NOŢIUNI ELEMENTARE DE PALEOGRAFIE, CRITICĂ DE TEXT, APXAIKA.

Originea şi evoluţia scrierii în Grecia. Precum am văzut în cadrul introducerii la istoria grecilor, pe teritoriul locuit de ei s-au folosit două tipuri de scriere silabică, dintre care numai una a putut fi descifrată. După instaurarea evului ,,întunecat” în care grecii au uitat să scrie, se atestă prin surse epigrafice pe diferite materiale fie de bronz, fie de marmură ori argilă folosirea unor tipuri de scriere alfabetică. Literele pe care le cunoaştem şi folosim astăzi aparţin alfabetului cu majuscule adoptat oficial la Atena în 403, ulterior acceptat şi răspândit în toată lumea greacă. Originea îndepărtată a acestor tipuri de scriere se află în scrierea semitică, propriu-zis feniciană, numită scriere cuneiformă, de la forma asemănătoare unui cui a literelor. Contactul grecilor cu fenicienii este foarte vechi, iar aşezările numeroase din insulele egeene au favorizat aceste schimburi culturale care au revoluţionat lumea greacă. Grecii nu au preluat alfabetul în forma aflată în uz la fenicieni, deoarece aceştia notau numai consoanele. Tradiţia greacă atribuia unor personaje diferite invenţia unei părţi a alfabetului, lui Palamede, nepot al lui Agamemnon sau poetului Simonide din Ceos. Herodot menţionează în Istorii, V, 58, 59 că 16 litere au fost introduse în Grecia de către Cadmus, de origine feniciană, care locuia în Beoţia. Numele Cadmus vine din fenicianul Qadmi, care înseamnă ,,om din Orient” şi deci ar reprezenta un strămoş al imigranţilor fenicieni numiţi . Grecii au preluat semnele grafice cu tot cu numele lor, care în greacă nu au nici o semnificaţie. Pentru fonemele vocalice a fost necesar să adapteze semne deja existente, dar inutile în greacă sau să inventeze altele noi. Pentru a reprezenta vocalele grecii au folosit caracterele feniciene pentru cifrele 1, 5, 6, 10, 16. De asemenea, au transferat simbolurile altor cifre pentru a desemna consoane inexistente în feniciană. Alfabetele greceşti au fost destul de numeroase, dar în principal sunt două alfabete-tip:alfabetul ionian şi alfabetul chalcidic.Primul tip apare în Asia Mică, Megara, Corint, Argos. Al doilea în Peloponey, mai puţin Argos şi Corint, şi în coloniile din Graecia Magna şi Sicilia. Cu spiritul lor estetic deosebit, grecii au dat o formă mult mai armonioasă literelor. Alfabetul fenician are, la rândul lui, ca model scrierea egipteană numită hieratică, o formă abreviată sau cursivă a hieroglifelor. În ceea ce priveşte data introducerii scrierii alfabetice pe teritoriul Greciei, nu putem decât specula pe marginea unor posibile interpretări. Astfel, în Iliada, VI, 168, într-un pasaj care a devenit celebru, apar cuvintele , semne funeste, ca mesaj pe care Belerofon trebuie să-l poarte la regele Liciei. A fost interpretat ca mesaj scris. Dar nicăieri în poemele homerice nu apare menţionată vreo informaţie privitoare la existenţa scrisului. Primele texte scrise în greacă sunt inscripţii datând din sec. al VII-lea. La Abu-Simbel, de exemplu, se regăseşte o inscripţie scrisă pe picioarele unei statui egiptene colosale în care se face referire la regele Psametik. În secolul următor scrierea se generalizează, dacă ţinem cont că acum apar lucrările geografului Scylax, ale cronicarilor Cadmus şi Hecataios şi că legile lui Solon şi Dracon trebuie să fi fost consemnate în scris. Iniţial textele literare scrise timpurii, cum sunt cele homerice sau pindarice, au fost scrise cu alfabete diferite de cel ionian, iar la transcrierea în acest alfabet s-au produs unele modificări, care au alterat originalul. Astfel, notarea lui , digamma, nu s-a mai făcut dând naştere la hiatus, care conduce la elidarea vocalelor în aparent hiat. Acest lucru a generat alterări ale textului şi a impus soluţii de editare diverse în epoca alexandrină. Literele greceşti folosite la început au primit numele de unciale, termen apărut târziu, într-un pasaj din sfântul Hieronymos şi desemna literele majuscule sau capitale pe care le utilizau textele lapidare. Necesitatea de a scrie rapid în relaţiile de afaceri a dus la scrierea cursivă. Începând cu secolul al IX-lea al erei noastre scrierea cursivă cu minuscule a înlocuit-o pe cea cu majuscule. Manuscrisele mai timpurii în unciale prezintă pe alocuri ligaturi, adică grupuri de litere trasate cu o singură mişcare a penei de scris precum şi anumite abrevieri convenţionale. În manuscrisele cu litere cursive aceste ligaturi sunt foarte frecvente şi au fost chiar reproduse de primii tipografi. Tipurile de ligaturi variază de la o epocă la alta şi de la o şcoală de

1

caligrafie la alta, astfel încât constituie o bază de studiu a cronologiei manuscrise şi o modalitate de identificare a provenienţei. În ceea ce priveşte semnele pentru marcarea accentelor şi a punctuaţiei se ştie că nu au fost folosite de la începuturile scrisului. În oraşele Heracleea şi Tarent din Graecia Magna aspiraţia iniţială era indicată printr-un semn care provenea din prima secţiune verticală a literei H. Gramaticii alexandrini au marcat prin semnul opus spiritul lin. Autorul notaţiei accentelor este Aristofan din Bizanţ. Tot lui i se atribuie inventarea punctului, . Separarea cuvintelor se făcea deja într-o epocă anterioară celei elenistice. Totuşi utilizarea consecventă a semnelor diacritice se înregistrează după secolul al VII- lea era noastră. Anterior acestei date scrierea se făcea în unciale continue, adică fără separarea cuvintelor. Numerele erau reprezentate prin litere, de la 1 la 24. În vechi inscripţii din Peloponez numerele de la 1 la 4 erau indicate prin bare verticale. Desigur că existau şi alte semne introduse pe măsură ce avansau sistemele de numerotaţie şi de calcul, pe care nu le discutăm aici. Alfabetul grec stă la baza creării tuturor celorlalte scrieri alfabetice europene: al celui etrusc, care l-a inspirat pe cel latin, iar în perioada medievală a fost creat alfabetul chirilic pentru limba slavonă.

Cărţi, ediţii, manuscrise, biblioteci. Forma cărţilor. Se cunoaşte că în timpurile vechi textele greceşti erau scrise pe tăbliţe de plumb sau pe fâşii de piele, . Dar acest procedeu era rar. În epoca lui Herodot şi în secolele ulterioare se utiliza material vegetal pentru confecţionarea suprafeţei de scris, şi anume papyros, , care se găsea din belşug pe malurile Nilului. Papirusul preparat după o tehnologie specifică primea în forma finală şi numele de , iar cartea scrisă se numea , în latină liber. Cărţile se prezentau sub forma unor suluri sau rulouri rezultate din alipirea mai multor benzi care se înfăşurau după lungimea şi lăţimea dorite. În latină se numeau volumen. Se scria pe o singură parte a foii, plagula, pe rânduri liniate, într-un chenar liniat la rândul lui. O coloană de scriitură se numea pagina sau . Opera unor autori ca Homer sau Tucidides putea ajunge până la 80 de metri. Dar de obicei erau mai scurte, mai ales că se manevrau destul de greu. De aici observaţia lui Callimachos: , o carte mare, un rău mare. Desigur că remarca are şi alte conotaţii care ţin de noua poetică alexandrină, care prefera lucrările de mică întindere. Pentru rularea filelor lipite se folosea o baghetă. Rezulta un cilindru ale cărui capete aveau nişte căpăcele numite în latină frontes, care se colorau în negru de obicei. Bagheta depăşea la extremităţi lăţimea sulului şi extremităţile se numeau umbilici sau care purtau butoane sau cornua. Pentru a identifica lucrarea se agăţa o mică bucată de pergament, în greacă, titulus sau index în latină, pe care se nota titlul. Pentru a asigura rezistenţa materialului se folosea ulei de cedru şi apoi se introducea într-un tub din pergament din care rămânea la vedere titlul. Lectorul ţinea în mâna dreaptă sulul şi îl derula cu stânga pe măsură ce citea. Expresiile folosite pentru această activitate sunt: , evolvere, explicare, ad umbilicos pervenire cu sensul ,, a citi”, ,, a citi până la capăt”. S-a conservat o mare cantitate de papirus în vila Pisonilor din Herculanum sau în Egipt, care conţin opere importante ale Antichităţii greceşti: Constituţia ateniană, ( lucrarea lui Aristotel, Odele lui Bacchylides, Mimii lui Herondas, mai multe discursuri ale lui Hiperide, fragmente din Alcman, Eschil, Sappho, Euripides, Menandru şi multe altele.Un alt material de scris este pergamentul, care îşi ia numele de la oraşul Pergam unde se fabrica. În Pergam exista o bibliotecă a cărei importanţă creştea şi rivaliza cu cea din Alexandria. Pliniu ne transmite o informaţie preluată de la Varro, cum că Ptolemeii geloşi pe ascensiunea bibliotecii din Pergam au interzis exportul de papirus, care se găsea din plin în Egipt, spre regatul Attalizilor. Nevoiţi să continue activitatea de editare şi multiplicare a cărţilor, scribii din Pergam au inventat un nou material care s-a dovedit mult mai fiabil: pergamentul din piele de oaie sau viţel. Numele este mai tardiv, cuvântul folosit la început era , membrana.Iniţial pergamentul era mult folosit la registrele contabile, la înregistrările activităţilor din viaţa curentă. Treptat, datorită mai marii rezistenţe, pergamentul a înlocuit papirusul. Mai ales că era mai economic ca suprafaţă de scris, putând fi scris pe ambele feţe. Prin legarea, ca la cărţile moderne, a marginilor mai multor foi s-a obţinut un codex, codicillus sau nume dat iniţial unei ,,cărţi” din tăbliţe de lemn. Tăbliţele

2

de lemn aveau o utilizare extinsă în Grecia şi la Roma, atât pentru nevoi practice, cât şi în învăţământ. Ele erau acoperite cu un strat de ceară pe care se trasa cu un instrument ascuţit numit sau stilus. Aceste tăbliţe aveau avantajul că puteau fi folosite nelimitat, pentru că ceara se netezea şi putea fi reutilizată. Pe pergament se scria cu un toc de trestie, calamus sau , înmuiat în cerneală, care pentru papirus se făcea din negru de fum şi cauciuc, iar pentru pergament din cauciuc şi ristic care conţine fier. Cerneala proaspătă putea fi ştearsă cu un burete îmbibat cu apă, dar după uscare putea fi doar răzuit. Posibilitatea de a fi răzuit un pergament reprezenta un alt avantaj al acestui material, pe lângă rezistenţă şi anume, refolosirea. Un pergament răzuit şi rescris se numeşte palimpsest, palimpsestum din grecescul , cuvânt compus din adverbul , ,,din nou”şi verbul , ,, a răzui”. Această practică s-a dovedit nefericită, pentru că, în Evul Mediu, în lipsa materialelor de scris, manuscrisele antice păgâne au fost refolosite pentru scrirea textelor creştine. Totuşi, prin tehnici chimice de tratare a pergamentelor s-a putut revela textul clasic ascuns sub cel creştin. Aşa au fost recuperate opere considerate pierdute precum un manuscris de Sofocle aflat sub textul Septuagintei, piesele lui Plautus au fost regăsite sub un manuscris de la Milano al Vechiului Testament şi multe altele.Publicarea cărţilor era o activitate destul de extinsă, încă din secolul al V-lea, după cum informează un pasaj din Aristofan, astfel că ,, oricine are la îndemână o carte din care să înveţe cele drepte.” Colecţionarea cărţilor se bucura de interes din partea pasionaţilor dispuşi să plătească sume mari pentru manuscrise rare. Cunoaştem destul de puţine lucruri despre comerţul cu cărţi, despre felul în care autorul contracta editarea cu librarul-editor sau despre felul în care erau multiplicate manuscrisele în Grecia spre deosebire de Roma, despre care avem mai multe informaţii.Ediţiile. Pentru necesităţile învăţământului era nevoie de reproducerea lucrărilor autorilor consacraţi. În Grecia se predau Homer în mod obligatoriu, dar şi autorii tragici din care, cu timpul, s-a selectat după cum urmează: Eschil şapte tragedii, Sofocle tot şapte şi Euripide nouă. Mai târziu s-a redus numărul la trei piese din fiecare tragic. Datorită acestei limitări numărul de lucrări reproduse constant a fost mic şi acestea s-au clasicizat, iar celelalte au avut mult mai puţine copii şi deci lectori. Aceasta este cauza pentru care autorii necanonizaţi de şcoală au fost daţi uitării sau operele necuprinse în canon. Se cunosc numele unor erudiţi greci şi romani care au alcătuit ediţii de texte clasice revizuite pentru uzul şcolar. Filtrul programelor şcolare a avut consecinţe ireparabile pentru conservarea textelor antice, dar nu este singurul de incriminat.Scholiile. Lectura textelor homerice în mod special a devenit dificilă cu trecerea anilor, prin îndepărtarea publicului de epoca şi realităţile conţinute. Poezia epică se afla în declin. Limba, instituţiile, obiceiurile, obiectele la care se făcea referire aveau nevoie de explicaţii, glosare, parafraze, note. Astfel s-a născut un nou tip de cercetare, de mare subtilitate şi erudiţie a gramaticilor alexandrini, filologia clasică. Scopul ei era restituirea formei şi înţelesului epopeilor homerice în primul rând. Studiile critice şi comentariile textelor, numite scholii, , escortau textele, apoi au fost publicate şi separat. S-au păstrat comentarii importante ale unor scholiaşti târzii: a lui Servius asupra lui Vergilius, a lui Asconius asupra lui Cicero, a lui Simplicius asupra lui Aristotel, a lui Porphyrios asupra lui Horaţiu, a lui Proclos asupra lui Euclid. S-a întâmplat destul de frecvent ca notele marginale să fie introduse în textul manuscris, datorită ignoranţei copiştilor. Cuvintele al căror sens era necunoscut publicului datorită fie vechimii, fie exotismului său se numea , iar explicaţia lui se numea . Locul în care se scria explicaţia era deasupra sau lângă cuvânt. Un text putea conţine adnotări succesive ale diferitor scholiaşti, iar copiştii adesea le transcriau introducându-le în text. Scopul criticii de text este tocmai acela de a discerne asupra a ceea ce este original şi a ceea ce este interpolat.Renaşterea erudiţiei greceşti. După divizarea imperiului roman civilizaţia greacă continuă să se dezvolte în aria orientală, fiind ignorată aproape total în Occident timp de sute de ani. Occidentul însuşi a suferit un declin accentuat al culturii, în speţă al literaturii latine ale cărei capodopere au căzut în uitare. Marii autori, ca Cicero comentat de Probus, sunt menţinuţi în atenţia cunoscătorilor prin comentarii erudite. O dată cu scăderea valorii operelor originale scrise între 300-500 e. n., se

3

produce o întoarcere spre modelele epocii de aur, iar comentatorii câştigă teren: Donatus, Servius, Priscianus sunt dintre cei mai celebri. La rândul ei, erudiţia intră în declin când Imperiul de Apus cade în barbarie. Vor trece aproape trei sute de ani până ce va renaşte erudiţia latină sub Carol cel Mare. Totuşi, limba şi cultura greacă, care influenţaseră decisiv geneza şi evoluţia culturii şi literaturii latine, nu mai erau cunoscute. Foarte puţini savanţi cunoşteau satisfăcător greaca, de exemplu Roger Bacon în secolul al XIII-lea, dar Petrarca sau Boccacio, deşi erau în posesia unor manuscrise celebre şi le colecţionau fervent, nu o cunoşteau deloc. În Orient se vorbea încă o limbă greacă foarte apropiată de cea vorbită în antichitate, se cunoştea marea literatură şi manuscrisele erau multiplicate în număr mare. În aria occidentală învăţaţii au simţit nevoia de a cunoaşte greaca veche şi de aceea au plecat la Constantinopol. Apoi greaca a început să fie predată în Italia de către învăţaţi bizantini. Manuel Chrysoloras a predat limba greacă public la Florenţa, apoi s-au înfiinţat şcoli la Roma, Padova, Veneţia şi în alte locuri. Acest lucru a impulsionat pe colecţionarii de manuscrise greceşti care întreprindeau călătorii la Constantinopol pentru a intra în posesia lor. De acolo au fost aduse mari cantităţi de opere ale celor mai mari autori greci clasici, unele dintre ele foarte vechi, altele în copii noi. După cucerirea Constantinopolei, în Italia şi-au găsit refugiul mulţi erudiţi care au adus cu ei preţioase manuscrise. Secolul al XV-lea este secolul revirimentului studiilor eline. Inventarea tiparului a favorizat accesul unui public numeros la textele greceşti, la gramatica limbii, la versiunile lor în limba latină şi la comentariile asupra acestora. Universităţile din întreaga Europă prevedeau studierea clasicilor elini. În Franţa a fost introdus studiul limbii greceşti de către profesorul elenist Grégoire Tifernas la Universitatea din Paris, iar succesorul său a avut ca discipoli trei personalităţi remarcabile ale domeniului: Johannes Reuchlin, cel care a introdus greaca veche în Germania, Guillaume Budé, strălucit elinist şi filolog francez şi Erasmus din Rotterdam, prinţ al literelor şi umanist olandez. Datorită faptului că interesul pentru elenism a renăscut între oamenii de cultură ai Italiei precum şi faptului că Italia i-a adăpostit pe savanţii refugiaţi din Constantinopol după cucerirea de către turci ( 1453 ) explică existenţa in bibliotecile italiene a celor mai multe manuscrise greceşti în copii din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Unele dintre manuscrise sunt vechi, altele sunt copii recente ale unor exemplare pierdute. Mânăstirile au fost cele care au adăpostit cel mai mare număr de manuscrise. Sarcina de a multiplica manuscrisele revenea călugărilor copişti specializaţi în practicarea acestei activităţi. Totuşi, unii dintre ei erau necunoscători ai limbilor clasice, de aici rezultând o serie de erori care vor crea necesitatea unei discipline cu metode şi tehnici foarte riguroase de cercetare.Biblioteci. Iniţial manuscrisele erau păstrate, aşa cum am menţionat, de către mânăstiri. Din diverse cauze, cu timpul, ele s-au mai dispersat, altele au fost furate sau vândute unor colecţionari, încât, pe diverse căi, au intrat în patrimoniul unor universităţi, biblioteci publice sau particulare. Cele mai importante colecţii se găsesc după cum urmează: în Italia, la Florenţa- Bibliotheca Laurentiana, după numele bisericii San Lorenzo. Cuprinde fondurile bibliotecii publice din San Marco întemeiată de Cosmo de Medicis şi fondurile particulare ale familiei, un număr mare de manuscrise latineşti ale lui Pierre Léopold. De aceea manuscrisele de aici se numesc Codices Florentini, Laurentiani, Medicei, S. Marci,Leopoldini Laurentiani; La Roma este celebră Bibliotheca Vaticana, ale cărei manuscrise se numesc Codices Vaticani, iar pentru că fondurile ei s-au acumulat prin diverse surse mai poartă designaţia sursei:Ursiniani, Palatini, Urbinates; la Milano- se află biblioteca ambroziană, iar manuscrisele se numesc Codices Ambrosiani sau Mediolanenses; la Veneţia, la biserica San Marco- Codices Veneti sau Marciani; la Napoli, unde se află biblioteca Borbonica se numesc Codices Neapolitani sau Borbonici; la Torino se află biblioteca universităţii, iar manuscrisele poartă numele de Codices Taurinenses; la Verona se găseşte biblioteca catedralei, iar manuscrisele sunt cunoscute drept Codices Veronenses. În Franţa manuscrisele cele mai numerose sunt la Biblioteca Naţională din Paris care şi-a sporit numărul după Revoluţia franceză prin spolierea unor fonduri ca Saint-Germain des Prés, Coislin, Fontainebleau sau Montpellier. De aici colecţiile poartă numele: Codices Sangermanenses, Coisliniani, Bliaudifontani, Montepessulani. Codexurile din Strasbourg se numesc Argentoratenses. În Anglia manuscrisele se numesc

4

Britannici sau Londinienses, cele de la Muzeul Britanic, Oxonienses şi Cantabrigienses de la Oxford şi Cambrige. Olanda şi Belgia adăpostesc manuscrisele Leidenses şi Bruxellenses. Germania posedă manuscrise Palatini la Heidelberg ( Palatinat ), Berolinenses la Berlin, Lipsienses la Leipzig, Monacenses la Munchen. Se mai află şi la Copenhaga Haunienses, la Viena Vindobonenses, la Moscova Mosquenses, la Sankt-Peterburg, Petropolitani, în Spania la Madrid, Toledo, Escurial, în Grecia la Muntele Athos şi în insula Patmos.

Aparatul critic, critica de text.Aparatul critic. Lista manuscriselor pe care se întemeiază recenzarea textelor, ca urmare a colaţionării lor în vederea pregătirii unei ediţii se numeşte apparatus criticus. Diferenţele care se constată între manuscrise impun o alegere din partea editorului întemeiată pe o lecţiune pe care el o motivează. În subsolul sau pe laturile paginilor editorul menţionează manuscrisele de care s-a servit prin sigle anumite şi uneori şi biblioteca, precum şi alte informaţii suplimentare care identifică mai precis un manuscris. Ediţiile care îşi stabilesc textul cu acurateţe, prin colaţionarea unui număr mare de manuscrise care se bucură de cea mai mare autoritate, indicând lecţiunile pe care le preferă alţi editori şi având un aparat critic solid, se numesc ediţii critice şi constituie ediţiile de referinţă pentru studiul unui autor. Numele unor editori şi ediţiile lor sunt celebre şi nu de puţine ori s-au iscat dispute în interiorul breslei pentru anumite lecţiuni sau pentru autenticitatea unor manuscrise. De exemplu, pentru opera lui Tucidides se cunosc cel puţin 50 de manuscrise, dintre care Laurentianus, care datează din sec. al X-lea şi este cel mai vechi, este apreciat de editorul Bekker, dar nu de către germanul Poppo şi englezul Arnold. Munca acestor savanţi-editori ai secolelor XVIII şi XIX este deosebit de importantă în cunoaşterea actuală a operelor Antichităţii, pentru că au realizat ediţii monumentale şi au pus la punct instrumentele de lucru ale acestei cercetări.

Critica de text. Un codex se prezintă sub forma unei cărţi cu file din pergament, scrise recto şi verso, cu marginile pline de adnotări, uneori din diferite epoci, posterioare textului însuşi. Puţine manuscrise sunt mai vechi de secolul al V-lea era noastră, ceva mai multe din perioada sec. V-X, cele mai recente şi mai multe provin din sec. XIII-XV. Manuscrisele timpurii sunt scrise cu capitale sau unciale, fără punctuaţie sau separare între cuvinte şi cu unele ligaturi. Cele mai recente sunt scrise cu minuscule şi au punctuaţie. Scrierea folosea o varietate destul de mare de tipuri, în funcţie de epocă sau localitatea unde a fost copiat manuscrisul. Se poate presupune că toate manuscrisele derivă din arhetipuri scrise în unciale. Nu se poate cunoaşte câte copii s-au interpus între original şi arhetipul cunoscut, dar este sigur că operele au circulat în copii care conţineau erori chiar în timpul vieţii autorului şi s-au propagat astfel. De aceea a fost necesară activitatea gramaticilor antichităţii şi revizuirea textelor. Erorile pe care le conţine un manuscris sunt aproape inevitabile şi reprezintă versuri false, cuvinte şi fraze lipsite de sens. Corectarea se poate face prin compararea cu alt manuscris, dar el poate conţine aceeaşi greşeală sau, chiar dacă este inteligibil, nu exprimă versul sau fraza prin aceleaşi cuvinte. În situaţia în care manuscrisele nu concordă sau reproduc aceeaşi greşeală intervine munca editorului. El are două posibilităţi de a restitui textul: fie să aleagă mărturia unui singur manuscris, fie să propună o conjectură. Dată fiind imposibilitatea de a regăsi textul original, cel mai adesea se recurge la conjecturi.Manuscrisele pot conţine erori voluntare sau erori accidentale. Erorile voluntare au două cauze: reaua-credinţă a copistului sau ignoranţa. Ambele au ca rezultat alterarea textului autentic prin interpolarea unor pasaje care nu aparţin originalului sau care explicitează ceea ce nu înţelege copistul. ,,Corectarea” de către copist este o frecventă intervenţie în text. Există şi erori inevitabile datorate stării fizice deteriorate a manuscrisului: pete, mutilări, inversări de pagini, omisiuni ale unor rânduri notate pe margini sau în subsol pe care scribii posteriori le-au introdus în mod greşit în alt pasaj. Erorile accidentale sunt mult mai frecvente. Manuscrisele se scriau fie la dictare, ceea ce putea însemna o percepţie eronată a sunetelor, îndeosebi dacă copistul cunoştea doar pronunţarea vulgară, apoi erori de ortografie, confuzii datorate falsei etimologii etc., fie prin copierea directă,

5

situaţie în care se confundau litere asemănătoare, paronime, se făceau asociaţii greşite. În cazul manuscriselor în unciale fără separarea cuvintelor, la transcrierea cu minuscule se comiteau erori la divizarea acestora. Prin examinarea greşelilor, prin identificarea tipurilor de scriere şi prin alte metode specifice editorii stabilesc filiaţia sau genealogia manuscriselor.

Măsurarea timpului. Ziua (), intervalul de 24 de ore era divizat astfel: trei diviziuni pentru zi , dimineaţă, amiază, după-amiază; trei divizuini pentru noapte , , , seară, miezul nopţii, zori. Există multe alte expresii pentru diverse momente ale zilei sau nopţii. La început, grecii socoteau începutul zilei la apusul soarelui, dar după Alexandru au început-o la răsărit. Ziua şi noaptea aveau câte douăsprezece ore. Amiaza era la a şaptea oră a zilei, iar miezul nopţii la a şaptea oră a nopţii. Termenul cu sensul de oră este posterior secolului V. Lungimea orelor era variabilă, în funcţie de sezon. După 350 s-a utilizat clepsidra, ceas cu apă. Conform informaţiei lui Herodot, grecii au împrumutat de la babilonieni instrumentul de măsurare a timpului alcătuit din , baghetă şi , cadran. Luna () se măsura după mersul lunii, reprezenta intervalul dintre două luni pline şi avea 29 de zile, 12 ore şi 44 de minute. Se socotea că o lună avea 29 de zile, iar următoarea 30. Prima zi se numea , iar ultima ( veche şi nouă ). Luna de treizeci de zile, , avea trei decade. Numărarea zilelor se făcea indicând prin numeral cardinal ziua şi numele decadei. Pentru lunile de 29 se omitea a 22 a zi. Anul era divizat în 12 luni, şase luni având 30 de zile şi şase 29, care împreună au 354 de zile. Conform acestui calcul, 1 ianuarie cădea în fiecare an cu 11 zile mai devreme, iar după 18 ani ianuarie cădea în timpul verii. Pentru a rezolva această decalare, grecii au decis să intercaleze la fiecare opt ani câte o lună de treizeci de zile. Sistemul de ajustare a metodei de calcul de la mersul lunii la al soarelui era complicat şi presupunea introducerea unor zile şi luni din timp în timp. De aceea, nu se pot suprapune cu precizie lunile ateniene cu lunile noastre. Anul începea teoretic la solstiţiul de vară, care corespunde date de 21 iunie din calendarul nostru. Numele lunilor corespundeau unor vechi sărbători:1. aprox. iulie 7. ianuarie2. august 8. februarie3. septembrie 9. martie4. octombrie 10. aprilie5. noiembrie 11. mai6. decembrie 12. -iunieLuna intercalară se adăuga după . Succesiunea lunilor avea o deosebită importanţă în viaţa cetăţii, pentru că trebuia respectată celebrarea sărbătorilor fixe. Exista un funcţionar special care se ocupa cu stabilirea calendarului religios. Datarea se făcea după diferite referinţe: la Atena, după numele arhontelui eponim, la Sparta după cel al eforului principal, în Argos, după cel al preotesei anuale a zeiţei Hera. Se mai puteau indica datele în funcţie de evenimente importante, spunând data posterioară acelui moment, cum ar fi bătălia de la Maraton. Le revine scriitorilor alexandrini meritul de a fi stabilit anul 776 al primei înregistrări a învingătorilor la Olimpiadă ca eveniment de referinţă cronologică. Intervalul de patru ani dintre olimpiade reprezenta şi el un reper prin aceea că se menţiona numărul olimpiadei şi al anului din interiorul intervalului de patru ani. Anii incompleţi nu se socoteau. Astfel, bătălia de la Salamina a avut loc la data 75, 1, adică în primul an de după a 74 Olimpiadă. Calculul se făcea după cum urmează: 74 ori 4 fac 296, scăzut din 776 fac 480.Sărbătorile greceşti erau foarte importante în viaţa religioasă şi socială a grecilor. Ele erau numeroase şi se desfăşurau după un calendar al alternanţelor prin care se evita suprapunerea lor. Aveau anvergură naţională sau locală. Iată câteva dintre cele mai importante:1) Serbări panelenice:

6

a) Jocurile Olimpice, la Olympia lângă Pisa în Elida (Peloponez), celebrate la interval de patru ani timp de cinci-şase zile în luna iulie; b) Jocurile Pythice, la Crisa în Phocida, la patru ani , tot al treilea an al olimpiadelor, în ianuarie; c) Jocurile Nemeene, la Nemeea în Argolida, în al doilea şi al patrulea an al olimpiadelor, alternativ vara şi iarna;

d) Jocurile Isthmice, la Corinth în Isthm, la doi ani, primul şi al treilea al olimpiadelor, primăvara sau vara. Aceste jocuri sunt celebrate în versuri de poetul liric Pindar.

2) Sărbători atice:a) Panatheneele, anuale, în luna iulie, în cinstea Atenei; din trei în trei ani (al treilea al

olimpiadei) se desfăşura cu mare ceremonie;b) Eleusine, anuale, în septembrie timp de nouă zile, dedicate Demetrei în principal; c) Thesmophoriile, anuale, în octombrie timp de cinci zile, dedicate Demetrei;d) Apaturiile,anuale, în octombrie, dedicate Atenei şi lui Hephaistos;e) Leneenele,anuale, în ianuarie, în cinstea lui Dionysos;f) Marile Dionysii, anuale, în martie, în cinstea lui Dionysos, se mai numesc

pentru că se ţineau în cetatea Atenei;g) Thargeliile, anuale, în iunie, în onoarea lui Apollo.

3) Sărbători doriene: a) Carneienele , anuală, în cinstea lui Apllo, în iulie-august timp de nouă zile,

cea mai importantă sărbătoare a dorienilor;b) Iacintiile ( Hyacintiile), anuală, în iulie la Sparta, dura trei zile, dedicată lui

Hyacintos, divinitate populară a vegetaţiei. În afara acestor mari sărbători zeii erau cinstiţi în anumite zile ale unei luni special destinate. Ultimele trei zile ale fiecărei luni erau socotite nefaste ( şi se dedicau zeilor infernali şi morţilor.

Sistemul metrologic.Măsurarea distanţei sau lungimii. Informaţii despre acest domeniu ne oferă Herodot în II, 149, 4, pasaj în care vorbeşte despre dimensiunile piramidelor. Iată câteva mai importante în ordine descrescătoare: ,, staţie, etapă de marş” = ~ 30 de km. ,, stadiu” = 177,4m / 185m / 210m ,, pletru” = ~30m , două braţe întinse = ~1,77m ,, cotul “ = ~ 0,50m ,, piciorul “ = ~ 0, 295m ,, degetul” = ~ 0, 0185Cea mai frecvent folosită unitate era piciorul. Măsurarea capacităţii. Sistemul atic se deosebea într-o oarecare măsură de celelalte sisteme pentru că măsurile erau mai mici. Existau magistraţi ( ) însărcinaţi cu păstrarea etaloanelor oficiale ( ) ale căror copii ştampilate le puneau la dispoziţia populaţiei. Erau măsuri pentru lichide şi măsuri pentru solide:a) Lichide: sau = aprox. 39 l ,, cotilă” = 0,27 lb) Solide: ,, medimna” = aprox. 52 l ,, hoinix” = aprox. 1 l Greutăţi şi monede. Greutăţile au avut valori variabile în timp şi spaţiu. Cele mai importante sunt: ,,talantul” = 60 de mine ,, mina” = 100 de drahme

7

,, drachmă” = 6 oboli ,, obol” = 1 banMonedele principale în Attica: obolul, drachma, didrachma sau staterul, tetradrachma. Monedele erau din argint în perioada de până la Alexandru. Talantul cântărea 2,5 kg., iar mina 0,5 kg..

Evoluţia formelor de guvernare la Atena. Forme de organizare vechi. Atena a devenit capitala Aticii prin acţiunea lui Teseu de subordonare a micilor târguri în care era divizată Atena în timpurile de dinaintea lui Solon. Din punct de vedere social, Atica era împărţită în patru triburi, , despre care se credea că descind din cei patru fii ai strămoşului Ion. Din studiul etimologic al numelor triburilor, ipoteza eponimelor nu este necesară pentru că se dovedeşte că numele indică ocupaţia locuitorilor, deci rangul în societate. Fiecare trib era împărţit în 3 fratrii (, care la rândul ei cuprindea 30 de familii (. Familiile se identificau prin numele strămoşului comun sau după o funcţie ereditară în cadrul comunităţii. Cele trei fratrii purtau numele: , nobilii, ţăranii şi meşteşugarii. În fiecare trib existau eupatrizi. Fiecare îşi venera strămoşul comun. În cadrul fiecărei diviziuni a tribului existau căpetenii care vegheau şi asupra cultului. La începuturi Atena a fost guvernată de regi, din dinastiile Teseizilor, Melanthizilor şi Medontizilor. După 752 durata guvernării lor a fost limitată la zece ani. Din 712 tronul a devenit accesibil eupatrizilor, iar în 683 monarhia a fost abolită şi funcţiile au fost repartizate la 9 magistraţi numiţi anual. Iniţial se numeau , apoi . Arhontele principal se numea şi răspundea de funcţiile sacerdotale. Arhonţii luau masa în şi tot acolo îşi îndeplineau atribuţiile. Exista un consiliu alcătuit din 60 de membri, cei 9 arhonţi şi 51 de ,,senatori”, care aveau atribuţii de judecători în cazuri de omicid. În ceea ce priveşte colectarea impozitelor, această atribuţie era supravegheată tot de pritanei. Recrutarea magistraţilor se făcea numai din rândurile eupatrizilor, dar după Solon ( 585 ) , în urma luptelor dintre clase, s-a convenit ca între cei 9 arhonţi să fie aleşi trei şi doi . Marii legislatori ai Atenei. Solon, fiul lui Exekestides, eupatrid, a fost numit arhonte în 594. Cea mai cunoscută măsură luată este , abolirea datoriilor debitorilor insolvabili. Aceste îndatorări erau o sursă a sclavajului şi o reducere la condiţie umilitoare a datornicului, în acelaşi timp însă reprezenta o posibilitate de îmbogăţire pentru creditor şi dădea naştere la instabilitate socială prin proporţiile la care ajunsese. Solon a prevenit în bună măsură nemulţumirile creditorilor printr-o reformă monetară care consta în adoptarea unui etalon prin care din aceeaşi cantitate de argint se băteau 100 de drachme în loc de 73. Ulterior şi-a completat opera reformatoare prin câteva măsuri cu efecte de lungă durată pentru societatea ateniană: a divizat cetăţenii în patru clase censitare, , cei mai bogaţi, care aveau un venit annual echivalent cu 500 de medimne de grâu, tot atâta metrete de ulei sau vin sau 500 de drachme de argint, , cu avere anuală de 300 de medimne sau metrete sau drachme de argint, , cu 200 şi , cu venituri inferioare. Acest sistem era foarte echitabil pentru că reprezenta un impozit progresiv pe venit şi obliga pe cei mai bogaţi să contribuie mai mult la venitul cetăţii. O altă măsură a lui Solon a fost specializarea funcţiilor arhonţilor. Evident că cei mai bogaţi, pentacosiomedimnii, aveau privilegiul de a fi aleşi pentru arhontat, cavalerii şi zeugiţii puteau avea funcţii inferioare, iar theţii erau excluşi de la orice funcţie publică. Toţi cetăţenii participau la sau adunarea poporului care numea funcţionarii. Solon a păstrat divizarea în triburi, fratrii şi familii, dar le-a acordat unele atribuţii noi în strângerea taxelor şi în supravegherea îndeplinirii obligaţiilor militare a cetăţenilor. Areopagul primeşte atribuţii noi. Cei nouă arhonţi devin areopagiţi la ieşirea din funcţie. Această instituţie avea o considerabilă autoritate şi exercita jurisdicţia criminală. Legile lui Dracon au fost abolite de Solon, cu excepţia celor privitoare la omicid. În rest, limita posesia terenurilor în Attica, interzicea transformarea în sclavi a datornicilor, permitea celor care nu aveau copii să-şi lase averea cui doreau. Legile lui Solon au fost scrise pe coloane pătrate din lemn ( păstrate în Prytaneu. Ulterior au fost copiate pe marmură şi expuse pe Acropole şi apoi în Agora.

8

Următorul legislator important este Cleisthenes. În 510 el reorganizează masa de cetăţeni ai Atenei împărţind-o în 100 de , după criteriul geografic. Demele cuprindeau 10 triburi. A mărit numărul senatorilor la 500, câte 50 pentru fiecare trib. Senatorii se numeau , fiecare grup de 50 constituia o prytanie care prezida timp de 35 sau 36 de zile. Ecclesia a primit puteri legislative, iar a devenit consiliu deliberativ pentru a pregăti proiectele de legi. Între atribuţiile noi ale ecclesiei s-a numărat şi numirea directă a arhonţilor între 510 şi 487, ulterior restabilindu-se prin tragere la sorţi. Consecinţa restructurărilor sociale s-a răsfrânt şi asupra organizării militare. Se alegeau în fiecare an 10 strategi, care exercitau succesiv comanda timp de o zi, sub comanda unui . Cleisthenes este cunoscut şi prin introducerea ostracismului, o instituţie prin care ecclesia putea decide exilarea pentru zece ani a unui cetăţean considerat periculos pentru stat. Votul se făcea printr-un (scoică), de unde numele acestui procedeu care a dat naştere la abuzuri. De asemenea, în , curtea de justiţie, nu aveau acces decât cetăţeni de peste treizeci de ani.Aristides, prin 479, a permis accesul cavalerilor la funcţia de arhonte, până atunci rezervată exclusiv pentacosiomedimnilor. În aceeaşi perioadă a început să se aplice într-un mod extins desemnarea funcţionarilor prin tragere la sorţi, . Pentru funcţiile care impuneau competenţe speciale, ca în cazul strategilor, se păstrează procedura de alegere, .Reformele lui Pericles sunt caracterizate de deschidere democratică remarcabilă. El lărgeşte baza de elecţie pentru arhontat prin acceptarea zeugiţilor . Heliaia primeşte atribuţii judiciare sporite, care le sunt diminuate Areopagului şi arhonţilor. Polemarhul nu mai dispune de comanda supremă a armatei. O inovaţie este remunerarea cetăţenilor pentru funcţiile publice pe care le exercită sub forma unui salariu la care se pot adăuga indemnizaţii pentru alte activităţi. Intenţia lui Pericles era de a atrage cât mai mulţi cetăţeni la exercitarea funcţiilor publice, indiferent de starea lor materială.Societatea ateniană a evoluat pe plan politic de la monarhie la constituţia plutocratică şi aristocratică a lui Solon, prin faptul că numai cei bogaţi puteau exercita funcţii publice şi în acelaşi timp presupunea expertiză recunoscută pentru domeniile juridic, politic, militar. Apoi, cu Cleisthenes, prin măsura de acordare a puterii legislative ecclesiei, a crescut participarea poporului la crearea legislaţiei. Aristides va amplifica puterea cetăţenilor de rând prin accesul la funcţiile publice, iar prin Pericles constituţia devine democratică, prin adăugarea puterii judiciare. Procesul de democratizare a fost îndelungat, anevoios. A fost edificat în peste două sute de ani şi a ajuns la apogeu în cei treizeci de ani de exercitare a puterii de către Pericles. Efectele benefice pentru societatea ateniană s-au resimţit în toate domeniile vieţii, dar cel mai cunoscut şi care a devenit de referinţă este cel cultural, această perioadă rămânând în istorie ca perioada clasică.

Clasele sociale. Populaţia Atticii şi a Atenei era alcătuită din trei categorii de indivizi: sclavii (, metecii şi cetăţenii.Sclavii formau o masă eterogenă şi numeroasă. Sursele scavajului erau în principal prizonierii de război şi pirateria. În 309 erau 400 000 şi este sigur că în perioada clasică erau chiar mai numeroşi. Zonele de unde proveneau sunt în principal Lydia, Phrygia, Thracia, Scythia. Costul unui sclav varia în funcţie de capabilităţile sale, de muncile pe care trebuia să le îndeplinească, în oraş sau la ţară, de talentele sale speciale, de vârstă şi sex. Sclavii puteau exercita meserii pe cont propriu, dar erau obligaţi să plătească stăpânului o redevenţă numită . Toţi cetăţenii posedau sclavi. Numărul de sclavi era semnificativ pentru averea de care dispunea stăpânul. Statul avea de asemenea sclavi care îndeplineau servicii poliţieneşti sau de altă natură. La Atena sclavii aveau anumite drepturi şi o oarecare protecţie împotriva abuzurilor stăpânului. Ei puteau fi eliberaţi de stăpânii lor sau de stat în anumite condiţii. Sclavul eliberat se numea şi trecea în rândurile metecilor.Metecii erau străini veniţi din alte părţi care căpătau dreptul de a domicilia contra unei sume, şi erau înregistraţi. Se apreciază că numărul lor putea fi de 45 000. Ocupaţiile lor erau meşteşugurile şi comerţul. Nu aveau drept de proprietate funciară în Attica şi nici acces la funcţii

9

de orice natură. Aveau însă obligaţia de a presta serviciul militar la infanterie sau marină. Participau la unele ceremonii religioase şi la . Fiecare metec se afla în responsabilitatea unui patron, . Serviciile aduse statului atrăgeau ca recompensă un statut asimilat cetăţeanului în privinţa impozitelor ( sau scutirea de . Dobândirea statutului de cetăţean presupunea proceduri foarte complicate. Fiii rezultaţi din căsătorii mixte nu aveau decât drepturi de meteci, dar prin fraudă foarte mulţi se înscriau în registrele de stare civilă ca semi-cetăţeni, nu pentru mult timp pentru că erau radiaţi la controale.Cetăţenii. Calitatea de cetăţean se dobândea prin naştere şi foarte rar în urma unor favoruri extraordinare. De exemplu, plateenii care au luptat la Maraton, în număr de 1000, au primit ca recompensă dreptul de cetate. Chiar şi sclavii puteau primi în condiţii extraordinare un drept restrâns de cetăţenie, asemănător cu al metecilor. Numărul cetăţenilor atenieni, bărbaţi adulţi, înregistraţi în 445-4 era de 14 240, iar în 309 era de 21 000. Numai bărbaţii aveau drepturi politice. Adăugând femeile şi copiii cu drept de cetăţenie se ajungea la aprox. 120 000. În viaţa cetăţenilor atenieni exista un parcurs obligatoriu al acceptării de către familie şi comunitate. Fiii din părinţi atenieni primeau numele în a noua zi de la naştere, de obicei fiul cel mare purta numele tatălui, ceilalţi fii purtau alte nume din partea mamei sau a tatălui. Înregistrarea copilului în cadrul fratriei se făcea la sărbătoarea Apaturiilor, în octombrie, în a treia zi destinată acestui eveniment, . Ceremonia era precedată de sacrificarea unui miel, apoi membrii fratriei decideau prin vot asupra admiterii copilului şi, dacă era favorabil, se înscria pe lista în registrul civil, . Pentru băieţi urma ceremonia prezentării în faţa demei, , la vârsta de 17-18 ani, în prima zi a lunii hecatombaion. Demoţii, , decideau admiterea în registrul care îi dădea dreptul la moştenire şi dreptul de proprietate. Cu acestă ocazie devenea major şi îşi purta numele urmat de al tatălui şi al demei, de exemplu: . Avea obligaţii militare şi putea participa la adunările ecclesiei. Până la vârsta de treizeci de ani nu era eligibil nici ca şi nici ca . Corpul cetăţenilor era organizat, aşa cum am văzut, încă de la începuturi în 4 triburi, constituie la rândul lor din tritii ( ). Acestea aveau ca subdiviziuni demele, care în timpul lui Cleisthenes erau 100, dar în timp numărul lor a crescut, datorită creşterilor demografice. Demele erau districte organizate pe criteriul geografic.Aveau organizare administrativă proprie în privinţa fondurilor, a întreţinerii drumurilor, a poliţiei. Adunarea membrilor demei decidea asupra chestiunilor care interesau dema, sub conducerea unui ales pe un an. La ieşirea din funcţie era verificat de , un fel de censor morum.

Magistraţi atenieni. Funcţiile publice erau ordinare şi extraordinare ( constituite în vederea unor activităţi speciale ). Pentru funcţiile ordinare, magistraţii erau traşi la sorţi. În cazul magistraturilor militare sau financiare învestirea se făcea în urma sufragiului numit . Durata unui mandat era limitată la un an. Numai strategii puteau fi desemnaţi pentru mai multe mandate, ca în cazul lui Pericles. Numirea în funcţie se făcea la sfârşitul lunii ( aprilie), iar intrarea în luna ( iulie). Arhonţii convocau o adunare pentru numirea magistraţilor eligibili. Ceilalţi magistraţi erau aleşi prin tragere la sorţi printr-o procedură specială în templul lui Theseu, . Toţi magistraţii erau supuşi unui examen moral, , înainte de a intra în funcţie. Uneori, dacă nu corespundeau exigenţelor juriului, puteau fi respinşi. Se mai depunea un jurământ de fidelitate faţă de stat. La încheierea mandatului magistraţii trebuiau să fie verificaţi de . Funcţiile puteau fi retribuite. În timpul lui Pericles ştim că se retribuiau în mod obişnuit. Lucrările comisiilor se desfăşurau în săli special destinate. Ele erau prezidate de un preşedinte permanent, cum era arhontele principal, sau prin rotaţie de către membrii comisiei. Deciziile comisiilor erau obligatorii şi orice încălcare se amenda. Existau şi proceduri de destituire a magistraţilor de către ecclesia, în cazurile de neîndeplinire corespunzătoare a atribuţiilor. Cei mai importanţi magistraţi sunt: Strategii, , erau în număr de 10, aleşi prin ridicarea mâinii de adunarea poporului. Alegerea nu era limitată ca număr de mandate. Fiecare strateg reprezenta un trib. Atribuţiile lor

10

constau în apărarea statului contra agresiunilor interne sau externe. Aveau în subordine paza fortificaţiilor, marina, logistica militară. Exercitau atribuţii privitoare la recrutări, la perceperea taxelor militare. Aveau competenţe asupra litigiilor din domeniu militar. Negociau şi semnau tratate în numele statului. Putaeu cere convocarea ecclesiei. În caz de război, ecclesia alegea strategii care conduceau campania, iar pe unul dintre ei îl desemnau comandant şef. Strategii prezidau pe rând comisia timp de o zi. În timpul campaniei, dacă armata avea numai un strateg, această funcţie era îndeplinită pe rând de toţi strategii, câte o zi. Sub comanda strategilor se aflau 10 aleşi, taxiarhi, ofiţeri superiori de infanterie, un fel de colonei, care comandau hopliţii, fiecare pentru tribul său. Acestora li se subordonau căpitanii, . Cavaleria era comandată de doi hiparhi, , aleşi şi ei, care comandau fiecare cinci triburi. Sub comanda lor se aflau 10 şi . Hellenotamii, , numiţi de ecclesia, erau funcţionari ai finanţelor. Ei încasau tributul datorat Atenei de către cetăţile tributare. Existau 10 , traşi la sorţi, care semnau contracte publice, administrau financiar proprietăţile statului etc.. Alţi 10 funcţionari, , se ocupau cu perceperea amenzilor. Excedentul financiar era acordat poporului în timpul lui Pericles, sub forma ului, o indemnizaţie acordată cetăţenilor săraci pentru a putea participa la sărbătorile publice, câte doi oboli pentru fiecare sărbătoare. Iniţial se acorda numai pentru Dionysii şi Panathenee. În timpul lui Demostenes excedentul a fost orientat spre cheltuielile militare. Tezaurul public se păstra într-o sală posterioară, ,a Parthenonului, sub supravegherea unui funcţionar special. Fondurile se acordau prin vot de către ecclesia. Arhonţii,, erau desemnaţi prin sorţi începând cu Solon. Aveau atribuţii colective, dar şi individuale, după cum urmează: - , arhontele, numit şi eponim, , pentru că numele lui se dădea anului respectiv,

rezolva litigiile familiale cum ar fi moştenirea, era tutore oficial al văduvelor şi orfanilor, avea în sarcină ambasadele religioase, şi unele sărbători religioase. La începutul sec al V-lea trebuia să se ocupe de calendar.

- , era arhontele cu atribuţii religioase. Se ocupa şi cu procesele care aveau ca obiect chestiuni religioase. Prezida tribunalul Areopagiţilor. Avea în sarcină organizarea anumitor serbări ca: , şi .

- , iniţial comandant suprem al armatelor, după sec. al V-lea supraveghea procesele în care erau implicaţi meteci sau străini. O sarcină religioasă era organizarea ceremoniilor funerare, , în onoarea celor căzuţi contra duşmanilor.

- , thesmoteţii, erau paznicii legilor, în sensul că annual verificau codul de legi şi le introduceau pe cele noi şi le excludeau pe cele abrogate. Li se mai atribuiau procesele intentate de stat, , din ordinul dat de sau . Tot ei verificau reputaţia, , noilor funcţionari. De asemenea, verificau activitatea generalilor la ieşirea din funcţie. O serie de alte activităţi importante le reveneau în cadrul aparatului de stat.

Alţi funcţionari civili: Cei Unsprezece, , supravegheau închisorile şi execuţiile capitale. Lor le reveneau cauzele în care făptaşul era prins în flagrant delict şi uneori puteau pronunţa sentinţe. , astynomi, zece la număr, câte cinci pentru Atena şi Pireu, se ocupau cu întreţinerea drumurilor şi cu poliţia. Existau funcţii speciale pentru supravegherea pieţelor, inspectarea măsurilor şi greutăţilor, pentru aprovizionarea cu animale pentru sacrificii, pentru comerţul cu grâne, pentru concursuri etc..Funcţiile extraordinare se numeau pentru executarea unor lucrări speciale sau pentru efectuarea unor anchete particulare, cum a fost afacerea privind mutilarea hermelor.

Adunările deliberative. Ecclesia, , avea cea mai înaltă autoritate în statul atenian. În principiu îi cuprindea pe toţi cetăţenii bărbaţi din cele 100 de deme, dar, de fapt, erau 5 000, un număr oricum prea mare pentru eficienţa acestui organism. Adunarea poporului funcţiona în două regimuri: unul ordinar, prin convocare prin afiş, , care conţinea data, locul adunării şi

11

ordinea de zi, celălalt extraordinar, la chemarea prin trompetă a crainicului, prin ordin dat de către prytani. Cea dintâi adunare a fiecărei prytanii se numea şi avea ca scop confirmarea, , sau punerea sub acuzare, , funcţionarilor publici. Se convocau patru adunări ordinare de prytanie, care nu aveau date fixe. Adunarea se făcea într-un amfiteatru natural, pe colina Pnyx. Cei care zăboveau să se îndrepte spre locul de aunare erau alungaţi din agora cu ajutorul unei corzi de culoare roşie şi împinşi spre Pnyx. Se controla identitatea participanţilor de către angajaţi speciali, care verificau listele de membri. Ordinea se menţinea cu ajutorul arcaşilor, , şi apoi crainicul făcea rugăciunea, după care dădea citire proiectelor de legi, , aprobate iniţial de . Pe marginea proiectelor se făceau înscrieri la cuvânt în ordinea vârstei. Dacă apăreau semne nefavorabile ca o furtună sau un cutremur de pământ, şedinţa se suspenda. Votarea se făcea prin ridicarea mâinii. Se puteau aduce amendamente la legi, dar trebuiau examinate mai întâi în , apoi de către legislatori şi în cele din urmă supuse la vot într-o altă sesiune. Pentru legile care priveau un singur individ, precum acordarea sau retragerea cetăţeniei ori ostracizarea, procedura prevedea prezenţa a minimum 6 000 de cetăţeni convocaţi în agora. Decretele emise de ecclesia se numeau şi se aplicau de către bule. Prestaţia în adunarea poporului a început să fie remunerată în 403 cu un obol, apoi cu trei, . sau Senatul era un consiliu alcătuit din 500 de membri în vârstă de peste treizeci de ani, câte 50 din fiecare trib, aleşi prin tragere la sorţi pentru un an. Calitatea de membru era dobândită după procedurile obligatorii: ( un examen moral) şi jurământul de respectare a legilor. La sfârşitul mandatului erau supuşi altei examinări asupra modului în care şi-au exercitat funcţia. Şedinţele se ţineau zilnic, cu excepţia sărbătorilor. Şedinţele erau publice. Senatul funcţiona în zece comisii alcătuite fiecare din cei 50 de senatori ai triburilor care prezidau pe rând câte 35-6 de zile( a zecea parte dintr-un an). Comisia care prezida se numea , membrii ei . Se alegea zilnic câte un preşedinte, . Lucrările se desfăşurau într-o sală rotundă numită sau , unde se lua şi masa împreună. Mandatul acestei instituţii prevedea pregătirea proiectelor de legi pentru ecclesia, cărora le dădeau eventual un aviz prealabil, asigura punerea în aplicare a legilor remise de forul legislativ. Dispunea de puteri judiciare limitate la cazuri de acuzaţie de corupţie faţă de un magistrat, caz în care putea da amendă. Începând cu Pericles senatorii primeau o indemnizaţie, , în valoare de cinci oboli. Areopagul. Era tribunal religios, dar avea autoritate şi în chestiuni de etică. Numele acestei instituţii, care în traducere înseamnă Colina lui Ares, are totuşi o etimologie neclară, , referindu-se, după unii cercetători, nu la Ares, zeul războiului, ci la , divinităţi răzbunătoare. Exigenţele morale deosebite pe care le avea acest tribunal de temut au impus o selecţie severă a membrilor săi. Toţi erau foşti arhonţi care fuseseră verificaţi de şi primiseră girul lor. Acest for avea o reputaţie excepţională, prin sobrietatea şi corectitudinea pe care le impunea în judecarea proceselor. Cauzele care se prezentau în faţa lor erau de o deosebită gravitate: crimă, sacrilegiu, trădare, incendiere. A avut o influenţă morală redutabilă şi o longevitate neobişnuită.

Armata şi flota. Recrutarea. Toţi cetăţenii înscrişi în registrul civil erau obligaţi să presteze serviciul militar după vârsta de 18 ani până la 60 de ani. Tinerii sub 20 de ani, , şi bătrânii peste 50 de ani nu erau obligaţi să lupte în afara Atticii. În intervalul dintre 18 şi 20 de ani tinerii se antrenau pentru viaţa militară. Evidenţele celor care urmau să presteze serviciul militar, cetăţeni şi meteci, erau ţinute de taxiarh într-un . Bărbaţii erau înrolaţi după leat şi se identificau cu numele arhontelui anului. Primele trei clase soloniene serveau ca hopliţi, , infanterişti. Armamentul purtat de ei se numea , echipamentul, compus din: , scut; , coif; , platoşă; , jambiere; , sabie; , lance. Theţii, , serveau în trupele uşoare, uneori ca arcaşi, . Cetăţenii care posedau avere puteau servi în cavalerie, pentru că îşi permiteau să întreţină un cal şi echipamentul necesar. Cavalerii, , erau puţini la număr, comparativ cu pedestraşii, de exemplu în timpul războiului peloponeziac erau 1 000. Ei se bucurau de cinste

12

deosebită în ceremoniile publice. Pe lângă hopliţi şi cavaleri, exista un număr de 100 de cavaleri arcaşi mercenari, , de origine sciţi.Serviciul activ. În vederea unei expediţii, ecclesia putea mobiliza întreaga armată, , sau numai o formaţiune, care cuprindea soldaţi, , de acelaşi leat şi din acelaşi trib sau demă. Soldatul primea o soldă zilnică, , la care se adăuga o sumă pentru slujitorul său, pentru hopliţi, , sau o indemnizaţie pentru întreţinerea calului, pentru cavaleri, . Costurile se situau între patru oboli şi o drachmă pe zi de soldat. Întreţinerea armatei presupunea costuri foarte mari în timp de pace şi în timp de război. Alocarea bugetului pentru armată reprezenta o prioritate pentru toate guvernările. În ceea ce priveşte disciplina militară, nu se poate spune că era perfectă, în ciuda pedepselor prevăzute de legi. Sustragerea de la serviciul militar, dezertarea, trădarea se judecau de către un juriu alcătuit din camarazi, sub supravegherea strategului. Pedepsele prevedeau pierderea unor drepturi civile, interzicerea participării la adunările ecclesiei etc.. Flota. Reprezenta o armă foarte importantă în acţiunile militare ale grecilor. Navele de război se numeau trireme, , pentru că erau prevăzute cu trei rânduri de vâsle pe fiecare latură. Comandantul sau amiralul flotei, , era unul dintre strategi, , cu rang egal cu cel al armatei de uscat. Cu timpul, marina militară a devenit din ce în ce mai importantă în societatea greacă şi marinarii au dobândit un rol deosebit în deciziile politice. Comandantul vasului se numea trierarh, , şi avea în subordine un pilot, , un brigadier care îi transmitea ordinele către vâslaşi, , şi un meşter dulgher, . Îndatorirea comandantului se numea trierarhie, , şi reprezenta responsabilitatea totală asupra deciziilor privind nava. El avea datoria de a întreţine pe cheltuiala sa timp de un an coca navei pusă la dispoziţie de stat. Statul furniza de asemenea ramele, pânzele şi parâmele. În sec. al IV-lea trierarhii aveau obligaţia de a-i plăti şi pe ofiţerii inferiori. Echipajul corăbiei număra aproape două sute de marinari. Ei se împărţeau după dimensiunile ramelor pe care le manevrau. Pe puntea superioară se aflau cei care manevrau ramele cele mai lungi, apoi cei care le manevrau pe cele medii care se aflau în nivelul mediu şi cel mai jos se aflau marinarii care operau cu vâslele cele mai scurte. Aceştia erau recrutaţi dintre cei mai săraci cetăţeni sau dintre meteci. Puteau fi angajaţi şi mercenari. Marinarii aveau dreptul la soldă în condiţiile soldaţilor de uscat. Cea mai dură muncă o prestau cei din primul nivel şi de aceea erau plătiţi corespunzător. Disciplina marinarilor era supusă rigorilor legii în aceleaşi condiţii ca a celor de pe uscat.

Sistemul juridic. Cei mai mulţi dintre magistraţi aveau şi atribuţii juridice, civile sau penale, în sensul că supravegheau procedurile legale sau le arbitrau. Litigiile de mică importanţă din domeniul comercial erau arbitrate de treizeci de judecători de pace şi ajungeau în faţa tribunalului dacă depăşeau 10 drachme. Procesele civile erau supuse şi ele unui arbitraj în faţa unui consiliu de 100 de cetăţeni cu bună reputaţie şi cu vârsta de peste treizeci de ani.Juraţii. Cele mai grave delicte erau judecate de Areopag sau de cei 51 de . Aceştia din urmă îşi desfăşurau activitatea în locuri diverse, în funcţie de natura cazului judecat. Locurile acestea erau inviolabile, , unde vinovatul se refugia pentru a nu fi linşat. Areopagul avea sediu fix şi judeca omorurile voluntare, rănirile grave şi incendierile. Efeţii se reuneau pe Palladiu, , pentru a judeca omorurile din culpă şi instigarea la crimă. Dacă se reuneau judecau cazurile de omor în legitimă apărare. Adunările de la , lângă Pireu, judecau pe cei care au comis o crimă în timp ce îşi ispăşeau pedeapsa prin exil pentru omor în legitimă apărare. se judecau crimele cu autor necunoscut sau cazurile de moarte prin accident. Supravegherea instruirii cazului îi revenea arhontelui basileu. Erau îndeplinite anumite formalităţi de ordin religios de către cei trei interpreţi ai legilor sacre, . Formalităţile priveau tradiţiile privitoare la expiere în caz de omucidere şi la riturile funerare. Ucigaşul nu putea fi urmărit decât de rudele apropiate ale victimei. Alte cauze civile sau penale se judecau de către heliaşti, , care se întruneau la . Atribuirea funcţiilor de sau , judecător,

13

se făcea la cererea cetăţenilor de peste treizeci de ani care erau confirmaţi după depunerea unui jurământ de respectare a legilor la începerea anului de exerciţiu. Erau împărţiţi în zece grupuri numerotate de la A la K. Fiecare heliast primea o tăbliţă de bronz pe care se înscria numele său şi litera grupului din care făcea parte. Juraţii se alegeau prin tragere la sorţi de către thesmotheţi în număr impar care putea fi foarte variabil( de la 201 la 2501). Li se indica locul de întrunire. Litera care indica secţiunea juraţilor atribuiţi fiecărui tribunal se afişa la poarta tribunalului. O baghetă de lemn era însemnul juraţilor. După 420 funcţia a început să fie remunerată. Tribunalele nu ţineau şedinţe în zilele nefaste sau în cele în care se întrunea ecclesia.Cauzele, sau erau clasificate în: cauze private, şi cauze publice, . Acţiunile private erau introduse numai de persoana lezată, iar cele publice de către orice cetăţean. În cazul condamnării acuzatului în acţiunea publică, , statul percepea amenda. Dacă acuzatorul nu întrunea o cincime din voturile juraţilor, era amendat cu 1 000 de drachme. Existau cauze numite prin care reclamantul cerea pedepsirea vinovatului, ca în procesele de calomnie, şi , prin care reclamantul cerea curţii stabilirea drepturilor sale, de exemplu dreptul de proprietate asupra unui bun. Alte cauze se numeau , în care amenzile şi daunele-interese erau stabilite prin lege sau prin înţelegere între părţi, şi , în care cuantumul sumei datorate de pârât este fixat de tribunal.Procedura. Reclamantul, însoţit de doi martori, , chema în judecată, , pe pârât într-o anumită zi în faţa arhontelui. Părţile plăteau o taxă judiciară, în funcţie de valoarea bunurilor în litigiu. Reclamantul indica cu precizie obiectul plângerii sale, apoi arhontele fixa o dată pentru instruirea cazului, . Acum se depunea un jurământ de bună-credinţă în privinţa pretenţiilor. Pârâtul putea introduce o acţiune contrară, putea cere o excepţie, sau ridica o chestiune prejudiciară. Dacă nu ridica excepţie sau nu era admisă, cauza urma calea normală. Arhontele aduna probele şi textele de lege aferente cauzei. Se fixa ziua procesului, de comun acord cu thesmotheţii, care o comunicau juraţilor. În ziua fixată pentru audieri prezida arhontele care instruise cazul. Grefierul, , dădea citire probelor administrate în cursul instrucţiunii. Apoi părţile vorbeau pe rând de la tribuna, , rezervată fiecăreia. Puteau fi reprezentaţi de avocaţi, sau , ale căror pledoarii nu puteau depăşi un anumit timp acordat de tribunal. După audieri se trecea la vot de către juraţi. Fiecare jurat primea câte două buletine de vot rotunde din bronz, , unul întreg cu semnificaţia achitat şi celălalt străpuns în mijloc semnificând condamnat. Voturile se puneau în două urne şi apoi se numărau de către preşedintele tribunalului care pronunţa sentinţa.Punerea în aplicare a sentinţei. În funcţie de felul cauzei se executa hotărârea judecătorească. În cauzele penale se încredinţa funcţionarilor publici astfel: Cei unsprezece, , executau pedepsele capitale, executau aplicarea amenzilor, făceau confiscările. Reclamantul care primea daune-interese trebuia să le perceapă el însuşi de la pârâtul obligat să-i plătească în ziua stabilită. În caz contrar i se putea intenta proces de expulzare din partea statului. Nu exista apel, dar în cazul condamnării în absenţă sau prin mărturie mincinoasă putea cere revizuirea procesului. O sentinţă putea fi anulată dacă se constata sperjurul.Din foarte scurta prezentare a sistemului juridic atenian se poate constata complexitatea lui şi dorinţa de a soluţiona cât mai echitabil diversitatea problemelor pe care le generează funcţionarea societăţii.

Liturghiile, ,, public”, ,, funcţie, muncă”), o instituţie specific ateniană. Cetăţenii cu statut financiar deosebit suportau din banii proprii costurile unor activităţi publice. În acest fel ei degrevau bugetul statului de cheltuirea unor sume importante. Cele mai importante liturghii erau: - Trierarhia, despre care am vorbit în capitolul despre flotă. Consta în asumarea armării unei trireme. La început sarcina revenea unei singure persoane, treptat însă, după 405, s-au asociat mai multe persoane formând symorii trierahice. Se putea ajunge pâna la 1 200 de cetăţeni bogaţi. În acest caz se grupau câte şaizeci de cetăţeni pentru a echipa o navă sau mai mult. Dacă două

14

trierarhii echipau o navă, comanda le revenea alternativ câte şase luni. Trierarhia se acorda cel mult de două ori unui cetăţean. - Choreghia, , se referea la susţinerea financiară a unui cor pentru o reprezentare teatrală.

Nu se acorda decât la cel mult doi cetăţeni din fiecare trib, după războiul peloponeziac.- Gymnasiarhia, , era asumarea obligaţiei de a organiza anumite jocuri publice, cum

era , cursa cu torţe, din timpul Panatheneelor. - Hestia, , însemna oferirea unui ospăţ public pentru un trib. Aceste cheltuieli îl onorau pe cel căruia i se acordau. Ele însă puteau reprezenta o povară prea mare pentru cel desemnat. De aceea, dacă un cetăţean considera că un altul este mai bogat, putea cere transferul acestei sarcini acestuia sau, în caz de refuz, să ceară să schimbe averea între ei. Se putea ajunge în instanţă ca să se decidă cine este mai bogat şi trebuie să organizeze liturghia. O formă de a-i onora pe cetăţenii merituoşi era , scutirea de liturghie, prestarea de cheltuieli publice.

Sparta şi instituţiile ei. Divizarea socială a spartanilor urma aceeaşi structură în toate ţinuturile locuite de dorieni. Iloţii, ( în Argos ), erau urmaşii populaţiei aservite iniţial de ahei, apoi de spartani. Ei aparţineau statului, care rea singurul în măsură să-i elibereze. Puteau fi acordaţi particularilor pentru activităţi agricole, dar în schimbul unei sume anuale pe care le-o plăteau. Aveau obligaţii militare, în serviciul de infanterie sau ca vâslaşi. Au fost folosiţi în caz de necesitate şi ca hopliţi în timpul războiului peloponeziac. Pentru serviciile aduse statului uneori erau eliberaţi. Statutul lor era cât se poate de ingrat. Suportau tratamente inumane din partea cetăţenilor. Erau complet marginalizaţi, trataţi discreţionar şi nu aveau nici un drept. Nutreau o ură ireconciliabilă faţă de spartani, lucru conştientizat de aceştia. Următoarea clasă este a periecilor, , oameni liberi care locuiau în târguri mici şi practicau meşteşugurile şi comerţul, activităţi interzise spartiaţilor. Se aflau sub supravegherea celor numiţi . Ei aveau un statut mai bun. Puteau servi ca hopliţi în armată şi aportul lor s-a dovedit important în unele bătălii. Spartanii sau spartiaţii erau clasa dominantă. Locuiau în cinci cartiere care formau Sparta. Comunitatea lor avea împărţirea tradiţională în trei triburi: , şi .Triburile erau divizate în nouă fratrii şi fratriile în . Formele de guvernare. Sistemul de guvernare se baza pe legislaţia întemeiată de Lycurg, legislator legendar. Spartanii dispuneau din timpuri foarte vechi de un cod de legi dictate sau aprobate de oracolul de la Delfi. De-a lungul timpului au intervenit în mică măsură în textul lor, datorită spiritului lor conservator şi antireformator cunoscut. Regii. Sparta era condusă de doi regi care aparţineau la două familii: Agizii şi Euripontizii, care îşi transmiteau ereditar această demnitate într-un mod deosebit şi anume puteau deveni succesori numai fiii născuţi după ce taţii lor deveneau regi. Regii împărţeau în mod egal puterea, care se definea ca putere religioasă, judiciară şi militară. Fiecare dintre aceste puteri au suferit limitări de-a lungul timpului. Autoritatea judiciară s-a limitat la dreptul familial, iar cea militară a fost restricţionată după 506, în sensul că numai unul dintre regi putea avea comanda militară sub controlul eforilor. Eforii, , erau supraveghetori ai disciplinei în rândul cetăţenilor. Erau în număr de cinci aleşi de popor pentru un an. Eforul principal dădea numele său anului. Disensiunile dintre cei doi regi au augmentat puterea lor. Exercitau un control absolut asupra Spartei. În campaniile militare doi dintre ei îl însoţeau pe rege pentru a-l supraveghea. Cei trei rămaşi la Sparta erau permanent informaţi asupra evenimentelor de pe câmpul de luptă prin sisteme speciale de codare a misivelor. Alte atribuţii ale eforilor constau în colectarea taxelor, adoptarea măsurilor de forţă împotriva iloţilor şi metecilor nesupuşi, expulzarea străinilor, judecarea litigiilor private, cu unele excepţii. Gerusia, , era senatul, consiliu compus din douăzeci şi opt de spartani în vârstă de peste şaizeci de ani. Originea lor era nobilă. Erau aleşi de popor prin aclamaţii dintre candidaţii propuşi pe o listă. Funcţia lor consta în a da avizul regilor şi eforilor şi de a pregăti legi care erau supuse

15

votului popular. Din sec al VI-lea s-a elaborat o lege, , prin care regii şi gerusia puteau abroga o decizie populară considerată dăunătoare statului. Adunarea poporului, , se compunea din cetăţeni de peste treizeci de ani. Se convoca lunar la Sparta sub conducerea eforilor. Erau prezenţi şi regii, eforii, membrii gerusiei, dar numai ei aveau dreptul de a lua cuvântul. Poporul valida prin vot fără a discuta şi deseori nu se respectau deciziile. Disciplina militară. Spartanii erau în inferioritate numerică faţă de iloţi şi meteci, pe care îi dominau prin exces de forţă. Pentru a-şi asigura perpetuarea puterii ei se supuneau unei discipline extrem de riguroase. Copiii născuţi cu diformităţi erau lăsaţi să moară. Băieţii începeau de la vârsta de şapte ani antrenamentele militare. La douăzeci de ani erau încorporaţi. Toţi spartanii de peste douăzeci de ani se organizau în trupe care luau masa zilnică în comun, sub corturi. Fiecare asemenea trupă avea cincizeci de membri care cotizau individual la la întreţinerea mesei comune. Luxul era condamnat în societatea spartană şi orice fel de inegalitate. Ei se considerau , egali. Spartanii practicau o politică izolaţionistă şi erau extrem de conservatori. Astfel, sistemul monetar învechit, care consta în întrebuinţarea barelor de fier ca monedă şi împiedica dezvoltarea relaţiilor economice cu străinii, a fost menţinut până pe la 320. Periecii au fost cei care au introdus mai devreme circulaţia argintului, dată fiind preocuparea lor comercială. Serviciul militar. Era foarte îndelungat şi reprezenta modul de viaţă spartan. Armata se compunea din dousprezece companii, , comandate de câte un . Efectivul unui lochos era variabil, de la 200 la 500 de soldaţi şi avea alte subdiviziuni. Din cauza războaielor şi a pierderilor suferite de-a lungul anilor, efectivele militare au scăzut drastic şi a fost necesar să se reorganizeze armata. A fost împărţită în şase conduse de câte un . Periecii erau din ce în ce mai numeroşi în armată. Gărzile regelui se numeau cavaleri şi constituiau un corp cu comandă proprie.Spre deosebire de atenieni care aveau flotă de război puternică şi duceau bătălii navale, spartanii nu agreau această formă de luptă. Aveau o flotă mică şi îi înrolau ca marinari pe meteci şi pe iloţi. Eforii, care supravegheau orice activitate, îşi desemnau un reprezentant, , care să-l supravegheze pe navarh.Acesta era numit iniţial de rege, apoi de efori pentru o perioadă de un an. Pentru Lysandru, navarhul care învins flota atenienilor conduşi de Alcibiades la Aigos Potamos în 405, s-a făcut excepţie. Colonii, proxenii, amficţionii. Cauzele colonizării greceşti sunt multiple: excedentul demografic, lipsa resurselor, disensiunile şi rivalităţile interne, spiritul întreprizător al grecilor şi alte cauze au generat acest fenomen cu consecinţe pozitive pentru întreaga civilizaţie mediteraneană până în zilele noastre. Coloniile tivesc ţărmurile Mediteranei până la ieşirea în Atlantic, prin Coloanele lui Heracles. Colonizarea a atins şi litoralul Mării Negre şi al Caspicei. Recrutarea colonilor se făcea printr-o proclamaţie a statului care lansa un program de emigrare. Cei care doreau se înscriau benevol. Alteori era desemnat prin tragere la sorţi un membru al familiei care era obligat să se expatrieze. Emigrau uneori facţiuni întregi. Se puteau asocia mai multe oraşe în vederea înfiinţării unei colonii. Oracolul de la Delfi avea un rol deosebit de important în stabilirea amplasamentului viitoarei colonii. Epediţia era condusă de un , care avea puteri depline în stabilirea limitelor coloniei şi a legii fundamentale. Pământul coloniei era împărţit de desemnaţi anume, în conformitate cu ritualul consacrat şi anume o parte se rezerva zeilor şi restul se împărţea colonilor în mod egal. Exista tradiţia ca, după moarte, întemeietorul coloniei să devină obiectul unui cult local. Între colonie şi metropolă (oraşul mamă) se păstra o foarte strânsă legătură. Colonii duceau cu ei focul din vatra patriei, , cu care aprindeau focul din noua vatră. Păstrau cultul divinităţilor patriei natale, Apollo era venerat special ca patron al oracolului care le-a dezvăluit locul favorabil pentru întemeiere. Păstrau şi cultul unor zeităţi locale. Constituţia o imita pe cea a metropolei. Între cele două entităţi se perpetuau relaţii reciproce de respect, prietenie şi sprijin, care funcţionau în caz de pace ori de război. Colonia putea fonda la rândul ei o altă colonie. Ea avea independenţă totală faţă de metropolă.

16

Cleruhiile, , se deosebeau de colonii prin aceea că emigraţii îşi păstrau cetăţenia ateniană, dar nu se bucurau de independenţa coloniei. Reprezintă un fenomen mai tardiv decât coloniile, după secolul al VI-lea. Cleruhiile aveau rol strategic în decurajarea actelor de nesupunere a unor membri ai ligii ateniene sau de ocupaţie a unor teritorii cucerite. Astfel au fost trimise cleruhii în insulele Mării Egee sau de pe coasta Traciei. Exista şi motivaţia de a scădea numărul celor săraci şi a creşte numărul cetăţenilor de ranguri superioare, care serveau ca hopliţi în armată. Luarea în stăpânire a teritoriilor se făcea fie prin cucerire, fie prin contract care promitea reducerea tributului în schimbul primirii cleruhilor. Pământul astfel obţinut se împărţea în trei: o parte zeilor, o parte atenienilor şi o parte colonilor. Între aceştia din urmă şi cetăţenii atenieni nu era nici o deosebire în privinţa obligaţiilor militare, a taxelor datorate statului. Îşi păstrau apartenenţa la demele din care proveneau. Participau cu reprezentanţi la Marile Dionysii şi la Panathenee. Aveau instituţii autonome cu jurisdicţie locală. În rest, aveau arbitrajul metropolei. Proxenii. Erau un fel de consuli acreditaţi în statele străine în scopul de a întreţine relaţii politice sau economice. Asigurau un fel de lobby. Ei acordau asistenţă ambasadorilor şi negociatorilor sau altor cetăţeni în calitate de prieten oficial. Activitatea lor era recompensată cu titlul de , binefăcător şi alte distincţii şi onoruri: admiterea în faţa ecclesiei, locuri de onoare la spectacole, autorizarea posesiei de bunuri imobile. Această atribuţie era ereditară. În timpul ostilităţilor dintre statul pe care îl reprezenta şi statul în care era acreditat activitatea sa era suspendată.Amficţioniile, / , erau relaţii între state vecine. Se organizau serbări religioase în jurul unui templu, în amintirea unor confederaţii străvechi.Erau câteva locuri unde se desfăşurau asemenea manifestări: Calauria lângă Trezena, Onchestos în Beoţia şi Delos. Cele mai mari amficţionii se desfăşurau la Thermopile şi la Delfi. Aici erau reprezentate douăsprezece triburi. Se organizau toamna şi primăvara în fiecare an, la Thermopile şi la Delfi. Sarcina amficţioniei era de a administra templul lui Apollo şi de a organiza Jocurile Pythice. Între membrii amficţioniei se presta un jurământ de neagresiune şi de neinterceptare a apei potabile în nici o împrejurare. Problemele politice nu intrau în preocuparea amficţioniei. Când acest lucru s-a întâmplat, a fost de rău augur pentru Grecia. Astfel, în 346 Filip a fost chemat în ajutor contra focidienilor, dar acest lucru nu a făcut decât să pregătească înrobirea Greciei de către Filip.

17

NOŢIUNI DE SINTAXĂ

SINTAXA CAZURILOR.I. GENITIVUL. Genitivul atribut al unui substantiv exprimă:

a) posesia( genitivus possessivus): . Casa tatălui.b) autorul sau originea( g. auctoris vel originis): . Discursul lui Demostenes.c) calitatea(g. qualitatis) când se exprimă prin numeral mărimea sau vârsta: .

Cale lungă de trei zile. . Copil în vârstă de zece ani.d) materia(g. materiae sive generis): . Zid de piatră.e) partea dintr-un întreg ( g. partitivus): . Mulţimea duşmanilor.f) preţul ( g. pretii): . Un teren în valoare de patru mine.g) locul ( g. loci ): . Pergamul din Mysia, Teba din

Beoţia. h) subiectul ( g. subiectivus ): . Teama duşmanilor ( duşmanii se tem:

).i) obiectul ( g. obiectivus ): . Teama de duşmani ( duşmanii sunt temuţi).j) cauza ( g. causae ): . Condamnare pentru furt.k) filiaţia sau apartenenţa: . Alexandru fiul lui Filip.

Genitivul complement al adjectivelor care exprimă:a) valoarea: demn; nedemn: . Nedemn de iertare.b) posesia:,,propriu;,comun. . Lucrare comună mie şi

ţie.c) aptitudinea sau capacitatea: ,priceput”, ,,nepriceput”, ,,cunoscător”:

. Cunoscător a toate. . Neştiutor al literelor.d) memoria: ,,care îşi aminteşte”, ,,care nu-şi aminteşte”: . Care îşi

aminteşte jurămintele.e) participarea: ,, părtaş”, ,,care nu e părtaş”: .

Părtaş la soarta mea.f) abundenţa: , , ,, plin”, ,,bogat”, ,,gol”: . Plin cu

vin.g) diferenţa: ,,altul”, ,,diferit”, ,,adversar”:

. Atenienii erau diferiţi de lacedemonieni.h) dorinţa: ,, dornic”, ,,avid”: . Dornic de glorie.i) complementul comparativului: . Mai bogat decât Cresus. De asemenea,

se construiesc cu G. alte cuvinte care includ ideea de comparaţie: .

j) complementul superlativului: . Cel mai înalt dinte arbori.Genitivul complement al verbelor care exprimă:

18

a) participarea: ,,a participa”: . Iau parte la viaţa politică.

b) dorinţa: ,,a dori”, ,,a aspira la“. . Oamenii doresc fericirea.

c) preocuparea: ,, a se preocupa de “, ,,a se îngrijora”, ,,a nu se preocupa”: . Nu se preocupă de reputaţia sa.

d) memoria: ,,a-şi aminti”, ,,a uita”: . Îmi amintesc cele ce au fost spuse.

e) începutul sau sfârşitul: ,, a începe”, ,,a face să înceteze”: . ,,A înlătura de la domnie pe cineva”.

f) luarea în posesie: ,,a se dărui”, ,, a se prinde de ceva”: . A se dărui filosofiei.

g) superioritatea: ,,a începe”, ,,a lua în stăpânire”, ,,a fi superior”, ,,a fi inferior”: . I-a luat în stăpânire pe duşmani.

h) depărtarea: ,, a fi departe de”, ,,a se abţine”, ,, a se deosebi”, ,, a se separa”: . Drumul nu este departe de râu.

i) urmărirea unui scop: ,, a viza”, ,,a atinge”, ,, a rata”: . A-şi atinge scopul.

j) abundenţa: ,, a avea din plin”, , ,,a umple”, ,, a avea nevoie”, ,,a duce lipsă”: . Are din belşug avere.

k) o operaţiune a simţurilor, mai puţin aceea de a vedea: ,, a auzi”, ,, a simţi”, ,, a gusta”: . A gusta din bucate.

l) acţiunea de a mânca şi a bea: ,,a mânca”, ,, a bea”: . A bea vin.m) verbele compuse cu care exprimă o acţiune defavorabilă: ,, a dispreţui”,

,,a acuza”, ,,a-şi bate joc de”.. Menon nu-şi bătea joc de nici un duşman.

n) verba iudicialia: ,,a acuza”, ,, a urmări”, ,, a fi urmărit”, ,, a judeca”, ,, a pronunţa sentinţa”, ,, a intenta proces”: ( furti accusari turpe est ).

o) verbe de apreciere ( g. pretii): ,,a socoti demn”, ,,a preţui”, ,,a cumpăra”, ,,a vinde”; a stima mult sau puţin: : a aprecia mult ( foarte mult ); : a stima puţin ( foarte puţin ).

p) agentul: + G.. . Sunt iubit de părinţii mei.

Genitivul complement al adverbelor:

a) formate din adjective care construiesc cu G.b) de loc: :

. Pretutindeni pe pământ oamenii întâlnesc binefacerile lui dumnezeu.

c) de timp: : . Seara târziu.d) de mod: .

Genitivul subiect în construcţia genitiv absolut, echivalentul ablativului absolut din latină: . Miltiades fiind conducător, atenienii i-au învins pe perşiSub conducerea lui Miltiades atenienii i-au învins pe perşi. În greacă se exprimă participiul verbului , spre deosebire de latină unde participiul verbului esse nu se exprimă pentru că nu există la tema prezentului şi a perfectului.

19

II. DATIVUL. Dativul complement al verbelor care exprimă:

a) atribuirea după verbe tranzitive ca: ,,dau”, ,,a comanda”, ,,a consilia”, ,,a imputa”: . I-am dat o carte lui Petru.

b) obiectul indirect după verbe intranzitive: ,,a avea grija cuiva”, ,,a ajuta”, ,,urma”, ,, a se supune”, ,,a sluji”, ,,a se mânia pe cineva”, ,, a plăcea”, ,,a se cuveni”: ,,a ajuta pe cineva”, ,,a apăra pe cineva”, ,,a însoţi pe cineva”.

c) dativul posesiv: + D.: .Aici îşi avea Cyrus palatul.

d) confruntarea: , ,, a lupta”: ,, a se lupta cu cineva”. înseamnă ,,a lupta alături de cineva”.

e) asemănarea: ,,a semăna”, ,,a deveni asemănător”. . Seamănă cu tatăl său.

f) comuniunea: : a ănsoţi, a urma”, ,, a se apropia de”: .A urma pe conducător.

g) bucuria: ,, a se bucura”, ,, a se întrista”: . Se bucura de rochie.

h) anumite acţiuni ca: ,, a se ruga”, ,, a sta de vorbă”: . A se ruga la zei.

i) verbe compuse cu şi unele compuse cu sau . . A se întrista pentru prieteni.

j) verbul ,, a se servi de”: . Te vei folosi de caii mei.k) dativus commodi vel incommodi:

.Ne-am născut nu numai pentru tata şi mama, ci şi pentru patrie.

l) numele: . mihi nomen est. Numele se pune în N. m) agentul după verb pasiv, în locul lui + G.: . Sunt împiedicaţi de lege. De

asemenea după adjectiv verbal în : . Mihi colenda est virtus. Trebuie să practic virtutea.

n) instrumental: dativus instrumenti propriu-zis: . A lovi pe cineva cu sabia. Cu verbul ,, a întrebuinţa, a se sluji de”: . Mă folosesc de tine ca de un prieten şi frate.

o) dativus causae : . Adesea greşim din neştiinţă.p) dativus modi: .Se năpustiră cu mare strigăt. q) dativus differentiae sive mensurae arată cu cât ceva este superior sau inferior:

. Este mai mare decât mine cu două degete.r) dativus temporis: exprimă timpul determinat, data: ,, în acea noapte”,

,, în ziua precedentă ( în ajun) sau următoare”, ,, în al patrulea an”.

s) dativus loci fară , întrebuinţat poetic şi arhaic: acasă”, ,, la Istm”, , ,, la Maraton”.

Dativ complement al adjectivelor care exprimă: a) fidelitatea, bunăvoinţa, folosul, prietenia, necesitatea: , ,,credincios”,

,,prieten”, ,,duşman”, ,,vătămător”, ,, necesar”b) vecinătatea, asemănarea, egalitatea: ,,vecin”, ,,egal”, ,,

asemănător”: . Vecin cu prietenul său.

20

III. ACUZATIVUL. Acuzativul complement al verbelor care exprimă:

a) obiectul direct al verbelor tranzitive: .Observaţii. 1. O serie de verbe sunt tranzitive greacă, dar intranzitive în română, care semnifică: -a face bine sau rău, a vorbi de bine sau rău: ,, a vătăma”, ,,a face bine” ,,a face rău”, ,,a nedreptăţi”, ,,a se răzbuna”, ,,a răsplati”, ,,a vorbi de bine”, ,,a vorbi de rău”etc.: . Darius era pe punctul de a se răzbuna pe atenieni;

- verba vitandi: a fugi, a scăpa, a vâna, a întrece, a imita, a rămâne ascuns, a fi lipsit de: , a scăpa”, ,, a vâna”, ,,a întrece”, ,,a imita”, ,,aemulari”, ,,a rămâne ascuns”,,,deficere”: . Nimeni care face lucruri rele nu rămâne ascuns lui dumnezeu.- verba timendi:,,a se teme”, , a se păzi de”,

,, a îndrăzni”. 2. verbe cu dublu acuzativ, un acuzativ al persoanei şi un acuzativ al obiectului: ,, a învăţa pe cineva ceva”, ,, a ascunde de cineva ceva”, ,, a cere, a întreba”, ,, mă îmbrac”

a) acuzativul dublu sau al obiectului intern: ,,a trăi traiul cel mai plăcut”, ,,a înfrunta o primejdie mare”, ,, a lupta o luptă” etc..

b) acuzativul de relaţie este propriu limbii greceşti ( accusativus Graecus ). Arată o restricţie sau o precizare. Răspunde la întrebarea: în ce privinţă? ,,minunat în ceea ce priveşte frumuseţea”. .Prin mijlocul oraşului curge un râu cu numele Cydnos în ceea ce priveşte numele.Se întrebuinţează cu cuvinte ca: ,, în ceea ce priveşte numele”, ,,în ceea ce priveşte neamul”, ,, în ceea ce priveşte mărimea” etc..

b) acuzativul întinderii în spaţiu şi în timp. … Cyrus, traversând ( după ce a traversat) râul Meandru, a înaintat prin Frigia cale de o etapă.

c) exprimarea vârstei: se face cu numeralul cardinal + acuzativul subst. , de obicei la plural + participiul : ,,în vârstă de douăzeci de ani”.

d) verbe de mişcare care devin tranzitive prin compunere cu prepoziţii: ,,a traversa râul”, ,,a naviga de jur împrejurul insulei”, ,, a traversa munţii” etc.

e) acuzative independente întrebuinţate adverbial: ,, întrucâtva”, ,,întru nimic”, ,,mult”, ,, în toate privinţele”; uneori este însoţit de aricolul şi formează locuţiuni adverbiale: ,,odinioară”, ,,în ceea ce mă priveşte”.

f) acuzativul subiect al infinitivalei. . Este necesar ca cetăţenii să se înţeleagă.

IV. NOMINATIVUL.a) cazul subiectului gramatical: . Înţeleptul este fericit.b) cazul numelui predicativ: Râul este larg.c) cazul atributelor subiectului şi numelui predicativ:

. Temistocles strategul a murit în ţară străină. . Toţi aceşti soldaţi privesc spre noi.

V. SINTAXA TIMPURILOR.

21

În greacă verbul exprimă în primul rând aspectul acţiunii. Aspectul este categoria gramaticală prin care se exprimă durata – aspectul durativ sau non-finit, prin timpurile prezent, imperfect; aspectul momentan, exprimat prin timpul aorist; aspectul finit sau perfectiv exprimat prin timpul perfect. Aspectul este prezent în toate formele verbale, dar numai formele cu augment şi cele cu sufixul de viitor au valoare temporală. Prezentul arată: - o acţiune care durează în prezent; - o acţiune care se repetă în prezent; - o acţiune trecută, adusă în prezent; - uneori poate avea sens de perfect ( praesens historicum ); poate exprima o încercare nereuşită ( praesens de conatu ): ,,caută să-l convingi” ; verbe ca ,,am sosit, deci sunt prezent” se numesc rezultative. Imperfectul. Exprimă: - o acţiune durativă în trecut; - o acţiune spre care se tinde, imperfectum de conatu: ,, încercam să silesc, să conving, să dau, să sfătuiesc”; - acţiune începută, imperfect ingresiv: . Începură să facă alianţa, iarna fiind pe sfârşite şi îndată începură să dărâme Panacton. Aoristul reprezintă o acţiune punctuală, fără marcarea duratei. Sunt trei categorii de aorist: aoristul ingresiv, prin care se exprimă intrarea într-o stare: ,,deveni domn”, ,,deveni rege”; aoristul istoric, . Darius domni în totul treizeci şi şase de ani; aoristul gnomic pentru a exprima valabilitatea universală a unei sentenţe: .Nimeni nu s-a îmbogăţit repede, fiind drept ( cinstit ) dacă a fost cinstit. Perfectul arată rezultatul prezent al unei acţiuni trecute. Este un timp concurat de aorist, pe care treptat l-a înlocuit. Acţiunea exprimată este încheiată, dar consecinţele se prelungesc în prezent: ,, posed”, ,, a murit, este mort”, , îmi amintesc, ,,ştiu” ( în lat. memini, odi, novi, coepi ). Mai mult ca perfectul este într-un raport temporal cu perfectul similar celui dintre imperfect şi prezent. . Cylon îşi luase de soţie pe fiica lui Teagenes.Viitorul indică o acţiune durativă în viitor. ,, va ajunge la putere”, ,,voi avea, voi intra în posesie”.La celelalte moduri timpurile nu exprimă ideea de timp, ci de aspect. Timpurile participiului indică raporturile cu regenta: ,,după ce a vorbit”, arată anterioritatea; ,,vorbind”, în timp ce vorbeşte, arată simultaneitatea; ,,urmând să vorbească”, arată posterioriatea.

VI. SINTAXA MODURILOR.

Indicativul. Este modul realităţii. În greacă se foloseşte indicativul imperfect în exprimarea posibilităţii sau a necesităţii, spre deosebire de română care foloseşte optativul:

- = ar fi ( fost ) posibil, s-ar putea, s-ar fi putut.- = ar trebui, ar fi trebuit.- = s-ar cuveni.- = ar fi (fost) necesar.

. Ar fi (fost) posibil să faci aceste lucruri.Indicativul aorist poate exprima faptul că o acţiune era cât pe-aici să se întâmple. Este însoţit de sau , + infinitiv. . Era cât pe-aci să înving.Indicativul poate exprima o dorinţă irealizabilă când este însoţit de sau . Imperfectul arată dorinţa irealizabilă în prezent: . De-aş avea. Aoristul arată dorinţa irealizabilă în trecut: . Dacă aş fi fost cu tine. Conjunctivul. În propoziţiile principale are trei valori:

22

1. coniunctivus hortativus la pers. I sg. şi pl. se însoţeşte şi de imperativele cu valoare de interjecţie: . Negaţia este . . Să mergem. . Hai să ne citeşti mărturiile.

2. coniunctivus prohibitivus la pers. a II-a sg. şi pl. a aoristului. . Să nu faci. . Nu vă temeţi.

3. Coniunctivus dubitativus sive deliberativus apare în propoziţii interogative. Se foloseşte pers I sg. şi pl.. Să vorbim sau să tăcem? Ce să fac?

Optativul. Timpurile optativului, mai puţin viitorul care este folosit în oratio obliqua, au două sensuri: 1) dorinţă realizabilă. Negaţia este . Poate fi însoţit de . .De-ar depune fiecare dintre voi, o cetăţeni, votul cel drept şi fidel jurământului.2) o acţiune posibilă, subiectivă ( modus potentialis ). Acest optativ potenţial apare în principale. Este însoţit de particula modalizatoare care atenuează dorinţa exprimată de optativ. De aceea se poate întrebuinţa în locul indicativului ca semn al modestiei sau politeţei ( modus modestiae sive urbanitatis ): ,, aşa ar fi” în loc de ,, aşa este”. Sau ,, ar fi timpul să vorbim” pentru ,, este timpul să...”. Adesea se pun înaintea optativului cu adverbele sau (poate). Negaţia este . . Socrate, nu credeam vreodată să te ascult, cât ar fi intendenţii buni strategi buni. Optativul oblic sau al stilului indirect se întrebuinţează după un timp trecut, în locul conjunctivului sau indicativului. . Întreba dacă era cineva mai înţelept decât mine. Imperativul exprimă o poruncă, un îndemn, o rugăminte. Imperativul prezent exprimă acţiuni durative, iterative sau ingresive. -.Teme-te de zei, respectă-ţi strămoşii, sfieşte-te de prieteni, dă ascultare legilor.Imperativul aorist exprimă o acţiune limitată temporal, cu consecinţe imediate: ! ,,Dezleagă! Participiul este foarte des întrebuinţat în greacă şi are multe funcţii:

- participiul atributiv este precedat de articol şi se acordă ca un adjectiv cu substantivul determinat: . Oricine doreşte.

- participiul ca adjectiv, determină un nume şi poate avea determinare proprie: . Scipio, învingătorul lui Hanibalcel care l-a învins pe Hanibal.

- participul ca substantiv: ,, oratorul”.- participiul predicativ se regăseşte în mai multe situaţii: dacă se referă la subiect stă

în N.: ,, Sunt din întâmplare”; dacă determină un predicat verbal echivalează cu o propoziţie completivă: . Încep să vorbesc.; dacă determină un complement stă într-un caz oblic: ,,îl văzui intrând”.

- participiul adverbial exprimă o circumstanţă. Are două modalităţi de construcţie: participiala relativă cu sens temporal cauzal, final, condiţional sau concesiv. Participiul viitor are sens final după verbele de mişcare: ,, Vin la tribună ca să vă dau sfaturi”.

- participiul absolut sau genitivul absolut are subiect şi stă în G. Echivalează cu ablativul absolut latinesc. ,, Cyrus urcă munţii fără să se împotrivească nimeni nimeni împotrivindu-se”. Acuzativul absolut se întrebuinţează absolut şi impersonal, la forma neutră a participiului. Exprimă cauza: ,, pentru că trebuie”; ,, pentru că se cuvine”; ,,fiind permis, posibil”.

Infinitivul este la origine substantiv verbal cu valoare de dativ. Are următoarele utilizări:

23

- subiect cu verbe şi expresii impersonale: ,trebuie, este necesar”; ,,e permis, e posibil”; ,,se pare”; ,,se întâmplă”.

- complement împreună cu acuzativul cu care formează infinitivala după verbe dicendi, sentiendi, voluntatis, vitandi, monendi:

,,Spuneţi că el este rău.”- infinitiv al scopului după verbe care înseamnă a da, a lua, , a alege, a desemna etc. :

. ,,Le dădură să păzească oraşul şi acropola.” De asemenea după adjective care arată:aptitudine,pricepere: . ,,Bărbat frumos la vedere.”

Infinitivul are şi valoare imperativă: ,,Vesteşte toate astea.”

Infinitivul absolut cu valoare circumstanţială sau adverbială, precedat sau nu de . Se foloseşte în expresii ca: ,,pentru a vorbi astfel”, ,,într-un cuvânt. Infinitiv ca substantiv însoţit de articolul neutru la sg.: ,,faptul de a spune”.

SINTAXA PROPOZIŢIEI.

I.SUBIECTUL. Se exprimă prin substantiv, adjectiv, pronume, numeral, verb la participiu sau infinitiv sau chiar o propoziţie precedată de articolul neutru . ,,Legea este călăuza vieţii.” .,,Cei care îşi petrec viaţa împotriva legii străbat viaţa foarte nesigur.” ”. ,,Bunurile mele sunt ale tale.” . ,,Cuvântul ,,dezleg” este verb.” . ,,A te cunoaşte pe tine însuţi este folositor pretutindeni.”Cazurile subiectului:

- nominativ: . ,,Dionysios, tiranul Syracuzei, trimise după filosoful Platon.”

- acuzativ: -în propoziţiile infinitivale acuzativ cu infinitiv: .,,E- foros spune că Io a fost răpită de fenicieni.”

- când arată aproximarea însoţit de prep. . .,, Muriră cam şapte sute.”

- genitiv-în genitivul absolut: … ,,Pregătindu-se Cresus să-i atace pe perşi…”

Subiectul logic şi subiectul gramatical. În propoziţiile cu predicatul exprimat printr-un verb la diateza pasivă, în nominativ se află subiectul gramatical, care indică pe cel care suportă acţiunea agentului, care este subiectul logic. Subiectul logic stă în următoarele cazuri: - genitiv precedat de cu nume de persoană: . ,,Sunt iubit de părinţii mei.”

- dativ fără prepoziţie cu nume de lucru: . ,, Sunt împiedicaţi de legi.” Tot în dativ stă agentul adjectivului verbal în -: .,, Trebuie să practic virtutea virtutea trebuie practicată de mine.” Subiect logic în dativ apare în propoziţiile care arată posesia folosind construcţia,, sum pro habeo”: . ,,Mihi liber est”.

Absenţa subiectului. Subiectul inclus în desinenţa verbală, care face redundantă exprimarea pronumelui personal. . ,, Vreau să spun.” Subiectul subînţeles când este cunoscut dintr-o menţionare anterioară sau se poate deduce: . ,, A vestit ( crainicul). Subiectul absent în propoziţiile cu predicat exprimat prin verbe impersonale: , ,,spun” ( oamenii),

24

,, cred, socotesc”; verbe impersonale şi unipersonale care arată fenomene ale naturii: ,,plouă”, ,, tună”.

II. PREDICATUL.

Predicatul verbal. Se exprimă atât prin verbe la moduri personale cât şi prin moduri nepersonale ( în infinitivale şi în participiale). .,,Cyrus era rege”. ,, În timp ce Cyrus era rege”.Predicatul nominal. Verbe copulative sunt: , a deveni”, ,,a fi numit”, ,, a fi ales”etc.. . ,,Înţeleptul este fericit”.Numele predicative se pot exprima prin: substantive, adjective, pronume, numerale, adverbe, verbe la inf., propoziţii: . ,,Cyrus era foarte demn să domnească”. . Filip este orice ar spune cineva”.Elipsa auxiliarului : 1.la prez. indicativ: . ,,Sunt grec”; 2. în dictoane: . ,, O carte mare este un rău mare”. 3. În expresiile cu substantivele: . . ,,Este necesar să deliberezi”.Elipsa verbului în diverse situaţii: Ω. ,,Prietene Fedru, încotro şi de unde?”

III. SINTAXA ACORDULUI.

Acordul se defineşte drept concordanţă logică şi formală între termenii comunicării.1) Acordul între subiect şi predicat. Se face în număr şi persoană,în cazul acordului cu predicatul verbal, şi în număr, persoană, caz, ( eventual gen când numele predicativ este adjectiv): -predicatul verbal şi subiectul multiplu se acordă la plural: . ,,Tata şi mama îi iubesc pe copiii lor.” Note. 1) Dacă sunt persoane diferite, persoana I prevalează asupra persoanei a II-a şi persoana a II-a asupra persoanei a III-a: . ,,Eu şi tu îl admirăm pe Demostene.” 2) Uneori acordul se face cu ultimul subiect: . 3) Când subiectul este la neutru plural, verbul se acordă cu singularul: . 4) Subiectul exprimat prin termen colectiv se poate acorda în număr şi persoană sau cu ideea

de pluralitate conţinută: . ,,Mulţimea se năpusteşte.”

-numele predicativ se acordă în gen, număr şi caz. Dacă sunt de genuri diferite, masculinul prevalează asupra femininului, iar neutrul predomină toate genurile: . ,,Tata şi mama sunt buni.” . ,, Virtutea şi viciul sunt contrare.” Uneori se numele predicativ se acordă cu numele cel mai apropiat: . ,,Legea ca şi frica sunt în stare să înfrâneze iubirea.” Acordul prin înţeles . . ,,Auzind acestea, cetatea îl alese rege pe Agesilaos.” Acordul prin atracţie. Atracţia atributului: . ,,Iubite copil.” Atracţia numelui predicativ: . ,,Ciudat lucru este omul.”

25

IV. ATRIBUTUL. Partea de propoziţie care determină un nume. Se exprimă prin: substantiv sau substitut ai acestuia. În greacă articolul poate substantiviza orice parte de vorbire sau propoziţie care pot deveni substitute; adjectiv calificativ sau orice formă nominală adjectivală: pronume, numeral, verb. Topica: de regulă precedă numele determinat ( antenominal ), dar poate fi întâlnit şi după nume ( postnominal ).Atributul substantival. a) Atributul substantival apoziţional. Apoziţia se pune în acelaşi caz cu numele determinat. Apare frecvent în sintagme ca: ,,craiul Agamemnon”, ,,bărbaţi judecători”. ,,Cyrus regele”. b) Atributul substantival genitival. ( v. Genitivul atribut, punctele a-k ). c) Atributul substantival prepoziţional. ,,pedeapsa conform legii”, ,, Bătălia de la Salamina”.Atributul adjectival. Se acordă în gen, număr şi caz cu numele determinat. Se exprimă prin: -adjectiv calificativ : ,,câştiguri necinstite”; - participiu: ,,ostaşii care fug”; - adjectiv numeral: ,,cu o mie de corăbii”; - adjectiv pronominal: ,, Acest om”.

V. COMPLEMENTUL ADJECTIVULUI. Adjectivele pot avea complemente în cazurile: Genitiv: adjective care arată memoria sau uitarea, participarea sau neparticiparea, priceperea sau nepriceperea, abundenţa sau lipsa. ( v. Cazul genitiv, Compl. adj. a-j ). Dativ: adjective care arată apropierea, vecinătatea, asemănarea, egalitatea. (v. Cazul dativ, punctele a-b).

VII. COMPLEMENTUL DIRECT. Poate sta în următoarele cazuri: Acuzativ: (v. Cazul acuzativ) reprezintă cel mai frecvent cazul obiectului asupra căruia se răsfrânge în mod direct acţiunea verbului. Apare după verbe tranzitive, ca în română. Acuzativ fără prepoziţie: ,,O iubesc pe mama”. Acuzativul după verbe tranzitive în greacă şi intranzitive în română: verba timendi, monendi, vitandi etc..Acuzativul dublu cu verbe care înseamnă ,,a învăţa pe cineva ceva”, ,,a face pe cineva ceva”, ,,a numi pe cineva”, ,,a cere ceva cuiva”, ,, a întreba pe cineva ceva”: . ,, Aristip tesalianul merge la Cyrus şi îi cere două mii de soldaţi auxiliari şi solda pe trei luni.” Acuzativul obiect intern sau figura etymologica, cu substantive din aceeaşi familie semantică sau cu acelaşi înţeles ca verbul. Genitiv (v. Cazul genitiv, genitivul complement ). Verbele de memorie sau uitare (verba memoriae ), verbele de participare sau comuniune, verbele care arată dominaţia sau stăpânirea, verbele care arată abundenţă sau lipsă, verbele din sfera judiciară ( verba iudicialia ), unele verbe cu prepoziţiile . Aceste genitive sunt genitive obiective.

VIII. COMPLEMENTUL INDIRECT. (v. Cazul dativ ). Stă după verbe de

atribuire: ,,. ,,Zeii le-au dat celorlalte

vieţuitoare picioare, omului însă i-a adăugat mâini.” De asemenea, complementul indirect se

construieşte cu verbe intranzitive cu sensul de ,,a ajuta”, ,,a urma”, ,,a semăna”, ,,a se supune”:

. ,,A se conforma împrejurărilor.” Verbele care

implică ideea de comunitate, contact, apropiere se contruiesc cu dativul: ,,a se apropia”,

,,a se întovărăşi”:. ,,Nu te întovărăşi cu oameni

răi, ci întotdeauna dobândeşte-i pe cei buni.”

26

IX. COMPLEMENTELE CIRCUMSTANŢIALE.

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP. Exprimă:a) Limita iniţială sau de când începe o acţiune sa stare: + G.: ,,de la început”, ,,din copilărie”, ,,de aseară”; + G.: ,,de mai multă vreme”, ,,de foarte multă vreme”;b) Limita finală sau până când se desfăşoară o acţiune: + Ac.: ,,până la apusul soarelui”, ,,pe mai târziu”;: ,,până în amurg”, ,,până la prima tinereţe”;+ adv.: ,,până de curând”, ,,până târziu”; + G.: ,, până în ziua de azi”;c) durata se exprimă prin Ac. fără prepoziţie: . ,,A domnit trei ani.” Vârsta:

num. card. + Ac. subst. care indică unitatea de timp + : ,,în vârstă de cinci ani”;

d) frecvenţa: se exprimă prin: cazul G.: ,,în fiecare an”, prin + Ac.: ,,în fiecare zi”, prin + Ac.: ,,zilnic”;e) momentul: D. fără prepoziţie, prin cuvintele zi, noapte, lună, an însoţite de un determinant sau

numele sărbătorilor: ,,în ajun”, ,,a doua zi”, ,,în timpul marilor Dionysii”.

G. fără prepoziţie: ,, noaptea”, ,,ziua”, ,,iarna”, ,, în zori”,

,,la amiază”, ,, după-amiază”, ,,seara”.

Aceste expresii articulate arată în ce interval s-a petrecut acţiunea: ,,pe zi”sau pot avea înţeles distributiv: . ,,Hoplitul primea câte o drahmă pe zi.”Timpul necesar efectuării unei acţiuni se exprimă prin + D.: ,,în treizeci de ani”.

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC.Exprimă o determinare spaţială (limita, distanţa, direcţia, spaţiul străbătut) a predicatului prin

adverbe, substantive, grup nominal.

Răspunde la una din întrebările: ,,unde”, ,,de unde”, ,,încotro”, ,,pe unde”.

Întrebarea . Indică locul fără ideea de mişcare: + D.: . ,,Rămase pe câmp”.

. ,,Locuieşte în Roma.”

Dativul fără prepoziţie cu nume de localităţi: ,,la Maraton”, ,, la Salamina”,

,, la Plateea”.

La aceeaşi întrebare răspund adverbe, care la origine sunt vechi forme de dativ plural:

,,la Atena”, ,,la poartă”. ,,Acasă” se spune .

Întrebarea . Complementul care răspunde la această întrebare se exprimă prin Ac. precedat de

una din prepoziţiile : . ,,Merse spre oraş.” Se poate exprima

direcţia şi prin adverbe nume de oraşe: ,,spre Atena, la Atena”, ,,spre Olimp”,

,,la Megara”. ,,Spre casă” se spune .

27

Întrebarea . Spaţiul străbătut se exprimă prin: + G.: . ,, Merge prin

piaţă”.

Întrebarea . Complementul care răspunde la această întrebare se construieşte cu prepoziţia

+ G.: . ,,Vine de la Atena.” Exprimarea sinonimă se face prin adverbul

,,de la Atena”. ,,De acasă” se spune .

Notă. Pentru a exprima sediul în care se află o persoană sau un zeu se foloseşte una din prepoziţiile

sau cu G. numelui persoanei, pe lângă care se subînţeleg sau : ,,în

lăcaşul lui Hades” sau ,, Când erai copil, şcoala

cărui profesor o frecventai?”

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZĂ.

Exprimă cauza care determină acţiunea prin următoarele cazuri:

a) Dativ fără prepoziţie: . ,,Cyrus era datorită naturii sale iubitor de

învăţătură.” . ,,A muri din cauza bolii”; dativ cu prepoziţia :

. ,,Din cauza ta multe am pătimit.”

b) Genitiv fără prepoziţie: . ,,Îl admirăm pe Socrates pentru

înţelepciune.” Genitiv+ : . ,,Măgarul,

căzând din cauza greutăţii,muri.”

c) Acuzativ cu prepoziţia : . ,, Artapates fusese

onorat datorită bunăvoinţei şi fidelităţii sale.”

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD.

Exprimă modul în care se desfăşoară acţiunea sau este realizată o calitate. Se exprimă prin:

a) Adverbe de mod: ,,în mod înţelept”, ,,în tot cazul”, ,,în mod real”, cu forţa”,

,,în mod particular”, ,,astfel”: . ,,A păzit-o cu străşnicie”

b) Genitiv + : ,,cu înţelepciune”, ,,cu curaj”,

,,dintr-un vicleşug”, ,,contrar speranţei”, ,,împotriva opiniei curente”.

c) Dativ fără prepoziţie: ,,în acest fel”, ,,în tăcere”, ,,în mod public”,

,,în adevăr”. . ,,Nu cu larmă, ci în tăcere şi linişte

înaintau barbarii.”

d) Conjuncţie şi un grup nominal: , ,,cum, precum”:

. ,,Năvăliră la fel ca la început.”

28

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE SCOP. Exprimă scopul acţiunii verbului prin

următoarele modalităţi:

a) Genitiv + : . ,,Ei fac totul pentru glorie.”

b) Dativ + : . ,,Fierul a fost descoperit spre folosul omului.”

c) Acuzativ + : . ,,Lysimahos ne-a chemat la

sfat.”

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE RELAŢIE.

Reprezintă un caz particular al complementului de loc.

Este specific limbii greceşti. Arată o circumscriere, o restricţie, o precizare. Se exprimă prin:

a) Acuzativ: . ,,Cyrus era frumos la chip şi iubitor de

oameni în ceea ce priveşte sufletul.”

b) Acuzativ cu prepoziţiile : . ,,Curat şi la

trup şi la suflet.”

c) Dativ. . ,,Eu nu sunt nici iute de picioare şi nici

puternic în mâini.”

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL INSTRUMENTAL ŞI ASOCIATIV. Reprezintă un caz

particular al complementului de mod. Exprimă instrumentul sau asociatul cu care se face acţiunea

prin următoarele modalităţi:

a) Genitiv precedat de , când instrumentul este o persoană: . ,,A spus prin

interpret acestea.”

b) Dativ. . Peltaştii îi loviră pe

lacedemonieni cu pietre şi suliţe.”

c) + D., + G, + D. exprimă asocierea, ,,împreună cu”, ,,o dată cu”:

ϊ . ,,Licyrnios s-a aşezat în Argos împreună cu copiii

săi.”

SINTAXA PROPOZIŢIEI.

PROPOZIŢIILE PRINCIPALE. Se clasifică după criteriul tipului de comunicare în:

1) Enunţiative, propoziţii care constată sau comunică un fapt. Se construiesc cu modul indicativ

când enunţă un fapt real, negaţia este şi compuşii săi. ,,Timpul fuge.”

. ,,Filip nu respectă pacea.” Dacă exprimă un fapt posibil sau eventual se

29

contruieşte cu optativul prezent sau aorist cu particula , negaţia fiind .

. ,,Aş fi fericit dacă aş avea un prieten.” Pentru fapt ireal se foloseşte

indicativul unui timp secundar, imperfectul sau aoristul, cu . .

2) Interogative, propoziţii care formulează întrebări. Poate fi introdusă sau nu de cuvinte

interogative: pronume interogative: ,,cine, ce”, adverbe interogative ,,unde, de

unde”, particule interogative ,,e oare adevărat”, ,,oare, nu cumva”.Negaţia este . Modul

indicativ. ,,De ce taci?”

3) Eclamativa-optativă exprimă o dorinţă, o urare, uimire. Se contruieşte cu optativul cel mai des,

dar şi cu indicativul. Se poate introduce prin sau . Negaţia este .

Dorinţă realizabilă: . ,,De-ai trăi.” Dorinţă irealizabilă în prezent: ,,O, dacă ar

mai trăi!”; dorinţă irelizabilă în trecut: . ,, De-ar fi murit înainte să fugă!”

Se poate exprima o dorinţă iralizabilă prin aoristul secundar al verbului , cu sau fără sau

+ infinitivul : . ,,De n-ar fi murit!”

4) Injunctivă, care exprimă un act voliţional prin intermediul unui îndemn, propoziţia numindu-se

hortativă, o interdicţie, propoziţia fiind prohibitivă, o poruncă, propoziţia fiind imperativă.

Hortativă: cu conjunctivul, prezent sau aorist, la pers. I pl. mai des, dar şi la I sg. Poate fi

precedat de imperativele cu rol de interjecţii: ,,hai”: . ,,Hai să

cercetăm!”, . ,,Hai să văd!”. ,,Să ne iubim patria.”

Prohibitivă: + conjunctivul aorist sau imperativ: sau ,,Să nu dezlegi” sau ,,Nu

dezlega”

Imperativă: . ,,Dar daţi-i, slujnicelor, străinului

mâncare şi băutură.”

PROPOZIŢIILE SUBORDONATE.

PROPOZIŢIILE COMPLETIVE.

1) Completiva infinitivală sau acuzativul cu infinitiv. Este o subordonată nominală şi reprezintă o

complinire a unui regent din categoria verbelor:

dicendi sau declarandi: a spune, a declara, a afirma: , ;

putandi: a crede, a socoti, a fi de părere: , ;

monendi: a sfătui, a îndemna: ;

voluntatis: a vrea, a dori: ;

expresii impersonale sau verbe impersonale: ,,este posibil”, ,,trebuie”.

Nu este introdusă de conjuncţii.

. ,,Aristotel spune că lebedele se luptă cu vulturii.”

30

. ,,Cred că tu greşeşti.”

. ,,Vreau să mă urmezi.”

.Trebuie ca oamenii să muncească.”

Notă. Când regentul este impersonal infinitivala este subiectivă.

2) Completiva cu indicativul introdusă de ( pentru a introduce un fapt) sau (pentru a

introduce un gând, o părere).

Regentul este un verb din categoriile: dicendi; percipiendi sau sentiendi: a vedea, a şti, a

înţelege, a afla: ; affectuum: a se bucura, a se întrista, a se mira, a se

indigna: , ; curandi, verbe care arată preocuparea:

.

. ,,Spun că sunt pregătit.”

. ,,Ştiu că eşti înţelept.”

. Sunt indignat că am văzut acest lucru.”

3) Completive cu modul conjunctiv introduse prin ,,să nu” ,,că nu”, după verba timendi:

: . ,,Se temea că nu va putea ieşi din

ţară.” După timpuri secundare se foloseşte optativul.

4) Completiva participială, după verbe sentiendi, are subiectul în Ac. şi predicatul exprimat prin

participiu acordat cu subiectul:

. ,,Se spune la greci că Linus este inventatorul ritmului şi că a fost admirat

datorită poeziei şi cântecului său.”

Completivele interogative indirecte, se construiesc cu indicativul. Au, în principiu, aceeaşi

structură ca interogativele directe, dar se subordonează unui verb regent tranzitiv. Sunt două tipuri

de interogative indirecte:

1) Interogativa indirectă simplă: se introduce prin particula interogativă ,,dacă”; prin adverbe

interogative de loc şi timp, compuse cu elementul relativ : ,,cum”, ,,unde”, ,,de

unde”; pronume interogative: ,,cine, ce”: . ,,Întreb cine a venit.”

2) Interogativa indirectă dublă.Se introduce prin: sau , în prima parte a propoziţiei şi sau

, în a doua parte: . ,,Te întreb dacă eşti bolnav sau

sănătos.” Se mai poate introduce prin …., …:

.

PROPOZIŢIILE RELATIVE. Sunt subordonate adnominale, adică determină un nume din regentă.

Se introduc prin pronume şi adverbe relative: ,,care”, ,,care, oricine”, ,,cât de”,

,,ce fel”, , ,,unde”.

31

Sunt două tipuri de relative:

1) Relative determinative, care îndeplinesc funcţia de atribut al unui nume din regentă. Ele au un

rol explicativ.Modul este indicativul: . ,,Cartea pe care mi-ai dat-o.”

2) Relative circumstanţiale. Au valoarea circumstanţialelor de cauză, consecutive, finale,

concesive, condiţionale. Se construiesc ca subordonatele circumstanţiale corespunzătoare.

Cauzale: . ,,Este nedrept să gâtuim oaia

care( pentru că) ne dă lapte şi lână.”

Consecutive: . ,,Nu există nimeni care (încât) să nu-l

iubească.

Finale. Se construiesc cu viitorul

indicativ.. ,,Vom cere călăuză de ca Cyrus care să ( ca să) ne

călăuzească.”

Concesive.. ,,Mă voi supune oricărui bărbat pe care îl veţi alege.”

Condiţionale. . ,,Aş ezita să mă urc pe corăbiile pe

care (dacă) ni le-ar da el.”

PROPOZIŢIILE CIRCUMSTANŢIALE.

PROPOZIŢIA TEMPORALĂ.Se introduce prin conjuncţiile:

-de simultaneitate: ,,când”, ,,de câte ori”, ,,în timp ce”,

,,până ce” etc.

-de anterioritate: ,,după ce”, ,,de când”,

,,îndată ce” etc.

-de posterioritate: ,,mai înainte de a”, … ,,înainte de a”, … ,,înainte

de a”, ,,până când”, ,,până când, până ce”.

Modurile temporalei: indicativul pentru simultaneitate în prezent şi trecut şi pentru anterioritate;

conjunctivul pentru simultaneitate şi anterioritate faţă de viitor şi posterioritate; optativul pentru

simultaneitate potenţială şi repetiţie în trecut şi anterioritate faţă de trecut.

. ,,Atunci conduce arhontele cu

adevărat, când este el însuşi condus de legi.!

. ,,Lebedele când simt că trebuie să moară, cântă

bucuroase că sunt pe punctul de a pleca la dumnezeu, ale cărui slujitoare sunt.”

.

32

Nu-ţi face nici un prieten înainte să cercetezi cum s-a comportat cu prietenii de mai înainte.”

PROPOZIŢIA CAUZALĂ. Se introduce prin: conjuncţii cauzale ,,deoarece”,

conjuncţii temporal-cauzale ,, de vreme ce”etc..

Pentru cauză reală se întrebuinţează indicativul:

.,,Alexandru a incendiat reşedinţa regală din

Persepolis, pentru că şi perşii au nimicit prin foc şi sabie templele şi oraşele grecilor.”

Cauză potenţială: se întrebuinţează optativ cu sau fără .

Ξ.

,,Soldaţii îl acuzau pe Xenofon pentru că nu aveau solda.”

Cauză ireală se exprimă prin indicativ, timpuri cu augment şi particula modală.

. ,,A suportat braţele mele, deoarece n-ar fi terminat fără

sudoare.”

PROPOZIŢIA FINALĂ. Exprimă scopul acţiunii din regentă. Se subordonează prin conjuncţiile:

,,să, ca să”, sau ,,să nu”.

Modul este conjunctiv, negaţia este . Dacă regenta este la un timp trecut modul este optativ

( oblic): . ,,Mănâncă pentru a trăi, nu trăi pentru a mânca.”

. ,,Cyrus credea că îi trebuie prieteni ca să aibă ajutoare.”

După verbele de ofertă, finala se construieşte cu infinitivul. . Îi dădu

copilul ca să-l crească.”

PROPOZIŢIA CONSECUTIVĂ. Exprimă urmarea acţiunii din regentă. Se introduce prin

conjuncţiile şi ,,încât”.

Modul este indicativ, negaţia .

. ,,Este atât de înţelept, încât nu se înşeală niciodată.”

Se poate construi şi cu cu infinitivul şi cu negaţia .

În regentă apar de regulă corelative: ,,astfel”, ,,aşa”, ,,astfel de”, ,,atât

. Muntele Atlas este atât de înalt, încât se spunea că atinge cerul cu vârfurile.”

PROPOZIŢIA CONDIŢIONALĂ. Exprimă condiţia cu care este îndeplinită acţiunea regentei.

Regenta şi condiţionala sunt legate în perioada condiţională. Condiţia este exprimată de protază,

33

regenta se numeşte apodoză. Se introduce prin conjuncţiile: sau ,,dacă”. Negaţia este

. Perioada condiţională are patru modalităţi:

a) Reală. În protază + indicativ, în apodoză indicativ.

,. ,,Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război.”

b) Potenţială. În protază + optativ, în apodoză optativ + .

. ,,Dacă aş deveni bogat, nu aş fi avar.”

c) Ireală.În protază + un timp secundar al indicativului, în apodoză indicativ la timp secundar

+ . Exprimă o condiţie care nu s-a realizat.

,. ,,Dacă nu am fi avut lumină, am fi fost asemenea

orbilor.”

d) Eventuală. În protază + cu conj. prez. sau aorist, în apodoză indicativ viitor.

. ,,Dacă vei vrea, vei putea.”

PROPOZIŢIA CONCESIVĂ. Subordonata exprimă faptul în ciuda căruia se îndeplineşte acţiunea

din regentă. Se introduce prin: ,,deşi”, ,,cu toate că”, ,,nici

dacă”. Corelative în regentă: ,,totuşi”. Are aceeaşi structură ca propoziţia condiţională.

Modul indicativ, negaţia .

. ,,Chiar dacă te-ai născut rege, eşti muritor.”

PROPOZIŢIA COMPARATIVĂ..Se introduce prin ,,cum, precum”. Modul

indicativ.Negaţia . . ,,Voi face cum voi putea.”

În expresii stereotipe se foloseşte infinitivul: ,,ca să zic şi eu o vorbă”, ,,ca să

zic aşa”, ,,ca sş spun mai pe scurt”.

COSECUTIO MODORUM. Concordanţa modurilor şi timpurilor se referă la corespondenţa dintre

modurile şi timpurile regentei şi ale subordonatei, după anumite reguli, care însă nu sunt absolute.

1) Dacă în regentă predicatul este la un timp trecut, completiva poate avea în loc de

indicativ,optativul:(pt. . ,,Răspunse că

vrea să-i facă pe plac tatălui său.”

2) După un timp trecut în regentă, interogativa indirectă poate avea optativ.

. Îl întrebă pe Cyrus dacă vrea să plece sau să

rămână.” ( în loc de indic. .

3) După verba timendi la timp trecut,completiva negativă poate avea optativ în loc de conjunctiv.

. ,,Se temeau ca duşmanii să nu înainteze.” (în loc de )

34

4) După timp trecut în regentă, finala poate înlocui conjunctivul cu optativ.

. ,,Voia ca copilul să mănânce cât

mai plăcute lucruri, ca să regrete cât mai puţin pe cele de acasă.” ( în loc de ….

Asimilarea modurilor.O subordonată care depinde de un optativ cu poate să se construiască de

asemenea cu optativ, fără .

ORATIO RECTA ŞI ORATIO OBLIQUA.

Sunt două moduri de raporta cuvintele cuiva. În mod direct, aşa cum au fost rostite, oratio recta sau

stilul direct.

În stilul indirect sau vorbirea indirectă se raportează cuvintele la un verb dicendi şi ca urmare au loc

o serie de transformări în sistemul hipotactic şi referenţial al enunţului.

Propoziţiile principale enunţiative devin completive infinitivale sau cu indicativ cu conjuncţie:

,,eşti drept” devine: sau ,, El spune că eşti

drept.” Principalele enunţiative optative cu devin completive cu optativul cu sau infinitivale cu

:

,, aş scrie tema” devine ,,spun că aş scrie tema” sau

.

Propoziţiile principale interogative devin interogative indirecte introduse pronume relative

indirecte:

,,Câţi copii ai?” devine . ,,Spune-mi câţi copii ai.”

35