KERATOMETRIA

Cercetarea topografică a corneei, denumită keratometrie sau keratografie, este utilizată pentru a măsura curbura corneei şi a detecta diverse neregularităţi ale formei acesteia.

Examinarea din lateral într-un plan paralel cu irisul a profilului corneei şi de deasupra, atunci când ochiul se roteşte în jos, pleoapa superioară fiind trasă în sus, permite evidenţierea unor abateri de formă grosolane. Aceste măsuratori dau informaţii şi despre puterea de focusare, precum şi dacă este prezent astigmatismul. Alte utilizări ale keratometriei includ calcularea puterii intraoculare a cristalinului în vederea operaţiei de cataractă, adaptarea lentilelor de contact, monitorizarea corneei după o operaţie. În ultimii ani au fost dezvoltate metode sofisticate de keratometrie, cuplate cu analize asistate de calculator şi afişarea pe un monitor a formelor corneei. Aceste metode, combinate cu o cameră video şi un dispozitiv de stocare, sunt cunoscute sub denumirea de videokeratografie.

Topografierea corneei are rădăcini vechi. În 1880, oftalmologul portughez Antonio Placido a creat un disc pictat cu inele alternative albe şi negre, reflectat în cornee. Acest dispozitiv este cunoscut sub denumirea de “discul Placido”. Acele inele se reflectau pe epiteliul corneean ca nişte linii de contur.

În 1896, Allvar Gullstrand a încorporat discul în oftalmoscopul său,

examinând fotografii ale corneei prin microscop şi a putut calcula manual curbura corneei printr-un algoritm numeric. Apoi, în 1950, compania Wesley-Jessen a utilizat o sferă curbată pentru a reduce defectele de câmp. Curbura corneei poate fi determinată prin comparaţia pozelor inelelor cu imagini standard.

În anii ’80, fotografiile au fost digitizate şi analizate de către calculator. A urmat imediat automatizarea acestui proces – videokeratografia, în care inele concentrice de dimensiuni şi mărimi deja stabilite sunt proiectate pe cornee şi apoi sunt măsurate mărimile şi distanţele reflexiilor. Folosind diverşi algoritmi, aceste măsuratori sunt comparate cu mărimi şi distanţe standard şi astfel, poate fi construită imaginea suprafeţei anterioare a corneei.

O asemenea metodă se bazează pe reflexia speculară a inelelor concentrice ale filmul lacrimal, care este foarte reflectant. Aceste imagini bidimensionale datorate

reflexiei sunt folosite pentru a construi imaginea tridimensională. Aceasta este cea mai mare limitare a discului Placido. Datele bidimensionale rezultate sunt insuficiente uneori pentru a construi o hartă tridimensională. Diverse neregularităţi pot să nu fie în mod adecvat reflectate de cele două dimensiuni şi astfel, o imagine tridimensională corectă şi exactă nu poate fi alcătuită. Metoda exclude de multe ori şi măsurarea diverselor părţi ale corneei, datorită limitărilor mecanice. De exemplu, reflexia centrului discului nu furnizează nici o informaţie sistemului. În acest fel, o arie de 1mm sau chiar mai mare va fi exclusă din cartografiere. Pot fi, de asemenea, porţiuni ale suprafeţei corneei care sunt obscure şi nu se pot observa prin această metodă. Toate aceste limitări pot duce la erori de 1-2 dioptrii, uneori mai mari către periferie.

Pentru măsurarea curburii suprafeţei anterioare a corneei se foloseşte keratometrul sau oftalmometrul. Acesta a fost inventat de oftalmologul francez Samuel Hankins în anul 1880. Keratometrul foloseşte relaţia dintre dimensiunea obiectului (O), dimensiunea imaginii (I), distanţa dintre suprafaţa reflectantă şi obiect (d) şi raza suprafeţei reflectante (R). Rezultă astfel relaţia:

R=2dI/O Există două variante distincte de determinare a lui R:

- keratometrele de tip Javal-Schiotz, care au o mărime fixă a imaginii şi sunt de tipul „două poziţii”; - keratometrele de tip Bausch&Lomb, care au o mărime fixă a obiectului şi sunt de tipul „o poziţie”. Keratometrul de tip Bausch&Lomb

Acesta este un keratometru de tipul “o poziţie” şi informaţiile citite sunt sub formă de dioptrii. Ceea ce îl caracterizează este faptul că mărimea obiectului este fixă, iar mărimea imaginii este variabilă. Razele reflectate sunt trecute printr-un disc Scheiner cu 4 orificii – două dintre ele sunt folosite pentru focusarea mirelor la o distanţă focală fixă, celelalte două pentru dublare cu ajutorul prismei duale. Instrumentul se bazează pe un design Helmholtz, care are două prisme manevrabile orientate vertical si orizontal. Aceasta creează două imagini ajustabile, în plus faţă de imaginea originală, una deasupra si cealaltă la stânga. Prin ajustarea distanţei dintre ocular şi prismă, puterea efectivă a acestor prisme se poate modifica. Dacă distanta descreşte, puterea prismatică descreşte şi ea. Aceasta duce la scăderea mărimii imaginii de-a lungul direcţiei prismei, mutând imaginea duplicat mai aproape de original. Dacă distanţa dintre ocular şi prismă creşte, atunci creşte şi deplasarea prismatică. Deoarece sunt 2 prisme, fiecare aliniată perpendicular pe cealaltă, axele minoră şi majoră se pot măsura independent, fără a ajusta orientarea instrumentului pentru a trece de la un plan principal la celălalt.

Procedura de urmat în cazul keratometrelor Bausch&Lomb:

- se stinge lumina din cameră, pentru a face mirele mai vizibile. Se deschide instrumentul. Se aranjează pacientul cu fruntea şi bărbia pe suporturi.

- pacientul trebuie să se uite în centrul instrumentului şi să închidă celălalt ochi. Se aliniază keratometrul cu axa optică a ochiului. Acum pacientul trebuie să deschidă ochii.

- în acest moment, când se priveşte prin ocular, se vor vedea mirele. Se ajustează mânerul de focusare, aliniamentul şi înălţimea pentru a focaliza cercul dublu într-un singur cerc clar, care are crucea în centru.

- focalizarea trebuie ajustată constant pe parcursul procesului de măsurare, deoarece cele mai mici mişcări ale capului vor defocaliza mirele.

- citirea orizontală se obţine prin rotirea cilindrului de măsurare orizontal până când se suprapun semnele (+). Dacă nu există astigmatism, axa nu va face diferenţă la citire şi poate fi lăsată la 180°.

- citirea verticală se obţine prin rotirea cilindrului de măsurare vertical până când se suprapun semnele (-).

- axa orizontală se citeşte de la semnul orizontal, iar cea verticală se citeşte de la semnul de deasupra keratometrului.

Semnele ( -) se suprapun la poziţia corectă pentru măsurarea pe verticală

A - decalare verticală a semnelor (+) ce indică A - aliniere corectă a axelor astigmatism B – semnele (+) se suprapun la măsurarea B - aliniere corectă pentru a putea măsura axele orizontală

Poziţia mirelor când nu sunt focalizate Poziţia mirelor când sunt focalizate

(observaţi că reticulul este centrat în cercul din dreapta jos)

Keratometrul de tip Javal-Schiotz Acesta este un keratometru de tipul “două poziţii”, care foloseşte o imagine

fixă şi o mărime a obiectului ajustabilă pentru a determina raza de curbură a suprafeţei reflective a corneei. Foloseşte 2 mire auto-luminoase (obiectul), una este un pătrat roşu şi cealaltă are un design verde în formă de scară. Amândouă culisează pe o traiectorie circumferenţială pentru a menţine o distanţă fixă faţă de ochi. Mărimea obiectului este ajustabilă prin manevrarea mirelor de-a lungul traiectoriei, schimbând distanţa dintre ele. Imaginea reflectată este dublată de o prismă Wollaston, care permite astfel ca oricare parte a imaginii dublate să fie aliniată, iar orice mişcare a ochiului să se anuleze astfel încât ambele imagini să se mute cu aceeaşi magnitudine şi în aceeaşi direcţie. O prismă Wollaston utilizează proprietatea de polarizare a luminii pentru a împărţi o singură imagine în două separate, identice vizual dar polarizate opus. O dată ce mirele sunt focalizate, singura variabilă rămâne mărimea obiectului, care este calibrată pentru a măsura raza suprafeţei reflective. Pentru a avea rezultate exacte, este important ca instrumentul să rămână focalizat. Şi acest keratometru foloseşte principiul Scheiner, comun la instrumentele autofocale (razele reflectate convergente care vin prin ocular sunt văzute prin două orificii separate simetrice). Deoarece razele care trec prin fiecare orificiu vor avea aceeaşi vergenţă, ele se vor întâlni la un moment dat. Ajustând distanţa dintre obiect şi suprafaţa reflectivă, vergenţa razelor poate fi modificată până când se obţine focalizarea, corelată cu punctul focal fix al ocularului.

Procedura de urmat în cazul keratometrelor Javal-Schiotz:

- se stinge lumina din cameră, pentru a face mirele mai vizibile. Se deschide instrumentul. Se aranjează pacientul cu fruntea şi bărbia pe suporturi.

- se ajustează ocularele. - pacientul trebuie să închidă celălalt ochi şi să se uite către punctul fix luminos.

Se orientează tubul optic al aparatului către cornee, prin ajustarea orizontală şi verticală a joystick-ului şi prin rotirea instrumentului cu ajutorul butonului de control.

- se priveşte prin ocular şi se focalizează mirele, folosind joystickul, prin mutarea instrumentului înspre şi dinspre cornee.

- menţinând mirele centrate, se roteşte butonul de control până când mira roşie şi cea verde se ating. Se roteşte instrumentul utilizînd acelaşi buton de control, până când liniile negre din centrele celor două mire formează o linie continuă. Astfel se determină corect axa orizontală.

- acum se face citirea orizontală prin reajustarea butonului de control pentru a fi sigur că cele două mire sunt una lângă cealaltă, doar atingându-se, în timp ce se păstrează poziţia corectă a axei.

- pentru a obţine citirea verticală, se utilizează butonul de control pentru a roti instrumentul cu 90° faţă de poziţia curentă. Se repetă apoi procedura de la citirea orizontală. Se poate observa uşor dacă există sau nu astigmatism. Dacă cele 2 mire s-au separat ori s-au suprapus în noua poziţie, creând o zonă colorată în alb, atunci acea zonă reprezintă astigmatism. Numărul de “paşi” coloraţi în alb reprezintă numărul dioptriilor de astigmatism.

In figura superioară stânga mirele se ating dar liniile centrale nu sunt aliniate, ceea ce indică

astigmatism şi planul de măsurare nu coincide cu unul din planele principale ale ochiului Atunci când planul de măsurare coincide cu unul din planele principale ale ochiului se obţine imaginea din figura de sus- dreapta, dacă nu este realizat reglajul complet al distantei dintre

mire, sau imaginea din figura de jos, ce indică un reglaj complet

Un alt semn de astigmatism este suprapunerea sau depărtarea mirelor (figura din partea

superioară) la rotirea aparatului cu 90o faţa de poziţia iniţială, după ce fusese obţinut un reglaj complet pentru poziţia initială a aparatului (figura din partea inferioară)

Pachometria reprezintă măsurarea grosimii (adâncimii) corneei. Aceasta nu este o tehnologie nouă. A fost folosită în examinarea de rutină atunci când corneea era suspectată de vreo boală.

Măsurarea grosimii corneei are o mulţime de aplicaţii clinice: - la glaucom, pentru măsurarea presiunii intraoculare; - la măsurătorile din keratomie, radiale şi astigmatice, pentru a evita perforarea

corneei; - la chirurgia refractivă cu laser-ul, pentru a evita ectasia corneeală; - la dereglări ale funcţionării endoteliului corneeal, pentru a monitoriza

schimbările de grosime ale corneei; - în cazuri de traumă chirurgicală, pentru a monitoriza umflăturile corneei şi

eficacitatea tratamentului. Pachometria poate ajuta la evaluarea tratamentului medical necesar şi este, de

multe ori, un mijloc de evaluare a progresului bolii. Grosimea corneei este un criteriu important în evaluarea riscului post-operator de decompresie corneeală, precum şi în determinarea abordării chirurgicale celei mai potrivite. Pachometria corneeală secvenţială este folosită la analiza evoluţiei bolii corneene sau la chirurgia ce afectează grosimea corneei. Deşi pachometrul cu ultrasunete poate fi util pentru a confirma subţirimea corneei la pacienţii suspecţi de keratoconus, videokeratografia este cea mai precisă şi sofisticată metodă de a confirma prezenţa acestei afecţiuni. Pachometria singură nu ar trebui folosită ca instrument de diagnosticare a keratoconusului datorită unei variatii mari a valorilor măsurătorilor la populaţia normală.

Măsurarea grosimii corneei a fost apreciată recent ca un element important al managementului pacienţilor diagnosticaţi cu glaucom, precum şi cei cu risc mare de dezvoltare al glaucomului. Grosimea corneeală centrală este cea care influenţează în mod deosebit măsurarea presiunii intraoculare.Această presiune este singurul factor cunoscut a fi influenţabil la tratamentul glaucomului. Tonometria de aplanare Goldmann este standardul de bază în măsurarea presiunii intraoculare. Acest tip de tonometrie foloseşte o sondă specială pentru a apaltiza o parte a corneei. Presiunea intraoculară este determinată de greutatea necesară pentru a aplatiza corneea. Grosimea corneeală centrală la un ochi sănătos este de aprox. 545 micrometri (μm). O cornee centrală subţire (490μm) poate explica scăderea câmpului vizual în ciuda măsurătorilor normale de aplanare ale presiunii intraoculare, deoarece aceste măsurători nu reflectă presiunea intraoculară reală foarte ridicată. O cornee centrală groasă (610μm) poate explica presiunea intraoculară mare asociată cu un câmp vizual întins, datorită unei presiuni intraoculare reale scăzute. Măsurarea grosimii centrale a corneei ajută la interpretarea rezultatelor măsurătorilor presiunii intraoculare. În prezent, nu există o formulă unică de calculare a presiunii intraoculare, deoarece relaţia dintre grosimea centrală a corneei şi presiunea intraoculară nu este lineară şi nu există un algoritm universal acceptat.

Pentru a exemplifica justificarea necesităţii măsurării grosimii corneei, un studiu de tratare a hipertensiunii oculare a stabilit că grosimea corneei reprezintă factorul de risc pentru glaucom. Studiul a dorit să determine dacă reducerea presiunii intraoculare ar putea preveni sau întârzia pierderea cîmpului vizual şi/sau deteriorarea discului optic la pacienţii cu presiune intraoculară mare şi, în acelaşi timp, să adune date care să ajute la identificarea pacienţilor cu risc mare de dezvoltare a glaucomului cu unghi deschis şi a celor care ar putea beneficia de tratament medical din timp. Subiecţii cu hipertensiune oculară (n=1,636) consideraţi a avea un risc moderat de dezvoltare a glaucomului cu unghi deschis au fost supuşi unei observări permanente. Criteriile de

selecţie ale pacienţilor au inclus o presiune intraoculară de 24-32 mm Hg la cel puţin un ochi şi 21-32 mm Hg la celălalt ochi. Tratamentul medical a constat din agenţi anti-glaucom. Rezultatele studiului au arătat că o reducere moderată a presiunii intraoculare poate fi obţinută şi menţinută pe parcursul unei perioade medii de 72 de luni.

Printre primele tehnici utilizate, s-a folosit metoda cu biomicroscopul cu lampă cu fantă. Aceasta constă în proiectarea pe cornee a unui fascicul îngust cu lungime mai mare decît jumătatea diametrului corneeal. Axa microscopului face un unghi de circa 60° cu direcţia fasciculului incident. Pentru fixarea ochiului pacientului, biomicroscoapele cu lampă cu fantă au un dispozitiv special care realizează ţinta luminoasă. Se evaluează calitativ variaţia grosimii corneei de la centru spre margine (mai subţire la centru). Pentru a estima grosimea corneei mai precis, se poate ajusta pe ea o lentilă de contact corneeană cu grosime cunoscută. Lentila serveşte astfel ca element de referinţă. Grosimea corneei la centru este de 0,50-0,52mm şi la margine de 0,68-1,1mm. Grosimea periferică scade după 50 de ani. La purtătorii de lentile de contact, grosimea stromei e mai mare.

În ultimii ani au fost introduse în practică mai multe tehnologii optice, care oferă avantajele unei tehnici ce nu necesită contactul cu corneea, precum şi determinări obiective ale centrului corneei. Aceste tehnologii includ: interferometrie de coerenţă parţială, tomografie de coerenţă optică, topografie cu fantă de scanare. În prezent, cele mai cunoscute tehnici de pachometrie sunt: reflectometria optică de joasă coerenţă (fig.a) şi pachometria cu ultrasunete (fig.b).

Cea mai folosită metodă de măsurare a grosimii corneei în prezent este pachometria cu ultrasunete. Studii recente au arătat că această metodă are un grad înalt de intraoperare, interoperare şi reproductibilitate. Însă, metoda necesită contact corneeal şi astfel, măsurătorile pot conduce la citiri mai mici, ca rezultat al deformării ţesutului. Plasarea sondei exact pe centrul corneei este dependentă de operator şi poate fi făcută prea brutal, iar plasarea în afara centrului corneei poate conduce la măsurători mai mari decât grosimea reală a corneei. În plus, alte griji suplimentare care derivă din folosirea acestei metode sunt discomfortul pacientului şi riscul de infectare.

Pachometrul cu ultrasunete măsoară, pe lângă grosimea corneei, şi lungimea axială a ochiului. Energia ultrasunetelor este emisă de către sondă, ce acţionează atât ca transmiţător, cât şi ca receptor. O parte a energiei este reflectată înapoi la sondă sub forma unui ecou atunci când unda atinge suprafaţa de separaţie între două medii

corneene. Datele de măsurare (grosimea corneei, adâncimea camerei anterioare, grosimea cristalinului, distanţa de la cristalin la retină) pot fi calculate în funcţie de timpul de întoarcere al ecoului după reflexia unei părţi din energia undei la suprafeţele de separaţie între mediile oculare, în funcţie de vitezele de propagare ale undei în diverse medii oculare, pre-setate în aparat (aceasta este o sursa de eroare, deoarece aceste viteze medii, determinate pentru un număr mare de pacienţi, pot să difere de vitezele reale pentru pacientul studiat).

Pachometrul cu ultrasunete Pachometria cu ultrasunete are ca avantaje:

- oferă un grad ridicat de precizie, posibilitate de repetare intra-interoculară şi eficienţă ca timp;

- precizia variază între 3 şi 38 de microni; - unele instrumente cu ultrasunete pot diferi destul de mult, până la 50-75 de

microni; - ca dezavantaje – necesită anestezie, contact corneeal şi sondă de centrare.

O altă metodă de măsurare a grosimii corneei este cu ajutorul pachometrelor care

folosesc lumina în locul ultrasunetelor şi sunt sisteme fără contact corneeal. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt: reflectometrul optic de joasă coerenţă şi dispozitivul Pentacam.

Reflectometrul optic de joasă coerenţă este un instrument care poate fi montat la o lampă cu fantă. Pacientul este aşezat normal în dreptul lămpii cu fantă şi se va uita direct în fasciculul laser axial de culoare roşie. Instrumentul emite şi un al doilea fascicul laser diagonal, mai jos, rezultând astfel 2 puncte luminoase reflectate de cornee de câte 0,1 mm. Operatorul se uită prin microscopul cu lampă cu fantă şi mişcă manşa până când cele 2 puncte converg într-unul singur în centrul pupilei, determinând distanţa de lucru corectă a instrumentului. Mişcări ulterioare ale manşei aduc punctul în centrul corneei. Raza de lumină infraroşie de măsurare este coaxială la raza roşie laser. Datorită diferenţelor indicelui refractiv care apar la interfaţa aer-cornee şi interfaţa cornee-camera anterioară, raza de măsurare este reflectată de la

suprafeţele corneeale anterioară şi posterioară. Aceste reflexii se întorc la detector numai când raza de lumină infraroşie loveşte perpendicular suprafeţele corneeale din faţă şi din spate. Numai în caz de incidenţă perpendiculară pe ambele suprafeţe corneeale, sunt semnale de interferenţă generate de la ele; în acest caz, un singur punct al grosimii corneei poate fi calculat, bazându-se pe timpul de întârziere dintre cele 2 semnale. Operatorul identifică incidenţa perpendiculară pe suprafaţa corneeală frontală datorită unui sunet produs de maşină. Urmează mişcări uşoare ale manşei, care duc la incidenţă perpendiculară a razelor pe ambele suprafeţe ale corneei, anterioară şi posterioară. În această situaţie, maşina produce un sunet mai puternic şi înregistrează grosimea centrală a corneei. Citiri repetate sunt realizate automat, iar deviaţia standard este prezentată pe ecran.

Reflectometria optică de joasă coerenţă are o serie de avantaje: - este o metodă de măsurare a grosimii corneei care nu necesită contact, deci

nici anestezie; - are o precizie excelentă, între 1 şi 2 microni; - utilizează laser-ul pentru a se focaliza pe orice segment al corneei; - permite succesiunea rapidă a măsurătorilor fără a fi nevoie de ajustare a

pachometrului; - raza de măsurare are 100 microni în diametru, spre deosebire de diametrul

milimetric al razei la pachometrele cu ultrasunete.

Pachometru Haag-Streit cu lampă cu fantă şi dispozitiv laser

Propagarea fasciculului laser şi informaţiile afişate Sistemul Pentacam utilizează o cameră foto rotativă Scheimpflug pentru a

analiza segmentul anterior al ochiului. Printr-o singură scanare, instrumentul furnizează imagini bi şi tri-dimensionale ale segmentului anterior, topografia corneeală anterioară şi posterioară, pachometria corneeală completă şi densiometria opacităţilor cristalinului. Pacientul stă cu bărbia şi fruntea rezemate în locurile prestabilite şi priveşte fix drept înainte. Operatorul vede o imagine în timp real a ochiului pacientului pe ecranul unui computer, iar maşina marchează marginea pupilei şi centrul, şi poate focaliza manual şi centra imaginea. Pe ecran apar săgeţi care ghidează operatorul în centrarea instrumentului pe axele orizontală, verticală şi ante-posterioară. Pentru a reduce variabilele dependente de operator, se poate folosi modul automat. În acest mod, instrumentul determină automat cînd focalizarea şi alinierea corectă cu centrul corneei au fost atinse, iar apoi realizează scanarea. În mai puţin de 2 secunde, camera rotativă capturează până la 50 de imagini ale segmentului anterior, în timp ce mişcările ochiului sunt capturate de o a doua cameră foto şi corectate simultan. Fiecare imagine constă în 500 de puncte de măsurare. Se utilizează un software matematic pentru a detecta marginile din fiecare imagine (secţiune luminoasă prin cornee), inclusiv epiteliul şi endoteliul corneei şi este construit un model matematic tridimensional al segmentului anterior. Suprafaţa anterioară a corneei este calculată fără distorsiuni optice şi filmul lacrimal nu are nici un efect asupra măsurătorilor. Fiecare strat succesiv, cum sunt suprafaţa posterioară a corneei şi suprafaţa anterioară a cristalinului, se calculează prin trasarea razelor, calculele luând în considerare distorsiunea optică. Măsurătorile pachometrice uni-punctuale ale întregii corneei sunt calculate pornind de la suprafeţele anterioară şi posterioară calculate. Deoarece centrul corneei este măsurat în mod repetat în timpul procesului de rotaţie a imaginii, se pot obţine determinări foarte exacte ale grosimii corneeale centrale.

Sistemul Pantacam

Ochiul scanat cu Pentacam

Program de detectare a keratoconusului, bazat pe date topografice ale suprafeţei

corneeale anterioare si date pachometrice despre stabilitatea corneei

Imagine a segmentului anterior al ochiului cu camera Scheimpflug

Model schematic tridimensional al segmentului anterior al ochiului şi valorile

keratometrului

Hartă cu informaţii suplimentare despre segmentul anterior al ochiului

Analiza densităţii cristalinului (imagine cu camera Scheimpflug)

Topografia corneei – suprafaţa anterioară (fiecare punct poate fi evaluat printr-un

click al mouse-ului)

Topografia corneei – suprafaţa posterioară

Variaţia grosimii corneei arătată în culori; fiecare punct poate fi selectat şi evaluat

individual printr-un click de mouse

Privire de ansamblu – cele mai importante măsurători

Harta de nivel a suprafeţei anterioare

Harta de nivel a suprafeţei posterioare

Model virtual tridimensional al segmentului anterior al ochiului

Valorile keratometrului pentru suprafaţa anterioară şi posterioară a corneei; grosimea

corneei prin centrul pupilei şi la marginea ei

Imagine prin sistemul Pentacam

Măsurare manuală a segmentului anterior al ochiului; se poate măsura diametrul

camerei anterioare sau distanţa dintre iris şi suprafaţa posterioară a corneei

Modul de funcţionare automat – săgeţile roşii indică direcţia în care trebuie mişcată

unitatea

Iridectomie