Legătura dintre „Broaştele” lui Aristofan şi tragedia greacă

Între 600 şi 200 î.Hr., atenienii vechi au creat o cultură teatrală ale cărei formă,

tehnică şi terminologie au durat două mii de ani, şi au creat piese de teatru, care sunt considerate

în continuare unele dintre cele mai mari opere dramaturgice din lumea întreagă. Realizarea lor

este cu adevărat remarcabilă atunci când se ia în considerare faptul că au fost doar două alte

perioade din istoria teatrului, despre care se spune că se apropie de măreţia Atenei antice -

Anglia elisabetană şi, probabil, secolul al XX-lea. Cea mai mare dramaturg al Angliei a fost

elisabetanul Shakespeare, dar Atena a produs cel puţin cinci alţi la fel de mare dramaturgi.

Secolul XX a produs mii de piese şi filme de calitate, dar forma lor şi, adesea, conţinutul lor se

bazează pe inovaţii ale autorilor din Atena antică.

Teatrul din Grecia Antică a evoluat pornindu-se de la ritualuri religioase, care datează

de cel puţin 1200 ani î.H. La acea vreme, Grecia era populată de triburi pe care noi, în aroganţa

noastră, le-am putea eticheta "primitive". În nordul Greciei, într-o zonă numită Tracia, a apărut la

un moment dat un cult închinat lui Dionysos, zeul fertilităţii şi al procreerii. Acest cult al lui

Dionysos, care avea, probabil, originea în Asia Mică, performa anumite ritualuri, care

cuprindeau şi beţii, orgii, sacrificii umane şi de animale, şi chiar şi manifestări isterice şi violente

ale unor femei numite menade.

Cea mai controversată practică a acestui cult era, se crede, dansul şi afişarea emoţiilor

fără nici un fel de inhibiţie, ceea ce crea o stare mentală alterată. Această stare alterată a fost

cunoscut sub numele de "ecstasis", din care este derivat cuvântul extaz. De altminteri, termeni ca

dionisiac, isterie şi "Catharsis", derivă, de asemenea, din cuvintele greceşti pentru eliberare

emoţională sau purificare. Extazul era un concept religios important pentru greci, care vedeau în

teatru o modalitate de eliberare a emoţiilor puternice, prin puterea ritualului său. Riturile şi

cântecele închinate lui Dionysos au evoluat în mai multe etape până la lucrări elaborate ale

dramaturgilor, ale căror intrigi se concentrau mai ales pe tragediile regilor şi zeilor sau pe

răscoalele claselor inferioare, dar şi prin comedii. Personajele puteau fi oameni de rând sau zei,

eroi sau oameni din popor, iar ceea ce constituia liantul acestor opere era corul grec, mereu

prezent, care unea toate poveştile cântând sau expunând fiecare situaţie creată sau intrigă. Ceea

ce era important era povestea sau trecerea prin diverse evenimente a eroului/protagonistului, pe o

scară cu diverse suişuri şi coborâşuri, făcându-l astfel să se confrunte cu demonii săi interni şi

externi. Ego-ul, iluzia, vanitatea, purificarea şi pierderea erau prezentate în juxtapunere cu

clovneria şi festivismul în forme dramatice pe care le cunoaştem drept tragedie şi comedie. Pe

măsură ce aceste forme dramatice au evoluat, publicul şi criticii au ajutat la modelarea succesului

oricărei piese de teatru.

Deşi considerate a fi atât de diferite, tragedia şi comedia sunt mai curând cele două

feţe ale aceleiaşi monede, un ying şi un yang care amestecă uneori caracteristicile particulare ale

uneia în desfăşurarea celeilalte, întărind ideea că deşi au finaluri diferite, ele nu sunt opuse.

În cele ce urmează, am să încerc să arăt legătura profundă care există între comedia

„Broaştele” a lui Aristofan şi tragediile greceşti şi marii lor dramaturgi: Eschil, Sofocle şi

Euripide.

Un prim punct comun între tragediile şi comediile greceşti este constituit de însăşi

originea tragediei. Lui Dionysos, zeul care simboliza tocmai veselia, dusă de cele mai multe ori

până la deşănţare, i se închina un cult, la al cărui ritual, performat la marile sărbători închinate

lui, un cor de tineri travestiţi în satiri (tragoi (gr.) care îşi puneau coarne, copite şi coadă de ţap;

de aici tragodia – cântecul ţapilor) cântau şi povesteau momente triste din viaţa zeului. Nu

întâmplător tocmai Dionysos este şi protagonistul comediei „Broaştele”.

Mulţi teoreticieni au considerat întotdeauna că tragedia este superioară, deoarece are

drept personaje regi si zei, iar comedia este oarecum inferioară, deoarece personajele ei provin

îndeobşte din zona rurală sau din mahalalele marilor oraşe. Limbajul folosit în tragedii este

îngrijit, grav, foarte diferit de colocvial. Uneori, însă, stilul folosit în unele comedii este extrem

de elevat, aşa cum se întâmplă în „Broaştele”. Mai mult, chiar şi personajele din această comedie

nu sunt deloc obişnuite, piesa începând cu un sclav, dar şi cu un zeu.

Foarte asemănătoare cu parabolele biblice, tragediile erau concepute să arate căile

drepte şi greşite pe care omul le poate urma în viaţă. Tragediile nu erau doar simple piese de

teatru cu final trist, nici nu erau simple spectacole concepute pentru ca să îi facă pe spectatori să

râdă sau să plângă. Tragedia era văzută ca un fel de ritual de purificare, „catharsis-ul” lui

Aristotel care a dat naştere la patos, un alt cuvânt grecesc, care înseamnă „suferinţă dobândită

prin experienţă”. Ele descriau călătoriile, care durau de cele mai multe ori o viaţă de om, ale

personajelor care îşi găseau singure drumul sau erau dirijaţi de soartă să aibă confruntări cu

societatea, cu regulile care guvernează viaţa sau pur şi simplu cu soarta. Călătoriile puteau fi

interioare sau exterioare (peripețiile regelui Odiseu (Ulise) și ale însoțitorilor lui din Itaca pe

drumul de întoarcere acasă, după războiul troian, călătoria lui Eenea în Infern, călătoria lui Iason

în căutare lânii de aur).

În comedia Broaştele, zeul Dionysos pleacă în împărăţia de dincolo în căutarea unui

poet tragic atenian pentru a-l readuce la viaţă,

„DIONYSOS:

Cat un poet destoinic,

Căci unii au murit, cei vii sunt de pleavă...”1

ca la sfârşitul piesei să ajungă să aibă un proiect de regenerare a societăţii ateniene:

„DIONYSOS:

O, fericire, Pluton! Ascultaţi:

Am fost venit pentru-un poet...[…]

Vi-i liberă cetatea! N-are coruri...

Deci, care dintre voi va da un sfat

Mai bun, Cetăţii, pe acela-l iau....”2

Căutarea lui Dionysos are structura unui ritual de trecere într-un tărâm străin şi astfel,

o altă temă întâlnită în tragediile greceşti apare, într-un mod neaşteptat în „Broaştele” şi anume

tema înstrăinării. Dionysos îşi părăseşte societatea şi ţinutul pentru a aduce în tărâmul morţilor

de sus un poet tragic de la Hades, traversează o graniţă, este primit de regele ţinutului străin (dar

nu după a trece prin diverse întâmplări nefericite), îşi atinge obiectivul şi pleacă din Infern la

finalul piesei.

Tema coborârii în lumea de dedesubt se găseşte frecvent nu numai în mitologia

greacă. Eroul călătoreşte în lumea de dedesubt, a „morţilor de jos” şi se întoarce, de cele mai

multe ori cu un obiect care reprezenta scopul căutării sau cu cunoştinţe sporite. Capacitatea de a

intra în tărâmul morţilor în timp ce era încă în viaţă, şi de a se întoarce, este o dovadă a statutului

eroului clasic de excepţie, care îşi depăşeşte, astfel, statutul de muritor. Călătoria lui Dionysos în

lumea morţilor capătă toate datele unei tragedii antice prin prezenţa lui Caron, bătrânul luntraş al

lui Hades, care care trece sufletele morţilor peste râul Acheron (sau Styx), numai dacă îşi puteau

plăti taxa de trecere. Dionysos, eroul principal din „Broaştele”, primeşte indicaţii despre cum

trebuie să se comporte pe tot parcursul călătoriei de la Heracles, fratele său vitreg, un semi-zeu.

1 Aristofan, Broaştele, traducere Eusebiu Camilar şi H. Mihăescu, prefaţă H. Mihăescu, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956, p. 227. 2 Aristofan, op.cit., p. 310.

O altă legătură extrem de importantă între comedia „Broaştele” şi tragedia greacă este

tema hybris-ului – stare de criză urmată de o ispăşire – generat de trufie, furie care ia minţile,

mândrie nemăsurată, supraapreciere a forțelor și libertății individului în confruntare cu destinul,

şi care poate avea ca sursă generatoare însuşi destinul, temă care se regăseşte numai în tragedii.

Cu toate acestea, în „Broaştele” asistăm la o manifestare a hybris-ului generată de

comportamentul uniu sclav, Xanthias, faţă de stăpânul său Dionysos. În ceea ce îl priveşte pe

Xanthias, acesta comite hybris împotriva stăpânului său de mai multe ori, prin neascultare,

revoltă sau prin abordarea unei egalităţi de rang (cu excepţia cazurilor când i se permite).

Ţinând cont de toate cele prezentate mai sus, putem spune că „Broaştele” prezintă

relaţia eroului comic cu tragedia, Aristofan, ca mai toţi marii poeţi comici, fiind foarte

familiarizat cu procedeele artistice utilizate de tragici. Deşi comedie, „Broaştele” are multe din

elementele unei tragedii şi reprezintă unul dintre cele mai elocvente exemple ale faptului că

tragedia şi comedia se împletesc atât în teatru, cât şi în viaţa obişnuită.