globalizării o lume uniformă, conform doctrinei socialiste, se poate ajunge la diferite comunități locale care să adopte diferit schimbarea, iar rezultatul să fie o reprezentare a diversității mondiale în interiorul unui spațiu restrâns. Datorită productivității diferite între zonele geografice, este normal ca evoluția să fi avut viteze și direcții diferite. În acest context globalizarea reușește să elimine decalajele temporale și tehnologice, repornind concurența loială între culturi, între state, între civilizații. Astfel se ajunge la noțiunea de „timp mondial” care înlocuiește „timpul local”.

Ca și concluzie, nu se poate face abstracție de performanțele celorlalte națiuni. Cu toate acestea, este puțin probabil să se ajungă la o uniformizare a influenței politice, economice, militare ale celor puternici cu ceilalți. Totodată sunt slabe șanse să se ajungă vreodată la o putere politică unică, pentru întreaga planetă, care să țină în frâu problemele legate de dezvoltare integrală, de migrația internațională a populației, să se reușească trecerea peste interesele divergente ale statelor. 15

Datorită diferențelor dintre țările sărace și cele bogate care constituie sursele conflictelor mondiale, la ora aceasta nu există nici un organism mondial care să poată realiza o redistribuire a prosperității și a păcii la nivel planetar.

1.5. Influenţa globalizării asupra investiţiilor şi eficienţei economice

Globalizarea înseamnă de fapt o circulaţie liberă a capitalului, a tehnologiilor informaţiilor şi mărfurilor şi într-o măsură mai mică a forţei de muncă.

Companiile multinaţionale care au luat fiinţă în întreaga lume pot fi definite ca şi companie transnaţională şi ele constituie principalul imbold al globalizării şi acţionează într-o economie extinsă la nivel global şi face referiri la o producţie global, într-o piaţă global şi cu un capital global.

Motivele cele mai importante care determină firmele să îşi internaţionalizeze activele sunt, în primul rând, cele legate de obţinerea unui profit cât mai mare cu un cost de producţie cât mai mic şi o rentabilitate sporită şi care se pot realiza prin oportunităţile oferite de ţările în curs de dezvoltare care deţin resurse materiale şi umane mult mai ieftine şi prin exploatarea unor pieţe avantajoase pentru export. Aceste companii transnaţionale stârnesc un interes major şi pentru ţările denumite „gazdă” pentru că prin transferurile de capital, de tehnologie şi management performant iau naştere noi locuri de muncă, acolo unde se înfiinţează întreprinderi noi care fac să crească productivitatea muncii, dar care cresc gradul de ocupare a forţei de muncă şi aduce după sine salarii mai bune, iar produsele devin mai competitive la export şi astfel îmbunătăţeşte balanţa plăţilor şi creşte implicit venitul la bugetul de stat.

În procesul globalizării firmelor, acestea au parcurs trei stadii care, în linii mari se referă la creşterea ponderii exporturilor în totalul producţiilor, globalizarea producţiei prin construcţia de întreprinderi înafara graniţelor proprii şi, nu în ultimul rând, globalizarea competenţelor şi a sistemelor organizaţionale adică peste tot în lume s-a operat la cele mai înalte standarde motiv pentru care aceste companii transaţionale se afirmă ca principala forţă a globalizării economice.

Cu toate acestea procesul de globalizare are o serie de efecte negative atât pentru ţările gazdă cât şi pentru ţările de origine şi care se manifestă, mai ales în ţările care-şi transfer în alte ţări o parte din active ceea ce contribuie la reducerea locurilor de muncă şi creşterea şomajului în ţările de origine; tot ca un effect al globalizării care realizează o creştere a productivităţii muncii

15 Mariana Lupan, op. cit., pag. 16-20

11

prin transferul de tehnologie nouă, informaţie şi inovaţii în ţările gazdă sporeşte şomajul, iar categoriile necalificate sau cu o calificare redusă sunt, din start, în dezavantaj. O altă nemulţumire a ţărilor gazdă o constituie faptul că marile operaţiuni de cercetare dezvoltare au loc în ţările de origine ale companiilor transnaţionale, iar descoperirile tehnologice, inovaţiile şi sistemul informaţional nu sunt aplicate în acelaţi timp ca în ţările gazda.

În consecinţă, toate aspectele cu privire la procesul de globalizare au o stransă legatură şi cu nivelul investiţiilor, ştiut fiind faptul că în toate domeniile: economic, social, cultural, investiţiile sunt considerate motorul dezvoltării oricărei societăţi comerciale. În mod firesc la nivelul economiei naţionale dezvoltarea procesului de producţie şi extinderea suportului material al tuturor activităţilor sociale şi culturale depind în mod direct de fondurile de investiţii pe care societatea area disponibilitatea să le acorde într-o anumită perioadă şi depinde de modul în care aceste fonduri băneşti disponibile sunt repartizate pe obiective concrete, de eşalonarea în timp a acestor fonduri, dar şi de modul cum sunt gestionate şi mai ales de eficienţa investiţiilor deoarece acestea au ca scop dezvoltarea economiei care trebuie să fie direcţionată precis, iar cheltuiala bănească făcută are ca prim scop obţinerea unui profit imediat şi pe termen lung.

Investiţiile au menirea de a asigura majorarea capitalului fix, creşterea randamentului tehnico-economic a capitalului fix existent, dar şi creearea de noi locuri de muncă fiind un factor decisiv al creşterii economice şi pentru promovarea factorilor intensivi, creativi şi de eficienţă a întregii activităţii.

Tehnic vorbind investiţiile conduc la perfecţionarea bazei tehnice a unităţilor economice care implică dezvoltarea generală a societăţii; din punct de vedere economic investiţiile contribuie la creşterea volumului producţiei realizate ceea ce implică creşterea tuturor indicatorilor de eficienţă economic, iar din punct de vedere al espectului social investiţiile asigură creşterea nivelului de trai, dar, în acelaşi timp uşurarea muncii depuse şi a efortului impus, corelat cu creşterea eficienţei sociale prin alocarea de investiţii pentru automatizare, mecanizare şi robotizarea proceselor de producţie, prin modernizarea parcului deja existent şi crearea de noi mijloace de producţie prin asimilarea unor noi tehnologii şi utilizarea unor materiale mai ieftine sau cu o utilizare mult mai eficientă a acestora.

Odată cu investiţiile alocate societăţilor comerciale, activitatea economică naţională a contribuit prin programele cu caracter direcţional la trecerea întregii activităţi economice la o economie de piaţă şi la participarea ţării noastre la relaţii economice internaţionale, în condiţii de concurenţă şi competitivitate dictate de cererea şi oferta pieţei globalizate. În economia de piaţă principalul aspect care vizează deciziile în domeniul investiţiilor îl constituie nevoia descentralizării investiţiilor astfel încât deciziile legate de nivelul, necesitatea şi oportunitatea acestora să fie luate la nivelul agenţilor economici, dar şi în funcţie de nivelul surselor de finanţare şi de raportul între cerere şi ofertă a produselor respective şi în acest acz statul este factor decisional doar pentru acele investiţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat şi deţine în acelaşi timp rolul de reglare asupra deciziilor individuale prin politica sa de credite pe care o promovează. În viitor se prevede că rolul statului în orientarea dezvoltării economico-sociale să se diminueze tot mai mult, iar programele şi strategiile pentru investiţii să se aducă la nivel microeconomic în orientarea capitalului de investiţii să asigure impozite diferenţiate pe diverse tipuri de activităţi, să se aplice impozite progresive sau regressive pe cifra de afaceri sau pe profitul realizat în urma activităţii desfăşurate.

Statul îţi va limita programele în limita fundamentării necesităţii şi oportunităţii investiţiilor care vor cuprinde un număr restrâns de indicatori, iar programele microeconomice elaborate de regii autonome, societăţi comerciale şi alţi agenţi economici vor trebui să ţină cont

12

de: volumul investiţiilor, consumurile specific de materii prime şi material care să asigure o strategie a întregii economii naţionale, dar care să ţină cont în special de evoluţia în timp a cererii principalelor grupe de produse şi servicii atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă. La nivelul agenţilor economici trebuie cunoscută cu exactitate evoluţia bugetului de venituri şi cheltuieli, a cererii şi ofertei pentru produsele din nomenclatorul propiu de activităţi, de evoluţia eficienţei economice pe fiecare produs şi pe activitatea în ansamblu, deci elabotrarea la nivelul fiecărei unităţi a programelor proprii de dezvoltare şi structurare care să conducă la cunoaşterea din timp, de către acţionari şi salariaţi a orientărilor generate de consiliile de administraţie şi să permită participarea tuturor la eficientizarea acţiunilor propuse, pentru luarea deciziilor de investiţii care să conducă la realizarea unor produse cu o eficienţă ridicată, competitive pe piaţa internă şi externă.

Alt aspect ce vizează eficientizarea economică a investiţiilor este generat de liberalizarea finanţării acestora, agenţii economici având posibilitatea să folosească orice sursă legală de finanţare, sursele proprii constituiete din profituri repartizate în acest sens, fondul de amortizare a mijloacelor fixe, emitere de acţiuni, încasări rezultate în urma dezafectării sau a vânzării unor utilaje depreciate fizic şi moral, capital particular (intern sau extern), credite bancare (interne sau externe) şi alocaţii de la buget pentru obiective economice de importanţă naţională. În condiţiile treceri la economia de piaţă în cadrul fiecărei activităţi trebuie făcută o strict dimensionare a numărului de salariaţi, a gradului de calificare şi specializare a acestora şi a fondului de salarizare necesar pentru plata muncii depuse, rezultând de aici, ca o situaţie posibilă pierderea unor locuri de muncă şi disponibilizarea unor salariaţi. În cosecinţă statul are un rol deosebit de important în asigurarea protecţiei sociale a tuturor salariaţilor şi are la dispoziţie unele măsuri practice care se realizează prin investiţii alocate de către stat în dezvoltarea societăţilor comerciale mici şi mijlocii, a serviciilor şi a prestărilor de servicii către populaţie pentru a reuşi ocuparea persoanelor disponibilizate şi asigurarea unor noi locuri de muncă.

În concluzie, deşi globalizarea are atât oponenţi cât şi susţinători, practicile din ultimii ani susţin ambele păreri. Un lucru este sigur, fără aportul major adus de investiţii procesul de globalizare nu ar mai fi de actualitate pentru că fără acestea nu s-ar putea vorbi de nici un fel de modernizare referitoare la baza tehnico-materială, la cercetare, la eradicarea sărăciei care este de fapt mottoul scris pe frontispiciul Băncii Mondiale, la trecerea la o economie globală de piaţă în cadrul căreia cererea şi oferta este cel mai bun „negustor”.

13

Capitolul 2. Investiţiile şi eficienţa economică a investiţiilor

2.1. Conceptul de investiţii

Noţiunea de investiţii utilizată de multă vreme în literatura de specialitate nu are încă o definiţie clară şi unitară. Dicţionarul de economie politică conferă noţiunii de investiţii următoarea semnificaţie: „plasarea unor sume de bani în domeniul economic, social-cultural, administrativ, militar, etc. cu scopul de a asigura baza tehnico-materială şi forţa de muncă necesare desfăşurării şi lărgirii acestor domenii“

Conceptul de investiţii a fost şi este dezbătut în teoria economică din toate ţările, fiind exprimate mai multe opinii cu privire la conţinutul şi sfera de cuprindere a acestora.

Accepţiunea cea mai des întâlnită pentru definirea investiţiilor este aceea de cheltuială sau plasament de sume băneşti, făcută iniţial pentru a obţine efecte ulterioare. Ele se referă de fapt, la aceea că acestea sunt opusul consumului imediat, care înseamnă distrugerea unei părţi din valoarea creată, adică distrugerea de avuţie, investiţiile urmărind tocmai contrariul.

Economistul francez P. Aftalion afirmă că: „ investiţiile reprezintă renunţarea la resursele baneşti lichide actuale contra speranţelor în obţinerea unor resurse viitoare, evident mult mai mari, dar care se vor obţine în timp”16, pe când H. Pemmons înţelege prin investiţii, achiziţia unor bunuri mai concrete, plata unui cost actual în vederea realizării unor încasări viitoare, adică acest proces constituie schimbarea unei certitudini referitoare la renunţarea la satisfacţia imediată, în favoarea unei serii de speranţe repartizate în timp.

O definiţie mai complexă este dată de P. Masse care considera că investiţiile reprezintă o cheltuială actuală certă, realizată pentru dobândirea „ unor efecte viitoare, de cele mai multe ori incerte“. Tot el stabileşte patru elemente esenţiale pentru investiţii:

• subiectul care reprezintă persoana fizică sau juridică care face investiţia;• obiectul care reprezintă modul în care se concretizează investiţia;• costul reprezentând efortul consumat pentru obţinerea concretă a obiectului;• efectele valorice rezultate prin realizarea investiţiei care se vor obţine în viitor, dar care

în realitate reprezintă o speranţă mai mult sau mai puţin certă, adică venitul aşteptat din buna-funcţionare a obiectivului în care s-a investit.

Investiţiile nu trebuiesc privite ca o simplă cheltuială ci trebuiesc avute în vedere două sensuri pentru o corectă delimitare a acestei noţiuni şi anume:

a. Investiţia este o cheltuială, reprezentând o sursă financiară avansată şi consumată în prezent pentru a obţine efecte viitoare;

b. Investiţia este în acelaşi timp o acţiune, o lucrare concretă în diverse domenii înglobând o multitudine de active fixe şi circulante prin care se obţin întreprinderi noi, se modernizează, se reutilează sau se dezvoltă cele existente.

Cu alte cuvinte investiţia trebuie analizată permanent sub dublul său aspect:• financiar;• material sau fizic, iar orice necorelare între aceste două elemente duce la nerealizarea investiţiei.17

16 G. Prelipceanu, „Fundamente economice ale investițiilor”, Editura Universității, Suceava, 2000, pag. 417 G. Prelipceanu, Idem, pag. 5

14

În limbajul practicat în lumea de afaceri prin investiţie se înţelege în general alocarea de mijloace financiare pentru modernizarea şi extinderea echipamentelor existente în sensul că această investiţie se constituie ca un adaos de capital fix. În cea mai largă accepţiune, a investi înseamnă, în general, a cheltui bani, deci noţiunea de investiţii reflectă aspectul financiar al problemei şi include atât mijloacele de finanţare pe termen scurt cât şi pe termen lung, limbajul curent nu se referă doar la o întreprindere productivă anume, ci mai curând, asimilează investiţia cu cheltuielile făcute pentru realizarea oricărui obiectiv. Putem spune că investiţia poate fi definită:

• În sens restrâns, drept o cheltuială de mijloace financiare în vederea achiziţionării de bunuri concrete, durabile sau de echipamente pe care investitorul le va utiliza pe parcursul mai multor exerciţii financiare în vederea realizării obiectivelor sale.

• În sens larg, investiţia nu înseamnă doar cheltuieli pentru capitaluri tehnice ci şi cele consumate pentru achiziţionarea de materii prime, materiale, servicii de la terţi, serviciile personalului propriu, toate acestea în scopul funcţionării obiectivului.

G.Depallens, un consacrat autor în teoria financiară a întreprinderii , consideră că investiţiile nu cuprind doar imobilizările (activele fixe, corporale şi necorporale), ci şi toate operaţiunile care conduc la transformarea unei sume de bani într-un element destinat a fi utilizat în permanenţă de către firmă în decursul unei perioade mai lungi sau mai scurte. În acest sens investiţiile includ:

- imobilizările (activele fixe);- titlurile de participare;- stocul minim de materii prime şi materiale care permite funcţionarea normală a

întreprinderii;- volumul creditului comercial (credite acordate clienţilor în mod permanent şi stabil);- investiţii intelectuale (cheltuieli de organizarea, perfecţionarea peronalului);- investiţii în cheltuieli de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică;- investiţii tehnice (studii privind realizarea de noi produse, procese noi de producţie,

achiziţia de brevete şi licenţe);- investiţii comerciale care presupun dezvoltarea unei reţele proprii de comercializare a

produselor realizate.Noţiunea de investiţii a lui Depalllens analizează structura financiară a întreprinderi şi

corespunde nevoii de capitaluri permanente ale acesteia şi care poate fi acoperită prin resurse financiare proprii sau împrumutate pe termen mediu şi lung. Este accepţiunea investiţiei în sensul cel mai larg şi include tot patrimoniul întreprinderii care figurează în activul bilanţului, adică după definirea economiştilor „capitalul investit“.

Conform uzanţelor planului de conturi din România, putem considera ca investiţii orice transformare de resurse financiare în următoarele categorii de active: terenuri, clădiri, construcţii speciale, maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, aparate şi instalaţii de măsură şi control şi reglare, mijloace de transport, şi alte mijloace fixe, sau necorporale cum ar fi: cheltuieli de constituire, de cercetare dezvoltare, de concesiune, brevete şi alte drepturi de autor şi valori similare.

2.2. Clasificarea investiţiilor

Nevoia fundamentării eficienţei economice a investiţiilor impune cunoaşterea în amănunt a problemelor teoretice şi de metodologie cu privire la clasificarea investiţiilor. Clasificarea poate fi realizată după modul în care este privită şi definită investiţia, ca o cheltuială sau ca o

15

punere în practică a acestei cheltuieli. Pe lângă aceste două noţiuni acceptate investiţiile mai pot fi grupate şi în funcţie de sursa de finanţare a cheltuielilor şi vom deosebi următoarele criterii ca în lucrarea doamnei Gabriela Prelipceanu18:

1. După natura tehnologică deosebim următoarele investiţii:a. Investiţii pentru lucrări de construcţie-montaj care presupun executarea clădirilor

considerate mijloace fixe, dar şi montajul utilajelor necesare realizării producţiei;b. Investiţii pentru achiziţionarea utilajelor necesare;c. Investiţii pentru lucrări geologice;d. Investiţii pentru studii şi cercetări de proiectare şi calificarea personalului precum şi

investiţii generate de unele cheltuieli speciale cum ar fi participări la licitaţii, amenajări de terenuri, căi de acces, etc.;

2. După caracterul investiţiilor întâlnim:a. Investiţii în sfera productivă, după cum urmează:

- investiţii de înlocuire destinate schimbării activelor fixe, uzate fizic şi moral;- investiţii de modernizare care să asigure restrângerea costurilor de producţie şi

creşterea productivităţii muncii;- investiţii de dezvoltare care asigură creşterea capacităţii de producţie prin extindere

sau dezvoltarea întreprinderilor existente, crearea de noi întreprinderi sau secţii, ca urmare a creşterii cerinţei de pe piaţă pentru produsele existente sau pentru lansarea de noi produse cerute de piaţă;

- investiţii strategice care asigură cheltuieli cu cercetarea ştiinţifică şi cele de natură socială pentru personalul angajat şi care au ca obiect reducerea la minim a riscurilor din procesul productiv.

b. Investiţii în sfera neproductivă care se alocă pentru învăţământ, cultură şi artă, ştiinţă şi asistenţă socială.În teoria economică se face tot mai des uz de noţiuni ca investiţii de înlocuire şi investiţii

de dezvoltare, dar în practica de zi cu zi sunt greu de separat atât ca surse de finanţare cât şi din punct de vedere al efectelor care se obţin din cele două surse, aşa încât investiţiile de înlocuire produc modificări investiţiilor de dezvoltare, dar şi orice investiţie de dezvoltare presupune cel puţin o investiţie de înlocuire.

În România legislaţia nu face o deosebire clară între investiţiile de modernizare, de dezvoltare şi celelalte categorii de investiţii.

Literatura de specialitate face de cele mai multe ori o diferenţă clară din punct de vedere al elementelor pe care le conţin şi a modului în care poate fi apreciat orice proiect, astfel încât investiţiile de amortizare au în vedere îmbunătăţirea condiţiilor de producţie, dar strâns legat de modificarea sau nu a volumului producţiei, ceea ce conduce la obţinerea unor economii la costurile de producţie şi la îmbunătăţirea rentabilităţii activelor întreprinderii respective.

Într-o altă teorie, investiţiilor de modernizare le sunt incluse şi cele de înlocuire ceea ce presupune şi revizuirea echipamentelor tehnice uzate moral şi fizic.

Investiţiile de modernizare au o serie de avantaje dintre care următoarele sunt cele mai importante:

- pornesc de la o bază tehnico-materială deja existentă – timpul în care se realizează investiţia este relativ redus, creşte gradul de fiabilitate şi mentenabilitate prelungindu-se durata de folosinţă a utilajelor;

18 G.Prelipceanu, idem, pag 11-17

16

- efortul investiţional este dirijat mai mult spre echipamentele productive, cumva în detrimentul unor investiţii conexe şi colaterale.

Orice decizie în legătură cu realizarea unui proiect de modernizare trebuie supus unei analize financiare astfel încât cheltuielile de investiţii şi economiile la costurile de exploatare sau creşterea productivităţii trebuie să fie bine cunoscute sau real aproximate de întreprindere.

Investiţiile de dezvoltare cuprind absolut toate investiţiile întreprinderii care conduc la dezvoltarea activităţii sale şi care au drept ţel final creşterea capacităţii de producţie, adaptarea produselor firmei la cererea pieţei şi asimilarea „din mers” de produse noi şi toate acestea sunt legate de investiţiile realizate anterior şi prezintă o serie de avantaje dintre care menţionăm:

- existenţa deja a investiţiilor colaterale care s-au transformat în utilităţi;- existenţa surselor de materii prime şi materiale;- existenţa personalului calificat care deţine experienţă şi tradiţie în realizarea

produselor firmei.Aceste investiţii au la bază proiecte vizând capacitatea de producţie a întreprinderii,

achiziţionarea de societăţi mici exterioare care să deţină unităţi productive pe specificul întreprinderii şi care să permita extinderea acesteia şi modificarea structurii sortimentale a produselor realizate, eventual o creştere suplimentară a producţiei şi lansare de produse noi; aceste investiţii se pretează cel mai bine la evaluarea rentabilităţii financiare a unităţii.

Orice proiect de modernizare dezvoltare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu şi investiţii umane, angajare de noi specialişti sau perfecţionarea şi policalificarea celor deja existenţi. Aceasta deşi este o investiţie importantă din punctul de vedere al costurilor pe care le presupune nu apare în nici un bilanţ contabil şi este greu ca întreprinderea să ia o decizie investiţională în acest domeniu întru-cât nu poate fi formulată şi nici apreciată precis rentabilitatea unui astfel de investiţie; acest aspect nu poate fi supus unor analize de rentabilitate financiară pentru că elementele necesare analizei sunt greu de evaluat şi efectul lor este cu bătaie lungă.

3. După natura investiţiilor avem:a. Investiţii care se regăsesc materializate în capitalul fix şi circulant al firmei, adică

investiţiile corporale (terenuri şi mijloace fixe);b. Investiţii care nu se materializează şi care nu măresc valoarea capitalului de la

punctul a cum ar fi:- investiţii necorporale (chltuieli de constituire, de cercetare, dezvoltare proiectare,

etc.);- investiţii financiare care cuprind diferite titluri de participare şi alte titluri de valoare.

4. După sursa de finanţare întâlnim:a. Investiţii realizate din sursele proprii ale firmei:

- amortizarea mijloacelor fixe şi circulante;- capitalizarea profiturilor obţinute;- atragerea de economii ale altor persoane prin emiterea de acţiuni noi sau prin

mobilizarea resurselor existente.b. Investiţii care se realizează din surse atrase sau împrumutate prin angajarea unor credite

interne sau externe.5. După riscul asociat oricărui proiect de investiţii acestea pot fi:

a. Cu risc minim sau zero, de exemplu plasamentele în obligaţiuni;b. Cu risc redus, în cazul investiţiilor de înlocuire;c. Cu risc mediu, în cazul investiţiilor de modernizare;

17

d. Cu risc ridicat şi foarte ridicat, generat de investiţiile de dezvoltare sau de cele de cercetare – dezvoltare.

6. După modul de realizare a lucrărilor, întâlnim:a. Investiţii în antrepriză-realizate de o firmă specializată;b. Investiţii în regie-lucrările mai puţin specializate sunt realizate de agentul economic

cu forţe proprii. 7. Trei categorii de investiţii ocupă un loc aparte în lumea investiţională.

a. Investiţii directe care cuprind suma cheltuielilor prevăzute în documentaţia tehnică de agentul economic în vederea realizării efective a obiectivelor de investiţii noi, de înlocuire, modernizare sau dezvoltarea unor întreprinderi deje existente astfel încât pentru finalizarea acesteia trebuie să intre în relaţii directe cu alţi agenţi economici. Se apreciază că orice investiţie directă naşte şi celelalte două tipuri de investiţii.

b. Investiţiile colaterale cuprind cheltuielile generate de unele lucrări legate teritorial şi funcţional de investiţia directă şi se referă la construirea instalaţiilor pentru alimentare cu apă, gaze, energie electrică, energie termică, canalizare, reţele de telecomunicaţii, racordurile la reţelele publice, drumuri şi căi de acces necesare puneri în funcţie şi exploatării investiţiei directe sau de bază.

Dacă investiţia colaterală deserveşte mai mulţi agenţi economici şi se realizează împreuna, investiţia aceasta se poate adăuga în cote părţi la investiţia totală suportată de fiecare agent economic coparticipant.

c. Investiţiile conexe se realizează prin cheltuielile de investiţie necesare pentru punerea la dispoziţia investiţiei directe sau de bază a utilajelor, a materiilor prime, a combustibililor, a energiei, asigură căi de comunicaţii, dotări social cultural ş.a.m.d. Aceste investiţii nu se includ în valoarea totală a investiţiei directe, deoarece ele reprezintă la rândul lor investiţii directe în domeniul în care se realizează.

Clasificarea corectă a investiţiilor în: directe, colaterale, şi conexe reprezintă un aspect foarte complex priviind eficienţa economică a investiţiilor la nivelul întregii economii.

8. Privind piaţa financiară distingem trei categorii de investiţii:a. Investiţii pentru afaceri-cheltuieli pentru maşini şi utilaje şi alte dotării ale societăţii

comerciale (cotate la bursa de valori mobiliare);b. Investiţii imobiliare-cheltuieli pentru clădiri, locuinţe, terenuri (cotate la bursa de

valori imobiliare);c. Investiţii în stocuri-cheltuieli în produse stocate, accidental sau nu, pentru vânzări

ulterioare (cotate la bursa de mărfuri).În actuala economie de piaţă prin investiţii se înţelege plasarea unui capital lichid în

diverse active independent de durata de deţinere a acestora şi care poate avea un caracter speculativ şi să dureze mai puţin, dar cu toate acestea investiţiile cu caracter economic-productiv sau de afaceri sunt considerate esenţiale într-o economie.

9. În metodologia ONU se folosesc noţiunile de investiţii brute care se referă la creşterea capitalului fix şi circulant şi investiţii nete care definesc strict cheltuielile pentru creşterea capitalului fix şi circulant. Noţiunile acestea sunt folosite pentru a asigura comparabilitatea pe pieţele internaţionale.

18

2.3. Caracteristici ale investiţiilor

Investiţiile sunt acele acţiuni sau succesiuni de acţiuni în urma cărora anumite resurse avute la îndemână, disponibilizabile sau atrase în circuit se transformă, în bunuri materiale sau nemateriale având ca scop obţinerea unor efecte viitoare avantajoase, dar, mai ales obţinerea unui profit chiar dacă acesta este mai îndepărtat în timp.

Din acestea derivă anumite caracteristici esenţiale:1. „ Derularea temporară a investiţiilor care se realizează într-un interval lung de

timp şi este însoţită de separarea perioadelor de cheltuire a investiţiei adică, de angajare a eforturilor financiare şi de obţinere a efectelor, respectiv a veniturilor rezultate. Durata acţiunilor de investiţie atrage după sine unele categorii de risc atât la nivelul cheltuielilor, dar şi la nivelul încasărilor. Decalarea în timp a cheltuielilor făcute faţă de obţinerea efectelor dorite obligă folosirea tehnici actualizării pentru a compara în permanenţă cheltuielile, încasările şi eventualele beneficii obţinute în acest timp.

În decursul investiţiei se pot identifica trei perioade distincte în baza eforturilor depuse pentru realizarea acestora şi anume:

• căutarea ideilor, compararea şi evaluarea acestora;• punerea în aplicare a investiţiei;• obţinerea efectelor scontate chiar cu riscul asumat. 2. Complementaritatea investiţiilor este evidentă dacă se raportează la caracterul limitat al

resurselor financiare aflate la dispoziţia investitorului sau pe care le poate atrage în vederea realizării investiţiei propuse.

Alocarea resurselor pentru realizarea unui proiect micşorează şansele alocării de resurse pentru un alt proiect în mod proporţional cu valoarea acestuia, limitând astfel disponibilitatea deţinătorului de capital pentru a investi în alte proiecte.

3. Caracterul conex sau indus al investiţiei este dat de intercondiţionările între diverse proiecte. În mod practic orice investiţie atrage după sine nevoia de realizare a investiţiilor premergătoare acesteia şi a altora care decurg din investiţia de bază.

4. Ireversibilitatea investiţiei rezultă din imposibilitatea recuperării capitalului investit în realizarea acestuia.

5. Unicitatea proiectelor de investiţie. Chiar dacă două sau mai multe proiecte de investiţii au în linii mari acelaşi profil, calitate şi volum, ele nu se reproduc în mod identic astfel încât toate analizele şi determinările sunt specifice în mod individual fiecărui proiect.”19

2.4. Investiţiile în circuitul economic naţional

Restructurarea şi modernizarea economiei unei ţări, deci şi a României este o acţiune foarte complexă şi are în vedere toate nivelele activităţii economice începând cu locul de muncă, unitatea economică, ramurile economice şi în final tot ansamblul economiei naţionale. Acest proces este într-o permanentă evoluţie şi asigură în primul rând, capitalul fix prin realizarea unei structuri de producţie complexă şi mobilă, includerea în procesul tehnologic a celor mai performante tehnici şi metode de muncă.

În activităţile legate de restructurarea şi modernizarea economiei naţionale o atenţie deosebită trebuie să se acorde îmbunătăţiri activităţii fiecărei ramuri în parte, a dezvoltării pe noi principii a tuturor verigilor economice şi nu în ultimul rând intensificarea activităţilor pentru

19 Mariana Lupan, „ Strategii investționale în afaceri”, -note de curs, Suceava, 2010, curs 4

19

realizarea transformărilor ce se impun pe plan uman şi în privinţa calificării forţei de muncă conform noilor cerinţe dictate de trecerea la o nouă formă a economiei şi anume la o economie de piaţă în care economia se dezvoltă pe baza cererii reale de bunuri materiale, servicii, etc. şi nu printr-o dezvoltare aliatoare a unor segmente economice în defavoarea altora ceea ce ar conduce la generarea de pierderi, nu de beneficii. Principiul rentabilităţii si al creşterii în permanenţă, a rentabilităţii orcărei investiţii exclude din start posibilitatea ca în anumite domenii să se consume mai mult decât se produce, să se executelucrări de slabă calitate şi astfel să se lucreze în pierdere.

Activitatea de modernizare şi restructurare trebuie să conducă la acţiuni eficiente pentru a asigura competitivitatea produselor româneşti pe piaţa internă, dar şi pe piaţa externă acolo unde în ultimii ani am cam pierdut clienţii consacraţi, dar nici nu am făcut suficiente eforturi pentru a penetra cu noi produse.

Din punctul de vedere al unităţilor economice, activitatea de modernizare şi restructurare impune luarea unor măsuri tehnico-organizatorice care să asigure toate condiţiile creşterii eficienţei economice, de aceea toateaceste investiţii alocate modernizării trebuie să vizeze echiparea unităţilor cu echipamente moderne de conducere automată a proceselor economice şi chiar cibernetizarea acestora, presupune o mai bună reamplasare a sectoarelor de activitate astfel încât să asigure o circulaţie firească a materialelor, materiilor prime, a semifabricatelor şi a produselor finite, dar şi a forţei de munca, iar în acest sens se impune stabilirea unui flux optim de transport internaţional şi intern, încât să se elimine întoarcerile şi să se realizeze o foarte buna protecţie a forţei de muncă la orice risc posibil.

În activitatea de modernizare a unităţilor productive trebuie să se asigure o îmbinare între rolul polifunţional al fiecărei clădiri şi specializarea după caracterul proceselor tehnologice specifice, să se ţină seama de reducerea gradelor de nocivitate, a pericolelor de incendii sau alte calamităţi şi cu îmbunătăţirea permanentă a condiţiilor de muncă ale angajaţilor ce-şi desfăşoara activitatea în aceste clădiri.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere, în cadrul programelor de modernizare a oricărei activităţi, îl constituie perfecţionarea structurii producţiei care să fie adaptată nevoilor reale ale economiei de piaţă şi să permită fară prea mari eforturi ulterioare, să răspundă cererii de noi produse cerute pe piaţa internă sau la export, adică structura producţiei este din ce în ce mai mult stabilită de clienţi şi nu impusă de producător. Modificările impuse de structura producţiei se susţine doar de modificările impuse structurii forţei de muncă în privinţa competenţei profesionale a acesteia şi cu o înaltă disciplină a muncii.

Este ştiut faptul că fiecare loc de muncă are un rol bine determinat şi specific oricărui proces tehnologic, de aceea modernizarea locului de muncă are o foarte mare importanţă, aici se află miezul activităţii de producţie şi deci, după modul în care se organizează şi conduce acest „loc de muncă” în cadrul societăţii comerciale depinde de eficienţa scontată. Un rol foarte important în modernizarea locurilor de muncă îl deţine nivelul de investiţii alocate pentru achiziţionarea de noi linii tehnologice, cu utilaje noi mult mai performante şi cu caracteristici tehnice superioare dotării existente, dar care trebuie însoţite de perfecţionarea dotării cu aparate de măsură şi control pe baza cărora să se poata asigura un control operativ de înaltă precizie, care să garanteze realizarea unor repere de înaltă precizie şi deci, girează calitatea produselor realizate.

În cadrul modernizării locurilor de muncă un rol important îl are introducerea măsurilor tehnico-organizatorice pentru promovarea progresului tehnico-economic, lucru care, din păcate la noi în România ultimilor ani este foarte redus faţă de nivelul unităţilor similare existente pe plan mondial, datorită faptului că aceste investiţii au o durată de recuperare mult mai mare,

20

beneficiile fiind mult mai tardive faţă de data investirii.Retehnologizarea se poate face doar printr-un efort investiţional deosebit, dar şi o

conlucrare cu parteneri români sau străini consacraţi şi competitivi care să fie interesaţi de o colaborare cu unităţi româneşti.

Legat de modernizarea locurilor de muncă, odată cu reamplasarea utiliajelor, trebuiesc stabilite în funcţie de strucura acestora şi noile orientări ale transportului intern pentru respectarea traseului de fabricaţie.

Ca o concluzie indiferent de nivelul la care se realizează activitatea de modernizare, acesta presupune o investiţie ca suport material al creşterii economice şi cuprinde în mod prioritar următoarele aspecte:

- modernizarea forţei de muncă prin îmbunătăţirea structurii şi ridicarea nivelului de calificare a acesteia şi disciplina în muncă;

- modernizarea utilajelor şi înlocuirea celor uzate şi îmbunătăţirea parametrilor tehnico-economici ai capitalului fix;

- modernizarea produselor finite prin introducerea în fabricaţie de noi produse cu un grad ridicat de eficienţă;

- perfecţionarea parametrilor tehnico-calitativi a produselor existente în programul de fabricaţie.

Pentru că activitatea de modernizare aduce după sine o noutate, o materializare a gândirii omeneşti, un loc foarte important îl are activitatea de proiectare şi cercetare ştiinţifică care să atragă soluţii eficiente, analiza a mai multor variante şi alegerea variantei optime pentru realizarea scopului propus, eficientizarea la maxim a activităţii desfăşurate.

Modernizarea are ca scop creşterea eficienţei economice a unităţii în care se realizează şi are ca scop final o mai bună folosire a factorilor de producţie şi poate fi considerată ca o activitate de tip intensiv, neutru şi extensiv:

- tipul intensiv de modernizare asigură o creştere accentuată a productivităţii muncii în raport cu gradul de inzestrare tehnică a muncii, adică valoarea capitalului fix care revine pe un salariat, reflectă o buna orientare a investiţiei pentru modernizare pentru că intăreţte în mod prioritar factorii calitativi;

- tipul neutru caracterizat prin modernizarea în cadrul căreia ritmul de creştere a productivităţii muncii corespunde ritmului de creştere a volumului de capital fix ce revine la un salariat, când eficienţa nu este garantă.

- tipul extensiv de modernizare, accentul investiţiei făcute, se pune pe facorii cantitativi, caz în care însă, ritmul de creştere al productivităţii muncii este sub cel al dotării tehnice, iar nivelul eficienţei economice poate fi nesatisfăcător şi dovedeşte o folosire ineficientă a resurselor investite.

În România, ca de altfel şi în restul lumii, corelaţia dintre investiţii şi modernizare este piatra de temelie pentru oarece activitate economică, indiferent de ramura de activitate în care se desfăşoară. Dotarea cu utilaje noi şi moderne, cu instalaţia având parametrii tehnico-economici ridicaţi, echiparea cu instrumentar de control tehnic şi de calitate a produselor chiar pe fazele de fabricaţie, este o problemă care se localizează cel mai adesea la nivelul locurilor de muncă şi interesează dezvoltarea pe baze eficiente a tuturor sectoarelor productive, a societăţii comerciale în ansamblul său, a fiecărei ramuri productive în parte şi, nu în ultimul rând, a întregii economii naţionale.

21

În condiţia economiei de piaţă, investiţiile bine făcute, cu o cercetare amănunţită a cererii şi ofertei pot conduce la o relansare treptată a economiei româneşti şi înscrierea ţării noastre în lumea bună a Comunităţii Europene şi a redeveni măcar un stat mai cunoscut în lume.

2.5. Conceptul de eficienţă economică

În modul cel mai general se admite că eficienţa reflectă capacitatea unei cauze de a produce efecte şi a admite drept cauză o natură organizată care de regulă este însăsi omul.

A. Negucioiu aprecia că „eficienţa activităţii economice trebuie cercetată în funcţie de toate momentele procesului unic al reproducţiei. S-a afirmat apoi că eficienţa economică constituie o categorie care s-a stabilizat, putând fi exprimată prin raportul dintre venitul net şi fondurile de producţie.”20

I. Românu aprecia pe de altă parte că: „în sensul cel mai general eficienţa este atributul unei acţiuni, al unei persoane sau al unui lucru de a produce efecte cât mai favorabile pentru societate; al dopilea sens, mai restrictiv al eficienţei, compară rezultatele unei acţiuni cu resursele consumate pentru înfăptuirea acesteia.”21

În expresia sa, cea mai generală, „eficienţa este redată de relaţia dintre rezultatele obţinute dintr-o anumită activitate şi cheltuielile de resurse cu activitatea respectivă.”22

În concluzie putem afirma că eficienţa economică este o noţiune complexă, dar care trebuie generată de factori morali şi este expresia unei chibzuinţe impuse, mai degrabă, decât a unui belşug, impunerea o fac condiţiile şi scopul acţiunilor de referinţă, din cadrul acestora şi de limitele ce trebuiesc respectate.

2.5.1. Trăsăturile eficienţei economice a investiţiilor Încă, din toate timpurile se ştie faptul că orice activitate umană este în acelaşi timp atât

consumatoare de resurse cât si producătoare de efecte.Nivelul limitat al resurselor materiale, financiare şi umane generează dorinţa de a face

economii în ceea ce le priveşte pentru a asigura un randament ridicat la un consum minim.Eficienţa este atributul oricărei activităţi umane de a produce efectul util dorit. În studiul eficienţei unei activităţi se pune accent pe următoarele corelaţii:

• corelaţii între nivelul resurselor;• corelaţii între nivelul efectelor;• corelaţii de tipul efort-efect şi efect-efort;• corelaţii între nivelul de eficienţă.

Accepţiunile noţiunii de eficienţă sunt:

20 21 22 Mariana Lupan, ” Strategii investționale în afaceri”, -note de curs, Suceava, 2010, curs 6

22

a. Efecte cât mai mari în raport cu resursele alocate sau consumate care arată efectul util

pe unitatea de resursă alocată: ER

= Efecte

Eforturi , eficienţa în acest caz se bazează pe

criteriul de maxim şi reprezintă maximizarea efectelor obţinute pe unitatea de resursă consumată sau alocată;

b. Efortul depus cât mai mic pentru obţinerea de unităţi de efect (rezultat): RE

= EfortEfect

,

eficienţa bazandu-se păe criteriul de minim, adică se recurge la minimizarea consumului de resurse pe unitatea de efect obţinută.

Privite din punct de vedere aplicativ eficienţa se poate defini ca un raport cantitativ, obiectiv între efectele şi eforturile depuse în vederea obţinerii lor.

Putem spune, aşadar, că eficienţa economică a investiţiilor se înscrie în contextul general al eficienţei economice, a procesului reproducţiei sociale, dar trebuie ţinut cont de locul şi rolul activiţăţii de investiţii în funcţie de conţinutul şi derularea etapelor şi momentelor acestui proces, şi anume: producţie – repartiţie – circulaţie – consum. Evident că efortul de a investi se poate extinde în mod direct sau indirect asupra tuturor acestor momente din procesul de reproducţie socială. Exprimarea eficienţei economice a investiţiilor se regăseşte în mod concret, în funcţie de mărimile de calcul care intervin în raportul: efort – efect sau efect-efort, în strânsă corelaţie cu timpul când se petrece, ştiut fiind faptul că, în activitatea de investiţii efortul este precedent efectului, iar acest decalaj între efort şi efectele investiţiilor este un argument de care trebuie să ţinem cont atunci când dorim să calculăm eficienţa economică a investiţiilor, dar şi de necesitatea actualizării permanente a costurilor şi a veniturilor legate de proiectele de investiţii.

23

Capitolul 3. Studiu de caz: Evoluţia investiţiilor în România

3.1. Investiţii în economia naţională

Investiţiile nete reprezintă cheltuielile destinate creării de noi mijloace fixe, dezvoltării, modernizării şi reconstrucţiei celor existente, precum şi valoarea serviciilor legate de transferul de proprietate asupra mijloacelor fixe existente şi al terenurilor preluate cu plată de la alte unităţi sau de la populaţie (taxe notariale, comisioane, cheltuieli de transport, de manipulare etc.). Nu se cuprinde în volumul investiţiilor nete valoarea terenurilor, a mijloacelor fixe din ţară şi din import care au mai fost înregistrate ca mijloace fixe la alte unităţi din ţară, valoarea aporturilor, sumele acordate în avans terţilor, precum şi contravaloarea cumpărărilor de obiective în curs deexecuţie, inclusiv de natura lucrărilor geologice (considerându-se investiţii doar sumele cheltuite ulterior cumpărării lor, pentru continuarea procesului de investiţii).

În concluzie investiţiile cuprind următoarele elemente de structură: lucrări de construcţii (inclusiv lucrări instalaţii şi de montaj al utilajelor tehnologice şi funcţionale); utilaje (cu şi fără montaj); mijloace de transport; alte cheltuieli de investiţii (cheltuieli pentru lucrări geologice şi de foraj, pentru cumpărarea animalelor de muncă, de producţie şi reproducţie, plantaţii de viţă de vie, pomi, împăduriri, cheltuieli pentru achiziţionarea obiectelor de inventar gospodăresc de natura mijloacelor fixe, cheltuieli pentru studiile de cercetare şi proiectare legate de obiectivele de investiţii şi pentru serviciile aferente transferului de proprietate).23

23 Institutul Naţional de Statistică

24