junetea regelui henric - ponson du terrail

1091

Upload: mycroco

Post on 21-Feb-2016

143 views

Category:

Documents


33 download

DESCRIPTION

Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

TRANSCRIPT

Page 1: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail
Page 2: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Table of Contents1234567891011121314151617181920212223242526272829303132

Page 3: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

333435←1←2←3←4←5←6←7←8←9←10←11←12←13

Page 4: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

PONSON DU TERRAILPONSON DU TERRAIL

JUNEŢEA REGELUI HENRICJUNEŢEA REGELUI HENRIC

Volumul IVolumul I

FRUMOASA ARGINTĂREASĂFRUMOASA ARGINTĂREASĂ

Adaptare după ediţia 1880 a Editurii Dor P. Cucu

BUCUREŞTI

Page 5: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

PARTEA ÎNTÂI

I

Într-o seară din luna iulie a anului 1572, doi cavaleri galopau pe drumul care duce de la Pau la Nérac.

Erau doi tineri, şi mustaţa lor care abia mijea, arăta că abia împliniseră douăzeci de ani. Unul era brun, celălalt blond. Primul avea un păr negru ca jeul1, secundul nişte bucle aurii care îi cădeau cu neglijenţă pe umeri.

Întorşi pe jumătate pe şeile lor, şi plecaţi unul spre altul, cei doi cavaleri vorbeau încet:

— Noë, scumpul meu amic, zicea cavalerul brun, ştii că e încântător lucru de a călători cineva astfel pe o noapte plăcută de vară, şi mai cu seamă pe un drum tăcut şi pustiu, călare pe un viguros cal bearnez plin de ardoare.

Tânărul blond începu să râdă.— Ai dreptate Henric, şi mai cu seamă când pleacă

cineva noaptea din Nérac şi se îndreaptă spre un frumos castel unde la miezul nopţii are să se deschidă o fereastră, cum are să se întâmple pentru dumneata.

— Taci indiscretule!…— Drumul e pustiu, după cum singur ai zis, Henric, şi

apoi să ne înţelegem prinţe: când ai vorbit despre noaptea asta plăcută, nu ai voit să deschizi vorba despre ea?…

— Dar taci odată, limbutule!— Aidea-de! continuă tânărul cel blond, jur pe numele

meu d’Amaury dacă nu arzi de dorinţă, frumosul meu senior, de a mă auzi pronunţând numele Corisandrei.

Page 6: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Noë, Noë, murmură cavalerul brun, eşti un confident periculos, ai ajuns să arunci numele la ecourile drumului, ceea ce e foarte imprudent…

Tânărul Amaury de Noë râdea pe sub mustaţa sa cea blondă.

— Căci tu nu ştii, urmă acela ce se numea Henric şi care era tratat de cel din urmă cu o familiaritate respectoasă, ce urechi fine are un bărbat gelos. Bietul conte de Gramont are o soţie ce se numeşte Corisandra, şi este de temut dar, ca nu cumva o suflare de vânt să transporte ecoul conversaţiei noastre până în urechile contelui…

— Ah! zise blondul, iată unde voiam să ajung.— Ce fel, voiai?…— Voiam să te fac să mărturiseşti, Henric, că te expui

prea mult.— Aidea-de!— De două ori ai scăpat ca prin minune. Într-o seară

contele a intrat la soţia sa şi dumneata ai stat ascuns mai mult de o oră în cutele unei perdele. Altă dată ai petrecut toată noaptea într-o salcie.

— Atunci era vară ca şi acum, şi am dormit pe o cracă.— Dar ştii Henric, că acest conte cum e de gelos şi urât,

ar fi capabil, cu tot gradul de prinţ ce-l ai, să pună să te omoare, în cazul în care n-ar avea curajul să-ţi înfigă el însuşi pumnalul în inimă.

— Dragă Noë, răspunse cavalerul brun, ţi s-au istorisit vreodată poveştile bunicii mele, doamna Margareta de Navarra?

— Da. Dar pentru ce?— Pentru că este una care conţine o prea frumoasă

morală asupra amorului: Amorul, zicea regina Margareta, este o ţară încântătoare în care, pentru ca să ajungi, întâmpini cele mai mari dificultăţi. Prin urmare, un drum

Page 7: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

pe care-l parcurgi cu înlesnire şi fără obstacole, este ca un lucru frumos, dar fără atracţie.

— Iată, zise cu naivitate Amaury de Noë, un lucru pe care eu nu prea îl înţeleg.

— Ascultă, să ţi-l explic. Cavalerul brun dădu pinteni calului său şi urmă astfel: Doamna Margareta, bunica mea, vorbea cam în enigme, cu aluzii şi metafore. Drumul cu dificultăţi, înţelegi tu, este bărbatul gelos, este fereastra care se deschide la miezul nopţii, este pumnalul celor ce te pândesc în colţul unei străzi întunecoase, şi noaptea de vară petrecută pe cal sau pe craca unei sălcii.

— Bine! Acum înţeleg…— Drumul cel lesne de parcurs, este când lipsesc toate

acestea: este femeia la care intri în miezul zilei lăsându-ţi calul la poartă, este aceea care te numeşte mititelul ei în gura mare, şi care nu-ţi refuză nimic din acelea de care ai fi fericit de a obţine.

— Aşadar, întrerupse Noë, dumitale nu-ţi place drumul cel neted.

— Oh! făcu cu dispreţ cavalerul brun; dacă Satana l-ar împinge pe Gramont ca să moară în vreo luptă şi dacă Corisandra, mi-ar deschide uşile la perete…

— Ce ai face?— Ei, aş răspunde, că nu-mi place casa în care nu mai

pot intra pe fereastră.— Amin! murmură Amaury.— Apropo, reluă acela ce se numea Henric, ştii că

venim la Beaumanoir pentru ultima oară?— Cum, nu o mai iubeşti pe Corisandra?— Da… tot o mai iubesc.— Atunci pentru ce?— Pentru că plecăm mâine.— Plecăm? întrebă Noë cu surpriză, şi când?

Page 8: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Mâine dimineaţă… şi te iau şi pe tine, căci tu eşti fratele meu de arme.

— Bine. Dar unde mergem?— Îţi voi spune după ce voi ieşi de la Corisandra.După ce Henric pronunţa aceste din urmă cuvinte, calul

său, obişnuit desigur a face în fiecare seară acelaşi drum, făcu o întorsătură la stânga şi apucă pe o potecă ce trecea printr-o pădurice de stejari care conducea spre un frumos castel numit Beaumanoir.

Beaumanoir era ţinta călătoriei nocturne a celor doi tineri.

Când ajunseră la jumătatea drumului spre castel, ei se opriră, lăsară poteca şi intrară într-un desiş de ulmi şi de stejari.

Acolo cavalerul cel brun descălecă şi dădu frâiele calului, companionului său.

Henric, zise acesta din urmă, fii prudent.— Voi fi, nu avea teamă.Adu-ţi aminte că, dacă nu e permis a te dosi pe câmpul

de bătaie, totuşi se poate abandona un teren de galanterie, mai adaugă tânărul om.

— Noë, răspunse cavalerul brun, ai ajuns nesuferit cu morala ta!… bună seara…

El se înfăşură în mantaua cea scurtă ce o purta, şi înfundă pe ochi pălăria sa ce avea o pană albă, se asigură dacă pumnalul ce-l purta la centură era la locul său, apoi ieşi din desiş şi începu a alerga cu uşurinţa unei căpriore.

După un sfert de oră ajunse sub zidurile castelului.Beaumanoir nu era o locuinţă posomorâtă din evul

mediu, înconjurată cu turnuri dese şi cu şanţuri adânci. Era mai mult o casa încântătoare de ţară, cu o poartă solidă de stejar căptuşită cu fier, având şi doi câini mari

Page 9: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

din Pirinei care erau singurul mijloc de apărare, în acele timpuri de războaie civile şi tulburări politice, contra hoţilor şi inamicilor ce ar fi voit să pătrundă înăuntru.

Cavalerul brun puse două degete pe buzele sale şi scoase o fluierătură întocmai ca ciobanii cari frecventează locurile de păşune de prin apropiere şi care se cheamă noaptea unii pe alţii. Apoi se vârî sub arborii care înconjurau locuinţa, se culcă la pământ şi aşteptă câteva momente cu ochi fixaţi spre castel, în care desigur că dormeau toţi, deoarece nu se vedea nici o luminare aprinsă.

Trecură astfel câteva minute, când o lumină repede se văzu la primul etaj al unui turn, când pe dată se şi stinse.

Atunci eroul nostru se ridică, şi mergând cu mare băgare de seamă, tot pe sub copaci, dădu ocol edificiului şi se opri în dreptul faţadei de miazăzi a cărei vedere da spre munţi. În acelaşi moment, un câine mare, culcat afară pe iarbă, se repezi spre dânsul, cu ochiul înflăcărat, cu gura deschisă şi gata a lătra cu furie.

— Taci, Pluton, zise Henric încet, sunt eu…Cânele îi recunoscu vocea fără îndoială căci îi linse

mâna, dădu din coadă în semn de bucurie şi se duse de se culcă liniştit iarăşi pe iarbă. În acelaşi timp o fereastră se deschise încet deasupra capului junelui şi la piciorul lui căzu o scară de mătase. Cavalerul brun se agăţă de ea cu amândouă mâinile, şi cu uşurinţa unei pisici se urcă până la fereastra ce se deschise. Acolo două braţe parfumate şi albe ca zăpada se întinseră spre el, îl ajutară să intre înăuntru, ridicară scara care atârna de zid şi închiseră fereastra.

— Ah! scumpul meu Henric… murmură o voce dulce, ce târziu ai venit astă-seară!…

Page 10: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Companionul lui Amaury de Noë se găsea acum într-o frumoasă cameră decorată sub numele de oratoriu, cuvânt ce în acea epocă avea aceiaşi însemnare ca budoarul. O lampă de alabastru ce răspândea o lumină misterioasă făcea să se vadă tablouri din şcoala italiană, bronzării florentine, un covor ţesut în Orient şi nişte scaune mari de stejar minunat sculptate. Stăpâna acestei locuinţe se aşeză pe unul din aceste scaune. Iar tânărul îngenunche înaintea ei şi-i îmbrăţişa mâinile.

Femeia înaintea căreia îngenunchea eroul nostru se numea Diana-Corisandra d’Andouins, contesa de Gramont. Ea avea vârsta de douăzeci şi patru de ani, era blondă ca o madonă a lui Raphael şi albă ca un crin.

—Diana, frumoasa mea Diana, murmură adolescentul, pe când ducea mâinile cele albe şi parfumate ale contesei la buzele sale, pentru ce încrunţi astfel sprâncenele şi mă priveşti cu mânie întocmai ca şi cum mi-ai reproşa că am sosit târziu?

— Dar răspunse ea, surâzând şi întinzând mâna către un colţ al oratorului, priveşte orologiul, scumpul meu Henric, sunt două ore după miezul nopţii.

— Este adevărat, amorul meu, dar Noë este vinovat, el mă face să întârzii întotdeauna.

Contesa aruncă un tandru surâs asupra junelui.Henric, îi zise ea, nu te gândeşti că suntem în luna lui

iulie şi că la ora trei se face ziuă. Gândeşte-te dar, iubitul meu, că Corisandra ta ar fi pierdută, dacă te-ar întâlni cineva în revărsatul zorilor pe lângă castelul Beaumanoir. M-ar omorî… mai adăugă ea încet.

— Oh! exclamă junele, dar eu nu sunt aici?— Eu îi aparţin, suspină ea plecându-şi capul, şi dacă ar

avea cea mai mică bănuială, ah! îţi jur Henric, că cu toate că eşti prinţ, ar fi capabil să pună să te omoare!

Page 11: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric surâse şi îi zise:— Tu uiţi, pe zeul care veghează asupra noastră, Diana,

pe zeul amorului? Şi luându-i capul între mâini o sărută pe frunte şi cu o voce tristă urmă:

— Scumpa mea Diana, nu ştii că am venit să îmi iau adio de la tine pentru o lună?…

— Adio… Ce, eşti nebun, Henric? strigă contesa cu un fel de spaimă.

— Nicidecum! prietena mea.— Dar este imposibil… pentru ce adio?— Pentru că plec, părăsesc Nérac. Mama o doreşte; aşa

mi-a ordonat…— Şi unde te duci, Dumnezeule? exclamă Diana

d’Andouins palidă şi tremurândă; unde pleci, Henric?— La Paris, la curtea Franţei…— Oh! nu te duce, Henric nu te duce! exclamă cu

vioiciune contesa; să nu te duci… repetă ea cu spaimă. Gândeşte-te că eşti hughenot, scumpul meu prinţ, şi o să ţi se întâmple vreo nenorocire.

— Ce idee! zise Henric de Navarra, apoi adaogă: linişteşte-te scumpă Diana, căci mă duc la Paris incognito. Şi pentru ce aceasta? nu ştiu. Regina, mama mea, îmi va da mâine un plic pecetluit pe care am ordin de a nu-l deschide până la Paris. Ştiu numai că plec fără escortă, însoţit numai de Noë, unde am să locuiesc în strada Saint Jaques, la hotelul Leul de Argint ţinut de un bearnez numit Lestacade.

— Şi peste o lună, o să te întorci scumpul meu?— Aşa mi-a spus mama.Contesa se puse pe gânduri.— Această călătorie îmi pare foarte curioasă, murmură

ea, şi desigur că are un scop politic, pe care nici eu nici dumneata, scumpe Henric, nu-l putem ghici.

Page 12: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Diana, frumoasa mea Diana, zise tânărul prinţ, lasă-mă să-ţi închid gura cu un sărut, avem să petrecem împreună numai o oră. Dacă vom consuma acest timp numai într-o monotonie şi tristeţe, vom pierde momentele preţioase ce ne mai rămân…

— Ai dreptate, zise ea.Şi cei doi amorezaţi îşi făcură jurămintele cele mai

solemne, şi ora ce le mai rămânea o petrecură făcându-şi cele mai dulci promisiuni. În fine o uşoară lumină albicioasă apăru la răsărit; şi cum Romeo se despărţea de Julieta, Henric de Navarra se ridică în picioare şi zise:

— Diana, iată ziua…Ea îl apucă în braţe, îl făcu să repete pentru a o suta

oară, într-o oră, jurământul că se va întoarce cât mai curând şi că o va iubi întotdeauna, apoi îi zise:

— Ascultă, Henric, ai fost vreodată la Paris?— Am fost când eram în vârstă de opt ani.— Ah! asta înseamnă că n-ai fost niciodată. Şi oricât eşti

de prinţ nu vei fi la adăpostul niciunei curse, niciunei seducţii, şi tocmai pentru că mergi incognito, vei avea trebuinţă de prieteni siguri.

— Am pe Noë.— Noë este un ameţit, şi tot atât de neumblat prin Paris

ca şi tine. Am să-ţi dau o scrisoare care îţi va prinde bine.— Şi către cine?— Către un burghez care locuieşte în strada Urşilor şi a

cărei femeie a fost crescută la un loc cu mine. Află Henric că cei mici îţi pot face mai multe servicii decât cei mari; şi bravul burghez la care am să te recomand îmi este foarte devotat; el îşi va da viaţa pentru tine când va şti că te iubesc, şi în caz că vei goli punga prea repede te va şi împrumuta, însă fără nici un profit, bineînţeles.

— Este bogat acest burghez?

Page 13: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ca un mare senior. El e argintar şi se numeşte Loriot.— Dă-mi scrisoarea, zise Henric, am să mă duc pe la el,

nu pentru altceva, decât ca să-l aud vorbindu-mi de tine.— Când o să pleci, Henric?— Astăzi pe la apusul soarelui.— El bine! tot astăzi, unul din servitorii mei se va

înfăţişa la castelul de Nérac şi îţi va aduce scrisoarea. Adio scumpul meu, pleacă… Iată că se face ziuă.

Diana d’Andouins, contesa de Gramont, deschise atunci fără zgomot ferestrele oratorului, aruncă o privire afară pentru ca să se asigure că nu era nimeni împrejurul castelului, apoi lăsă din nou jos scara de mătase.

— Adio! repeta Henric, adio.Junele prinţ sări pe fereastră, îi dădu o ultimă sărutare,

simţi o lacrimă fierbinte căzând din albaştrii ochi ai frumoasei Diana pe mâna sa, puse piciorul pe scară şi dispăru.

II

Opt zile după aceasta, tânărul prinţ Henric de Navarra şi companionul său Amaury de Noë alergau călări noaptea pe ţărmurile Loarei pe un drum strâmt ce trece pe lângă râu şi pe lângă dealurile lui, acoperite cu păduri şi vii. Henric de Navarra mergea la Paris cu nişte instrucţiuni secrete de la Doamna Jeanna d’Albret mama sa, instrucţiuni închise într-un plic pe care nu trebuia să-l deschidă decât la Paris. Mai avea cu sine şi scrisoarea frumoasei Corisandra pentru prietena sa din copilărie, soţia argintarului.

Ei erau pe drum de la răsăritul soarelui. Se culcaseră în ajun la Tours şi plecaseră din nou în revărsatul zorilor hotărâţi ca să ajungă la Blois; dar ori că plecaseră prea

Page 14: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

târziu, ori că se opriseră prea mult la un han izolat din drumul lor, că noaptea avea să îl apuce, mult mai înainte de a putea zări din depărtare, turnul catedralei oraşului Blois. Timpul se întâmplase să fie furtunos şi cerul încărcat de nori negri brăzdaţi de fulgere dese.

— Aide Henric, zise Noë care mergea în tăcere de câteva minute, grăbeşte calul, căci o să ne apuce furtuna. Şi ce furtună Dumnezeule, iată calul a început să tremure sub mine.

— Aidea de! tu eşti un bun călăreţ Noë, şi apoi o să poţi să îl stăpâneşti.

— Da, dar nu îmi place se mă ude ploaia.— Ploile de vară sunt răcoritoare.Un tunet care se auzi şi care îi făcu pe cai să sară în

două picioare, împiedică pe Henric de a-şi urma cuvântul. Şi în acelaşi timp începu a cădea picături de ploaie.

— Ceea ce îmi pare mai curios, zise Noë, al cărui cal începuse să tremure mai tare, e că mă tot uit înainte şi nu zăresc nimic, încă nici drumul.

— Ba eu văd venind un om călare, răspunse Henric.— Şi eu îl văd, dar un om nu este o casă unde să te poţi

adăposti.O a doua bubuitură de tunet răsună în aer şi la lumina

fulgerului, cei doi tineri cavaleri, zăriră foarte bine pe acel om.

Era un tânăr călare pe un catâr şi care părea foarte îngrijorat de furtună.

— Hei! amice, îi strigă Noë în momentul când se apropie de ei.

Ţăranul se opri şi cu respect scoase din cap boneta sa de lână.

— Suntem departe de Blois?— La cinci leghe, senioria voastră.

Page 15: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cel puţin suntem aproape de vreun sat?— Nu mai e niciun sat până la Blois.— Dar, în sfârşit, trebuie să fie vreo casă prin apropiere.— Da este un han, la două leghe de aici.— Nu mai aproape?— Nu, senioria voastră.— Ei bine! zise cu veselie Henric de Navarra, aide

înainte, Noë, şi lasă să ne răzbească ploaia cât va voi.— Ah! răspunse ţăranul, dacă e vorba numai de a vă

adăposti atunci este altceva?— Cum altceva?— Pentru că este aici, la o distanţă de un sfert de oră, o

stâncă scorburoasă, sub care vă puteţi adăposti foarte bine cu cai cu tot.

— Crezi?— Neapărat, pentru că acolo, duminicile se face joc.Henric întinse un scud ţăranului şi dădu pinteni calului.

În mai puţin de un sfert de oră, şi tocmai când se întunecă mai mult, cei doi tineri ajunseră la locul de care le vorbise ţăranul. Era într-adevăr un fel de peşteră spaţioasă cu faţa spre drum. Luminat de un fulger, Noë intră cel dintâi fără să fi avut nevoie să descalece, şi Henric îl imită.

Îndată după acesta, furtuna izbucni cu mai mare violenţă. Bubuiturile de tunete şi fulgerele se urmau fără întrerupere, luminând toată valea Loarei şi deşteptând toate ecourile adormite. Cei doi cavaleri îşi legară caii în fundul peşterii într-un mod de a nu vedea fulgerele, şi apoi se aşezară pe o grămăjoară de foi şi crăci, aduse acolo fără îndoială de către ciobani şi vieri2.

— Ah! murmură Noë după o scurtă tăcere, această peşteră îmi pare mai frumoasă şi decât saloanele castelului de Nérac, Henric, şi dacă am avea aici numai o

Page 16: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

ciozvârtă de vânat şi o butelie cu vin alb, puţin ne-ar păsa de furtună.

— Ah! suspină Henric, eu m-aş mulţumi să am numai mâna albă a Corisandrei într-a mea.

Noë, când auzi acest regret amoros al tânărului prinţ, începu a fluiera într-un mod batjocoritor, printre dinţi.

Numaidecât după aceasta, un alt zgomot decât al ploii şi al tunetelor, se auzi. Ce doi tineri se sculară repede după grămezile lor de foi uscate şi ascultară cu atenţie. Se auzea pe drum, galopul mai multor cai grăbiţi. Fulgerele se urmau cu o astfel de repeziciune, încât drumul, râul şi dealurile din jur, erau luminate ca ziua.

Henric de Navarra şi Noë, apropiindu-se de gura peşterii, văzură o femeia călare care da necontenit cu biciuşca în cal şi care trecu înainte mai repede şi decât fulgerul. După dânsa, la trei paşi distanţă, un cavaler se forţa să o ajungă strigându-i, cu un accent italienesc bine pronunţat: oh! de astă dată nu mai îmi scapi!

Tinerii auziră un ţipăt de groază, apoi în acelaşi timp văzură pe amazoană întorcându-se pe şa, întinzând braţul şi slobozind un pistol, a cărui detunare se amesteca cu zgomotul tunetului.

Calul cavalerului ce o urmărea se ridică în două picioare, se învârti în loc şi căzu pe spate, răsturnând în căderea sa şi pe călăreţ.

Amazoana biciui din nou calul şi dispăru ca un meteor în întunericul nopţii. Aceste lucruri se petrecură aşa de repede, aşa de pe neaşteptate, încât prinţul de Navarra şi tânărul său companion, rămaseră încremeniţi, şi nici nu apucară să se gândească de a interveni.

Când văzură însă, pe cavalerul trântit că se ridică sănătos şi nevătămat de sub cadavrul calului său, Noë leşină de râs. Acel necunoscut era aproape de peşteră, şi

Page 17: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

zgomotul râsului îi atrase privirea către tinerii noştri pe cari îi văzu, la lumina unui fulger, stând cu nepăsare sub stânca protectoare. În acelaşi timp zări şi caii în fundul peşterii.

— Ah! pe numele Madonei, exclamă el, ce nenorocire!Şi fără a se turbura de acel râs batjocoritor, înaintă

către tineri, şi îi fixă cu o privire repede şi sigură a omului experimentat în ale vieţii.

Junele prinţ şi companionul său, erau îmbrăcaţi foarte simplu, judecându-i după spenţerul3 lor de postav gros, după pălăriile lor fără pene, şi după cizmele lor în formă de pâlnie, crezu că are a face cu nişte mici gentilomi, fii de familii neînsemnate ce se duc la Paris să-şi caute o carieră. Astfel, se apropie de dânşii cu nasul sus, cu privirea insolentă şi protectoare.

— Ah! aveţi cai, băieţi…Henric de Navarra şi Noë se uitară lung la el.Era un om de aproape patruzeci de ani, înalt şi îmbrăcat

ca un gentilom distins. Faţa sa măslinie, aerul său mândru, căutătura-i încruntată şi batjocoritoare în acelaşi timp, îl arătau că este unul din acei italieni pe care regina-mamă, Catherina de Médicis, îi adusese în suita sa şi care se îmbogăţiră repede la curte.

— Tocmai, îi răspunse Henric de Navarra cu un ton nu mai puţin mândru, noi avem cai şi suntem din cauza asta mai fericiţi decât dumneata care nu mai ai.

— Aşa este, dar sunt sigur că o să-mi daţi mie un cal.— Poftiţi? zise prinţul.— Trebuie cu orice preţ să ajung pe acea femeia,

continuă italianul.— Cam anevoie…— Oh! negreşit, dar nu-ţi dăm…

Page 18: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Un zâmbet plin de insolenţă se strecură pe buzele italianului.

— Când veţi afla cine sunt, zise el, desigur că nu mă veţi refuza în a-mi vinde un cal.

— Nu cumva veţi fi regele? întrebă Noë cu un ton batjocoritor.

— Mai mult decât atâta, băieţi.— Dar zise la rându-i rânjind Henric, mai presus de rege

este Papa. Eşti Papa?— Nu, dar sunt favoritul doamnei Catherina de Médicis.— Apoi, zise prinţul care începuse să facă haz de aerul

important al cavalerului, asta e ceva mai puţin de cât regele…

— Aide mici gentilomi, zise italianul pierzându-şi răbdarea, n-am vreme de pierdut. Alegeţi… sau îmi vindeţi un cal pe care îi voi plăti cât îmi veţi cere.

— Ştim, zise Noë, că favoriţii reginei se îmbogăţesc cu meseria asta. Trebuie să ai chimirul plin gentilomule.

— Sau, continuă necunoscutul, să ştiţi că veţi avea în mine un mare inamic care va pune să vă dea o bună lecţie într-una din zile.

Henric şi Noë îi răspunseră printr-un hohot de râs. Atunci italianul desperat, trase spada şi adăugă:

— Sau că voiţi să ne jucăm niţel cu instrumentul ăsta, domnilor.

— Hei! vezi aşa! zise prinţul. E multă vreme de când n-am făcut scrimă şi o să îmi mai dezmorţesc pumnul niţel acuma.

Şi, ca şi italianul, Henric de Navarra, se înarmă cu spada…

— Dă-mi voie, Henric, zise Noë care îl invită şi îl opri, eu trebuie să încep cu domnul.

— Ba din contră, răspunse prinţul, eu.

Page 19: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar…— Aide, grăbiţi-vă, zise necunoscutul cu nerăbdare. Vă

voi servi pe amândoi, băieţi. Mă numesc René Florentinul şi sunt maestru de arme.

— Eu, zise Henric de Navarra, dând la o parte pe Noë, sunt un bun elev.

Şi încrucişă fierul cu italianul, care năvăli asupră-i cu spada ridicată. Noë, puţin mişcat, se retrase mai la parte.

Florentinul nu minţise, era maestru de arme, şi de la prima angajare fiul Jeannei d’Albret, băgă de seamă, dar acesta din urmă avea tinereţea cu dânsul, elasticitatea membrelor, un curaj de leu şi o minunată prezenţă de spirit.

Lupta nu putea să ţină mult între doi omeni care învârteau spada cu aşa curaj. La a treia angajare, Florentinul voi să încerce acei joc perfid căruia tradiţiunea i-a dat numele de jocul italienesc. Începu să sară, să se plece în jos strigând şi prezentând spadei adversarului său, capul şi genunchiul.

Din fericire pentru Henric de Navarra, răposatul rege Antoin de Bourbon, tatăl său, făcuse războiul în Italia şi, fiindcă el fusese profesorul de scrimă al fiului său, îi arătase în momentele sale libere, cum trebuie să se apere contra unui adversar milanez sau florentin. Astfel tânărul prinţ, care sta liniştit, se ferea bine de a-l ataca. Parând cu băgare de seamă, lăsă pe Florentin să îşi facă meşteşugurile lui de scrimă, să se obosească şi să aştepte momentul favorabil pentru a executa acea faimoasă alunecare care era coroana jocului teribil ce îl juca. Prinţul prevăzuse însă lovitura ce voia să îi dea şi în momentul când italianul atacă, printr-o săritură se dădu în lături şi, înainte ca italianul, a cărui spadă lovise în gol,

Page 20: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

să aibă vreme de a se retrage, îi dădu o lovitură cu latul spadei în cap, zicându-i:

— Iată riposta mea, şi e bună!Italianul gemu şi căzu pe pământ ca cum ar fi fost lovit

de trăsnet. Noë alergă.— Oh! îi zise Henric, linişteşte-te, amicul meu; nu e

nimic. Nu e mort… o lovitură dată cu latul nu omoară, este ameţit. Peste o oră îşi va veni în simţiri.

Tinerii se plecară spre Florentin şi Noë îi puse mâna la inimă. Inima bătea.

Poza 18

— E leşinat, adăugă prinţul.— Henric, zise Noë, i-ai auzit numele?— Da, este René Florentinul.— Parfumerul reginei-mame, Henric?— Da.— Un om rău, şi a cărui moarte, te asigur, i-ar fi fost

foarte plăcută lui Dumnezeu.— Atunci, îmi pare rău că nu l-am ucis.— Vremea nu e pierdută, prinţule.— Ce? exclamă Henric.— Înfig eu spada în el dacă dumitale nu-ţi convine s-o

faci.— Ah! Noë, într-un om căzut jos, într-un om leşinat?— E o viperă pe care trebuie s-o striveşti, când dai

peste ea.— Da, dar vipera strivind-o poate să te muşte de picior,

pe când un om leşinat nu poate să îţi răspundă cu nimic.— Henric, Henric, murmură Amaury de Noë, am o

grozavă presimţire.— Ce presimţire, dragă Noë?

Page 21: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Am presimţirea că acest om, căruia voieşti să îi cruţi viaţa, va juca un rol teribil în destinul dumitale.

— Aş!— Un rol funest şi fatal, Henric, şi că într-o zi te vei căi

amarnic că nu i-ai vârât rapiera în inimă.— Ai înnebunit, Noë.— Nu, prinţule, nu. Mi se pare că citesc în viitor în acest

moment.— Ţi se pare, răspunse cu răceală prinţul.— Crezi?— Negreşit, căci e mai bine să citesc în trecut decât în

viitor.— Pentru ce?— Pentru că trecutul îţi va spune că mă numesc Henric

de Bourbon, descendent direct din regele Saint-Louis, răspunse cu răceală prinţul, şi că nu sunt dintre aceia care lovesc sau lasă a se lovi un om fără apărare.

Noë îşi plecă capul.— Ai dreptate, zise el, dar ai făcut foarte rău că nu m-ai

lăsat pe mine să mă bat cu acest câine de italian, eu l-aş fi ucis.

— Furtuna a încetat, reluă Henric, să încălecăm dragul meu. Nu mai pot de foame.

— Aide, să nu mai văd în ochi pe mortăciunea asta, răspunse Noë, mişcând cu piciorul corpul italianului leşinat.

— Eu, zise Henric, dezlegându-şi calul şi încălecând, mă gândesc la un lucru.

— La ce!— Cine o fi fost femeia pe care o urmărea şi care i-a

răspuns aşa de cavalereşte cu pistolul. Era frumoasă, era tânără? La asta mă gândesc.

Page 22: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Henric, zise râzând Noë, aş vrea să găsesc pe cineva care să se ducă în Navarra.

— De ce?— Ca să-l trimit la Beaumanoir să spună frumoasei

Corisandra că prinţul Henric de Navarra…— St!… Nici o vorbă mai mult.Şi prinţul dădu pinteni calului, cei doi tineri porniră iar la

drum, lăsând pe René Florentinul leşinat.

III

A doua zi, după această seară furtunoasă, în care o păţise aşa de rău René parfumerul, tinerii noştri erau la apusul soarelui, în pragul unui han dintre Blois şi satul Beaugency.

Hanul avea o proastă înfăţişare cu toată inscripţia sa în care se citea că la Locul de întâlnire al celor Trei Crai de la Răsărit se adăpostesc seniorii cei mari şi gentilomi. Câteva găini slăbănoge râcâiau gunoaiele grămădite în curte, un câine cu urechile de lup dormita lângă uşa unde stăpânul hanului, luând şi funcţiunea de bucătar, jumulea o gâscă pentru ca să pregătească demâncarea călătorilor ce Dumnezeu îi trimesese. O slujnică aţâţa focul la vatră şi nevasta hangiului punea masa pe când unicul rândaş al hanului ţesăla cai gentilomilor legaţi de uşa grajdului.

Henric de Navarra şi Amaury de Noë se suiseră pe o grindă mare trântită dinaintea casei şi stau cu spatele unul la altul. Henric se gândea, privind distrat împrejurul lui.

Amaury scosese o carte din buzunar şi citea. De-odată Henric se întorsese către dânsul.— Hei, literatule, ce citeşti tu acolo?

Page 23: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cea din urmă carte a lui Mésir de Bourdeille, abatele Bratomului, viaţa Femeilor galante. Trebuie să-mi petrec şi eu timpul cu ceva…

— Îţi mulţumesc, va să zică discuţia cu mine te plictiseşte.

— Oh! iertare seniore, zise Amaury, eşti nedrept.— Da?— Şi conversaţia cu senioria voastră îmi este foarte

plăcută, dar…— Dar? întrebă Henric.— Având altceva mai important de făcut, fără îndoială

decât a mai sta de vorbă cu mine de vreme ce n-ai mai binevoit a-mi adresa un cuvânt de azi de dimineaţă, am cugetat că trebuia şi eu să te las în pace şi să caut altceva.

— Neatârnarea ta îmi place, Amaury, dar vreau să pun o limită.

— Ah! senioria ta binevoieşte, în sfârşit, a sta de vorbă cu mine?

— Ca oricare muritor şi nu ca un senior.— La ce te gândeai, dar, Henric?— La Corisandra.— Tot la ea?— Şi, de ce nu?— Ei Doamne, răspunse Noë, femeile nu prea merită să

te gândeşti ziua şi noaptea la ele.— Oh! dânsa merită…Amaury tăcu, dar îşi răsuci mustaţa-i bălană cu un aer

foarte elocvent.— Şi apoi, reîncepu prinţul, amice Noë, sunt foarte

curios de un lucru.— De ce lucru, Henric?— Ştii că Corisandra mi-a dat o scrisoare?

Page 24: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Da.— Pentru prietena ei din copilărie, pentru nevasta

argintarului Loriot.— Da.— Sunt curios să ştiu ce o fi scris în această scrisoare.— Din nenorocire, scrisoarea e legată cu o panglicuţă şi

panglicuţa e pecetluită cu ceară albastră.— Aşa e.— Şi ar fi un act nedelicat ca s-o despecetluim. Hai! ce

zici?… O scrisoare scrisă de femeia care te iubeşte…— Cu toate acestea, eu sunt de părerea ta şi nu mi-aş

permite niciodată să rup pecetea. Dar… vai…Henric se opri din vorbă şi oftă.— Ce e? întrebă Noë.Mi s-a întâmplat o nenorocire.— Aşi! ce nenorocire?— Pecetea s-a rupt singură.— Cum?— Sau mai bine s-a topit căci a fost foarte cald azi. Ştii

când ne-am oprit la hotelul de la Blois ca să dejunăm, am pus scrisoarea Corisandrei şi a mamei la soare. Soarele a topit ceara, pe când înghiţeam din vinul ce mi-l adusese hangiul.

Şi prinţul de Navarra scoase din sân cele două scrisori şi le întinse amicului său Amaury de Noë.

— Aşa e, zise acesta, soarele a topit ceara, însă n-a desfăcut şi nodul de mătase.

— Da, dar…— Pricep ce vrei să-mi zici. Nodul se poate face la loc

după ce l-ai dezlegat.— Cam aşa!— Dacă ar fi vorba de scrisoarea doamnei Jeanna de

Navarra, care scrisoare, în sfârşit tot dumitale îţi este

Page 25: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

adresată şi pe care tot va trebui s-o deschizi la Paris… ţi-aş zice…

— Aceia nu mă interesează.— De unde ştii?— Ştiu că într-însa se cuprinde politică, mă plictiseşte…

pe când epistola Corisandrei… dar în sfârşit pentru că zici tu că e rău…

Henric de Navarra nu isprăvise cuvântul şi se auzi pe drumul până atunci pustiu şi tăcut, un tropot de mai mulţi cai. Gentilomii se întoarseră şi văzură sosind la hanul, pompos întitulat: Locul de întâlnirea Celor trei Crai de la Răsărit, o trupă compusă din trei călăreţi.

Henric îşi băgă scrisorile în buzunar şi se ridică ca să vadă mai bine. Al treilea călăreţ, care mergea în urmă era o femeie. Primul era un om gros cărunt, purtând o haină de postav negru, pălărie fără pene şi drept orice armă, o carabină atârnată de curelele şeii, trei semne evidente că nu era gentilom. Avea aparenţa unui burghez, dar a unui burghez foarte mulţumit de persoana lui.

După dânsul venea un fel de valet purtând dinaintea şi la spatele şeii două geamantane. În fine femeia care încheia micul cortegiu călare pe un frumos cal alb, purta asemenea o îmbrăcăminte burgheză. Dar cât era de frumoasă sub masca ei, – femeile pe atunci călătoreau mascate, – cât era de elegantă talia ei cea zveltă şi purta calul cu aşa dibăcie şi graţie că ai fi putut zice că e o damă bună călătorind incognito, însoţită de servitorii săi.

— Hei, strigă burghezul, hei hangiule!Hangiul, care jumulea o gâscă şi nu se mişcase din

pragul uşii, abia ridică capul şi privi cu insolenţă pe burghez.

— Cu ce pot să vă slujesc? întrebă el.

Page 26: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Iaca vorbă! răspunse burghezul descălecând, şi cu un ton care proba că avea punga groasă: să îmi dai să mănânc şi apoi să dorm puţin.

Hangiul ezită şi privi spre cei doi tineri. Privirea sa însemna lămurit că nu prea ţinea să primească burghezi în casa sa, când erau la dânsul nişte oameni ca gentilomii noştri. Dar Henric, care pricepuse această privire, zise:

— Ce, ai de gând să-ţi refuzi muşterii?Hangiul îngână:— Cer iertare senioriilor voastre, dar nu m-aşteptam să-

mi vie de-odată atâţia călători, şi…În loc de a isprăvi cuvântul, hangiul arătă gâscă sa pe

care terminase de jumulit.— Înţeleg, zise Henric, gâsca este pentru noi?— Da, seniore.— Şi nu mai ai nimica de mâncare?— Aproape, nimica.— Atunci, vom împărţi gâsca noastră cu acest om.Apoi adresându-se burghezului:— Domnule, te invit să prânzeşti cu noi…Burghezul îi salută până la pământ, murmurând câteva

cuvinte de mulţumire.În vremea acesta, hangiul, care îşi schimbă îndată

atitudinea şi vorbirea, se grăbi s-o ajute pe tânăra femeie ca să se dea jos de pe cal şi striga rândaşului:

— Hei Nicou, deshamă caii şi curăţă-i de praf.— Messir, îngână burghezul care nu ştia cum să mai

salute, sunt atins de curtenia domniei tale; se vede că eşti un adevărat gentilom. Un nobil de ieri, un parvenit, ar fi mâncat gâsca singur.

— Vom mânca gâsca împreună, răspunse cu veselie Henric, şi vom uda-o cu vinul cel mai bun al hangiului.

Page 27: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Oh! cât despre vin, zise burghezul, am colea la şaua mea un burduf din care să pofteşti să guşti şi apoi să stăm de vorbă amândoi.

Şi burghezul arătă cu degetul o piele de ţap umflată care sta atârnată pe coastele calului său.

Dar Henric nu mai privea nici la cal, nici la burghez, nici la burduf. Călătoarea descălecase şi îşi scosese masca. Şi masca nu o făcuse să pară mai mult, decât în realitate. Era o femeie de douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani, frumoasă în puterea cuvântului, albă ca un crin, cu părul negru ca pana corbului, buzele rumene ca cireaşa şi ochii mari albaştri, puţin cam trişti.

Henric se sculă cu grabă după grinda pe care se suise şi salută pe tânăra femeie cu o atenţie care făcu pe Amaury să zâmbească.

— He, he, cugetă el, Henric se plângea adineauri că nu poate să-şi mai ia gândul de la Corisandra… Cine ştie?

Burghezul ceru o cameră, dădu mâna tinerei femei şi intră în han. Henric urmă cu ochii pe frumoasa necunoscută.

— Drace, murmură Noë, după ce nu se mai văzu, burghezele de pe aici îmi par mai frumoase decât damele cele mari. Ce zici Henric?

— E foarte frumoasă, dragul meu Noë.— Tot aşa ca şi Corisandra.— St! murmură Henric scandalizat de comparaţie, îmi

trece o idee ciudată prin cap.— Aşi!— Cine ştie dacă asta nu va fi femeia din noaptea

trecută.— Pe care o gonea René?— Da.

Page 28: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Se poate. Dar calul ei e alb, pe când al amazoanei era negru.

— Ce e cu asta? Se schimbă caii pe drum.— Aşa e, dar amazoana era singură. Acesta e

acompaniată de doi voinici.— Fie, murmură prinţul, eu bănuiesc că este ea şi

voiesc să mă asigur, iubitul meu Noë.Apoi, ca şi când ar fi fost grăbit s-o revadă pe

necunoscută, prinţul zise hangiului:— Aide, grăbeşte-te. Mi-e foame.Hangiul intră în bucătărie şi prinţul se urcă iar pe grinda

lui.— Henric, Henric, murmură Noë, mă prind că nu ţi-e nici

foame, nici sete.— Eşti nebun?— Ţi-e grabă numai ca să mai vezi pe necunoscuta

noastră.— Taci din gură.— Şi nu mă mir… dacă… de-acuma până diseară…— Ei?— Nu te vei amoreza.— Iubesc pe Corisandra… Pe Noë îl umflă râsul.— Cred Henric, zise el, dar ştiu… în călătorie…— Ce e în călătorie?— O amantă absentă îşi pierde drepturile, tot aşa ca un

bărbat care se duce la război sau la vânătoare.— Noë insulţi…— Ba, nu.— Nu crezi în amor.— Dimpotrivă.— Apoi dacă pretinzi că nu iubesc pe Corisandra…— N-am zis asta.

Page 29: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ai zis că aş putea să iubesc pe alta…— Ei, da, întrerupse Noë, eu sunt filozof.— Ce vrei să zici cu asta?— Că eu am principii…— În ce constă principiile tale?— A descoperi pe sfântul Petru pentru a acoperi pe

sfântul Pavel.— Nu te înţeleg.— Bine! Am să fac ca regina Margareta de Navarra, şi

să-ţi vorbesc cu aluzii şi metafore.— Să te vedem.— Să ne închipuim că dumneata te numeşti Amaury de

Noë şi că eu sunt Henric de Navarra.— Bine!— Eu am lăsat în Bearn o femeie adorată cu numele de

Corisandra.— Prea bine.— Am dat aici peste o altă femeie foarte frumoasă care

se numeşte… Închipuieşte-ţi un nume acolo, Minerva sau Diana.

— Apoi?— Corisandra care este în Bearn, reprezintă pentru

mine pe sfântul Petru şi Minerva sau Diana pe sfântul Pavel.

— Noë, iubitul meu, eşti un desfrânat.— Se poate.— Şi principiile dumitale nu sunt şi ale mele.— Hei! vom vedea.Hangiul veni să anunţe gentilomilor că gâsca s-a fript şi

aşteaptă pe masă împreună cu un rasol de păstrăvi, o bucată de vânat şi două butelii de vin vechi de Beaugency.

Page 30: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

În acelaşi moment veni şi burghezul cu tânăra femeie, care-şi reparase dezordinea toaletei sale de călătorie. Henric de Navarra, ca şi cum ar fi vrut să justifice prevederile lui Noë, întinse mâna frumoasei necunoscute, o aşeză la dreapta sa, în locul de onoare.

Burghezul era un om de aproape cincizeci de ani, pleşuv, figura rotundă şi deschisă, cu privirea dulce dar nu lipsită de oarecare energie. Nu era tăcut dar era scurt la vorbă, respectuos faţă de gentilomi, dar fără umilinţă. Bea des şi mânca cu mare poftă.

Tânăra femeie, căreia îi vorbea cu dumneata şi pe care o numea Sara, era plină de cuviinţă şi de distincţie. Răspunse cu spirit la galanteriile prinţului şi companionului său, surâse de două său trei ori, dar ochiul ei albastru rămânea tot trist şi după cum burghezul o numea Sarah şi ea îl numea pe el Samuel. Tinerii gentilomi făcură câteva comentarii destul de discrete în timpul mesei, la care femeia şi companionul ei răspunseră cu multă rezervă, mărginindu-se a le spune, în ceea ce îi privea pe ei, că veneau de la Tours şi se duc la Paris. După masă, Sarah se retrase în odaia ei şi burghezul Samuel într-un mic cabinet vecin unde se întinse pe o canapea.

Henric de Navarra, nemulţumit, luă pe prietinul său la braţ şi îl duse pe drum.

— Aide să respirăm la lumina lunii.— Vrei să-mi vorbeşti de Corisandra?Henric tresări.— Iar ai început să vorbeşti în bătaie de joc?— Mi se pare că s-a realizat prevederea mea.— Cum?— Te-ai amorezat de burgheză.— Eu? Aidea de!

Page 31: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Hei! hei! îngână Noë. Râzi de principiile mele, dar le pui în practică.

— Te înşeli, pe această femeie, nu o iubesc, dar mă interesează puţin.

— Aşa se începe amorul.— Crezi? întrebă cu naivitate prinţul.— Şi de ce nu.— Îi este fată, îi este nevastă?… Este amazoana din

noaptea trecută?…— Greu de ghicit, zise Noë.— Dacă îi e fată.— Atunci ce e?Henric de Navarra păru cam încurcat.— Dacă îi e fată, zise el, apoi frumoasă fată are.Amaury leşina de râs.— Dacă îi e nevastă… o! atunci…— Sărmana Corisandra, murmură Noë.Henric îşi muşcă buzele.— Ce glume nesuferite ai, Noë. Te las, mă duc să mă

culc.Şi într-adevăr Henric ură noapte bună companionului

său şi se duse la han, luă o lampă şi intră în odaia ce i se pregătise. Acolo se aşeză pe pat, uită să se dezbrace şi începu să se gândească, nu la Corisandra, ci la frumoasa necunoscută! Apoi tresări de-odată.

— Pe sufletul meu, mi se pare că Noë are dreptate, dacă voi urma tot aşa apoi am să uit pe Corisandra. Ca să mă pot gândi la ea, nu este alt mijloc decât să citesc epistola ce a scris-o amicei sale din copilărie, femeii argintarului Loriot. Şi prinţul scoase scrisoarea şi dezlegă panglicuţa.

— Ce să fac, îşi zise el, amorul mă face indiscret.

Page 32: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

IV

Henric de Navarra desfăcu scrisoarea Corisandrei, se apropie de lampa care o pusese pe masă şi citi:

„Scumpă Sarah!”Aceste cuvinte îl făcură să tresară.Sarah zise: dar femeia cu care prânzii se numeşte de

asemenea Sarah. Dacă… ar fi chiar ea! Apoi urmă cu citirea:

„Scrisoarea mea o vei primi la Paris, uliţa Urşilor, în comptoarul tău de unde nu te ştiu şi nu te-am mai văzut de la Sfântul Silivestru.”

Henric se întrerupse iar.— Sfântul Silivestru este ziua cea din urmă a anului, îşi

zise el, adică ziua de 31 Decembrie şi, deci Corisandra spune adevărat, cu tot numele ei de Sarah nu poate să fie nicio legătură între necunoscuta de la acest han şi soţia argintarului Loriot.

După această reflexie, prinţul începu iar să citească:

„Această scrisoare îţi va fi adusă, scumpă Sarah, de un gentilom cu turnură frumoasă şi cu înfăţişare vitejească, ce vine la Paris pentru prima oară. Acest tânăr gentilom se numeşte Henric, Henric de Bourbon, prinţ de Navarra şi regina Jeanna d’Albret, mama sa îl trimite la Paris incognito. Se va prezenta la tine cu simplul nume de Henric, atâta tot, şi tu te vei face că nu ştii, nici nu ghiceşti mai mult. Tânărul prinţ este brav, îndrăzneţ, de spirit, dar e numai de douăzeci de ani…

Pricepi?

Page 33: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi trebuie să-ţi fac o mărturisire de care roşesc… aceea că îl iubesc!

Îl iubesc şi mă iubeşte; sau cel puţin cred că mă iubeşte.

A plecat de lângă mine în revărsatul zilei sărutându-mi mâinile, făcându-mi o mulţime de făgăduieli şi jurându-mi că o să mă iubească totdeauna.

Dar jurămintele unul copil de douăzeci de ani, se trec ca vântul…”

— E curios, se întrerupse Henric, nu cumva Corisandra a ghicit că am să o întâlnesc între Blois şi satul Beaugency… Dar, să merg înainte cu citirea:

„Sunt geloasă, scumpă Sarah, sunt geloasă ca o spaniolă şi ceva îmi spune că acesta inimă pe care Henric mi-a dat-o, care este a mea, dacă nu voi băga de seamă, îmi va fi luată de o altă femeie la Paris.”

— Biată Corisandra! murmură Henric de Navarra.Scrisoarea contesei de Gramont mai cuprindea

următoarele:

„Mă adresez ţie, Sarah, scumpa mea, şi-ţi confiez4 pe Henric.

Afurisitul de Paris e plin de femei seducătoare. Henric al meu e frumos şi mi-e frică să nu-l fure.

Iată la ce m-am gândit: Sunt patru sau cinci ani de când te-ai căsătorit cu argintarul Loriot şi de când nu ne-am mai văzut; tu trebuie să fii şi mai frumoasă acum, Sarah, şi sunt sigură că, imediat cum apune soarele, strada Urşilor este plină de curtezani şi de suspinători.

Page 34: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Dacă Henric te va vedea, după cum are să se şi întâmple, căci o să îţi aducă scrisoarea, o să mărească şi el poate numărul lor.

Din norocire, Sarah, tu eşti tot atât de virtuoasă pe cât eşti de frumoasă şi apoi îmi eşti amică.

Dacă Henric ar începe să mă uite pentru a se gândi la tine, răul ar fi numai pe jumătate; tu vei şti să îl atragi şi să îl respingi la timp cu arme din arsenalul cochetăriilor care este în serviciul nostru, al femeilor…

Mă înţelegi?Poate că nu… Să mă explic:Dacă Henric se va amoreza de tine, nu se va mai gândi

la acele dame mari care îşi târăsc rochiile lor de postav aurit prin coridoarele Luvrului. Tu îl vei absorbi, amânându-l din zi în zi, făgăduindu-i mereu şi neîmplinind niciodată promisiunea şi mi-l vei ţine astfel frumuşel până la ora plecării sale din Paris.

Acuma mă înţelegi? Da, nu este aşa?Când Henric se va întoarce în Bearn voi şti eu să îl

pedepsesc pentru intenţiile sale de trădare.Adio, scumpo Sarah, adu-ţi aminte de copilăria noastră

petrecută sub copacii cei mari ai castelului tatălui meu, şi iubeşte-mă ca şi atunci.

Mai adaug la această scrisoare un alt plic pentru bărbatul tău care, cred, că va pune punga sa, în caz de trebuinţă, în serviciul lui Henric.

Adio încă o dată.Prietena ta, Corisandra.”

— Pe viaţa mea! strigă Henric de Navarra după ce termină scrisoarea de citit, ce şiretă e Corisandra! Ce perfidie!…

Pe când exclama astfel, se auzi bătând la uşă.

Page 35: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Poftim! zise el.Era Noë.— Bine că ai venit, zise prinţul.— Drace! răspunse cu umilinţă spiritualul şi sarcasticul

tânăr, mi se pare că Corisandra ne cam încurcă!.. Şi…Noë se întrerupse văzând scrisoarea deschisă în mâna

prinţului.— Ah! ah! exclamă el.— Corisandra este o perfidă, zise Henric, şi o să-mi

plătească scump trădarea ei. Ţine! Citeşte şi vezi!Noë luă scrisoarea şi se apropie cu gravitate de lampă. — Oh! femeile, femeile! murmură Henric cu mânie.Noë citea epistola contesei cu atenţie şi îi făcu semn să

tacă.O citi până la sfârşit, fără să ridice capul, fără să facă

vreo reflecţie şi după ce isprăvi, o dădu îndărăt lui Henric fără să zică un cuvânt.

— Ce fel! strigă Henric, nu te impresionează de loc această scrisoare?

— De loc.— Nu vezi că?…— Văd că contesa este o femeie iscusită, şi atâta tot.— Dar… în fine, ce ai face în locul meu?— Eu, răspunse Noë, aş pecetlui scrisoarea la loc.— Apoi?— Sosit la Paris aş duce-o la adresa ei.— Niciodată.— M-aş preface că m-am amorezat de argintăreasa

Sarah, urmă Noë…— Şi pe urmă?— Şi pe urmă, aş uita pe Corisandra şi mi-aş face la

curte o legătură convenabilă. Astfel aş înşela de-odată şi pe Corisandra şi pe complicea sa…

Page 36: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric dădu din umeri.— Planul tău ar fi frumos dacă nu ar fi greşit de la

început.— Cum, greşit?— Pentru că nu ne vom duce la curte.— Aş! şi de ce?— Pentru că noi călătorim incognito, aşa mi-a zis mama.— Asta nu va să zică că n-o să ne ducem la curte.— Crezi?— Mă prind că, în scrisoarea sa, doamna Jeanna de

Navarra te sfătuieşte din contră, de a te prezenta la curte însă cu un nume străin.

— Acesta o vom şti la Paris.— Dar pentru că ai deschis epistola Corisandrei, pre

legea mea, zise Noë, ai putea s-o deschizi şi pe a mamei dumitale!

— Ai dreptate, amice Noë, s-o deschid.Şi pe când Noë înnoda la loc panglicuţa cu care fusese

legată scrisoarea contesei de Gramont, Henric de Navarra desfăcea pe acea cu care era legată scrisoarea mamei sale. Instrucţiunile reginei de Navarra erau lămurit scrise în termenii următori:

„Scumpe prinţe, fiul meu,N-am vrut să-ţi spun scopul călătoriei, de teamă ca nu

cumva amorul funest ce te leagă de Corisandra, o femeie frumoasă dar nu şi cuminte, fie zis în treacăt, să te împiedece de a te supune voinţei mele.

Odată sosit la Paris sunt sigură că vei fi mai raţional şi te vei gândi că un prinţ ereditar al regatului de Navarra descendent al regelui Saint-Louis este legat de viţa sa cea mare şi de fericirea popoarelor ce într-o zi va avea să guverneze.

Page 37: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Pe când curtai pe Corisandra, regele Carol IX vărul nostru, negocia cu mine o căsătorie între dumneata şi sora sa Margareta.

Te trimit la Paris, pentru acesta căsătorie.Dar fiindcă mi-e frică de intrigile doamnei Catherina de

Médicis, care nu iubeşte de loc pe aceia care nu sunt catolici, am voit ca să soseşti incognito la Curte să vezi pe prinţesa Margareta şi să te asiguri dacă îţi convine sau nu.

A doua zi după sosirea dumitale, te vei duce la Luvru şi vei întreba de domnul de Pibrac, căpitan în garda M.S. Regelui Carol IX.

Vei arăta domnului de Pibrac inelul ce ţi l-a dat şi pe care îl porţi în degetul mic al mâinii stângi.

Domnul de Pibrac se va pune îndată la dispoziţia dumitale şi te va prezenta la curte ca pe un gentilom bearnez.

În acest chip vei putea vedea foarte bine pe doamna Margareta de Franţa, logodnica dumitale, care e foarte frumoasă şi pe care sunt sigură că o vei iubi numaidecât, uitând pe acea intrigantă de Corisandra.

Pe când vei fi la Paris voi face şi eu pregătirile mele de plecare şi în curând ne vom revedea.

Atunci numai, scumpul meu copil, te vei prezenta cu adevăratul dumitale nume, cu titlurile şi calităţile dumitale.

Pentru celelalte, încrede-te în domnul de Pibrac care a primit instrucţiunile mele şi fereşte-te de a te arăta altceva decât un biet fiu de familie din Gasconia a cărei pungă e seacă.”

Aici se termina epistola reginei de Navarra.

Page 38: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ei, Noë, zise Henric, care rămăsese uimit, ce zici tu de toate acestea?

— Zic, răspunse Noë, că regina Jeanna, mama dumitale are dreptate.

— În ce are dreptate?— În acea că vrea să te însoare… dar… Noë se opri.— Dar să vedem ce e, zise tânărul prinţ.— Nu cred că doamna Margareta de Franţa să fie

tocmai femeia care să-ţi convină.— De ce?— De… nu prea ştiu.— Spune… Este urâtă?— Din contră, se zice că e prea frumoasă.— Este… rea?— Foarte bună, prinţule şi se zice chiar…— Se zice?…— Dar, zise Noë repede, ce se zice nu mă priveşte pe

mine. Ştiu însă că e catolică.— Şi eu nu sunt.— Tocmai. Când nevasta se duce la liturghie şi bărbatul

la predică, adăugă Noë clătinând din cap, căsnicia nu poate să meargă bine…

— E adevărat ce zici tu, Noë.— Dar în sfârşit, regina, mama dumitale este o

persoană care cunoaşte bine politica şi are poate cuvinte puternice ca să dorească a face acesta căsătorie.

— Ia spune-mi, ce ai face tu în locul meu?— Eu!… M-aş duce la Paris.— Bine! Şi pe urmă?…— M-aş prezenta la Luvru.— Prea bine.

Page 39: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aş vedea pe doamna Margareta şi mi-aş rezerva dreptul de a mă gândi.

— Bine! O să fac după cum zici tu.— Şi deocamdată, termină Noë, aş sufla în lampă şi m-

aş culca liniştit fără să mă mai gândesc nici la Corisandra, nici la doamna Margareta de Navarra, nici la această frumoasă necunoscută…

— O!… cât despre asta, zise prinţul, este cu totul altceva, şi fiindcă Corisandra… Dar în sfârşit, vom vedea, amice, Noë, vom vedea.

După aceste cuvinte, junele moştenitor al tronului Navarrei, se vârî în plapumă şi Noë zicându-i noapte bună, stinse lampa.

După un sfert de oră, Noë dormea dus şi micul han era confundat în tăcere.

Numai Henric de Navarra nu dormea şi urma a se întreba dacă necunoscuta era fata sau soţia burghezului pe care îl numea Samuel.

Un zgomot depărtat, care se apropia din ce în ce mai mult, scoase pe prinţ din gândurile sale şi-l făcu să tresară. Era un tropot de cal.

Împins de curiozitate, Henric se duse la fereastră să se uite. Văzu mai mulţi omeni călări care treceau înainte, apoi se întorceau îndărăt, descălecau şi păreau că discută… Unul dintre ei se depărtă în fine din grupa lor, veni spre han şi bătu în poartă.

După un minut, hangiul se sculă şi se duse să deschidă.Omul intră şi trase poarta după el. În acelaşi timp

Henric, care se ducea să se urce în pat, văzu o rază de lumină printre scânduri şi auzi foarte desluşit glasul hangiului.

Camera pe care o ocupa prinţul era aşezată deasupra bucătăriei şi acea rază de lumină, care pătrundea printr-o

Page 40: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

crăpătură a scândurilor, provenea dintr-o lampă ce o aprinsese hangiul pentru a introduce pe străin. Atunci Henric se lăsă încet jos şi îşi puse ochii la acea crăpătură.

Hangiul vorbea încet ca noul sosit pe care Henric îl recunoscu numaidecât: era René Florentinul.

— Oh! Oh! cugetă prinţul, ia să deşteptăm pe Noë, mi se pare că o să învârtim iar rapiera.

V

Tânărul prinţ se duse cu paşi de pisică spre patul lui Noë şi îl mişcă binişor.

— Cine e? întrebă Noë, tresărind din somn.— Eu sunt, taci îi şopti Henric, punându-i mâna la gură.

Apoi se plecă la ureche şi îi zise încet de tot.— Scoală-te fără zgomot; vino să vezi şi să asculţi cu

mine.Noë nu înţelegea nimic dar se sculă, se lăsă să îl ducă

prinţul până la crăpătura scândurilor şi îşi puse şi el ochiul acolo.

Noul sosit, pe care Henric îl recunoscuse că este parfumerul reginei-mame, maestrul René Florentinul, se aşezase pe un scaun de lemn şi sta picior peste picior. Apoi adresându-se hangiului care sta încă dinaintea lui cu un aer respectuos, îi zise:

— Pe cine mai ai în gazdă?— Ah! am doi tineri, monseniore, care îşi golesc punga,

întocmai ca cum ar avea munţi de aur, apoi mai am pe un burghez cu femeia sau fiica sa, care aceasta din urmă însă este de o admirabilă frumuseţe.

René Florentinul auzind aceste cuvinte nu putu să îşi abţină o mişcare de surpriză şi ură, el ghici imediat că

Page 41: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

femeia despre care vorbea hangiul nu putea să fie alta decât aceea pe care o urmărea el.

Şi când a sosit acest burghez cu soţia sa? întrebă René pe hangiu.

— Cu câteva ore mai înaintea senioriei voastre.— Este desigur ea, îngână René în sinea sa, apoi

adăugă: Dar cei doi cavaleri?— Aceştia au sosit cei dintâi şi după ce au prânzit cu

burghezul şi femeia sa, s-au urcat fiecare în camerele lor care sunt deasupra noastră.

— Bine, am înţeles, răspunse René! Acum îţi cer un serviciu la care însă nu vreau nici o replică. Mă cunoşti cred, şi ştii că mă numesc René Florentinul, favoritul Catherinei de Médicis regina-mamă.

— Da, monseniore.— Ei bine! Îţi cer ca astă seară să îţi iei familia şi copii şi

să părăseşti casa, căci în noaptea acesta are să se petreacă mai multe crime.

— Dar… monseniore, făcu hangiul cu grijă şi groază.— St! nici o vorbă, ţi-am spus că nu accept replică. Cât

pentru tine, adaogă René, mă voi îngriji şi te voi răsplăti cu prisos. Acum nu mai aştepta să îţi repet şi vino de îmi arată întâi camera acelei burgheze, apoi lasă-mă stăpân absolut la tine.

În momentul când René se sculă pentru a urma pe hangiu, se auziră nişte paşi pe scară, apoi uşa lor se deschise şi cei doi tineri, adică Henric de Navarra şi Noë care ascultaseră totul, se găsiră faţă în faţă cu René.

— Ha! buna ziua amice, zise tânărul prinţ, aşa e că sosim tocmai la timp?

La aspectul lui Henric şi al lui Noë, pe care îi recunoscu pe dată, René plin de spaimă, se trase cu doi paşi înapoi şi rămase încremenit.

Page 42: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Această mişcare ce o făcu el, nu era provocată de vreo groază, căci italianul era brav şi curajos, dar scena aceasta atât de pe neaşteptate îi cauză atâta surpriză încât dădu aparenţa unui om ce se trage înapoi de frică.

După un minut dar, curajul lui, îl făcu să pozeze ca un adevărat cavaler, trase spada şi zise:

— Loc sau trec peste cadavrele voastre!…— Începi cu prea mult curaj maestre, îl răspunse Henric

şi e ridicol după mine, ca să te umilesc mai în urmă.— Oh! e prea mult burghezilor, şi dacă vă opuneţi, mă

faceţi să regret sângele ce îl voi vărsa şi care are să lase doliul în familia voastră cea obişnuită.

— Oricum ar fi familia noastră, zise indignat Henric, care mângâia ţeava unei carabine, ce o avea cu el, te desfid de a o califica, şi te invit a-ţi băga rapiera în teacă, căci la din contra, spada amicului meu îţi va străpunge pieptul şi glonţul carabinei mele îţi va sfărâma creierii.

— Sunteţi nişte asasini, strigă cu furie René.— Taci să nu faci zgomot, căci mă fac foc. Asasinul eşti

dumneata căci ai vrut să omori cu laşitate patru fiinţe, fără niciun scop. De astă dată dar când am aflat toate scopurile dumitale, voiesc să suferi ceea ce ne pregăteai.

Zicând aceste cuvinte, tânărul prinţ îndreptă carabina în direcţia craniului parfumerului.

Acesta din urmă, turbat de furie că nu şi-a putut realiza infamul său scop de a răpi pe femeia care, după cum ne aducem aminte din capitolul precedent, era urmărită de dânsul şi care acum se găsea liniştită într-o cameră din etajul de sus al hanului, se gândi să-şi facă loc cu rapiera, prin mijlocul celor doi cavaleri, care stăteau gata a-l lovi.

Pentru acest scop dar, René năvăli cu furie şi cu rapiera în mână asupra lui Henric şi Noë, dar acesta din urmă, care observa fiecare scânteie ce ieşea din ochii

Page 43: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

parfumerului, îi întâmpină fierul cu rapiera lui, şi îl dezarmă într-o secundă. Tânărul prinţ care asemenea îi observase mişcările, era gata tot în acelaşi timp să-i spulbere creierii în aer, dar se opri căci René, care până atunci fusese atât de cutezător, se văzu că îşi încrucişează braţele şi cu un ton umilit zise:

— Ei bine! ce voiţi cu mine?— Nimic altceva, răspunse Henric decât a te face să nu

mai fii de temut, asupra intenţiilor care ţi le-ai proiectat.Şi Henric fără a mai aştepta alt răspuns de la René

Florentinul se adresă hangiului care până acum fusese ca spectator al acestei scene, şi îi zise:

— Repede, o funie.Hangiul pentru moment se îndoi a se supune, dar

judecând tonul cu care i se poruncise, cum şi că scăpase de încurcătura în care se găsea, faţă de ordinul ce îi dăduse parfumerul de a-şi părăsi hanul spre a lăsa loc la comiterea unor crime, se grăbi să aducă funia.

După cinci minute, hangiul intră ţinând în mână o funie ca de un deget, şi se aşeză într-un colţ al bucătăriei într-o poziţie respectuoasă.

— Acum apropie-te, îi zise Henric, şi leagă-l strâns.— Cât pentru dumneata, adăugă tânărul prinţ

adresându-se lui René, îţi recomand să nu te opui, căci vei fi mort.

Această invitaţie, ce i se făcea de Henric, îi ridică sângele în cap, sări cu furie asupra lui şi a lui Noë, ca şi cum ar fi voit să ridice carabina din mâna tânărului prinţ, dar căzu în braţele lui Noë, care îi puse mâna la gât şi îl trânti la pământ.

— În acest timp, după semnul lui Henric de Navarra, hangiul strânse cu iuţeală şi forţă braţele parfumerului, îi

Page 44: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

legă strâns cu funia, mâinile şi picioarele şi îl lăsă zăcând nemişcat pe scânduri.

— L-ai legat bine? întrebă Henric pe hangiu.— Ca pe un ghem.— Bine, acum transportă-l în pivniţă şi închide-l bine

acolo. Iată acum şi recompensa ta.Henric de Navarra şi însoţitorul său, după ce depuse în

mâna hangiului o pungă cu scuzi de aur şi după ce se suiră în camera acelei burgheze care se găsea ca şi ei ca oaspeţi la acel han şi după ce îi istorisi oribila crimă la care era să cadă victimă, ieşiră pe o poartă din spatele hanului, împreună cu această damă şi cu burghezul ce o însoţea şi se îndreptară călări spre drumul Parisului.

VI

Trei zile după aceasta, doi tineri din cunoştinţele noastre, adică Henric de Navarra şi d’Amaury de Noë, se plimbau pe podul Saint-Michel. Podul Saint-Michel, ca toate podurile din epoca aceea, se compunea din prăvălii şi fiecare din ele avea câte o firmă care arăta foarte clar profesiunea proprietarului lor.

Ici era un bărbier, dincolo un argintar, mai departe un plăcintar care vindea plăcinte cu mere şi avea scris pe uşă:

La frumoasa porumbiţă din Oaux.Alături de această din urmă prăvălie, cei doi tineri care

nu păreau deloc grăbiţi să ajungă unde erau decişi şi care mergeau cu un pas liniştit, zăriră o pompoasă firmă care îndată le atrase atenţia. Se citea deasupra, în mari litere poleite această însemnare:

Maestrul René, zis Florentinul gentilom toscan

Page 45: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

şi parfumerul M. S. regina Catherina de Médicis.Noë dădu cu cotul, nobilului său însoţitor, arătându-i

firma parfumerului.— He! he! îi zise el, ce zici dumneata Henric? Eu aş fi de

idee să mergem să ne cumpărăm câte ceva, de la amicul nostru.

— Tu vrei să îţi baţi joc, prietene, răspunse Henric râzând.

— Da şi nu. Mai întâi nu mi-ar părea nicidecum rău să ştiu dacă ticălosul s-o fi întors. Şi al doilea, aş lăsa cu mulţumire un scud pe masa lui.

Şi Noë fără a mai consulta mai mult pe tânărul prinţ intră în prăvălia parfumerului.

Un băiat tânăr de vreo cincisprezece–şaisprezece ani, văzând intrând pe cei doi străini, se sculă de pe o bancă ce era într-un colţ, şi îi întâmpină, scoţându-şi respectuos din cap o bonetă de catifea albastră.

Acest băiat avea o fizionomie stranie şi aproape fatală.Paloarea şi slăbiciunea figurii sale, înfăţişarea lui

suferindă, şi surâsul său trist şi misterios care aluneca întotdeauna pe buzele sale cele subţiri, atrăgea atenţia oricărei persoane care din întâmplare s-ar fi găsit în prezenţa sa.

Parfumerul René luase pe această fiinţă bizară cam nu se ştie bine de unde.

Acesta nu era nici fiul, nici nepotul său. El îndeplinea la dânsul funcţiunea de băiat în prăvălie, şi avea toată încrederea stăpânului său. Vorbea franţuzeşte cu un accent meridional bine pronunţat şi nu îşi făcuse la nimeni confidenţa, relativ la originea şi ţara sa. Se ştia numai că se chema Godolphin.

Henric de Navarra şi tânărul Noë nu putură să se abţină de la o uşoară mişcare de surpriză la vederea acestei

Page 46: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

persoane, care nu îşi menaja nicidecum poziţia sa de vânzător în prăvălie.

— Ce doresc senioriile voastre, întrebă el, aplecându-şi ochii.

— Să cumpărăm parfumuri, răspunse Henric de Navarra.

— Şi să dăm ziua bună lui René Florentinul adaugă Noë.— Ah! îl cunoaşteţi? întrebă Godolphin, care păru că

tresare.— Suntem nişte buni amici ai săi, răspunse prinţul

râzând.— Maestrul René, nu este aici, seniorii mei.— Ah! este la Luvru, fără îndoială.— Nu.— Dar unde atunci?— În călătorie.Noë şi prinţul se priviră cu un zâmbet batjocoritor.— Şi, zise cel dintâi, ştii când se va reîntoarce?— L-am aşteptat ieri, astăzi dimineaţă, astăzi, şi

signorina Paola, fiica sa, e foarte neliniştită de această întârziere.

Cum Godolphin sfârşise aceste explicaţii, o uşă se deschise în fundul prăvăliei şi făcu loc unei femei a cărei vedere produse o vie impresie asupra celor doi gentilomi bearnezi.

Era signorina Paola, fiica maestrului René Florentinul.

Poza pag. 44

Ea salută pe cei doi tineri cu graţia şi înfăţişarea unei femei măreţe, şi se puse după un comptoar5 de stejar sculptat, pe care se aflau aşezate diferite flacoane, borcane colorate, cutii cu praf galben, albastru, alb, roşu, având fiecare proprietăţi diferite: unele de a prelungi

Page 47: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

viaţa, după cum se zicea, altele de a o scurta, unele de a menţine frumuseţea, altele încă de a arde faţa şi a face o fiinţă îngrozitoare din cea mai frumoasă femeie.

Cei doi tineri se ocupară foarte puţin de cutiile cu praf, dar drept răsplată ei priviră mult pe signorina Paola.

Şi, drept zicând, italianca merita, fără îndoială, o asemenea contemplaţie, căci era într-adevăr foarte frumoasă.

Pe când tatăl ei îşi petrecea o mare parte din timp la Luvru unde avea o locuinţă, Paola nu părăsea prăvălia de pe podul Saint-Michel, şi, cu toate dorinţele ei stăruitore, Florentinul nu voise ai procura o altă existenţă.

Ambiţioasă ca tatăl ei, Florentina mângâia de la vârsta de cincisprezece ani, – ea avea atunci aproape douăzeci şi cinci, – un vis pe care înrăutăţirea soartei părea că nu voieşte a-l îndeplini. Ea voia să se căsătorească şi să ia de soţ pe un adevărat gentilom, – un gentilom de familie bună; – şi, desigur în vremurile de atunci, era într-adevăr un lucru foarte uşor.

Înaintea regelui Carol IX, o femeie domnea la Luvru şi nu avea trebuinţă decât de a încrunta sprâncenele pentru a pune Franţa întreagă în genunchi la picioarele ei.

Asupra spiritului acestei femei, un om îşi exercita o stăpânire stranie, misterioasă şi pentru a zice astfel despotică.

Dacă Catherina domnea la Luvru, René Florentinul era desigur primul ei ministru, afară de acestea René, se zicea, era mai avut ca regele şi poseda în patria lui palate de marmură ale căror pivniţe erau pline cu aur.

În fine Paola era frumoasă, atât de frumoasă încât prinţesa Margareta, sora regelui, simţise o vie mişcare de gelozie, într-o zi când o zărise în prăvălia de pe podul Saint-Michel, unde era înlănţuită de voinţa părintească.

Page 48: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Desigur, dacă favoritul reginei, omul înaintea căruia toată lumea tremura, ar fi voit s-o căsătorească pe fiica sa cu vreunul din primii baroni creştini, el n-ar fi avut decât a face un semn, dar René nu voia. René nu voia să mărite pe fiica sa, şi Paola se încerca în van de a înfrânge acea voinţă nemlădiosă.

Niciodată Florentinul nu voise s-o ducă la Luvru spre a o prezenta reginei Catherina; niciodată nu-i permitea să părăsească prăvălia, şi când un frumos gentilom intra pe uşă Paola primise ordinul de a se retrage de îndată.

Tânăra fată ştiind pe tatăl ei departe, depuse în ziua acea mai puţin zel de a-i îndeplini ordinele. În loc de a sta în camera din dosul prăvăliei, ea veni din contra şi luă loc la comptoar, căutând să atragă privirile celor doi gentilomi.

— Oh! oh! îşi zise Noë, iată într-adevăr o fată frumoasă.Paola privi pe Noë” şi-şi zise asemenea:— Iată, într-adevăr, un încântător cavaler, ai cărui ochi

albaştri sunt cei frumoşi ochi, pe care i-am văzut până acum.

— Frumoasa mea domnişoară, zise Noë apropiindu-se de ea, amicul meu şi cu mine, suntem gentilomi de provincie care venim la Paris pentru prima oră.

— Nu s-ar crede după înfăţişarea dumneavoastră messire, răspunse Paola, ce îşi reaminti de visul de a găsi de bărbat un frumos gentilom.

Ea adăugă:— Cu toate acestea ziceaţi adineauri că îl cunoaşteţi pe

tatăl meu?— Da, signorina.— Dar, unde aţi făcut cunoştinţă, dacă veniţi acum

pentru prima oară la Paris?— În provincie, pe drumul de la Blois la Orléans.

Page 49: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric de Navarra, pe când Noë convorbea cu frumoasa parfumereasă, ocupa atenţia lui Godolphin, fiinţă debilă şi suferindă, cumpărându-i parfumuri şi pomadă.

Dar Godolphin, tot tocmind preţul fiecărei cutii şi lăudând proprietăţile şi meritele fiecăreia, nu pierdea din vedere un singur moment pe signorina Paola şi pe Noë.

Acesta tot şezând lângă comptoar, îi făcea cei mai dulci ochi din lume.

— Pe cuvântul meu de gentilom! murmură el încet, nu înţeleg frumoasă domnişoară, cum un om cu atâta influenţă ca seniorul René, tatăl dumitale să-şi petreacă timpul vânzând parfumurile într-o prăvălie de pe podul Saint-Michel?

— Nici eu, suspină Paola.— Şi, urmă Noë, ce devenea din ce în mai interesat, se

înţelege şi mai puţin, când o frumoasă doamnă ca dumneata să primească a şedea în această prăvălie când şi-ar putea ţine atât de bine rangul la Luvru.

Paola suspină din nou şi nu răspunse, dar aruncă o ochire arzătoare lui Noë, care îi zise încet:

— Eşti frumoasă, încât ai dispera pe un sfânt, signorina.— St! zise ea încet.Şi cu privirea arăta pe Godolphin ce părea a-şi muşca

buzele cu o tăcută nelinişte.— Ei, Noë, frumosul meu amic, zise prinţul de Navarra,

ce îşi sfârşise târguielile, mergem?— Să mergem, răspunse Noë, ce păru că se desparte cu

multă greutate de comptoarul frumoasei Florentine.— Messire, îi zise aceasta din urmă, ce întinse cu

dispreţ mâna spre moneda ce prinţul pusese pe comptoar, mi-ţi zis că-l cunoaşteţi pe tatăl meu, nu este aşa?

— Da, signorina.

Page 50: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Că l-aţi întâlnit în provincie?— Întocmai.— Pe drumul de la Orléans la Blois?— Nimic mai adevărat.— Dar nu mi-aţi zis când şi în ce loc?— Sunt trei zile, într-un han, răspunse Noë, şi v-aş fi

foarte recunoscător, signorina, dacă ai binevoi a-i comunica complimentele noastre.

— Nu voia uita… desigur… Numele dumneavoastră?— Noë, gentilom bearnez.Paola se înclină.— Dacă aş şti, urmă Noë, care îi aruncă o privire

înflăcărată, la ce oră l-aş putea găsi….Paola tresări.— Aş veni să-i fac vizita mea, urmă Noë.— Veniţi când se aprind lumânările, răspunse Paola,

căci atunci îl găsiţi.Noë se înclină, luă braţul tânărului său prinţ, mai aruncă

o privire spre Florentină şi ieşi din prăvălie, zicând încet companionului său:

— Haide la Luvru, unde Domnul Pibrac va rămâne oarecum mirat, fără îndoială, de a primi vizita noastră.

………………………………………………………

După ce ieşiră cei doi tineri, Paola părăsi comptoarul şi făcu un pas spre camera din fundul prăvăliei de unde ieşise când văzuse intrând pe cei doi gentilomi. Dar în drumul ei, întâmpină pe Godolphin. Fiinţa cea debilă şi bizară era mult mai palidă ca de obicei, buzele sale cele subţiri tremurau de emoţie şi de groază.

— Signora, zise el, aşezându-se drept în faţa fiicei lui René, astăzi v-aţi abătut de la cuvintele tatălui dumitale?

— Ce te interesează? zise ea cu mărinimie.

Page 51: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Am ordinul de a veghea asupra dumitale, şi ştiţi bine asta.

— Tu? zise ea cu un accent de dispreţ.— Eu, răspunse Godolphin.— Adică tatăl meu te-a aşezat pe lângă mine ca spion şi

te-a însărcinat să-i raportezi zi cu zi, oră cu oră, toate acţiunile mele.

— Tatăl dumitale este stăpânul meu, şi trebuie să mă supun.

Paola aruncă tânărului, care îşi aplecă ochii vorbind, o privire pătrunzătoare, sub care el se înfioră de la cap până la picioare.

— Ia spune-mi, mizerabile, îi zise ea, ce alt motiv te împinge de a executa aşa de precis ordinele tatălui meu?

La aceste cuvinte, palidul obraz al lui Godolphin se coloră de o vie roşeaţă şi un fel de strigăt înăbuşit ieşi din pieptul său.

— Iertare! îngână el schimbându-şi numaidecât figura şi atitudinea şi căzând în genunchi. Iertare!

— Ticălos nebun! urmă Paola cu o indignare crescândă, ai putut tu crede că te-aş putea iubi!

— Iertare! Paola, iertare!…— Tu slăbănog şi diform, tu fără origine, tu un prost

lacheu?La aceste din urmă cuvinte, Godolphin se sculă.— Nu sunt un lacheu Paola, zise el, sunt un funcţionar!

…— Tu ai fost un valet, şi tatăl meu te-a găsit nu ştiu

unde…— Se poate, dar… îmi pare că am în vinele mele, un

sânge mult mai nobil decât al dumitale.Paola, înălţă din umeri şi se lăsă să-i scape pe buze un

surâs despreţuitor.

Page 52: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ia seama, Godolphin, zise ea, dacă tu mai continui a fi spionul tatălui meu, voi sfârşi prin a găsi un gentilom, care pentru amorul meu, îţi va sfărâma oasele cele slabe.

Apoi Paola trecu cu mândrie pe dinaintea lui Godolphin care tremura din toate membrele, şi se retrase în camera dinăuntru prăvăliei.

Atunci Godolphin se lăsă să cadă pe o bancă şi luându-şi capul între mâni, murmură cu ură:

— Oh! o urăsc şi o iubesc, aş vrea să o omor şi mi-aş da viaţa pentru o sărutare de la ea.

Apoi fiinţa cea bizară se înecă în lacrimi şi începu să-şi sfâşie pieptul cu unghiile.

VII

În timpul acesta Henric de Navarra şi Noë, după ce ieşiră din prăvălia lui René parfumerul, o luară pe podul Saint-Michel şi se îndreptară spre ţărmul stâng al Senei.

Acolo se opriră un moment şi părură a se consulta.— Ei bine! zise Henric, merge-vom la Luvru?— Acesta îmi pare îndestul de cuminte, răspunse Noë,

mai cu seamă, astfel după cum ne-a spus-o hotelierul. domnul de Pibrac trebuie să fie de serviciu astăzi.

— Dar observă prinţul, îmi pare că am o scrisoare a Corisandrei de dus la adresă.

— În strada Urşilor la argintarul Loriot, nu este aşa?— Întocmai.Noë surâzând:— Credeam, zise el, că Corisandra era o perfidă, şi că

senioria voastră avea o respingere pentru…Noë se opri.— Te înşeli, Noë, amicul meu, nu o mai iubesc pe

Corisandra…

Page 53: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ce spui?!— Şi mă voi răzbuna chiar pe perfidia sa.— În ce mod?— Curtând pe frumoasa argintăreasă, prietena ei.— Ceea ce nu te va împiedica, Henric, zise el, la

întoarcerea dumitale în Bearn să faci o umilă reverenţă Corisandrei.

— Niciodată.— Şi de a-i jura că i-ai fost fidel.— Hei! dar, zise principele, îmi faci morală, îmi pare.— Dumnezeu să mă păzească!— La rându-mi te voi întreba şi eu, reluă Henric pentru

ce discutai mai adineauri într-un mod atât de plăcut cu fiica acelui oribil René Florentinul?

— Pentru că e foarte frumoasă…— Ce zici!— Şi aş găsi foarte plăcut de a mă face a fi iubit…— Poate că acest lucru să fie periculos…— Ba! Pericolul e un ce care face ca amorul se devină

mai încântător.— Noë, Noë! zise prinţul, raţiunea te părăseşte? Nu e

mult timp de când m-ai găsit că eram imprudent, iacă acum că tu devii temător.

— Eu nu sunt prinţ, şi nu vin la Paris pentru…— Tăcere! zise Henric, va fi timp, să cugetăm şi la

politică. Să vedem, la ce ne hotărâm acum?— La ceea ce vei voi.— Vom merge la Luvru?— Vom merge în strada Urşilor. Căci ca şi Dumneata,

Henric, sunt curios să o văd pe acea frumoasă argintăreasă ai cărei ochi trebuie să te atragă, în profitul contesei, spre a nu te înamora de damele curţii.

Page 54: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Prinţul luă braţul lui Noë şi amândoi, repunându-se pe drum, trecură piaţa Châtelet, şi ajungând în strada Saint-Denis se opriră la colţul străzii Urşilor, una din cele mal strâmte străzi de atunci.

Un tânăr purtând un pachet în mână îi întâmpină la întorsătura străzii. Acest tânăr avea aparenţa unui băiat de prăvălie şi Noë îl opri.

— Ei! amice, îi zise el, nu este acesta strada Urşilor?— Da, gentilomul meu.— Cunoşti dumneata în acesta stradă un argintar pe

nume Loriot?— Este chiar stăpânul meu, răspunse băiatul salutând.

Mă numesc Guillaume Verconsin, născut la Chatillon-sur-Seine, şi ajutor-argintar la Domnul Loriot.

— Ei bine! zise prinţul, nu puteam găsi mai bine…— Senioriile Voastre cunoaşte pe stăpânul Loriot?— Suntem trimişi de o doamnă mare ce cunoaşte foarte

bine şi pe el şi pe soţia sa.Guillaume Verconsin se înclină.— Adică de contesa Corisandra de Gramont, adăugă

Henric.— Ah! zise băiatul, ce fără îndoială era cunoscător al

relaţiilor şi afacerilor stăpânului său, senioriile voastre vin de la Bearn, poate?

— Ai zis-o.— Stăpânul meu nu e acasă, urmă Guillaume, dar soţia

sa e…— Ei bine? du-ne acasă. Guillaume se îndoi un moment.Henric crezu că află motivul scoţând din buzunar

scrisoarea Corisandrei.— Iată, zise el băiatului, vezi… noi nu facem parte din

acei pungaşi de stradă.

Page 55: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Guillaume Verconsin roşindu-se:— Iertaţi-mă, domnilor, zise el, dar stăpânul meu trece

de foarte bogat, cu toate că nu e…— Hm! murmură Noë.— Şi nu este o zi, urmă băiatul, ca prăvălia să nu fie

călcată de pungaşi.— Bun! murmură Noë aparte, eşti un om de nimic. Nu

voiesc a şti nimic de casa de bani a stăpânului tău… dar de soţia lui, nu zic ba.

Guillaume Verconsin întorcându-se, precedă pe cei doi gentilomi spre a le arăta drumul.

— Veniţi, seniorii mei, zise el, soţia stăpânului meu se află acum în prăvălie… la comptoar.

După puţin timp, Guillaume se opri înaintea unei case ce n-avea decât un etaj.

Dar fiecare fereastră era zăbrelită cu fiare solide; zidurile groase, şi o poartă foarte tare de stejar, înfierată de sus până jos, şi la oarecare înălţime o ferăstruie ce se deschidea şi închidea de câte ori se prezenta vreun vizitator.

— Aceasta nu poate fi casa unui locuitor, îşi zise Noë, aceasta e o fortăreaţă.

Guillaume ridică un ciocan mare de bronz care recăzând făcu un zgomot surd în interiorul locuinţei.

Deodată ferestruia se deschise.— Cine e acolo? strigă o voce dinăuntru.În acelaşi timp, cei doi tineri văzu apărând la ferăstruie

o faţă osoasă însoţită de o barbă albă ca zăpada.— Sunt eu tata Job, eu, Guillaume.— Ah! bine, zise bătrânul… eşti singur?— Nu, aceşti gentilomi mă însoţesc.Bătrânul aruncă o privire bănuitore asupra lui Henric de

Navarra şi însoţitorului său.

Page 56: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Îi cunoşti?— Dânşii vin din Bearn.— Îi cunoşti? repetă încăpăţânatul bătrân.— Ei aduc o scrisoare din partea contesei Gramont

pentru doamna Loriot.— Ah! zise bătrânul, este tot una. Cu toate că…— Aide! iubite domnule Job, zise Henric cu o voce

mângâietoare, asigură-te, nu voim a ne împrumuta nici cu amanet… nici altfel.

Aceste din urmă cuvinte liniştiră cu totul pe fricosul bătrân.

Uşa se deschise şi lăsă pe cei doi gentilomi a vedea înaintea lor un vestibul întunecos, la extremitatea căruia se afla o scară.

La stânga o uşă deschisă. Era prăvălia.— Intraţi, seniorii mei, zise bătrânul ce închise uşa în

urma lor, şi împinse cele trei zăvoare, mai întorcând şi cele două chei.

Job reamintea prin costum şi figură, tipul evreului din evul mediu. Capul lunguieţ, barba albă, fruntea pleşuvă, mâini lungi şi îndoite, manta lungă strânsă împrejurul taliei, aceasta era înfăţişarea sa.

El se înclină de trei ori înaintea celor doi tineri, zicându-le:

— Senioriile Voastre binevoiesc a-mi da scrisoarea doamnei contese de Gramont?

— Dar, zise Henric, nu este pentru…— Senioriile voastre mă vor ierta, zise bătrânul Job, ce

se înclină pentru a patra oră, doamna Loriot nu primeşte niciodată mai înainte de a şti…

Henric îi întinse scrisoarea.Bătrânul evreu, o luă şi trecând în prăvălie, lăsă pe

Henric şi Noë singuri în vestibul.

Page 57: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! zise acesta din urmă, întorcându-se spre Guillaume Verconsin, Loriot are mare teamă pentru avuţiile sale?

Băiatul începu a surâde, apoi aplecându-se la urechea lui Noë:

— Nu este acesta cauza, zise el.— Ah? şi care este dar atunci?— Domnul Loriot este gelos.— Hm! îşi zise Noë, atunci bătrânul Job e un om de

nimic, căci dacă nu venim pentru a sparge casa de bani a stăpânului său, avem atunci prevederi pentru soţia sa.

Noë îşi termina aceste reflexii, pe când evreul, ce dispăruse în fundul prăvăliei şi înmânase scrisoarea de la contesă, unei femei ce şedea la un comptoar cu o grilă ce nu permitea să i se poată distinge trăsurile, evreul, ne-amintim se întoarse în prag şi zise:

— Intraţi, seniorii mei, intraţi.Henric de Navarra intră cel dintâi, şi se afla într-o

spaţioasă cameră puţin întunecoasă, în care mai mulţi lucrători lucrau aşezaţi înaintea unor mese mici.

Privirile prinţului se îndreptară spre comptoar, dar femeia ce se afla acolo cu câteva minute mai înainte, dispăruse.

— Pe aici, seniorii mei, pe aici! zise evreul.Şi cu mâna, el arătă o uşă deschisă în fundul prăvăliei.

Henric merse drept spre acea uşă şi se opri pe pragul unei frumoase camere, mobilată după sistemul italian, şi care avea mai mult înfăţişarea oratoriului unei prinţese decât a salonului unei modeste locuitoare din strada Urşilor.

O femeie era pe jumătate culcată pe un pat veneţian.Acea femeie citea încă scrisoarea Corisandrei.

Page 58: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

La zgomotul paşilor prinţului, ea ridică capul şi prinţul dădu un ţipăt.

Acea femeie ce el avea sub ochi şi care se sculă cu grăbire la vederea lui, era aceea pe care o scăpase din mâinile lui René Florentinul, pe drumul ce duce de la Blois la Orléans.

Evreul, după ce introdusese pe Henric şi Noë, închisese încetinel uşa, ceea ce făcu ca nici el nici lucrătorii din prăvălie să nu audă îndoitul strigăt de mirare, schimbat între tânăra femeia şi cei doi gentilomi

— Dumneata, doamnă! strigă prinţul, dumneata eşti prietena doamnei de Gramont?

— Eu, zise tânăra femeia roşindu-se, şi dumneata eşti sire?…

— Tăcere! zise prinţul, după cum ţi-a comunicat Corisandra, vin la Paris incognito.

Frumoasa argintăreasă devenise purpurie privind pe prinţ, şi nu găsea nimic a răspunde.

— Doamnă, reluă Henric de Navarra, eram departe de a mă gândi, sunt două zile, că mă găseam la masă cu prietena Corisandrei?

— Şi eu, domnule, răspunse tânăra femeie, nu mă gândeam asemenea câtuşi de puţin că aveam a face cu un prinţ de familie regală.

Poza pag 56

— Tăcere! repetă Henric. La Paris mă numesc sir de Coarasse, foarte simplu.

Coarasse este un castel ce face parte din domeniul regal de Navarra.

După aceste complimente schimbate, Henric se puse lângă Sarah Loriot, pe când Noë şedea cu un pas mai înapoi.

Page 59: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Atunci frumoasa argintăreasă reluă:— Este mult timp de când n-am văzut pe doamna

contesă de Gramont. De trei ani, cel puţin…— Ah! exclamă prinţul.— Tatăl ei, sir d’Andouins, a fost bine-făcătorul meu şi

mi-a servit de tată. Am fost crescută sub acoperământul lor; Corisandra mă numise sora ei.

— Trebuie s-o iubeşti atât cât dânsa te iubeşte, în acest caz, zise Noë cu o intenţie răutăcioasă, ce nu fu observată de tânăra femeie, dar care fu bine auzită de Henric.

Cuvintele tânărului prieten produseră, din contră, o vie impresie asupra lui Henric de Navarra; ele avură drept rezultat să-i reamintească perfida scrisoare a contesei către prietena sa, şi de a-l face astfel a lua seama.

Argintăreasa urmă:— Bărbatul meu, Samuel Loriot, era fiul unul evreu

convertit la catolicism şi care a fost născut pe moşiile d-lui d’Andouins. Într-un moment periculos, în timpul războaielor cu Italia, sir d’Andouins găsi casa lui Iacob Loriot deschisă şi la dispoziţia sa. El m-a însoţit cu fiul lui.

— Dar, zise prinţul, pentru care genealogia familiei Loriot importa foarte puţin, pari cea mai fericită şi cea mai iubită dintre femei, doamnă.

Sarah îşi menţinu cu mare greutate un suspin şi tăcu.— Bun! se gândi Noë, iată cea dintâi lovitură

organizată. Planul Corisandrei îşi produce efectul. Cel dintâi lucru pe care îl face o femeie care voieşte să fie adorată este de a se pune ca victimă a unui bărbat gelos şi mojic.

— Corisandra, urmă prinţul, ce nu putea ghici cugetările amicului său, îl iubeşte pe Domnul Loriot.

Page 60: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Într-adevăr, răspunse Sarah, contesa are o mare încredere în bărbatul meu.

Zicând acestea, Sarah suspină din nou.Apoi aruncă o privire pe care se sili a o face liniştită, şi

care nu fu decât neliniştită, către orologiul ce se afla într-un colţ al frumoasei sale camere.

— Hm! îşi zise Noë, vizita noastră n-ar fi oare la timpul ei?

Sarah reluă:— Samuel Loriot va fi foarte supărat, seniorul meu, că

nu s-a aflat aici astăzi. Dar va alerga, sunt sigură, la hotelul unde Alteţa Voastră e găzduită.

— Nu ne va găsi, astăzi, cel puţin, vom merge la Luvru.— Ei bine! mâine… şi dacă senioria voastră… are

trebuinţă de dânsul…— Pentru moment, nu, doamnă.— Ah! îşi zise Noë, ce are ea oare, de priveşte mereu

orologiul?Într-adevăr, vorbind cu prinţul, Sarah părea neliniştită,

preocupată…La cel mai mic zgomot ce se auzea afară, ea tresărea.— Desigur, îşi zise Noë, această femeie are o întâlnire,

şi este ora când galantul trebuie să sosească.Prinţul nu observa acesta, şi căuta din contra tot

admirând şi magnetizând cu privirea pe încântătoarea creatură, de a provoca convorbirea atingând misterioasa călătorie ce făcuse ea de la Tonrena şi acea întâlnire a lui René Florentinul ce ar fi avut consecinţe atât de îngrozitore fără intervenirea lui.

Dar Sarah părea a nu înţelege, sau cel puţin, a nu voi să răspundă, şi continua să privească orologiul.

— Sărmană femeie! cugetă Noë, te voi scăpa de această nelinişte.

Page 61: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi el, zise lui Henric, ce continua s-o admire pe frumoasa argintăreasă, tot întrebând-o fără a primi răspuns:

— Hei, hei, Henric nu trebuie să uiţi, că în timpul nopţii, ni s-a spus, e foarte greu de străbătut Luvrul.

— Ai dreptate, zise prinţul…— Noaptea se apropie Henric.Şi Noë se ridică.La rândul său, prinţul suspină şi privi pe Sarah. Aceasta se grăbi să-i spună:— Bărbatul meu se va prezenta mâine, seniorul meu, la

hotel.— Bun! zise prinţul râzând, cel puţin îmi veţi permite să

mai vin?— Ah! seniorul meu, zise argintăreasa cu un ton de

reproş, uiţi dar că Corisandra vă iubeşte?— Nu, zise prinţul, ce se roşi şi aplecă ochii la rându-i.Apoi el voi să ia mâna lui Sarah să i-o sărute, dar tânăra

femeie nu-i dădu timpul.Mâna sa albă şi mică se îndreptă spre o mică masă pe

care se afla un clopoţel de argint.Ea sună!La acest zgomot bătrânul evreu apăru. Sarah îi făcu

semn să-i conducă pe cei doi gentilomi.Apoi se înclină cu respect înaintea prinţului, îl însoţi

până la uşa frumoasei camere, aplecă din nou ochii sub arzătoarele-i priviri şi, salutând pentru o ultimă oară, lăsă să recadă perdeaua ce despărţea atelierul de camera ei.

Prinţul plecă suspinând şi Noë îl urmă.Evreul îi făcu să străbată atelierul, sala, întoarse cele

două chei şi împinse cele trei zăvoare ale porţii de stejar, se aplecă până la pământ pentru a saluta, şi când fură

Page 62: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

afară, reînchise cu grijă acea poartă ce proteja avuţiile şi amorurile bătrânului Samuel Loriot.

VIII

Henric de Navarra dădu braţul lui Noë la ieşirea din strada Urşilor, merse fără a zice un cuvânt în timp de câteva momente şi nu ridică capul decât când intrară în strada Saint-Denis.

Acolo, cei doi tineri se priviră.— Ei bine, zise Noë râzând, trebuie să credem, Henric,

că nu ai noroc.— Cum acesta, prietene?— În aceea că încântătoarea femeie ce am întâlnit între

Blois şi Orléans şi de care erai, lasă-mă a crede, puţin înamorat…

— Ei?…— Nu era alta decât doamna Loriot, femeia lui Samuel

Loriot.— Şi acesta numeşti tu, a nu avea noroc, Noë prietene?— Drace!— De ce, te rog?— Bravo! ai uitat deja scrisoarea Corisandrei?Prinţul îşi muşcă buzele.— Ah! drace! murmură el.— Oh! urmă Noë cu un ton batjocoritor, îi vei putea

vorbi…— Crezi?— Ea se va intimida… va roşi, va apleca ochii.. mai ştiu

eu ce? Doamna Corisandra nu i-a făcut în van lecţia sa.— Şi ai crede atâta perfidie?Noë, lăsând să-i alunece pe buze un surâs batjocoritor,

zise:

Page 63: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Iubitul meu senior, femeile fac legături, se apără, se susţin, întreprind o cruciadă groaznică împotriva bărbaţilor, şi, departe de a se acuza de perfidie, ele găsesc, din contră, acesta foarte naturală.

— Aceasta are surâsul unui înger.— Toate femeile au surâsul îngerului, bineînţeles. De

asemenea şi Corisandra. Ce dovedeşte aceasta?Şi Noë continuă să râdă.— Drace! murmură prinţul nerăbdător, nu crezi dar în

femei?— Dumnezeu să mă păzească!— Dacă sunt atât de perfide ca doamna Corisandra…— Pe credinţa mea! zise Noë, nu este cineva perfid

când îşi apără bunul său. Corisandra e în dreptul ei…— Ei bine! eu voi fi într-al meu, strigă prinţul cu

repeziciune, curtând pe frumoasa argintăreasă.— După placul dumitale, murmură Noë.Şi şuierând un cântec de vânătoare, Noë îşi continuă

drumul.Henric îl urmă fără a mai răspunde; dar în sinea sa îşi

zise, că Noë ar putea avea dreptate.Cei doi tineri, reurcând strada Saint-Denis până la Sena,

o luară spre dreapta şi se îndreptară spre Luvru.— Domnul de Pibrac m-a văzut copil, zise atunci Henric,

mă prind că mă va recunoaşte; ce zici?— Eu zic că e cu putinţă, răspunse Noë, dar că trebuie

să îl ocolim cu orice preţ.— Pentru ce?— Pentru că o mişcare, un cuvânt imprudent poate să îi

scape şi să trădeze incognitoul dumitale, monseniore.— Ai dreptate.— Şi sunt de părere că ar fi mai bine să mă prezint eu

singur la Luvru. Voi cere a-l vedea şi îl voi preveni.

Page 64: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Bun! zise prinţul. În acest caz te voi aştepta aici.Malurile Senei nu erau pe atunci amenajate cu cheiuri;

Luvrul, acea locuinţă a suveranilor Franţei, îşi îmbăia zidurile din spate în fluviu, şi ici şi colo, prinprejur, se aflau căsuţe dărăpănate cu învelişurile ascuţite, printre care mai multe cârciumi provocau prin firmele lor setea nemăsurată a elveţienilor şi a soldaţilor din garda regelui.

La unul din aceste stabilimente se afla scris pe uşă, deasupra unei gigantice crăci de nuc, aceste cuvinte:

La întâlnirea Bearnezilor.— Drace! îşi zise Henric de Navarra, trebuie să am aici

vreun compatriot. Să intru spre a vedea.Cârciuma era cam goală. Cu toate acestea doi soldaţi

jucau pietre, pe o masă unsuroasă, în colţul cel mai întunecat al camerei.

Henric intră. O frumoasă fată de douăzeci ani, veni către dânsul.

— Ce vă trebuieşte, gentilomul meu? întrebă ea.Tânărul prinţ ştia cât de dulce e limba părintească la

urechea celor ce sunt departe de patrie.— Ceea ce voiesc frumoasa mea copilă? răspunse el în

limba bearneză.Tânăra fată tresări, roşi de plăcere şi strigă:— Hei! unchiule, un compatriot!Şi pe când ea se înclina regelui de Navarra, un om

alergă din fundul sălii.Acest om putea avea cincizeci de ani, şi cu toată vârsta

cea înaintată săltă de bucurie la cele zise de fată.— Sunteţi bearnez? zise el.— Da,— Şi din ce loc?— Din Pau.

Page 65: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Vivat! strigă cârciumarul, compatrioţii sunt fraţi pentru mine la Paris. Ei! Myette, zise el frumoasei fete cu fusta roşie, servindu-se tot de cuvintele căminului părintesc, du-te de caută o sticlă de vin bun, vinul de colo… ştii?

— Da, unchiule, răspunse fata râzând, acela care nu e pentru soldaţi.

— Nici pentru elveţieni, nici pentru francezi, adăugă cârciumarul.

Şi se puse fără jenă la masă în faţa prinţului.— Scuză-mă, zise el, văd bine că eşti un gentilom, pe

când eu nu sunt decât un cârciumar, dar în patria noastră gentilomii nu sunt mândri, nu este aşa?

— Şi toţi omenii bravi au aceeaşi origine, răspunse prinţul.

Şi după acest franc şi nobil răspuns, luă mâna cârciumarului şi o scutură cu tărie.

— Este straniu, zise acesta din urmă pe când Myette, frumoasa bearneză, punea pe masă două pahare de zinc şi o sticlă, este straniu gentilomul meu, dar de ce vă privesc mai mult…

Ei vorbind astfel, el îl observa cu luare aminte:— Ah! ceea ce este, urmă el, trebuie să vă zic, că în

tinereţea mea eram păstor în Pirinei, prin vecinătăţile de la Coarasse…

Henric tresări…— Şi am întâlnit adesea un frumos gentilom ce venea

de multe ori a mânca în coliba noastră o bucată de caşcaval de capră şi a bea un pahar de vin…

— Ah! zise prinţul, şi acel gentilom?— Oh! zău! zise bearnezul, dacă nu ar fi douăzeci de ani

de atunci, aş crede bucuros că eşti dumneata…Henric începu a râde.

Page 66: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Eram din această lume acum douăzeci de ani…— Dar, ar putea fi cu toate acestea, tatăl dumitale.— Ba!— Ah! zău! murmură cârciumarul, nu se aflau trei feţe

ca a lui în Navarra.Junele prinţ surâdea.— Şi, cum se numea acel gentilom, bravul meu amic?— Oh! era un mare senior.Pronunţând aceste cuvinte, cârciumarul îşi îndreptă

privirile spre mâna dreaptă a prinţului şi tresări.Apoi se ridică cu repeziciune şi scoţându-şi şapca:— Senioria voastră, zise el, poartă nişte haine obişnuite

şi cizme ca un gentilom de mică importanţă, dar nu face nimic…

Prinţul aruncă o privire neliniştită asupra celor doi soldaţi.

Soldaţii jucau necugetând decât la partida lor.Fără îndoială, cârciumarul îi înţelese neliniştea, căci

repunându-şi şapca se aşeză din nou jos.Cu toate acestea el urmă în acea limbă neînţeleasă

pentru germani.— Închipuiţi-vă, seniorul meu, zise el că gentilomul

despre care vă vorbesc avea un inel…Prinţul tresări din nou şi lăsă a-i aluneca mâna de pe

masa la care se afla, spre buzunar, în care dispăru.— Şi… acel inel.— Mi l-a arătat într-o zi, mie şi lui tată-meu, într-o zi

când ploua şi când se refugiase în coliba noastră. Amicii mei, ne-a zis el, vedeţi inelul acesta? Ei bine! nu îl voi părăsi decât numai murind. El va trece la fiul meu, şi fiul meu, când va fi mare, nu va avea decât să îl arate la oricare gentilom din Gasconia sau din Navarra pentru ca să fie recunoscut.

Page 67: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi cine era acest gentilom? întrebă prinţul cu emoţie.— Se numea Antoine de Bourbon, monseniore… Şi

zicând acestea, cârciumarul se sculă din nou şi adăugă încet: Şi era tatăl Alteţei Voastre deoarece văd inelul în degetul vostru.

— Taci, nenorocitule! murmură prinţul de Navarra, tu m-ai recunoscut, este adevărat… dar taci!

Cârciumarul se reaşeză. Şi cum frumoasa bearneză se întorcea, el turnă un pahar de vin lui Henric, apoi pentru a-i dovedi că respecta incognitoul său:

— Aide! concetăţene, zise el, să mai bem un pahar de vin, în sănătatea dumitale!

— În a ta! răspunse prinţul, care lovi fără jenă paharul său, de acela al cârciumarului.

Pe cuvântul meu de onoare! se gândi prinţul, simt o nenorocire şi dacă asta va continua, incognitoul meu nu va putea dura douăzeci şi patru ore. Şi nu o să întru la Luvru de teamă să nu fiu recunoscut, şi pe cel dintâi bearnez ce îl voi întâlni…

În timpul când prinţul vorbea astfel în sinea sa, Myette se depărtase.

— Monseniore, zise încet bearnezul, un mare prinţ ca dumneata nu poartă un spenţer de aba şi cizme mari, şi nu intră nicidecum în cârciumă fără vreun drept politic. Dar fii liniştit, căci sunt gata să mă omor pentru toţi câţi aparţin rasei voastre, şi vă asigur că nimeni nu va şti că v-am recunoscut.

— Tu mi-o juri?— Pe credinţa mea.Henric privi pe bearnez şi găsi atâta francheţe şi

lealitate, încât nu se mai îndoi nicidecum de cuvintele lui.În acest moment cei doi jucători se ridicară, ei îşi

terminaseră partida, unul avea figura veselă, celălalt

Page 68: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

supărată, după aceasta era lesne de înţeles, că cel dintâi câştigase cel din urmă dinar al camaradului său. Învingătorul aruncă o monedă pe masă.

— Iată partea mea, zise el.Şi ieşi aruncând o privire dispreţuitoare asupra prinţului.— Canalie! îngână bearnezul.— St! zise prinţul. Ei se duc, şi vom putea vorbi mai în

linişte.— Myette, chemă cârciumarul.Tânăra fată alergă.— Urcă în camera mea, îi zise unchiul său, şi fă-mi

patul.Myette făcu o mină de fată răsfăţată, apoi aruncă o

ultimă privire frumosului concetăţean, după cum îl chema ea şi dispăru printr-o mică scară care comunica cu unicul etaj superior. De astă-dată, cârciumarul voi din nou să se scoale în picioare şi a-şi scote pălăria.

— Şezi jos, îi zise prinţul. Regele tatăl meu nu-ţi permitea ca să stai jos? De cât timp ţii tu cârciuma asta?

— De zece ani, monseniore.— Ei bine, Malican, amicul meu, zise prinţul, am

convingerea că dacă tu ai rămas tot bearnez în inimă…— Şi cu totul devotat casei voastre, de aceasta mă pot

mândri.— Mă vei putea servi.— Oh! cât pentru aceasta, sunt în stare când va voi

Alteţa Voastră să mă şi omor pentru ea!…Henric începu să râdă.— Până atunci, dă-mi câteva informaţii.— În ce privinţă?— Asupra Luvrului. Vezi tu din când în când pe rege?— În toate zilele.— Cum e el?

Page 69: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Un curios principe monseniore; are întotdeauna un aer sălbatic… şi în totdeauna bolnav şi neliniştit.

Cârciumarul mai adăugă încet:— Se zice cu toate acestea că e bun, dar… Malican se opri.— Dar? zise prinţul.— E regina-mamă care îl face aşa rău şi crud. Oh! ce

femeie!…Şi Malican pronunţă aceste din urmă cuvinte cu o voce

tremurândă.— Dar… sora sa? întrebă Henric.— Doamna Margareta?— Da.Mai înainte de a răspunde, Malican se uită cu atenţie la

tânărul prinţ: — Scuzaţi-mă monseniore, zise el, dar regele tatăl

vostru, m-a lăsat întotdeauna să vorbesc liber şi…— Vorbeşte, prietene.— Ei bine! iată monseniore, sunt aproape un animal

care abia poate să îndruge o rugăciune, cu toate acestea câteodată am nişte idei curioase…

— Ah! zise Henric, tu ai idei?…— Cel puţin pot ghici câte ceva.— Adevărat!— Şi îmi pare că ştiu pentru ce Alteţa Voastră se plimbă

prinprejurul Luvrului îmbrăcat în spenţer de aba şi ca un om obişnuit.

— Să vedem, ce ai vrut să zici cu aceasta?— Alteţa Voastră voieşte să vadă pe doamna

Margareta… nu este adevărat? Şi ceva mai mult, urmă Malican, că nu mai târziu ca ieri, era aici un gentilom din ţara noastră, un căpitan de gardă, domnul de Pibrac care vorbea cam în privinţa scopului Alteţei Voastre.

Page 70: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi ce zicea el?— Că se vorbeşte la Luvru de căsătoria Doamnei

Margareta de Valois cu principele de Navarra.— Atunci tu ai cugetat acum… că…— Am cugetat că Alteţa Voastră, după obiceiul celor din

ţara dumitale, ar fi dispus de a o vedea pe Doamna Margareta, fără a fi văzut, înainte de a-i face curte…

— Şi se poate că ai ghicit, zise prinţul râzând.Malican îşi încruntă sprâncenele şi păstră o tăcere din

cele mai respectuoase.— Ei bine, zise Henric, oare am făcut rău?— Nu, monseniore.— Şi dacă Doamna Margareta e urâtă?…— Oh! zău nu! zise Malican.— E frumoasă?— Ca un înger.

Poza pag. 68

— Hm! zise prinţul, atunci regina, mama mea, a avut o frumoasă idee de a mi-o da de femeie…

— Aceasta nu este părerea mea, răspunse cu francheţe cârciumarul.

— Şi pentru ce aceasta?Malican se afla încurcat pentru un moment, dar reluă:— Nu tot ce luceşte este aur, nu tot ce e frumos poate fi

plăcut.— Ce zici tu?Malican păstră tăcerea.— Să vedem, amice, zise Henric, explică-te puţin.— Ei bine! se vedeţi… la Bearn, noi suntem săraci, dar

suntem oneşti: cum zicea defunctul rege, tatăl dumitale, mai bine să fie cineva cărbunar şi să îşi aibă bordeiul său

Page 71: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

propriu decât a fi îmbrăcat în mătase şi a dormi sub acoperişurile altora.

— Tatăl meu vorbea adevărul, Malican.— Regele de Navarra, urmă bearnezul, e rege peste un

mic regat, şi regele Franţei e un mare senior, în comparaţie cu dânsul, dar cu toate acestea…

— Ei bine?— Şi ştiu, urmă Malican, ce păru a lua seamă la

întrebarea prinţului, că o fiică a Franţei e destul de seducătoare pentru un rege de Navarra, dar!…

— Explică-te odată!— Dar zise Malican, fiicele Franţei sunt câteodată ca

fetele de ţărani. Ele fac a se vorbi de dânsele.La rândul său Henric de Navarra îşi încruntă puţin

sprâncenele.— Oh! oh! zise el, vorbeşti puţin, dar spui multe.— Scuză-mă, monseniore, defunctul rege, tatăl

dumitale ne lăsase a vorbi franc…— Ei bine, continuă.— Doamna Margareta, reluă Malican, ce se întărâta

puţin câte puţin, e o frumoasă prinţesă ce se tulbură când îi vorbeşti de frumuseţea ei. Şi dacă Alteţa Voastră ar avea ocazia de a face o călătorie la Nancy…

— La vărul meu Henric de Guise?… Ei bine?— Ducele Henric v-ar putea vorbi multe despre Doamna

Margareta.— Malican, tu eşti un bun servitor şi poate mă voi folosi

de poveţele tale… Dar pentru moment trebuie să mă supun reginei mame ce voieşte a şti opinia mea despre Doamna Margareta… vom vedea.

În momentul când Henric sfârşi acestea, Noë intră.— St, zise regele, privind pe Malican.

Page 72: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Malican rămase nepăsător, salută pe Noë cum salută pe vizitatorii lui şi se mulţumi a chema pe nepoata sa.

Myette alergă.— Serveşte pe acest gentilom, zise Malican, ce părea a

nu înţelege că Noë căuta pe Henric.Dar Henric întinse mâna acestuia din urmă. Atunci

Malican, ca om discret, se depărtă şi merse pentru a aşeza nişte sticle şi pahare ce se aflau pe o masă din fund.

— Ce trebuie să vă servesc, frumosul meu senior? întrebă Myette.

— Nimic, frumoasă mea copilă.Myette făcu un gest şi se depărtă.— Pibrac te aşteaptă, Henric, zise Noë.— Ah! el m-aşteaptă… Unde l-ai găsit?— La corpul de gardă. Aveam aerul de a intra la Luvru

ca la mine acasă. Un soldat mă opri şi îmi zise: «Nu este voie!» «Bah! răspunsei eu, dar când cunosc pe domnul de Pibrac?» Nu pronunţasem încă bine acest nume, când un om ieşi din corpul de gardă zicându-mi: «Cine vorbeşte de mine?» Era Pibrac. «Eu.» El mă privi râzând şi îmi zise: «Nu vă cunosc dar accentul îmi spune că eşti vreun cadet din gasconia sa din Bearn ce vine a-mi cere protecţia»; şi luându-mă de braţ mă duse în curtea cea mare a Luvrului.

— Şi atunci? întrebă Henric.— Atunci m-am mulţumit să-i dau scrisoarea Doamnei

Regina de Navarra. La vederea peceţii el tresări! apoi o citi, şi înţelesei că simţea o mare emoţie. În fine mi-a zis: «Unde e prinţul? unde e?» «St! îi răspunsei, mă duc să îl iau.» domnul de Pibrac înştiinţă atunci pe un paj, ce se ocupa de un erete în colţul curţii, făcându-i un semn. Pajul alergă. «Vezi pe domnul?» îi zise el. Pajul mă privi.

Page 73: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

«Domnul, urmă Pibrac, este unul dintre verii meii din Gasconia. Se va duce a căuta pe un gentilom, prieten al său şi îmi vei aduce pe amândoi.» «Da, messire,» răspunse pajul. Atunci domnul de Pibrac aplecându-se la urechea mea: «Du-te în grabă de adu pe prinţul, îmi zise el, căci cred că îi voi putea arăta chiar îndată pe Doamna Margareta.»

Aceste din urmă cuvinte făcură pe Henric de Navarra să tresară, şi se ridică imediat.

— Bună-seara, compatrioate, strigă el lui Malican.Şi aruncă un scud pe masă. Malican salută.— Bună seara mica mea, adăugă prinţul ce mângâia cu

familiaritate bărbia tinerei bearneze. La revedere! ne vom reîntoarce, şi ieşind, luă braţul lui Noë.

Luvrul era la doi paşi. Pajul aştepta pe Noë şi pe însoţitorul său pe prag. El curăţă puţin spenţerul cel de aba şi marile cizme ale prinţului, pentru a-l face prezentabil, şi zise:

— Veniţi, domnilor.Acest paj era un încântător băiat de cincisprezece ani,

bine îmbrăcat şi cu o ţinută ireproşabilă.— Cum te numeşti, mititelule? îl întrebă prinţul.— Raoul, pentru a vă servi, domnule, răspunse pajul

înclinându-se.Apoi îl făcu să traverseze curtea, să urce o scară mare

şi să străbată în fine mai multe săli care erau înţesate de gentilomi şi de soldaţi.

— He! he! murmură prinţul, dar regina mama mea, nu e nici pe jumătate păzită, în raport cu ce e aici la Luvru.

Pajul se opri înaintea unei uşi şi le zise:— Aici e locuinţa particulară a domnului de Pibrac,

căpitanul gărzii.

Page 74: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Hm! se gândi prinţul, bătrânul sir de Pibrac, tatăl său, locuieşte într-o ruinătură, pe care fiul său, n-ar voit-o nici pentru grajd.

Apoi după ce pajul deschise uşa şi ridică o draperie, el intră.

IX

Domnul de Pibrac era un bărbat aproape de patruzeci şi cinci de ani. Avea o ţinută admirabilă, şi tipul unui gentilom gascon ce şi-a făcut averea, prin ajutorul trufiei şi a valorii sale. Sir de Pibrac era născut într-un dărăpănat castel, care se clătina la fiecare vânt ce bătea.

La douăzeci de ani, tatăl său, îi dăduse un bătrân cal, o rapieră tocită, o geantă de piele cu cincizeci pistoli şi îi zise: „Când cineva e de o mică nobleţe, trebuie să şi-o urce şi să rămână apoi străbunul ei.” Domnul de Pibrac a înţeles foarte bine acest sfat plin de înţelepciune, şi cum era sigur că nu va ajunge niciodată profet în ţara sa, el pleca să îşi facă un viitor la Paris.

Regele Henric al II-lea, în timpul acela murise, lăsând coroana Franţei lui François al II-lea, fiul său.

Domnul de Pibrac avea la Paris un unchi. Acest unchi, era un funcţionar însărcinat cu vânătoarea regelui. Domnul de Pibrac era vânător şi ca şi nepotul său era gascon.

El ştia adesea să vorbească numai despre dânsul, dar când îmbătrâni simţi că acest rol era ridicol, şi atunci începu să laude pe nepotul său, lăudându-l că e capabil să conducă orice vânătoare, că dresează ogari, copoi şi alte animale. Zvonul acesta ajunse până la urechile regelui.

Page 75: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Într-o zi când François al II-lea făcea vânătoare la Saint-Germain şi alerga după un iepure, câinii îi pierdură urma.

Se căuta acum cineva care să cunoască modul de al urma şi de a da peste el. Nimeni dintre vânători nu erau specialişti întru aceasta! Vânătorii făcură căutări zadarnice şi cânii alergaseră după ei fără rezultat. Însuşi regele se amestecase, dar nu reuşise.

— Să se ducă cineva să-mi aducă pe acel gascon, despre care am auzit minuni! ordonă François al II-lea, care nu mai ştia la ce sfânt să îşi mai adreseze rugăciunea lui.

Domnul de Pibrac sosi, examină partea unde câinii pierduseră urma, se întoarse şi se răsuci prinprejur şi termină prin a se îndrepta spre un stejar pe care timpul îl găunoşise şi nu îi lăsase decât coaja. Apoi după o observare minuţioasă zise:

— Iată, iepurele e acolo.Şi într-adevăr, el vârî mâna într-o gaură din scorburile

stejarului şi trase iepurele afara de coadă. Animalul făcu o smucitură şi se piti din nou în trunchiul arborelui.

— Pe cuvântul meu de rege! zise François al II-lea, iată un băiat preţios! Am să-l ataşez pe lângă mine. Şi el îl luă în garda sa.

Din acea zi, domnul de Pibrac, puse piciorul pe scara norocului şi n-avu decât să se suie.

François al II-lea muri. Carol al IX-lea îi urmă la tron. Carol al IX-lea era un amator şi mai mult ca răposatul rege, după vânătoare.

Unchiul domnului de Pibrac, repetase atât de bine şi des că nepotul său este cel mai experimentat vânător din Franţa şi Navarra, în cât noul rege deşi nu se înjosi pentru moment la a cere concursul lui, îi acordă totuşi puţină atenţie tânărului Pibrac.

Page 76: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sire, îi zise într-o zi Pibrac, dacă eram căpitanul gărzii Majestăţii Voastre, care rang îmi putea da onoarea de a intra la orice oră, v-aş fi putut recita una din cele mai minunate vânători de urs îşi capră neagră, care sunt nişte bestii foarte comune în munţii noştri.

— Hm! făcu regele, nu cumva istorisirile dumitale vor deveni scumpe.

— Ah! replică Pibrac, un rege al Franţei nu trebuie să se uite la cheltuieli.

Carol al IX-lea începu să râdă şi domnul de Pibrac fu căpitan în gardă. Astfel a fost norocul cel repede al tânărului din Bearn, căruia doamna Jeanna d’Albret, regina de Navarra îi recomanda pe tânărul prinţ, fiul său.

Pajul Raoul, ridicând o grea draperie, arătă celor doi tineri o prea frumoasă sală foarte bogat ornată, în care domnul de Pibrac, şedea răsturnat cu neglijenţă într-un mare fotoliu cu ţinte de aur.

Cu toate acestea, la zgomotul ce se produsese, el se sculă repede, se uită la prinţ şi îşi reţinu cu mare greutate în prezenta pajului, o mişcare de surpriză care îi reaminti semănarea lui Henric cu răposatul rege Antoine de Bourbon, tatăl său.

— Intraţi, scumpii mei compatrioţi, intraţi…Şi cu un semn concedie pe Raoul. Pajul salută şi

dispăru. Atunci domnul de Pibrac schimbându-şi tonul şi înfăţişarea se înclină cu foarte mult respect înaintea tânărului prinţ.

— Alteţa Voastră, zise el, n-ar fi putut veni mai la timp. Şi dacă Domnia Sa voieşte a mă urma, îi voi arăta pe Doamna Margareta.

— Fără ca ea să mă vadă?— Fără ca ea să vadă pe Alteţa Voastră.

Page 77: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Drace! murmură Henric de Navarra, regina, mama mea, a avut, văd, o bună idee de a se adresa domnului de Pibrac.

Domnul de Pibrac se înclină. Apoi, zise lui Noë.— Dumneata, tânărul meu prieten, ne vei aştepta aici.— Hei! zise Noë, aş fi dorit mai bine să o văd pe

prinţesă.— Este cu neputinţă: este foarte greu să meargă doi în

locul unde-l duc pe prinţ.— Bun! murmură Noë.Atunci domnul de Pibrac conduse pe prinţ spre fundul

sălii, înaintea unui mare dulap cu sticle în care se afla o mulţime de cărţi şi manuscrise foarte bine aşezate.

— Acestea sunt cărţile mele de vânătoare, zise el.— Oare, zise prinţul, voieşti să îmi arăţi pe Doamna

Margareta desenată… în vreun tablou?…— Oh! nu, răspunse Pibrac.El întoarse cheia ce închidea dulapul şi deschise uşa.

Apoi scoţând două volume îşi strecură mâna, apăsă asupra unui resort foarte bine ascuns, şi cărţile făcând o mişcare asupra lor, lăsară a se vedea fundul dulapului deschis… şi prin urmare o trecere secretă…

— Oh! oh! strigă prinţul, trăgându-se înapoi de mirare.— Seniorul meu, răspunse domnul de Pibrac, acesta

este unul dintre cele mai mici mistere ale Luvrului. Şi cum tânărul prinţ părea din ce în ce mai mirat: Dacă Doamna Catherina de Médicis, urmă căpitanul gărzilor, ar şti că eu cunosc această trecere secretă, ar putea bine să comande lui René Florentinul, parfumerul ei, să mă ucidă la colţul unei străzi sau de a-mi arunca în alimentele prânzului meu, puţin praf de acela misterios, care m-ar trimite pe lumea cealaltă sub pretext de colică.

Page 78: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Hm! murmură Henric, are un frumos caracter Doamna Catherina, şi dacă fiica semăna mamei…

— Cred chiar, urmă domnul de Pibrac, că Doamna Catherina care cu toate acestea a încercat toate zidurile din Luvru, nu cunoaşte această trecere secretă.

— Dar, cum o cunoşti, dumneata? întrebă Noë.— Am descoperit-o din întâmplare. Doamna Diana de

Poitiers a realizat-o. Regele Henric al II-lea dormea în acesta cameră, doamna Diana locuia în apartamentul Doamnei Margareta; noaptea ea venea să vadă pe rege.

— Şi Doamna Catherina nu o cunoaşte?— Nu.— Dar de unde ştii?— Ah! zise, domnul de Pibrac, care se duse să închidă

cu zăvorul uşa prin care cei doi tineri fură introduşi, într-o seară căutam nişte volume ce se află în acest dulap. Mâna mea atinse resortul, el îşi făcu mişcarea, dulapul se deschise, şi văzui, spre marea mea mirare, apărând trecerea întunecoasă ce vedeţi. Unsprezece ore din noapte sunau la Saint-Germain-l’Auxerrois, toată lumea părea că doarme la Luvru, afară de sentinele. Luai un felinar şi mă încercai în trecerea misterioasă. După câteva momente simţii că nu mai avea o altă ieşire, sau mai bine că uşa ce se afla înaintea mea, era închisă. Pusei urechea şi auzii un zgomot de voci. Un hohot de râs… fraged şi sonor. Recunoscui râsul Doamnei Margareta. Atunci mă întorsei fără zgomot, închisei dulapul, suflai în luminare şi mă pusei în pat. A doua zi luai un manuscris latin ce trata vânătoarea şi mă dusei la Doamna Margareta. Doamna Margareta ştie latineşte tot atât de bine ca şi călugărul de Brantome. «Doamnă, îi zisei, eu am fost întotdeauna servitorul dumitale, dar ştiu că vă voi deveni sclav, dacă veţi binevoi să daţi citire

Page 79: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

acestei scrieri care pentru mine nu e decât cartea fermecată a satanei.» Prinţesa luă cartea, şi pe când ea citea, inspectam camera cu privirea. Zării într-un colţ, la căpătâiul patului de mahon, pe jumătate pierdut în penumbra perdelelor, o cruce de ivoriu. «Oh! iată, îmi zisei eu.» Mă apropiai de cruce, o examinai cu luare aminte şi trecând degetul pe partea ce reprezintă cuiul ce străbătea piciorul lui Crist, simţii acea parte mişcându-se. Doamna Margareta citea încă şi nu îşi ridicase însă capul. Scosei cuiul şi văzui o mică deschizătură neagră pe unde simţii un curent de aer rece. Atunci pusei cuiul în buzunar. Apoi, când Doamna Margareta îşi sfârşi citirea, eu plecai.

— He! dar zise Amaury de Noë, sunteţi plini de imaginaţie, domnule de Pibrac.

— Domnule, răspunse căpitanul gascon, cu această calitate, în ţara noastră, înlocuim banii ce nouă ne lipsesc.

Henric de Navarra râdea.Domnul de Pibrac urmă:— Seara, îmi redeschisei dulapul, mă strecurai în săliţa

misterioasă şi fui îndreptat îndată printr-o slabă coloană de lumină. Acea coloană de lumină provenea din camera Margaretei şi trecea prin deschizătura practicată pentru cuiul ce trebuia să străbată piciorul Christului. Mă apropiai, ţinându-mi răsuflarea, năbuşind zgomotul paşilor mei; pusei ochiul la aşa-zisa deschizătură şi văzui pe fiica Franţei înconjurată de cameristele ei ce o găteau pentru a merge la bal. Atunci de teamă ca într-o seară sau alta, Doamna Margareta să nu simtă slabul curent de aer, îmi procurai o bucăţică de stejar şi tăind-o, astupai deschizătura. O deschid, dar, numai când am trebuinţă de a vedea…

Page 80: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi ai câteodată această trebuinţă?— Foarte adesea… Când Doamna Catherina îşi propune

ceva rău, vine de consultă pe fiica sa.— Şi ce zice fiica sa?— Prinţesa e bună, dar Doamna Catherina e

încăpăţânată. Intr-una din seri văzui pe regină intrând la fiica ei. Ea era prost dispusă, mă privi cam rău trecând pe lângă mine. Mă îndreptai spre observatorul secret. Ceva îmi zicea că era necesar să ascult.

— Şi ce se petrecu la prinţesă?— Regina intră zicându-i: «Margot, scumpa mea, regele

leagă amiciţie cu prinţul Louis de Condé, acel înrăutăţit hughenot, şi dacă nu vom face ceva, înainte de trei luni, nu se va mai ţine slujbă la Luvru, ci vom merge la predică. Şi ştii, adăugă regina, de unde provine marea amiciţie a regelui?» «Nu, zise prinţesa.» «Ea provine din aceea că prinţul de Condé a dat regelui doi câini.» «Ei bine! ce e de făcut? întrebă Doamna Margareta.» «Hei! eu o ştiu? zise regina. Câinii regelui sunt sub îngrijirea gasconului de Pibrac. Dacă Pibrac era un om de înţeles… dar e un zăpăcit care e devotat lui Condé mai tot atât cât şi regelui… şi cel dintâi a declarat că aceşti câini sunt de necomparat. Într-adevăr, adăugă regina, acest Pibrac mi-este neplăcut. Ar trebui ca René să îi trimită ceva parfumuri.» Înţelegeţi bine, seniorul meu, că mă repusei în pat destul de neliniştit. A doua zi regele făcea o vânătoare la Meudon. M-am coborât la câinărie foarte de dimineaţă, mai înainte ca picherii să se fi trezit, şi mă apropiai de cei doi câini ai principelui de Condé. Unul se numea Cyrus, celălalt Xerxes. Cugetasem întreaga noapte la mijlocul de a le extermina mirosul.

— Şi, în fine, l-ai aflat?

Page 81: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Am aflat mijlocul coborându-mă la câinărie. Aveam în buzunar un fitil cu sulf, i-am dat foc, şi luând pe Cyrus de gât, îl făcui să soarbă fumul. Apoi urmai tot astfel cu Xerxes, şi mă reîntorsei pentru a mă pregăti de vânătoare. La vânătoare cei doi câini făcură greşeli, peste greşeli, cauzate din lipsa mirosului. Regele avu un acces de furie. Ucise pe Cyrus şi zise cu răutate prinţului de Code: «În viitor, vărul meu, te vei putea dispensa de a-mi mai face asemenea prezentări.» Prinţul părăsi vânătoarea şi seara nu apăru la Luvru. A doua zi regina mamă îmi făcu un salut încântător. Vedeţi dar, seniorul meu, că trecerea secretă mi-a servit la ceva. Veniţi…

Căpitanul gărzilor luând pe Henric de Navarra de mână îl duse în săliţa întunecoasă.

— Umblaţi încet, îi zise el la ureche. La Luvru zidurile au urechi.

— Fii liniştit.Domnul de Pibrac adăugă:— Doamna Margareta e acum la toaletă, cameristele o

gătesc, şi o veţi vedea în splendoarea frumuseţii sale.Cu toată amintirea frumoasei argintărese şi puţina

simpatie ce simţea pentru hotărârea căsătoriei, Henric de Navarra nu îşi putu opri o uşoară bătaie de inimă. Femeia pe care cineva trebuie să o ia de soţie produce în totdeauna acest efect, fie ea chiar bătrână şi urâtă. Când inima nu bate de speranţă, atunci bate de teamă.

Domnul de Pibrac ridică încetinel lemnul şi Henric văzu străbătând o rază de lumină.

— Priveşte! îi şopti gasconul.El cedă locul lui Henric, care îşi puse ochiul la

deschizătura practicată în zid, şi rămase mirat.

Page 82: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Margareta se afla în acest moment în faţa unei mari oglinzi de oţel, cu faţa îndreptată spre cruce, astfel că prinţul putu să o privească cum nu putea mai bine.

Două frumoase cameriste o găteau.Margareta era într-adevăr cea mai frumoasă femeie din

tot regatul.Prinţul o găsi atât de frumoasă încât se gândi imediat la

domnul de Guise şi la bearnezul Malican, şi simţi două dorinţe: cea dintâi, de a se găsi faţă în faţă cu ducele cu spada în mână… cu pumnalul în dinţi; şi cea de-a doua, de a putea sugruma pe Malican ce îşi permisese cuvinte atât de atacatoare unei asemenea frumuseţi.

Din nenorocire, contemplaţia prinţului fu de scurtă durată, căci o uşă se deschise în camera doamnei Margareta şi un nou personaj intră.

Acest personaj era o femeie… o femeie deja în vârstă şi care, cu toate acestea, păstra încă urmele unei frumuseţi suverane, ai cărei ochi negri scânteiau de focul tinereţii, şi a cărei talie majestoasă şi umblet mândru, anunţa obiceiul dominaţiei.

Această femeie se numea Catherina de Médicis, cu dispoziţie obscură şi straşnică, înaintea căreia Franţa se înclina tremurândă.

Această apariţie făcu pe tânărul prinţ să simtă o impresie stranie.

El încetă să mai contemple pe Margareta şi începu a privi cu groază pe Catherina.

Poza pag. 80 - Dumneata doamnă! striga prinţul, dumneata eşti prietena doamnei de Gramont.

— Regina! îi şopti Pibrac la ureche.— Ghicisem că este ea, răspunse el.

Page 83: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Doamna Catherina era rău dispusă: şi cu sprâncenele încruntate se adresă fiicei sale, zicând:

— Mica mea, ce fiinţă fericită eşti, pe lângă încântătoarea-ţi frumuseţe te mai şi împodobeşti de dimineaţa până seara, nu e aşa?

Margareta salutând pe mama ei cu un surâs încântător, zise:

— Când voi fi regină, mă voi amesteca în lucrurile politice, Doamnă.

— Vei fi regină foarte curând, fiica mea.Tânăra prinţesă tresări şi făcu o mişcare pe scaun.— Ah! zise ea, aceasta nu este încă hotărâtă, îmi

închipuiesc.— Este hotărât, replică cu răceală Catherina, politica o

voieşte.Prinţesa deveni palidă şi murmură cu totul mişcată:— Aşadar trebuie să mă căsătoresc cu prinţul de

Navarra?— Trebuie.— Trebuie să fie un urs rău crescut, fără îndoială, urmă

Margareta cu un ton batjocoritor; sau un muntean, un prinţ ce miroase a ceapă şi usturoi.

— Guralivo! murmură Henric de Navarra cu dispreţ.— Şi să mă duc a vieţui la Pau sau la Nérac, în vreun

palat ruinat pe sub uşile căruia şuieră vântul, şi prin a cărui învelitoare străbate ploaia…

— Mica mea, zise cu gravitate regina, cu frumoşii scuzi de aur pe care regele Carol al IX-lea, fratele tău îţi va da de zestre, prinţul, soţul tău, îşi va rezidi castelul de la Nérac.

Dar Margareta puţin simţitoare acestei făgăduieli, urmă:— Să vieţuiesc la Nérac, în mijlocul femeilor şi bărbaţilor

ce merg la predică!

Page 84: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ţi se va zidi o capelă catolică.Şi regina însoţi aceste cuvinte de un surâs, şi făcu pe

Henric de Navarra să cugete mult.— Oh! oh! îşi zise el, oare Doamna Catherina ar voi să

îmi dea pe fiica sa cu scopul de a mă converti la catolicism?

Margareta reluă:— Atât oamenii săraci cât şi cei de nimic să însoţesc şi

ei după gust…— Nu este tot astfel cu prinţii, fiica mea.— Şi eu sunt convinsă că acest prinţ de Navarra îmi

displace cu totul.— Nu cred, fiica mea, dacă seamănă tatălui său.— Ei bine?— Îl vei găsi încântător.— Drace! murmură Henric de Navarra, voi demonstra

Doamnei Margareta că valorez ca şi un altul. Nu trebuie să fie mai rău preţuit ca… domnul duce de Guise.

Cugetând la ducele de Guise, prinţul simţi cuprinzându-l o adevărată slăbiciune, şi el privi pe Margareta.

— Hei! hei! îşi zise el, Malican e un mare mincinos, într-adevăr!

Şi întorcându-se către domnul de Pibrac, el îi zise dintr-o dată:

— Ai văzut pe Domnul de Guise?Domnul de Pibrac nu se aşteptase la această întrebare,

şi îl făcu să tresare cum face sunetul unei trâmbiţe ce tresare pe un vechi soldat.

— Pentru ce mă întreabă, Alteţa Voastră, acesta?— Pentru că… se zice…— St! seniorul meu, zise căpitanul, vom vorbi despre

aceasta altă-dată…Doamna Catherina urmă:

Page 85: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Primii o scrisoare de la regina de Navarra.— Ah!— Regina mă anunţă că va sosi la Paris în cinci sau şase

săptămâni.— Foarte iute…— Şi că va fi însoţită de fiul ei…— Doamnă, zise Margareta, mă voi căsători fiindcă cere

trebuinţa politică; dar… de acum până atunci…Prinţesa se opri.— Sfârşeşte, fiica mea, zise regina.— De acum şi până atunci, urmă Margareta, v-aş fi

foarte recunoscătoare de a nu îmi mai vorbi de regina de Navarra, nici de fiul ei îmbrăcat în haine groase de aba…

Henric făcu o mişcare de nerăbdare.— Voi purta de mătase, mica mea, îşi zise el, şi… vom

vedea…Margareta avea fără îndoială să mai discute despre

prinţul de Navarra, pe care nu îl ştia aşa aproape de dânsa, când uşa se deschise din nou. Un paj intră. Pe acest paj, Henric îl recunoscu. Era acel frumos Raoul ce îl introdusese cu o oră mai înainte.

— Ce voieşti, micul meu? întrebă regina.— Doamnă, răspunse Raoul, messire René Florentinul

doreşte a fi introdus la Majestatea Voastră.— René! strigă regina a cărei faţă posomorâtă se

lumină.— Da, Doamnă.— A sosit dar?— A sosit, Doamnă.— Zii să intre, Raoul, zii să intre!Pajul deschise uşa, şi René Florentinul intră, René era

plin de praf; gulerul ghemuit, haina murdară, cizmele… în fine, totul era în dezordine…

Page 86: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

El avea înfăţişarea tristă şi demnă de milă a omului bătut.

— Drace! strigă regina Catherina, în ce hal eşti, René! de unde ai ieşit?

— Am ieşit din temniţă, Doamnă.— Din temniţă! strigă regina.— Da, Doamnă, şi este de necrezut că în Franţa, la

patruzeci de leghe de Paris, un om ce Majestatea Voastră onorează cu protecţia sa, să cadă în mâinile a doi gentilomi de provincie şi a unui cârciumar… să fie tăvălit prin ţărână, legat şi închis într-o pivniţă, unde trebuia să moară de foame şi sete.

— Tu visezi, René.— Nu visez, Doamnă.— Dar aceşti gentilomi, îţi ştiu numele?— L-am spus, chiar i-am ameninţat…— Şi ei nu au căzut la picioarele tale?— Ei m-au năbuşit de lovituri.Catherina părea agitată.— Ei bine, zise ea, dacă este astfel, René poţi fi liniştit,

vei fi răzbunat!— Hei! murmură prinţul de Navarra, din locul său de

observaţie.— Şi aceşti gentilomi vor fi spânzuraţi! adăugă

Catherina.Prinţul era brav şi cu toate acestea simţi un slab tremur

şi părul său se zbârli…

Page 87: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

X.

Domnul de Pibrac era departe de a se gândi că gentilomii pe care regina Catherina voia a-i spânzura erau în acel moment, unul lângă dânsul şi celălalt în camera sa.

— Vino, seniorul meu, îi zise el, vom vorbi mai în linişte în camera mea.

Doamna Margareta îşi schimbase locul, prinţul nu o mai vedea. Aceasta poate fu cauza de a se fi lăsat dus.

Ieşiră dar din trecerea secretă şi reintrară în camera domnului de Pibrac.

Noë se aşezase lângă foc şi cu o carte în mână, aştepta reîntoarcerea prinţului şi însoţitorului său.

Văzându-i reapărând, el se ridică.— Oare, întrebă el, n-aş putea vedea şi eu puţin pe

Doamna Margareta?— Dacă voieşti, răspunse Pibrac.El îi arătă trecerea secretă şi îi zise:— Umblă în vârful degetelor. O rază de lumină te va

conduce şi vei pune ochiul la deschizătură. Numai, ai grijă… căci la cel mai mic zgomot vei atrage atenţia…

Henric începu a râde:— Şi vei vedea un personaj, zise el, ce nu te aşteptai a-l

găsi la Luvru, cred.Noë păru mirat, şi domnul de Pibrac îşi îndreptă privirile

asupra prinţului ca pentru a afla explicaţia acestor cuvinte.

— Pe când Noë va privi pe aceea ce îmi este destinată de consoartă, replică prinţul, vă voi istorisi o aventură ce ni s-a întâmplat…

— Când?— Sunt trei zile.

Page 88: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Unde aceasta.— Între Blois şi Orléans.Noë se îndreptă spre trecerea secretă în care şi dispăru.— Am avut o afacere comedioasă cu René Florentinul,

zise el.Domnul de Pibrac făcând o mişcare lăsă să îi cadă

cleştele cu care se pregătea să aţâţe focul.Henric urmă cu indiferenţă:— Noë şi eu suntem gentilomii, de care vorbeşte René

şi pe care Doamna Catherina voieşte a-i spânzura.Aceste din urmă cuvinte mişcară atât de tare pe

domnul de Pibrac, încât uită să-şi mai aţâţe focul.— Cum! seniorul meu, strigă el, sunteţi

Dumneavoastră?— Noi suntem.— Ah! cerule! dar sunteţi pierduţi!…— Aidea-de! zise prinţul râzând.— Seniorul meu, zise cu gravitate domnul de Pibrac,

permite de a-mi esprima cu francheţe părerea; mai bine aţi avea ca inamic pe împăratul Germaniei, regele Angliei şi regele Spaniei aliaţi, decât pe René Florentinul singur.

Şi domnul de Pibrac pronunţă aceste cuvinte cu un accent atât de convins, încât însuşi prinţul fu mişcat.

— Ba! zise el, Doamna Catherina n-are puterea de a spânzura pe un prinţ de Navarra.

— Este adevărat…— Hei! te asigur că ea mai întâi va lua seama, va

cugeta la ceea ce face… Înainte de a da călăului pe viitorul soţ al fiicei sale…

— Ceea ce zici, seniorul meu, este plin de sens…— Nu este aşa?— Numai aceasta nu dovedeşte nimic, seniorul meu.— Crezi?

Page 89: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Oh! sunt sigur.Noë apăru în acest moment:— Ah! drace! zise el, am văzut pe Doamna Margareta,

dar am mai văzut un chip neplăcut…— Pe René?— Şi aveai dreptate, Henric, nu mă aşteptam să-l găsim

la Luvru.— Ei bine! zise de Pibrac, sunt mai încurcat de prezenta

Dumneavoastră aici, decât de a lui.— Ah! ce spui!…— Seniorul meu, reluă căpitanul, când ai pe René ca

inamic, trebuie să te aştepţi la orice. Dacă René vă va întâlni, vă va închide. Atunci veţi fi neapărat silit să vă trădaţi incognitoul pentru scăparea Voastră.

— Drace! nu m-am gândit la acesta.— Şi când va şti că are de-a face cu regele de Navarra,

ura îi va creşte în loc să descrească.— Pentru ce oare?— Pentru că sunteţi hughenoţi şi pentru că regina

Catherina urăşte pe hughenoţi. Afară de asta, René şi regina, este tot una. Pentru a place reginei, René ar pune foc palatului papei, şi pentru a place lui René regina ar da foc Luvrului.

— Scuză-mă, domnule, întrerupse Noë, dar sunt un sărman gentilom de ţară şi nu înţeleg lucrurile ce vă închipuiţi.

Domnul de Pibrac surâse cu ironie.— Regina, zici dumneata, urăşte pe hughenoţi?— Ea îi persecută.— Şi cu toate acestea voieşte să căsătorească pe fiica

sa cu un prinţ ce merge la predică.— Domnule, replică domnul de Pibrac, permite-mi a

deschide o paranteză.

Page 90: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Da…Doamna Jeanna d’Albret, regina de Navarra, a negociat

căsătoria prinţului fiul său cu Doamna Margareta, şi regina Catherina, în politica el întortocheată, a găsit că această căsătorie ar putea duce la un bun sfârşit îngrozitoarele ei planuri.

— Bun! apoi?— Doamna Jeanna d’Albret şi-a reamintit de mine şi a

avut dreptul. Mi-a trimis pe Monseniorul, însărcinându-mă la a vă servi de călăuză la curtea Franţei. Regina de Navarra e suverana ţării mele; sunt bearnez în fundul inimii şi voi face ceea ce regina a voit. Dar…

La acest dar, Henric ridică capul.— Dar, urmă domnul de Pibrac, regina nu mi-a făcut

onoarea de a-mi cere părerea în legătură cu această căsătorie.

— Ei bine! zise prinţul ce ascultase cu luare aminte, dacă ţi-aş cere-o, eu?…

— Aş răspunde franc, Alteţei Voastre.— Vorbeşte, în acest caz.— Seniorul meu, zise domnul de Pibrac, un prinţ de

sângele vostru trebuie să ia seama şi să-şi ia cizmele potrivite… Iartă-mi comparaţia, te rog.

— Oh! oh! Domnule de Pibrac.

— Alteţa Voastră mi-a cerut părerea, iat-o. Când cineva trebuie să fie rege al Navarrei…

— Hm! făcu prinţul care se apropie de fereastră şi aruncă o privire melancolică Senei, cine ştie? Şi, ca şi cum ar fi avut o presimţire a zilelor ce vor urma într-un viitor nu prea îndepărtat, el repetă: Cine ştie? Apoi,

Page 91: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

privindu-l pe domnul de Pibrac: Ei bine, ce trebuie să facă cineva care va fi rege al Navarrei?

— Şi care este hughenot, adăugă Pibrac… Ar trebui să-şi ia o nevastă de aceeaşi religie cu el, să-şi restaureze castelul din Coarasse şi palatul din Nérac, şi să nu se mai gândească să vină să locuiască la Luvru, care este o casă cam nesănătoasă, pe unde, la tot pasul, un om poate aluneca printr-o trapă în cine ştie ce temniţă ascunsă şi să nu mai vadă niciodată lumina soarelui.

Un moment, Henri rămase gânditor, păstrând tăcerea.— Seniorul meu, reluă căpitanul, v-am spus părerea

mea, doriţi acum şi un sfat?— Spune, domnule de Pibrac.— Înfăşuraţi-vă în manta; este noapte şi noaptea toate

pisicile sunt negre şi toţi oamenii înfăşuraţi în mantale se aseamănă.

— Ai dreptate.— Mergeţi la hanul la care aţi tras, înşeuaţi-vă caii şi,

până mâine, lăsaţi treizeci de leghe între dumneavoastră şi Paris!

— Deci mă sfătuieşti să mă întorc în Navarra?— Da, Seniorul meu.— Şi regina ?… mama?— Îi veţi spune că aţi văzut-o pe doamna Margareta,

ceea ce este adevărat, dar că are o aluniţă pe nas, ceea ce nu este adevărat, dar scopul scuză mijloacele, în paranteză fie spus, şi că de aceea nu vă place!

— Deci mă sfătuieşti să mă întorc în Navarra şi să renunţ la planul de căsătorie…

— Pe onoarea mea, spuse Noë – care avea destul bun simţ, – vorbele domnului de Pibrac valorează aur!

Page 92: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric rămase tăcut şi-şi plecă fruntea. Deodată el deschise fereastra de sticla căreia îşi lipise fruntea şi-şi scoase capul înfierbântat în răcoarea serii.

Luvrul era cufundat în întuneric şi apele Senei curgeau noroioase; dar ici-colo, în împrejurimi, străluceau lumini în ferestrele caselor vecine şi un murmur confuz se ridica din oraşul cel mare, deasupra căruia apăsa un cer negru şi prevestitor de furtună. Timp de câteva minute, prinţul rămase uitându-se spre fluviu, apoi ridică privirea spre cer. O stea scânteia printre nori şi strălucirea ei atrase atenţia tânărului prinţ.

Deodată, se întoarse şi spuse:— Domnule de Pibrac, eşti al doilea bearnez care,

astăzi, mi-a vorbit la fel; şi respectând ordinea obişnuită a lucrurilor, ceea ce spuneţi ar însemna însăşi înţelepciunea, dar…

La rândul său, Henric se opri la acest dar şi privi steaua.— Dar, reluă el după o clipă de tăcere, vedeţi această

stea care străluceşte pe cer! eu cred că este steaua mea!— A apărut dinspre sud-vest, seniore, dinspre Navarra.— Va urca şi va stăpâni cerul deasupra Parisului… Şi,

văzând că nici Noë, nici domnul de Pibrac nu par a-l înţelege, adăugă: O voce misterioasă s-a făcut auzită în adâncul sufletului meu şi ea mi-a şoptit: Trebuie să te însori cu prinţesa Margareta a Franţei nu pentru că este frumoasă, nu pentru că o vei iubi şi ea te va iubi, ci pentru că numai trecând peste mari greutăţi vei putea să-ţi atingi soarta care-ţi este destinată.

Spunând acestea, Henric îşi îndreptă capul cu mândrie, îl trase înapoi şi avu o asemenea expresie majestuoasă, încât domnul de Pibrac şi Noë fură fascinaţi de-a dreptul. Tăcerea solemnă domni din nou în camera lui de Pibrac.

În sfârşit, acesta spuse:

Page 93: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Seniorul meu zise el, cuvintele Alteţei Voastre mă fac a păstra tăcerea. Nu ştiu care va fi destinul dumitale, dar vă citesc în ochi că veţi fi un mare rege. Acea stea ce licăre pe cer este a Voastră zici dumneata? Ei bine! priveşte-o… urmeaz-o, n-asculta alte poveţe decât pe ale sale… omenii ce cred în stelele lor sunt oameni tari!

— Ai dreptate, Pibrac, răspunse prinţul. E o oră de când eram copil şi nu cugetam decât la plăceri, acum strania divinitate ce prezidează politica îmi apare şi cartea viitorului se deschide pentru mine. Ura lui René, furia Doamnei Catherina, nimic din toate acestea nu mă vor atinge. Pumnalul ce trebuie să mă ucidă nu este încă fabricat…

După acestea, prinţul veni să se repună pe scaun şi cum domnul de Pibrac părea îngândurat, zise:

— La ce cugeţi?— Caut în mintea mea, seniore, un mijloc de a zdrobi

mânia lui René. Dacă muşcătura unei vipere nu e totdeauna mortală, cel puţin produce o rană dureroasă. Eşti în Paris incognito. Dacă nu voieşti a te trăda, trebuie să linişteşti ura lui René.

— Cu aur?— Nu.Prinţul privi pe tânărul său însoţitor.— Trebuie ca Noë să îi ceară scuze?— Nu, de loc…— El bine! atunci?…— Teama stinge furia laşilor, zise domnul de Pibrac.

René este favoritul Doamnei Catherina, dar dacă erai sub protecţia regelui…

Page 94: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Drace! murmură Noë, aceasta ar fi destul de ingenios. Dar cum ar lua regele deodată sub protecţia sa pe nişte oameni ce nu-i cunoaşte?

— Seniorul meu, ştii că în ţara noastră ideile sunt mai comune de cât monedele?

— Este adevărat, domnule de Pibrac.— Am o idee.— Este ea bună?— Cred.— Şi… acesta idee?— Vei ieşi din Luvru spre a vă reîntoarce la hotel.— Prea bine.— Într-o oră vei primi vizita pajului Raoul, ce este

amicul meu.— De minune.— Raoul va fi însoţit de un valet ce vă va aduce haine

de gală.Henric privi cu mirare pe căpitanul gărzilor.— Este astă-seară la Luvru bal. Vor dansa toată

noaptea. Alteţa Voastră cunoaşte un joc de la Touraine ce se numeşte Umbra?

— Foarte bine.— Şi prinţul e un jucător excelent, adăugă Noë.— Atunci toate ne sunt favorabile. Vă voi spune mai pe

larg în astă-seară. Acum reîntoarceţi-vă la locuinţă, aşteptaţi şi urmaţi pe Raoul orbeşte.

Prinţul şi Noë se înveliră în mantalele lor şi domnul de Pibrac îi duse printr-o mică scară ce ducea la o portiţă ce da în malul râului.

— Aşadar, în astă-seară, le zise el.Henric şi Noë merseră în lungul râului, şi când fură la

oarecare depărtare de Luvru, cel dintâi zise cu încet:

Page 95: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Îmi pare că într-adevăr Malican avea bune desluşiri asupra Doamnei Margareta.

— Pentru ce dar, întrebă Noë, voieşti a o lua de soţie, Henric?

— Pentru că prinţii nu se însoară ca omenii săraci, pentru scopul de a avea copii… Am mai spus-o adineauri, încep a muşca din politică.

— Acesta e un fruct verde, Henric. Mărul amorului e mai dulce.

— Nu renunţ la acela.— Ah! mai cugeţi încă la frumoasa argintăreasă?

Poza pag. 92 – Regelui îi se ura cu regina pe care o găsea foarte tristă.

— Da.— Şi prin urmare uiţi scrisoarea Corisandrei.— Noë, amicul meu, frumoasa argintăreasă mă va iubi

în ciuda Corisandrei.— Crezi asta?— Şi mi-a trecut, chiar acum, o stranie idee prin cap.— Care?— Aceea de a face să fiu iubit de Doamna Margareta, ce

pretinde că sunt un urs rău crescut.Noë râzând pronunţă un singur cuvânt:— Nu vei fi cel dintâi.— Noë, amicul meu, zise prinţul, când voi fi rege te voi

spânzura.— Pentru ce, seniorul meu?— Pentru că vorbeşti rău pe regina de Navarra.Noë tăcu, dar urmă pe sub mustaţa sa blondă să râdă şi

cei doi tineri ajunseră pe podul Saint-Michel.— Ah! drace! zise Noë, noaptea e întunecoasă şi apoi

acel bandit de René trebuie să fie încă la Luvru.

Page 96: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi ce e cu asta?— Mă duc să arunc o privire prin fereastra prăvăliei

sale.— Pentru ce?— Pentru a o revedea pe frumoasa Paola.— Dar Noë, amicul meu, zise prinţul, voieşti să fim

spânzuraţi? După ce am depus pe acel cutezător Florentin în fundul unei pivniţe, voieşti acum ai seduce fiica?

— Aceasta e tocmai pentru a nu ne spânzura, răspunse Noë.

Şi fără a aştepta o nouă întrebare din partea prinţului, el se apropie de prăvălie.

Întunecimea domnea pe pod. Prăvălia însă era luminată.

Frumoasa Paola se afla la comptoar; şi înaintea ei Godolphin, acea fiinţă debilă, cu privirea nehotărâtă, pe care maestrul René îl avea ca păzitor al fiicei sale.

Godolphin ţinea în mână mantaua şi pălăria; el vorbea cu Paola, ce părea a-l asculta cu mare nepăsare.

Noë se trase înapoi cu iuţeală.— Să ne retragem, zise el, el iese.Şi, într-adevăr, abia se depărtară câţiva paşi cei doi

tineri, când uşa prăvăliei se deschise. Era Godolphin ce ieşea.

— Vei închide uşa, Paola? zise el.— Da, răspunse tânăra fată.— Mă duc la croitor care mi-a promis pentru astă-seară

haina de gală a tatălui dumitale.— Tatăl meu nu va veni astă-seară, zise Paola. Dacă n-a

venit până acum… v-a sosi desigur mâine…— Prea bine, murmură Noë ce auzi aceste cuvinte.— Cu toate acestea, adaogă Godolphin, nu voi şedea

mult.

Page 97: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cum vei voi, zise tânăra fată cu un ton batjocoritor. Nu oftez după tine, frumosule Godolphin.

Tânărul suspină şi se depărtă cu un pas grăbit.— Iată, zise Noë încet, un rival ce nu îmi face tocmai

mare onoare.El urmări cu ochii pe Godolphin, ce dispăru la capătul

podului şi strângând mâna prinţului:— Henric, îi zise el, să facem înţelegerea.— Este făcută.— Te voi servi în chestiunea frumoasei argintărese.— Mă aştept.— Şi mă vei lăsa singur cu frumoasa parfumereasă.

Reîntoarce-te la hotel, te voi găsi.— Dar nenorocitule, zise Henric de Navarra, René va

veni.— Nu mai suntem într-un hotel de provincie. Sena curge

pe sub punţi şi apoi îl voi îneca în Sena.Şi Noë părăsind pe prinţ, se apropie de prăvălie. Paola

tocmai deschidea uşa pentru a respira puţin aer.La vederea unei persoane care înainta spre dânsa,

tânăra fată făcu o mişcare ca şi cum ar fi voit să se retragă; Noë profită de ocazie şi se apropie de uşă.

Paola recunoscu pe frumosul gentilom care pretindea că-l cunoaşte pe tatăl său şi începu să se roşească.

— Scuză-mă, domnişoară, zise el, că vin aşa de târziu dar sunt un gentilom de provincie, şi nu cunosc obiceiurile… Brr! nu găseşti că e cam frig? Şi Noë împinse uşa prăvăliei.

— Dar, domnule… zise tânăra fată.— Iartă-mă, am uitat adineauri, ceva aici.— Ai… uitat… şi ce… messir?

Page 98: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Oh! zise Noë, aruncându-i o privire, un lucru pe care poţi să mi-l redai… Şi el împinse zăvorul uşii pe care tânăra fată, o închisese deja.

— Mi-am uitat inima, adăugă el.— Domnule! zise Paola care încercă să ia un ton mai

sever roşindu-se în acelaşi timp şi mai tare…— Domnişoară, zise cu repeziciune tânărul, îmi pare că

n-o să te găsesc niciodată singură şi trebuie cu orice preţ să profit de câteva momente de întreţinere… sunt gentilom şi nu trebuie să te temi de nimic, apoi să îţi mărturisesc sincer, te iubesc.

Tânăra fată aruncă o privire neliniştită prin geamurile prăvăliei care nu erau încă închise cu oblonul, şi zise:

—Oh! pleacă domnule, căci dacă va veni Godolphin… sau tatăl meu…

În loc să plece, Noë căzu în genunchi, şi o privi:— Oh! cât eşti de frumoasă, murmură el.— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! zise sărmana fată

cu o voce tremurândă, dacă tatăl meu va veni… Şi ridicând pe tânăr zise: cel puţin nu sta acolo, te va vedea cineva după pod, vin-o aici…

Ea deschise uşa de la camera din fundul prăvălie; unde şedea de obicei şi care era o frumoasă odaie mobilată cu oratoriul doamnei Margareta de Franţa. Apoi luând-ul de mână, îl trase binişor înăuntru şi lăsă să cadă o draperie ce îi separa de prăvălie. Noë îi căzu la genunchi. Paola tremura puţin dar inima îi bătea de o dulce bucurie şi văzând un gentilom la picioarele ei, ambiţioasa fiică, termină prin a-şi uita de temerea ce avea de tatăl său.

Cu toate acestea cum ea era femeie şi cum în incidente, femeile vor să pară totdeauna victorioase, ea îi zise, încercând să dea vocii, o intonaţie mai aspră:

Page 99: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ştii, domnule, că îndrăzneala dumitale este de necrezut…

— Te iubesc… repetă Noë.El îi luă mâna pe care îşi lipi buzele.— Dar fugi! zise ea, pe când îşi lăsa mâna în acea a lui

Noë, fugi…Dar Noë nu avu timpul să răspundă. O lovitură

viguroasă se auzi în uşa prăvăliei.— Dumnezeul meu! zise Paola tresărind.— Paola? Godolphin! strigă vocea de afară.— Tatăl meu! exclamă Paola pierdută. Dacă te găseşte

aici eşti mort!Şi cu privirea căuta un loc pentru a ascunde pe

frumosul gentilom.— Aici… aici… zise ea deodată, intră aici.Ea arăta uşa unei mici camere ce îi servea de toaletă. Si

cum Noë nu se prea grăbea, ea îl împinse şi închise uşa zicându-i:

— Nu te mişca! căci tatăl meu te va omorî.Apoi ea se duse să deschidă îngrozitorului favorit al

reginei-mame.

XI

Paola cu totul tremurândă încă, trase zăvorul închis de Noë. Ea era foarte palidă şi dacă René s-ar fi bucurat de liniştea obişnuită, poate ar fi observat în ea acea paloare şi timiditate. Dar René era rău dispus şi el se mulţumi numai de a zice cu îndestulă mojicie fiicei sale:

— Dormeai dar, de te grăbeai atât de puţin să-mi deschizi?

— Nu dormeam, răspunse Paola, ce privi halul în care se afla tatăl ei.

Page 100: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Atunci de ce te-ai închis?— Pentru că Godolphin a ieşit din casă.— Şi unde s-a dus acel vagabond, acel cerşetor? strigă

Florentinul.— La croitor, pentru a aduce haina dumitale de gală.René lepădându-şi mantaua şi pălăria pe un scaun,

intră în frumoasa cameră a fiicei sale.Paola simţi o mare bătaie de inimă; dar în curând reuşi

să se stăpânească, şi cum tatăl ei se pusese pe un scaun ea se puse în faţa lui şi trase, ca din trebuinţă, fotoliul înaintea uşii camerei în care Noë era ascuns. René gângăvi câteva cuvinte, apoi privind pe fiica sa zise:

— Drace! eşti totdeauna gătită ca o prinţesă, fiica mea.— Tatăl meu, răspunse Paola, doreai mai bine să fiu

îmbrăcată ca o cerşetoare?— Ca o cerşetoare, nu; dar după condiţia ta. Eu nu sunt

decât un parfumer, iată totul— Tot Parisul ştie că eşti favoritul reginei.René făcând o mişcare, zise:— Ce dovedeşte acesta?— Că străbaţi la dânsa la orice oră, urmă Paola.— Întru la regină ca parfumerul ei.— Şi tot deodată confidentul ei. Ai voi dar ca locuitorii

din Paris şi gentilomii ce trec…Acest cuvânt de gentilomi făcu pe Florentinul să

tresară.— Ce vorbeşti oare de gentilomi? Zise el; gentilomii n-

au nici o afacere cu dumneata.— Cu toate acestea eşti de calitatea acesta, observă

Paola cu un ton hotărât.— Şi! ce îmi pasă?!— Şi ştiu bine că eşti bogat, tată, foarte bogat, aproape

tot atât cât şi regele.

Page 101: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Taci, nenorocito!— În loc de a mai ţine prăvălia, ca omeni ce trebuiesc a

lucra pentru a se hrăni, pentru ce nu cumpărăm un hotel, şi să avem lachei? De ce nu mă căsătoresc cu vreun senior?…

— Pe sângele domnului! exclamă René, voieşti dar să omori pe tatăl tău, nenorocită copilă?

Aceste cuvinte pronunţate de René confundară pe tânăra fată într-o cugetare adâncă. Ea privi pe Florentin, încercă a înţelege dar nu putu să înţeleagă. Fără îndoială că René înţelesese că înaintase prea departe şi că chipurile lui de brutalitate n-ar triumfa. El îşi schimbă tonul tot deodată.

— Iartă-mă, zise el luându-i mâna. Am înfăţişarea unui tată barbar ce îşi sacrifică copilul… şi cu toate acestea…

Acest om ce avea o inimă de tigru, simţi un moment de emoţie; el privi pe Paola şi lacrimi îi alunecară din ochi.

— Şi cu toate acestea, reluă el, Dumnezeu mi-e martor că aş voi să te văd în braţele unui senior ce ţi-ar aduce un vechi nume nobil în schimbul aurului ce-ţi voi da; şi că în loc de a te vedea la comptoarul acestei prăvălii… aş voi să te văd într-o scumpă locuinţă, în mijlocul unei legiuni de valeţi, îmbrăcaţi în mătase împodobită de dantele. Căci eşti frumoasă, scumpa mea Paola, eu sunt bogat, şi nu iubesc decât pe tine în această lume… Dar…

— Ei bine! zise Paola, pentru ce nu o voieşti, tată?— Pentru că în ziua când s-ar face aceasta, reluă René,

cu un aer misterios, voi muri.— Cerule! ce zici?Florentinul luă pe Paola pe genunchi şi adăugă:— Ascultă-mă, Paola, tu nu crezi poate în influenţa

stelelor?— Oh! nu, răspunse ea.

Page 102: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— În prezicerile ţiganilor?— Cu atât mai puţin încă. Sunt creştină, zise Paola.— Şi eu, răspunse René, dar pentru că e… Era un accent de convingere atât de tare în cele ce

zicea Florentinul, încât tânăra fată suspină, dar nu mai îndrăzni a-l contrazice. René urmă:

— În tinereţea mea, eram un copil din popor, un mic cerşetor ce făceam comisioane şi duceam pachete şi lăzi ale călătorilor în Florenţa pentru doi poli. Într-una din zile, o bătrână ţigancă, ce prezicea cele viitoare în colţul unei străzi şi căreia îi întinsei mâna, îmi examină liniile, o văzui deodată tresărind, apoi examinând cerul, ce se afla în acel moment încărcat de nori, şi de la cer, privirile i se îndreptară spre faţa-mi.

„Ce îmi vei prezice, bătrână fermecătoare?” o întrebai eu râzând, căci atunci eram ca tine, necrezător, fiica mea. Ea mă luă de-o parte şi îmi zise: „Vei face o avere mare, vei avea mai mult aur decât un prinţ, vei fi nobil şi vei deveni favoritul unei suverane, dintre cele mai puternice ale lumii. Toţi vor tremura înaintea ta, căci vei avea o putere nemărginită.” „Şi… fi-voi fericit?” întrebai eu. Ea închizând ochii ca pentru a citi în sine: „Te văd peste câţiva ani, într-un mare oraş spre Nord. Acolo vei fi puternic, îmi zise ea; eşti totodată neguţător şi senior.” „Şi sunt fericit?” „Până aici, da.” „Cine trebuie să fie cauza nenorocirii mele?” „O femeie. Acea femeie va fi fiica ta şi ea îţi va cauza moartea în ziua acea când vei înceta de a mai fi neguţător şi când ea se va mărita cu un gentilom.” Vezi, urmă René cu un aer misterios, ţin la această prăvălie… şi tu nu te vei mărita cu un gentilom, pentru că nu voiesc a muri.

— Dar, tată, zise Paola, ţiganca s-a înşelat, poate.— Nu, căci toate ce le-a prezis s-au împlinit.

Page 103: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Paola îşi aplecă capul şi o lacrimă i se strecură din ochi.— Înţeleg, acum, urmă parfumerul, pentru ce voiesc să

stai aici, pentru ce am pus pe Godolphin să te păzească?…

— Oh! Godolphin, zise Paola, îl urăsc.— Şi eu, murmură René, dar am citit în stele că dacă

Godolphin moare, eu îmi voi pierde puterea.— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! strigă Paola cu

disperare, căci înţelese că superstiţia tatălui ei era o piedică de neînvins.

— Aidea! zise parfumerul ce redeveni brutal şi cercetător, în loc de a plânge, mică nebună, du-te de-ţi fă rugăciunea şi te culcă. Eu voi îmbrăca haina de gală şi mă voi duce la Luvru.

René se ridică şi urcă la primul etaj, pentru a se îmbrăca.

Paola cu repeziciunea unul fulger, se îndreptă spre uşa cabinetului de toaletă. Ea voia fără îndoială să o deschidă spre a libera pe Noë, când o bătaie se auzi la uşa prăvăliei şi vocea lui Godolphin ce striga:

—Eu sunt, Paola!— Dumnezeul meu! murmură tânăra fată, sunt

pierdută.Ea deschise lui Godolphin.— Tatăl meu e sus, zise Paola; du-i haina.Dar, cum toate ar fi conspirat pentru a ţine pe Noë

prizonier, René se coborî.— Dă-mi-l, zise el. Închide obloanele prăvăliei şi culcă-

te.Zece ore sunau la Saint-Germain-l’Auxerrois.René îmbrăcă haina sa cea nouă, încinse spada, luă

pălăria şi mantaua şi ieşi după ce sărută fruntea fiicei

Page 104: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

sale. Godolphin execută ordinele stăpânului său, închise prăvălia întorcând toate cheile.

— Oh! cerule! îşi zise Paola, acel gentilom îşi va petrece noaptea aici?

Godolphin trase de sub comptoar o saltea şi plăpumi ce le întinse pe scânduri.

— Bună seara, Paola, zise el, aruncând o privire lâncedă asupra tinerei fete.

— Bună seara… zise ea cu un ton de dispreţ.Ea reintră în frumoasa cameră, închise uşa cu zăvorul,

lăsă să cadă perdeaua şi alergă spre a deschide lui Noë.— Uf! murmură încet tânărul, mă înăbuşisem aici!…— Ah! Domnule! îi zise Paola, cum vei ieşi de aici?—Drace! zise Noë, aceasta îmi pare foarte greu.— Şi mâine tatăl meu va veni… poate se reîntoarce în

astă noapte chiar…— Ba! zise Noë, nu te nelinişti, voi sări pe fereastră.— Fereastra e deasupra Senei.— Ştiu a înota… ai o frânghie? întrebă cutezătorul

însoţitor al regelui de Navarra.Paola scoase un strigăt de bucurie.—Da, zise ea, acolo sus, în laborator.Şi, cu uşurinţa unei căprioare, ea sui scara şi o coborî cu

câteva minute mai în urmă cu o frânghie nouă-nouţă de grosimea unui deget.

— E cam subţire, zise Noë, dar cred că e tare. Paola deschise fereastra şi tânărul legă capătul

frânghiei de fierul ferestrei.— Acum, când toate sunt gata pentru fuga mea, îmi

pare că avem timp pentru a discuta.— Nu! nu! zise ea speriată, fugi… îmi e teamă… n-ai

auzit pe tatăl meu?— Da.

Page 105: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ai văzut dar ce idei stranii îl conduc. El e superstiţios.— Şi dumneata?— Eu nu cred în proastele-i preziceri.— Ei bine! zise Noë, ce îndrăzni de a da un sărut tinerei

fete, să ne iubim în umbră… misterios. Vei vedea că tatăl dumitale va urma de a fi sănătos…

— Dar, domnule…— Ah! zise Noë, dacă nu îmi promiţi că ne vom revedea,

voi sări de pe fereastră în Sena fără ajutorul frânghiei, sfărâmându-mi capul de unul din picioarele podului.

— Dar acesta e o nebunie!… nu o voiesc…— Permite-mi dar, de a veni mâine.— Aici?… Crezi?… Dar Godolphin nu va ieşi din casă.— Asta mi-e totuna… Vei vedea. Mâine seară, când

Godolphin va fi culcat sau adormit, mă voi coborî la marginea apei, voi dezlega o luntre. Cu luntrea, voi trece sub pod. În momentul când voi trece, îmi vei întinde frânghia. Mă voi agăţa, după ce-mi voi fi legat luntrea de piciorul podului.

— Dar nu se suie aşa lesne cineva pe o frânghie, cum se coboară.

— M-am gândit la acesta.Vorbind astfel, Noë luând mâinile Paolei, le acoperea de

sărutări.— Aide! isprăveşte, ameţitule! zise ea surâzând.— Voi avea o scară de mătase, o voi lega-o la capătul

frânghiei; vei ridica frânghia, şi prin urmare vei lega bine scara de fereastră. Atunci mă voi sui tot cu aceeaşi uşurinţă, cum m-aş afla pe scara Luvrului.

Paola părea că se îndoieşte încă.— Să vedem, ne-am înţeles? zise Noë. Una, două…

Dacă mă laşi a număra până la trei, împlinesc ameninţarea.

Page 106: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Opreşte-te, îi zise ea, plină de groază… Pe mâine.El luând-o în braţe, îi dădu un lung sărut.— Pe mâine, repetă el.Şi, apucând cu amândouă mâinile frânghia pe care o

cuprinsese cu picioarele-i încrucişate, el se lăsă a aluneca în spaţiu. Paola simţi o mare bătaie de inimă în timp de câteva secunde. Ea văzu pe Noë alunecând cu repeziciune în lungul frânghiei, atingând apa şi în fine dispărând. Atunci ea avu frică.

— Dacă el se va îneca! îşi zicea ea. Dar groaza-i fu pentru scurt timp. După dispariţie, Noë reapăru la vreo zece paşi depărtare şi se puse a înota cu linişte spre ţărm. După cinci minute el se afla pe strada Saint-Jacques, alergând spre hotelul, unde era aşteptat de Henric de Navarra.

Prinţul se întreba dacă Noë nu fusese omorât de René, ce poate îl găsise în genunchi la picioarele tinerei fete. Văzându-l că vine, el dădu un strigăt de bucurie, ce fu urmat de un strigăt de mirare şi un hohot de râs. Noë muiat până la oase, era într-un hal neplăcut; dar fiindcă râdea prea tare, prinţul crezu că îl poate imita.

— De unde ai ieşit? şi ce ţi s-a întâmplat?— Am făcut o baie în Sena. Apa e cam rece…— Te-a aruncat în apă?— Cine?— René.— Drace! nu. Eu m-am aruncat singur, sau mai bine zis

m-am coborât cu o frânghie.— Cum?— Ah! cum! Seniorul meu, ai răbdare să-mi schimb

hainele. Vă voi istorisi totul, aşa cum s-au petrecut.Henric, în aşteptare, ordonă spre a se servi prânzul.

Page 107: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Noë se dezbrăcă de hainele cele muiate, luă o plapumă, se înveli cu dânsa şi veni în acest costum pitoresc spre a se pune la masă. Atunci îşi istorisi prinţului aventura, ce se mira de atâta îndrăzneală şi mai mirat încă de ideile superstiţioase ale lui René Florentinul.

— Drace! zise Henric ce îşi lovi deodată fruntea, nu ştiu ce mijloc a găsit domnul de Pibrac pentru a vă apăra de muşcătura veninoasă a acestui straniu parfumer dar eu am aflat unul, acum chiar. Am un proiect.

— Pot să-l cunosc?

Poza pag. 104

— Nu. Mai târziu, nu e îndestul de copt. Tu zici că René e la balul de la Luvru?

— A plecat.O lovitură se auzi la uşă.— Este pajul Raoul, fără îndoială, zise tânărul prinţ.— Intră! strigă Noë.Un om intră. Nu era Raoul. Era un fel de băiat de

prăvălie, cu înfăţişarea neinteligentă, pe care cei doi tineri îl recunoscură îndată în acela ce îi introdusese la frumoasa argintăreasă. La vederea sa, Henric de Navarra tresări şi simţi o bătaie de inimă.

Băiatul salută, deschise haina şi scoase o scrisoare ce întinse prinţului.

Apoi salută din nou şi se retrase mai înainte ca cei doi tineri să fi cugetat a-l opri.

— Drace! zise Noë, oare amorurile Alteţei Voastre merg tot atât de bine ca şi ale mele?

Henric deschise scrisoarea şi citi:

„Seniorul meu,

Page 108: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Omul ce-ţi va aduce această scrisoare îmi e devotat până la moarte. Mă încred în înţelepciunea dumitale de a arde scrisoarea îndată după citire.

Trebuie să fie o mare cauză ca să îndrăznesc a scrie Alteţei Voastre, fiind în pericol de a fi surprinsă de bărbatul meu dintr-un moment într-altul.

Seniorul meu, doamna contesă de Gramont, încredinţându-vă o scrisoare pentru mine, nu ştia ce viaţă ticăloasă duc. Am un bărbat gelos, nedrept în această privinţă, tăcut şi rău. Prizonieră în casa mea, înconjurată de spioni mai mult decât de servitori, nu pot chiar primi pe prietenele mele din copilărie. Ne-aţi scăpat dintr-un pericol mai rău decât moartea; sunt trei zile. Ei bine! când ne-am despărţit, bărbatul meu m-a încărcat de observaţii, de bănuieli scârboase.

El era deja gelos pe dumneata.Cerul a fost pentru mine, făcând astfel de a fi absent

când v-aţi prezentat. Bătrânul Job v-a descris cum a putut, pe dumneata şi amicul dumitale, dar după această descriere nu şi-a putut închipui cine era.

Consider acest eveniment, seniorul meu, ca prea fericit şi vă rog de a nu mai veni în strada Urşilor.

V-o cer în numele liniştii mele.Cu toate acestea, am un secret a vă încredinţa. Unde şi

cum aş putea?Ecă ce nu vă pot încă zice, dar lăsaţi-mă a spera că

dacă reuşesc de a vă comunica un loc de întâlnire, fie de ziuă fie de noapte, vei veni.

Acea ce se credeAlteţei Voastrede cea mai umilă servitoare,SARAH.”

Page 109: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric citi cu voce tare această scrisoare şi privi îndată pe însoţitorul său.

— Ce crezi? îl întrebă el.— Eu cred, răspunse Noë, că scrisoarea Corisandrei îşi

produce primul efect.— Bah! şi crezi?— Iacă, Henric, am vorbit tot franc cu dumneata…— Poţi să continui.— Dacă-mi ceri părerea, eu vă voi spune…— Aştept.— Samuel Loriot nu este gelos. Şi femeia sa e un

îndemânatic păianjen ce începe a urzi pânza în care trebuie să fii prins.

— Este cu neputinţă.— Corisandra e amică cu Sarah şi Sarah e devotată

Corisandrei.— Dar cu toate acestea…— Pe credinţa mea! zi ce vei voi. Eu sunt ca şi Caton:

censeo delendam esse Carthaginem; ceea ce înseamnă în traducere liberă îmi pare că frumoasa argintăreasă îşi râde de prinţul de Navarra.

Henric era gata să se ducă ca să se mai recreeze, dar nu avu timpul, căci cineva bătu în uşă.

— Intră, zise Noë.De astă-dată era pajul Raoul. El salută pe cei doi tineri

şi intră, urmat de un valet care ţinea în braţe un pachet prea bine învelit.

Valetul depuse pachetul pe o mobilă şi după un semn al pajului plecă.

Atunci pajul se aşeză şi zise:— Îmbrăcaţi-vă repede, domnilor, domnul de Pibrac ne

aşteaptă.

Page 110: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric şi Noë erau de aceeaşi talie şi amândoi erau de aceea a pajului. Acesta din urmă deschise pachetul şi întinse pe unul din paturi, două haine de curte complete pe care le adusese din propriul său garderob. Henric şi Noë se îmbrăcară într-o secundă şi Raoul văzu bine şi se încredinţă că aceşti tineri erau obişnuiţi a purta spenţere de mătase şi catifea şi gulere de dantelă fină.

Când ei fură gata, Raoul le zise:— Veniţi, domnilor, am o litieră care ne aşteaptă.Ei descinseră, luară loc în litieră şi pajul strigă

purtătorilor:— La Luvru!Litiera coborî strada Saint-Jacques, traversă cetatea şi

puntea Saint-Michel şi după un sfert de oră mai târziu se opri la poarta palatului regilor Franţei.

Atunci dându-se jos pentru a urmări pe paj, Henric se aplecă la urechea lui Amaury de Noë şi îi zise:

— Regele Franţei nici că se gândeşte că are să joace o partidă cu vărul său de Navarra.

— Şi lui René Florentinul nici nu-i trece prin minte, murmură Noë, că are să facă cunoştinţă cu noi şi că astă-seară am asistat la toaleta lui de gală.

— Veniţi, domnilor, repetă Raoul, făcând loc printre soldaţii elveţieni care făceau santinelă la Luvru.

XII

Domnul de Pibrac după ce părăsi pe prinţul de Navarra şi pe Noë, care aceşti din urmă se întoarseră în strada Saint-Jacques, unde pajul Raoul le adusese haine de gală, şi după ce i-a însoţit până la poarta cea mică a Luvrului, se sui sus şi se duse la rege.

Page 111: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Regele Carol al IX-lea era singur, aşezat în marele său fotoliu, picior peste picior, cu coatele aplecate pe o masă, bărbia susţinută în cele două mâini şi cu ochii fixaţi pe un manuscris al hoţiilor.

Sala unde se găsea monarhul, se numea Cabinetul regelui. Această vastă cameră a cărei dispoziţie, mobilier şi obiecte diverse ce conţinea, arăta îndestul gustul, obiceiurile şi caracterul suveranului, în care sta întotdeauna, şi nu o părăsea decât numai când se ducea la vânătoare sau când se plimba în litieră. Această cameră mai avea şi nişte lungi şi înalte etajere de lemn de abanos, care susţineau numai cărţi şi manuscrise.

Carol al IX-lea era poet; el iubea pe scriitori, şi se bucura de amiciţia lui Ronsard. În fundul sălii se vedea un mic cuptor şi aparate de covacerie6. Regele era şi turnător de metale, în zilele lui şi nimeni mai bine ca el, nu oţelea un pumnal sau să sculpteze o cască sau o cuirasă.

Pe zid atârna ici şi colo, carabine, coarne de vânătoare şi arme de tot felul. Doi copoi care nu îl părăseau niciodată, Nisus şi Acteon dormeau pe o piele de lup, pe care şi regele avea piciorul pe ea. Regele citea un prea curios tratat de dresaj pe care regele Poloniei, fratele său, traducându-l din limba slavă, i-l trimisese de trei zile, printr-un gentilom din casa sa, care se înapoia din Varşovia în Torino, de unde era.

O lampă acoperită cu un abajur din aramă poleită, aşezată înaintea lui, proiecta lumina sa pe manuscrisul acela care părea foarte interesant.

Domnul de Pibrac intră în vârful picioarelor, dar oricât de uşurel umblă, zgomotul paşilor săi făcură să întoarcă capul lui Carol al IX-lea.

— Ah! tu eşti Pibrac? zise el.

Page 112: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Eu sunt, Sire, răspunse Pibrac înclinându-se.— Ar trebui să citeşti şi tu aceasta Pibrac, continuă

regele. Acest manuscris conţine nişte foarte frumoase aprecieri asupra modului de a dresa păsările din nordul Europei şi mai cu seamă din Ungaria şi din frontierele Moscovite.

— O voi citi, Sire, îndată ce Majestatea Voastră îmi va face onoarea de a mi-o împrumuta. Dar, văd că găseşti multă plăcere în această lectură şi mă retrag…

— Rămâi Pibrac, din contră, zise regele.El îndoi manuscrisului pagina unde se oprise, se reaşeză

şi se răsturnă pe spate în fotoliul său şi zise:— Ai ceva nou a-mi spune?— Poate, Sire, răspunse gasconul.Figura regelui se schimbă îndată şi ochiul său cel

posomorât avu o strălucire de lumină.— Ah! ah! zise el frecându-şi mâinile, arătând un scaun

căpitanului său de gardă.— Şezi jos, acolo Pibrac, amicul meu, şi istoriseşte-mi ce

ai…Pibrac să aşeză şi lăsă să îi alunece pe buze un surâs

preparator, care aţâţă şi mai mult curiozitatea monarhului.

— Majestatea Voastră, zise gasconul cu jumătate de voce, iubeşte ea mult pe René?

— Acel ticălos de Florentin, parfumerul mamei mele?— Da, Sire.— Nicidecum, zise regele, şi dacă nu ar fi fost protejat

de doamna Catherina, l-aş fi spânzurat de mult. Dar regina-mamă ţine la el mai mult ca la mine, care sunt rege, şi dacă l-aş dispreţui, ea ar fi capabilă să dea foc Luvrului.

Page 113: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Domnul de Pibrac păstră o tăcere diplomatică în privinţa reginei-mame, căci ştia cât de mult se temea de ea, şi cât de mult suferea în influenţa ei.

— Şi despre el, voieşti să-mi vorbeşti Pibrac?— Da, Sire.— Aidea de! zise regele care deveni cu dispoziţie, dacă

m-ai încunoştiinţa că el e mort, mi-ai face multă plăcere, amicul meu.

— Nu e mort, Sire.— Cu atât mai rău.— Dar i s-a întâmplat o catastrofă.— Bah! ce i s-a întâmplat?— A fost legat ţeapăn.— Noaptea fără îndoială, prin vreo stradelă şi de

niscaiva pungaşi?— Nu, Sire, în provincie şi de către nişte gentilomi.— Asta-mi place mai bine, zise regele.— Într-un hotel unde se găsea o femeie pe care el voia

s-o ridice.— Ah! înţeleg, acela trebuie să fi fost bărbatul ei.— Nicidecum, Sire, bărbatul ei era un burghez gras pe

care René voia să-l omoare.— Cine era atunci?— Doi gentilomi din ţara mea, Sire, care protejând pe

frumoasa burgheză, a legat pe René al meu şi l-a închis într-o pivniţă. Cum a ieşit? acest lucru nu ştiu, dar a sosit astă-seară într-un hal fără de hal.

Regele începu să râdă cu zgomot şi zise:— Într-adevăr, aceşti gentilomi sunt cutezători.— Ei sunt gasconi, Sire.— St! urmă Carol al IX-lea, ce părea că înţelege

dorinţele secrete ale domnul de Pibrac, aş voi să-i văd…

Page 114: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pe credinţa mea, sire, voiam tocmai să cer Majestăţii Voastre voia de a-i prezenta. Unul se numeşte domnul de Noë şi celălalt sir de Coarasse. Acesta din urmă e un frumos tânăr ce seamănă mult defunctului rege Antoine de Bourbon.

— Bah! exclamă regele.— Acesta e un secret ce-l încredinţez Majestăţii Voastre,

sire.— Îl voi păstra, Pibrac.— Sir de Coarasse, urmă căpitanul, e un bun jucător,

sire.— Ah!— El joacă minunat jocul l’hombre, şi dacă Majestatea

Voastră ar voi să-l admită în partida sa, în astă-seară…— Fără îndoială! da! zise regele. Toţi gentilomii mei nu

cunosc acest joc. Numai dumneata şi eu ştim să-l jucăm. Prinţul de Condé, el însuşi nu se pricepe.

Şi cum Pibrac păstra o tăcere respectuoasă, Carol al IX-lea adăugă:

— Adu-mi dar pe gasconii aceia în astă-seară. Balul, lumina, muzica, toate acestea mă obosesc, Pibrac, amicul meu.

— Ei bine! sire, vă promit o frumoasă partidă de l’hombre… şi apoi, Sire, adăugă gasconul cu un surâs batjocoritor, Majestatea Voastră poate face ca René să-şi petreacă cam rău orele aici.

— Cum acesta?— Jucând cu doi gentilomi pe care trebuie să îi urască

groaznic.— Hei! hei! murmură Carol al IX-lea frecându-şi mâinile,

am dreptul, cred, de a proteja oamenii ce sunt în partida mea. Mama mea cum protejează pe acel afurisit parfumer?!…

Page 115: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Domnul de Pibrac părea gânditor.— La ce cugeţi, Pibrac? zise regele cu veselia produsă,

de ştirea că René fusese bine bătut.— Aş voi să combin seara aceasta, să fie ca un mister,

sire.— Să vedem! zise regele.— Majestatea Voastră obişnuieşte de a se arăta târziu

damelor curţii.— Foarte târziu, Pibrac.— Şi adesea chiar, îmi reamintesc, aici se pune masa de

joc a Majestăţii Voastre.— Tot aici şi astă-seară.— Atunci, spre miezul nopţii, se deschid uşile din fund şi

curtenii şi damele pot vedea pe Majestatea Voastră jucând.

— Voieşti ca să fie astfel în astă-seară?— Da, sire.— Aşa va fi, Pibrac, amicul meu.Regele sună; un şambelan apăru.— Voiesc prânzul, îi zise regele.Şi întorcându-se spre domnul de Pibrac:— Voieşti a prânzi cu mine?— Dacă Majestatea Voastră o voieşte…— Ah! Pibrac prietene, mi se urăşte mult a prânzi

singur.— Majestatea Voastră dacă ar voi, ar putea prânzi cu

regina.— Femeia mea este tristă.— Cu Doamna Catherina…— Mama mea mă oboseşte cu politica. Îmi sparge capul

cu hughenoţii şi catolicii. Ea se ocupă de religii mai mult decât papii şi de politică mai mult ca mine, care sunt rege.

Page 116: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cu prinţesa Margareta şi domnul duce d’Alençon…— Mai merge cu Margot, zise regele. E mai liniştită în

unele ore, mai cu seamă când vărul meu de Guise se află aici… dar în acest moment e la Nancy şi Margareta a devenit nesuferită.

— Dar… ducele d’Alençon?— Ah! cu el nu! murmură regele cu veselie. Nu ştii

Pibrac, amicul meu, că de când fratele meu d’Anjou a devenit rege al Poloniei, d’Alençon şi-a pus în cap că este succesorul meu…

— Din norocire, Majestatea Voastră e bine…— Ah! nu ştie cineva nici când moare, nici cât trăieşte

Pibrac, şi fratele meu d’Alençon speră necontenit de a mă vedea bolnav. De câte ori mă salută, îmi pare că citesc în privirile sale aceste cuvinte: „Regele e prea sănătos.” Dacă îl invit la prânz, el e în stare a dori să am o indigestie. Prânzeşte dar cu mine, Pibrac, toate aceste persoane îmi sunt urâte…

— Majestatea Voastră, îmi permite două minute?— Du-te, zise regele.Domnul de Pibrac alergă spre a găsi pe Raoul pajul şi îi

dădu ordine privind pe prinţul de Navarra şi Noë, apoi se întoarse lângă rege, înaintea căruia se aşezase o mescioară cu două tacâmuri, pe lângă care erau mâncărurile favorite ale regelui; mai era şi într-o carafă mare de cristal, vin din cel mai bun din Guyana.

Domnul de Pibrac era un gascon deştept, adică avea acel spirit pătrunzător, batjocoritor fără rea voinţă, vesel, ce încânta recile imaginaţii ale Nordului.

El văzuse, lucru rar, pe Carol al IX-lea bine dispus; el se hotărî a-l menţine în bune dispoziţii şi începu a nara invenţiuni, istorioare, anecdote şi cuvinte de spirit.

Page 117: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Domnul de Pibrac istorisea de minune; el ştia o mulţime de istorii de vânătoare, de pescuit, din războaie.

Cu toate că avea patruzeci şi cinci de ani, era galant şi se găsea la curent cu toate micile scandaluri ale curţii şi oraşului.

În scurt timp, el înflori atât de bine repertoriul său, încât de mai multe ori regele râse cu lacrimi.

Regele bău şi mâncă ca un soldat şi sfârşi prin a zice gentilomului gascon:

— Ah! pe cuvântul meu de rege, Pibrac, amicul meu, eşti un încântător comesean.

— Majestatea Voastră e prea bună…— Eşti într-adevăr încântător.Pibrac se înclină. Regele privi orologiul.— Iacă! zise el, deja zece ore. Aud un mare zgomot în

Luvru.— Îmi pare că soseşte Domnul ambasador al Spaniei,

Sire.— Sora mea, Margot trebuie să fie acoperită de dantele

şi toate damele curţii, mă prind, au venit în litiere.— Îmi pare, Sire, zise Pibrac, că aud muzica.— Şi eu, zise regele, balul începe. Pe cuvânt de rege!

sărmanul meu Pibrac, mama mea comandă la Luvru, ca şi cum eu n-aş exista. Fără dumneata, aş fi prânzit singur… ei bine! ascultă, vom face o partidă a noastră proprie, trimite să aducă pe cei doi gentilomi.

— Îi aştept, sire.— Vom face o partidă de l’hombre, numai noi câte-şi

patru, fără a ne amesteca în cele ce zic toţi cei ce-mi sunt urâţi…

— Dar, sire, zise Pibrac, Majestatea Voastră nu se poate scăpa de a nu se arăta în bal.

Page 118: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Mă voi arăta. Voi ordona de a deschide uşile. Nu mă voi deranja, balul va veni la mine. Cred că ne-am înţeles?

— Da, sire.— Şi dacă Domnul ambasador al Spaniei voieşte să mă

salute, să se apropie de jocul meu.Domnul de Pibrac se ridică.— Trimite-mi pajii, îi zise Carol al IX-lea, voiesc să mă

îmbrac. Şi apoi revin-o aducând pe cei doi gasconi.— Voi zbura pentru a mă reîntoarce cât de curând, sire.Şi domnul de Pibrac, ce dăduse instrucţiuni minuţioase

lui Raoul se duse în apartamentul său şi aşteaptă.Era aproape unsprezece ore când pajul şi cei doi

gentilomi sosiră la Luvru. Curtea edificiului regal era plină de litiere, de paji, de valeţi şi de cai. Se vedeau şi câteva trăsuri, mijloc cu totul nou de transport inventat de regina Catherina. Invitaţii regelui soseau în mulţime. Scările erau acoperite cu un val de catifele, dantele şi mătăsuri. Se aştepta ambasadorul Spaniei, ce era găzduit la Châtelet şi care nu trebuia să întârzie a sosi. Raoul strecură pe cei doi tineri prin mulţime; apoi în loc de a-i duce pe scara cea mare, îi îndreptă spre scara cea mică, pe care domnul de Pibrac îi condusese la poarta Luvrului, cu două ore mai înainte. Henric şi Noë intrară aşadar la căpitanul gascon.

— Raoul, prietene, zise domnul de Pibrac ce se ridică, îndreptându-se spre ei, ar trebui să-mi faci un serviciu.

— Care, domnule?— Te vei strecura îndată în bal şi vei vedea dacă René

Florentinul e acolo.— Bun!— Dacă e acolo vei veni a-mi spune.— Fiţi sigur.— Mă vei găsi la rege.

Page 119: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Prea bine!Raoul ieşi. Atunci, domnul de Pibrac privind pe prinţ,

zise:— Într-adevăr! seniorul meu, eşti încântător şi această

haină vă şade de minune. Dacă Doamna Margareta era chemată pentru a judeca, şi ştiind numele dumitale adevărat, şi-ar schimba ideea ce şi-a făcut despre acel urs rău crescut ce se numeşte prinţul de Navarra.

Henric surâse.— N-o să pot dansa cu ea, în astă-seară? — Seniorul meu, cred că veţi putea face tot ce doriţi,

căci veţi fi în mare favoare pe lângă rege.— Adevărat?— Majestatea sa a râs cu lacrimi când i-am spus

întâmplarea lui René.— Cum? întrebă Noë, aţi îndrăznit a-i istorisi totul?— Totul, seniorul meu.— Şi regele nu şi-a încruntat sprâncenele?— A fost încântat: el îl urăşte pe René.

Poza pag. 116

— Este minunat, zise Henric de Navarra, dar am găsit, cred, şi eu, un mijloc de a-l batjocori.

— Pe cine, pe rege?— Nu, pe René. Am o idee ce ţi-o voi spune, domnule de

Pibrac.— Vin-o, seniorul meu, regele vă aşteaptă.— De-acum?— Cu nerăbdare. Vă-m dat ca unul din cei mai tari la

jocul l’hombre.— Ai zis adevărul, zise Noë.

Page 120: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Domnul de Pibrac deschise o mică uşă ce răspundea pe o sală. Acea sală ducea la cabinetul regelui. Un singur soldat se afla la uşa Majestăţii Sale.

Soldatul lovi de două ori în uşă, un şambelan ieşi.— Anunţă pe domnul de Pibrac şi cei doi veri ai săi, zise

gasconul.Şambelanul deschise uşa şi pronunţă numele domnului

de Pibrac.Regele reîncepuse citirea manuscrisului tradus din

limba slavă, dar îl aruncă cu iuţeală şi întoarse capul cu o vie curiozitate.

Domnul de Pibrac intră dând mâna lui Henric; Noë îi urma.

— Şedeţi jos, domnilor, zise Carol al IX-lea, aici nu sunt rege. Pibrac şi eu suntem vechi amici şi amicii lui Pibrac sunt şi ai mei.

El privi din nou pe Henric.— Cum vă numiţi, domnule? îl întrebă el.— Henric de Coarasse, sire.Regele făcu un semn cu ochiul şi privi pe domnul de

Pibrac cu un aer ce însemna:— Hei! dar ai dreptate, el seamănă defunctului rege de

Navarra… şi ar putea foarte bine a fi fiul lui.Apoi zise tare:— Vii să-ţi faci carieră la Paris, domnule?— Sire, răspunse prinţul, Majestatea Voastră ştie că

munţii noştri produc mult pietriş dar puţine monede. Un cadet de Gasconia, trebuie să vadă ţări.

— Monedele sunt rari pretutindeni, domnule, zise regele. Doamna Catherina, demna mea mamă, pretinde că sunt cel mai sărac gentilom din Franţa.

— Dacă Majestatea Voastră ar voi să îşi împartă sărăcia cu mine? murmură Henric surâzând.

Page 121: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aceşti gasconi sunt plini de spirit, zise regele.— Şi uşuri de bani, adăugă Pibrac.— Cu toate acestea, urmă Carol al IX-lea, ai vreo

douăzeci de pistoli în buzunarul dumitale îmi închipui, Pibrac amicul meu. Vă previn că joc pe bani… pe bani mulţi în astă-seară.

Apoi îndreptându-se spre camera unde se aflau pajii strigă.

— Ei! Gauthier, amicul meu, întinde-ne o masă şi adu-ne cărţile.

Pajul se supuse. Regele se puse jos, scoase punga şi o puse pe masă. Apoi amestecă cărţile.

— Domnule de Coarasse, te iau de tovarăşul meu.— Majestatea Voastră, răspunse Henric, mă încarcă de

onoare.Şi se puse în dreapta regelui.Domnul de Pibrac se puse în faţa lui Carol al IX-lea şi

invită pe Noë să se aşeze la stânga lui. Apoi aplecându-se la urechea acestuia:

— Să avem grija de a ne lăsa să fim bătuţi, îi zise el. Dacă regele câştigă, va fi toată noaptea bine dispus, şi René Florentinul se va simţi greu…

— Taie, Pibrac, zise regele, cu totul dat plăcerilor de a-şi juca favoritul joc.

În acel moment în marile apartamente ale Luvrului balul începu, şi regele ce fusese atins de zgomot, zise împărţind cărţile:

— Pe când toţi aceia vor dansa, regele Franţei se va sili de a petrece ca un soldat ce joacă pietre sau arşice pe o masă din cârciumă. Am fost născut pentru a fi soldat, domnilor.

— Sire, replică domnul de Pibrac, Majestatea Voastră va face bine de a-şi petrece orele cum va voi.

Page 122: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

—Dar îmi pare că Dumnezeu nu o voieşte! zise Carol al IX-lea, întorcând un rigă pe care puse unul din degetele sale.

XIII

Cu puţin mai înainte ca regele să înceapă să joace şi pe când se dansa cel dintâi vals, joc recent, introdus de curând la curtea Franţei, doamna Margareta de Valois îşi pregătea toaleta sa. O singură cameristă o ajuta. Această cameristă era o încântătoare fată de optsprezece ani, blondă ca o madonă, frumoasă ca un tablou şi spirituală ca un demon. Ea se numea Nancy şi se găsea la curent cu intrigile de la Luvru şi îşi întrebuinţa toate mijloacele pentru a distra pe prinţesă. Dar prinţesa avea un voal de melancolie adâncă, pe fragezii şi frumoşii ei obraji.

Ochii ei cei mari de un albastru închis, erau tulburi, buzele cele roşii, erau palide şi în toată persoana ei nu se vedea decât o mare tristeţe.

Cu toate acestea doamna Margareta era în aparenţă cea mai fericită dintre prinţese, regele, fratele său o trata ca pe un copil răsfăţat, curtezanii7 o adorau, Parisul întreg o admira când trecea călare pe străzi. Şi apoi doamna Margareta nu trebuia, sau cel puţin nu părea că se plictisea, după cum se molipsesc mai toţi din rasa sa. Ea era artistă, pictoriţă şi se distingea mult şi în sculptură, se ocupa cu literatură şi avea dese conferinţe poetice cu maestrul Pierre de Ronsard şi abatele de Bourdeille, sir de Brantôme pe care îl consulta adesea când scria Viaţa damelor galante.

Doamna Margareta se găsea în farmecele cele mai plăcute ce ar fi putut avea o prinţesă a Franţei.

Page 123: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Stofele orientului, bogăţiile fără preţ ale muzeelor italiene, arta severă a Renaşterii, şcoala spaniolă cu tablourile ei cele întunecoase, şcoala florentină cu picturi în culori vii, toate acestea erau reprezentate ca probe.

În mijlocul sălii era o statuie frumoasă şi lângă statuie, un ciocan de lemn şi o pereche de foarfeci.

Într-un colţ, era o masă care suporta o frumoasă ediţie a lui Homer, text elen, condeie şi hârtie, mai departe florete şi o mască aruncată pe parchet şi mai încolo, un şevalet cu un peisaj început.

Toate acestea arătau precis că stăpâna acelei locuinţe, era în acelaşi timp, pictoriţă, sculptoriţă, poetă, savantă în limbile antice, şi îndemânatică în a mânui spada ca şi cel dintâi maestru al său de scrimă, ducele Henric d’Anjou, regele Poloniei. Însă cu toate aceste distracţii, cu toate aceste plăceri, ce avea doamna Margareta? ce capriciu subit putea să îi întunece figura? Nancy încerca în zadar să facă zâmbitoare faţa doamnei Margareta.

În fine după mai multe anecdote şi jocuri de cuvinte, camerista termină prin a pronunţa un nume care produse atâta efect încât făcu să tresară pe doamna Margareta de la cap până la picioare.

— Dacă monseniorul de Guise ar fi fost aici, zise ea, ar fi găsit pe Alteţa Voastră, mai frumoasă ca totdeauna.

— Taci, Nancy, murmură Margareta încet, taci.— Bah! făcu Nancy, ce, este oprit de a vorbi despre

duce?Margareta aruncă împrejur o privire plină de frică.— Taci repetă ea, nu pronunţa acest nume, zidurile au

urechi la Luvru.— Acum nu, căci regina mamă este la bal.— De-acum?

Page 124: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Fără îndoială. Nu este ea oare obligată de a primi pe ambasador?

— Este adevărat.— Şi dacă regina este la bal, putem foarte bine să

vorbim despre duce.Un adânc suspin ieşi din pieptul tinerei prinţese.— Ducele a plecat… zise ea.— El e la Nancy, un oraş care poartă numele meu, zise

subreta râzând.— Nancy e foarte departe, suspină Margareta.— Va veni în trei zile.— Ah! ducele nu va mai reveni.— Aidea de!— Nu ştii tu, murmură prinţesa, că viaţa ducelui nu e în

siguranţă la Luvru?— Bah! făcu Nancy cu un aer incredul.— Intr-o seară, reluă prinţesa, ducele ieşea de aici, şi se

îndreptase spre coridorul secret şi spre scara cea mică.— Ei bine? zise Nancy.— Când el trecu portiţa şi se găsea pe marginea râului,

un om mascat îl întâmpină.— Şi ce i-a zis acest om? doamnă.— Aceasta: „— Monseniore, iubeşti pe prinţesa Margareta şi ea te

iubeşte.” Şi cum el tresări, omul adăugă:„— Eu îţi sunt un amic şi vin să-ţi dau un bun sfat.”„— Vorbeşte” zise ducele.„— Dacă ţii să trăieşti, monseniore, urcă-te pe cal,

mâine decât mai târziu, şi chiar astă-seară mai bine decât mâine.”

„— Şi unde trebuie să mă duc?”„— La Nancy.”„— Ce să fac acolo?”

Page 125: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

„— Să aştepţi acolo, până când prinţesa Margareta se va căsători cu prinţul de Navarra.”

„— Cum! zise ducele, oare vărul meu, Henric de Navarra, ar putea fi omul care m-ar asasina?”

„— Nu el, monseniore.”„— Cine e atunci?”„— Sunt unele nume, care aduc nenorociri când le

pronunţi,” răspunse omul mascat. Şi el dispăru în întunericul nopţii.

— Şi pentru asta a plecat ducele?— Da, răspunse Margareta. A doua zi seara. L-am

întâlnit şi mi-a istorisit şi mie întâlnirea sa misterioasă.„— Nu voi pleca, îmi zise el, căci te iubesc şi nu mă tem

de nimic.” Dar eu am insistat, l-am rugat, am plâns şi a plecat…

O lacrimă curse de-a lungul obrazului prinţesei. Apoi o mare tăcere urmă.

— Şi cu toate acestea trebuie să mă duc la bal, murmură ea… trebuie să am aerul surâzător, să dansez, să par a fi fericită, când am moartea în sufletul meu.

— Oh! acel urâcios prinţ de Navarra! îngână Nancy, lovind cu micul său picior, parchetul.

— Eu îl urăsc mai înainte de a-l cunoaşte, zise Margareta.

— Dar, reluă Nancy, ducele de Guise nu este şi el un prinţ mai bogat şi mai puternic decât acel sucit de Navarra?

— Este adevărat, da, copila mea.— Ei bine! pentru ce dar, doamna Catherina nu vrea să

vă căsătorească cu ducele de Guise?— Sărmană Nancy, murmură Margareta, tu nu înţelegi

nimic din ale politicii.— Se poate.

Page 126: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sunt forţată să iau în căsătorie pe prinţul de Navarra, când eu îl iubesc pe ducele de Guise.

— Nici acum nu înţeleg.— Ducele de Guise e mai departe de tronul Franţei cu

un singur grad de rudenie ca prinţul de Navarra, continuă Margareta, dar e mult mai aproape prin valoarea, situaţia politică, influenţa şi popularitatea sa. Nu ştii tu că regele se înfioară când se gândeşte că Valoisii pot să se întindă şi că ducele îi va succeda, dacă îi va da cel mai mic avânt spre tronul Franţei?

— Fie, zise Nancy, dar ar fi mai bine să aibă de succesor pe ducele de Guise, catolic şi cu popularitate în Franţa, decât pe un rege de Navarra hughenot.

— Nu, căci fratele meu are frică de Henric de Guise, şi nu se teme de regele de Navarra. Dacă cel dintâi, mă va lua de soţie, Carol îşi va închipui că va muri otrăvit sau asasinat.

— Dar, doamna Catherina?…— Ah! zise Margareta, mama mea, se gândeşte ca şi

regele sau mai bine zis, este regele care se gândeşte ca ea.

Margareta ajunsese până aici cu explicaţiile, când o bătaie în uşă se auzi. Nancy alergă să deschidă. Un om intră: era René, dar nu mai era René acela, murdar, plin de noroi şi în haine de voiaj, ci René îmbrăcat ca un mare senior, cu un aer mândru şi cu insolenţa unul favorit.

— Doamnă, zise el, Majestatea Sa, regina-mamă, face rugăciunea sa Alteţei Voastre, de a veni la bal unde prezenţa sa este aşteptată cu o vie nerăbdare.

— Ah!… zise Margareta cu indiferenţă.— Alteţa Voastră, n-a uitat că trebuie să danseze cu

Domnul ambasador al Spaniei?— Da, este adevărat.

Page 127: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sunt unsprezece ore trecute doamnă.— Grăbeşte-te Nancy, zise prinţesa.— Sunteţi deja gata, răspunse Nancy, înfigând cel din

urmă ac de aur, în bogata găteală a Margaretei de Valois.— Ei bine, René, zise prinţesa, pe când Nancy îi punea

mânuşile, mânia dumitale s-a mai liniştit?— Puţin, doamnă.— Dar cu acei gentilomi cum a rămas?— Oh! am să-i găsesc, doamnă.— Şi ce ai să le faci?— Regina mi-a promis că vor fi spânzuraţi.— Şi mama, se cam ţine de cuvânt.— Şi eu sunt servitorul său fidel, doamnă, şi am fost în

călătoria aceasta pentru însăşi serviciul său.— Apropo, dar de unde veneai atunci.— De la Tours. Regina mă trimisese.— Cu ce scop.— Acesta este secretul Majestăţii Sale, doamnă.— Destul, zise Margareta, nu ţin mult ca să ştiu aceasta.

Dă-mi o batistă Nancy, apoi adresându-se iarăşi la René îi zise: Ştii că eşti îmbrăcat ca un prinţ, René?

— Alteţa Voastră, mă onorează prea mult…— Nu, foarte serios vorbesc, ai aerul unui adevărat

gentilom, şi pentru că ai un bun aer, adăugă Margareta cu un surâs ironic, am să-ţi fac o onoare René. Am să-ţi iau braţul pentru a intra în bal.

René se înclină cu respect. Nancy aduse o batistă brodată şi armoriată. Prinţesa o luă, aruncă ochii pe arme şi tresări.

— Doamnă, zise încet René, eu sunt de idee ca să nu luaţi acea batistă. Ea este cu armele casei de Lorraine, pe care regina mamă nu o mai suferă de când domnul duce de Guise a plecat fără a-i face reverenţa cuvenită.

Page 128: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Dar Margareta măsură cu privirea pe René, de la cap până la picioare.

— Această batistă mi-a dat-o ducele de Guise şi ţin mult la dânsa, zise ea cu severitate.

René tăcu.Margareta apoi dădu braţul lui René şi Florentinul

introduse în sălile de bal ale Luvrului pe prinţesa Franţei.Ambasadorul Spaniei, un bărbat frumos de figură şi

care avea aerul unui rege, veni să se încline înaintea Margaretei, se uită cu dispreţ la René şi oferi mâna sa prinţesei.

René venea să caute în bal pe regina-mamă şi se duse s-o întâlnească. Regina îl trase lângă o fereastră retrasă şi vorbi mai mult timp în tăcere. În acel moment, pajul Raoul trecu pe acolo, îi aruncă o privire semnificativă şi dispăru. Curtezanii aşteptau cu o vie nerăbdare apariţia regelui. Dar el întârzia, şi de mai multe ori, regina-mamă a zis:

— Dar pentru ce regele nu vine?Un gentilom însă bine informat i-a răspuns:— Regele a prânzit cu domnul de Pibrac şi a jucat cu el

o partidă de l’hombre.— Nu se joacă l’hombre numai între doi, zise regina,

cine au fost ceilalţi tovarăşi?— Doi gentilomi pe care i-a prezentat Pibrac.— Numele lor?— Nu îi cunosc.— Acest gascon, murmură regina cu ură, se bucură de

mare influenţă pe lângă rege. Din fericire însă, nu prea e periculos, el nu se amestecă în lucrurile politice.

Apoi ea urmă a convorbi cu parfumerul.Tot în acel moment se auziră trei lovituri de suliţe pe

parchet. Era semnul obişnuit pentru a anunţa prezenţa

Page 129: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

regelui. Toate privirile se îndreptară spre uşa care se găsea în fundul marii săli, unde două mii de persoane aşteptau. Această uşă se dădu de perete, şi scena se petrecu întocmai după cum o dorise domnul de Pibrac, căci cabinetul regelui se deschise, unde o masă era aranjată în mijloc, şi regele cu căpitanul său de gardă şi cei doi gentilomi foarte elegant îmbrăcaţi, pe care nimeni nu îi cunoscuse, începură să joace cărţi.

— Du-te de vezi, René, zise regina, cine sunt acei doi gentilomi.

René se apropie de masa de joc, privi pe tovarăşii regelui şi se retrase înspăimântat. El recunoscuse pe Henric.

În acel moment regele zicea:— Am câştigat. Maestre de Coarasse, ştii că joci de

minune! şi pe cuvânt de rege am să te reţin ca să facem în toate serile câte o partidă de joc.

Henric ridică capul şi văzu figura cea palidă şi ameninţătoare a lui René şi îl salută cu un surâs. În acelaşi timp, René fu zărit şi de rege.

— Hei! zise el cu un ton batjocoritor, cunoşti tu pe aceşti gentilomi, René?

René salută şi îngână câteva cuvinte pe care regele nu le auzi. Dar parfumerul înţelese surâsul lui Carol al IX-lea care arăta că el cunoaşte istoria sa şi se bucură.

Domnul de Pibrac conta marca sa de joc şi părea că nu observase nimic. El avea încă un aer, atât de naiv, încât parfumerul îşi zise:

— Acest nesimţitor pare a nu şti nimic. Dar fie, gentilomii mei, căci deşi v-aţi refugiat sub protecţiunea regelui, şi credeţi că o să-mi scăpaţi, dar vă înşelaţi… voi fi învins deocamdată, însă o să vă pierd.

Page 130: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Eu cunosc, sire, pe domnul René, zise Henric de Navarra, care urmă de a surâde cu graţiozitate.

— Da! zise regele.— Ne-am întâlnit în provincie, adăugă Henric, şi sunt

chiar însărcinat cu un mesaj pentru el.Regele în acest timp se sculă, făcu trei paşi înainte, şi

primi reverenţele ambasadorului spaniol care valsa cu Margareta.

— Bună ziua, Margot, zise regele, cum merge?— Mulţumesc Majestăţii Voastre, sunt bine.— Iubeşti, tu, încă dansul, Margot?— Da, sire.— Ei bine, messir8 Henric de Coarasse, un gentilom

gascon, pe care îl iubesc foarte mult şi pe care ţi-l recomand, doreşte să te valseze… Apropie-te domnule de Coarasse.

Henric înaintă şi salută pe Margareta. Margareta îl privi la rându-i şi încercă îndată o senzaţie bizară şi inexplicabilă. Ea avu îndată un presentiment că acest necunoscut va juca un rol oarecare, în durata existenţei sale.

— Domnule, îi zise ea, am să dansez întâi cu domnul de Pardaillan, şi apoi veţi veni să-mi oferiţi mâna, pentru a vă primi ca şi cavaler.

René se depărtase şi se apropiase de regină.— Ei bine! îl întrebă Catherina de Médicis, cine sunt

aceşti gentilomi?— Se zice că sunt doi simpli gasconi, veri ai lui Pibrac.— A început să plouă cu gasconi, zise regina cu

dezgust. Ştii tu numele lor?— Da, doamnă. Cel dintâi, acela care are un spenţer

albastru şi care era la dreapta regelui, se numeşte Coarasse.

Page 131: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Coarasse? curios nume… dar celălalt?— Celălalt se numeşte Noë.— Ah! cunosc acest nume, zise regina, este o un nume

nobil din Bearn. Du-te de vorbeşte cu el; căci o să afli poate pentru ce au venit la Paris.

René s-apropie şi găsi pe Henric ce era rezemat de un stâlp şi privea pe Margareta care dansa cu bătrânul baron de Pardaillan, care avea o soţie foarte tânără, de care era gelos, şi cu care regele începuse să converseze.

Henric văzând că René venea la el, făcu câţiva paşi şi merse a-l întâmpina.

Florentinul îl salută cu un surâs ipocrit şi zise:— Aşa e, domnule de Coarasse că nu vă aşteptaţi să mă

vedeţi aici?

Poza pag. 158 – Scara de mătase

— Acesta o mărturisesc, căci te credeam în fundul unei pivniţe.

— Cu toate acestea am ieşit.— Ah! pe credinţa mea, zise prinţul, aş fi foarte curios

de a şti cum?— Ei bine! răspunse René, am să-ţi istorisesc. Acel

nenorocit de hangiu care m-a legat bine, fără voia lui, şi m-a transportat în pivniţă nu a aşteptat decât ca să vă vadă plecaţi.

— Şi a venit să vă dezlege?— Neapărat. Apoi s-a aruncat la genunchii mei şi şi-a

cerut iertare pentru conduita lui, care a avut-o vis-à-vis de mine.

— Eu pariez că l-ai iertat, zise prinţul cu un aer batjocoritor.

— Fără îndoială.

Page 132: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar pe mine, zise Henric cu un ton dispreţuitor, o să mă ierţi?

— Un om care stă în bune relaţii cu regele, nu are trebuinţă niciodată de iertarea unui biet parfumer ca mine, răspunse Florentinul.

—Ah! zise prinţul, mărturisesc că amiciţia regelui este un lucru preţios pentru mine, dar…

El se opri şi privi cu atenţie pe René.— Dar, urmă el, când are cineva de inamic, un om ca

dumneata domnule René, cel mai sigur lucru e, de a găsi chiar în sineşi un mijloc de apărare.

— Ah! ah!…— Şi acest mijloc l-am găsit.— Adevărat?— Întocmai după cum am onoarea de a v-o zice.— Pe credinţa mea, scumpul meu domn de Coarasse,

zise parfumerul cu ironie, sunt curios de a-l cunoaşte.— Ţii cu stăruinţă?— Prea mult.Henric luă pe Florentin de braţ şi îi zise:— Aide colo, la fereastra aceea, unde vom putea vorbi

mai în linişte.— Fie, zise René, şi el îl urmă.Atunci Henric privi pe Florentin cu atenţie şi îl zise:— Consulţi dumneata totdeauna astrele?— Pentru ce, această întrebare?— Pentru că, atunci când ne-am întâlnit în provincie,

unde am devenit inamici, veneam expre9 la Paris pentru a convorbi despre necromanţie, căci eu m-am ocupat prea mult cu ştiinţele oculte.

— Glumeşti? zise Florentinul.— De loc. Sunt gata de a vă da o dovadă de cele ce

spun. Dumneata nu eşti singurul fermecător din tot

Page 133: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

regatul, messir René. Sunt născut la picioarele munţilor Pirinei şi am fost, crescut de un bătrân cioban spaniol ce m-a iniţiat în această ştiinţă misterioasă a viitorului.

Henric vorbea cu atâta seriozitate, cu un accent atât de convingător, încât Florentinul fu mirat.

— Iacă, urmă el, dă-mi mâna dumitale, voi citi ca-ntr-o carte.

— Poftim, zise René întinzându-i mâna sa dreaptă. Henric o luă cu gravitate, o examină cu grijă, cugetă mult şi sfârşi prin a zice:

— Ai teamă că vei muri.Florentinul tresări.— Fii franc, domnule René.— Toţi oamenii, mai mult sau mai puţin, simt această

teamă.— Da, dar ea vă consumă, ea vă roade, vă…— Apoi, domnule?— O femeie v-a prezis că vei muri prin faptele unei alte

femei.René se trase cu un pas înapoi şi privi pe tânărul prinţ

cu spaimă.— Cum ştiţi asta? zise el.— Cu câteva minute mai înainte nu ştiam nimic; am

presimţit-o acuma…Şi prinţul urmă examinarea mâinii Florentinului cu

gravitate. Apoi urmă:— Prezicerea e aproape de a se realiza. Prezicătoarea

era ţigancă. Sunt aproape treizeci de ani de atunci. La Florenţa, pe o stradă, nu departe de o biserică.

— Şi… cealaltă? întrebă René mişcat.— Cine, cealaltă?— Femeia ce îmi va cauza moartea.— Ea vă datorează zilele: e fiica dumitale.

Page 134: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René păli. El nu destăinuise nimănui secretul prezicerii. Fiica sa era singura ce îl ştia numai de o oră şi nu se arăta în mintea lui posibilitatea unei întrevederi foarte recente între Henric şi ea.

Henric urmă:— Moartea dumitale e sigură prin acest fapt! dar se va

putea înlătura, acesta linie transversală îmi zice că influenţa unui om poate să zdrobească influenţa nefastă a acestei femei.

— Şi… acel om? Henric continuă a-i examina mâna.Tot deodată el făcu o mişcare de mirare:— Ah!… zise el, acesta e foarte straniu… acest om, sunt

eu!…Florentinul îl privea cu o spaimă crescândă şi simţi

câteva picături de sudoare rece alunecându-i pe frunte.— Da acela sunt EU, repetă prinţul.

XIV

René era superstiţios ca mulţi din compatrioţii săi, în acea epocă mai cu seamă când studiul ştiinţelor prezicerii era foarte răspândit în Franţa şi Italia.

Văzând un om ce spunea una din particularităţile cele mai misterioase ale vieţii sale, Florentinul simţi cuprinzându-l o spaimă şi nu se mai îndoi un moment măcar că prinţul de Navarra n-avea calitatea de a-i ridica unul din colţurile vălului misterios ce acopere viitorul.

— Ei bine! reluă acesta din urmă după un moment de tăcere, v-am spus adevărul, domnule René?

— Da, aţi atins prezicerea, dar…— Dar, cât despre viitor, nu credeţi?…— Nu ştiu.

Page 135: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pe credinţa mea! zise prinţul, ascultă, vă voi da un bun sfat.

— Spune.— Nu ştiu ce rol trebuie să joc în viaţa dumitale; dar mi

se arată că voi fi amestecat, pentru că liniile mânii dumitale îmi spun că influenţa mea va putea neutraliza mult timp influenţa nefastă ce vă ameninţă; dar în sfârşit este de crezut că această influenţă, nu o voi putea exercita decât trăind.

Si prinţul privi pe René surâzând. Apoi adăugă:— Întâia privire ce ai aruncat asupra mea mai adineauri,

când mă aflam lângă rege, mi-a dovedit un lucru.— Ce lucru? zise René.— Că erai inamicul meu mortal şi că mi-ai jurat

moartea.René păstră tăcerea.— Să vedem, fii sincer cel puţin o dată în viaţa

dumitale.— Fie! răspunse Florentinul. Vă urăsc. Vă urăsc pentru

că m-aţi umilit, şi am jurat a mă răzbuna mai curând sau mai târziu.

— Acesta e dreptul dumitale, zise prinţul cu nepăsare; dar permite-mi a vă face o observaţie, pentru că sunt convins de adevărul prezicerilor mele, sunt foarte liniştit, dacă reuşiţi de a mă ucide, nu voi muri sigur, căci voi fi răzbunat foarte iute. Moartea dumitale va urma pe a mea.

Această cugetare era foarte convingătoare, şi René fu convins.

În acel moment orchestra făcu se răsune introducerea unui dans spaniol, şi Henric tresări:

— Mă iartă! zise el lui René, vom continua această convorbire îndată. Dansez cu prinţesa Margareta.

Page 136: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi el salută pe Florentin cu un aer măreţ, străbătu prin mulţime şi veni de a face o reverenţă prinţesei Margareta, ce convorbea atunci cu domnul de Pardaillan.

Prinţesa se ridică şi luă, fără a zice un cuvânt, mâna lui Henric.

Henric şi Margareta dansau de minune. Dansând, ei schimbară câteva cuvinte.

— Domnule, zise prinţesa, de când sunteţi la Paris?— De ieri, Doamnă.— Credeţi că veţi şedea mult?— Am venit să îmi fac avere, Doamnă…— Ei bine! zise Margareta râzând, îmi pare că averea

dumitale, începe îndestul de bine.— La acel punct, încă eu cred că visez, Doamnă.— Visurile se realizează.— Sunt unele, care nu se pot realiza, murmură prinţul.Şi el aruncă asupra prinţesei o privire ce o făcu să

tresară.— Acest gascon e dibaci, îşi zise ea.Şi cum dansul se sfârşi, ea îl privi din nou şi se rezemă

pe braţul lui.Henric era încântător. Aceasta era fără îndoială părerea

Margaretei, căci ea nu încruntă sprâncenele şi nu păru a înţelege dorinţa lui îndrăzneaţă.

— Domnule de Coarasse, îi zise ea, îmi plac prea mult gentilomii din ţara dumitale.

— Alteţa Voastră e prea bună.— Ei sunt uşori de bani10, dar au mult spirit. Nu găseşti

că aerul aici e înăbuşitor? adăugă Margareta. Vin-o în cabinetul regelui; e mai puţină lume, vom putea vorbi.

Henric străbătu saloanele prin mijlocul privirilor de invidie a gentilomilor ce găseau că micul provincial avea

Page 137: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

un noroc insolent, devenind în acelaşi timp, favoritul regelui şi cavalerul prinţesei.

Margareta conduse pe Henric în cabinetul regelui şi arătându-i un loc lângă ea îi zise:

— Domnule de Coarasse, iartă-mă, dar sunt curioasă, şi scopul de a afla ceva, m-a făcut a vă aduce aici.

— Sunt la ordinele Alteţei Voastre.— Sunteţi din Bearn?— Da, Doamnă.— Din Pau său din Nérac?— Din Pau.— Mă prind că-mi vei putea da preţioase desluşiri.Henric păstră tăcerea şi privi pe Margareta.Aceasta urmă:— Ştiţi că e vorbă de căsătoria mea cu prinţul de

Navarra?La aerul de mirare ce-şi lua, ar fi jurat oricine că prinţul

auzea un lucru de care el era departe de a se aştepta.— Sărmana mea patrie, zise el, fi va ea atât de fericită

ca să aibă o regină aşa tânără şi frumoasă?— Sunteţi un linguşitor, domnule de Coarasse, zise

Margareta surâzând.— Îmi este cu neputinţă de a-mi stăpâni limba, Doamnă,

când ea e împinsă de inimă.Şi el privi din nou pe prinţesă. O femeie e în totdeauna

simţitoare admiraţiei ce provoacă.— Domnule de Coarasse, zise ea cu un ton puţin

batjocoritor, aş voi să am desluşiri asupra curţii de Nérac.— Vi se urăşte acolo, Doamnă.— Bun! ca şi la Luvru. Şi prinţul?— Prinţul Henric, ca să zic astfel, este un urs rău lins,

Doamnă.Margareta tresări:

Page 138: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

—Aşadar ghicisem?— El îşi petrece viaţa la vânătoare, însoţit de oameni de

rând, cu păstori şi pescari.— Puah! exclamă Margareta.— El merge la predică, urmă Henric. — De obişnuit, cum e îmbrăcat?— Ca un mic gentilom muntean, cu o haină de aba,

cizme de piele de vacă… — Ah! oroare! zise Margareta.— Cămaşa de obişnuit ghemuită, urmă Henric, barba

neîngrijită, şi părul după obiceiul hughenoţilor puritani, ras pe vârful capului.

— E de spirit?— Un spirit de mojic, de rând… — Are ceva intrigi, la Nérac sau Pau?— Da! zise Henric, cu o cameristă-servitoare, fiica unui

păzitor de vaci.— Cu toate acestea, zise Margareta, ai uitat de a vorbi

de contesa Gramont.— Ah! Doamnă, răspunse prinţul, cunosc această istorie

în fond, ea e foarte glumeaţă.— Spune-mi-o.— Cu plăcere.Dibaciul prinţ era să continue, când Doamna Catherina

de Médicis intră în cabinetul regelui.— Mama! – zise prinţesa cu o mişcare de spaimă. Să

lăsăm pentru mal târziu istorisirea contesei Gramont… Lasă-mă… Regina e misterioasă.

Şi Margareta ridicându-se merse spre Catherina de Médicis. Dar, în drum, ea se întoarse şi aruncă o ultimă privire tânărului prinţ. Această privire îl făcu să tresară.

Page 139: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Drace, murmură el, nu cumva am atins inima Doamnei Margareta în detrimentul meu? Aceasta ar fi plăcut, un pretendent înşelat de el însuşi.

Pe când prinţesa se depărta, Noë care convorbise mult timp cu mai mulţi gentilomi pe care nu-i cunoştea, se îndreptă spre Henric de Navarra.

— Ei bine? îl întrebă el.— Am făcut prinţesei portretul viitorului ei soţ.— Adevărat?! exclamă Noë.— Şi i l-am descris ca o fiinţă puţin plăcută. În acest

moment e neconsolabilă şi în cea mai mare disperare.— Ce glume-mi spui Henric?— Nu glumesc.Şi prinţul îi povesti convorbirea ce avusese cu

Margareta.— Dar ai făcut o nebunie periculoasă!— Crezi?— Drace! ea deja nu avea bune informări despre

dumneata, şi acum îşi va pune toate silinţele…— Pentru a nu o lua eu de soţie?— Întocmai.— Ah! cauza e, zise prinţul, că mi-a intrat în cap o

stranie idee.— Şi, care e această idee?— De a înşela pe prinţul de Navarra.— Enigmă! zise Noë, nu înţeleg.— Prinţul de Navarra e la Nérac; sir de Coarasse e la

Paris. Sir de Coarasse ce a fost plăcut de prinţesă, soseşte într-un moment favorabil. Ducele de Guise a plecat, prinţesa caută distracţie. Prinţul de Coarasse face curte Doamnei Margareta, şi pentru a-i fi plăcut, el vorbeşte rău pe acel soţ, pe care ea îl urăşte atât de mult.

Page 140: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Planul de conducere e straniu.— Dar voi izbuti.— Atunci, zise Noë, Alteţa Voastră voieşte a fi iubit de

prinţesă?— Fără îndoială.— Dar… Sarah?— Ah! drace! murmură Henric, nu mai cugetam la ea.— Cu toate acestea…— Oh! fii liniştit, amice Noë, replică prinţul râzând, fiul

tatălui meu e în stare de a înfrunta două intrigi deodată.— Acum, aş putea şti, Henric, ceea ce v-a spus René?— Nu, mai târziu.Henric se uită la orologiu.— Vin-o, zise el, îmi pare că e ora patru de dimineaţă..

Şi aş fi de părere să mergem să ne culcăm.— Acesta e şi părerea mea.— Ne vom strecura prin mulţime şi vom dispărea.Şi cum cei doi tineri puneau planul lor în execuţie, ei se

găsiră din nou în faţa lui René. Florentinul surâdea cu un aer amabil.

— Oare, îi întrebă Henric, ai dori a-mi reda mâna dumitale spre a o studia?

— Poate, zise René.— Ce voiţi a şti— Cât timp mai am să trăiesc admiţând că mă voi

scăpa de Dumneata, zise Florentinul cu siguranţă… Iată mâna mea.

Henric începu a o examina cu o tăcere mărinimoasă.— Vei muri opt zile după mine, zise el.— Orice s-ar întâmpla…— Aşteaptă dar, zise prinţul, iată o linie ce observasem

şi care luminează pentru mine restul enigmei.— Ah! zise René. Să vedem…

Page 141: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Este scris în cartea viitorului, reluă cu gravitate Henric de Navarra, că voi muri cu opt zile înaintea morţii dumitale. Aceasta e influenţa ce exercit asupra dumitale. Sunt de douăzeci de ani, sunt bine, sănătos, foarte; dacă nu fac vreo imprudenţă vei putea trăi foarte mult. Bună seara.

Şi prinţul lăsă pe René cu totul gânditor şi se depărtă. Era deja moda, la acea epocă de a părăsi balul fără a-şi lua adio.

La uşă, ei găsiră pe pajul Raoul.— Bună seara, micul meu, zise prinţul.Raoul salută, dar nu se dădu la o parte pentru a face loc

prinţului de Navarra.— Mergem să ne culcăm, zise Noë, bună-seara,

domnule Raoul.— Mă iartă! zise pajul, am un comision pentru domnul

de Coarasse.— Pentru mine? zise Henric mirat.— Pentru dumneata. Domnişoara Nancy doreşte a vă

vedea, domnule.— Cine e domnişoara Nancy?— O fată într-adevăr frumoasă, zise pajul ce suspină…

Este camerista Doamnei Margareta.Prinţul tresări. Apoi se întoarse, şi cu privirea el căută

pe prinţesă prin saloane. Prinţesa dispăruse.— Ei bine! zise el întorcându-se spre Raoul, unde e dar

domnişoara Nancy?— Veniţi cu mine, zise pajul.— Să mergem!Prinţul şi Noë urmară pe Raoul care în loc de a coborî

scara cea mare, se îndreptă spre un coridor din stânga, înaintă cu vreo treizeci de paşi şi se opri.

Page 142: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Nancy aştepta, învăluită în mantaua ei. Ea aruncă o privire cercetătoare prinţului.

— Sunteţi domnul de Coarasse? zise ea înaintând spre el.

— Drace! frumoasă fată! murmură Henric îndestul de tare pentru a fi auzit de cameristă.

— Domnule, răspunse Nancy, fiecare ştie ce e şi ce preţuieşte, şi nu caută complimente. Sunteţi domnul de Coarasse?

— Da, frumoasa mea copilă.— Ei bine! poftim pe aici. Am a vă spune o vorbă.Nancy întinse mâna sa mică şi albă, îl lua de braţ şi se

depărtă puţin.— Te ascult, frumoasa mea, zise junele prinţ.— Domnule, zise Nancy, Doamna Margareta m-a

însărcinat de a vă reaminti că îi datoraţi istorisirea doamnei contese Gramont şi prinţului de Navarra.

— Sunt gata a i-o povesti, frumoasa mea amică, răspunse prinţul. Dar unde trebuie să găsesc pe Alteţa Sa?

Nancy râse cu frăgezime.— Ah! zise ea, sunteţi prea grăbit, frumosul meu

gentilom. Nu astăzi, mâine.— Unde?— Spre nouă ore seara faceţi o plimbare pe marginea

apei şi aşteptaţi, zise Nancy. Bună seara, domnule de Coarasse, noapte bună!…

Şi Nancy dispăru în întunecosul coridor. Raoul şi Noë nu erau departe, cel dintâi se îndreptă

spre Henric:— Domnule de Coarasse, zise el cu o voce înceată, mai

am ceva de a vă spune.— Aidea de! şi din partea cui, micul meu?

Page 143: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Din partea mea.Vocea lui Raoul era tremurândă.— Ei bine, zise prinţul, dă-mi braţul, amice Raoul, şi

însoţeşte-mă puţin.— Cu toată plăcerea, domnule.Henric şi Raoul ţinându-se de braţ, şi Noë urmându-i

descinseră scara cea mare, trecură prin curtea Luvrului şi ieşiră prin portiţa ce răspundea spre apă.

— Domnule de Coarasse, zise atunci Raoul, găsiţi pe Nancy frumoasă?

— Încântătoare!— Ah!— Drace! amicul meu… oftezi?Raoul suspină din nou.— Pe credinţa mea! murmură prinţul, ghicesc ceea ce

voieşti să-mi spui. Iubeşti pe Nancy…Raoul suspină pentru a treia oară.— Şi cum o găseam frumoasă şi… fiindcă voia să-mi

vorbească…— Sunt gelos, zise cu francheţe11 Raoul.— Nu fi gelos. Din moment ce am aflat că o iubeşti…— Oh! da.— Eu, zise prinţul, nu o voi iubi.

Poza pag. 140 - Atunci Guillaume nară istoria boltei.

Raoul îi luă cu vioiciune mâinile şi le strânse cu mulţumire.

— Îţi mulţumesc! Domnule, zise el.— Să vedem, zise Henric, vorbeşte…— Da, răspunse pajul.— Ea te iubeşte?— Nu ştiu.— Asta se ştie… întotdeauna…

Page 144: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sunt zile în care cred că… da… sunt altele în care… îmi vine desperarea.

— Am văzut-o numai trei minute, micul meu, dar mi-am făcut idee.

— De ea?— Drace, da. Nancy e cochetă, e glumeaţă, dar trebuie

să aibă o inimă de aur…— Şi… Dumneata… crezi?— Este că, Raoul, micul meu, eşti un încântător băiat,

dar nu cunoşti femeile, ai încredere în mine.— Da, desigur.— Ei bine! te voi servi, şi mai înainte de două zile, îţi voi

spune dacă Nancy te iubeşte sau nu…— Îmi promiteţi?— Îţi promit. Bună seara, Raoul!— Bună seara, domnule de Coarasse!Henric strânse mâna pajului, ce se întoarse, şi apoi luă

braţul lui Noë.Prinţul şi însoţitorul lui treceau prin faţa căsuţelor ce

înconjurau Luvrul, când văzură o uşă deschisă, în interior lumină, şi pe prag, un om cu mânecile sumese, ce mătura.

— Iată! zise prinţul, acesta e compatriotul nostru Malican ce-şi deschide cârciuma la ora când noi mergem să ne culcăm. Bună seara, Malican.

Bearnezul îl recunoscu şi dădu un strigăt de bucurie.— Ah! seniorul meu, zise el, cerul vă trimite!— Ce spui! zise prinţul.— Intraţi, seniorul meu, zise Malican, trebuie să vă

vorbesc.— Ce voieşti oare să-mi spui?— Veniţi… Intraţi.

Page 145: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

După intrarea celor doi tineri în cârciumă, Malican închise uşa.

— Seniorul mea, zise el încet lui Henric, nu v-am vorbit eu de ducele de Guise?

— Hein! zise Henric tresărind. Ştii ceva nou despre el?— Da, seniorul meu.Henric făcu o mişcare.— Şi ce? cum?— Unul din gentilomii lui e aici.— Şi cu ce scop a venit el?— El a sosit astă-noapte, a cerut o cameră şi mi-a zis:

„Trebuie să stau ascuns, căci nu sunt cunoscut de nimeni la Luvru: dar vei afla un mijloc ca în astă-noapte sau mâine dimineaţă să înaintezi acest bilet domnişoarei Nancy, camerista prinţesei Margareta.” Şi el îmi dădu un bilet.

— Şi ce l-ai făcut?— Iată-l.Malican scoase o hârtie din buzunarul său şi o înaintă

prinţului.— Drace! zise el privindu-l.Apoi se întoarse spre Noë.— Ce zici tu? întrebă el. Dacă aş despecetlui-o?…— Acesta e şi părerea mea.— Pentru ce?— Pentru că, zise încet Noë, Doamna Margareta va fi

soţia Alteţei Voastre, Alteţa Voastră are dreptul de a şti ceea ce i se scrie

— Ai dreptate, răspunse prinţul.Şi fără a mai aştepta, el despecetlui biletul.

XV

Page 146: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Scrisoarea pe care gentilomul domnului de Guise încredinţase lui Malican era neiscălită şi cu o scriere, desigur prefăcută.

Ea nu conţinea decât aceste trei rânduri:

„Compatriotul domnişoarei Nancy o înştiinţează că cugetă nesfârşit la ea şi că va veni cât mai curând s-o vadă.”

Henric citi şi reciti această scrisoare, şi îşi zise neîncetând de a o examina:

— Aici e ceva misterios ce nu pot afla.Prinţul citise scrisoarea lângă o masă pe care se afla o

lumânare.În timp ce o examina, întâmplarea aduse ca hârtia să se

afle în dreptul lumânării şi în chipul acela, deveni transparentă.

Şi atunci Henric crezu că zăreşte unele părţi ale hârtiei mai albe decât celelalte, părând ale unei scrisori şterse.

Ar fi zis cineva că este o scriere cu condeiul muiat în apă.

— Oh! oh! zise Noë ce se afla la spatele lui Henric, ocupat de asemenea cu examinarea acestei scrisori. Ce e oare acesta?

Şi el se apropia de cotlon unde doi cărbuni erau înăbuşiţi de cenuşă.

El îi descoperi şi îi arătă lui Malican:— Acopere cu un mănunchi de lemne uscate.Cârciumarul se supuse.Noë luă scrisoarea din mâinile prinţului şi o apropie de

foc.— Ce faci? strigă prinţul, ce nu înţelegea încă.— Îmi satisfac bănuielile. Fii liniştit nu o voi arde.

Page 147: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

El expuse scrisoarea la o depărtare de trei degete de flacăra lemnelor, şi după mai puţin de un minut, scrierea ştearsă se înnegri şi apăru foarte citibil, pe când cele trei linii dintâi dispăreau.

— Drace! asta e straniu, zise prinţul mirat.— Aceasta dovedeşte, răspunse Noë, că domnul duce

de Guise cunoaşte întrebuinţarea cernelii simpatice. Iată, Henric, pune-te aici şi citeşte…

„Scumpe înger.Ai voit plecarea mea: am plecat. Dar depărtarea îmi

pare cu neputinţă de a o mai prelungi: sufăr… Aştept un singur cuvânt, şi mă voi întoarce în secret la Paris.

Acest cuvânt îl cer în genunchi. Îl aştept şi sper.Al dumitale,Henric.”

— Hei! zise prinţul, domnul de Guise chemându-se Henric ca şi mine, Doamna Margareta va simţi mai puţin schimbarea. Şi eu mă numesc Henric.

Apoi în loc de a arde scrisoarea, el o strânse, făcând-o să dispară în buzunar.

Apoi, el se întoarse spre Malican:— Aşadar, gentilomul ţi-a încredinţat această scrisoare?— Da, seniorul meu.— Şi trebuie să o înmânezi domnişoarei Nancy?— Acesta îmi este foarte uşor, pentru că, răspunse

Malican, nepoata mea se duce din când în când, a duce vin soldaţilor de gardă, şi i se întâmplă de a întâlni pe un pajul ce e bine cu domnişoara Nancy.

— Cum se numeşte el?— Raoul.— Îl cunosc.

Page 148: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Acum ce voi zice gentilomului loren când se va deştepta?

— Tu nu vei aştepta ca să se deştepte.— Ah!— Te vei duce a-l deştepta. Sunt patru ore de

dimineaţă. Un soldat n-are trebuinţă de a dormi atât de mult.

— Prea bine. Mă duc…— Aşteaptă! Lorenului deşteptat, îi vei zice: „Curând!

îmbracă-te, gentilomul meu. Voi pune şeaua pe cal pentru ca să părăseşti Parisul mai înainte de ivirea zilei.” Lorenul va părea foarte uimit. Tu vei adăuga: „Biletul a ajuns la adresă, şi răspunsul a venit de la Luvru. Vei zice compatriotului domnişoarei Nancy că e aşteptat în zece zile, nu mai curând. E vorba de viaţa cuiva şi eşti rugat de a pleca îndată.”

Malican nu mai ceru alte explicaţii. El sui scara şi se duse de a bate la uşa gentilomului.

După zece minute se reîntoarse:— Am reuşit, zise el, omul nostru s-a deşteptat. El nu s-

a îndoit de adevărul răspunsului, şi mi-a comunicat să-i îngrijesc bine calul.

— La revedere, Malican, zise prinţul strângând mâna bearnezului, îţi mulţumesc!

Şi el se depărtă, urmat de Noë.Se făcuse ziua când cei doi tineri ajunseră în strada

Saint-Jacques.Un om şedea pe banca din faţa hotelului. Acest om

recunoscând pe Henric, se ridică.Prinţul fu foarte mirat la vederea acestui personagiu, ce

i se arătase pentru a treia oară, în mai puţin de douăzeci şi patru ore. Era Guillaume Verconsin, ajutorul

Page 149: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

argintarului Loriot, acela ce adusese în ajun scrisoarea frumoasei Sarah.

— Ce faci aici, amice Guillaume.— Vă aşteptam, domnul meu.— De aseară?— Oh! nu, numai de o oră.— Ai să îmi mai dai vreo scrisoare!?— Nu, domnule, dar vin a vă ruga să mă urmaţi…— Şi unde, amicul meu?— Nu vă pot spune, gentilomul meu.— Oh! drace, zise prinţul râzând, acesta a ajuns prea

misterios.El privi pe Guillaume, dar băiatul nu păru dispus a

răspunde.Apoi se întoarse spre Noë. Noë surâdea.— Ce crezi tu? întrebă prinţul.— Cred că, dacă aşi fi în locul dumitale, Henric, aş urma

pe acest băiat, chiar de ar fi la sfârşitul lumii.— Aceasta voi face-o şi eu, răspunse Henric de Navarra.

Apoi, strângând mâna lui Noë: Aşteaptă-mă, îi zise el, cred că nu voi întârzia de a mă reîntoarce.

Şi prinţul adăugă:— Aide! amice gentilom, să mergem! te urmez.— Vin-o, messir, zise băiatul.Noë îi privi depărtându-se, apoi când cotiră colţul străzii

Saint-Jacques, el intră în hotel, luă cheia ce era atârnată într-un cui în bucătărie, intră în odaia ce locuia în comun cu prinţul, se aruncă pe pat şi adormi.

El se deşteptă pe la ora douăsprezece. Prinţul nu era întors.

I se aduse dejunul; el mâncă cu nelinişte şi aşteptă.Ziua trecu… Henric nu se reîntoarse.

Page 150: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pe onoarea mea! îşi zise Noë, aceasta e foarte straniu! Ca Alteţa Sa să fie fericit lângă frumoasa Sarah, nimic mai natural, dar ca să fie în punctul de a uita timpul şi de a mă lăsa singur în prada neliniştilor celor mai stranii, aceasta e puţin cam curios!…

Într-adevăr, Henric părăsise strada Saint-Jacques înainte de ivirea zilei şi încă bruma de seară acoperea Parisul…

Noë simţea aceeaşi nelinişte ca şi prinţul în ajun. Henric îşi zisese, nevăzându-l revenind:— Mi-e teamă ca acel bandit de René să îl fi găsit la

fiica sa în genunchi, şi să-l fi ucis.Noë nu putu a îşi opri această cugetare:— Gelosul de Samuel Loriot l-o fi prins în genunchi la

femeia sa, şi… cu o lovitură…Din două una: sau că Sarah se conforma perfidelor

încercări ale geloziei Corisandrei de Gramont, ceea ce era foarte uşor de admis, prin grăbirea cu care dorinţele galante ale prinţului păreau a se îndeplini; sau că se supunea unei afecţiuni cu adevărat neînvinse, iubind deja pe prinţ.

Acest al doilea caz, pe care spiritul sceptic al lui Noë îl respingea cu energie, era singurul ce îl putea face a se teme de pericolul ce-l ameninţa din partea bărbatului pe Henric de Navarra.

În cel dintâi, din contra, şi dacă era adevărat că argintarul era cu totul devotat Corisandrei, Sarah n-avea a se teme de nimic.

Noë, în acele cugetări, se afla la fereastră privind pe deasupra învelitorilor înfumurate ale vechiului Paris.

Un uşor zgomot ce se auzi la uşă îl deşteptă din adâncimea acelor cugetări.

Un om intră. Era Guillaume Verconsin, băiatul de prăvălie al lui Loriot.

Page 151: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! îi zise el, îmi aduci ştire despre gentilomul, amicul meu!

— Da, messir.— Unde e el?Guillaume, în loc de a răspunde, scoase un mic bilet din

buzunar şi-l întinse lui Noë. Noë îl deschise şi citi:

„Nu te nelinişti, scumpe amice, sunt prizonier până la noapte, şi cum am afaceri la Luvru, tu ştii, nu-ţi pot hotărî ora la care ne vom revedea.

„Poţi deci, şi tu, să te ocupi de afacerile tale.La revedere…Henric.”

— Prizonier! murmură Noë privind pe Guillaume.Guillaume făcu din cap un semn afirmativ.— Îmi vei putea explica cum?Băiatul păru încurcat.— Nu te teme de nimic, îi zise Noë, amicul meu şi eu n-

avem secrete unul faţă de altul.Şi cu o mişcare arătă un loc lui Guillaume.— Gentilomul meu, zise atunci acesta, tatăl meu era în

serviciu la seniorul d’Andouins.— Ah!— Ştiţi, tatăl doamnei contese de Gramont.„Bun! îşi zise Noë, Henric e prins în plasa Corisandrei

până la gât.” Apoi tare:— Ceea ce înseamnă, voieşti tu să zici, că eşti cu totul

devotat stăpânei tale, care e amica doamnei de Gramont.— Da, domnule.— Ei bine!

Page 152: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ceea ce voieşte doamna Loriot, o voiesc şi eu. Dacă ea mi-ar face un semn, eu m-aş arunca după podul Saint-Michel în Sena.

— Brrr! zise Noë, care se cutremură la reamintirea băii din ajun, păzeşte-te! apa e rece…

— Hm!— Apoi?— Doamna Sarah, urmă băiatul, e foarte nefericită.— Ce spui?— Domnul Loriot e gelos. Tatăl Job, un bătrân evreu, ca

şi el, veghează asupra doamnei ca un dragon asupra comorii. Ea nu iese niciodată… sau dacă iese, Job o întovărăşeşte.

— Cu toate acestea… pentru a vedea pe amicul meu…— Aşteaptă, domnule. Vei vedea. Casa din strada

Urşilor are două ieşiri. Cea dintâi…— Bun! cea dintâi e în strada Urşilor. Şi cea de-a doua?

…— În strada Saint-Denis. Aceasta a doua ieşire e o

pivniţă sau mai bine spus, un şir de pivniţe ce trec pe sub casele vecine. Toate aceste case sunt ale lui Samuel Loriot.

— El e dar foarte bogat?— E mai bogat ca regele. Dar nu voiam să vă vorbesc

de avuţiile lui… ci de a doua ieşire.— Să vedem! zise Noë.— Această trecere subterană duce până la prăvălia unui

pânzar, în strada Saint-Denis. Domnul Loriot trece de bogat, şi pânzarul de foarte sărac. Anul trecut fabricanţii ce-i încredinţaseră vânzarea mărfii lor au fost nevoiţi să aştepte mai mult fiindcă nu a fost în stare să-i plătească. Cu toate acestea, nu sunt adevărate, adăugă Guillaume,

Page 153: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

neguţătorul pânzar nu e decât un om de paie al domnului Loriot.

— Ce spui? zise Noë uimit.— Din timp în timp, urmă băiatul, pânzarul primeşte

cutii mari cu lână şi pânză. Acestea toate sunt introduse în prăvălie, şi noaptea, stăpânul Loriot aduce cutiile în pivniţa sa. Apoi le deschide şi scoate din ele saci de piele plini de monede şi cutiuţe pline cu diamante brute. Niciodată tâlharii nu-şi puteau închipui că prin prăvălia pânzarului, stăpânul Loriot îşi introduce bogăţiile.

— He! he! zise Amaury de Noë, acesta e foarte ingenios. Cu toate acestea casa argintarului e prevăzută cu solizi drugi de fier…

Guillaume Verconsin surâse.— Ah! zise el, aceasta e o frumoasă înşelătorie. Seara

sosită, lucrătorii plecaţi, stăpânul Loriot n-are nici două mii de scuzi în acea casă atât de bine întărită şi zăvorită.

— La ce bun atâtea îngrijiri, întrebă Noë.— Mai întâi că e o bună cursă pentru hoţi.— Bun!— Apoi, zăvoarele sunt necesare pentru pândirea

doamnei Sarah.— Drace! ce gelozie!…— Ah! murmură Guillaume, când cineva e bătrân şi urât

ca Loriot…— Şi când are o femeie tânără şi frumoasă ca doamna

Sarah.— Tocmai pentru aceea, gentilomul meu, trebuie să ia

precauţiile cele mai straşnice.— Dar, zise Noë, doamna Sarah trebuie să fie puţin

veselă.— Ea nu ştie nimic, sau mai bine se face că nu ştie

nimic; şi într-adevăr fără mine…

Page 154: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! zise Noë râzând, eşti în misterul stăpânului tău?— Da domnule, Job şi eu; noi în fiece seară, când

doamna e culcată, cărăm bijuteriile, diamantele şi toate ce sunt de aur şi argint în pivniţă, printr-o ieşire secretă, şi atât de bine ascunsă încât niciodată hoţii nu o vor descoperi.

— Şi tu o trădezi? adăugă Noë.— Oh! zise Guillaume, nenorocire aceluia ce se va

atinge de avuţiile stăpânului meu, ar trebui să treacă mai înainte peste cadavrul meu; dar în ceea ce priveşte doamna Sarah, ceea ce ea voieşte, o voiesc şi eu.

— Toate acestea, întrerupse Noë, nu mă luminează cum amicul meu e prizonier…

— Ah! Iată. Pânzarul nu doarme în prăvălie, şi vine de deschide obloanele la ora şapte de dimineaţă în timp de iarnă, şi la ora şase vara. Am introdus dar pe amicul dumitale prin prăvălie, astăzi dimineaţă, înainte de a veni pânzarul.

— Şi aştepţi să închidă prăvălia şi se plece… pentru a putea libera pe amicul meu, nu e aşa?

— Da, domnule.— Încep a înţelege. Dar… unde e amicul?— În camera lui Loriot.— Drace! Dar dacă-l găsea acolo?…— Oh! zise Guillaume, nu e în pericol, domnule…— Pentru-ce?Guillaume făcu o mişcare.— Pentru că, zise el, amicul dumneavoastră vă va

esplica… eu, nu ştiu nimic. Şi Guillaume se ridică nevoind a mai continua.— Aceasta, îşi zise Noë, e prea stranie, dar Henric îmi

va spune totul… să aştept.

Page 155: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Guillaume salută cu respect şi ieşi fără a mai zice un cuvânt.

— Hm! îşi zise Noë după plecarea lui Guillaume, toate aceste mici detalii asupra modulul de vieţuire al lui Loriot cu femeia sa mă fac a îndepărta de mine ideea că bărbatul e învoit cu soţia sa de a prinde în laţ pe prinţul de Navarra, şi prin urmare de a ajuta e Corisandra în planurile ei misterioase… Vom vedea… Opt ore sunau la biserica Sainte-Geneviève.

— Oh! oh! cugetă Noë, pentru că mă văd asigurat asupra sorţii lui Henric, să ne ocupăm puţin şi de afacerile noastre. Paola mă aşteaptă astă-seară, nu trebuie dar a fi uitată.

Visând nesfârşit la Paola, Noë cugetă că ar fi dejunat cam nu prea bine, şi pentru că acum Henric nu-i mai producea nelinişte, el trebuie să se răsplătească singur, prânzind bine.

Noë era un băiat înţelept şi nici că cugeta la ideea poeţilor ce zic că: înamoraţii nu mănâncă.

Noë se coborî în sala de mâncare a hotelului, unde birtaşul Lestacade pregătea o bucată de bou friptă. El se puse la masă vis-à-vis de un călugăr Genovefian şi alături cu un gentilom Bourguignon12. Bourguignonul găsi că el mânca ca un Franc-Comtois, şi Genovefianul, ce bea mai mult ca un soldat, nu putu de se stăpâni de a-i comunica mirarea sa pentru felul cum aducea paharul la gură.

După mâncare, Noë îşi luă mantaua, pălăria şi spada, părăsi hotelul, descinse strada Saint-Jacques şi ajunse la podul Saint-Michel.

Poza pag 125 – Budoarul Doamnei Margareta.

Noaptea era atât de întunecoasă încât el nu putea vedea la trei paşi. Gentilomul nostru găsi dar de cuviinţă

Page 156: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

de a trece prin faţa prăvăliei lui René Florentinul şi a arunca o repede privire în interiorul ei.

Paola nu era în prăvălie, şi nici René. Dar Noë zări pe Godolphin care pregătea un pat şi-l punea în dreptul uşii, ce era întredeschisă.

— Bine! zise tânărul surâzând în barba sa care abia se ivea, balaurul este la postul său; dar bolta unde zace comoara are două ieşiri, şi trebuie doi balauri de pază!

Noë apucă pe ţărmul drept al râului şi merse până ce putu să zărească faţada acestor construcţii curioase ridicate pe podul Saint-Michel; construcţii a căror nivel de jos era o prăvălie, şi cel de sus, o singură cameră.

Aceea pe care o ocupa Florentinul era a treia când intrai prin cetate, şi ea se ridica deasupra unei alte construcţii tot aşa de bizare. Noë se coborî dar, vreo sută de paşi pentru a vedea dacă fereastra Paolei era luminată. Intr-adevăr o lumină îi apăru lucind întocmai ca o stea pe un cer întunecos.

— Ea mă aşteaptă! se gândi tânărul, care avu o uşoară bătaie de inimă.

Şi el tăie drumul numaidecât, trecu din nou pe dinaintea podului; dar în loc de a o trece, urcă malul până la înălţimea străzii Saint-Paul.

În această parte, erau un mare număr de bărci mici, care păreau că se leagănă. Intr-una din ele, un marinar se întinsese de-a lungul, şi dormea profund.

Noë puse piciorul în barcă şi deşteptă pe marinar.— Cine e acolo, şi ce vrea? întrebă acesta, care se sculă

în picioare.— St! zise Noë punându-şi un deget pe buze. Eu nu sunt

inimic, sunt un gentilom.Cu toată obscuritatea ce domina, marinarul zări spada

lui Noë şi nu se mai îndoi de calitatea sa.

Page 157: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ce voieşte Senioria Voastră? zise el.— Să închiriez barca ta.— La această oră?— Da.— Unde trebuie să vă conduc?— Nicăieri. Nu am trebuinţă de tine. Iată doi pistoli.

Mâine în revărsatul zorilor, tu îţi vei găsi barca la loc.Zicând acestea, Noë apucă lopeţile, şi se aşeză înăuntru

ca un om care ştie a manevra o luntre.— Taie frânghiile şi pleacă, îi zise el.Marinarul luă cei doi pistoli, salută până la pământ şi

sări din barcă pe mal, unde o desfăcu de legături.Noë dădu o puternică lovitură de lopeţi şi o luă în lungul

apei. Barca ajunsă în mijlocul curentului, pieri ca o săgetă prin conducerea lui cea iscusită. În zece minute ea atinse podul Saint-Michel.

Podul Saint-Michel, nu era după cum se credea zidit în piatră. El sta pe pari şi boltele lui erau formate din grinzi mari, foarte adânc bătute în apă şi separate unele de altele printr-un spaţiu de aproape un picior lungime. Noë, care în dimineaţa precedentă examinase pe când se întorcea de la Luvru, cu foarte multă atenţie construcţia sa, nu uitase nicidecum aceste detalii. Astfel dar când atinse a doua boltă, adică aceea care suporta prăvălia Florentinului, el ridică atunci una din lopeţi şi printr-o mişcare repede şi bine calculată, se strecură între doi pari care formau grinzile podului.

Această manevră opri repede barca pe care curentul o atrăgea cu iuţeală. Atunci cu o mână, Noë se agăţă de o bârnă, şi cu cealaltă înfăşură funia ce servea de oprirea bărcii, şi o înnodă bine.

Page 158: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

După această operaţiune, tânărul, căută în întuneric, o altă funie care trebuia să atârne de la fereastra Paolei. Funia atârna într-adevăr.

Noë o scutură puţin pentru a înştiinţa prezenţa sa, apoi scoase din buzunar o frumoasă scară de mătase pe care o desfăcu şi o înnodă la extremitatea acelei funii.

Îndată funia se ridică, şi cu dânsa şi scara a cărei extremitate inferioară rămase în mâna eroului nostru. Noë aşteptă câteva minute, apoi trăgând la sine scara pentru a se asigura că ea era bine fixată la fereastra Paolei, puse piciorul pe cea dintâi treaptă şi se urcă cu repeziciune.

XVI

Să revenim puţin, şi la Henric de Navarra pe care l-am lăsat urmând pe Guillaume Verconsin, omul maestrului argintar Samuel Loriot.

Ajunse în strada Saint-Denis, unde Guillaume, conducea pe tânărul prinţ.

— Nu cumva, îşi zise acesta din urmă, că mă va conduce în strada Urşilor?

Dar în loc de a intra în strada Urşilor, Guillaume se popri înaintea prăvăliei unui postăvar, ce era încă închisă; introduse o cheie în broască, după ce mai întâi aruncă o privire împrejurul lui pentru a se asigura că strada era pustie, apoi deschise şi împinse pe prinţul în prăvălie, a cărei uşă se grăbi de a o închide după ei.

— Unde dracu mă duci tu, amice? întrebă prinţul.— St! Veniţi!…Acest local era pe jumătate în întuneric şi permise

prinţului de a arunca o privire cercetătoare împrejurul lui.

Page 159: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

El se găsea în mijlocul unei odăi pline cu postavuri, cu baloturi de lână, şi cu un mare număr de depănători13 de aţă de mătase.

Prăvălia părea a fi compusă dintr-o singură cameră îndestul de mare, dar fără dependinţe.

Guillaume Verconsin se îndreptă spre unul din colţurile prăvăliei unde se găseau grămădite teancuri de lână; el rostogoli unul din ele, şi prinţul zări un oblon deschis.

Băiatul aprinse o lumânare, luă pe prinţul de mână, şi îi zise:

— Urmaţi-mă!— Pe viaţa mea! murmură Henric de Navarra, dar într-o

pivniţă îmi dă frumoasa argintăreasă întâlnire?…Prinţul şi Guillaume descinseră vreo treizeci de trepte— Acum, zise băiatul, suntem siguri de mişcările

noastre. Daţi-mi mâna, şi lăsaţi-vă în grija mea.Şi cum ar fi avut teamă ca lumina să nu atragă atenţia

cuiva, el stinse pe dată lumânarea.Prinţul se găsi într-o adâncă întunecime; dar, condus de

Guillaume, el continuă a înainta. Ei umblau pe un pământ neted, puţin umed şi noroios, dar pe care piciorul se afla în siguranţă.

Călătoria misterioasă prin întuneric ţinu aproape zece minute. În acest timp Guillaume nu pronunţă niciun cuvânt, şi nici prinţul nu cugetă de a-l întreba. Întunericul are proprietatea de a face pe oameni tăcuţi.

Deodată băiatul se opri:— Gentilomul meu, îi zise el, lângă dumneata se află o

piatră mare; întrebuinţeaz-o ca scaun, şi aşteaptă-mă…Şi fără a da timp lui Henric să răspundă, Guillaume îşi

trase mâna şi la zgomotul paşilor săi, Henric înţelese că el se depărta.

Page 160: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Prinţul era în vârstă de douăzeci de ani, el era de felul aventurierilor şi nu tremurase niciodată încă. Cu toate acestea văzându-se singur în acea subterană, fără a şti bine unde era dus, el simţi o slabă nelinişte.

— Hei! hei! îşi zise el, cine ştie dacă acest Guillaume nu e un trădător şi dacă după ce a fost mesagerul femeii, să nu servească geloasei răzbunări a bărbatului?

Henric se înşela. După câteva minute, paşii lui Guillaume se auziră în întunecime. Băiatul venea drept spre prinţ, ca un om ce cunoaşte bine locurile pe care se află, şi reluă mâna prinţului, zicând:

— Vino… Samuel Loriot şi bătrânul Job dorm încă…— Ah! zise prinţul.— Şi doamna vă aşteptă.O slabă rază de lumină ce atinse faţa lui Henric îl făcu a

înţelege că subterana făcea o cotitură.Într-adevăr, la o oarecare depărtare, el văzu o uşă

întredeschisă la înălţimea a vreo treizeci de trepte. Şi când sui aceste treizeci de trepte, prinţul recunoscu cu plăcere că se afla în atelierul lui Samuel Loriot. El făcu trei paşi înainte, auzi un zgomot surd şi se întoarse. Mirarea sa fu mare, căci ar fi putut examina mult fără a mai putea găsi uşa pe care intrase. Acea uşă era închisă şi numai rămânea nici o urmă de recunoaştere. Guillaume Verconsin surâdea.

— Pe unde dracu am intrat noi? îl întrebă Henric.— Ah! cum? răspunse Guillaume, stăpânul Samuel

Loriot nu e avut, fără a fi prudent.— Ce zici întrebă prinţul.— Şi, adăugă băiatul, ştie să ia măsuri…Atunci Guillaume, istorisi misterele pivniţei, apoi îşi

puse mâna pe zidul acoperit de sculpturi în lemn şi apăsă asupra unul resort foarte bine ascuns.

Page 161: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

O parte din lemnărie se deschise, şi apoi se reînchise, şi prinţul înţelese tot.

— Când pune cineva piciorul pe acesta piatră, zise Guillaume, intrarea pivniţelor se deschide. Stăpânul Loriot a practicat acesta deschizătură, este mai bine de douăzeci de ani când începu el a face avere; şi de douăzeci de ani numai patru persoane îi cunosc existenţa: Samuel Loriot, pânzarul, bătrânul Job şi eu. Ah! adică se întrerupse băiatul, trebuie să mai adaug şi pe doamna Sarah, dar stăpânul nu ştie nimic…

— Adevărat, zise prinţul.— Da, răspunse Guillaume, dacă stăpânul ar şti că

femeia sa are cunoştinţă de un asemenea secret, poate că n-ai fi aici, gentilomul meu.

— Şi acest secret de la cine l-a aflat ea?— De la mine.Guillaume punând un deget pe buze, adăugă:— St! tăcere! stăpânul doarme sus, vino iute… el nu va

întârzia de a se deştepta.— Haidem! zise prinţul.Guillaume trecu prin atelier, deschise acea uşă pe care

o deschisese în ajun bătrânul Job, şi prinţul se găsi pe pragul încântătoarei camere, unde mai fusese deja primit de frumoasa argintăreasă.

Tânăra femeie numai surâse… ea nu mai roşi la vederea lui Henric.

Palidă, tristă, ea îl salută cu mâna şi îi zise:— Ia loc, seniorul meu, şi să vorbim încet, te rog.Guillaume dispăruse închizând uşa după el.— Oh! oh! îşi zise prinţul puţin mirat de înfăţişarea de

tristeţe a frumoasei argintărese, această întâlnire de amor îmi pare stranie.

El îi luă mâna şi o duse la buze.

Page 162: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Seniorul meu, zise Sarah trăgându-şi mâna, conduita mea trebuie să-ţi pară cam stranie, şi dacă nu aş avea conştiinţa de a fi femeie onestă aş roşi, într-adevăr, mult de îndrăzneala mea.

Sarah îi arătă un scaun. El se puse jos şi zise:— Vorbeşte Doamnă, vă ascult.— Seniorul meu, reluă tânăra femeie, m-ai scăpat din

pericol, fără a mă cunoaşte, şi acum fiindcă ştiţi cine sunt, sunt convinsă că veţi continua a mă proteja.

— Oh! desigur! zise prinţul.Sarah urmă:— Doamna contesă de Gramont, amica mea din

copilărie, dându-vă o scrisoare pentru mine, era departe a se gândi că eram cea mai nenorocită dintre femei.

— Nenorocită! dumneata? zise Henric cu grăbire.— Ea v-a vorbit de bărbatul meu, nu e aşa?— Da, zise prinţul.— Ea vi l-a descris fără îndoială ca cel mai bun dintre

oameni?— Dar…— Samuel Loriot e un mizerabil asasin, zise frumoasa

argintăreasă cu o voce misterioasă.— Ce zici, Doamnă? strigă prinţul mirat.— Adevărul, seniorul meu.Şi cum uimirea sa creştea, adăugă:— Ah! seniorul meu, când m-am căsătorit cu Samuel

Loriot, Corisandra era deja contesă de Gramont, şi ea n-a ştiut nimic de durerile şi nefericirile mele.

— Dacă aveţi trebuinţă de un protector, mă ofer! zise prinţul cu grăbire.

— Seniorul meu, urmă frumoasa argintăreasă, Corisandra pe care o iubiţi este astăzi, singura fiinţă ce se interesează de mine; şi când am primit scrisoarea, am

Page 163: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

crezut că cerul îmi trimetea în fine un protector pe care-l căutam. În zadar.

— Îţi voi fi, Doamnă.— Seniorul meu, trebuie să ştiţi întreaga mea istorie.— Vă ascult, Doamnă.Se auzi un zgomot de paşi în odăile de sus.— Nu vă temeţi de nimic, zise Sarah, răspunzând

gestului de nelinişte al prinţului. E bărbatul meu, dar nu intră niciodată aici. El n-ar îndrăzni… Este destul că sunt prizonieră, şi pentru aceasta am ştiut a face închisoarea mea inviolabilă.

Sarah, după o scurtă tăcere, reluă:— Samuel Loriot e fiul unui bătrân servitor a lui sir

d’Andouins, naşul şi binefăcătorul meu. Eram de cincisprezece ani când îl văzui pentru prima oară. El era deja bătrân şi urât, şi el îmi inspiră o adâncă respingere, pe când pentru nenorocirea mea mă arătai lui cu un sentiment cu totul contrariu.

— Aceasta se întâmplă câteodată, zise prinţul.Sarah urmă:— Acest om ce nu iubise decât aurul, începu a mă iubi

cu un amor arzător, sălbatec… dar eu îmi dădusem inima. Un ecuyer14 al lui sir d’Andouins, numit Gontran, găsise adevărata cale. Gontran era de optsprezece ani, Gontran aparţinea seniorului d’Andouins, şi acesta din urmă nu i-ar fi permis de a se însura decât după ce ar fi atins vârsta de douăzeci de ani, căci tatăl lui, un mare gentilom, îl dăduse la castel, zicându-i: „Îl veţi păstra şi vă veţi servi de el până la vârsta de douăzeci de ani.” Gontran şi eu n-avurăm destulă credinţă în nobila inimă a lui sir d’Andouins; el iubea pe Gontran, ca şi pe mine, el ne considera ca pe copii săi. Dacă ne-am fi aruncat la picioarele lui pentru a-i mărturisi amorul nostru, nici o

Page 164: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

îndoială că ne-ar fi însoţit pe data. Gontran însă nu îndrăzni. Noi ne iubeam de aproape şase luni, şi ora trebuia să sosească când nu mi-aş fi mai putut ascunde slăbiciunea. În acea epocă Samuel Loriot veni la Touraine şi mă văzu. Într-o zi Gontran plecă la vânătoare, singur cu doi câini. Gontran era un vânător îndemânatic. Seara nu se întoarse. Noaptea se trecu, şi el nu se arătă.

Atunci sir d’Andouins, neliniştit, trimise pe toţi servitorii castelului în căutarea lui, şi îndată aflară pe sărmanul Gontran întins fără viaţă în fundul unei prăpăstii. El se azvârlise din vârful unei stânci, aceasta fu cel puţin părerea generală atunci, şi nimeni nu se gândi că ecuyerul putea fi victima unui asasinat. Vă închipuiţi disperarea mea, seniorul meu. Iubeam pe Gontran din toată inima, şi mă apropiam de a fi mamă… şi dezonoarea mea era de neîndreptat. Atunci Samuel Loriot seara în grădină îmi zise: „Copilul meu, întâmplarea a adus ca să îţi aflu secretul, şi ştiu nenorocirea ce te apasă. Iubeai pe Gontran, şi nenorocitul băiat s-a ucis înainte de a lăsa un nume copilului Ei bine! ascultă-mă, sunt bătrân, n-am pe nimeni a iubi, voieşti să-mi fii soţie? Copilul tău va fi al meu.” Acest om păru un salvator, şi îi primii propunerea cu un strigăt de recunoştinţă… El vorbi lui sir d’Andouins, şi după şase săptămâni mă cununam. Nimeni altul nu-mi cunoştea greşeala.

Sarah se întrerupse şi îşi şterse două lacrimi fierbinţi ce alunecau pe obrajii săi.

— Continuă, zise prinţul mişcat şi strângându-i cu respect mâna.

— Samuel m-aduse aici, urmă frumoasa argintăreasă. El se îngriji de a-mi ascunde secretul de toţi; bătrânul Job, şi Guillaume fură singurii ce îl cunoşteau. Când cele dintâi simptome se arătară, Samuel aduse un medic căruia îi

Page 165: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

legă ochii. Chiar eu eram mascată. Când copilul veni pe lume, medicul pretinse că eram prea slabă pentru a-l hrăni eu însumi. „Mă duc să-l încredinţez unei doici cu care am vorbit, zise Samuel. Şi el înveli pe inocenta creatură în mantaua lui, şi nu presimţii, vai! ceea ce voia să facă cu el!…

………………………………………………………

— Ah! înţeleg! murmură Henric de Navarra.— Din acea zi nu mai auzii vorbindu-se de copilul meu.

Când întrebam ceva de el, Samuel îmi răspundea că se afla într-un loc bun şi n-avea trebuinţă de nimic; şi când îi ceream de a vedea copilul, sau de a mă duce la el, îmi răspundea într-un mod ce nu lăsa loc de răspuns. Într-o seară, – oh! nu o voi uita în viaţa mea, – într-o seară, Samuel se întoarse de la un banchet unde fusese chemat. Nenorocitul era beat şi umbla clătinându-se. Îi cerui copilul şi prin influenţa beţiei, el se întărâtă. „Copilul dumitale? îmi zise el cu un râs ironic, voieşti să vezi copilul?” „Oh! da!…” murmurai eu. „Ei bine, este cu neputinţă…” „Pentru ce?” strigai eu pierdută… „Pentru că e mort, îmi zise el; pentru că l-am omorât, cum am omorât şi pe tatăl său!” şi sceleratul, într-un acces de furie şi beţie, îmi istorisi crima, adăugând: „Te iubeam, Sarah, te iubeam… şi îmi jurasem că-mi vei aparţine.”

— Infamul! strigă prinţul!Frumoasa argintăreasă păstră pentru un moment

tăcerea. Henric o privea şi nu îndrăznea de a-i adresa consolaţii ce aţâţă durerea în loc de a o linişti.

— Mă iartă, seniorul meu, reluă în fine Sarah, mă iartă de ţi-am încredinţat, acest groaznic secret, dar, de atâta timp de când sunt constrânsă a trăi cu acest monstru

Page 166: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

căruia mă legă un jurământ măreţ, dumneata eşti primul amic ce am întâlnit.

— Şi voi fi până la moarte, zise prinţul cu o mişcare vie. Dispune de mine Doamnă; ceea ce veţi voi, eu voi face.

— Vai! zise ea, ce să fac nu ştiu încă. Acest om e stăpânul meu, îi aparţin, şi legile omeneşti sunt în favoarea lui. Dar n-am terminat, seniorul meu, nararea istoriei mele, şi trebuie să ştii tot.

— Vorbeşte, Doamnă.— M-aţi văzut pentru prima oară, într-o noapte

furtunoasă, călare fugind de un om ce mă urmărea, şi neizbutind de a mă scăpa decât omorându-i calul cu o lovitură de pistol.

— Este adevărat, zise prinţul, şi pe acel om îl cunoşti, doamnă?

— Da, René Florentinul, parfumerul şi favoritul reginei— Ah! îi ştii numele?— De o oră, seniorul meu.— Dar, zise prinţul, cum bărbatul dumitale ce e atât de

gelos, v-a putut lăsa singură atâta timp?…— Pentru ca să întâlnesc pe René, voieşti să zici?— Întocmai.— Acesta, zise frumoasa argintăreasă, e încă una din

acele circumstanţe ce se află în viaţa acelora pe care nenorocirea îi urmăreşte. Samuel Loriot face de obicei două călătorii la Touraine. Aceste călătorii au un îndoit scop: el vinde aurării, şi, primeşte veniturile câtorva proprietăţi pe care sir d’Andouins mi le-a dat de zestre… Samuel mă ia întotdeauna cu dânsul; el nu s-ar încrede de a mă lăsa la Paris atât e de gelos. În ziua când în cea din urmă oară, părăsirăm Parisul, cum treceam podul Michel călări, însoţiţi de un singur valet, acelaşi ce aţi văzut la hanul unde m-aţi scăpat, o aventură mi se

Page 167: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

întâmplă care trebuia să fie punctul de plecare a aceluia ce aţi fost martor. Iată cum: pe la mijlocul podului, calul meu, fu speriat de o bucată de cârpă albă fâlfâind la uşa unei prăvălii. Samuel cerea ca eu să port mască, atunci când ieşeam afară din casă. El voia să îmi ascundă faţa la tot ochiul.

În timpul luptei ce avui cu calul ce sărea şi azvârlea la marea groază a trecătorilor, masca mi se desfăcu, şi un cavaler îmbrăcat cu eleganţă ce şedea pe pragul unei prăvălii mă privi şi exclamă: «Frumoasă creatură!» zise el. Samuel n-auzi; el era înainte; el nu văzu de asemenea pe acel cavaler alergând, luându-mi masca şi prezentându-mi-o. Îmi potolisem calul, îmi reluai masca şi salutând pe cavaler cu mâna îmi reluai drumul. După patrusprezece zile, într-o dimineaţă, noi ieşeam din Tours pe calea ce duce la Paris, când furăm întâmpinaţi de un cavaler ce intra în oraş. Era acelaşi care, pe podul Saint-Michel îmi dăduse masca. El mă salută trecând, dar astfel încât nici nu luai seama. După două ore un om călare, alergând în galop, ne ajunse. Acesta era un valet al episcopului de Saumur. Episcopul aflase de sosirea lui Samuel Loriot în Tours şi avu plăcerea, căci îl credea un aurar foarte îndemânatic, de a-i comanda un potir şi alte obiecte de biserică pentru capela particulară a palatului episcopal. Episcopul trimisese pe valetul său la Tours. Valetul alergă după noi şi el ne ajunse, rugând în numele stăpânului său, pe Samuel, de a se reîntoarce la Saumur. Fără cea mai mică teamă, bărbatul meu îmi spuse de a urma drumul însoţit de valetul nostru, şi el se îndreptă spre Saumur. Gelosul bătrân ştia că între Tours şi Blois nu se aflau decât mici sate în care nu puteam afla nici un pericol. El mă sfătui de a mă opri la Blois, unde voi sosi foarte târziu, la Licorno-Blanche, un han ce se afla afară

Page 168: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

din oraş, pe care nu-l frecventa nici un gentilom. «Mai cu seamă, îmi zise el, nu îţi scote masca şi aşteaptă-mă: voi sosi la Blois două sau trei ore după sosirea dumitale.»

Poza pag. 164

Îmi urmam drumul însoţită de valetul nostru. După o jumătate oră, auzim zgomotul ce făcea un cal în urma noastră, îmi aruncai privirea şi cât de mare îmi fu mirarea recunoscând pe cavalerul după podul Saint-Michel, acelaşi care de dimineaţă intra în Tours, pe când noi ieşeam!

Ajunsă la acea parte a naraţiunii sale, frumoasa Sarah păstră pentru un moment tăcerea.

XVII

Mişcarea ce simţea femeia argintarului Loriot, era atât de adevărată, atât de pătrunzătoare, încât în acel moment Noë nu şi-ar fi găsit locul pe lângă prinţul de Navarra, cu glumele sale, şi părerea lui, că Sarah juca rolul ce i-l recomandase prietena sa din copilărie, contesa de Gramont. Dacă vreun om ar fi fost vreodată convins de nenorocirile şi sinceritatea frumoasei argintărese, acela ar fi fost desigur Henric.

Sarah reluă, după un moment de tăcere.— Cavalerul ce sosea în galop se opri, şi mă salută din

nou, nu ca dimineaţă, pe furiş şi mai mult cu privirea decât cu mişcarea, dar scoţându-şi pălăria.

„— Frumoasă amazoană, îmi zise el, apropiindu-se de mine, cu toată masca, eu vă cunosc.”

Mă înclinai şi crezui mai întâi că-şi va urma drumul. Dar potrivi calul pe lângă al meu şi îmi zise:

Page 169: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

„— Vă cunosc foarte bine. Dumneata erai pe un cal alb, sunt câteva zile, acesta era, ce sărea speriat fiind, pe podul Saint-Michel.”

„— Într-adevăr, gentilomul meu, îi răspunsei eu, şi v-am rămas din acea zi foarte datoare.”

„— Sunteţi încântătoare, de frumoasă… urmă el, şi de când v-am văzut, sărmana mea inimă e cam ameţită.”

Roşii sub mască şi murmurai încet: „— Domnule, te înşeli, fără îndoială.”„— De frumuseţea dumitale?”„— Nu, de mine. Eu sunt o femeie onestă şi nu vă voi

asculta.”„— Aşi! îmi zise el cu siguranţa unui om căruia nimic nu

i se împotriveşte, nu ştiţi cine sunt eu, frumoasa mea copilă.”

„— Ce-mi pasă?”„— Ştii că sunt un om cu influenţă?”„— Messire, îi zisei eu cu grăbire, urmează-ţi calea, te

rog. Sunt destule femei tinere şi frumoase ce sunt libere de orice cuvânt, pentru a nu căuta de a mă turbura.”

El îmi răspunse printr-un hohot de râs.„— Nu ştii, adăugă el, că am făcut această călătorie la

Touraine într-adins pentru dumneata?”Tresării.„— Când aţi trecut podul Saint-Michel, auzii pe un om

ce murmura în mulţime: «Iată! iată Samuel Loriot, argintarul, şi frumoasa sa femeie, ce merg la Tours». Atunci luai un cal şi mă îndreptai spre Tours ca şi dumneata. La Tours, mă informai că argintarul Loriot era la castelul defunctului d’Andouins cu dumneata. Când sosii la Andouins, eraţi plecaţi pentru a vă reîntoarce la Tours. Ne-am întâlnit azi dimineaţă la porţile oraşului.”

Page 170: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Pe când cavalerul vorbea, observai cu oarecare groază că noaptea se apropia şi că orizontul era încărcat de nori negri ce anunţau o furtună apropiată. Drumul era pustiu, şi nu aveam lângă mine decât un valet, un onest tourangean15 care, cu totul mirat de a mă vedea vorbind cu un aşa elegant gentilom, îl salută până la pământ şi se ţinu cu respect la treizeci de paşi în urma noastră. Cavalerul urmă:

„— Frumoasa mea copilă, sunt unul din oamenii cei mai puternici ai curţii Franţei şi pot mult pentru dumneata. Prin urmare îţi voi da un sfat.”

„— Dar, domnule, strigai eu, nu am trebuinţă de sfatul şi nici de amorul dumitale.”

El începu a râde.„— Şi eu, zise el, mi-am jurat a vă duce la Paris, astă-

seară.”„— Domnule!”„— Eraţi să fiţi însoţită de bătrânul dumitale bărbat; ei

bine, acum vă voi însoţi eu.”Încercai a-mi stăpâni groaza şi răspunsei cu un râs

batjocoritor:„— Dar bărbatul meu?…”„— Nu, frumoasa mea copilă. Bărbatul dumitale e la

Saumur unde episcopul îi va face o frumoasă comandă…”El zâmbea.„— Bărbatul meu mă va găsi îndată la Blois,” reluai

îndată.„— Greşeală; veţi fi plecată din Blois înainte ca dânsul

să sosească.”„— Oh! cum?”„— Iacă! îmi zise el cu un surâs batjocoritor şi plin de

siguranţă, nu ştii frumoasa mea, că mă numesc René Florentinul, şi că?…”

Page 171: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Nu-l lăsai să termine. Acest nume atât de neplăcut Franţei întregi mă făcu să dau un ţipăt de groază.

„— Aici! aici!” strigai eu întorcându-mă pe şa pentru a chema pe valet în ajutor, căci deja René voise a-şi strecura mâna pe după talia mea.

Valetul alergă. Dar René se întoarse cu răceală, luă un pistol şi trase un foc… Văzui pe valet şi cal unul peste altul rostogolindu-se prin ţărâna drumului, şi pe jumătate moartă de frică, auzii pe René ce zicea:

„— Acum, frumoasa mea, cred că vom călători într-adevăr împreună.”

Dar, împinsă de tema pericolului, biciuii calul. Calul mirat sări şi porni în galop. René mă urmărea.

Mai întâi calul meu, mai repede decât al lui, încercă a-i lua înainte; dar al lui René era mai sigur decât al meu, şi după o cursă furioasă, pe când noapte se făcu şi ploaia începu însoţită de fulgere şi de tunete, simţii că sărmanul animal îşi micşora iuţeala.

Auzeam în urma mea galopul forţat al Florentinului ce sângera pântecele calului său.

Tunetul, fulgerele, ploaia toate acestea unite cu sentimentul pericolului la care eram expusă contribuiră la a deveni nebună.

Un moment mă întorsei, şi un fulger îmi arătă pe René ce era aproape de a mă ajunge. Atunci avui o inspiraţie fulgerătoare ce nu vine decât la momente supreme. René răsturnase pe valetul meu printr-un glonţ de pistol. Îmi reamintii, că aveam şi eu asemenea arme la şaua mea, şi luând unul, mă întorsei din nou, aşteptai un nou fulger, şi trăsei un foc.

René şi calul său se rostogoliră pe pământul drumului ca şi sărmanul meu valet şi calul, cu o oră mai înainte.

Page 172: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Din acel moment, nu îmi mai reamintesc decât foarte puţin despre cele ce se petrecură în mine şi cele ce mai făcui. Continuam a-mi biciui calul ce-şi urma drumul în galop, şi nu îmi regăsii puţină linişte decât când văzui albindu-se în întuneric cele dintâi case din Blois. Din întâmplare, hanul Licorne unde trebuia se mă opresc se găsea pe drumul meu, şi calul meu, – căci am găzduit de multe ori acolo, – se opri înaintea porţii.

Bătui, strigai: veni am deschide, şi fără a voi să istorisesc cele întâmplate îmi atribuiră ameţeala în care mă găseam, groazei ce simţisem din cauza furtunii. Mă culcai în prada unor friguri arzătoare.

După câteva ore, adică spre dimineaţă, se auzi un zgomot la poarta hanului, şi o voce ce striga. Era vocea bărbatului meu.

Samuel Loriot sosise înjurând, şi când hangiul veni să-i deschidă, el se grăbi de a întreba dacă femeia şi valetul său erau sosiţi.

„— Femeia dumitale, da, zise hangiul; dar n-am văzut pe valet, şi n-am decât un cal la grajd.”

Samuel se sui în camera mea şi strigă văzându-mă:„— Dumnezeul meu! ce ţi s-a întâmplat?”Îi istorisii cele petrecute, şi el mă ascultă, cu părul

zbârlit şi cu buzele spumegânde de mânie.Cu toate acestea îi ascundeam numele lui René

Florentinul.„— Aşadar, valetul e mort? strigă el.„— Mort său rănit, nu ştiu, răspunsei eu. Nu-mi aduc

aminte de nimic.”„— Ei bine! eu, zise Samuel, încep a-mi esplica cele ce

mi s-au întâmplat.”Şi la rândul său, Samuel îmi istorisi cele ce i se

întâmplase.

Page 173: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Însoţit de pretinsul valet al episcopului, el sosise la Saumur. Dar în loc de a-l duce la episcopat, valetul îl opri la un han, zicându-i:

„— Mă duc să previn pe Monseniorul de sosirea dumitale şi mă voi reîntoarce pentru a vă lua îndată.”

Valetul plecase, o oră trecuse, apoi două, trei; în fine se făcuse noapte şi valetul nu se mai arătă.

Atunci Samuel neliniştindu-se, el sfârşi prin a întreba pe hangiu decă cunoştea pe omul ce-l adusese aici, pretinzând a fi valetul episcopului.

„— Nu, îi a răspuns hangiul. Mă duc cu toate acestea adesea pe la episcopat. Episcopul acum nu e la Saumur.”

„— Cum? strigă bărbatul meu.”„— Monseniorul e la Angers de mai mult de o lună.”„— Eşti sigur?”„— Foarte sigur.”Samuel alergă la episcopat. Acolo de asemenea îi se

repetă că episcopul era absent de mai mult de o lună şi nimenea nu ştia de el. Samuel înţelese că un singur lucru era sigur, acea că episcopul nu putuse cugeta de a-i da întâlnire la Saumur, deoarece el nu se afla acolo.

O bănuială îngrozitoare străbătu mintea lui Samuel, şi el îşi închipui că, fără îndoială, eu eram răpită şi că el căzuse în cursă. Atunci ei se sui pe cal şi alergă până la Blois fără a se opri.

El sfârşi abia de a-mi istorisi acestea, când un nou zgomot se auzi la poartă. Era nenorocitul nostru valet ce se reîntorcea pe deplin sănătos. Glonţul lui René răsturnase calul fără a-i face lui nimic. Dar acesta, ameţit de căzătură, rămăsese leşinat mult timp pe pământ. Când el se dezmetici, René şi eu eram deja departe.

Ştiţi celelalte, seniorul meu, adăugă Sarah.

Page 174: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric ascultase cu luare aminte, cele zise de frumoasa argintăreasă.

Când ea sfârşi el îi zise cu emoţie:— Doamnă, v-aţi îndreptat la mine ca la un protector, şi

aceasta nu va fi în zadar. Pe Dumnezeul meu! vă voi scăpa, o jur, de tirania acestui ticălos Samuel.

— Ah! seniorul meu, răspunse Sarah, dumneata înţelegi că nu-i sunt nevastă decât de nume şi că niciodată, de când îi cunosc mârşăvia, el n-a îndrăznit a trece pragul acestei camere; dar acest nume ce mi-a dat şi ce port, nu e un lanţ pentru eternitate?

— Oh! nu, zise Henric, vă voi scăpa prin fugă, dacă este trebuinţă, de mârşăviile acestui om.

— Să fug! zise ea, dar unde? cum?— Fii liniştită, răspunse Henric, vă voi duce într-un loc

aşa de bine ascuns, încât nici el nici René nu vă va putea afla.

………………………………………………………Henric, astfel după cum Guillaume Verconsin

comunicase lui Noë, îşi petrecu toată ziua ascuns la frumoasa argintăreasă, şi nu ieşi decât seara, la ora când lucrătorii lui Samuel Loriot fuseseră plecaţi, când acesta din urmă, supunându-se unui obicei zilnic, ieşi pentru a merge de a convorbi cu un neguţător vecin, şi când în fine pânzarul îşi închisese prăvălia.

Era deci, aproape ora nouă când Henric de Navarra se strecură afară din casa argintarului.

Numai atunci prinţul îşi reaminti de întâlnirea pe care Nancy, blonda cameristă a Doamnei Margareta de Valois, îi dăduse la ora nouă pe marginea apei, pe lângă Luvru.

Ploua puţin şi noaptea era întunecoasă.

Page 175: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Drace! îşi zise prinţul, îndreptându-se spre locul de întâlnire, n-aş voi să lipsesc la întâlnirea domnişoarei Nancy; dar, oricât de frumoşi să fie marii şi albaştrii ei ochi, ei nu vor izbuti niciodată a-i lumina faţa îndestul, pentru a o recunoaşte în această ceaţă!

Ţărmul apei era pustiu.Henric se înfăşură cu mantaua pentru a se împotrivi

asprelor mângâieri ale vântului şi începu a se preumbla, tuşind câteodată după obiceiul oamenilor ce merg la întâlniri în întunecime şi voiesc a înştiinţa de prezenţa lor pe aceia ce îi aşteaptă.

După un sfert de oră, în care timp nu văzu şi nu auzi nimic, Henric, ce-şi urma preumblarea, cugetând mai mult la frumoasa argintăreasă decât la doamna Margareta, Henric, ziserăm, zări deodată ceva alb alunecând pe lângă zidul Luvrului şi îndreptându-se spre partea în care se afla el.

— Hei! hei! îşi zis el, aceasta ar putea fi rochia domnişoarei Nancy.

Un pas uşor se auzi, acea formă albă se apropia. Henric tuşi din nou.

Pagina 172-173

Umbra ce se oprise, începu din nou a merge şi, împotriva obiceiului umbrelor, ce trebuie a rămâne tăcute, tuşi la rândul ei.

Henric străbătu jumătate din drum şi umbra apăru deodată lângă el.

— Ce oră să fie, domnul meu? întrebă o voce proaspătă şi uşor batjocoritoare.

— Ora nouă, domnişoară.— Ei bine, spuse umbra, cred că recunosc această voce.

Page 176: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi eu, răspunse Henric.— Este a seniorului de Coarasse, nu-i aşa?— Aceea pe care o ascult ar putea fi, aceea a frumoasei

domnişoare, Nancy.— Sst!Acest cuvânt fu însoţit de o mână drăgălaşă, albă şi

parfumată care apăsă gura prinţului. Apoi Nancy, pentru că într-adevăr ea era, se aplecă la

urechea lui:— Veniţi, spuse, apoi îl luă de mână, adăugând: Sper că

puteţi merge pe întuneric…— Zău că da!— Şi că nu aveţi ghete de acelea grosolane cum poartă

prinţul de Navarra şi care, se spune, fac un zgomot îngrozitor pe scările şi pe parchetul castelului de la Nérac.

— Prinţul este un necioplit, răspunse Henric, zâmbind în tăcere.

Nancy nu-l duse pe Henri pe intrarea cea mare a palatului. Din contră, îl conduse pe malul râului, până la o portiţă ce era păzită de un elveţian, dacă se poate numi pază modul în care acesta părea a-şi face datoria. Rezemat de perete, cu cele două mâini pe halebardă, el părea a dormi din greu, la lumina unei lămpi ce era suspendată de bolta unui coridor.

— Ia te uită! zise prinţul, un soldat care-l păzeşte într-un mod foarte plăcut pe rege…

— Ascundeţi-vă bine faţa în mantie, îl sfătui Nancy.— De ce?— Pentru că acest elveţian are ochii deschişi şi atunci

când doarme.— Aha! Bine, înţeleg, spuse Henric, râzând.— Oare?— Adică închide ochii când ieşi?

Page 177: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Din contră, atunci când mă întorc, şi râse adăugând: Când nu mă întorc singură, desigur…

„Aha ! se gândi prinţul, care avu un uşor surâs pe care Nancy nu putea a-l zări, se pare că vărul meu de Guise a trecut de multe ori pe drumul ăsta…”

Şi, adunându-şi bine mantia în jurul său şi ascunzându-şi chipul cu grijă, trecu pe lângă elveţianul care se prefăcea a fi adormit.

Nancy îl conduse până la capătul coridorului şi îi şopti la ureche:

— Acum, iată o scară, ridicaţi piciorul.— Sunt aici, spuse Henric, punându-şi piciorul pe prima

treaptă.— Urcaţi încetişor şi lăsaţi-vă condus, răspunse Nancy

încet.Lampa de la capătul coridorului nu-şi întindea lumina

până la cealaltă extremitate, unde se găseau cei doi călători nocturni. Nancy trecu prima, ţinând tot timpul mâna prinţului în mânuţa ei albă şi parfumată. Era un întuneric înfiorător pe scara asta pe care prinţul nu o mai termina de urcat. La un moment dat făcu un pas greşit.

— Sst! zidurile au urechi la Luvru, zise Nancy.Henri îşi dublă precauţiunile, apoi, pentru că urcuşul

părea să mai dureze, se aplecă la urechea lui Nancy:— Crezi că am talia ducelui de Guise? o întrebă pe

drăguţa cameristă.Aceasta tresări, apoi răspunse cu vocea ei

batjocoritoare:— Domnule de Coarasse, sunteţi puţin cam nerod…— Crezi?— Şi vă invit să consultaţi o altă persoană, despre

asemenea lucruri, nu pe mine.

Page 178: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi totuşi, poţi da sfaturi bune, murmură Henric, urcând în continuare.

— Câteodată.— Atunci?— Sst! Vă voi răspunde îndată.

Henri ridică din nou piciorul dar nu mai găsi nici o treaptă, probă că ajunsese la capătul scării.

Nancy îi zise:— Acum îndreaptă-te spre dreapta. Urmează-mă fără

zgomot.După trei minute Nancy se opri— Acum, zise ea, vă voi da o povaţă.— Ah! să vedem, zise prinţul.— Ducele de Guise era mai înalt decât dumneata.— Cu atât mai rău.— Dar spiritul nu se măsoară cu piciorul, şi dumneata ai

chiar prea mult, domnule de Coarasse.Zicând acestea, răutăcioasa cameristă deschise o uşă şi

o rază de lumină izbi ochii lui Henric.În acelaşi timp Nancy îl împinse încet de umeri, şi

Henric se găsi în oratoriul Doamnei Margareta, pe care-l cunoştea deja, examinându-l în ajun prin piciorul Christului de ivoriu, prin mijlocirea deschizăturii misterioase a domnului de Pibrac.

Nancy dispăruse.

XVIII

Pe când Henric de Navarra era introdus de Nancy la doamna Margareta de Franţa, Noë cu ajutorul scării de

Page 179: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

mătase se introducea prin fereastră, în casa Florentinului René.

Podul era înalt, scara lungă, şi suirea nu era lipsită de oarecare pericole.

Dar Noë avea piciorul sigur şi dibăcia îndrăgostiţilor. Noaptea era întunecoasă…

Lumina ce el zărise de pe ţărm la fereastra camerei unde se afla Paola se stinsese, şi Noë ridicând capul nu vedea decât o deschizătură neagră de unde ieşea capătul scării sale.

Când ajunse sus, în momentul când atingea fereastra de care se agăţă, două braţe parfumate şi goale îl cuprinse şi-l traseră încet înăuntru.

„Iacă! îşi zise Noë aceasta seamănă întocmai lui Henric introducându-se la Corisandra.”

Această cugetare sfârşită, el puse piciorul pe fereastră şi sări încet în cameră, unde domnea o întunecime completă. Cele două braţe încântătoare îl ţineau strâns, şi i se păru că aude bătăile grăbite ale inimii Paolei.

Fiica lui René trase pe Noë încetinel spre sofaua ce garnisea oratoriul ei, îl făcu să se aşeze, apoi se duse la fereastră, fără a pronunţa un cuvânt, atât era de mişcată.

Atunci ea ridică scara.Apoi, ea se întoarse lângă Noë.— Ah! Dumnezeul meu! zise ea, în sfârşit, cu o voce ce

tremura tare, Dumnezeul meu, mi-a fost frică.— Frică! zise Noë, şi de ce?— Mi-a fost frică când te-am văzut urcând treptele

acestei scări. O legasem destul de bine, şi cu toate acestea o mai ţineam şi cu mâinile…

— Scumpă Paola!…

Page 180: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi când te-am văzut în aer, pentru un moment îmi veni ameţeală, şi îmi păru că acea scară încerca a se rupe.

— Nebunatico!Şi cum era întuneric, Noë îndrăzni a-i da un sărut.Dar Paola se desfăcu în dibăcie, apoi se ridică,

îndreptându-se spre perdeaua ce ascundea uşa prăvăliei; apoi luând amnarul făcu să apară o scânteie.

— Ce faci? zise Noë.— Aprind o lampă.— Pentru ce?— Dar… pentru a avea lumină..— Iubita mea, murmură Noë, cuvintele n-au culoare…— Da, dar…— La ce bun lumină? zise el cu o voce rugătoare.

Poza pag. 176 - Margareta de Valois.

— Ei bine! zise Paola încetând de a mai întrebuinţa amnarul, promite-mi atunci că vei fi rezonabil.

— Oh! sunt.— Şi de a nu… mă îmbrăţişa…— Dar… te iubesc.— Acesta nu face nimic.— Drace! zise Noë, eu cred, din contră, că aceasta face

mult.— Atunci aprind lumânarea.— Nu, nu… voi fi înţelept…— Bun, zise Paola.— Cu toate acestea îţi jur că te iubesc, zise tânărul

înamorat.— Dacă nu o credeam, ai fi aici?— Da?…

Page 181: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Paola suspină, păstră pentru un moment tăcerea, apoi în loc de a răspunde la întrebarea lui Noë:

— Ştii dumneata, zise ea, că am mai mult de douăzeci de ani?

— Dar… nu… nu cred, răspunse Noë; abia ai şaisprezece; te înşeli…

— Şi nu te gândeşti, linguşitorule, că sunt foarte nenorocită?…

— În care sens?— În aceea că tatăl meu nu voieşte a mă mărita…„Drace! îşi zise Noë, această frumoasă fată e o femeie

serioasă. Îi vorbeşti de amor, ea-ţi răspunde de măritiş.”— Ştii, urmă Paola, că tatăl meu e bogat ca un evreu?— Da!— Şi că dacă el ar voi, ar putea a-mi da o zestre

princiară?„Ce frumoasă ocazie, îşi zise Noë!…”Apoi tare:— O zestre! la ce! scumpă copilă… eşti prea frumoasă

pentru a avea trebuinţă de bani pentru a găsi un bărbat.— Crezi?Şi Paola făcu acesta întrebare cu o voce atât de

tremurândă încât mişcă pe Noë.„Sunt iubit!… îşi zise el.”Apoi îi dădu un nou sărut.— Da, cred! zise el, dar…Urma fără îndoială să îi explice mai lămurit, când se

auzi un zgomot de voci în camera vecină, adică în prăvălie. Paola se ridică cu grăbire şi se duse de puse urechea la uşă pentru a auzi mai bine.

— Nu este nimic, zise ea, Godolphin visează.— Ei! el visează… astfel?— El visează şi se preumblă, zise Paola.

Page 182: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! drace, iată ceva ce nu înţeleg, scumpă Paola.— Dar, cu toate acestea e astfel.— Când cineva visează, este o probă că doarme, nu e

aşa?— Şi el doarme.— Şi când dormi, poţi câteodată vorbi tare şi pronunţa

cuvinte fără rost.. dar…— Dar nu se preumblă cineva, voieşti să zici?— Drace!— Ei bine! doarme, vorbeşte şi se preumblă, şi adesea

încearcă de a deschide această uşă.— Aud?— Dar asigură-te, uşa e totdeauna închisă cu zăvorul.— Iată un semn straniu! zise Noë uimit.— Godolphin e somnambul.— Un cuvânt curios!— Ah! zise Paola, dacă nu era astfel, tatăl meu nu l-ar fi

ţinut, şi n-ar fi făcut din el călăul meu.Noë luă cele două mâni ale frumoasei italience şi îi zise,

strângându-le cu afecţiune:— Să vedem, scumpă Paola, explică-te puţin mai

lămurit…— Nu ştii ce e un somnambul?— Acesta trebuie să fie un cuvânt latin, zise Noë, şi în

familia mea nu se învaţă această limbă.— Aceasta înseamnă „a umbla dormind”.— Bine! prea bine!— În Italia, sunt mulţi de aceştia.— Aceasta e dar foarte plăcut tatălui dumitale, un om,

ce se preumblă, sforăind…— Acesta îi e trebuincios.— Ah! adevărat?

Page 183: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Godolphin vorbeşte dormind, şi în somnul lui el vede şi vorbeşte, pretinde tatăl meu, lucruri neauzite.

— Tatăl dumitale e nebun…— Se poate, suspină italianca; acum trei ani, Godolphin

a simţit un complot al hughenoţilor în contra reginei-mame.

— Iată ceea ce nu pot crede, murmură Noë.Cu toate acestea tatăl meu a fost atât de uimit de

proorocirile sale, încât a vorbit reginei-mame şi aceasta din urmă a arestat şi spânzurat pe conspiratori.

— Şi exista complotul?— Da.— Aceasta e straniu.Şi tatăl meu a zis reginei, că nu Godolphin aflase

complotul, ci că el citise în astre. Căci, adăugă Paola, ştii că tatăl meu pretinde că el poate citi viitorul în stele.

— Ştiu asta.— Dar adevărul e că Godolphin e cel care, în somnul

său, îi face descoperiri. Adesea, graţie lui, tatăl mei a regăsit obiecte pierdute.

— Ce spui?!…— Şi prezice lucruri pe care evenimentele le adeveresc.— Şi Godolphin nu se înşeală niciodată?— Oh! da, zise Paola, şi chiar adesea. Dar câteodată

ghiceşte.— Ah cum! întrebă Noë, unde a găsit oare tatăl

dumitale pe acesta stranie fiinţă, iubita mea?Paola, la această întrebare tresări.Într-un moment ea se îndoi de a răspunde.— Godolphin, zise ea, nu îşi cunoaşte originea, şi tatăl

meu l-a încredinţat că a fost găsit pe treptele unei biserici.

— Şi aceasta nu e adevărat?

Page 184: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aşa cred.— Tatăl dumitale l-a răpit familiei, fără îndoială?…— Ah! nu ştiu. Eram copilă atunci şi niciodată mama

mea, care a ştiut toată istoria, n-a voit să-mi spună nimic; dar îmi reamintesc de cele ce am văzut.

— Şi… ce ai văzut?— Sunt optsprezece ani de atunci, nu eram bogaţi şi

tatăl meu nu avea încrederea ducelui Laurent de Médicis. Locuiam la Veneţia într-o căsuţă pe marginea lacurilor, într-o noapte tatăl meu veni acasă, cu mâinile sângerânde şi purtând un copil în braţe. Era Godolphin. La vederea tatălui meu şi copilului, mama scoase un ţipăt de spaimă: „Ţine, îi zise tatăl meu, mi-a fost milă de acest copil. Vei îngriji de el.” Ei vorbiră mult timp încet, la extremitatea opusă a camerei în care se afla patul meu, şi nu putui auzi cuvintele lor. A doua zi noi plecarăm din Veneţia şi ne reîntoarserăm la Florenţa unde tatăl meu era născut. Mama mea căreia îi murise cel din urmă copil, alăpta pe Godolphin. La Veneţia eram sărmani; sosind la Florenţa, în loc de a ne găzdui la vreun han ordinar, tatăl meu cumpără un hotel, şi haine luxoase; el luă lachei, şi mama nu mai ieşi decât în litieră. Acolo îşi luă naştere averea misterioasă a lui René Florentinul.

„Drace! îşi zise Noë, această tânără fată, ce-mi propunea mai adineauri mâna şi zestrea ei, îmi povesteşte acum o istorie ce ar putea prea bine fi aceea a avuţiilor cu care ea voia a mă îmbogăţi.”

Fiica Florentinului continuă:— Mama mea, ce era tânără şi frumoasă şi care cânta

de dimineaţă până sera înaintea plecării noastre la Veneţia, mama mea, ce surâdea nesfârşit, căzu tot deodată într-o întristare mortală, frumuseţea ei dispăru în mai puţin de un an, părul său albi, faţa i se încreţi,

Page 185: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

privirea îi deveni tăcută şi sălbatică. Ea muri nu după mult timp, şi preotul căruia i se spovedi plecă palid şi tremurând. Doi ani după moartea mamei mele, venirăm la Paris, tatăl meu, Godolphin şi eu.

Cum Paola sfârşi această stranie istorisire, un zgomot foarte violent ca acela al paşilor lui Godolphin, ce se preumbla prin prăvălie în întuneric, se auzi.

— Este tatăl meu, ce vine acasă, zise Paola.— N-o mai fi trebuinţă să mă ascund în fundul acestei

camere?— Nu, la acesta oră tatăl meu nu intră niciodată aici. E

chiar foarte rar, să doarmă acasă.— El doarme dar, la Luvru?— De obicei. Când vine aici, este că voieşte a consulta

pe Godolphin asupra unor evenimente ce îl interesează.Zgomotul unei chei întorcându-se în broasca prăvăliei,

făcu pe Paola de a-şi pune ochiul la perdea, şi ea auzi paşii tatălui ei.

Ea întinse mâna spre Noë.— Vino de ascultă, zise ea încet.Noë se apropie. O deschizătură mică înlesni ca privirea

lui Noë se poată străbate în prăvălia parfumerului. Florentinul scăpără cu amnarul pentru a-şi procura lumină, o rază străbătu prin deschizătură. Noë puse ochiul.

René învelit în manta, închise cu grijă uşa şi împinse zăvoarele.

Apoi privi pe Godolphin. Godolphin în cămaşă, se preumbla necontenit, cu ochii închişi, dar vorbind tare şi cu oarece însufleţire.

Noë ce cunoştea caracterul cel violent al Florentinului, îşi închipui mai întâi că René avea să deştepte pe adormit printr-o lovitură de picior. Dar nu fu astfel. Din contră,

Page 186: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Florentinul puse cu mare delicateţă mâinile pe umerii tânărului şi îl făcu să şadă pe un scaun de lângă pat.

Godolphin se supuse, dar nu se deşteptă.Atunci una din mâinile lui René apăsă pe fruntea lui

Godolphin:— Continuă a dormi, îi zise René cu o voce

poruncitoare, îţi ordon!— Dorm, răspunse Godolphin, cu supunere.— Ah! iacă! murmură Noë, aceasta e foarte nostim!

Dacă Godolphin nu părea atât de serios, aş crede că îşi râde de mine. Dar cum e departe de a bănui că sunt aici…

René ţinu mâna pe fruntea lui Godolphin încă ceva timp, apoi îi zise:

— Iubesc o femeie.Noë tresări şi îşi zise: „Se vede că somnambulii sunt

întrebuinţaţi în afacerile inimii. Voi întreba pe Godolphin, dacă e trebuinţă.

— Iubesc o femeie, repetă René.Godolphin se îndoi pentru un moment de a răspunde,

apoi cu o voce tremurândă:— Ştiu, zise el.— Ah! tu… ştii?— Da, o văd.— Pe femeia ce iubesc?— Da…— Unde e ea!— Ea trece pe un pod, zise somnambulul, care, nefiind

destul de lămurit, amesteca puţin prezentul cu trecutul şi se raporta la momentul acela într-adevăr, dar era mai mult de cincisprezece zile de atunci, când frumoasa argintăreasă, plecând la Touraine, trecuse pe podul Saint-Michel.

Page 187: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— E ea pe jos? murmură René.— Nu, pe un cal.Florentinul era fără îndoială obişnuit la aceste încercări

ale somnambulului, căci îi zise:— Urmez-o…Godolphin se trase înapoi, visă mult timp şi reluă:— O văd acum pe un drum. E noapte, plouă, tună,

fulgeră. Ea e călare, un cavaler o urmează.— Cine e acel cavaler?— Dumneata.— Apoi? apoi? zise René cu nerăbdare, urmez-o!— Un om merge lângă ea… ei fug mereu…— Cine e acel om? Eu?— Nu.— Urmez-o.El făcu o mişcare.— Ea e aproape de aici, zise el în fine, într-o stradă

strâmtă. Într-o casă misterioasă.. ea plânge.— Ah! zise René. Şi acel om ce fugea cu ea… cum e el?

Caută-l.— El e gros… e bătrân.— Unde e el?— Îl văd mergând într-o stradă ce se coboară spre râu.— E bărbatul ei! murmură René.— Da, zise Godolphin.— Mai vezi încă, ordonă Florentinul: acel om se cobora

ieri spre râu?— Da.— Şi mâine?— Mâine, se va coborî iarăşi, îl văd trecând pe pod.— Pe care?— Pe cel care suntem.— Unde se duce?

Page 188: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Nu ştiu… îl văd dispărând de cealaltă parte a râului.— Bine… reîntoarce-te spre femeie.Godolphin întoarse capul ca şi cum, într-adevăr, ar fi

putut vedea prin ziduri.— Priveşte… peste trei zile.Godolphin rămase mult timp tăcut.— Ce vezi? întrebă într-un mod poruncitor Florentinul.— Oameni înarmaţi… Ei au străbătut cu forţa în casă.,— Şi… ea?— Nu o văd.— Şi… el?— Bărbatul?— Da, zise René.Godolphin păru că sufere.— Nu mai văd, zise el obosit… nu.. mai… văd…— Să vezi! o voiesc!Vocea lui René era răsunătoare, groaznică. Noë ce urma cu privirea, prin deschizătură, acea

şedinţă stranie, Noë, văzu pe somnambul mişcându-se pe scaun, tremurând şi în fine căzând jos, murmurând un ultim cuvânt, – un cuvânt înăbuşit: – sânge!

Atunci Florentinul ridică pe Godolphin şi îl puse pe pat.Apoi ochiul Florentinului aruncă o privire stranie, şi

murmură:— Acum văd că voi reuşi… voi avea pe frumoasa

argintăreasă… Godolphin a ghicit planul meu… da… planul meu va reuşi.

Şi René se înveli cu mantaua, deschise uşa, stinse lampa şi ieşi din prăvălie murmurând:

— Să mă întorc la Luvru, regina mă aşteaptă.— Toate acestea sunt stranii, nu e aşa? zise atunci

Paola lui Noë.

Page 189: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Stranii.. Într-adevăr, repetă junele înamorat, cu totul gânditor.

………………………………………………………

Cei doi tineri îşi petrecură o oră încă în a schimba cele mai dulci jurăminte; apoi Noë puse scara de mătase la fereastră, dădu o ultimă sărutare Paolei, şi ieşi pe unde venise, zicându-şi:

— Cred că e timpul de a revedea pe Henric, căci noul său idol îmi pare că se află în pericol.

………………………………………………………

Cu puţin mai înainte ca prinţul Henric de Navarra să fie introdus la doamna Margareta, tânăra prinţesă era singură cu Nancy în oratoriul ei.

Şezând înaintea unei mese, pe care se afla o carte, Margareta îşi rezema capul pe frumoasele ei mâini şi părea a fi în prada unei adânci tristeţi.

Nancy la oarecare depărtare, aşeza diferite obiecte de toaletă în oratoriu, şi arunca din timp în timp o privire de răutate asupra Margaretei.

— Sărmană prinţesă! murmură Nancy, ea are o aşa mare trebuinţă de a iubi încât ar făcea unul de ceară dacă nu ar găsi…

Margareta cu ochii aţintiţi asupra cărţii, citea maşinaliceşce, şi înţelesul cuvintelor păreau că îi scăpau. Gândirea sa era aiurea. Deodată, ea îşi ridică capul.

— Nancy, zise ea, ştii tu că e mult timp de când el a plecat? Şi de atunci nu am mai avut nici o ştiinţă de dânsul…

— Omenii sunt uituci, zise Nancy.Margareta suspină.— Şi în locul dumitale, urmă subreta, aş răsplăti în

acelaşi chip… aş uita.

Page 190: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! sărmană Nancy! murmură Margareta, se vede bine că nu ai iubit niciodată.

Nancy se roşi puţin.— Cine ştie? zise ea.Margareta îşi ridică ochii asupra frumoasei cameriste, şi

servindu-se de mână, pentru a se feri de razele lămpii, ea privi cu luare aminte pe tânăra fată.

— Tu eşti foarte tânără, Nancy, zise doamna Margareta.— Sunt de şaptesprezece ani…— Şi… iubeşti?— Oh! nu am zis asta, dar… la cea dintâi zi… aş putea…— Cum! domnişoară, zise prinţesa cu un ton jumătate

certător, jumătate batjocoritor, ai secrete dumneata faţă de mine acum?

— Ah! Alteţa Voastră mă va scuza, replică Nancy, dar, ieri încă, nu credem… amorul vine nu se ştie cum, mai întâi cineva râde, batjocoreşte, apoi râsul se stinge şi nu mai batjocoreşte.

— Ei! mica mea, întrerupse Margareta, mă prind că ghicesc.

Nancy se roşi mai tare.— Se află la regele un frumos paj, cu părul brun, cu

ochiul negru, cu buza rumenă ce se roşeşte când te întâmpină… Nu este numit Raoul?

— Doamnă, zise Nancy, ştiu bine că Raoul mă iubeşte, dar nu sunt…

— Ce?— Dar nu sunt prea sigură, de a zice aceasta.— Fii sigură, mica mea. Iată că te roşeşti tot atât de

tare ca şi dânsul.— Ah! bun, în acest caz, zise Nancy cu un aer puţin

liber, vă pot promite, Doamnă, că mă va iubi mult timp…— Răutăcioaso.

Page 191: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Acesta e un bun mijloc. Şi dacă Alteţa Voastră îl va întrebuinţa cu domnul de Guise…

— Taci!— Domnul de Guise l-ar mai comunica cum se află…— Şi care e acest mijloc, mica mea?— Acela de a iubi fără a zice şi a arăta: cu cât un galant

e mai rău privit, cu atât el ne iubeşte mai mult.Margareta suspină.— Ai, poate, dreptate, zise ea.— Dar, vai! când răul e făcut, e fără vindecare…— Ce voieşti să zici?— Domnul de Guise.— Taci! nu pronunţa acest nume!…— Atunci să-l numesc el. El v-a văzut plângând, el a

auzit bătăile inimii dumitale. El se ştie iubit! s-a sfârşit, omul ce se ştie iubit, devine crud.

— Nancy, întrerupse doamna Margareta, ştii tu că, pentru o fată de şaptesprezece ani, eşti foarte experimentată?…

— Nu, Doamnă, ghicesc.— Şi tu conchizi zicându-mi că răul de care vorbeşti e

fără vindecare?…— Ah! permite-mi. Dacă Alteţa Voastră m-ar lăsa a-mi

descoperi gândirea într-o metaforă, poate…— Fie. Să văd metafora.— Închipuieşte-ţi, Doamnă, că îţi aduc pe o tavă, mâine

la ora dejunului, unele din acele scoici ce se pescuiesc în Marea Ţărilor de Jos, pe lângă oraşul Ostanda.

— Unde voieşti să ajungi? întrebă prinţesa, puţin mirată.— Aşteaptă, Doamnă. Acele scoici sunt delicioase când

le despici binişor şi luând bine seama de a nu plesni o mică pieliţă umplută de o licoare amară ca fierea.

— Bun. Apoi?

Page 192: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Mai presupune-ţi că, luând cuţitul şi despicând rău cea dintâi scoică, o duci la gură şi deodată faci o mişcare de neplăcere.

— Fie, să presupunem, zise prinţesa foarte intrigată de metafora lui Nancy.

— Ar fi o raţiune oare de a respinge tava şi de a nu gusta o a doua scoică?

Poza pag. 188 – În curte, un paj ce îi zări, veni către ei.

— Desigur nu, zise Margareta.— Ei bine! reluă Nancy, voi compara pe omul ce se

simte iubit, şi pentru care nu se mai află vindecare, cu cea dintâi scoică.

— Adică, întrerupse Margareta râzând, că tu compari pe oameni cu scoicile de la Ostanda.

Margareta începu a râde.Nancy continuă:— Îmi continui metafora. Alteţa Voastră ar face bine de

a renunţa la cea dintâi scoică, şi de a nu-şi mai reaminti de ea; dar ar face şi mai bine gustând o a doua.

— Nancy, mica mea, murmură prinţesa cu mai multă tristeţe, decât mânie, eşti foarte obraznică.

— Dumnezeul meu! răspunse camerista, sunt disperată că am fost neplăcută prin francheţa mea, Majestăţii Voastre dar…

— Vorbeşte, zise Margareta îmblânzită.— Acel gentilom bearnez…Prinţesa tresări şi o uşoare roşeaţă se zări pe faţa-i.— E încântător şi plin de spirit! urmă camerista.— Tu eşti nebună, Nancy.— Alteţa Voastră, nu va uita că trebuie să mă duc a-l

aduce la ora nouă, căci Alteţa Voastră e curioasă de a şti ceva desluşiri asupra curţii de Navarra.

Page 193: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ei bine! zise Margareta, m-am gândit: tu nu te vei duce.

— Adevărat?! strigă Nancy.— Îl găsesc prea îndrăzneţ.— Dar, Doamnă, ai prefera să fie greoi şi rău crescut, ca

prinţul de Navarra?— Desigur, nu.— Şi apoi, i-am dat întâlnire.— Ei bine! Du-te… în socoteala ta.— Oh! nu! murmură camerista, căci atunci Raoul!…— Atunci, nu te duce.— Ah! Doamnă, zise Nancy cu un ton milos, acel

sărman tânăr… a-l amesteca astfel… a-i face să aştepte degeaba… E frig… brrr! murmură subreta.

Cuvântarea lui Nancy în favoarea aceluia ce era departe a-l crede a fi prinţul de Navarra. mişcă pe Margareta.

— Ei bine! zise ea, du-te de-l adu, sunt tocmai nouă ore. Aş voi să ştiu sigur cum o fiică a Franţei şi-ar putea petrece timpul în acel orăşel ce se numeşte Nérac.

— Istoria mea cu scoicile. Îmi pare că a înaintat afacerile cadetului de Gasconia, îşi zise Nancy depărtându-se.

………………………………………………………

Pe când camerista se cobora la întâlnirea ce dăduse lui Henric, Margareta rămase singură…

Ea se ridică, suspină din nou şi îşi aruncă o privire în marea oglindă de oţel.

— Sunt urâtă, că aş provoca frică cuiva! îşi zise ea suspinând. Am plâns prea mult de câtva timp.

Ea îşi potrivi puţin părul, apoi cum obrajii îi erau palizi, acoperi lampa cu un abajur de alabastru.

Page 194: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Dacă Nancy ar fi surprins aceste din urmă pregătiri, ea şi-ar fi zis că ducelui de Guise îi mergea rău, pe când tânărului sir de Coarasse afacerile-i începeau de minune.

Aceste pregătiri sfârşite, prinţesa veni a-şi relua locul de lângă masă aşa încât, când uşa se deschise şi Henric intră, ea păru cu totul adâncită în citirea ei. Prinţul ca tot omul ce trece deodată din întuneric în lumină, fu pentru un moment uimit şi se opri.

Apoi făcu doi paşi înainte, cu pălăria în mână.Atunci Margareta îşi întoarse capul.— Ah! mii de iertări, domnule, zise ea, nu vă auzisem

intrând.Henric se înclină. Margareta cu un semn îi arătă un

scaun de lângă ea.Cu toate că prinţul nu era timid, el simţi cu toate

acestea o uşoară încurcătură ce încântă pe Margareta.— Domnule, îi zise ea, am luat curajul de a vă chema la

mine pentru că voiesc a avea cele mai sigure desluşiri asupra curţii de Navarra.

— Sunt la ordinele Alteţei Voastre, răspunse Henric.— Şi apoi, urmă Margareta, pentru că mi-aţi părut a

poseda un spirit foarte întins…Henric se înclină.— Ah! zise el, oamenii de spirit nu sunt rari la curtea

Franţei.— De asta vă înşelaţi, domnule. Afară de Pibrac şi

bătrânul sir de Brantôme.— Sir de Brantôme autorul scrierii Damele Galante?— Întocmai.— Alteţa Voastră îl primeşte câteodată?…— L-am primit adesea şi comerţul său îmi plăcea mult.

Dar…

Page 195: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Ea păru ameţită şi privi pe pretinsul sir de Coarasse ce şedea cu mult respect pe scaun şi părea a arunca asupra ei o privire, totodată timidă şi supusă, ca a unui şcolar.

— Dar, urmă ea, ştii că e prea bătrân?— Ah!— Şi urât.— Alteţa Voastră are respingere pentru urâciune şi

bătrâneţe?— Nu, când se preţuiesc ele însăşi şi ştie a se menţine

în rolul lor.— Domnul de Brantôme voia dar să iasă?Margareta surâse.— Închipueşte-ţi, zise ea, că el veni într-o seară aici, în

timpul când şi scria cartea, şi-mi citi un capitol!— Care? întrebă Henric.— Acela unde autorul pretinde că gentilomii din timpul

moşului meu Francisc I, aveau obiceiul de a trimite o pereche de ciorapi de mătase damei cugetării lor.

— Ah! prea bine, zise Henric, şi după ce dama îi purta vreo opt, zece zile, îi reluau înapoi şi îi purtau la rându-le.

— Întocmai.— Ei! dar reluă prinţul, din acel timp e că… Alteţa

Voastră?…— Întocmai.— Acel capitol va displăcut oare?— Capitolul, nu, dar urmarea capitolului, o urmare ce nu

se află în carte, adăugă Margareta, râzând.Prinţul o privi şi murmură în sinea sa:„Dumnezeul meu! ce frumoasă e! şi cum e de

supărăcios că acel domn de Guise…”Apoi tare:— Scuză-mi curiozitatea Doamnă, curiozitatea unui

provincial… dar nu pot ghici ce poate fi acea urmare.

Page 196: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ei bine! închipuieşte-ţi, domnule, sfârşi prinţesa, că amicul se îmbătă de ajunse în acel punct încât căzu la genunchii mei. Şi că a doua zi primii un pachet ce conţinea… ghiceşte ce?

— Un exemplar din Damele Galante?— Nu, o pereche ciorapi de mătase.— Ah! murmură Henric, ce simţi o vie indignare, domnul

de Brantôme era foarte îndrăzneţ.— Sau mai bine zis, foarte nebun, zise Margareta.În acel moment, Henric o privea cu mai puţin respect

decât acela aşteptat de la un mic gentilom gascon. Prinţesa se roşi puţin, dar ea se lăsă a fi admirată.

— Doamnă, zise prinţul după o tăcere, acest domn de Brantôme, într-adevăr a fost foarte neruşinat; dar s-a supus unui moment de nebunie, şi crede că, dacă frumuseţea Alteţei Voastre ameţeşte astfel capul unui om experimentat şi învârstat ca el…

— Domnule de Coarasse, eşti un linguşitor.— Scuză-mă Doamnă, sunt un provincial plin de

francheţă.— Şi-mi închipuiesc că nu îmi vei trimete, ca domnul de

Brantôme, mâine…— Ah! Doamnă, murmură Henric cu emoţie, fericirea de

a vedea uneori pe Alteţa Voastră ar fi singura mea ambiţie.

Margareta nu răspunse, şi găsind că domnul de Coarasse înainta puţin cam repede, zise:

— Ştii domnule de Coarasse, că regele, fratele meu, a prins o mare afecţiune faţă de dumneata?

— Regele m-a onorat, Doamnă.— Eşti vărul domnului Pibrac?— Da, Doamnă.— E de spirit, Pibrac.

Page 197: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Mult Doamnă. Dar, zise Henric, care găsea că Margareta se depărtase mult de primul lor subiect al convorbirii, oare sir de Brantôme nu şi-a cerut scuze?

— Nu, el s-a retras, pentru a se vindeca în mănăstirea lui.

— Sărmanul om!— Ce, zise Margareta râzând, îl plângi domnule?… Şi

pentru ce, Dumnezeul meu!— Pentru că înţeleg că a trebuit să sufere.De astă dată încercarea era foarte simţitoare.— Ah! domnule de Coarasse, zise Margareta, eşti de

adevărata isteţime a unui gascon.— Scuză-mă, Doamnă, dar… sunt şi eu atât de ameţit…

încât…Şi, într-adevăr Henric se prefăcu atât de bine că se afla

în încurcătură, încât Margareta fu mişcată.— De ce vârstă eşti? zise ea.— De douăzeci de ani.— Atunci, te iert.Şi ea îi întinse mâna.Henric luă acea mână. Îndrăzni a o duce la buzele sale,

şi fără îndoială avea să alunece de pe scaun la genunchii Margaretei, când o lovitură se auzi la uşă.

Margareta tresări.— Cine e acolo? zise ea.— Doamnă, răspunse o voce de copil, regina-mamă mă

trimite a vă chema.Henric recunoscu vocea pajului Raoul.— Micul meu, răspunse Margareta, spune Doamnei

Catherina că mă pregăteam de a mă pune în pat. Mă voi reîmbrăca dar, şi voi veni îndată.

Page 198: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Ea nu deschise uşa lui Raoul, şi el se depărtă. Dar ea alergă la mica uşă ascunsă pe unde intrase Henric:

— Nancy! strigă ea.După două secunde, fâşiitul rochiei lui Nancy se auzi în

coridor şi camerista intră.Atunci prinţesa privind pe bearnez, îi zise surâzând:— Vezi, sunt nevoită de a vă concedia.— Vai! suspină Henric.— Ah! Dumnezeul meu! strigă Margareta, şi eu voiam a

avea desluşiri asupra curţii de Navarra.— Sunt totdeauna la ordinele Alteţei Voastre.— Ei bine! vino mâine. Voiesc să ştiu bine ce poate fi

acel prinţ de Navarra ce ei voiesc cu orice chip de a mi-l da de bărbat.

Ea îi întinse mâna spre a i-o săruta, şi zise prinţului:— Urmează pe Nancy.— Vino, zise subreta, ce-l luă de braţ şi îl scoase în

coridorul întunecat şi misterios al scării pe unde venise.………………………………………………………

După câteva momente, Henric părăsi pe frumoasa cameristă la pragul portiţei, unde acelaşi soldat se prefăcea că doarme, şi se îndreptă spre hotel, când cu toată ora înaintată, el văzu cârciuma lui Malican încă deschisă şi împins de un instinct de curiozitate, el intră. Un om se încălzea foarte liniştit la foc, pe când Malican, şezând la tejgheaua sa, începuse de a se lăsa a fi furat de somn; acel om era Noë.

Văzându-l, Henric scoase un strigăt de bucurie.— Ah! îi zise Noë, m-am gândit că vei intra aici dacă

zăreşti uşa deschisă.— Într-adevăr, iată-mă.

Page 199: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric privi pe Noë. Noë avea un aer misterios, amestecat cu puţină nelinişte.

— Drace! îi zise prinţul aplecându-se la urechea lui, oare din întâmplare, ai avut oarece întâmplări nefericite, pe la podul Saint-Michel? Tu eşti bănuitor, neliniştit!.

— Pentru tine Henric.— Ce spui! şi pentru ce?— Ţi-ai petrecut ziua toată închis la frumoasa

argintăreasă.— Ah! drace! zise Henric, începusem a o uita. Afară de

acesta, este foarte curios; la Sarah uitasem că doamna Margareta m-aştepta la ora nouă…

— Şi la doamna Margareta?— Nu mi-am reamintit de Sarah.— Bun! zise Noë, se vede că ai memoria inimii…— Ah! şi aceasta pentru că prinţesa e foarte frumoasă,

murmură Henric cu vioiciune.— Atunci pe dânsa o iubeşti?— Ah! nu ştiu, dar şi ea e foarte frumoasă… şi

nenorocită! Acel Loriot, ştii, acel onest locuitor, căruia ne am fi încrezut atât…

— Ei bine!— Acesta e un mizerabil, un bandit, un asasin! zise

Henric cu jumătate de voce.— Bun! zise Noë, şi eu care îmi făgăduisem adineauri

de a-l scăpa dintr-un mare pericol.— Cum?— Oh! cred că nu va întârzia de a fi ucis. Dar nu mă voi

amesteca… numai…— Explică dar, zise prinţul.— Numai, sfârşi Noë, vom face bine de a scăpa de

femeia sa.

Page 200: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Oh! oh! strigă prinţul puţin mişcat, în ce pericol se află ei, şi ce îmi spui tu aici, Noë amicul meu?

XIX

Pe când Henric se afla încă la prinţesa Margareta, René Florentinul, tot sub imperiul descoperirilor somnambulice a lui Godolphin, se îndreptă spre Luvru şi pătrunse la doamna Catherina de Médicis.

René intra la orice oră la regina-mamă.Catherina nu îşi ar fi putut petrece o singură zi fără a

vedea pe parfumerul ei, şi René ştia mai multe secrete ale statului ca însuşi regele. Când el intră, regina citea o voluminoasă scrisoare a fiului ei, domnul duce d’Alençon, ce îi scria de la Angers al cărui guvernor era, şi îi dădea diferite desluşiri asupra mişcărilor insurecţionale a hughenoţilor din centrul Franţei.

— Oh! oh! murmură ea cu furie, voi rezolva eu toate acestea…

René apăru.— Ah! iată-te, zise regina, vii tocmai la timp.— Majestatea Voastră are trebuinţă de mine?— Da, îmi vei servi de secretar.— Cui trebuie a-i scrie?— Fiului meu, ducele d’Alençon.— Prea bine, zise René.El aruncă pe un scaun mantaua şi pălăria, şi se puse

lângă regină.Catherina reluă:— Va trebui cu toate acestea să sfârşesc cu hughenoţii.— Sunt de părerea Majestăţii Voastre.— Dumnezeul meu! nu ştiu… sfătuieşte-mă, René… René cu un aer grav:

Page 201: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Am citit în stele, zise el, că hughenoţii vor pierde monarhia.

Regina păli.— Dacă se face ordine, urmă René… Astrele nu se prea

explică lămurit. Numai ca să le credem, o femeie va apăra această monarhie.

— Şi… acea femeie?— Acea femeie eşti dumneata, zise René.— Izbuti-va ea?— Da.— Cu ce preţ?— Cu preţul vărsării a mult sânge. Dar, acel sânge va

face viitorul ferice.Catherina, femeia superstiţioasă asculta pe René,

predicatorul ei obişnuit.— Ah! zise ea, în fine tu singur poate vei cunoaşte

secretul politicii mele, şi iată un singur om ce nu mă va acuza pe nedrept.

— Eşti o mare regină, zise Florentinul cu vioiciune.Catherina se ridică măreaţă şi liniştită. Regina-mamă

era de cincizeci de ani, abia. Ea era încă foarte frumoasă.— René, reluă ea, am venit în Franţa în vârstă de

şaisprezece ani, abia. Copilă, mă găsii în mijlocul unei curţi corupte şi bătrâne. Francisc I, era pe isprăvit; Henric al II-lea, bărbatul meu şi-ar fi jucat coroana într-o partidă de joc; Franţa era ruinată. Spaniolii, Lorrainii, Germanii, Italienii, îşi disputau acest frumos regat. L-am scăpat prin consiliile mele.

Văduvă la vârsta de treizeci de ani, mamă de şase ani, şi cel din urmă fiind în leagăn, avusei a duce greutatea coroanei, şi acea coroană era grea, jur! Pe dinafară străinul, pe dinăuntru războiul civil… Ca regină, am mânuit tot! Se zice că sunt crudă; mă împovărau de

Page 202: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

pamflete şi injurii, dar toţi tremură înaintea mea… şi coroana Franţei, pe care fiul meu ar fi lăsat-o să cadă, e destul de înţepenită pe capul lui. Înţelegi?

— Oh! da, Doamnă, zise René.— Şi crezi tu, urmă Catherina cu vioiciune, că fiica de

Médicis, o prinţesă crescută la Florenţa, patria artelor şi ideilor strălucite şi mari, să fie orbită de fanatismul religios pentru a jura pierderea nenorociţilor ce merg la predică, în loc de slujbă, dacă pentru religie acei oameni nu conspirau?

René privi cu uimire pe Catherina.Regina urmă:— Hughenoţii, vezi tu, sunt inamicii tronului şi

monarhiei. Preoţii sub pretext de a predica sărăcimii, prezic ruina regelui, împărţirea averilor, jefuirea mânăstirilor şi răsturnarea întregului vechi ordin al lucrurilor care, în timp de atâtea secole, a făcut pe Franţa cea mai mare din naţiuni.

— Ai dreptate, Doamnă, murmură René atins de dreptatea cuvintelor Catherinei de Médicis.

— Şi dacă, urmă Catherina, într-o zi, nemaiputând opri acest torent revoluţionar decât printr-o stavilă sângerândă, dacă fac la Luvru un parapet de cadavre, dacă trimet la Montfaucon pe amiralul de Coligny şi Condé de Navarra, istoria va zice poate că am fost o regină crudă şi doritoare de sânge, dar, ce-mi pasă? voi scăpa monarhia!

Niciodată Catherina nu expuse mai lămurit, în câteva cuvinte, acea politică stranie şi mare totodată.

— Doamnă, zise René, un singur lucru mă miră, cu toate acestea…

— Ce?

Page 203: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aceea că ştiind prea bine ceea ce hughenoţii voiesc să facă…

— Ghicesc, zise regina. Tu nu înţelegi, că cunoscând scopul hughenoţilor, cuget de a da pe fiica mea prinţului de Navarra, Henric de Bourbon, unul din copii acestei partide?

— Într-adevăr, zise René.— El bine! ascultă… Henric de Bourbon e hughenot,

pentru că regatul său e îndestul de mic pentru ca el să îl poată acoperi cu mantia sa; pentru că plouă prin învelitoarea castelului de Nérac, şi se îmbracă cu astfel de haine pentru a avea cu ce se îmbrăca în mătase şi catifele…

— Aceasta e foarte cu putinţă, zise René.— Cei ce n-au nimic nu se tem de a împărţi cu ce-i ce

au. Pentru aceasta prinţul de Navarra e hughenot. Dar dacă fatalitatea voia ca cel din urmă dintre fii mei să se stingă fără descendent, ah! tu ai vedea, acel rege muntean, acel monarh al văilor neroditoare… mergând la slujbă pentru a revendica tronul Franţei.

— Spuneţi adevărul, Doamnă, dar aveţi trei fii, dintre care cel mai mare, regele, n-are douăzeci şi patru de ani încă, şi Valoisii au un lung viitor.

Un nor trecu pe fruntea Catherinei.— Cine ştie? zise ea.Apoi rămase mult timp gânditoare, ca şi cum un colţ al

vălului ce acoperea viitorul se ridicase pentru ea.— Dar atunci, zise René, pentru că prinţul Henric de

Bourbon e mai apropiat de tron ca ducele de Guise… — Ah! zise Catherina, dacă ducele de Guise care e mai

depărtat cu un grad de rudenie, se căsătorea cu fiica mea Margot, va fi mai aproape în curând decât însuşi regele Franţei.

Page 204: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi Catherina făcu lui René, tabloul acelei măreţe şi potente case de Lorraine ce dorea din Meuthe şi din fundul palatului său de la Nancy, râpele Senei şi vechile tavane ale Luvrului.

— Înţelegi acum, sfârşi Catherina, pentru ce prefer de ginere pe prinţul de Navarra, hughenot, ducelui de Guise, catolic. Dar, zise regina, mai am alte planuri asupra acestui prinţ ce va sosi, escortând pe doamna d’Albret, mama sa, şi vom vorbi de acesta altă dată. Acum ia condeiul. Tu vei scrie după cum îţi voi dicta, fiului meu d’Alençon.

René se puse înaintea mesei şi aşteaptă.— Scrie, zise Catherina.Şi ea dictă:

Poza pag. 200 - Horoscopul

„Scumpul meu fiu,Regele găsindu-se într-o stare a sănătăţii adevărat de

plâns şi fără putinţă de a se putea ocupa de lucrurile politicii, m-am însărcinat eu de a-ţi răspunde relativ la turburările ce fac hughenoţii.

Părerea mea e că în virtutea puterilor nemărginite ce regele ţi-a acordat, să întrebuinţezi orice străşnicie către tulburători şi să spânzuri la trebuinţă de va fi, pe capii lor.

Asupra acestora domnule, şi scumpul meu fiu, rog pe Dumnezeu să te aibă sub paza sa.”

— Doamnă, zise René înaintând scrisoarea reginei pentru a o iscăli, Majestatea Voastră dă ordine salutare atingătoare asupra hughenoţilor din provincie, dar… acei din Paris.

— Mai târziu, zise regina.

Page 205: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! pentru că, eu cunosc pe unul ce e într-adevăr foarte bogat, şi ai cărui bani sunt de mare ajutor tulburătorilor. Mai mult încă, e un om scârbos, un monstru al ipocriziei ce se preface a merge la slujbă, cu toate că e hughenot în fundul inimii.

— Ei bine! zise Catherina, în ziua când voi rezolva oarecare socoteli cu hughenoţii din Paris, tu îmi vei reaminti numele lui.

René îşi muşcă buzele.— Ar fi de dorit, zise el, ca el să fie ucis în colţul unei

străzi de vreun soldat beat.— Aide! zise regina, ce acoperi pe René cu privirea

aţintită, cât de zelos să fii pentru binele monarhiei… René, amicul meu, tu te vei îndoi de a cere viaţa unui om fără importanţă.

— Ah! Doamnă!…— Acest om e inamicul tău, sau e bogat, şi tu voieşti a-l

despuia.René nu răspunse.— Ţi-am iertat multe mici păcate, urmă Catherina, dar

în sfârşit nu te pot lăsa a otrăvi sau a asasina tot regatul…

— Doamnă, zise cu gravitate René, am citit în stele, că moartea acelui om ar fi foarte folositoare monarhiei.

— René, René, zisa regina, se află prea multe secrete între noi pentru ca să-ţi vând viaţa unui om. Fă ceea ce voieşti, nu voiesc chiar a cunoaşte numele acestei noi victime a cupidităţii tale… Dar ia seama! într-o zi regele fiind rău dispus şi cum tu vii a-mi cere viaţa vreunuia, asemenea şi lui i se va cere pe a ta…

René se cutremură.— Şi el va primi, adăugă Catherina.

Page 206: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Apoi ea iscăli scrisoarea, o plicui şi punând sigiliul, ea zise lui René:

— Du-te şi trimete-mi femeile.René ieşi ca un tigru ce-şi duce cu sine prada.Regina îi dăruise viaţa lui Samuel Loriot!

………………………………………………………

René, o ştim, avea o locuinţă la Luvru, în etajul ce era ocupat de gentilomii şi pajii regelui.

În loc de a se sui, din contră, el se coborî în curtea Luvrului şi intră în corpul gărzilor. Cea mai mare parte dormeau pe paturile lor de câmp.

Unul din ei, cu toate acestea, se încălzea la un foc din mijlocul camerei.

„Iacă, tocmai ce căutam, îşi zise René.”Şi el strigă:— Hei! Théobald?Soldatul se întoarse, văzu pe René, şi fără a mai cere

nicio esplicaţie ieşi.— Tu eşti gros şi ai îmbătrânit, zise Florentinul. La

vârsta ta trebuie să te temi de apoplexie, şi faci rău de a te încălzi astfel. Vin-o dar cu mine să ne preumblăm puţin pe ţărmul apei.

— E foarte frig, zise Théobald, ce făcu cu ochiul.— Frigul îţi va face bine.— Dar pungii?— Poate.René îl luă de braţ şi se îndreptă cu el spre marginea

apei.— Théobald, amicul meu, zise atunci René, tu eşti un

vechi prieten al meu, şi am dat mai multe lovituri împreună.

Page 207: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Da, răspunse soldatul, dar totdeauna lovitura ce-am dat-o a fost cam rău răsplătită din partea dumitale, şi cel puţin mi se va mări preţul.

— Îl voi mări.— Cincizeci pistoli pentru a omorî un gentilom!

murmură soldatul, acesta e de plâns!…— Timpurile sunt aspre, zise René; şi apoi nu este vorba

de un gentilom.— Ah! şi de cine?— De un orăşean.— E el bogat?— Eh! nu se ştie.— Şi apoi, reluă Théobald, ordinele sunt aspre, păzitorii

îşi depun un zel îndoit.— Oh! zise René, aceasta să nu te neliniştească, regina

mi-a acordat.— Bun!— Şi apoi afacerea e bună, şi…— Hei! hei! murmură soldatul, un orăşean ce regina

permite de a-l ucide, trebuie să aibă oarecare valoare.— El are o femeie.— Frumoasă?— Da, şi o iubesc…— Ce spui? zise Théobald uimit, ai iubit vreodată pe

cineva?— Nu, aceasta e pentru prima oară.— Poţi prea bine să iei femeia fără a omorî pe bărbat.— Nu, căci voiesc să mă căsătoresc cu ea.— Cu femeia?…— Da.— Ah! drace! strigă Théobald; cum acesta domnule

René? adevărat? voieşti să te căsătoreşti cu fiica unui orăşean?…

Page 208: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sunt văduv de cincisprezece ani.— Ştiu, dar ce ştiu mai bine, domnule René, este că

trădaşi valoarea lucrului.— Al cărui lucru?— Voiesc să zic de bărbat.— Hei!— Dacă bărbatul prin moarte nu ar îmbogăţi pe femeia

sa, n-ai cugeta de a te căsători cu ea…René îşi muşcă buzele.— Ei bine! zise el, îţi voi da o sută de pistoli.— Bun! mai adaugă încă cincizeci, şi tocmeala e făcută.— Fie.— Unde-l pot găsi pe sărmanul om?— Oh! zise René, te voia ajuta. Fii pe podul Saint-

Michel, mâine, la ora nouă.— Voi fi. Bună seara.Soldatul se depărtă…— Drace! îşi zise René, am poate greşeala de a mă

grăbi astfel. Godolphin în somnul său, mi-a zis că acesta va fi în trei zile. Pe credinţa mea! mă voi reîntoarce spre a-l consulta pentru a şti dacă trebuie să aştept trei zile… şi René, depărtându-se de Luvru, se îndreptă spre podul Saint-Michel.

În momentul când era s-ajungă, el auzi în urma lui un zgomot de paşi, nu pasul furişat al orăşeanului întârziat, ci pasul gentilomului al cărui pinteni sună pe pavagiu.

El se întoarse.Noaptea, prea întunecoasă, cu puţin mai înainte, se

luminase; luna sfârşi prin a străbate ceaţa, şi ea permise lui René de a putea distinge pe cei doi gentilomi ce îl urmau la oarecare depărtare.

El se opri, şi când nu fură decât la câţiva paşi:— Cine e acolo? zise el.

Page 209: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Un hohot de râs îi răspunse:— Hei! zise o voce batjocoritoare, este amicul nostru

domnul René Florentinul!Şi zicând acestea, cei doi gentilomi se apropiară, şi

parfumerul recunoscu pe Henric şi Noë. René tresări.— Pe cuvântul meu de onoare! zise Henric, n-ai noroc

domnule René; noi suntem doi şi dumneata unul singur… ne găsim într-un loc singuratic, Sena e adâncă şi…

René puse mâna pe spadă.— Şi, îi zise Noë la rândul său, amicul meu domnul de

Coarasse doreşte a vă omorî şi a vă arunca în apă: ce zici?

— Îndărăt! strigă René ce scoase spada.Dar Henric urmă a râde.— Aş! zise el, în loc de a te omorî, mi-ar părea mai bine

de a-ţi prezice viitorul. Ştii că citesc în stele, domnule René.

— Ah! zise parfumerul, iertaţi domnule primei mele mişcări… oameni ca dumneavoastră nu asasinează…

— Aşa e! zise Noë.— Afară de acesta, adăugă Henric, cred că-ţi voi face

atâtea servicii încât mă vei iubi… mai întâi îţi reamintesc de prezicerea mea, atingătoare de moartea dumitale?

— Da, zise René, ce tresări.— Ei bine! reluă junele prinţ, voieşti o nouă prezicere?…— Cu plăcere.— Repuneţi dar, spada în teacă.René se supuse.— Acum dă-mi mâna.— Iat-o.

Page 210: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Drace! zise Henric, e prea întuneric aici, pentru ca să pot studia liniile. Vin-o dar acolo, sub acel felinar la intrarea podului.

— Fie, zise René.Şi el urmă pe Henric şi Noë.Cei doi tineri deşteptară superstiţiosului italian o

mulţime de amintiri.René îşi reaminti prea bine profeţia ţigăncii de la

Florenţa, profeţie ce Henric i-o repetase cuvânt cu cuvânt.

— Ah! domnule de Coarasse, zise el, mi-ai făcut o frumoasă prezicere ieri, şi sunt curios de a şti dacă astăzi vei străbate gândul meu.

— Nu mă prind, zise Henric, dar voi încerca.— Astrele au dar secrete pentru dumneata? zise

parfumerul râzând.— Pe onoarea mea! replică prinţul surâzând, timpul e

destul de posomorât astăzi pentru a putea cel puţin zări stelele.

Vorbind astfel, Henric atrase pe parfumer sub felinar, şi îi examină mâna cu multă luare aminte.

— Domnule René, zise el în fine, ai plănuit ceva…René tresări.— Un plan ce trebuie să satisfacă totodată pasiunea

dumitale pentru o femeie şi amorul de avuţii.René îşi înăbuşi un strigăt.— Cum… cum ştii acesta?… zise el cu spaimă.— Cum! pentru că citesc în stele… zise Henric, dacă mă

crezi vei aştepta pentru a-l pune în execuţie.— Ah! zise René uimit. Cât timp?…— Trei zile, replică Henric.René, palid şi tremurând, privi pe prinţ:— Dar eşti chiar dracul în persoană!

Page 211: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Poate, respinse Henric.Şi cei doi tineri văzură pe René cel crud şi îngrozitor,

începând a tremura ca o femeie.………………………………………………………

XX

Henric şi Noë, se înţelege, ieşiseră de la Malican. Noë istorisise pe larg tânărului prinţ lucrurile extraordinare ce văzuse şi auzise la René Florentinul. Henric îl ascultase cu sudoarea pe frunte.

— Ah! zise el, când Noë îşi sfârşi istorisirea, şi dacă ar trebui să omor pe René, numai Sarah să nu fie răpită.

— Este de crezut, cu toate acestea, că el nu va încerca lovitura singur şi că vom avea a face cu vreo duzină de servitori.

— Vor fi zdrobiţi! strigă curajosul prinţ de Navarra. Dar Noë mişcă capul râzând.— Ar fi mai bine altceva de făcut, zise el.— Să văd, zise prinţul.— Nu ţii de a-l scăpa pe el.— Pe cine? pe Loriot?…— Da.— Desigur, nu; e un mizerabil, căci nu va avea, dacă va

cădea sub gheara lui René, decât dreapta răsplată a crimelor sale.

— Bun! zise Noë; atunci să răpim pe frumoasa argintăreasă.

— Iată! zise Henric, acesta e o frumoasă idee; dar… unde s-o ascund?!

— Aceasta e mai greu decât a o răpi; dar vom vedea…Pe când cei doi tineri discutau încet în cârciuma pustie,

Malican dormea la tejghea.

Page 212: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Cârciumarul nu se deşteptase când prinţul intră. Noë împinse uşa cârciumii şi o închise cu cheia. Apoi deşteptă pe Malican. Acesta zări pe prinţ şi se sculă cu grăbire.

— Sst! îi zise Henric, avem trebuinţă de tine…— Vorbeşte, seniorul meu.— Tu trebuie să fii un om bun de sfătuit.— Hei! hei! zise Malican cu mândrie.— Să vedem, urmă Henric, Noë, amicul meu, istoriseşte

lui Malican fapta.— Fie, zise Noë.Şi privind pe cârciumar:— Tu cunoşti pe René Florentinul, nu e aşa?Malican făcu o mişcare de spaimă.— Dumnezeul meu! zise el, are el a face cu

dumneavoastră, seniorul meu?— Nu, zise Henric, noi vom avea a face cu el.— Este acelaşi lucru, murmură Malican, şi dacă aveam

să aleg între Jean Caboche, călăul din Paris, şi messire René…

— Ei bine! pe cine ai alege?— Pe Jean Caboche. Cu călăul, mori prin fier, foc sau

frânghie, suplicii cunoscute. Cu René mori…— Prin stranii şi îngrozitoare otrăvuri, voieşti tu să zici?— Întocmai, seniorul meu, şi în locul dumneavoastră, eu

nu m-aş încolţi, cu asemenea fiară veninoasă.— Ei bine! cu toate acestea, sărmanul meu Malican zise

prinţul, lupta este începută şi noi ne bizuim pe tine.— Pe mine? zise Malican.El se cutremura din nou de spaimă.— Cu toate acestea, zise el, nu moare cineva decât o

dată; şi ştii seniorul meu, că viaţa mea e a dumneavoastră, şi că veţi putea dispune de ea cumva vă va plăcea.

Page 213: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Bine, amicul meu, dar asigură-te, viaţa nu se află în niciun pericol.

Noë urmă:— E o femeie de care Alteţa Sa şi eu ne interesăm mult,

Malican.Malican surâse.— Din nenorocire René se interesează asemenea de ea,

şi el voieşte a-i ucide bărbatul…— Ah! ea are un bărbat!— Întocmai. Bărbatul e un mizerabil, urmă Noë, un fel

de evreu asasin, ce face pe sărmana cu totul nefericită.— Pe credinţa mea! zise Malican, în locul

dumneavoastră în acest caz, aş lăsa pe René Florentinul…

— Da, dacă se gândea numai la bărbat; dar bărbatul odată mort, el va răpi pe femeie.

— Ei bine, zise Malican, trebuie s-o previi şi să o răpeşti mai înaintea lui.

— Suntem de aceeaşi părere.— Dar unde s-o ascund, unde s-o duc? întrebă Henric.— Hm! murmură Malican, aceasta cere timp de

cugetare.— Întocmai pentru asta ne-am adresat noi ţie.Malican cugetă câteva momente, apoi zise:— Parisul e întins, şi o femeie poate bine a se ascunde;

dar Florentinul dispune de sute de ochi şi urechi, ca şi giganţii de altă-dată. Dacă s-ar găsi un mijloc de a o trimite în Navarra.

Dar Malican nu se opri decât un moment la această idee.

— Să vedem, reluă el, cum e ea!— Femeia?— Da.

Page 214: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ea e frumoasă, desigur, dar nu e aceea ce cer.— Ea e brună sau blondă?— Ea are părul negru.— Înaltă?— Ca nepoată-ta.— Dacă ea ar avea, astfel ca unele femei brune, o mică

aluniţă pe buza superioară…— Întocmai, zise prinţul.— Atunci, reluă Malican, îmi vine o frumoasă idee.— Să vedem!— Am în ţara mea un nepot de cincisprezece ani şi care

trebuie să sosească de azi într-o lună sau două. Vom îmbrăca pe femeia în chestiune în bearnez şi o voi trece drept nepotul meu. Şi dacă René vine a o căuta aici, mă poate da spânzurătorii!

— Bravo! strigă Noë.— Dar, zise Henric, acum că prima greutate e învinsă,

se prezintă o a doua, şi aceasta e mai serioasă, desigur. Şi vorbind astfel, prinţul privea pe amicul său Noë.— Care?— Cum să răpeşti pe frumoasa argintăreasă?— Hei! zise Noë, nu eşti bine cu ea, scumpul meu

senior?— Nu pun buna sa voinţă la îndoială. Dar nu ştiu când

va primi pe Guillaume, şi dacă am putea-o preveni la timp. Ea e păzită de către Loriot ca într-o cetate.

Atunci Henric istorisi pe larg lui Malican cum Sarah era observată totodată şi de gelosul ei bărbat şi de bătrânul Job, inima damnată a lui Samuel. Apoi, cum i-ar fi dat oarecare detalii, el pronunţă numele contesei de Gramont. Acest nume fu o rază de lumină pentru Malican.

Page 215: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! zise el, dacă nu vezi pe mesagerul special al doamnei Loriot mâine, Myette, nepoata mea, va merge la ea.

— Dar cum, sub ce pretext?— Ea va merge cu rochia sa roşie şi cu găteală

bearneză şi va zice că vine din partea contesei de Gramont.

— Malican, zise prinţul, eşti foarte inteligent.Malican salută.— Caraghiosul, murmură Noë, vorbind în contul lui

René, e în stare de a se grăbi şi de a nu aştepta cele trei zile.

Henric se cutremură, şi neliniştea i se arătă pe obraz.— Malican, zise Henric, bună seara!… Mergem să ne

culcăm, dar ne vei trimite mâine pe mica ta Myette la hotelul unde suntem găzduiţi, strada Saint-Jacques.

— Da, seniorul meu.— Bună seara, Malican.

………………………………………………………

Cei doi tineri ieşiră, şi după câteva minute, întâlniră pe René Florentinul. Când acesta din urmă auzi ultimele cuvinte ale prinţului, parfumerul reginei îl privi cu spaimă şi începu să tremure atât de tare, încât Henric îi zise râzând:

— Vezi bine, scumpe domnule René, că ai avea greşeală de a-mi păstra ura pentru gluma noastră de la han şi locuirea câteva zile într-o pivniţa umedă… ai mai multă trebuinţă dumneata de mine, ca eu de dumneata.

René încă înspăimântat nu răspunse.— Pe legea mea! Domnule, urmă prinţul, trebuie să-ţi

spun că, pentru un om ce s-a ocupat astfel ca dumneata de astrologie, ştiinţa astrelor, vă miră prea mult! Cum,

Page 216: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

oare nu-ţi cunoşti meşteşugul, încât prezicerile unui confrate să te mire atât de mult…

— Domnule, gângăvi René, sunt constrâns de a declara că eşti prea prevăzător.

— Aşadar am spus adevărul atingând proiectele dumitale?

— Poate…— Şi vei aştepta trei zile?— Voi aştepta.— Voieşti să ştii ceva mai mult? urmă prinţul.René făcu o mişcare de spaimă.Henric îi luă cu vioiciune mâna.— Ah! pe credinţa mea! zise el, cu atât mai rău pentru

dumneata, scumpe domnule René, dar vei mai auzi ceva încă. Voiesc să fii convins că fermecătorul bearnez, ar putea la trebuinţă, da idei astrologului de Florenţa şi Veneţia.

Poza pag. 212 – Trecerea secretă

Henric vorbind astfel, examina cu mare atenţie mâna Florentinului.

— Dumnezeul meu! ce văd? zise el cu un aer de nelinişte.

— Ce vezi? întrebă parfumerul cu o îndoită spaimă.După examinarea mâinii, Henric privi cerul.— Stelele sunt acoperite de ceaţă, zise el. Nu-ţi pot

răspunde astăzi, dar văd nişte lucruri foarte supărăcioase pentru dumneata în viitor.

— Şi… acele lucruri?René tremura privind pe Henric, ce ştiuse a-şi da

înfăţişarea măreaţă a unui fermecător.— Acele lucruri ameninţă puterea dumitale, scumpe

domnule René.

Page 217: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Florentinul deveni palid.— De puterea mea supranaturală voieşti a-mi vorbi?— Da.— Şi cealaltă?— Influenţa dumitale asupra reginei?…— Da, gângăvi René.— Ea va descreşte în ziua acea când puterea

supranaturală se va slăbi. Dar, adăugă Henric, privind mereu stelele, dacă voieşti să mă explic mai lămurit, aşteaptă până mâine.

— Fie, zise René.— Voi veni a vă vedea la Luvru.— La ce oră?— Pe la miezul zilei.— Vă voi aştepta.Şi parfumerul, găsind a fi inutil a mai consulta din nou

pe somnambulul Godolphin, salută pe cei doi tineri, şi se îndreptă spre Luvru.

Page 218: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

XXI

Când Henric de Navarra şi Noë părăsiră pe parfumer, ei se priviră şi începură a râde.

— Noë, amicul meu, zise prinţul, crezi că René să cugete acum a se răzbuna?

— Acum nu, răspunse Noë, dar mai târziu… René nu iartă.

— Fie, dar el se teme de noi.— Ei bine! el va aştepta ziua când va crede că nu mai

are a se teme de noi… În acea zi, zise Noë cu un accent de convingere, el va fi mai crud decât un tigru… Şi nu crede, Henric, că ura sa a luat naştere mai cu seamă din ziua când l-am legat şi aruncat într-un şanţ. Acea ură a crescut şi s-a dezvoltat într-un mod straniu aseară, când ne-a văzut la masa de joc a regelui. L-ai speriat cu acele ce el ia drept profeţii: dar, dacă m-ar găsi în camera Paolei, recunoscând că a fost victima unei înţelegeri, el ar fi fără milă…

— Dar, bunul meu amic, zise prinţul, tu ai deci mai mare teamă de acel şarlatan?

— Eu de loc; numai că eu îl cunosc bine şi cred că e în stare de a face asemenea fapte. Acum binevoieşte a-mi explica, scumpul meu senior, care îţi era scopul când pretindeai că puterea sa supranaturală era ameninţată?

— Aşteaptă, răspunse Henric; mai întâi, crezi tu în acea putere?

— Pe credinţa mea, replică Noë, după cele ce am văzut astă-seară, sunt convins că Godolphin, în somnul său, spune lucruri surprinzătoare, şi că din aceste lucruri, parfumerul foloseşte mult lângă regina-mamă.

— Dar tu nu crezi în aceea că citeşte în stele?— Desigur că nu.

Page 219: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— De unde urmează că dacă ne-am scăpa de Godolphin…

— Eh! eh! murmură Noë, acesta este o frumoasă idee. Dar… Paola?…

— Iacă, zise Henric, pentru ce n-am răpi noi pe Paola?…— Drace! pentru că mititica are oarecare idei…— De ce?— De măritiş.— Drace! strigă prinţul râzând, acesta e cu totul altfel,

Noë, amicul meu. Nu trebuie se răpeşti femei ce voiesc a se mărita. Aceasta e periculos… Dar, reluă Henric după o tăcere, ne-am putea bine a ne scăpa de Godolphin.

— Aş! la ce bun?— Cum! zise prinţul, dar, dacă acel băiat are un dar atât

de minunat, când vom răpi pe Sarah şi după ce-am ascuns-o bine, el va găsi mijlocul de a-l descoperi lui René.

— Pe Dumnezeul meu! ai dreptate Henric; dar atunci… ce e de făcut?

— Noaptea aduce sfaturi. Haidem să ne culcăm, îmi e somn.

Henric pronunţă aceste cuvinte la poarta hotelului lor.. Cei doi tineri sunară şi veni spre a le deschide. După o oră ei dormeau adânc.

………………………………………………………

Razele soarelui străbăteau în camera, ocupată de prinţul de Navarra şi Noë, când amândoi dormeau încă. Opt ore sunau la orologiul de Sainte-Geneviève, când un zgomot se auzi la uşă.

— Cine e acolo? întrebă prinţul deşteptându-se.O voce fragedă răspunse în limba bearneză:— Este compatrioata ce vine a vedea pe compatrioţii ei.

Page 220: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Este Myette, zise Noë.Noë şi prinţul se îmbrăcară în grabă şi merseră a

deschide frumoasei nepoate a lui Malican. Myette se gătise după moda ţării sale în hainele de duminică. O frumoasă cruce ele aur era agăţată de gâtul ei. O rochie de catifea şi părul după obiceiul bearnez.

— Ştii mica mea, îi zise Noë, că eşti într-adevăr frumoasă?…

Myette se roşi tare, privi pe Noë şi suspină; apoi răspunse arătând tânărului cu mustaţa blondă dinţii săi albi şi frumoşi:

— Nu se cuvine dumitale, domnule, a-mi zice aceasta.— Dar cui atunci, mica mea?— Unui om de condiţia mea, seniorul meu.— Myette are dreptate, zise Henric cu un ton grav. Dacă

ai fi orăşean şi prin urmare de a te căsători cu dânsa, da, dar fiindcă!…

— Seniorul meu, zise Myette, ce dorea a se depărta de acea convorbire periculoasă, unchiul meu mi-a zis ceea ce trebuie să fac.

— Ah! ah! tu ştii?…— Da! zise ea, mă voi prezenta la doamna Loriot,

argintăreasa, în strada Urşilor, şi îi voi spune că sosesc de la ţară. Că contesa de Gramont, compatrioata noastră, m-a îndreptat la doamna Loriot, şi că dacă ar voi să mă ia de servitoare, sau cel puţin să mă găzduiască pentru câteva zile…

— Foarte bine, copila mea!— Mai îi voi adăuga, că mai am un unchi care e

cârciumar…— Ceea ce este adevărat…— Dar că nu pot găzdui la dânsul, pentru că la el, casa e

plină de soldaţi…

Page 221: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Eşti prea de spirit, frumoasa mea Myette, zise prinţul depunând un sărut frăţesc pe fruntea tinerei fete.

— Dar, urmă Myette, după ce îi voi zice toate acestea, ce va trebui să îi mai zic încă?

— Ah! ai dreptate, uitasem.Henric avea două inele la degetul său: unul era acela

prin care fusese recunoscut de către Malican; celălalt, puţin mai mic şi cu iniţialele Corisandrei. Acest din urmă inel fusese observat în ajun de Sarah.

Prinţul îl scoase din deget.— Iată, zise el, tu vei arăta acest inel doamnei Loriot, şi-

i vei zice că contesa de Gramont ţi l-a dat drept probă că vii din partea ei. În acest chip, Sarah va înţelege, dacă nu va fi singură, că eu te trimit.

— Şi când voi fi singură cu ea?— Îi vei zice: «Doamnă, amicul Corisandrei, omul ce

veghează asupra dumitale, vă roagă să vă încredeţi pe deplin mie, şi de a face ceea ce eu vă voi spune.» Şi dacă ea se îndoieşte, tu vei adăuga: «Te afli, doamnă, într-un pericol mai mare decât moartea: el voieşte a te scăpa din mâinile lui René.» Du-te, copila mea!

— Dar, seniorul meu, întrebă Myette, dacă doamna Sarah Loriot consimte la toate, ce trebuie să fac?

— Tu-i vei cere voie de a merge spre a-ţi aduce hainele şi ne vei aştepta spre ora douăsprezece, la unchiul tău.

— Ne-am înţeles, seniorul meu.— Du-te dară, copila mea.Myette luă inelul, se închină celor doi tineri, şi dispăru în

întunecoasa sală a hotelului.Henric şi Noë se puseră la fereastră şi o priviră

depărtându-se prin strada Saint-Jacques cu un pas uşor.— Frumoasă fată! murmură Noë.— Ah! prietene, zise prinţul, acesta este un fruct oprit.

Page 222: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Adevărat?— Eh! dar, pentru că, dacă nu intrai la ea, ar fi multe

lucruri ce tu nu ştii… În aşteptare, haidem să dejunăm, şi apoi vom merge la Luvru.

Prinţul şi însoţitorul său, se coborâră în sala de mâncare a hotelului, dejunară bine, apoi, spre ora zece, ei se îndreptară spre Luvru.

În curte un paj ce îi zări veni către ei.Era Raoul, micul şi frumosul brun ce ştiuse a găsi calea

inimii frumoasei Nancy.

XXII

Raoul salută pe Henric surâzând:—Vă aşteptam, zise el.— Ce spui? zise Henric.— Pentru că am a vă înmâna un mic bilet, domnule de

Coarasse.— Şi din partea cui?— Din partea lui Nancy.Raoul se roşi pronunţând numele frumoasei cameriste.— Dă-mi-l, domnule Raoul, dă-mi-l!… zise Henric.— Nancy pe care am întâlnit-o azi dimineaţă, urmă

Raoul, mi-a zis:„— Ştii tu la ce hotel locuieşte domnul de Coarasse?”„— Da” răspunsei eu.„— Ştii tu dacă trebuie să vie azi pentru a-l vedea pe

domnul de Pibrac?”„— Aşa cred. Domnul de Pibrac i-a zis alaltăieri la bal:

«Regele face mâine o vânătoare şi îl însoţesc; aşadar vino, vărul meu, a mă vizita poimâine dimineaţă».

„— Ah! îmi zise Nancy, eşti sigur de acesta, Raoul?”„— Da, domnişoară.”

Page 223: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

„— Ei bine! ţine un mic bilet pentru dânsul…”„— Trebuie să fie dus la hotel?”„— Nu. Aşteaptă să vie la Luvru.”— Şi, zise Raoul, am luat biletul.— Micul meu, răspunse prinţul, ai o memorie excelentă,

este prea adevărat că vărul meu, domnul de Pibrac, ne aşteaptă…

Zicând acestea, Henric deschise scrisoarea, din care ieşi un parfum discret şi încântător.

Apoi citi:

„Domnule de Coarasse,Nu mă vei putea găsi în astă-seară la întâlnirea dată,

persoana căreia i-ai promis o istorisire, neputând a vă primi, dar voi fi mâine la aceeaşi oră. Ai profitat, îmi pare de sfaturile mele… ea vorbeşte de dumneata şi am auzit un suspin… văd că spiritul adesea întrece talia.”

Pe când Henric citea, Raoul îi studia faţa, şi cum ochiul prinţului scânteia de veselie, sărmanul mic paj în prada geloziei, deveni palid.

Dar Noë, ce văzu acea paloare, se aplecă la urechea lui şi îi zise:

— N-avea teamă Raoul, amicul meu, nu e vorba în această scrisoare de inima lui Nancy. E vorba de politică…

Noë însoţi aceste cuvinte cu un surâs. Raoul înţelese şi se linişti.

— Ce afacere poate avea în astă-seară doamna Margareta? îşi zicea Henric recitind biletul lui Nancy. Ea nu mă poate primi, dar în sfârşit îmi pare că nu-i displac de tot… cu toate că nu sunt de talia majestoasă a vărului meu, domnul de Guise.

Page 224: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

El strânse biletul şi îl puse în buzunar, apoi zise lui Raoul:

— Scuză-mă, micul meu, sunt un adevărat gentilom de provincie şi foarte în stare de a mă pierde în Luvru, dacă nu-mi serveşti de conductor.

— Unde voieşti să mergi domnule?— La Pibrac.— Bun! vom trece prin scara cea mică şi prin uşa

apartamentelor mici.— Vii şi tu Noë? zise prinţul.— Fără îndoială, răspunse Noë.Raoul conduse pe pretinsul văr al domnul de Pibrac prin

scara cea mică, ceea ce nu îl împiedică de a întâlni mai mulţi gentilomi ce îi salutară în modul cel mai plăcut.

De când fuseseră văzuţi pe lângă rege, Henric şi Noë deveniseră personaje importante, şi, în ajun, nu era altă vorbă la Luvru decât de favoarea lor.

Raoul îi introduse la domnul de Pibrac şi se retrase. Gentilomul gascon aşteaptă ca Raoul să dispară pentru a saluta pe Henric cu respect.

— Eh! vărul meu, zise prinţul, te rog nu face ceremonii. Viu a-ţi face o mică vizită amicală, şi asta-i tot! căci într-adevăr, n-am nimic a-ţi spune.

— Ah! zise domnul de Pibrac.— Dar dumneata, domnule de Pibrac, ai se înţelege

multe a-mi comunica.— Poate, seniorul meu.— Ceva în legătură cu regele?— Îi placi mult.— El v-a spus-o?— Ieri la vânătoare. Şi a mai adăugat că placi mult

doamnei Margareta.— Într-adevăr?!

Page 225: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric păru atât de surprins, încât domnul de Pibrac nu îşi putu opri un surâs.

— Alteţa Voastră are o rea memorie, zise el.— Hei!Domnul de Pibrac întinse în tăcere mâna spre marele

dulap plin cu cărţi de vânătoare.— Ei bine! zise prinţul.— Alteţa Voastră a uitat cum a văzut pentru prima oară

pe doamna Margareta.— Ah! drace! strigă prinţul; fac prinsoare!…— Care, seniorul meu?— Te-ai uitat prin deschizătura secretă?…— Când?— Ieri.— La ce oră?— Între nouă şi zece ore seara..— Întocmai, seniorul meu, şi mi-a părut a vă vedea

ducând la gură…— St, zise prinţul. Apoi adăugă: Pibrac, amicul meu,

dacă nu îmi promiţi de a respecta puţin orele, va trebui ca să-mi dai cheia acelui dulap.

— Seniorul meu, răspunse căpitanul gărzilor, dacă ai voi să-mi spui care sunt acele ore, mă voi conforma.

— Ei bine! mâine… de la nouă ore în sus… şi, adăugă Henric, pentru că eşti atât de bine în curentul lucrurilor curţii şi afacerile Doamnei Margareta, îmi vei face plăcerea de a-mi spune ceea ce prinţesa crede a face în astă-seară.

— Nimic ce aş putea şti eu, domnule.— Aceasta e straniu! îşi zise Henric.Domnul de Pibrac reluă:— Regele, seniorul meu, cunoaşte atât de bine pe sora

sa încât mi-a zis:

Page 226: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

„— Ştii, Pibrac că acel domn de Coarasse a ameţit capul lui Margot?”

„— Într-adevăr! Sire?” întrebai eu cu naivitate.„— Da, îmi răspunse regele, îmi place de o sută de ori,

mai bine acest băiat decât vărul meu de Guise, ce-mi displace mult. Cu atât mai rău pentru celălalt văr al meu, Henric de Navarra!”

— Îţi mulţumesc! zise Henric surâzând.— Dar, urmă domnul de Pibrac, dacă regele vă iubeşte

deja seniorul meu, regina-mamă vă va urî mai înainte de opt zile.

— Şi pentru ce aceasta?— Mai întâi, pentru că urăşte pe oricine e iubit de rege.— Bun! apoi?— Apoi, pentru că şi-a pus în cap de a păstra ca pe

anafură pe Doamna Margareta prinţului de Navarra, viitorul ei bărbat, şi pentru că nu eşti, şi nu vei fi mult timp pentru dânsa decât sir de Coarasse, un mic cadet de Gasconia.

— Acesta e foarte adevărat, dar ce e de făcut?— A fi prudent, seniorul meu.— Voi fi.— Ah! uitasem, zise Pibrac, regele face mâine o

vânătoare în pădurea de la Saint-Germain şi sunt însărcinat de a vă aduce cu mine.

— Prea bine, voi veni.— Acum, lasă-mă să îţi spun că nu înţeleg deloc,

afecţiunea cu care v-a vorbit ieri René.— Acesta, răspunse Henric, e un secret ce nu ţi-l pot

spune astăzi, dar de astăzi în două zile vei avea dezlegarea enigmei.

— Ia seama! seniorul meu, René ucide cu surâsul său…— Ei bine! îl voi face să plângă, răspunse Henric.

Page 227: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

………………………………………………………

Cei doi tineri mai discutară câteva momente cu domnul de Pibrac, apoi îl părăsiră, căci miezul zilei suna la orologiul cel mare din Luvru.

— Am întâlnire la ora douăsprezece cu René, zise prinţul; dar mai înainte de a mă urca la el, sunt de părere de a intra puţin la Malican. Să mergem a vedea dacă Myette s-a reîntors.

Myette se afla tocmai pe pragul cârciumii şi părea că aştepta.

Văzând pe prinţ şi pe Noë, ea alergă către ei.— Ei bine, mica mea? întrebă Henric.— S-a făcut, zise ea. Ea a văzut inelul, şi s-a roşit şi am

văzut că vă iubeşte, zise Myette.Henric simţi inima bătându-i.— Apoi, urmă tânăra fată, pentru că se afla acolo un om

cu înfăţişarea răutăcioasă, ce este domnul Loriot, ea mi-a zis: «Pentru că vii din partea Corisandrei, fii binevenită copila mea; te iau în serviciul meu.»

— Şi ce a zis domnul Loriot?— El a reintrat în prăvălie, bombănind.Tânăra fată istorisi în continuare că, atunci când se găsi

singură cu Sarah, aceasta din urmă i-a dis: „Voi face tot ceea ce amicul Corisandrei voieşte.”

— Şi acum, întrebă Myette, ce trebuie să fac?— Aşteaptă-mă, zise Henric, vei şti îndată.Şi el lăsă pe Noë în cârciumă cu Malican, şi frumoasa

bearneză; apoi intră în Luvru, şi tocmai era să întrebe pe vreun soldat, unde era locuinţa lui René, când zări pe Florentin. Favoritul Catherinei trecea prin curte.

Page 228: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

El venea la Luvru, întorcându-se de la nişte afaceri particulare, într-adins pentru a primi pe sir de Coarasse, ale cărui preziceri îl mişcaseră atât în ajun.

— Pe Dumnezeul meu! messire, îi strigă Henric, alergând după el, sunt vesel de a vă găsi.

Florentinul salută pe Henric, şi se prefăcu a surâde.— Veneam tocmai pentru a vă aştepta, zise el.— Şi eu întrebam de locuinţa dumitale.— Ei, bine, dacă voieşti să vii sus…— Nu, replică Henric, este de prisos. Curtea e pustie, şi

putem vorbi aici.René privea pe prinţ cu nelinişte.— Domnule René, zise Henric, ne-am părăsit astă-

noapte pe un timp rău… Ploua şi cerul era acoperit…— Şi ai pretins că stelele erau prea acoperite de ceaţă.— Este adevărat. Dar, spre ora trei de dimineaţă ploaia

a încetat… Şi cerul s-a înseninat cu totul, ceea ce a făcut, zise Henric cu sânge rece, că am putut citi în stele ca într-o carte. Şi le-am consultat asupra dumitale.

René încercă de a surâde:— Ce ţi-au spus? întrebă el.— Oh! lucruri stranii!— Dar… încă?— Mai întâi îmi pare că eu m-am înşelat. Ceaţa a fost de

vină.— Cum aceasta?— Stelele îmi păruse a pretinde că era de trebuinţă să

aştepţi cel puţin trei zile, pentru a pune în execuţie proiectul ce trebuie să satisfacă pasiunea dumitale pentru o femeie şi amorul de bani.

— Astrele se înşelau dar?— Cu totul, nu! Eu înţelesesem rău…— Ah! Ei bine, ce trebuie să fac?

Page 229: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— De teama de a nu izbuti în proiectul dumitale, astrele zic că trebuie să te grăbeşti… astăzi mai bine ca mâine…

— Mă voi grăbi, zise René.— O zi fără soţ va ajuta, astăzi e tocmai 3 ale lunii şi e

sâmbătă.

Poza pag. 224 – Fuga.

— Ei bine! astă-seară, murmură Florentinul. Dar acel pericol de care-mi vorbeai… ce ameninţa puterea mea?…

— Ah! iacă, zise Henric; acel pericol, zis stelele, se leagă cu un eveniment misterios şi straniu al destinului dumitale.

René tresări. Henric urmă: — Ai locuit vreodată la Veneţia?…René păli.— Cu femeia dumitale…— Da, gângăvi Florentinul.— Şi cu fiica dumitale, ce era atunci de patru sau cinci

ani…— Dar de unde ştii asta? strigă Florentinul ce deveni

palid.— Scumpul meu René, răspunse Henric, ştii tot atât ca

mine că stelele prezic multe lucruri. Ai voit, şi eu le-am consultat asupra dumitale…

René îşi aplecă capul. Mai mult ca oricând el era convins de darul ce poseda tânărul bearnez de a afla trecutul şi viitorul.

— A venit un moment, adăugă Henric, când cerul s-a acoperit din nou şi când cartea firmamentului s-a închis pentru mine. Dar îmi voi petrece noaptea asta la fereastră şi-ţi promit că mă voi gândi la dumneata.

— Aşadar, acesta e tot ce ai aflat?

Page 230: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Tot! numai, că mi-a părut în momentul când stelele dispăreau în ceaţă, că auzeam o barcarolă din lacurile Veneţiei.

— Ah!… zise René, şi?…— În acelaşi timp ochii mi se închiseră şi te-am văzut

mai tânăr cu douăzeci de ani; treceai pe marginea unui canal, şi ieşeai dintr-o casă… mâinile-ţi erau pline de sânge, şi ţineai un copil în braţe.

René scoase un ţipăt şi se rezemă aproape leşinând de un zid.

— Mâine îţi voi spune mai mult, adăugă Henric. Bună seara domnule René, la revedere!

Tânărul prinţ ieşi din Luvru, şi René ameţit, murmură:— Acesta e straniu! iacă şase ani de când, graţie

prezicerilor somnambulice ale lui Godolphin, mi-am căpătat un renume de fermecător, şi Franţa întreagă crede că am darul de a citi în stele, cu toate acestea, până astăzi, mi-am râs de acea mulţime ignorantă şi încrezătoare şi de acea ştiinţă ce credeam că nu există… Ei bine! iată un om ce vine a-mi dovedi că aceasta e adevărată… O misterul!

René reintră cu totul tremurând în locuinţa sa.………………………………………………………

În seara acelei zile, spre ora nouă, parfumerul reginei-mame, René Florentinul, se afla în prăvălia sa de pe podul Saint-Michel.

După ce René sărută pe frunte pe fiica sa, tânăra se retrase în camera ei, zicând:

— Bună seara, tată… simt violente dureri de cap, şi voi încerca a dormi.

Page 231: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Bună seara, răspunse Florentinul, ocupat mult de lucruri străine pentru a se mai îngriji de durerile de cap ale fiicei sale.

Godolphin, şezând la comptoar, aruncă o privire de amor tinerei fete, ce-l privi cu dispreţ şi intră apoi, în camera ei.

— Godolphin! zise atunci René.— Stăpâne, răspunse tânărul, ce veni a şedea cu

respect şi tremurând înaintea groaznicului său magnetizor.

— Te vei duce a te plimba timp de o oră pe marginea apei.

Godolphin privi pe stăpânul său cu mirare.— Vor veni aici oameni ce tu nu trebuie să vezi.Godolphin îşi luă pălăria.— Închide prăvălia, cu cheia: eu o am pe a mea. Când

zece ore vor suna la Saint-Germain-l’Auxerrois, te vei întoarce a te culca.

— Da stăpâne.— Godolphin puse obloanele la prăvălie şi luă cu sine

una din cele două chei.Când acestea fură sfârşite, el îşi luă mantaua şi se

depărtă.După câteva minute, un zgomot se auzi la uşă. René,

care, cu capul între mâni, era adâncit în cugetări, se ridică şi merse de a deschide. Era soldatul Théobald. René nu-l cunoscu decât după mişcări, căci era mascat.

— Eşti gata? întrebă parfumerul cu jumătate vocea.— Da, desigur.— Haidem dar.— Mă iartă! zise soldatul, dar aş voi a face socoteala.— Care?— Mi-ai promis o sută cincizeci de pistoli, nu e aşa?

Page 232: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Da, îi vei avea.— Ei bine! m-am gândit. Îmi trebuie două sute.— Evreule!— Dacă, nu… bună seara.— Fie zise René. Fie şi două sute.— A cărui jumătate, îndată.Florentinul n-avea, fără îndoială, vreme de pierdut. El

scoase punga din buzunar şi o dădu lui îl Théobald. Acesta o luă şi o făcu să dispară în buzunar.

— Acum, zise el, sunt la ordinele dumitale, messire.René se îndreptă spre uşă, o întredeschise şi aruncă o

privire furişă spre pod.Ca şi în ajun, Parisul era acoperit de ceaţă.O ploaie fină şi îngheţată făcea pe trecători a fi rari.Podul era pustiu.— Vino, zise încet René lui Théobald. Parfumerul îşi

puse ca şi soldatul o mască; şi apoi acesta ieşi cel dintâi, René închise cu grijă uşa prăvăliei unde dormea scumpa sa Paola.

În fine, el luă braţul soldatului şi amândoi, trecând podul se îndreptară spre malul stâng a Senei.

………………………………………………………

Pe când René şi cu soldatul se depărtau cu nişte scopuri misterioase, Godolphin somnambulul în acel moment foarte bine deştept se preumbla murmurând pe malul drept. Nenorocitul tânăr, acea fiinţă stranie, pe care Paola îl împovăra cu dispreţul ei, cugeta la tânăra fată şi murmura:

— În van ea mă respinge, tot o iubesc… şi dacă o oră mă depărtez de dânsa, îmi pare că sufăr mii de chinuri.

Page 233: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Orologiul de la Saint-Germain-l’Auxerrois sună zece ore. Godolphin respiră, şi sclav ordinului său, el se îndreptă cu paşi repezi spre pod zicându-şi:

— Ah! nu o voi vedea, dar cel puţin voi fi lângă ea.Godolphin îşi urma drumul, mângâindu-şi visul de amor

când zdruncinătoarea realitate îl sili a se opri. Doi oameni se iviră înaintea lui.

Unul îi aruncă batista în obraz şi îl strânse de gât…Celălalt îi apăsă un cuţit pe pieptul său zicându-i:— Dacă strigi, dacă scoţi un cuvânt, eşti mort!…Godolphin voi a se apăra, dar batista îi opri răsuflarea.În acel timp unul din cei doi oameni, ridicându-l de la

pământ, îl azvârli pe umărul său, pe când celălalt zicea:— Iute! să ne grăbim! n-avem timp de pierdut.Cel ce purta pe Godolphin pe umăr, adăugă râzând:— Aşi voi să ştiu acum, cum va face maestru René

pentru a mai citi în stele, viitorul!

XXIII

La Samuel Loriot, prânzul se făcea la ora opt seara într-o vastă cameră cu aspectul trist şi misterios, şi căreia ferestrele prevăzute cu drugi de fier îi dădeau înfăţişarea unei temniţe.

Ca la gentilomii de provincie, capătul inferior al mesei era ocupat de servitorii casei, prezidaţi de bătrânul Job.

Capătul superior era ocupat de stăpânul şi femeia sa, frumoasa Sarah ce strălucea în acea tristeţe, ca o stea ce s-ar fi dezlipit de pe bolta cerească căzând în fundul unui puţ, a cărui întunecime i-ar fi fost cu neputinţă de a-i stinge razele. În acea seară, Samuel avea o întâlnire de afaceri cu un neguţător de mărgăritare, de origine poloneză, ce locuia la răspântia Busi, dincolo de Sena.

Page 234: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

De astă dată, prânzul era mai devreme ca de obicei.La opt ore precis, prânzul fuse sfârşit.Samuel făcu un semn, şi lucrătorii părăsiră masa,

salutară şi ieşiră urmaţi de doi servitori.Argintarul prin măsuri de prudenţă, fără îndoială, nu

primea de a dormi în casa sa, decât pe o bătrână servitoare şi Job, acel om de încredere ce îndeplinea pe lângă Sarah îndoitul rol de spion şi gardian.

Cu toate acestea numărul servitorilor casei în acea seară crescuse printr-un nou oaspete.

Era Myette, frumoasa bearneză.Sarah, care, în schimbul captivităţii eterne reuşise cel

puţin de a fi stăpână cu totul pe voinţa ei, în fundul temniţei sale, declarase lui Loriot că voia să ţină pe tânăra fată şi s-o culce pe lângă dânsa.

Servitorii şi lucrătorii plecaţi, Samuel zise bătrânei servitoare ce ocupa în timpul nopţii, o cameră la extremitatea casei:

— Du-te de te culcă Marto, dormi pe scaun.Sarah nu aştepta un asemenea ordin, ea se ridică fără a

adresa aceluia ce-i era stăpân, iar nu bărbat, alt adio decât un rece salut, şi făcând un semn lui Myette, ea se retrase în apartamentul ei, unde Samuel nu mai intrase de când îşi mărturisise crima.

Îndată ce uşa apartamentului lui Sarah se închise, Samuel trase un zăvor ce se afla pe dinafară.

Nu fusese îndestul că argintarul făcuse din casa sa o adevărată cetate, trebuia ca Sarah să fie chiar în odaia ei închisă.

Acestea sfârşite, Samuel, ajutat de bătrânul Job şi Guillaume Verconsin, deschise uşa secretă ce conducea la acele pivniţe, în care erau ascunse avuţiile argintarului, şi care comunica cu prăvălia pânzarului; şi câte-şi trei

Page 235: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

transportară bijuterii şi aurării ce se aflau în prăvălie, lucru nesfârşit al lucrătorilor şi monede de aur şi de argint, provenind din vânzarea zilnică.

Când acestea fură sfârşite, Guillaume merse de se culca în prăvălia pânzarului; uşa secretă fu închisă, şi pe când Job îşi pregătea patul în coridorul casei, la doi paşi de uşă, Samuel Loriot ieşi.

Argintarul făcuse, pentru casa sa, o broască de uşă care întrecea în tărie şi complicaţii pe aceea a maestrului René.

Acea broască era foarte mare, dar cheia era foarte mică şi Loriot o punea în buzunar. Job poseda, de asemenea, o cheie.

— Mă voi întoarce târziu, zise argintarul bătrânului evreu. Voiesc a sfârşi astă-seară o cumpărare de mărgăritare. Este o afacere frumoasă.

Şi el ieşi.Job închise cu îngrijire uşa, sfârşi de a-şi pregăti patul în

coridor, se culcă şi nu întârzie de a adormi.Atunci uşa misterioasă a pivniţelor se deschise şi

Guillaume Verconsin apăru.El se îndreptă pe vârful picioarelor spre coridor,

deschise fără zgomot uşa atelierului, apoi dădu două lovituri discrete la aceea a apartamentului lui Sarah, al cărui zăvor îl şi trase.

Mai îndată acea uşă se deschise.Guillaume văzu mai întâi pe Myette, apoi în dosul ei, un

băiat tânăr purtând pe părul său bonetul de lână al ţăranilor bearnezi.

— Ah! murmură Guillaume uimit, nici chiar domnul Loriot nu te-ar recunoaşte, doamnă.

— Crezi? zise frumoasa argintăreasă surâzând.— Oh! da!

Page 236: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Vino, doamnă, zise Myette. Domnul Loriot poate să se întoarcă dintr-un moment într-altul.

Guillaume le luă de mână; câte-şi trei dispărură în subterană şi uşa pivniţelor se închise fără zgomot.

Sarah era scăpată!………………………………………………………

Samuel trecuse podul Saint-Michel şi se îndrepta spre Cité.

Dar în momentul când ajunse la piaţa Saint-Chapelle doi oameni, ce se ţinuseră ascunşi după vechiul edificiu, veniră spre el.

Noaptea era întunecoasă, piaţa pustie.— Cine e acolo? întrebă Loriot, puţin mişcat, văzând pe

cei doi necunoscuţi venind către el.— Amici! răspunse o voce.Acea voce era necunoscută argintarului.— Nu vă cunosc, zise el, cătaţi-vă de drum!El luă un pistol de sub braţ şi-l încărcă.Dar această mişcare şi zgomotul ridicării cocoşului, nu

intimidară deloc pe necunoscuţi.— Domnule Loriot!… zise unul din el.Samuel se trase înapoi cu mirare.— Ah! zise el, mă cunoaşteţi?— Da, fără îndoială, maestre Samuel, şi trebuie bine să

vedeţi după înfăţişarea noastră, că suntem gentilomi, iar nu înşelători său pungaşi.

— Scuzaţi-mă, seniorii mei, zise argintarul puţin liniştit, dar… nu ştiam cui vă adresaţi, mă rog?

— Dumitale, maestre Loriot, şi venim ca amici.— Dar… cine sunteţi?… murmură argintarul, pe care îl

recuprinse spaima când zări că cei doi gentilomi erau mascaţi.

Page 237: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Amici necunoscuţi pe care ţi-i trimete Providenţa.— Am dar trebuinţă de amici?— Te afli într-un pericol de o sută de ori mai rău ca

moartea.— Ce ziceţi? strigă argintarul ce deodată se gândi la

Sarah.— Femeia îţi va fi răpită…— Oare… glumiţi?…— Lasă dar arma la o parte, şi ascultă-ne!… Samuel, care de la ultimele cuvinte ale convorbitorului

său, nu mai cugeta de a-şi apăra viaţa, Samuel lăsă să cadă binişor cocoşul şi puse pistolul în buzunar.

— Bun! zise omul mascat. Şi acum, pentru că voi pronunţa nume îngrozitoare, nume ce aduc nenorocire când nu sunt pronunţate într-un loc depărtat, departe de orice casă, vin-o până la marginea apei.

Omul mascat vorbind astfel, luă pe Samuel de braţ şi-i zise la ureche:

— Noi suntem oameni de la curte, şi cu toate acestea omul ce voieşte a-ţi răpi femeia e atât de puternic, încât am pus măşti, astfel că niciodată nu vei şti cu cine ai avut a face.

Aceste cuvinte impresionară atât de mult pe argintar, încât uită cu totul negoţul de mărgăritare, şi se lăsă a fi dus până la marginea apei. Acolo acela din oamenii mascaţi ce îi vorbise, îl făcu se stea pe o piatră şi îi zise încet:

— Ascultă!… N-ai fost acum câteva zile la Tours?— Da, zise Samuel.— Ieşind din Tours, ai fost întâmpinat de un pretins

valet al episcopului de Saumur?— Întocmai. Dar… cum… ştii?

Page 238: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aşteaptă! când ai găsit pe femeia dumitale la Blois, ea v-a istorisit fără îndoială că un cavaler o urmărise şi că nu-i putuse scăpa…

— Decât trântindu-l printr-un glonţ de pistol, zise Samuel.

— Glontele a omorât calul, dar nu pe călăreţ, zise omul mascat. Cavalerul e plin de viaţă şi a jurat…

— Dar numele său! întrebă Samuel.— Ah! femeia dumitale nu ţi l-a spus?— Ea nu-l ştia…— Ea îl ştia… dar avea teamă să nu te înspăimânte.— Acel om e dar, foarte puternic?…Pe când Samuel Loriot tremurând făcea această

întrebare, cea de-a doua persoană mascată făcu doi paşi înapoi şi se puse în dosul argintarului, ce nu luă seama.

Samuel cu părul zbârlit aştepta acel nume groaznic…— Acest om ce voieşte a-ţi răpi femeia, se numeşte

René Florentinul.Samuel tresări şi se ridică cu grăbire.Dar, în acel moment el primi o lovitură de pumnal în

spate, între umeri, şi căzu scoţând un ţipăt năbuşit.— Iată o frumoasă lovitură, Théobald, zise atunci René

cu un surâs sinistru.. caraghiosul a căzut ca trăsnit.René avea dreptate: argintarul Samuel Loriot era mort!

…— Caută-l, zise parfumerul. El era prea prudent pentru a

avea prea mulţi bani în pungă, dar dacă are câţiva pistoli, ei sunt ai tăi. Mie îmi vei da numai o mică cheie ce trebuie să aibă asupra lui.

— Iată cheia, răspunse soldatul, ce puse în buzunar punga defunctului burghez.

— Acum, sfârşi René, rostogoleşte namila în apă şi urmează-mă.

Page 239: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Soldatul luă cadavrul în braţe şi îl aruncă în Sena.Apoi urmă pe René care se îndreptă spre pod.Dar Florentinul nu intră în prăvălia sa.El trecu podul, piaţa Châtelet, şi prin strada Saint-Denis,

se îndreptă spre strada Urşilor.Ajuns înaintea porţii casei argintarului, René luă cheia şi

o făcu să dispară în broască.Cheia se întoarse…René omorâse pe Loriot, şi prin urmare nu se mai

temea de el, dar nu avu mai puţin o bătaie de inimă deschizând uşa acelei case, ce trecea în Paris drept cetate.

Cine ştie ce misterioase şi groaznice mijloace de apărare avea acel bătrân avar, ce poseda totodată o tânără femeie şi imense avuţii, grămădite în interiorul acelei case?

Când simţi poarta deschizându-se, René supunându-se unui sentiment de teamă, se dădu la o parte şi zise soldatului:

— Intră cel dintâi.— Fie, răspunse acesta, dar voi căpăta cincizeci de

pistoli mai mult.Teama stăpânea pe René, el fu silit de a primi.— Fie, zise el.Soldatul intră.Coridorul era adâncit în întunecime, şi soldatul înainta

cu mâinile înainte şi înarmat cu pumnalul.René auzindu-l umblând, intră la rându-i şi închise uşa.

Dar în acelaşi timp o voce se auzi zicând:— Eşti dumneata, stăpâne?Soldatul nu răspunse.Îndată se făcu o lumină trecătoare, şi se auzi zgomotul

amnarului.

Page 240: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Era bătrânul Job care, deşteptat de un zgomot de paşi, nu recunoştea umbletul stăpânului său. Evreul scăpară amnarul, şi zări la acea lumină de câteva secunde, pe doi oameni în loc de unul, şi scoase un ţipăt:

— Ajutor stăpâne! ajutor! strigă el.Job avea pistoalele lângă dânsul, sub perină, dar nu avu

timpul de a le întrebuinţa.Soldatul sări asupra lui, îl strânse cu o mână viguroasă

şi cu cealaltă îl lovi. Coridorul se afla din nou în întuneric.René auzi un ţipăt înăbuşit, apoi zgomotul căderii unui

corp…Dar el nu îndrăzni a mai înainta, până ce nu auzi pe

soldat zicându-i:— Puteţi veni… Sunt sigur de lovitura mea. Bătrânul e

mort.Şi, căutând pe pipăite amnarul, soldatul scăpară şi

aprinse o lumânare. Atunci numai, René putu să vadă bine. Coridorul era lung şi străbătut de uşi în dreapta şi în stânga.

La piciorul patului zăcea, în convulsiile agoniei, bătrânul Job.

— Messire René, zise soldatul, vom face o socoteală deosebită pentru această a doua lovitură de pumnal, îmi închipuiesc?

— Înaintează mereu, ordonă René…Şi soldatul mergând înainte, ei se suiră în etajul superior

şi străbătură prin toate camerele. Toate erau goale.— Aide, îşi zise René, nu se află aici… Să ne coborâm.Ei se coborâră, într-adevăr, şi trecând peste corpul lui

Job ce-şi dăduse sufletul, ei intrară în atelier, şi în fundul atelierului, văzură o uşă întredeschisă.

De astă-dată René intră cel dintâi căci un instinct secret îi spunea că aceea era camera lui Sarah.

Page 241: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Acea cameră, ca şi celelalte era goală. René cu toate acestea văzu prin mobilele cele elegante şi mii de bucăţi de pânză răspândite pe jos, că el nu se înşelase. În a doua cameră se afla patul frumoasei argintărese.

Poza pag. 326 – Lada maestrului Loriot

Florentinul simţi o bătaie de inimă, merse drept spre acel pat, înlătură perdelele şi rămase uimit… Nimeni… era gol.

Atunci Florentinul se aprinse de mânie; şi începu a se preumbla prin casă.

Zgomotul paşilor săi şi ai soldatului sfârşi prin a deştepta pe Martha, singura servitoare ce dormea în casă.

Martha se sculă, alergă în cămaşă, şi scoase un ţipăt de spaimă.

Acel ţipăt îi fu sentinţa la moarte. Soldatul o apucă de gât şi crezând ca despreţuitor de a face uz de pumnalul său, el înăbuşi pe sărmana bătrână…

René, ameţit de mânie pentru că nu găsea pe frumoasa argintăreasă, se preumbla prin casă… El vizită toate colţurile; el căuta a afla toate misterele.

Sarah nu se afla!Dar oricât de înamorat fu René, el nu fu omul care să

uite că moartea lui Samuel avea un îndoit scop.Dacă cea dintâi partidă era pierdută, rămânea a doua.— Cel puţin, murmură el, voi avea aurul şi diamantele

bătrânului avar.În atelier el zări o ladă de fier.Era desigur aceea ce închidea cel puţin o parte din

avuţiile maestrului Samuel Loriot.Numai că acea ladă n-avea cheie.René luă felinarul şi se întoarse la cadavru.

Page 242: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Job era în cămaşă, dar avea o cheie legată de gât, o mică cheie, a cărei întrebuinţare René ghicind-o o luă pe dată.

Era cheia lăzii.Dar în momentul când s-o introducă în broască, o idee

fulgerătoare trecu prin mintea lui René.— Va trebui să împart! îşi zise el privind pe soldat ai

cărui ochi scânteiau de nerăbdare.El se prefăcu că simte greutate pentru a o deschide.— Ah! zise el, nu sunt aşa de tare în mâini. Încercă, tu…Şi el făcu loc soldatului.Soldatul fără nicio teamă, puse mâna pe cheie, şi René

trecu la spatele lui.În acel moment Florentinul îşi scoase pumnalul, şi

asemenea cum soldatul lovise pe Samuel, el îl înfipse între umeri.

— Uf! strigă soldatul.Şi el căzu cu faţa către pământ.— Şi eu, zise surâzând Florentinul, sunt sigur de

lovitură, şi făcui o economie de mai mult de trei sute pistoli…

Apoi, înlăturând cu piciorul cadavrul, el întoarse cheia şi deschise lada… dar abia deschise puţin capacul, când Florentinul scoase un ţipăt şi se trase înapoi tremurând…

Lada era goală!!!

XXIV

René rămase mult timp uimit cu sprâncenele încruntate, înaintea acelei lăzi ce nu conţinea alte avuţii decât un săculeţ plin cu monede de aramă şi argint.

— Dacă Loriot nu pune aurul şi bijuteriile în acesta ladă, murmură el, unde le pune el dar?

Page 243: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

O sudoare rece alunecă pe fruntea Florentinului.Nu era îndestul că frumoasa argintăreasă pierise, mai

trebuia ca şi lada să fie goală.Deodată, o bănuială stranie străbătu prin mintea lui

René.— Cine ştie, îşi zise el, dacă ea fugind n-a jefuit pe

bărbatul ei…Dar, cugetând mai bine, René respinse cu vioiciune

această idee.El se aprecie că era mai puţin cu putinţă ca Sarah să fi

fugit, căci atunci când intrase în casă, Job dormea în coridor, şi că, pentru a admite fuga tinerei femei, era de trebuinţă a crede că Job trebuia se fie complice. Apoi, la gâtul său se găsise cheia lăzii, şi dacă el înlesnea jaful, desigur că n-ar fi rămas în casă şi că ar fi fugit cu Sarah.

— Nu! nu! îşi zise René, ce uitase deja pe frumoasa argintăreasă pentru a nu cugeta decât la comoara victimei sale; Loriot avea teamă de hoţi, fără îndoială, şi el îşi ascunde aurul în altă parte… Lada acesta e, desigur numai o cursă… iacă tot.

Atunci parfumerul începu a vizita casa în toate colţurile, cameră cu cameră, scotocind tot, rupând mobilele, şi astfel aprins de setea aurului, încât nu cugeta nici la jandarmii, ce puteau auzi zgomotul şi a se nelinişti de cele ce se petrec la argintarul Loriot, nici la vecinii ce puteau simţi.

Căutările lui René durară mai multe ore; el trecu şi retrecu peste cadavrele lui Job, soldatului Théobald şi servitoarei, fără a lua seama de a nu le călca în picioare; el nu lasă un singur colţ fără a nu-l verifica…

Dar el nu află arcul misterios ce mijlocea uşa secretă a atelierului

Page 244: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Totodată, lumânarea ce ţinea în mână se stinse şi René uimit zări o rază de lumină ce se strecura printre zăbrelele ferestrei.

Atunci numai, frica îl cuprinse.Trebuia cu orice preţ, să iasă, şi să iasă cât mai iute.Dacă René nu se temea decât puţin de jandarmi, el se

temea mult de lucrătorii argintarului, care l-ar fi omorât pe dată, fără a-i mai cere desluşiri.

Afară de aceasta, dacă regina îi dăruise viaţa unui om, ea nu garantase nepedepsirea pentru ceilalţi trei, şi fără a număra corpul nenorocitului argintar, se aflau trei cadavre în casă.

René se înfioră dar, de această primă rază a zilei. El îşi luă mantaua, se acoperi cu îngrijire, merse a deschide uşa şi aruncă o privire furişă în stradă.

Strada era pustie.Atunci Florentinul ieşi din casă fără chiar a cugeta de a

închide uşa, şi cu un pas repede el se îndreptă spre strada Saint-Denis, pe piaţa Châtelet, el începu a alerga, şi ajunse la podul Saint-Michel. Ajuns înaintea prăvăliei sale, el căută în buzunarul său cheia, şi nu o găsi.

Deodată îşi reaminti că pusese acea cheie, cum şi pumnalul lui pe un scaun în camera lui Sarah, pe când îşi făcea căutările.

Cheia şi pumnalul rămăsese în casa argintarului.René, cu sudoarea pe frunte, cugetă un moment de a

se reîntoarce în strada Urşilor, căci aceste două obiecte găsite în casa unde se făcuse un întreit omor, putea foarte mult să-l compromită; dar era ziuă; deja câteva prăvălii erau deschise, şi îndrăznind a intra în casa argintarului, era a-şi mărturisi singur crima.

— Aidea-de! îşi zise René, Godolphin îmi va deschide.Şi el bătu în uşă.

Page 245: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Godolphin avea spre dimineaţă somnul uşor, dar la mirarea lui René, nimic nu se mişcă în prăvălie. René bătu din nou. Aceeaşi tăcere urmă de a domni. Atunci René, mirat şi furios, zgudui uşa, strigând:

— Hei! Godolphin!… Hei! Paola!…La acest din urmă nume, o fereastră se deschise în

etajul al doilea, şi frumoasa Paola se arătă în haine de noapte.

— Dumneata eşti, tată? întrebă ea.— Eu sunt, zise René. Dar Godolphin doarme aşa de

adânc?— N-ai la dumneata cheia?— Am lăsat-o la Luvru.— Aşteaptă… îţi voi deschide îndată.Paola se îmbrăcă în grabă şi se coborî. Dar când fu în

prăvălie, René ce era afară, o auzi scoţând un ţipăt de mirare.

Apoi tânăra fată deschise uşa.— De ce ai strigat? întrebă René.— Tată… Godolphin nu e aici!…René intrând, văzu, într-adevăr, că Godolphin lipsea.Patul provizoriu ce se afla de obicei sub comptoar, nu

era nici atins, şi se găsea la locul lui.Desigur, Godolphin nu se reîntorsese de când fuse

trimes de către René, spre a se preumbla pe marginea apei, în momentul când aştepta pe soldatul Théobald.

Atunci René scoase un strigăt şi se lăsă să cadă pe un scaun murmurând:

— Ah! dacă nu voi regăsi pe Godolphin ce ar deveni puterea mea?

Şi René îşi reaminti de strania prezicere a gentilomului bearnez.

Page 246: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

XXV

În acea zi, regele Carol al IX-lea vânase la Saint-Germain.

Regele urmărise un lup, şi Majestate Sa, ce era într-adevăr pasionat pentru vânătoare, aşteptându-l, printr-un glonte îl făcu să se rostogolească.

Lupul omorât, regele văzu că nu era decât ora douăsprezece din zi.

— Domnilor, zise el însoţitorilor săi, îmi pare că vom mai avea timpul de a vâna un cerb. Ce zici dumneata, Pibrac?

— Sunt de părerea Majestăţii Voastre, Sire.— Şi dumneata, domnule de Coarasse?Henric şi Noë erau din însoţitorii regelui, ce îi invitase,

ne reamintim, prin intervenirea domnului de Pibrac.— Dar, Sire, răspunse prinţul, dacă Majestatea Voastră

voieşte să vâneze o căprioară cu acei frumoşi câini pe care i-am văzut azi dimineaţă în curtea castelului Saint-Germain, vom simţi o plăcere fără seamăn.

— Credeţi?— Sunt sigur.— Ei bine, zise Carol al IX-lea, Pibrac, amicul meu,

trimite să aducă câinii…Şi, pe când domnul de Pibrac se depărta spre a da

ordine, regele adăugă:— Într-adevăr, sora mea Margot, care cu toate acestea,

îi place mult vânătoarea, a făcut rău de a nu ne însoţi astăzi. Ce zici dumneata, domnule de Coarasse? Timpul e încântător…

— Da, Sire.— Şi Margot şi-ar fi petrecut bine timpul, sfârşi regele

ce aruncă o privire răutăcioasă tânărului prinţ.

Page 247: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Oare Alteţa Sa, o fi fost indispusă azi dimineaţă? întrebă el.

— Margot avea durere de cap.… — O răutăcioasă durere, Sire.— Crezi, domnule de Coarasse?— Cred a o zice, cel puţin.Regele ridică din umeri.— Femeile au totdeauna dureri de cap când nu voiesc

să facă cutare sau cutare lucru. Mă prind că dacă sora mea Margot, ştia că vânaţi cu mine…

De astă dată, Henric nu se putu opri de a se roşi.— Ar fi venit îndată.— Ah! Sire, ce glumă!Regele înţelese că înaintase puţin cam mult şi astfel

punea pe tânăr într-o mare încurcătură.— Dumnezeul meu, zise el, nu glumesc deloc. De când

Margareta ştie că trebuie să se căsătorească cu prinţul de Navarra, ea aleargă după toţi bearnezii ce îi întâlneşte tot sperând că se va găsi unul ce îi va putea face portretul viitorului ei bărbat.

Domnul de Pibrac se reîntoarse cu câinii şi începu mişcările.

Căprioara fu prinsă în mai puţin de trei ore, şi regele, încântat strigă:

— Cred, pe onoarea mea, că voi mânca astă-seară cu mare poftă.

— Cu atât mai bine, Sire, zise Pibrac, când regele mănâncă, supuşii săi au foame.

Regele surâse:— Ei bine, te invit la prânz, Pibrac.— Asta e o mare onoare pentru mine, sire.— Cum şi pe cei doi veri ai dumitale.

Page 248: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric şi Noë se înclinară, şi regele Carol al IX-lea dădu semnalul de plecare şi se întoarse la Paris cu suita sa.

Majestatea Sa, intrând pe poarta Luvrului, zise domnului de Pibrac:

— Du-te de vezi pe sora mea Margot, şi întreab-o de mai suferă de cap. O vei invita la prânz din partea mea.

— Sire, zise căpitanul gărzilor după ce se întoarse, Alteţa Sa, Doamna Margareta tot sufere mult şi s-a pus în pat.

„Drace! îşi zise Henric, şi întâlnirea ce mi-a dat?”Regele se puse la masă cu domnul de Pibrac, cei doi

tineri ce treceau de veri ai lui, domnul de Crillon, colonel de gărzi, şi doi alţi gentilomi ce îi însoţise la vânătoare.

— Îmi e foame ca unui lup, zise el. Dacă viitorul meu cumnat, prinţul de Navarra, are o asemenea poftă de mâncare când se întoarce de la vânătoare, sora mea Margot nu prea va fi de plâns… şi, adăugă Carol al IX-lea râzând, Burbonii nu se vor stinge…

Regele abia îşi sfârşi supa, când unul din pajii săi, acela ce se numea Gauthier, intră zicând:

— Sire, starostele comercianţilor, roagă în genunchi, pe Majestatea Voastră da a-i da o audienţă cât de în grabă.

— Să se ducă dracului starostele, zise regele, ce poate el avea cu mine? spune-i să vie mâine.

— Sire, el pretinde că vine să descopere Majestăţii Voastre o crimă îngrozitoare.

— Ei bine! murmură Pibrac, asta priveşte pe oficialul poliţiei.

Dar regele făcuse o mişcare la acest cuvânt de crimă îngrozitoare.

— Hei! hei, zise el, ce o mai fi şi asta? spune-i să intre, Gauthier, micul meu.

Page 249: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Pajul ieşi; apoi, după două minute, el deschise uşa şi domnul staroste al comercianţilor intră.

Acesta era un bătrân măreţ, purtând haina de magistrat cu demnitate, şi care avea mişcările şi înfăţişarea mai mult a unui gentilom, decât acela a unui orăşean.

Se numea Joseph Miron, şi era fratele medicului regelui.— Domnule staroste, zise Carol al IX-lea, ce îi întinse,

după obicei, mâna spre a i-o săruta, s-a pus oare foc Parisului de patru părţi?

— Nu, Sire.— Podurile a fost luate de vreo furia neaşteptată a

Senei?— Nici aceasta, Sire.— Atunci, ce s-a întâmplat oare aşa de îngrozitor, ca să

fii fără milă pentru un sărman rege, ce moare de foame, tulburându-l astfel?

— Sire! răspunse starostele, viu să cer dreptate Majestăţii Voastre.

— Dreptate! strigă regele.— O crimă îngrozitoare s-a petrecut astă-noapte în casa

unui orăşean, şi murmurul public…— A fost omorât? întrerupse el.— Omorât şi jefuit.— Şi ce zice murmurul public?— El acuză oamenii din serviciul Majestăţii Voastre.— Cum dracu?! Domnule, zise cu vioiciune regele

lăsând să îi cadă din mână cuţitul ce ţinea, n-am în serviciul meu decât gentilomi şi oameni de cuviinţă.

— Sire, răspunse starostele cu siguranţă, nu acuz nimic. Dar s-a găsit un soldat mort…

— Ah! să vedem, zise regele, esplică-te mai bine, domnule staroste.

Henric şi Noë schimbară o privire furişe.

Page 250: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ei bine, sire, reluă Joseph Miron, trebuie să vă spun că se afla în strada Urşilor un neguţător argintar, numit Samuel Loriot.

— Un evreu!— Un evreu botezat.— Botezat sau nu, zise regele, puţin îmi pasă! era

orăşean din Paris?— Da, sire.— Bine… continuă.— Samuel Loriot se bucura de o reputaţie a unui om

prea onest, dar el era bogat, chiar prea bogat… şi, cu toată grija ce avu de a nu răspândi acest zgomot, toţi o ştiau. Mal mult încă, Samuel Loriot avea o femeie tânără şi foarte frumoasă…

— Ah! ah! zise regele.— Acea femeie a dispărut.— Singură?— Nu se ştie.— Şi bărbatul?— Azi dimineaţă, cei dintâi locuitori ce se deşteptară în

acea stradă, urmă starostele, fură foarte miraţi văzând uşa casei lui Loriot întredeschisă, pe când după obicei, şedea totdeuna închisă ca a unei cetăţi.

Ei împinseră acea uşă şi intrară, dar la cel dintâi pas ce făcură în coridor, ei întâlniră un cadavru.

— Acela al bărbatului?— Nu, sire.— Şi al cui dar?— Al unui bătrân servitor, numit Job.— Bun! Apoi? zise regele.— În prima cameră la dreapta coridorului, lângă lada

deschisă şi goală, s-a găsit un al doilea cadavru.— Bărbatul, de astă dată?

Page 251: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Nu, sire. Era cadavrul unui soldat, şi un orăşean l-a recunoscut, amintindu-şi că l-a văzut, sunt trei zile, de gardă la poarta Luvrului.

— Drace! zise regele încruntând sprâncenele.— În sfârşit, la primul etaj, s-a găsit un cadavru, acela al

servitoarei.— Dar… bărbatul?— Bărbatul s-a găsit înecat şi lovit de un pumnal între

umeri.— În ce loc?— La Nesle.— Pe viaţa mea! domnule staroste, strigă regele, dar

ştii că acestea dau o sumă de patru omucideri?— Patru, sire.— Şi acel soldat mort?— Sire, am făcut o anchetă ce mi-a dat rezultate foarte

stranii.Regele îl privi cu curiozitate.— Din această anchetă, urmă Joseph Miron, rezultă că

burghezul Samuel nu a fost omorât în casa lui, ci pe marginea Senei, şi câteva picături de sânge au fost aflate pe o piatră de sub podul Saint-Michel.

Carol al IX-lea tresări şi o presimţire îi spuse că în toate acestea René Florentinul se afla amestecat.

Joseph Miron urmă:— Burghezul Samuel a fost lovit între cei doi umeri, de

un pumnal. Un bărbier chirurg, pe care l-am adus, a declarat că moartea trebuise să fi fost grabnică. Apoi cadavrul a fost aruncat în apă. Dar, lucru straniu, rana apare a fi fost făcută cu acelaşi pumnal ce a lovit pe bătrânul Job şi servitoarea…

— Şi pe soldat? zise regele.— Oh! nu, sire.

Page 252: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ce spui! zise Carol al IX-lea cu totul interesat de această istorisire.

— Bătrânul Job, burghezul Samuel şi servitoarea au fost loviţi cu un pumnal triunghiular şi de fabricaţie franceză.

— Pe când soldatul?…— Soldatul a fost lovit cu un stilet italian, de formă

pătrată şi ce n-a făcut decât o rană aproape nevăzută. Cu toate acestea, adăugă el, tot între cei doi umeri, ca şi burghezul, a fost lovit, şi rana a trebuit să aducă îndată moartea.

— Ecă, murmură, regele, ce nu înţelegea încă.— Afară de acesta, reluă Joseph Miron, pumnalul ce se

afla atârnat la brâul soldatului, semăna cu totul după formă aceluia ce a lovit pe burghez şi cei doi servitori ai săi.

— S-ar putea crede oare, că asasinul să fi schimbat arma?

— Nu, sire! au fost doi asasini, sunt mai mult ca sigur. Amândoi au omorât pe burghez sub podul Saint-Michel.

— Bun.— Şi, înainte de a-l arunca în apă, ei l-au jefuit, au luat

cheia casei ce o avea în buzunar, şi prin mijlocirea acelei chei au intrat în casa lui.

— Ah! Încep a înţelege, zise regele. Dar soldatul?

Poza pag. 248 – La cuvântul „strada urşilor”, micul bearnez se apropie de masă.

— Soldatul era unul dintre asasini. Complicele său l-a omorât pentru a nu împărţi cu dânsul ceea ce se afla în ladă.

— Ştii, domnule staroste, zise Carol al IX-lea, că este un lucru grav de a aduce astfel o acuzaţie, în contra unui soldat!

Page 253: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sire, am a aduce o acuzaţie şi mai gravă.— Ce spui!— Atât de gravă, încât rog pe Majestatea Voastră de a

mă asculta numai între patru ochi.Regele se ridică, puţin mişcat, făcu un semn şi duse pe

Joseph Miron în cealaltă parte a sălii.— Să vedem! zise el, te ascult…Şi el murmură cu veselie:— Aceasta e un fapt înadins! îmi e foame numai o dată

pe an, şi tocmai în acea zi nu mă lasă să mănânc.

XXVI

Descoperirile lui Joseph Miron, staroste de comercianţi, produsese o oarecare mişcare printre comesenii regelui Carol al IX-lea; mişcare foarte neplăcută, căci deja, la acea epocă, se presimţeau idei de independenţă şi tulburări viitoare ale burghezilor din Paris.

Regele conduse pe Joseph Miron îndestul de departe de masă, astfel că nu se putu auzi ceea ce vorbeau; dar comesenii Majestăţii Sale nu îi părăseau cu privirea.

— Domnilor, zise încet domnul de Pibrac, se simte ceva rău: regele încruntă sprâncenele, şi îmi pare că buzele îi pălesc: acesta e un semn de furtună.

— Vai de René! murmură Noë la urechea prinţului.— Aceşti neguţători au devenit de o îndrăzneală

nepomenită! gângăvi Crillon. Pentru un burghez omorât, dacă ei ar fi ascultaţi, s-ar aduna parlamentele…

Pe când comesenii regelui vorbeau cu jumătate vocea, Joseph Miron, falnicul staroste, zicea lui Carol al IX-lea:

— Sire, este timpul ca Majestatea Voastră, prin câteva ordine straşnice, să facă dreptate faţă cu străinii.

— Ce voieşti să zici, domnule staroste?

Page 254: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— S-a găsit la nenorocitul argintar, un pumnal de formă italiană, acel stilet cu care soldatul a fost omorât…

— Ah! zise regele, ai acel pumnal?— Da Sire, iată-l.Şi starostele scoase stiletul de sub mantia sa.La vederea acelei arme, regele, ce-şi reaminti că l-a

văzut la brâul lui René şi că chiar a admirat lucrătura, căci mânerul era de minune sculptat, regele tresări şi făcu o mişcare.

— Dă-mi acest stilet, zise el, şi sfârşeşte-ţi descoperirea, domnule staroste.

— Cu pumnalul, urmă Joseph Miron, se mai afla o cheie… asasinul a uitat toate acestea pe un scaun. Această cheie, Sire, e de o lucrătură minunată şi nu se fabrică, sunt sigur, asemenea chei în regat. Numai un italian…

— Dă-mi acea cheie, întrerupse cu vioiciune Carol al IX-lea.

Şi el luă cheia ce starostele i-o întinse.— Domnule Joseph Miron, îi zise el atunci, este de

netrebuinţă de a mai pronunţia oarecare nume. Întoarce-te acasă, te asigur, pe cuvântul meu, că se va face dreptate.

— Sper, Sire, răspunse el cu siguranţă.El salută cu respect şi se retrase.Atunci regele se repuse la masă, şi el nu spuse un

cuvânt din cele ce starostele îi descoperise; dar după ce păstră tăcere, timp de câteva minute zise:

— Domnilor, va-ş fi foarte îndatorat, de a nu repeta cele ce s-au zis aici. Voiesc să luminez această afacere mai înainte de a fi împrăştiată.

Apoi, adăugă îndreptându-se către domnul de Pibrac:

Page 255: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Vei preveni pe regina-mamă că-i voi face o vizită în astă-seară.

Regele pronunţă aceste din urmă cuvinte cu un accent de mânie, ce fu observat de comesenii săi.

Din acel moment, regele nu mâncă decât cu neplăcere şi rămase tăcut şi gânditor.

Comesenii se priveau cu uimire.Numai Henric şi Noë îşi schimbau câteodată priviri.În fine, regele se ridică de la masă.— Anunţă pe regina-mamă, zise el lui Pibrac.Căpitanul gărzilor se ridică şi ieşi fără a zice un singur

cuvânt.— Domnilor, vă salut! zise regele depărtându-se astfel

de gentilomii, cărora le făcuse onoarea de a-i invita la masă.

— Pe legea mea! murmură domnul de Crillon, dacă soldatul, ce a stricat astfel pofta regelui, trăia, i-aş rupe eu însumi junghietura.

Henric şi Noë ieşiră cei din urmă.Dar în momentul când Henric trecea pragul, el zări pe

Raoul în anticameră, ce îl făcea un semn misterios.Prinţul se apropie de paj:— Domnule de Coarasse, îi zise Raoul, am o însărcinare

pentru dumneata.— Ah! zise Henric, şi de la cine?— De la Nancy…— Adevărat, micul meu?— Da, domnule.— Şi ce voieşte cu mine Nancy?— Ea m-a însărcinat de a vă spune că este durere de

cap şi durere de cap.— Bun!

Page 256: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi că aceasta ar fi una care s-ar potoli poate, dacă ai merge să te preumbli pe marginea apei.

— La ce oră?— La ora zece, zise pajul.— Şi aceasta e tot, amice Raoul?— Tot… Domnule.— Ei bine! îţi mulţumesc… la revedere!— Domnule de Coarasse, zise Raoul, mă iartă… am

uitat…— Ah!— Am uitat de a vă reaminti că… mi-aţi făgăduit…— Da, de a vorbi pentru dumneata lui Nancy, nu e aşa?În loc de a răspunde, Raoul se mulţumi de a se roşi.— Ei bine, fii liniştit, zise prinţul, mă voi ocupa de tine.Vorbind astfel, Henric privea orologiul ce se găsea în

anticameră.Era abia ora nouă.— Ce voi face până la ora zece? îşi zise el.Dar domnul de Pibrac, ce îşi împlinise însărcinarea ce îi

dăduse regele, se întorcea şi H zise trecând:— Aşteaptă-mă, seniorul meu…Henric şi Noë rămaseră în anticameră, de unde auziră

pe căpitanul gărzilor zicând regelui:— Majestatea Sa, regina mamă se află în acest moment

la doamna Margareta.Regele răspunse:— Ei bine, voi merge a o găsi la Margot.Domnul de Pibrac ieşi de la rege şi zise celor doi tineri.— Veniţi cu mine…— Hm! îşi zise prinţul, mă prind că domnul de Pibrac

voieşte să ne chestioneze şi că bănuieşte că noi ştim mai multe ca dânsul asupra întâmplării din noaptea trecută.

Page 257: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Prinţul se înşela. Domnul de Pibrac nu bănuise un singur moment, nici care fu adevăratul asasin a lui Samuel Loriot, nici că Henric şi Noë se aflau într-un mod indirect amestecaţi în această îngrozitoare afacere.

Căpitanul gărzilor duse pe cei doi tineri la dânsul şi închise uşa cu zăvorul. Îndată ce ei fură intraţi, el zise surâzând:

— Seniorul meu, regele va merge la doamna Catherina, ce se află în acest moment la prinţesa. Mă prind că, asemenea mie, Alteţa Voastră e curioasă de a şti ce se va petrece. Starostele comercianţilor a spus multe regelui.

Henric surâse:— Nu ghiceşti!? zise el.— Să ghicesc… ce?— Cine e asasinul lui Loriot?— Ah! Dumnezeul meu! zise Pibrac, unde-mi era dar

capul? Acest nume de Loriot care e pronunţat înainte de o oră nu mă mişcase. Dar, e acel burghez a cărui femeie a-i scos-o din ghearele lui René.

— Da, făcu prinţul, cu un semn din cap.— Dar atunci?…— Atunci… René a fost mai fericit a doua decât întâia

oară.— El a răpit femeia?— Oh! nu, zise prinţul, dar a omorât pe bărbat. Cât

despre femeie, ea e într-un loc sigur.Atunci Henric istorisi căpitanului gărzilor uimit, tot ce se

petrecuse de două zile.— Ah! seniorul meu, zise în fine Pibrac, ştii că joci un joc

îngrozitor?…— Aş? nu mă tem de René.— Teme-te de el, din contră, seniorul meu. René e

foarte periculos. Jocul e început, nu te retrage… dar fii tot

Page 258: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

atât de prudent ca şi curagios, căci, fără de aceasta, eşti pierdut.

Domnul de Pibrac deschise atunci dulapul cu cărţi de vânătoare şi arătă trecerea secretă.

— Desigur, zise el, nu mă împinge curiozitatea, dar presimţirea pericolului. Trebuie se ştim cu orice preţ ce se va petrece între regina-mamă şi rege.

— Haidem! zise Henric.Noë rămase în camera domnului de Pibrac, şi acesta din

urmă, ca şi Henric, se strecură cu paşi furişi în trecerea secretă.

Henric puse ochiul la deschizătura practicată prin piciorul Christului.

Margareta şi regina se aflau singure.Margareta zicea:— Ce poate voi regele la acesta oră? să zice că de azi

dimineaţă e foarte bine dispus.— E bine dispus pentru că nu i-am vorbit de afacerile

statului, răspunse regina-mamă cu amărăciune; regelui nu i se urăşte decât când îi vorbeşti de binele regatului său.

— Pentru că, orişicui, i se cam urăşte cu politica, murmură tânăra prinţesă.

Regina n-avu timp de a răspunde, căci nişte paşi se auziră şi un şambelan deşchizând uşa, anunţă:

— Regele!Carol al IX-lea intră.Margareta şi regina-mamă se aşteptau a-l vedea

surâzând, dar rămaseră uimite văzându-l palid, tăcut, cu sprâncenele încruntate.

— Bună seara Margot, zise el sărutând mâna surorii sale.

Apoi se înclină cu răceală înaintea mamei:

Page 259: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Bună seara, Doamnă, zise el.Regina mamă îl privea mai mult cu curiozitate decât cu

spaimă.— Doamnă, zise regele, după un moment de tăcere, viu

a vă preveni că va fi mâine adunare de parlament.Regina făcu o mişcare de mirare.— Şi viu a te ruga să asişti, urmă regele, căci se va

judeca un mare vinovat.Catherina nu înţelegea şi urma a privi pe rege cu

uimire.— Vinovatul, urmă Carol al IX-lea, va fi condamnat la

supliciul roţii, şi sentinţa va fi executată mai înainte de trei zile.

— Dar de ce vinovat vorbeşti, Sire? întrebă regina.— D-un tâlhar, d-un mizerabil asasin.Regina tresări.— Dar, zise ea, pe hoţi şi pe asasini priveşte pe marele

staroste, Sire, iar nu pe mine.— Te înşeli, Doamnă.— Şi credeam că Majestatea Voastră avea să-mi

vorbească de vreun prinţ sau senior ce conspirase în binele statului sau aceluia al coroanei…

— Conspiratorii, Doamnă, sunt aceia care prigonesc poporul, adăpostindu-se sub protecţia regală pentru a sugruma burghezi liniştiţi şi a-i jefui…

Catherina de Médicis înţelese tot; ea îşi reaminti că René în ajun, îi ceruse viaţa unui om.

— Ai protejat dar niscai-va mizerabili, Sire? zise ea.— Ea, Doamnă? Nu. Dar dumneata?— Eu?— Ascultă-mă dar, Doamnă, zise el cu răceală, ascultă-

mă.— Te ascult, Sire.

Page 260: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— S-a asasinat, în strada Urşilor, noaptea trecută, în îndoitul scop de a-i răpi femeia şi de a-l jefui, un argintar numit Loriot…

— Un hughenot, cred, întrerupse regina.— Un burghez din Paris, Doamnă.— Ei bine? zise regina.— Asasinul a uitat în casa victimei sale un pumnal şi o

cheie.— Oh! îşi zise Catherina, nemernicul!— Acel pumnal şi acea cheie, iată-le, zise regele.Şi el arătă cele două obiecte reginei ce nu-şi putu

stăpâni o mişcare.— Nu recunoşti această armă? întrebă regele.— Nu, Sire… Cum voieşti?…— Aidea-de! Doamnă, priveşte bine… pe lamă se află o

iniţială… este aceea a favoritului dumitale… a lui René Florentinul!

La rândul ei regina era palidă şi tăcută.— Dacă René a făcut crima, îl voi pedepsi, zise ea.— Oh! mă iartă, replică regele, aceasta nu te priveşte

Doamnă. Aceasta e afacerea parlamentului şi în urmă a călăului…

— Sire, zise ea, René e un servitor devotat… el a făcut mari servicii… el a scăpat coroana descoperind un complot.

— E un asasin, Doamnă.— Dar Sire, pentru un burghez…Regina abia pronunţase acest cuvânt cu dispreţ, când

îşi muşcă buzele şi înţelese că René era pierdut voind a-l scăpa.

— Un burghez! strigă Carol al IX-lea, cu mânie, un burghez! dar burghezii, Doamnă, vor fi aceia ce vor răsturna într-una din zile tronul meu, dacă nu voi lua

Page 261: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

seama! Mal înainte da opt zile, René va fi dat de viu supliciului roatei pe Place de Grève!

Şi regele se ridică cu grăbire şi ieşi, fără ca regina să cugete a-l opri.

Regele plecat, Catherina şi Margareta se priviră.— Acest René, zise în fine regina, e un mizerabil ce va

sfârşi prin a face a mă certa cu totul cu regele.Margareta tăcu.— Dar, adăugă Catherina, îmi e trebuincios, îl voi scăpa.Şi regina ieşi la rândul ei, fără îndoială pentru a căuta

pe rege.Atunci Henric se aplecă la urechea domnul de Pibrac:— Haidem! zise el.— Vin-o! zise căpitanul gărzilor.Ei părăsiră trecerea misterioasă, şi când dulapul fu

reînchis, Noë îi privi pe amândoi.— Ei bine! dar, reluă Henric, cam miroase rău pentru

René.— Aş! făcu domnul de Pibrac.— Şi, adăugă prinţul, va putea foarte bine fi dat

supliciului de viu.Pibrac ridică din umeri:— Regele e regele, zise el, dar regina e singura

stăpână.— Ce voieşti se zici?— Că parlamentul va achita pe René.— Va îndrăzni, oare?— Dacă va ajunge până acolo, zise căpitanul gărzilor.

Dar parfumerul nici că va fi arestat.Domnul de Pibrac se înşela, căci în acel moment se auzi

o bătaie la uşă:— Cine e acolo?— Eu, zise vocea lui Raoul.

Page 262: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ce voieşti cu noi?— Regele vă cheamă.— Drace! murmură căpitanul gascon, ce nu-şi putu

stăpâni o mişcare de groază. Apoi zise prinţului:— Aşteptaţi-mă aici… mă întorc…Henric ce nu îşi uita întâlnirea, privi orologiul.— Cu neputinţă, zise el, sunt zece ore… Domnul de

Pibrac, v-aşi fi recunoscător de a nu mai deschide dulapul în astă-seară?…

Şi pe când domnul de Pibrac mergea la rege, ce fără îndoială voia a-i ordona a aresta pe René Florentinul, – însărcinare de care domnul de Pibrac se temea tare, Henric şi Noë ieşeau din Luvru.

Domnul de Pibrac intră la rege.— Majestatea Voastră m-a chemat? întrebă el.— Da.— Sunt la ordinele regelui!— Pibrac, amicul meu, zise Carol al IX-lea, ce se

preumbla cu paşi mari prin cabinetul său, vei lua cu tine patru din gărzile mele şi îmi vei căuta în Luvru sau în Paris, pe René Florentinul.

— Majestatea Voastră, întrebă Pibrac, doreşte a consulta stelele?

— Voiesc să pedepsesc pe un asasin, zise regele.Pibrac găsi de cuviinţă de a se arăta că nu înţelege, dar

regele urmă:— René e acela ce a asasinat pe burghezul Samuel

Loriot.— Alteţa Voastră îmi ordonă de a-l aresta?— Desigur.— Unde să îl duc?

Page 263: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— La Châtelet, şi îl vei pune în fiare; apoi vei spune guvernatorului temniţei că răspunde de dânsul cu capul lui…

Pibrac se înclină, făcu un pas spre uşă, apoi se întoarse.— Ce e? întrebă regele.— Sire, răspunse Pibrac, sunt un sărman gentilom, pe

care regina-mamă îl iubea deja foarte puţin şi care va fi un om pierdut, mâine, după ce a arestat pe favoritul Doamnei Catherina.

— Ce zici? zise regele cu mărime.— Ah! suspină Pibrac, dacă Majestatea Voastră voia

chiar să mă trimită la război, aş merge cu mai bună inimă…

— Ori ţi-e teamă, Pibrac?— Sire, răspunse căpitanul gărzilor, dacă domnul duce

de Crillon era însărcinat de această afacere, el ar izbuti mai bine ca mine.

Carol al IX-lea privi pe favoritul şef, apoi cugetă că mama sa era cea mai răzbunătoare dintre femei.

— Ai dreptate, sărmanul meu Pibrac, zise el, mama mea nu va îndrăzni de a se atinge de Crillon, pe când pe tine…

— Oh! eu, zise Pibrac, sunt un om pierdut, dacă Majestatea Voastră stăruie ca să arestez pa acel otrăvitor.

— Du-te de caută pe Crillon, zise regele.După câteva momente, ducele de Crillon intră.— Duce, îi zise regele, îl vei aresta pe René Florentinul,

parfumerul reginei!— Pe viaţa mea! Sire, strigă Crillon, omul fără teamă,

niciodată Majestatea Voastră nu m-a însărcinat cu ceva mai plăcut.

— Aş zice tot astfel, domnule duce, zise domnul de Pibrac, dacă mă numeam însă Crillon.

Page 264: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Du-te, zise regele, tot tăcut şi sălbatic.

XXVII

Pe când regele dădea ordinul de a aresta pe René Florentinul, Henric şi Noë ieşeau din Luvru şi întâlniră la douăzeci de paşi de poartă un om care, învelit în mantaua lui, înainta cu paşi mari.

— René! exclamă Henric.Florentinul, căci era el, se popri şi privi pe cei doi

tineri…— Unde te duci astfel, messire? întrebă Henric.René era palid.— Domnilor, zise René, scuzaţi-mă, mă duc la Luvru şi

sunt grăbit; trebuie să văd pe regina îndată.

Poza pag. 260

— Dumnezeul meu, cât eşti de palid, domnule René.— Sunt palid? gângăvi parfumerul.— Pe credinţa mea! messire, zise Henric, mergi cu o

înfăţişare înspăimântată, aerul ţi-e tăcut… Oare n-ai reuşit în marele proiect ce trebuia să asigure averea şi amorul dumitale?

— Nu, messire.— Ah! drace! Dacă mă lăsai mai mult să consult stelele,

alaltăieri-seară, ai fi putut sfârşi poate de a vedea lămurit acea influenţă nefastă ce se opunea norocului dumitale.

Henric vorbea fără batjocorire, cu tonul unui om convins de ştiinţa sa, şi care crede că nu ţine decât de mijloace supranaturale lucrurile stranii ce a descoperit.

El îşi juca atât de bine rolul, încât René crezu.

Page 265: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Domnule de Coarasse, îi zise el, mi s-a întâmplat o mare nenorocire… dar vă voi cere sfatul mai târziu pentru aceasta, poate mă vei ajuta… Acum trebuie să merg la Luvru.

— Dar ce ţi s-a întâmplat? Vorbeşte!…— Mi s-a furat sau asasinat, – nu ştiu sigur – copilul

meu.— Fata dumitale?— Oh! nu, zise René, dar pe un tânăr ce creşteam ca pe

copilul meu şi pe care-l iubeam.— Este cu putinţă? zise Henric cu un ton atât de naiv,

încât de aici înainte, Florentinul putea bănui pe lumea întreagă de dispariţia lui Godolphin, mai înainte de a cugeta la el.

— Pe onoarea mea! domnule René, urmă el, poate că sunt nebun, căci ai reputaţia unul om rău, şi ştiu că eşti inamicul meu de moarte…

— Eu? nu, zise René.— Ai fost, cel puţin.— V-am iertat.— Adevărat?— Dumnezeul meu! zise Florentinul cu oarecare

francheţe, mi-am promis de a mă face mai bun. Fatalitatea pare că mă împovăra şi încep a mă căi.

— Ei bine! reluă Henric, te văd atât de trist, atât de tăcut, încât îmi inspiri oarecare interes.

René privi pe Henric.Prinţul ştiuse a-şi da fizionomiei o atâta înfăţişare de

sinceritate încât vicleanul René fu prins.— Şi dacă Noë şi amicul meu, vă putem fi utili…René păru că se îndoieşte:

Page 266: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Iacă, zise el, mi-ai prezis atâtea lucruri stranii, ce s-au îndeplinit pe jumătate, încât am sfârşit prin a crede în puterea dumitale de a prezice.

— Trebuie dar, mai mult să crezi că…— Oh! eu, zise René, cred că mi-am pierdut influenţa,

stelele de ieri nu-mi mai descopere nimic… dar ai putea să îmi regăseşti copilul meu…

— Mă voi încerca.Henric privi cerul:— Iacă o frumoasă noapte, zise el. Dă-mi mâna!René îi întinse mâna lui.Henric o luă şi urmă de a privi stelele.Totodată el scoase un ţipăt:— Domnule René, îi zise el, mergi la Luvru?— Da, domnule.— Nu te duce!— Pentru ce?— Nu ştiu, dar ţi se va întâmpla o nenorocire…— Dar regina m-aşteaptă…— N-ai pierdut nimic astă-noapte?René tresări.— Nu ştiu ce sunt, dar văd două obiecte a căror formă

exactă nu o pot preciza…René păli şi cugetă la pumnalul şi cheia sa.— Nu merge la Luvru, repetă Henric, căci acele două

obiecte ce nu pot defini…— Ei bine!— Ei bine! îţi vor aduce nenorocire Nu te duce…Henric vorbea cu un ton concis, ce mişcă mult pe

Florentin.Un moment René se îndoi şi era să se întoarcă.Dar era ora când în fiecare seară regina îl aştepta, şi

dacă René făcea pe Franţa întreagă să tremure, o

Page 267: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

încruntare de sprâncene a Catherinei îl făcea să tremure la rându-i.

— Trebuie, zise el. Dacă steaua va întuneca destinele să-şi urmeze cursul lor, adăugă el cu tristeţe. Bună seara, domnilor.

Şi acel om, atât de măreţ în ajun se depărta eu capul plecat şi cu tristeţea pe fată. Dispariţia lui Godolphin îl descurajase cu totul.

Pe când Henric şi Noë păreau că se depărtează, René intră în Luvru, nu prin poarta cea mare, ci prin acea portiţă păzită de un soldat, prin care Nancy introdusese în ajun pe Henric.

René sui aceeaşi scară întunecoasă. Numai în loc de a lua galeria la stânga, el se întoarse spre dreapta şi se îndreptă spre apartamentele reginei-mame. René obişnuia de a intra printr-o uşă ce comunica într-un cabinet de toaletă alăturat cu camera de culcare a reginei.

Acea uşă nu era niciodată închisă decât cu clanţa. René o deschise şi intră în cabinet.

Apoi îndreptat de o rază de lumină, el intră în cameră. Camera era goală. Dar lampa aprinsă şi hârtiile răspândite pe masă îl făcu să-şi spună că regina nu poate fi departe.

Şi, într-adevăr, nu după mult timp, paşii reginei-mame se auziră în camera vecină.

Catherina ieşind de la fiica sa, alergase după rege. Dar deja regele se închisese în cabinetul său, şi soldatul de la uşa sa se puse înaintea uşii zicând:

— Regele nu primeşte.— Nici chiar pe mine?— Pentru Majestatea Voastră chiar a fost dat ordinul,

zise soldatul.

Page 268: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Catherina se întorcea deci la dânsa cu mânia în inimă, când zări pe René.

— Doamnă, strigă René ce nu prevăzu cele ce erau să se petreacă… viu a vă cere dreptate.

— Dreptate! zise regina dându-se înapoi cu un pas.— Da, doamnă.— Şi ce ţi-au făcut maestre René? strigă regina a cărei

furie René nu o înţelesese încă.— Mi-au asasinat sau răpit un copil ce avem la mine.— Ah! – zise Catherina, care privi cu sânge rece pe

parfumer. Apoi adăugă: Este straniu, sărmanul meu René, se petrec lucruri stranii în Paris. Aşa pe când îţi răpeau copilul..

— Ei bine! zise René curios şi văzând în fine că regina era palidă şi că ochiul ei scânteia de furie.

— În acel timp, urmă Catherina, se asasina un burghez, din strada Urşilor, un bătrân, o femeie şi un soldat.

— Adevărat? zise René a cărui voce tremura.— Şi asasinul a lăsat o cheie şi un pumnal în casă.René deveni palid.— Şi acel pumnal, exclamă Catherina a cărei mânie se

arătă deodată, era al tău, mizerabile!Catherina vorbind astfel aruncă o privire fulgerătoare

Florentinului…— Doamnă… gângăvi el… mi-ai permis… dumneata…— Taci, infame!René aplecă capul şi începu să tremure.Catherina urmă:— Dar de astă-dată, îmi trag înapoi protecţia ce a făcut

să fiu urâtă de întreaga curte…— Doamnă…

Page 269: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Starostele comercianţilor a mers de a cerut dreptate regelui, vocea publică te acuză, şi regele a permis justiţiei să-şi urmeze cursul.

René se cutremură.— Tu vei fi arestat, judecat de parlament, condamnat şi

dat supliciului roatei de viu.Pronunţând aceste cuvinte, regina privi pe René. René

avea înfăţişarea unui condamnat ce-şi aşteaptă ora supliciului. Dar Catherina zisese ea însăşi cu două zile mai înainte, erau atâtea secrete intre el şi René, încât mila îi cuprinse inima.

— Iacă, zise ea, nu pot altceva nimic, decât a-ţi da povaţa să fugi.

René, ca pierdut, o privi.— Fugi, zise ea, fugi cât de în grabă!Şi ea îi arătă uşa, şi Florentinul înţelesese că nu mai

rămânea îndoială. René îşi luă mantaua şi voi să sărute haina reginei.

Dar ea îl respinse:— Îndărăt! asasine! zise ea.René aplecă capul şi ieşiAtunci Florentinul ieşi în sală, şi cu capul ameţit, alergă

spre portiţa prin care intrase. Cum voia să iasă soldatul se opuse cu arma.

— Nemernicule! zise René cu un ton de siguranţă. Oare nu mă cunoşti?

— Eşti messire René, zise soldatul.— Atunci lasă-mă să trec.— Nu, zise soldatul. Am ordin, domnule René…— Dar cum mai lăsat să intru…— Aşa mi-a fost ordinul.— Şi de la cine?— De la rege.

Page 270: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René, înspăimântat, fugi; reurcă scara cea întunecoasă şi intră la regină:

— Doamnă, zise el cu disperare, portiţa e păzită.— Ei bine! zise regina, deschizând uşa camerei sale ce

răspundea în apartamentele cele mari, iacă, ieşi pe aici! poate că gărzile scării celei mari nu au primit încă acest ordin.

René străbătu prin apartamentele cele mari şi ajunse la scară. Două sentinele se aflau pe întâia treaptă.

— Loc! strigă René.Sentinelele se dădură la o parte. La capătul de jos al

scării se aflau alte două sentinele.— Loc! repetă René.Aceştia asemenea, îi făcură loc.— Sunt scăpat! şi zise el.El străbătu curtea Luvrului şi ajunse sub boltă.La acea oră marea uşă a regescului edificiu era

totdeauna închisă, dar era îndestul să bată la ferăstruia corpului de gardă, pentru ca ea să se deschidă.

René bătu.— Deschideţi! zise el.Un soldat ieşi.— Cine e? întrebă el.— Eu…— Numele?— René.Parfumerul sperase că numele lui îi va deschide uşa. De

abia îl pronunţă, când un om ieşi din corpul gărzilor. Acel om era Jean, ducele de Crillon.

— Hola! strigă el, la mine!La acea voce toată garda ieşi.— Domnule, zise René, poate că nu mă recunoaşteţi?— Aud? zise el cu mărime.

Page 271: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sunt René.— Arestaţi-mi pe acest caraghios! ordonă ducele, ce nu

se înjosi a-i răspunde, şi luaţi-i spada.Florentinul înţelese că Crillon primise ordine.Un soldat îi luă spada şi el nici nu cugetă de a o scoate

pentru a se apăra.Atunci Crillon luă acea spadă, o scoase din teacă, pe

care o aruncă departe de el, şi ţinând-o cu o mână de mâner şi cu cealaltă de vârf, el o frânse pe genunchiul lui.

— Iată, zise el, cum se tratează aventurierii ce imită pe gentilomi şi acuză pe oamenii regelui… Aşa! acum puneţi lanţuri acestui asasin, ordonă el.

Nu se aflau lanţuri prin corpul gărzilor, dar nu lipseau frânghii. După un semn al lui Crillon ei legară mâinile parfumerului la spate.

— Acum, urmă Crillon, deschide-ţi uşa…Uşa se deschise.Doi soldaţi se puseră la dreapta şi la stânga lui René.Crillon îl împinse înainte:— Umblă! nemernicule! îi zise el.Era pentru prima oară ca un senior al curţii să trateze

atât de cavalereşte pe parfumer, acel om a cărui favoare fusese până atunci atât de mare încât fiecare tremura de a nu-i displace.

— Pe credinţă de Crillon! murmură ducele, această afacere cu care m-a însărcinat regele e cam neplăcută; dar, pentru că nimeni nu voia a se însărcina, m-am văzut nevoit de a o lua asupra mea.

Şi el duse pe René la Châtelet, ale cărui uşi se deschiseră înaintea lui.

Spre nenorocire pentru René, guvernorul de la Châtelet era un soi de Crillon cu picioarele scurte, un gentilom de necorupt şi fără teamă, un vechi soldat ce se numea sir

Page 272: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

de Fouronne şi care ura pe toţi acei curteni italieni veniţi în Franţa.

— Domnule, îi zise Crillon, vezi acest om?— Da, desigur, acesta e René Florentinul, zise sir de

Fouronne.— Ei bine! e un asasin care va fi dat supliciului roatei

din ordinul regelui.Sir de Fouronne privi pe René.— Asta trebuia de mult făcută…— Ţi-l încredinţez, adăugă Crillon, şi răspunzi de el cu

capul dumitale.— Răspund, zise cu simplitate guvernorul.René înţelese, intrând înăuntru, unde-i puseră fiarele de

picioare, că nu avea de aşteptat milă. Ah! murmură el, dacă ascultam pe acel sir de Coarasse, acel îndrăcit bearnez, ce citeşte viitorul în stele…

………………………………………………………

Pe când uşile cele gigantice de la Châtelet se închideau asupra lui René Florentinul, Henric şi Noë convorbeau la lumina lunii, şezând pe marginea apei, aşteptând ca ora zece să sune la biserica Saint-Germain-l’Auxerrois.

— Noë, amicul meu, zicea Henric, cum crezi tu că îmi împlinesc rolul de astrolog?

— De minune!— Ştii că a fost ceva greu, prietene?…— Desigur, că da!— A încredinţa pe un om, ce se bucură de numele de

fermecător că eşti mai fermecător ca el, acesta e frumos!— Dar periculos…— Aş! pentru un moment mi-a fost milă de el, atât era

de speriat; dar mila mea n-a influenţat întru nimic, el s-a dus să cadă într-o cursă.

Page 273: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Eu sunt de părerea lui Pibrac.— Şi, ce zice Pibrac?— Că va ieşi din Châtelet, şi că, dacă nu iese,

parlamentul îl va achita.— Oh! zise Henric.— Aş! vei vedea. Şi cum mai curând sau mai târziu va

afla că i-am făcut atâtea…Dar Henric întrerupse pe însoţitorul său.— Noë, amicul meu, zise el, am o idee, o idee

minunată!— Să vedem.— Şi care ne va pune pentru totdeauna la adăpost de

mâinile şi răzbunările acestui afurisit Florentin.— Ah! zise Noë, să vedem dar acea idee.— Paola te iubeşte, nu e aşa?— La nebunie.— Ei bine, răpeşte-o.— Drace! asta e un lucru grav.— Aceasta va fi un amanet.— Fie! Dar unde s-o ducem?— Cu Godolphin. Godolphin iubeşte pe Paola. Dacă

Paola consimte a-ţi rămâne prizonieră, nu va mai fi trebuinţă de a închide pe Godolphin.

— Ah! aşa e! zise Noë, ideea e bună, şi voi cugeta.— Te sfătuiesc.— Şi de astă-seară voi sonda pământul.— Te duci dar?— Vezi bine.În acel moment, zece ore sunară.— Şi eu, zise Henric, voi vorbi de rău pe prinţul de

Navarra.

Page 274: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Cei doi tineri, după ce-şi dădură mâna se despărţiră. Noë se îndreptă spre podul Saint-Michel, Henric începu a se preumbla în susul şi josul apel aşteptând pe Nancy.

Nancy nu întârzie de a apare pe pragul porţii. Ea tuşi, Henric se apropie.

Soldatul care cu puţin mai înainte se opusese cu atâta vioiciune lui René Florentinul părea acum că doarme. Cu toate acestea nu era acelaşi din sera trecută.

— Se vede, îşi zise Henric, că acesta e ordinul obişnuit.Nancy îi luă mâna şi se îndreptă cu el spre scara

întunecoasă.Prinţul se urcă, dus de Nancy.Scara era mai întunecoasă ca niciodată, şi ea păru

prinţului că devenise mai lungă.— Dar, zise el, urmând a se sui, îmi pare că nu era aşa

de sus.— Este adevărat.— Cum! Luvru! a crescut!?— Nu, zise cameriera.— Atunci, doamna Margareta…— Sst.— Ea s-a mai înălţat cu un etaj?— De loc… Nu.— Dar… atunci…— Atunci îi zise Nancy la ureche, ai uitat că adesea

prinţii se căsătoresc prin procuraţiuni?— Fără îndoială.— Ei bine! astă-seară ea face ca ei…— Ce spui? zise Henric.— Pe mine mă vei găsi la întâlnire.Şi zicând acestea, Nancy deschise o uşă şi tânărul prinţ

intră într-o mică cameră cochetă şi cu totul parfumată.

Page 275: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aceasta e locuinţa mea, zise Nancy. Poţi să cazi la picioarele, mele tot ce îmi vei spune va fi fidel raportat…

Şi Nancy începu a râde ca o nebună, închise uşa şi trase zăvorul:

— Haidem! zise ea, să vedem!… Dar, cazi dar la genunchii mei!…

Henric o privi… Nancy era frumoasă… frumoasă să ameţească capul unui sfânt!

XXVIII

Prinţul avea nouăsprezece ani, Nancy poate şaisprezece.

Părul blond şi ochii albaştri a lui Nancy în timp de cinci minute îi ameţiră capul şi îl făcu să uite pe doamna Margareta ca şi pe frumoasa argintăreasă.

— Pe legea mea! murmură el; da! da, mă voi pune în genunchi.

Şi el se puse într-un genunchi înaintea lui Nancy; luă mâna şi i-o sărută cu galanterie.

— Bun! prea bine!… zise Nancy; de minune, frumosul meu cavaler… acum şezi jos…

Şi ea îşi trase mâna.Henric se încercă de a o ţine, dar mâna lui Nancy era

subţire şi satinată, şi ea îi alunecă printre degete ca un ac.

— Eşti încântătoare, zise Henric, frumoasă ca un înger.— Ce spui?— Şi voiesc a ţi-o dovedi.Prinţul îi luă talia, dar Nancy îi scăpă şi râse batjocoritor:— Ah! zise ea, procura doamnei Margareta nu

înaintează atât…Aceste cuvinte uimiră puţin pe prinţ.

Page 276: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cum zise el, privind pe Nancy, ce nu înceta de a râde.

— Ei… da!… ştii că reprezint aici pe doamna Margareta.— Aş! zise Henric, gândul nu-mi e decât la tine; eşti

încântătoare…— Mi s-a spus adesea.— Şi dacă voiai să mă iubeşti!…— Nu! frumosul meu cavaler… nu pot…— Şi pentru ce?Prinţul îşi pierduse cu totul capul; el sfârşise prin a lua

mâna lui Nancy şi se aşeză lângă ea.— Pentru ce? zise ea, tot batjocoritoare, pentru că eu

nu sunt o damă mare seu o prinţesă.— Aud? murmură prinţul uimit.— Şi că o fată de o nobleţe mică ca mine, sfârşi Nancy,

ce n-are de zestre decât dinţii săi cei albi, părul său blond şi ochii săi albaştri, caută un bărbat… iar nu altceva, domnule de Coarasse.

Poza pag. 272 – Răpirea Paolei

— Şi! zise prinţul, cine ştie? poate că ne vom putea, înţelege…

Nancy îl privi:— Ai fi un frumos bărbat, zise ea, dar nu voiesc pentru

trei motive.— Ce spui?— Cel dintâi, este că o fată ce n-are decât frumuseţea

ca zestre, nu trebuie să se mărite cu un gentilom ce nu posedă decât spada. Nu se poate scoate unt din două pietre.

— Poate să se întâmple să-mi vină vreo moştenire de undeva.

Page 277: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Oh! zise cameriera, trebuie să fie vreun castel în Spania său vreo vie pe marginea Garonnei.

Henric surâse.— Să vedem al doilea caz, zise el.— Nu vânez cu plăcere pe moşiile altora.Henric îşi reaminti că în ajun el se afla la genunchii

Margaretei— Vânătoarea pe proprietăţi străine e foarte

încântătoare, zise el.— Se poate, dar îmi place mai mult sistemul de a fi

stăpân pe el.— Bun, şi al treilea?— Ah! al treilea, zise Nancy, e cel mai serios.— Adevărat?— Da. da… şi voiesc a-l păstra pentru mine.— Cum… nu se poate… frumoasa mea copilă.— Dacă voieşti ţi-l voi spune, domnule de Coarasse.— Se vedem!— Ei bine! pentru că… mi-am dat cuvântul.Acest cuvânt pe care tânăra fată apăsă, făcu pe prinţ să

tresară.— Ah! Dumnezeul meu! strigă el, şi eu promisesem lui

Raoul… sărmanul Raoul!Nancy se roşi. Henric îi luă mâna:— Iartă-mă, mica mea, zise el; înşeli cu bună-voinţă pe

femeia ce iubeşti şi mai bucuros pe aceea ce nu iubeşti…— Drace! frumoasă morală…— Dar nu calcă cineva cuvântul său, şi eşti atât de

încântătoare încât uitasem făgăduiala ce-am făcut lui Raoul…

— Dar, zise cu vioiciune Nancy, n-am spus că era Raoul…

Page 278: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Nu, desigur; dar faţa ţi-a devenit atât de serioasă încât nu m-aş putea îndoi.

Nancy aplecă puţin capul.— Cel puţin, zise ea, nu-i spune…— Oh! fii liniştită…Henric privi pentru o ultimă oară pe Nancy.— Ce păcat! îşi zise el; am făcut rău de am promis.— Domnule de Coarasse. reluă cameriera ce începu

iarăşi să râdă, ştii că eşti cam ameţit?…— Ce spui?— Vezi bine! Sunt zece minute de când te afli aici şi nu

m-ai întrebat încă…— Pentru ce-am venit, nu e aşa?— Desigur. Ei bine, te afli în camera acesta pentru că

doamna Margareta nu a prevăzut acest eveniment ce pune tot Luvrul în mişcare.

— Şi ce eveniment, mica mea?— Mânia regelui din cauza omorului din strada Urşilor.— Ah! da, zise Henric.— Şi arestarea lui René.— El e arestat?— Este un sfert de oră. Domnul de Crillon s-a însărcinat

cu aceasta. Şi, urmă Nancy, regina-marnă e ca o nebună; se preumblă necontenit între ea şi doamna Margareta. Înţelegi?

— Da, fără îndoială. Dar pentru ce, mica mea, ieri…— Ah! eşti foarte curios…— Cum să nu fiu! zise prinţul.— Pentru că îmi cunoşti secretul, trebuie să devin amica

dumitale, zise ea.— Eu sunt deja al dumitale.— Adevărat?

Page 279: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Drace! trebuie să mă mulţumesc cu atât, căci Raoul…

— Sst!Nancy puse mica sa mână pe gura lui Henric:— Dacă vei mai pronunţa încă acest nume, nu vei şti

nimic.— Bun! Vorbeşte!— Ei bine, doamna Margareta nu suferea de cap ieri, şi

nu avea nici o afacere.— Ea putea deci să mă primească?— Vezi bine.— Pentru ce dar?…— Pentru că femeile sunt capricioase, Doamna

Margareta s-a temut…— S-a temut? şi de cine?— De dumneata.Henric simţi o bătaie de inimă.— Frumosul meu amic, urmă Nancy, inima femeilor va fi

totdeauna un mister. Acea a doamnei Margareta e plină de lucruri stranii şi de slăbiciuni… ai văzut pe Alteţa Sa pentru prima oară. Sunt trei zile. Desigur mersese la acel bal nu cu voinţa ei… Sărmana prinţesă a plâns toată ziua aceea.

Henric avea obiceiul să înţeleagă lucrurile mai dinainte. El surâse:

— Ea a plâns cu ochii îndreptaţi spre Lorraine… zise el.— Se poate.— Şi după bal?— Ea nu mai plângea, dar era visătoare. I-aţi promis să-i

povestiţi multe asupra curţii de Navarra.— M-am ţinut de cuvânt, îmi pare.— Da, frumos… zise Nancy.— Am ofensat-o oare?

Page 280: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dumnezeul meu! zise Nancy, dacă o ofensai n-ai fi fost acum aici…

— Dar atunci pentru ce ieri?…— Craca s-a rupt, zise Nancy.Henric se roşi ca un şcolar şi fu rândul lui Nancy de a-şi

râde de dânsul.— Vezi, zise ea, dacă credem mai adineauri în castelul

spaniol şi via gasconă, cum aş fi fost de păcălită! Iubeşti deja pe Margareta… ea te iubeşte!…

— Nancy!…— Nu te apăra, frumosul meu fluturaş. Când priveşti

acea frumuseţe strălucitoare, îţi arzi aripile şi inima.— Mica mea Nancy, zise prinţul ce reluă mâna tinerei

fete într-ale sale, pentru că nu sunt decât amicul dumitale, spune-mi dacă voi mai aştepta mult spre a o revedea.

— Eşti prizonier aici până ce doamna Catherina consimte a pleca.

— Şi atunci mă vei duce?— Fără îndoială, n-am intenţia de a te păstra aici pentru

totdeauna.— Aş voi bucuros… murmură prinţul, ce nu putu a se

opri de a nu admira părul lui Nancy.Nancy îl ameninţă cu degetul:— Te voi spune lui Raoul, zise ea, şi el îţi va da o

lovitură, de spadă…Deodată, Nancy se ridică şi păru că ascultă…— Regina pleacă! Vino zise ea.Ea luă pe prinţ de mână, îl făcu se iasă din frumoasa ei

cameră şi îl duse din nou prin scara cea întunecoasă.Camera lui Nancy era la etajul al doilea; apartamentul

Margaretei în cel dintâi, sub acela al lui Nancy. Aveau dar, să coboare un etaj.

Page 281: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Cum intră în sala misterioasă, Henric simţi că inima îi bătea.

„Iată ceva straniu, îşi zise el. Azi dimineaţă, privind pe Sarah, simţeam întocmai aceiaşi mişcare. Oare… într-adevăr… voi iubi două femei deodată?…”

La uşa apartamentelor prinţesei, Nancy se opri.— Un cuvânt, zise ea, punând mâna pe cheia uşii, şi

aplecându-se la urechea prinţului, sau mai bine zis o povaţă.

— Ascult.— Fii timid şi nu mă trăda… te voi servi!Nancy deschise uşa, şi prinţul se află în camera

MargareteiPrinţesa ridică capul şi zări pe Henric.O uşoare roşeaţă trecu pe fruntea Margaretei.Ea salută pe Henric cu mâna şi făcu un semn misterios

lui Nancy.Nancy trase zăvoarele uşii ce răspundea în

apartamentele cele mari, şi ieşi prin aceea din sală.Atunci Margareta privi pe acela ce lua drept un mic

gentilom gascon.Henric rămase în picioare la oarecare distanţă, şi, fidel

poate recomandării lui Nancy, poate supunându-se unei adevărate emoţii, el păstră atitudinea unui îndrăgostit, cel mai respectuos şi cel mai timid din lume.

Această încurcătură încântă pe Margareta.— Ah! domnule de Coarasse, zise ea întinzându-i mâna

spre a i-o săruta, cât eşti de fericit de a nu fi prinţ!Henric surâse, apoi suspină.— Aşi voi să fiu… murmură el.— Să nu fii niciodată, reluă Margareta. De azi-dimineaţă

capul mi-e ameţit de politică; regina-mamă nu-mi lăsă un moment de odihnă.

Page 282: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric se apropie cu sfiiciune.— Şezi jos, domnule de Coarasse, urmă prinţesa. Sper

că pentru azi, nu voi mai fi neliniştită de mâniile regelui şi de temerile reginei-mame pentru scumpul ei, René.

Henric luă un scaun şi îl puse lângă fotoliul Margaretei…— Vezi, domnule de Coarasse, reluă Margareta, mi-ai

promis de a îmi istorisi amorurile contesei de Gramont cu prinţul de Navarra, viitorul meu soţ?

Chestiunea Margaretei descurcă pe Henric, punându-l pe tărâmul unei convorbiri galante şi vesele.

— Doamnă, răspunse el, contesa Corisandra trece drept o femeie frumoasă în Navarra.

— Am auzit, zise Margareta.— Mai cu deosebire când e însoţită de bărbatul ei.— Este adevărat, zise prinţesa, că acel sărman conte e

bătrân şi groaznic de urât? Dar şi femeia lui a început, îmi pare a face după voia ei.

— Ei! ei! făcu prinţul.— Ea e nebună, mi-a zis, de acel mic prinţ…— Nebună! nu… dar o iubea mult.— Cum! nu o mai o iubeşte?— Ea, poate… Dar prinţul a încetat de a o iubi.— Ce îmi spui dumneata, domnule de Coarasse?— Adevărul, doamnă.— S-a întrerupt amorul?— Da.— Dar cel din urmă gentilom sosit din Navarra, domnul

de Miossens, pe care regina Jeanna d’Albret l-a însărcinat cu complimentele sale pentru mama mea, nu i-a spus aceasta.

— Ce i-a zis dar, Doamnă?— Am surprins o convorbire între el şi ea, zise

Margareta. Domnul de Miossens, zicea reginei-mame:

Page 283: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

«Majestatea Sa, regina de Navarra, ţine mult la căsătoria prinţului, n-are decât o teamă; aceea ca pasiunea lui pentru doamna de Gramont să nu fie prea puternică şi de nerenunţat.

— Adevărat? zise Henric.— Am conchis că, prinţul caută ca şi mine, de a înlătura

unirea ce ne ameninţă.Henric îşi depuse toate silinţele de a-şi stăpâni o uşoară

mişcare.— Dacă prinţul v-ar vedea, Doamnă, sunt sigur că nu ar

urma astfel.— Domnule de Coarasse, ţi-am spus deja că nu îmi plac

linguşitorii.Henric se roşi din nou şi atât de bine, încât Margareta îl

găsi încântător, şi reluă:— Aşadar, prinţul nu mai iubeşte pe Corisandra?— Nu, Doamnă…— De când?— Aproape de-o lună.— Dar… cum ştii?— Ah! zise Henric, din două cauze.— Adevărat?— Cea dintâi e că contesa de Gramont era de o gelozie

de nesuferit.— Sărmană femeie!— A doua e că… prinţul iubeşte aiurea…— Ce spui?— Şi, lucru straniu, Doamnă, iubeşte pe aceea ce

trebuie să-i fie soţie.— Ce spui domnule? strigă Margareta, ce-şi înăbuşi un

strigăt adevărat de bucurie.— Vă raportez, doamnă, murmurele şi şoaptele curţii de

Nérac.

Page 284: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aşadar… el… mă va iubi?— De când a văzut portretul Dumitale.— Ah! zise Margareta râzând. Îmi pare că s-aprinde

iute…— E de douăzeci de ani, Doamnă, şi în ţara noastră…Henric se opri şi privi cu atâta ardoare pe Margareta,

încât ea simţi o violentă bătaie de inimă.— Ei bine, eu, zise ea, aş putea foarte bine să văd

portretul acestui prinţ cu cizme şi haine ordinare, şi nu voi deveni niciodată nebună…

— Pot să vă fac portretul lui, Doamnă.— Nu, nu ţin la aceasta. Să revenim la contesă. Ea

trebuie să fie disperată.Această întrebare încurcă puţin pe prinţ.— Pe credinţa mea! răspunse el, este că îmi este cu

neputinţă a zice Majestăţii Voastre, căci am plecat de la Nérac tocmai în timpul când prinţul a încetat de a mai iubi pe contesă.

— Ah! zise Margareta puţin nemulţumită.— Astfel, sfârşi Henric, îmi e destul de greu…— Domnule de Coarasse, zise Margareta privind

orologiul, ştii că e foarte târziu?Henric se roşi şi se ridică.— Dacă Alteţa Voastră doreşte, îi pot face mâine

portretul prinţului de Navarra.— Mâine?Şi Margareta roşi la rândul său.Apoi privi pe tânăr, ai cărui ochi rugători erau plini de

elocinţă.— Fie, zise ea, vino mâine.El îi luă mâna, şi acea mână tremura în a sa.. El o duse

la buzele sale, şi acea mână tremura şi mai tare…El se lăsă se cadă în genunchi.

Page 285: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar pleacă! strigă Margareta, cu totul ameţită şi cu o voce mişcată.

Ea îşi trase mâna şi strigă:— Nancy! Nancy!Prinţul se ridică, Nancy deschise o uşă, îl luă de braţ şi

ieşi cu el.— Aidea! îşi zise prinţul, Nancy spusese adevărul… sunt

iubit. Aş voi bucuros acum a nu mai fi prinţul de Navarra.

XXIX

Pe când Henric de Navarra mergea spre a vedea pe Margareta, Noë, după obiceiul ce luase de trei zile, nu uită întâlnirea scumpei sale Paola.

Numai în acea seră, o curiozitate neînţeleasă împinse pe tânărul de a intra la Malican înainte de a merge a întâlnirea lui obişnuită.

Afară de acesta, Noë avea şi un motiv pentru a intra la Malican, pe care îl vom vedea. Era ora când soldaţii de gardă la Luvru se schimbau şi aveau libertatea de a reintra în cazarma lor de la Saint-Germain-l’Auxerrois, în strada Arbre-Sec.

Unui soldat îi e totdeauna sete. Cel dintâi lucru ce făceau aceia ce ieşeau din corpul de gardă ai Luvrului era de a se răspândi prin cârciumile vecine.

Stabilimentul bearnezului Malican era unul din cel mai bine asortat, şi gentilomii îl vizitau adesea. Se vedeau câteodată şi ofiţeri cum şi oameni însemnaţi.

În momentul când Noë intră, sala era plină, fiecare masă era înconjurată de consumatori. Unii jucau pietre, alţii convorbeau. Malican şi frumoasa Myette alergau pentru a servi pe vizitatorii lor.

Cu toate acestea mai aveau un ajutor încă.

Page 286: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Malican primise, zicea el, pe uni nepot, fiul unui frate al său, ce sosise din patria lui, venind la Paris ca să facă ceva parale. Acesta era un băiet îmbrăcat după portul pirinienilor16, cu un bonet roşu până la urechi, frumos ca o domnişoară, puţin sfios, puţin neîndemânatic şi neavând încă un fir de păr în barbă.

Malican îl prezentase consumatorilor lui, zicându-le:— Myette nu era de ajuns pentru a face toate aici… iată

nepotul meu.— Frumuşel băiat, răspunse un soldat. De ce vârstă, e?— Cincisprezece ani.— Numele lui?— Nuno, acesta e un nume din munţii noştri.Şi Nuno deveni îndată băiat de cârciumă. Noë intrând,

schimbă priviri înţelegătoare cu el.Apoi merse de a aşeza la o masă liberă şi ceru vin.Myette alergă pentru a-l servi.— Ah! iată-te, domnule Noë? îi zise ea silindu-se de a

surâde.— Da, zise Noë.— Şi amicul dumitale?— Vin din partea lui.— Ah! făcu Myette.— Cum se găseşte ea aici?— Oh! prea bine… vezi…— Ceea ce este, zise Noë încet, în limba bearneză, mi-e

teamă să nu o descopere.— Niciodată, răspunse Myette, nu va fi cunoscută sub

acest costum.— Da, dar ea poate să se trădeze.— Crezi?— Drace! dacă ea auzea…— Ce? făcu Myette cu nelinişte.

Page 287: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— O crimă ce s-a comis astă-noapte.— Unde?— Acasă la ea.— Ce spui? făcu Myette, ce nu se afla încă la curent cu

evenimentelor întâmplate în strada Urşilor.— Bărbatul ei a fost… înjunghiat.— Vai! nu, sărmanul n-a ştiut nimic?— Cum? Nu, pentru că era mort. A fost asasinat…— Aceia ce voiau a-i răpi femeia?— Întocmai.— Dumnezeul meu! zise Myette, ar trebui poate să o

prevenim.— Ai dreptate, mica mea.Dar Noë şi Myette se hotărâseră prea târziu. Deja un

soldat în concediu intrase şi vorbea cu mai mulţi alţi într-un colţ al sălii:

— Ah! zise el, de azi dimineaţă o mulţime de oameni se îmbulzesc în strada Urşilor.

— Bah! zise un alt soldat, şi pentru ce atâta lume?— Pentru că s-a comis o crimă.— O crimă?— O crimă, dacă voieşti, eu găsesc că este numai un

mic păcat.— Dar ce s-a întâmplat?— S-a asasinat un burghez.La cuvântul „strada Urşilor” ce-l auzi, micul bearnez se

apropiase de masă, unde o mulţime se grămădise împrejurul soldatului.

— Se ştie, zise un soldat, că nu e un lucru atât de rău de a omorî un burghez. Dacă era un soldat…

— Ceea ce e, zise soldatul în concediu, că afară de acesta s-a mai găsit şi un soldat…

— Aidea de!

Page 288: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi o servitoare…— Ah!— Şi un bătrân evreu.Micul bearnez se cutremură şi deveni cu totul palid.— Ah! aşadar pentru aceasta, zise un al treilea soldat, a

venit domnul Miron, starostele comercianţilor, la Luvru?— Şi cine ştie, zise un nou venit, dacă nu tot pentru

aceasta domnul duce de Crillon a arestat pe parfumerul reginei, messire René Florentinul?

Aceste din urmă cuvinte produseră o vie mişcare micului bearnez.

El lăsă să îi cadă cana cu vin şi se rezemă de zid pentru a nu cădea.

Din fericire, toate privirile erau îndreptate spre soldatul ce vorbea, şi nimenea din cârciumă nu observă aceasta.

Noë şi Myette se apropiaseră de el fără zgomot.

Poza pag. 284

Însoţitorul prinţului de Navarra se aplecă la urechea lui şi îi zise:

— Fii liniştită! ia seama! doamnă, este vorba de bărbatul dumitale! Mizerabilul e mort.

Sarah Loriot, căci era ea, ce o găsim sub acest costum, Sarah albă ca o statuie, îşi stăpâni mişcarea cu iuţeală şi ascultă cu atenţie.

Soldatul urmă:— Ceea ce îmi pare straniu, este că acest burghez era

foarte avut, că l-au asasinat pentru a-l jefui, şi se vede că îşi avea prea bine ascunse bogăţiile; căci după murmurul public, asasinul a căutat pretutindeni şi n-a găsit nimic.

Sarah se gândi la pivniţă şi îşi zise că asasinii bărbatului ei nu descoperiseră secretul arcului ce făcea să se mişte

Page 289: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

o parte din zidul atelierului, demascând astfel subterana, în care bărbatul grămădise atâtea avuţii.

— Burghezul era dar avut?— Foarte avut. Era un argintar.— Argintarul Loriot? zise unul din auditori.— Întocmai, este numele lui…Sarah palidă şi tremurând, asculta cu nesaţ.Myette o luă de braţ.— Ei! vere! zise ea, vino cu mine acolo… sus.Sarah urmă pe Myette şi sui cu aceasta scara de lemn,

ce conducea în etajul de deasupra.Noë urmă pe cele două femei.Răposatul Samuel Loriot, dacă ne reamintim din

istorisirea pe care frumoasa argintăreasă i-o făcuse lui Henric de Navarra, fusese în viaţa lui, un mare mizerabil şi astfel, după moarte n-avea un drept la regretele şi rugăciunile femeii sale.

Cu toate acestea, ştirea acestei morţi fusese atât de neaşteptată pentru Sarah şi o ameţi atât încât leşină intrând în mica cameră a Myettei.

Jos în cârciumă, Malican servea pe consumatori, şi aceşti din urmă sfârşiseră prin a forma un mare cerc împrejurul naratorului crimei comise în strada Urşilor.

Noë şi frumoasa bearneză, cu grăbire îi aruncă apă pe obraz, îi frecară tâmplele cu oţet şi în sfârşit, o aduseră în simţiri.

— Doamnă, îi zise atunci Noë, mâine dimineaţă Henric va veni a vă vedea şi vă va istorisi cum s-au petrecut toate acestea. Numai să n-ai nicio teamă: René ce a asasinat pe bărbatul dumitale şi voia se te răpească, René zic, a fost arestat şi întemniţat din ordinul regelui.

Myette şi Noë îşi petrecură aproape o oră pe lângă Sarah şi o puseră în pat.

Page 290: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Noë vorbind cu Sarah privi de mai multe ori pe frumoasa bearneză cu ardoare, şi mai mult de o dată Myette se simţi roşindu-se.

— Ah! drace! îşi zise Noë, am fost atât de fermecat de ochii Myettei încât n-am mai cugetat la Paola… şi Paola trebuie să mă aştepte… şi apoi aş dori a şti ce s-a petrecut la Florentinul.

Noë, după această cugetare, luă mâna lui Sarah, o sărută şi se coborî.

Myette îl urmă.— Adio, domnule Noë, îi zise ea.— Cum, adio?— La revedere, am voit să spun.Soldaţii părăsiseră cârciuma, auzind semnalul de

retragere, şi Malican se afla singur.— Şi prizonierul nostru? îl întrebă Noë.— El se află tot în pivniţă.— A mâncat?— Nu. El plânge şi mi-a zis că voieşte a se lăsa să

moară de foame.— Hm! îşi zise Noë, el e în stare să facă una ca asta. Şi,

pe credinţa mea, îmi vine o frumoasă idee… Malican?— Domnule…— Aprinde felinarul.— Trebuie să viu cu dumneata?— Nu este de trebuinţă. Cred că el nu mă va mânca.— E cu toate acestea foarte furios.— Aş, zise Noë, dacă va fi furios, îl voi strânge de gât.Malican ridică oblonul pivniţei; Noë intră.În partea cea mai din fund, se afla o parte despărţită

printr-o poartă de stejar. Trei zăvoare solide închideau acea uşă asupra prizonierului de care vorbea Noë.

Page 291: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Însoţitorul prinţului de Navarra deschise acea uşă şi intră.

O fiinţă omenească, culcată pe un pat de paie, se ridică cu vioiciune auzind uşa deschizându-se.

Numai mâinile erau libere; picioarele îi erau atât de bine legate, încât îi era cu neputinţă de a se ţine şi pe picioare şi mai puţin încă, de a umbla.

Acest om ce acum era luminat de felinarul lui Noë, nu era altul de cât Godolphin.

Godolphin fiinţă debilă şi suferindă, somnambulul obosit prin experienţele lui René, Godolphin pe care Henric de Navarra şi Noë îl răpiseră în noaptea precedentă şi pe care îl aduseră cu ochii legaţi la Malican, ce devenise călăul lui.

Godolphin se afla într-o vie disperare şi faţa îi era scăldată de lacrimi. El privi pe Noë şi scoase un strigăt de furie:

— Ah! îi zise el, ce mai voieşti cu mine? ce v-am făcut ca să mă ţineţi astfel închis?

Noë închise după dânsul uşa, puse felinarul jos, se aşeză pe paiele ce serveau lui Godolphin pe pat şi zise:

— Vin să vorbesc cu dumneata, scumpul meu domn Godolphin, şi să te consolez…

— Mă vei libera?Noë surâse.— Oh! nu încă, zise el; mai târziu… vom vedea…Godolphin aruncă asupra lui o privire de ură. El vedea

într-însul mai mult ca un călău, vedea un inamic.— Ce voieşti cu mine? zise el, dacă nu vii a mă libera?— Voiesc să îţi vorbesc.— Nu te cunosc…— Aşi! dar eu te cunosc. Eşti sclavul, victima lui René

Florentinul, şi îl urăşti.

Page 292: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Godolphin tresări.— Cine ţi-a spus asta?— Ce-ţi pasă? o ştii… dar cum iubeşti pe fiica sa…— Ah! strigă Godolphin cu furie, Paola ţi-a spus.— Paola n-are secrete pentru mine, răspunse Noë.Godolphin îl privi cu mânie.— Oh! te urăsc… murmură el, te urăsc!…— Pentru că eşti gelos.— Şi dacă te-aş putea spinteca, ţi-aş bea sângele! urmă

somnambulul în prada unei groaznice iritări, aş face-o.— Aidea, scumpul meu domn Godolphin, îi zise el, să ne

înţelegem puţin: iubeşti pe Paola?— Ah! aş voi chiar să mor pentru ea.— Ei bine! zise Noë râzând, mulţumeşte-te de a fi

prizonier, aceasta este foarte plăcut.Această glumă a lui Noë fuse o lovitură de trăsnet

pentru Godolphin; el scoase mai întâi un strigăt de furie şi apoi se cufundă în tăcere.

— Ah! zise el, ea e fericită de a mă şti aici.— Drace! ea nu mai are păzitor. Crezi dumneata,

domnule Godolphin, că o fată de douăzeci şi cinci de ani poate iubi pe un tată ce o face sclavă şi pe un om ce se face spionul tatălui ei?

— Pentru că o iubesc… gângăvi nenorocitul tânăr.— Ea te urăşte… da…— O! Dumnezeul meu! zise Godolphin ce îşi acoperi

ochii cu mâinile, simţind o aşa mare durere încât lui Noë i se făcu milă.

— Să vedem, îl zise el cu bunătate, iubeşti pe Paola, fie! dar ce speri?

— Nimic, murmură Godolphin.— Atunci?…— O dată ce sunt lângă dânsa, sunt foarte mulţumit.

Page 293: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aidea de! zise Noë.— A o vedea, a o auzi în toate zilele, chiar când mă

tratează cu asprime sau mă respinge, este pentru mine paradisul pe pământ..

— Domnule Godolphin, fii sincer, zise Noë iubeşti pe René?

— Oh! făcu el cu dezgust.— Îl iubeşti cu recunoştinţa unui fiu…Godolphin îşi clătină puţin capul şi zise:— Îl urăsc.— Adevărat?— Pe sufletul meu.— Şi dacă ceri libertatea, nu este pentru a te duce să îl

găseşti?— Nu, e numai ca să văd pe Paola.Era în vocea tânărului om un aşa accent de adevăr,

încât Noë nu se mai putu îndoi..— Dar dacă Paola nu va fi cu tatăl său?— Voi părăsi pe René pentru a urmări pe Paola.— Şi dacă ţi se va încredinţa paza Paolei, după cum ţi-a

încredinţat-o şi René?Godolphin avu un fior de bucurie.— Cum, ce voieşti să zici? întrebă el.— Voiesc să zic, adăugă Noë, că se poate întâmpla, ca

Paola să se gândească foarte rău sub captivitatea tatălui său.

— Ei bine?— Şi când ar voi să se sustragă de la această tiranie,

atunci cum acei ce se interesează de dânsa nu va putea să trăiască împreună.

— Ah! strigă Godolphin, care-şi uită pentru un moment gelozia… dacă ai face asta domnule, dacă…

Page 294: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Vocea lui Godolphin tremura, el râdea şi plângea în acelaşi timp.

Noë se sculă.— Fii liniştit, îi zise el, şi mănâncă ceva. Eu voi veni

mâine, şi poate în acest timp vei vedea pe Paola.Godolphin începu să plângă ca un copil— O iubesc! o iubesc! îngână el.Noë se ridică, aruncă o privire de compătimire asupra

acestui nenorocit slăbănog şi dezmoştenit îşi reluă candela şi plecă.

Suindu-se, el găsi pe Myette singură în sala cârciumii.— Unde este tatăl tău, mititico?— S-a dus să vadă cum îi mai este doamnei Loriot, zise

Myette.— La întoarcere să-i urezi buna ziua din parte-mi.— Cum, pleci?Şi Myette avu o mică tremurătură în voce, care făcu să

tremure pe Noë.— E târziu, zise el. Şi apoi, noaptea trecută am vegheat

târziu.— Şi eu am vegheat, zise bearneza, cu un ton de reproş

şi cu toate acestea…— Bine, bine, o să viu mâine de dimineaţă. Adio,

frumoasa mea compatrioată.Noë luă pe tânăra fată de talie, o sărută şi o lăsă cu

totul confuză.Apoi plecă cu repeziciune, ca şi cum şi el ar fi avut un

fel de confuzie prin sărutul ce primise din partea frumoasei nepoate a lui Malican.

— Pe parola mea de onoare, îşi zise el, simt că inima mea e schimbată. Această mică fată cu batista ei cea roşie, cu, părul negru şi cu ochii ei fermecători, va termina prin a-mi zăpăci capul. Şi apoi prinţul va fi foarte

Page 295: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

indignat când ar afla că m-am întors înaintea nepoatei aceluia care şi-a pus viaţa în pericol pentru noi… Aide să văd pe Paola; cu Paola cel puţin nu o să întâmpin tot astfel de încurcătură.

Şi Noë o luă pe malul râului cu un pas repede, silindu-se de a se gândi la Paola şi a uita pe Myette.

— E curios, îşi zise el pe când traversa podul Change şi se îndrepta spre strada Barillerie; Malican este un brav bărbat, este adevărat, cu toate acestea el nu este devotatul meu… ci al lui Henric.

Noë tot urmând a face acest monolog, ajunse pe podul Saint-Michel.

— René este arestat, se gândi el. Godolphin este bine închis în pivniţa lui Malican. Aşadar Paola este singură. Găsesc prin urmare de cuviinţă pentru a nu mă sui pe funie, odată ce este lesne de a intra pe poartă.

Noaptea era întunecoasă, şi toţi locuitorii neguţători de pe podul Saint-Michel erau, cea mai mare parte, culcaţi.

Noë dar merse până la magazinul maestrului René Florentinul şi bătu încetişor.

XXX

La cele două bătăi ce Noë făcu în uşa Florentinului nu se auzi nici un zgomot, dar la a treia, o voce ascuţită pe care tânărul om o recunoscu îndată, întrebă:

— Cine e acolo?— Eu, Paola… zise Noë— Dumneata? zise tânăra fată, dumneata?— Da… deschide… şi nu avea teamă.Paola întredeschise uşa prăvăliei şi zise tremurând:— Eşti singur.— Cu totul singur, răspunse Noë.

Page 296: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

El se strecură în prăvălie şi strânse pe tânăra fată în braţele sale.

Paola închise cu repeziciune uşa şi îi zise prin obscuritate, căci ea stinsese de mult timp toate lumânările:

— Dar cum ai cutezat să baţi?— Ştiam că erai singură— Ah! Dumnezeul meu, făcu Paola.Ea trase pe Noë în oratoriu, închise cu îngrijire toate

uşile şi urmă:— Ştii, dar, ce s-a întâmplat?— Da, vin de la Luvru.— Şi… la Luvru?— Am aflat că noaptea trecută Godolphin nu se

întorsese, şi că toată ziua a trecut fără ca tatăl dumitale să-l fi văzut venind.

— Ah! zise Paola, tatăl meu este foarte disperat şi foarte furios…

— Ştiu. El s-a plâns şi reginei.— Închipueşte-ţi, reluă tânăra fată, că noaptea trecută,

după plecarea dumitale, m-am pus în pat şi nu am întârziat de a adormi. Ştiam că Godolphin plecase şi am auzit, în fine, pe tatăl meu vorbind încet cu un străin.

— Ah! făcu Noë.— Acest necunoscut era mascat, acesta am văzut-o prin

deschizătura ce o cunoşti, şi după ce tatăl meu a vorbit câteva minute încet cu dânsul, a luat o mască asemenea, şi au ieşit împreună.

— Ştiu şi aceasta.— Cum ştii? zise Paola, înspăimântată.— Continuă, scumpă Paola.— M-am aşezat în pat şi căzui într-un somn adânc, când

tot deodată o lovitură viguroasă în uşă mă deşteptă: era

Page 297: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

tatăl meu. Pentru un moment nu m-am sculat, căci credeam că era Godolphin, şi..

— Şi Godolphin nu apăru, nu este aşa?— Da. M-am sculat dar şi i-am deschis. El părea agitat şi

palid… şi mi-a zis că a lăsat cheia la Luvru… apoi când observă că Godolphin nu intrase, scoase un ţipăt teribil zicând: «Ah! prezicerea! prezicerea!»

Paola urmă:— Toate acestea sunt stranii, nu este aşa?— Pentru dumneata, cel puţin.— Nu cumva, că ştii altele mai curioase?— Ştiu multe lucruri.— Oh! dar vorbeşte, zise Paola, vorbeşte îndată, căci

mi-a venit o bănuială bizară.— O bănuială?— Da, m-am gândit ca eşti dumneata care ai ridicat…— Scumpă Paola, zise Noë, nu mai urma. Ci, ascultă-

mă, eu am să-ţi descopăr nişte teribile lucruri.— Dumnezeul meu! făcu ea cu groază.Noë se aşeză lângă ea şi îi luă mâna:— Eu cred, zise el, că ţi-am spus că eram vărul

domnului de Pibrac, căpitan în garda regelui.— Da, şi că te duci la Luvru.— În toate zilele. Şi chiar astăzi am cinat cu regele.Paola avu un fior de orgoliu.— Trebuie să-i placi, Amaury, zise ea, că eşti încântător.— Linguşitoareo! zise Noë.Apoi el îi luă o sărutare şi urmă:— Ţi-am spus dar, că am cinat la rege, şi am aflat multe

lucruri.— Privitoare la tatăl meu?— Întocmai.— Se poate! zise ea cu nelinişte.

Page 298: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Tatăl dumitale, urmă Noë, era foarte bine cu regina-mamă şi se bucura la dânsa de o mare favoare, o favoare de care însuşi regele este gelos…

— Oh! o ştiu, zise Paola.Această favoare, o ştii, că maestrul René o datora

credinţei că putea să citească în astre. Dar, în definitiv, în ziua în care s-a descoperit că era prin Godolphin…

— Ce! zise cu vioiciune Paola. S-a aflat acesta?— Dumnezeul meu! da. Şi acesta provine după urma

tatălui dumitale.— Cum?— El într-o seră la balul ambasadorului, bău cam mult,

şi cum un om care bea mult nu poate să-şi ţină gura, el s-a descoperit…

— Şi el a vorbit de Godolphin?— Neapărat.— Nenorocitul! făcu Paola.— Atunci, urmă Noë, cine voia să-şi răzbune contra lui şi

a favorii sale, avea în ce să lovească.— A omorât pe Godolphin, poate?— Nu, dar l-a ridicat şi l-a arestat.— Şi… ştii dumneata unde, este el?— Asta nu. Dar ştiu, din nenorocire, altceva.— Ce?— Scumpă Paola, reluă Noë care prefăcu o vie emoţie,

mă cutremur când mă gândesc la ceea ce am să-ţi spun… adică o nenorocire…

Paola avu un acces de groază.— Cerule! zise ea, tatăl meu e mort!— Asigură-te, el trăieşte.— Ce este altceva, Dumnezeul meu!— Ţi-am spus că am cinat astăzi la rege.— Da. Ei bine?

Page 299: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Pe timpul cinei un om a venit, acest om care a rugat pe rege de a-l primi, era maestrul Joseph Miron, starostele neguţătorilor.

— L-am văzut o dată, zise ea.— Miron a venit să ceară regelui dreptate pentru o

crimă îngrozitoare…Paola avu un fior. Ea auzise multe vage murmure contra

tatălui său.— În noaptea trecută, urmă Noë, se asasinase un

burghez din strada Urşilor, numit Samuel Loriot. Acest burghez avea o frumoasă femeia… o femeia de care asasinul său era amorezat…

Noë vorbea cu linişte, iar Paola se înfiora.— Scumpă Paola, zise Noë, sunt două zile de când

Godolphin a vorbit de această femeie şi de acest burghez în somnul său.

— Dumnezeul meu!— Îţi aduci aminte, nu?… căci chiar tatăl dumitale îl

întreba.— Amaury! strigă Paola, ce ai să mai spui, încă?— Nimic altceva, reluă tânărul, decât că acea femeie nu

se ştie ce a devenit, dar că burghezul şi cei doi servitori au fost asasinaţi, şi lada argintarului, căci era un argintar prea bogat a fost jefuită.

— După aceasta? după aceasta? făcu Paola, pe care nişte teribile presentimente o făcea se tresară.

— După aceasta, scumpa mea, asasinii, care erau doi, s-au certat fără îndoială pentru bogăţia argintarului.

— Şi s-au bătut?— Adică, unul a omorât pe celălalt, lovindu-l pe la

spate. Asasinul mort avea uniforma unul pedestru al regelui…

Page 300: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Paola avu o îngrozitoare bătaie de inimă, căci ea îşi aduse aminte că necunoscutul din ajun era tocmai astfel îmbrăcat.

— Şi era mascat— Oh! făcu Paola a cărei frică se mărea.— Cât despre celălalt asasin, a fugit, dar în precipitaţia

sa, a uitat la nenorocitul burghez, un pumnal şi o cheie.Paola deveni palidă. Ea se gândi îndată că tatăl ei îi

spusese de dimineaţă că a uitat cheia la Luvru.

Poza pag. 296 – Carol al IX-lea

Noë urmă:Miron a prezentat aceste obiecte regelui, şi regele a

recunoscut pumnalul. Era… Noë se opri.— Continuă… murmură Paola înfiorându-se, în numele

cerului!— Era pumnalul tatălui dumitale.Paola scoase un ţipăt.— Ce groază!… făcu ea.— Atunci, zise Noë, a cărui emoţie părea că se mărea,

atunci scumpa mea Paola, am simţit inima mea sfâşiindu-se.

— Ah! scumpe Amaury!— Mai cu seamă, urmă bearnezul, când mă gândeam că

trebuia să ne despărţim.— Să ne despărţim? strigă Paola.— Neapărat!— Oh! este cu neputinţă!— Paola, zise Noë cu o voce înceată şi tristă, tatăl

dumitale este un mizerabil, şi trebuie să alegi între el şi mine.

— Dumnezeul meu!

Page 301: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar, ce zic eu. El e tatăl dumitale… şi îl iubeşti. Adio Paola.

Noë făcu o mişcare şi voi să se scoale, dar Paola se aruncă de gâtul său, se lipi de braţul lui şi strigă:

— Nu!… nu! mai bine mor!… Te urmez…Tânăra fată era sinceră în pasiunea sa, şi Noë fu mişcat.— Adevărat? zise el, voieşti să mă urmezi?— Chiar şi la sfârşitul pământului.— Nu. Dar dacă aş stărui să părăseşti pe tatăl dumitale.— Îl voi părăsi.— Pentru a nu-l mai vedea niciodată?— Da, căci te iubesc.— Dacă voi fi constrâns de a te ascunde, de a te închide

în oarecare casă a unui cartier necunoscut şi pierdut…— Voi merge cu bucurie.— Unde voi veni să te văd în toate zilele!…— Primesc ca un Paradis pe Pământ, strigă ea.— Ei bine! murmură Noë, de mâine Paola…— Mă vei ascunde?— Da, mâine pe seară, fii gata!Şi el plecă.Ea îl conduse până la uşă, şi când fu plecat, tânăra fată

căzu în genunchi şi se înecă în lacrimi.— Oh! zise ea, ce infamie, de a fi fiica unui asasin.Noë plecă făcându-şi următorul monolog.— Până la un oarecare punct, Henric are dreptate,

zicând că cel mai sigur mijloc de a ţine la respect pe René este de a-i păstra pe fiica sa, ca ostatică. Dar… ce voi face eu? Evident că n-o s-o iau de soţie, căci oricât de frumoasă ar fi o femeie, ora separaţiei soseşte mai curând sau mai târziu… Paola este foarte tare frumoasă… dar… Myette?

Page 302: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

De două zile, inima lui Noë începuse să bată foarte tare de câte ori vedea pe bruna bearneză, sau se gândea la ea.

— Oare pe Myette iubesc eu? sau pe Paola? se întreba el, urcând strada Saint-Jacques.

El se găsi înaintea uşii hotelului său, mai înainte de a tranşa acesta chestiune, şi pe pragul acelei uşi găsi un personaj care jucase un rol foarte important în noaptea trecută. Acesta era Guillaume Verconsin, acea calfă de giuvaergiu care scăpase pe frumoasa argintăreasă.

— Ah! domnule! domnule! îi zise Guillaume, ştii dumneata ce s-a întâmplat?

— Da, amicul meu, zise Noë, a asasinat pe stăpânul tău.— Adevărat domnule… şi pe când doamna Sarah fugea.

Ah! am fost foarte slab domnule, am trădat pe stăpânul meu, în profitul femeii sale.

— Imbecilule! zise Noë, crezi tu că ea e care a făcut să asasineze pe bărbatul său?

— Oh! nu, domnule, dar… dacă aş fi fost acolo… în loc de a urma pe doamna…

— Te-ar fi asasinat ca şi pe ceilalţi.Acest răspuns îl făcu pe Guillaume să reflecteze.— Să vedem, zise Noë, cum ai aflat tu de acest

eveniment? căci tu nu trebuiai să apari în strada Urşilor după ce ai înlesnit fuga stăpânei tale.

— Aşa este, răspunse Guillaume, dacă sărmanul meu stăpân ar fi trăit, nu ar fi întârziat de a mă bănui.

— Cu toate acestea, ai venit în strada Urşilor.— Ah! iată cum. După ce am condus pe doamna Loriot

ştii unde, mi-am luat picioarele la spinare şi m-am dus în satul Chaillot unde am o rudă.

— Un moment, te rog îl întrerupse Noë, cine este această rudă.

Page 303: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Este sora defunctului meu tată.— Atunci e mătuşa dumitale?— Da.— Şi ea locuieşte în satul Chaillot?— Da, domnule.— Are ea o casă care să-i aparţină?— Da, negreşit, şi încă o casă cu o frumoasă grădină,

unde se găseşte foarte liniştită.— Bine, zise Noë, acum continuă.— M-am dus dar la Chaillot, şi i-am spus mătuşii mele

că venisem să petrec câteva zile la dânsa, din cauză că m-am supărat cu domnul Loriot, patronul meu. Mătuşa mea mă iubeşte mult, căci îi sunt moştenitorul ei.

— Acesta nu este un cuvânt, observă Noë cu un surâs.— Cel puţin, este pentru dânsa.— Şi apoi?— Apoi, mătuşa mea mi-a zis: «Fii bine venit Guillaume,

şi poţi să stai cât îţi va plăcea. Casa mea este a ta.»— Mătuşa mea, vorbindu-mi astfel, a mai adăogat: «Dar

pentru că tu vii de la Paris, trebuie ca să te înapoiezi. Căci este în strada Saint-Denis un neguţător de mărunţişuri numit Jean Mariton, care de la moartea unchiului tău ce e propriul său văr, îmi plăteşte o rentă anuală de cincizeci şi doi de ludovici. Astăzi a căzut tocmai ziua încasării lor, şi tu trebuie să mi-i încasezi.»

— Acum înţelegi, domnule, reluă onestul Guillaume Verconsin, că nu am putut refuza pe mătuşa mea şi a trebuit să mă întorc în strada Saint-Denis, cu toată frica ce aveam de a întâlni pe sărmanul Samuel Loriot care mi-ar fi cerut pe femeia sa, desigur.

— În fine te-ai întors?— Da, domnule, şi acesta după ce am prânzit cu

mătuşa mea. Aşadar când eram în strada Saint-Denis, am

Page 304: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

văzut mai multe grupuri de oameni, care criticau pe gentilomi şi acuzau pe rege şi pe regină. Şi când m-am urcat în strada Urşilor care era înţesată de mulţime, am auzit pronunţându-se numele maestrului Loriot.

„— „Sărmanul om!” ziceau unii.„— A murit îndată”, ziceau alţii.„— Unde l-a pescuit?”„— Aproape de Nesle,” răspundeau alţii.— Pe credinţa mea! domnule, când am auzit toate astea

am pătruns prin mulţime şi am intrat în casa unde dusese cadavrul nenorocitului argintar. Cei ce erau de faţă acuzau pe doamna Sarah că a plecat în timpul nopţii cu un gentilom care asasinase şi furase pe argintar. Dar asta nu era adevărat căci mi-am aruncat o privire în colţul zidului care se deschide şi conduce în pivniţă şi am înţeles că asasinii nu ghiciseră secretul.

— Ceea ce face ca comorile argintarului să fie intacte.— Da, domnule, aşa o sper, cel puţin.Noë şi Guillaume erau aici cu conversaţia lor, când un

pas repede se auzi pe stradă.Ei se întoarseră şi recunoscură pe prinţul de Navarra.Henric se întorcea de la Luvru, fericit ca un om ce

iubeşte şi ca unul care nu se gândea nici la René Florentinul, nici la amicul său Noë, nici mai ales la onestul lucrător Guillaume Verconsin.

— Sst! zise Noë lui Guillaume, să vorbim de toate acestea mai târziu şi cu uşile închise.

Şi el ridică ciocanul de la poarta hotelului. Poarta se deschise şi Noë intră cel dintâi. Prezenţa lucrătorului cu Noë, intrigă foarte mult pe prinţ.

— Ce ai venit să faci aici, maestre Guillaume? îi zise el.Dar Noë, care deja urca scara, se întoarse şi zise:— Guillaume ne va aduce un mare serviciu.

Page 305: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aidea de! făcu prinţul.Cei doi tineri se urcară în camera lor şi se închiseră cu

lucrătorul.— Casa mătuşii tale este ea mare? întrebă Noë.— Da, domnule.— Va putea ea să fie ocupată încă de doi oaspeţi?— Oh! negreşit.— Doi oaspeţi care se vor ascunde şi care să fie departe

de a fi descoperiţi.— Fiţi sigur că numai la Chaillot nu vor fi descoperiţi

acei ce se ascund, răspunse Guillaume.Atunci Noë se întoarse spre prinţul de Navarra şi zise:— Mi-ai dat un bun sfat adineauri, Henric.— Care?— Acela de a ne rezerva pe Paola ca ostatică.— Ei bine!— Ei bine, Paola ne va urma şi va face tot ceea ce vom

voi.— Ah! ah!— Şi pentru că Guillaume ştie unde s-o aşeze…— Dar, zise Henric, tu vorbeai de doi oaspeţi.— Da, adevărat— Care este cel de-al doilea?— Godolphin.— Ei la dracu! făcu prinţul, dar asta, nu poate se fie

periculos?— Nu.— Pentru ce?— Pentru că Godolphin despreţuia pe René şi iubea pe

Paola. El va păzi pe Paola şi nu se va gândi niciodată de a se mai întoarce la René.

— Îmi pare că tu ai dreptate, zise Henric. Şi apoi, cine ştie?… cu Godolphin vom putea afla multe lucruri.

Page 306: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

XXXI

Pe când Noë şi prinţul de Navarra se ocupa cu Guillaume Verconsin, de a găsi o locuinţă convenabilă frumoasei Paola, alte evenimente se petreceau la Luvru.

Majestatea Sa, regele Carol al IX-lea care dormise foarte rău, şi care se deşteptase foarte indispus, porunci să cheme lângă dânsul pe domnul duce de Crillon, colonelul general al elveţienilor şi al gărzii.

Crillon când intră la rege avu un surâs pe buze şi expresia unui om care este mulţumit de exactitatea cu care îşi conduce afacerile ce i se încredinţează.

— Ei bine! domnule Crillon, întrebă regele, ce-ai făcut?— Ordinele Majestăţii Voastre au fost cu sfinţenie

executate.— Ai arestat pe René?— Da, sire.— Ieri seară?— Tocmai în momentul când ieşea de la regină.— Ah! zise Carol al IX-lea încruntându-şi sprâncenele,

am multe de deznodat astăzi cu doamna Catherina.— E probabil, Sire.— Şi apoi, sunt sigur că ea îşi ascute unghiile pentru a

scăpa pe favoritul ei. Lupta îmi pare că va fi crâncenă.— Hm! Sire, zise Crillon, când regele voieşte, nu se

poate lupta nimeni cu dânsul.— Voi fi foarte nepăsător de toate acestea, Crillon.— Majestatea Voastră va fi foarte înţelept dacă va face

asta.— Am prevenit pe mama foarte adesea, urmă regele şi

chiar i-am zis: «Doamnă, ia seama, este un mare scandal de a vedea cineva pe un om fără naştere şi fără valoare,

Page 307: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

ca René, că se bucură de o favoare foarte mare pe lângă dumneata, şi că într-o zi, răbdarea mea va cere dreptate.

— Şi această zi a sosit Sire, nu este aşa?— Da, amicul meu.— Majestatea Voastră, sunt sigur că nu se va lăsa a se

îndupleca.— Sigur că nu!— Dar dacă regina va plânge?— O voi lăsa să plângă.— Ea va spune că René este un fermecător… şi că va fi

cel mai mare pericol pentru regat dacă el va fi sacrificat…— Atunci îi vom răspunde că în Franţa, fermecătorii se

ard de vii.În timpul acesta, se auzi o bătaie în uşă.— Cine este? zise regele.Raoul, frumosul paj, ridică draperia uşii şi îşi arătă

figura.— Ce vrei tu, micuţule?— Majestatea Sa, regina-mamă, roagă pe rege de a

binevoi să-i acorde o audienţă.— Ei bine, să intre! zise Carol al IX-lea.Crillon se sculă.— Rămâi duce, zise monarhul, ai să vezi dacă sunt rege

în orele mele.Doamna Catherina de Médicis intră.Regina era tristă, solemnă, şi îmbrăcată în negru.— Sire, zise ea, vin să întreţin pe Majestatea Voastră în

nişte chestiuni foarte grave.— Sunt gata a vă asculta, Doamnă.— Lucruri care au o mare legătură cu afacerile regatului

Franţei.— Vorbeşte doamnă…

Page 308: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Catherina observă pe Crillon, şi privirea sa pe care o îndrepta spre rege, părea a zice: «Aştept ca acest nenorocit să iasă de aici.»

Dar regele repetă:— Vorbeşte Doamnă. Crillon este unul din acei oameni

înaintea cărora se poate zice totul; numele lui Crillon înseamnă lealitate.

Ducele se înclină. Regina mamă îşi muşcă buzele, apoi luă cuvântul, şi zise:

— Sire, vin să cer libertatea unui om care a adus mari servicii monarhiei.

— Monarhia, doamnă, răspunse cu răceală regele, n-are obicei de a aresta pe servitorii săi.

— Şi a unui om, urmă Catherina, care a descoperit un complot foarte de curând.

— Trebuie să fi fost recompensat, negreşit.— Acest om, pe care l-am onorat cu prietenia mea, Sire,

a fost arestat ieri.— Ah! făcu regele.— Arestat şi condus în închisoare.— Nu cumva vorbeşti de René Florentinul, Doamnă?— Da, Sire.— Atunci, iată chiar ducele care a fost însărcinat cu

arestarea sa.Ducele se înclină. Catherina îl privi cu mânie.— Ah! zise ea… ducele?— Da, Doamnă, răspunse cu simplitate bravul Crillon.— Oare a fost prin ordinul Majestăţii Voastre?— Da, zise regele.— Ah! Sire!…Regina era mişcată, lacrimile îi udaseră ochii.— Doamnă, urmă Carol al IX-lea, v-am prevenit adesea.

René e un mizerabil asasin ce ar sfârşi prin a prăpădi

Page 309: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

bunul meu oraş Paris, revoltând poporul, ce va da foc Luvrului.

René e acuzat pe nedrept.— Aceasta, o va judeca parlamentul.— Aşadar, el va fi… judecat?— Şi sper chiar… că va fi condamnat.Catherina se cutremură.— Dar, Sire, zise ea, René e un om de mare trebuinţă.— Dumitale… poate, Doamnă.— Tronului! El prevede comploturile ce ameninţă

monarhia.— Adică că e fermecător?— Poate…— În acest caz, Doamnă, n-are trebuinţă nici de mine

nici de Dumneata, pentru a scăpa din Châtelet. Châtelet n-are nici uşi nici ziduri pentru un om dotat de o putere supranaturală.

Regele vorbind, surâdea fără mânie, şi Catherina înţelese că el îşi luase hotărârea.

— Iată, doamnă, adăugă Carol al IX-lea, doresc atât a-ţi dovedi că ora clemenţei mele a trecut şi că m-am hotărât de a vedea pe René Florentinul sfârşindu-şi viaţa criminală pe piaţa Grevei mai înainte de opt zile, încât voi însărcina pe amicul nostru Crillon cu acesta.

Şi regele zise, lui Crillon:— Duce, te fac locotenent criminalist al regelui pentru

această afacere, şi îţi ordon de a urmări asasinatul burghezului Loriot înaintea parlamentului, ce-l vei aduna luni dimineaţa, pentru că mâine e duminică; şi cred că René, de care nu mă îndoiesc, va fi recunoscut de culpabil, şi că va fi sfâşiat de viu pe Place de Grève.

Catherina, pierdută se aruncă la genunchii regelui şi-i sărută.

Page 310: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Iertare! Sire, iertare! zise ea.Regele o ridică:— Doamnă, zise el, Dumnezeu e martor că sunt gata a

face iertare unui inocent, dar nu unui culpabil.— Aşadar… îmi refuzi Sire?— Refuz.Regele pronunţă acest cuvânt cu un ton sec, ce făcu pe

regina-mamă să piardă orice speranţă.— Adio! Sire, zise ea, adio!Ea ieşi, silindu-se a-şi opri lacrimile, şi aruncând o

ultimă privire de ură lui Crillon.— Ei bine! făcu regele, eşti mulţumit, duce?— Foarte mulţumit, Sire.— Am fost îndestul de hotărât?— Da, Majestatea Voastră tot mă va mai însărcina cu

această afacere?— Desigur.— Mă autorizaţi cu deplină putere?— Fără îndoială.— Voi putea recuza pe membrii parlamentului de a

căror slăbiciune mă voi teme?— Vei putea, duce.— Atunci, sire, zise Crillon, Majestatea Voastră poate să

ordone a i se aşeza tribuna pe Place de Grève. Ea va putea asista mai înainte de opt zile la execuţia lui René.

— Voi asista, replică regele.Pajul Raoul reapăru.— Ce mai este? întrebă Carol al IX-lea.— Doamna Margareta de Franţa doreşte a vedea pe

rege.Raoul abia sfârşi, când prinţesa îşi arătă frumoasa faţă

pe pragul camerei regale.

Page 311: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! tu eşti Margot, zise regele. Mă prind că ghicesc pentru ce vii a mă vizita.

— Se poate, Sire.Regele îi luă mâna.— Ai văzut pe regina-mamă?— Ea a fost la mine, Sire.— Şi ea te-a trimes aici pentru a-mi cere a graţia pe

René.— Oh! tocmai nu…— Dar… pentru ce atunci?…— Regina voieşte a-i fi permis de a vedea pe acel

nenorocit.— Nu, Margot, scumpa mea!— Dar, Sire… să-l vadă…— Pe credinţa mea, Sire, zise Crillon, dacă Majestatea

Voastră voieşte ca să însoţesc pe regina-mamă, îl asigur că nu va seduce nici pe guvernor, nici pe călău, nici pe mine…

— Ei bine, fie, răspunse Carol al IX-lea. Margot tu poţi spune reginei că-i dau voia de a vizita pe René în închisoarea sa, cu condiţia numai ca întrevederea să se facă de faţă cu domnul duce de Crillon.

— Îţi mulţumesc, Sire, zise prinţesa; mă duc să-i comunic această bună noutate.

Regele îi sărută cu galanterie mâna şi îi zise, cu surâs răutăcios:

— Ştii tu că acest mic gentilome bearnez ce se numeşte Coarasse dansează de minune!

— Da, zise Margareta ce se roşi puţin.

Poza pag. 308 – Toaleta Margaretei

— Şi e foarte spiritual.— Ah! adevărat?

Page 312: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— O ştii tot atât de bine ca şi mine, sărmana mea Margot. Aide!… vom vorbi altă dată…

Margareta se depărtă cu totul ameţită, şi regele, încântat de hotărârea ce îşi ţinuse, începu a râde:

— Sărmana Margot! repetă el. Desigur, vărul nostru Henric de Guise a făcut rău de s-a reîntors la Nancy.

………………………………………………………

Pe când doamna Catherina şi fiica sa Margareta rugau pe rege fără succes pentru a obţine graţierea lui, René Florentinul zăcea pe paiele umede ale Châteletului, acea temniţă de mii de ori mai îngrozitoare decât Bastilia.

Seara în ajun, ducele de Crillon îl dăduse în mâinile guvernorului, zicând:

— Vei răspunde de acest om cu capul dumitale, domnule!

Guvernorul se înclinase.Apoi chemase doi păzitori, care părură lui René ca

demoni ieşiţi din infern.— Luaţi pe acest om… ordonase vechiul soldat; puneţi-i

fiare la mâini şi la picioare şi duceţi-l în boltă.Dar păzitorii Châteletului, puţin bănuitori de a şti dacă

aveau a face cu un om însemnat sau cu vreun pungaş ordinar, luase pe René de umeri şi îl împinse înainte.

Dar guvernorul şi Crillon voiseră ei înşişi să vadă dacă ordinele lor erau ascultate, şi pentru aceasta ei se coborâră luminaţi de torţe, urmaţi de păzitori, şi asistară ei singuri la întemniţare.

Lui René, după ce i se puseră fiare la mâini şi la picioare, îl legară cu un lanţ prinprejurul corpului al cărui capăt era legat de un inel mare prins în zid.

În fine, el văzu o ferăstruie din uşă deschizându-se şi după ferăstruie, pe Crillon punând o sentinelă zicându-i:

Page 313: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Acest om ce vei păzi se va încerca a te corupe, îţi va oferi aur şi îţi va făgădui favoarea reginei, dar îţi promit eu de a te sfâşia de viu dacă nu-ţi vei face datoria.

— Domnule duce, răspunse sentinela, sunt soldat şi nu mă vând.

Acel accent de francheţe stinsese orice speranţă a lui René.

Prizonierul petrecuse o noapte îngrozitoare; fiarele îl zdrobeau şi el nu putea face decât prea puţine mişcări.

Dar nu suferinţa psihică îl preocupa, o tortură morală… îngrozitoare îi cuprinsese spiritul. Desigur, dacă cu o lună înainte, când se afla încă în strălucirea puterii şi norocului său, Florentinul ar fi fost arestat, cum se afla acum, favoritul reginei Catherina ar fi ameninţat, ar fi jurat pe Dumnezeu şi pe Diavolul, şi ar fi zis: «Înainte de trei zile, regina mă va libera şi voi pedepsi pe toţi aceia ce au îndrăznit de a ridica mâna asupra mea.»

Cu o lună înainte, René nu se aştepta la nenorocirea ce îl ameninţa.

Dar de atunci, un om se găsi în calea lui ce-i făcuse o stranie prezicere, şi acea prezicere corespundea cu aceea a ţigăncii care într-o zi în tinereţea sa, îi prezisese că unirea fiicei sale cu un gentilom îi va cauza moartea.

Afară de aceasta, o bănuială îngrozitoare cuprinse inima lui René.

— Godolphin, a dispărut îşi zise el; l-au omorât, fără îndoială, cu scop de a-mi putea răpi pe Paola… şi dacă… răpitorul e gentilom, sunt un om pierdut… mort…

Din momentul când fu atins de această idee, René fu cuprins de cea mai mare disperare, şi nu căută de a se opri la ideea că regina-mamă, Catherina şi-ar depune toate silinţele pentru a-l scăpa.

Page 314: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Superstiţiosul italian vedea deja parlamentul cu membrii îmbrăcaţi cu mantale roşii, apoi la spatele lor, Place de Grève, călăul, roata ce trebuia a-i sfărâma membrele, cazanul plin de plumb topit cu care trebuia a-i uda rănile şi mulţimea mişcată.

Acel om ce făcuse ca curtea să tremure, acel otrăvitor înaintea căruia toţi se înclinau, devenise mai mizerabil decât un trădător căruia i se pune frânghia de gât…

Cu toate acestea, spre miezul zilei, o voce cunoscută îl deşteptă din acea letargie morală.

De cealaltă parte a ferăstruii, ducele de Crillon zicea:— Vino, Doamnă!— Ah! ce groază! răspunse o voce de femeie, să pună

pe sărmanul meu René în acest loc!…— Aceasta e bolta asasinilor.— Duce, îţi jur că e inocent!René se ridică deodată şi se încercă de a rupe fiarele ce

îl împovărau.El recunoscuse vocea Catherinei de Médicis.Regina-mamă se coborî în acele subterane infecte

pentru a vizita pe scumpul ei Florentin.— Deschide! ordonă Crillon păzitorului. Păzitorul

deschise şi intră cel dintâi în boltă purtând o torţă.René văzând pe regină întrând în bolta lui, i se păru că

era un înger, ce venea de a-i sfărâma lanţurile.— Sărmanul meu René, îi zise ea cu emoţie, văzând

starea mizerabilă în care se găsea favoritul ei.Şi ea se întoarse spre duce.— N-ai să-i scoţi fiarele? întrebă ea.— Vai! nu, Doamnă.— Duce, zise ea cu mânie, ia seama!— Doamnă, răspunse Crillon cu respect, mă supun

regelui, singurul meu stăpân.

Page 315: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! Doamnă, Doamnă… se rugă René, voiesc să ies de aici… Nu eşti dumneata regina? N-ai dumneata deplină putere?

— N-am nici pe aceea de a te libera de fiare, suspină regina, şi regele, fiul meu mă tratează mai crud decât pe cel mai ticălos supus al lui.

Regina se întoarse din nou către domnul duce de Crillon.

— Duce, zise ea, nu cer ca să scoţi fiarele sărmanului meu René, dar de a mă lăsa singură să vorbesc cu dânsul.

— Este cu neputinţă, Doamnă, trebuie să asist la întrevederea dumneavoastră; regele mi-a ordonat astfel.

— Oh! asta e prea mult! strigă Catherina deodată cu mânie.

Crillon, nepăsător, se puse lângă uşă, pe care păzitorul o închisese.

Atunci regina, ce se afla la trei paşi distanţă de duce, se aplecă spre René, şi îi zise în italieneşte:

— Vorbeşte încet…— Drace! murmură Crillon, sunt un om pierdut. Nu ştiu

limba italiană.— Am cerut în zadar graţierea ta, zise ea, regele e

neînduplecat.— Oh! ştiu, zise René.— Parlamentul se întruneşte poimâine… luni.— Dumnezeul meu! făcu René tremurând.— Şi vei fi dat torturii.— Ah! zise René, sunt pierdut!— Şi cu toate acestea, urmă regina, mai sper…René o privi cu veselie.— Îţi vor pune chestiunea…René făcu o mişcare de spaimă.

Page 316: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar, zise regina, dacă vei fi curajos, vei nega…— Şi dacă voi nega!— Te voi scăpa, poate. Nu te asigur de nimic încă, zise

Catherina.René mişcă cu tristeţe capul.— Ah! zise el, sunt un om mort dinainte, şi ţiganca a

spus adevărul.— Ţiganca…Catherina era ea însăşi superstiţioasă, şi pronunţă acest

nume de ţigancă cu oarecare nelinişte.— Da, doamnă, zise René, o ţigancă mi-a prezis, în

copilăria mea, că voi avea o fiică ce-mi va cauza moartea.— Ce spui tu? făcu Catherina, şi cum fata ta poate?…— Fiica mea îmi va cauza moartea în ziua când va iubi

un gentilom, murmură René cu un accent de încredere profundă.

Şi el povesti reginei profeţia ţigăncii, apoi adăugă:— Pusesem lângă dânsa pe un tânăr ce crescusem şi

care era însărcinat de a o păzi… ca pe o comoară…— Ei bine?— Ei bine! mi s-a răpit sau asasinat ieri acel tânăr.— Şi crezi?— Pentru a-mi răpi fata… această idee îngrozitoare mă

urmăreşte.— Şi apoi, cine ştie? zis Catherina, ţiganca s-a înşelat

poate?René ridică capul:— Bearnezul mi-a spus acelaşi lucru, răspunse el cu

tristeţe.— Bearnezul?…— Da, ca şi mine, el citeşte în stele.Regina tresări.— De ce bearnez vorbeşti?

Page 317: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— De domnul de Coarasse.— Acel tânăr la care regele ţine mult, şi care îmi

displace mult?— Da.— Acela ce te-a bătut şi închis într-o pivniţă? adăugă

regina.— El însuşi, doamnă.— Şi tu zici că el citeşte în stele?— Mi-a spus lucruri pe care numai eu le ştiam şi m-a

înspăimântat.— Aceasta e straniu, murmură Catherina.— Aşa, alaltăieri, el mi-a prezis ceea ce mi se va

întâmpla.— Adevărat?René, prin prudenţă, crezu că vorbise îndestul despre

aceasta; el nu voia a mărturisi că stelele în care el pretinde a citi, nu i se putea atribui lui meritul, ci somnambulului Godolphin.

Dar el istorisi Catherinei, referitor la prinţul de Navarra, lucruri ce mirară mult pe regină.

— Oh! oh! îşi zise ea, aş voi să văd mai de aproape pe acest domn de Coarasse.

Apoi aruncă o privire repede lui Crillon.Bravul duce părea un om înaintea căruia se vorbeşte o

limbă necunoscută, şi care devine mânios că nu poate nimic înţelege.

Page 318: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

XXXII

Ceea ce René narase reginei privitor la Henric şi prezicerea lui, nu făcură decât ca să păstreze câteva momente tăcerea.

Tot deodată ea îi zise:— Cum se cheamă acel tânăr ce îl aveai pentru paza

Paolei?— Godolphin.— Eşti tu sigur?— Cum… sigur?… făcu René mirat de această întrebare.— Da… aveai încredere în el?— Ca şi în mine însumi.— Nu te-a trădat el poate?Acesta întrebare făcu pe René să tresară, şi o bănuială

fulgerătoare îi străbătu mintea.René, cugetă că poate Godolphin şi gentilomul bearnez

se cunoşteau, şi că acesta din urmă îi spusese tot. În acest caz, Henric ar fi fost un şarlatan, un om fără inimă, şi pretinsa sa ştiinţă de a prezice, devenea un mister a cărui victimă el era.

Dar o a doua cugetare a lui René veni să combată această bănuială: «Godolphin nu vorbeşte de afacerile mele, decât în somnul său, şi când se deşteaptă nu îşi mai aduce aminte de nimic, se gândi ei. Godolphin n-a ştiut niciodată istoria sa. El n-a ştiut niciodată că l-am adus la mine cu mâinile înroşite de sângele tatălui său, şi cu toate acestea bearnezul mi-a spus toate acestea…»

— Nu, Doamnă, zise el tare, Godolphin este incapabil de a mă trăda. Şi afară de aceasta el nu ştia ceea ce mi-a spus bearnezul.

— Toate acestea sunt stranii, repetă Catherina.René reluă:

Page 319: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Doamnă… Doamnă, este o fatalitate care mă persecută. Te rog, veghează asupra fiicei mele, ia-o cu dumneata, şi închide-o ca nici un gentilom să nu se apropie de dânsa, căci fără de asta, sunt un om pierdut…

— Îţi promit, zise Catherina. Când tu vei părăsi Châteletul, eu mă voi duce să ridic pe fiica ta…

— O să o duci la Luvru, nu este aşa?— Da.— O s-o închizi?— Ţi-o jur.— Şi apoi, adăugă René, trimite să caute pe Godolphin,

căci inamicii mei…— O să-l găsească! zise regina.O lumină de speranţă, străluci în ochii Florentinului.— Aide! curaj, zise Catherina, am să încerc să te scap.— O să-l înduioşezi pe rege?— Nu, dar o să mă silesc să te declar inocent.— Ei au… probe…— Ce face cu asta?— Dar pumnalul!.. şi cheia mea!…— Taci! zise Catherina. Vom vedea… Numai bagă bine

de seamă ca să nu te pierzi tu singur.René o privi cu nelinişte.— Întâi o să te supună la interogator, apoi te va pune la

torturi.Florentinul se înfioră.— Dacă vei mărturisi adevărul, eşti pierdut!— Dar dacă… o să tăgăduiesc…— Atunci te voi scăpa.Ea se plecă la urechea lui şi adăugă:— Astă-seară, tu vei cere un confesor.— O să mi-l acorde ei?— Nu s-a refuzat nimănui, un confesor.

Page 320: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi acest confesor?— El îţi va aduce instrucţiunile mele.Regina se sculă şi zise lui Crillon:—Duce, sunt gata să te urmez. Adio sărmanul meu

René.Ea îi întinse mâna să i-o sărute şi Florentinul o acoperi

cu lacrimi.Crillon lovi cu mânerul spadei lui în uşă.Păzitorul închisorii veni să deschidă. Ducele, care era un

brav gentilom, oferi braţul său reginei conform obiceiului din acel timp şi ieşi.

— Mulţumesc! zise ea cu mărinimie. Dar luminează-mi duce.

Ducele îşi muşcă buzele şi plecă înainte cu torţa.Când el fuse afară din subterană, el se întoarse şi privi

pe Catherina.— Scumpe duce, îi zise regina-mamă, care spera un

moment de a îndupleca pe asprul şi loialul Crillon, ai visat vreodată la spada unul conetabil17?

— Da, doamnă.— Ah! făcu regina.Şi ea avu un surâs plin de promisiune. Dar Crillon adăugă cu aspra lui francheţe de soldat:— Numai, nu m-am gândit niciodată, Doamnă, ca să o

pot obţine, prin a favoriza evadarea unul prizonier, încredinţat lealităţii mele.

Catherina păli de mânie.— Ai vorbit prea sus, duce, zise ea.— Prea sus, doamnă, când este vorba de onoarea mea.— Şi nu eşti… curtean…— Mă numesc numai Crillon, răspunse cu simplitate

asprul soldat.

Page 321: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

„Oh! se gândi Catherina, va veni ea o zi în care voi pedepsi pe acest om.”

Şi ea ieşi cu capul sus şi cu un aer nemulţumit din acele bolţi întunecoase ale Châteletului, unde niciodată vreun om sau vreun simplu gentilom francez nu a cutezat să reziste ordinelor ei.

Litiera reginei-mame era la poarta Châteletului.Regina saluta pe Crillon cu mâna şi nu îl invită

nicidecum să se urce lângă dânsa.Purtătorii voiră să ia drumul Luvrului, dar regina se

opuse şi zise unui şambelan care o preceda:— Condu-mă în insula Saint-Louis, adică în strada care

poartă acest nume.Litiera Catherinei o luă în pasul cel încet al purtătorilor

ei, spre malul Senei până la Petit-Pont, intră în strada insula Saint-Louis, şi pe la mijlocul acestei străzi, regina ordonă a se opri la uşa unei vechi case de un aspect trist, şi cu nişte ferestre garnisite cu fiare.

Acolo ea deschisese şi ridică ea însăşi ciocanul de la poarta cea mică.

La deschiderea porţii, Catherina îşi lăsă voalul de dantelă pe obraz, intră singură, şi închise poarta după dânsa.

Ea se găsi atunci într-o vastă curte unde iarba ieşise printre pietrele pavajului, o bătrână servitoare veni spre dânsa şi neînchipuindu-şi că se găseşte în faţa unei regine, ea o întrebă ce voieşte.

— Voiesc ca să văd pe prezidentul Renaudin, răspunse Catherina de Médicis.

— Veniţi cu mine, zise servitoarea.Catherina urcă o scară cu trepte uscate, cu balustrade

de fier ruginit şi fu introdusă într-un fel de cabinet, unde un om îmbrăcat în negru lucra înaintea unei mese.

Page 322: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Acest om care era tânăr încă, avea o frunte încreţită de studiu, un ochi viu şi clar, buzele subţiri, nasul ascuţit, în toată fizionomia sa nu arăta decât expresia unei fineţi de vicleşug.

El auzind venind cineva, se întoarse şi zări pe Catherina.

Servitoarea ieşi şi închise uşa cabinetului.Atunci regina îşi ridică voalul şi prezidentul Renaudin

scoase un strigăt şi se sculă cu un fel de spaimă şi respect.

— Majestatea… Voastră!.. îngână el.— Maestre Renaudin, zise regina care îşi puse un deget

pe buze, te-am făcut prezident, şi eşti dumneata care este însărcinat cu punerea în acuzaţie.

— Majestatea Voastră m-a încărcat cu toate binefacerile sale şi recunoştinţa mea este fără margini, zise prezidentul înclinându-se.

— Acum vin să pun recunoştinţa dumitale la probe.Atunci Catherina istorisi pe scurt şi cu toate detaliile

asasinatul burghezului Samuel Loriot, arestarea lui René şi adunarea viitoare a parlamentului.

— Ce trebuie să fac pentru a scăpa pe René, întrebă după aceasta Catherina.

— Doamnă, răspunse omul tribunalului, eu nu sunt decât prezidentul de la Châtelet, şi nicidecum prezidentul parlamentului. Prin urmare fac numai interogatoriul culpabilului, şi nu judec.

— Vei fi prezidentul parlamentului, zise cu răceală Catherina, şi aceasta în termen de trei ani, dar până atunci…

— Până atunci, răspunse el, trebuie să scap pe René.— Trebuie, zise regina.

Page 323: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Parlamentul este incoruptibil. Cu toate acestea favoritul Majestăţii Voastre, şi-a atras ura generală.

— O ştiu.— Aşadar parlamentul îl va condamna cu mare bucurie.— Ştiţi şi acesta. Dar o să fii dumneata care o să-i iei

interogatoriul.— Da, doamnă.— Şi dacă nu mărturiseşte nimic?Prezidentul surâse:— Inocenţii mărturisesc tot, când li se dă torturi, zise el.— René va nega.— În tot cazul, doamnă, dacă aş fi singur cu călăul aş

putea să îi scurtez întrebările, urmă Renaudin; dar voi fi asistat de doi judecători care sunt incoruptibili.

— René va avea curaj, şi va nega tot.— Dar aceasta nu îl va împiedica nicidecum de a fi

judecat, şi apoi acel pumnal, acea cheie, vor fi nişte probe destul de evidente…

— Este adevărat, zise regina, atinsă de justeţea observaţiei lui Renaudin.

Apoi aducându-şi aminte că uitase să vorbească de Godolphin, ea îi istorisi dispariţia acelui tânăr.

— Ah! zise Renaudin, dacă s-ar putea să îl găsim şi a-l sili să mărturisească faptul că el e cel care a comis crima şi a furat pumnalul lui René.

— Iată o frumoasă idee! strigă Catherina, dar unde să-l găsim?

— Sau mai bine…

Poza pag. 320

Renaudin se opri.— Sau mai bine? îl întrerupse regina cu curiozitate.

Page 324: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Doamnă, murmură prezidentul, voi găsi mijlocul de a scăpa pe René… vă promit… dar cu o condiţie.

— Care?— Aceea de a suferi torturile fără a se înfricoşa.— Le va suferi.— Majestatea Voastră poate se mă primească la Luvru.— Când?— Astă-seară, dacă este cu putinţă…— Atunci plimbă-te pe dinaintea porţii secrete de pe

malul apei şi să aştepţi să sune nouă ore, când un om te va găsi şi te va conduce la mine.

— Voi fi, doamnă.Regina se ridică.— Adio, maestre Renaudin, zise ea. Pe diseară.Prezidentul o conduse cu respect până la litieră.— La podul Saint-Michel! zise regina.Litiera trecu insula Saint-Louis şi intră în cetate, apoi luă

strada Barillerie şi se opri înaintea prăvăliei maestrului René Florentinul.

Cu o oră mai înainte Paola se găsea singură în prăvălie, cu obloanele trase şi cu totul tremurândă şi ascultând cu groază discuţiile neguţătorilor din cartier.

Era a doua zi, de când prăvălia teribilului parfumer se găsea închisă, şi vecinii lui care erau obişnuiţi de a vedea în toate dimineţile pe Godolphin şi frumoasa Paola, vorbeau între dânşii, şi se păzeau mişcaţi că nu văzuse nici pe unul nici pe altul.

Populaţia se îndoia mai puţin de maestrul René decât de marii seniori şi gentilomi. Ei ştiau favorurile lui la curte, şi nici nu cutezau să-şi dea nişte opinii contrarii în contul lui.

Page 325: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Desigur, zicea o frumoasă neguţătoare, lui René i s-a urât de a mai ţine prăvălia, el care intră întotdeauna la Luvru.

— Aidea de! zise un vecin, eu pariez că i s-a întâmplat vreo catastrofă.

— Şi ce crezi că i s-a întâmplat? zise un al treilea interlocutor.

— Mie îmi pare că este arestat.— Pentru ce?— Se zice că el a asasinat pe un burghez din strada

Urşilor.Aceste comentarii s-ar mai fi prelungit dacă un

eveniment care se ivi nu ar fi întrerupt aceste discuţii.Paola, ascunsă după uşa prăvăliei sale ascultase în cea

mai mare groază, tot ceea ce se zisese de tatăl său, când ea auzi paşii mai multor cai.

Neguţătorii adunaţi pe pod văzură venind o litieră pe care doi cavaleri o escortau.

La acesta epocă, masca nu era ceva extraordinară, mai ales în timpul carnavalului.

Prin urmare nu era rar de văzut, în mijlocul zilei de a se vedea o damă sau un cavaler pe care un drept oarecare de intrigă amoroasă, politică sau de a păstra un incognito, sileşte să meargă pe stradă cu o mască neagră de catifea pe obraz.

Cei doi cavaleri care escortau litiera erau mascaţi, călăreau pe nişte cai prea frumoşi şi hainele lor spuneau îndestul că erau gentilomi.

Cât despre litieră, ea era foarte simplă şi ca a multor dame şi seniori din Paris.

Cortegiul se opri înaintea prăvăliei maestrului René.După ce neguţătorii îşi satisfăcură curiozitatea, unul

dintre gentilomi se dădu jos, păru că se deranjează prea

Page 326: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

puţin că prăvălia era închisă şi bătu tare în obloane cu mânerul pumnalului său.

— Cine este acolo? zise dinăuntru vocea Paolei.— Eu… Amaury… deschide, răspunse cavalerul. Neguţătorii din podul Saint-Michel văzură uşa

întredeschizându-se şi cavalerul strecurându-se în prăvălie.

— Înapoi, voi curioşilor, zise celălalt gentilom mascat, care rămăsese pe cal; ceea ce se petrece aici nu vă priveşte.

Neguţătorii timizi se depărtară, dar ochii lor erau îndreptaţi tot asupra litierei când văzură uşa prăvăliei deschizându-se.

Cavalerul mascat ieşi cu o femeie la braţ.Femeia era mascată ca şi dânsul, dar nimeni nu se îndoi

că nu era Paola.Cavalerul o urcă în litieră, el se urcă pe cal şi cortegiul

plecă spre puntea Change şi se îndreptă spre malul drept al Senei.

Atunci neguţătorii oare rămăseseră înmărmuriţi se grupară din nou.

Zece minute după plecarea litierei care ducea pe Paola, o altă litieră intră în strada Barillerie: acesta era aceea a Doamnei Catherina.

Regina-mamă, mergea incognito, precedată numai de un soldat armat cu o suliţă, şi neguţătorii care asistaseră la ridicarea Paolei, fură departe de a-şi închipui că dama care deschidea şi lovea la uşa prăvăliei era doamna Catherina de Médicis, mama regelui.

Regina bătu, dar nimeni nu răspunse. Ea bătu mai tare, şi nici un zgomot nu se auzi în interior.

Atunci văzând grupul neguţătorilor, ea se apropie de dânşii.

Page 327: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Iertaţi-mă, amicii mei, zise ea, dar nu este asta prăvălia parfumerului René?

— Da, doamnă.— Dar nu e nimeni aici?— Se zice că e în închisoare, răspunse frumoasa

vânzătoare de mărunţişuri.— Dar… fiica sa?— Ah! reluă neguţătoarea, vii prea târziu, frumoasa

mea doamnă.— Şi pentru ce? întrebă Catherina.— Pentru că e un sfert de oră, decând doi frumoşi

seniori au ridicat pe frumoasa Paola.Catherina scoase un ţipăt de groază; ea îşi aduse

aminte de grija lui René, de recitarea ce-i făcuse şi superstiţia ce avea el.

Prezicerea părea că se realizase.

XXXIII

Pe când doamna Catherina asculta de la neguţătorii de la Saint-Michel detaliile ridicări Paolei, aceasta din urmă mergea în litieră, pe cealaltă parte a apei.

Cortegiul şi cei doi gentilomi o luă prin cartierul Saint-Paol şi bariera Saint-Antoine.

Când ajunse acolo, litiera se opri.— Acum, zise cavalerul care mergea în stânga

frumoasei Florentine, rolul e jucat… Coboară-te, scumpă Paola. Dacă litiera a fost urmărită, apoi sigur că s-a pierdut direcţia ei.

Paola ieşi din litieră, cavalerul se aplecă, o apucă de talie, şi îi ajută să descindă pe cal.

În acelaşi timp, celălalt cavaler, zicea purtătorilor:

Page 328: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Bunii mei amici, puteţi să vă întoarceţi, căci nu mai avem trebuinţă de voi.

El le aruncă patru scuzi şi purtătorii trecând drumul, se îndreptară spre bariera Saint-Antoine şi intrară în Paris.

Noë şi Henric, căci erau ei, o luară în galop în direcţia Charenton, şi continuară a merge pe lângă zidurile mânăstirii Peres-de-Saint-Antoine.

Dar după un sfert de oră, ei o apucară pe la spatele lui Charenton, şi intrară în şanţurile care înconjurau zidul fortificat al Parisului de Nord.

Noë ţinea încă pe Paola în braţe.După ce ajunseră la gropile Grange-Batelière şi bariera

Montmartre, ei se opriră.Paola se lăsă să alunece în scara lui Noë, şi Henric

descălecă.Atunci italianca puse piciorul său cel mic pe genuchiul

prinţului şi prin acest ajutor, sări pe calul care il ceda.— Adio, pe diseară… zise Henric lui NoëNoë şi Paola după ce se urcă pe calul prinţului, reluară

cursa în galop şi continuară a merge pe lângă murul înconjurător.

Cât despre Henric de Navarra, el reintră în Paris prin bariera Montmartre, şi merse foarte liniştit pe jos până în dreptul Luvrului.

Chiar în momentul când ajunse la malul apel şi se îndrepta spre poarta secretă a Luvrului, el zări o litieră precedată de un soldat care urma acelaşi drum ca şi el.

O femeia scoase capul pe portieră şi prinţul recunoscu pe doamna Catherina de Médicis.

Henric salută încet şi se dădu la o parte pentru a lăsa să treacă litiera.

Dar regina făcu semn cu batista şi-l chemă pe nume:— Domnule de Coarasse! zise ea.

Page 329: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric se apropie din nou.— Nu cumva mergi la Luvru? făcu regina.— Majestatea Voastră a spus adevărat.— La rege?— Oh! tăcu Henric cu modestie, Majestatea Voastră îşi

râde de mine. Eu sunt un prea sărac gentilom pentru a mă duce aşa la regele. Mă duc să văd pe domnul de Pibrac care e vărul meu.

— Ah! făcu regina. Ea privi cu atenţie pe Henric şi îl găsi cu un aer foarte simplu şi foarte natural.

— Ei bine, reluă ea, te rog dar, domnule de Coarasse de a rămânea câteva momente la Pibrac şi de a aştepta să trimit să te caut.

— Pe mine, doamna!…— Vin de la René, pe care l-am văzut, zise regina.Henric tresări, dar obrazul său rămase neschimbat.— Şi René, urmă Catherina, mi-a spus că ai un talent cu

totul particular pentru a citi în astre.Vorbind astfel, Catherina aruncă o privire arzătoare şi

cercetătoare asupra prinţului de Navarra.Dar Henric luă un aer serios şi modest şi răspunse:— Majestatea Voastră ştie fără îndoială că sunt bearnez.— Da.— Şi că am locuit mult timp în Pirinei în mijlocul

păstorilor spanioli şi a ţiganilor care se ocupă de necromanţie şi chiromanţie, care m-au iniţiat în arta lor.

Henric vorbea cu un astfel de accent de bună credinţă, că însăşi regina fu prea viu impresionată.

— Dar, adăugă el, trebuie să mărturisesc Majestăţii Voastre, că dacă ghicesc câteodată am şi momente în care mă înşel în arta mea.

— Ah!

Page 330: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ştiinţa care am studiat-o este încă foarte întunecoasă pentru mine. Adesea treier şi pipăi în întuneric, şi este de ajuns un mic obstacol de a mă face se deviez de la adevăratul drum, adică de la adevăr.

— Cu toate acestea ai spus foarte adevărat lui René.Henric privi pe regina la rându-i.— Adevărat? zise el.— Da, domnule de Coarasse. Acum du-te la Pibrac şi

aşteaptă ca să te previn. Mă duc acum la fiica mea Doamna Margareta, apoi mă întorc în oratoriul meu.

— Majestatea Voastră ar dori?…— Voiesc a te consulta, domnule de Coarasse.Şi regina intră în Luvru.Henric întâlni pe Domnul de Pibrac ce vizitase corpul de

gardă.— Vino, îi zise el cu vioiciune, du-mă la dumneata…

chiar acum… este de trebuinţă!…Domnul de Pibrac crezu că era vorba de Margareta, şi

fără a întreba pe prinţ, îi zise cu simplitate:— Aide!Apoi îl conduse la dânsul prin mica scară.— Închide uşa cu zăvorul, zise Henric şi dacă bate, să

nu deschizi.El alergă la dulap, îl deschise şi se strecură prin

trecerea misterioasă, lăsând pe Domnul de Pibrac încremenit.

Când prinţul îşi lipi ochiul la acea deschizătură perfidă, pe care geniul doamnei Diana de Poitiers o făcuse prin picioarele de ivoriu ale Christului, regina nu ajunsese încă la fiica sa.

Doamna Margareta era cu Nancy.Frumoasa prinţesa pe jumătate culcată pe o otomană

aşezată vis-à-vis de Christ, clătina cu neglijenţă frumoşii

Page 331: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

săi papuci în mătase roşii şi privea cu melancolie pe cameristă.

Iar Nancy, aşezată pe o canapea cu acul în mână, cosea nişte funde de catifea la o roche a prinţesei.

— Adevărat? zicea Margareta, tu crezi că el mă iubeşte?— Sunt sigură, Doamnă.Margareta suspină.— Dumnezeul meu! zise ea, cât e de trist să fii prinţ.

Prinţii sunt nişte sclavi încoronaţi, mica mea. Lor nu le e permis nici de a iubi, nici de a fi iubiţi, nici de a plânge, nici de a se bucura…

— Oh! Majestatea Voastră exagerează…— Nu.— Ea vede lucrurile prea confuze.— Tu crezi? dar tu nu ştii, mititico, că dacă eram

stăpână pe destinul meu, în loc de a mă căsători cu acel nemernic prinţ de Navarra, aş voi mai bine să fiu o simplă fată de nobil ca tine, şi a-mi da mâna lui.…

Nancy surâse şi păstră tăcerea.— Am adesea presimţiri stranii, urmă Margareta. Cea

dintâia oară când l-am văzut, sunt opt zile, am simţit o mişcare curioasă… şi pe dată auzii o voce ce zicea în mine: Acest om va juca un rol însemnat în destinul tău…

Abia sfârşi doamna Margareta acestea, când o bătaie se auzi la uşă. Era regina.

Henric văzu pe doamna Catherina intrând, palidă şi mişcată.

Ea făcu un semn lui Nancy, şi aceasta ieşi pe dată.Regina-mamă nu iubea mult pe fiica sa; ea nu simţise o

afecţiune serioasă decât pentru fiul ei cel mai mic, domnul duce d’Alencon. Margareta ştia că ea fusese spre a vizita pe René în temniţă.

Page 332: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ei bine! doamnă, zise ea ridicându-se şi alergând către ea.

— Ah! suspină Catherina, este îngrozitor… el e pus în fiare… El se află într-o boltă umedă şi fără aer. Regele a ordonat ca să se poarte cu dânsul cu cea mai mare asprime.

Margareta nu răspunse.— Cu toate acestea, murmură regina, sperăm de a-l

scăpa.— Ah! făcu Margareta.— Dar, dacă un eveniment straniu mă încurcă.— Dumnezeul meu, murmura prinţesa.Atunci Catherina istorisi convorbirea ei cu René şi

lucrurile stranii ce acesta îi încredinţase în legătură cu prezicerea de altă dată a ţigăncii din Florenţa.

Dacă regina ar fi fost mai puţin mişcată, ea ar fi văzut pe Margareta pălind şi roşindu-se pe rând.

Tânăra prinţesa nu ştia niciun cuvânt din convorbirea ce avusese loc între René şi Henric, şi această pretinsă ştiinţă de a prezice o aruncă într-o uimire profundă.

Regina urmă:— Mi-am închipuit mai întâi că acel gascon spusese

nişte lucruri vane, dar acum văd că el a spus lucruri pe care numai singur René le ştia.

— Adevărat? făcu prinţesa cu totul ameţită.— Şi, ca şi ţiganca, el i-a prezis că fiica lui îi va cauza

moartea…— Ce glumă!— În ziua când ea va iubi pe un gentilom. Afară de

acesta, René era atât de întărit asupra acestei idei încât m-a rugat de a o aduce la Luvru şi de a veghea asupra ei ca asupra unei comori, dar…

Regina se opri un moment.

Page 333: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Am voit, înainte de a mă duce a căuta pe scumpa lui Paola, reluă ea, de a vedea pe Renaudin, preşedintele Châteletului, însărcinat cu instrucţiunile criminale. Renaudin mi-a promis de a îşi depune toate silinţele pentru a scăpa pe René.

— Renaudin… ah! dar parlamentul… zise Margareta.— El mi-a promis de a găsi un mijloc.— Care?— Nu ştiu încă, dar îl va găsi. Îl aştept astă-seară la ora

nouă.— Dar, urmă regina, ieşind din Châtelet, în loc de a

alerga la podul Saint-Michel de a lua pe Paola, am voit dar să merg în strada Saint-Louis-en-l’Ile, la Renaudin, şi ieşind de la dânsul m-am îndreptat spre pod…

— Ei bine!— Paola era răpită.Margareta făcu o mişcare de mirare.— Cu un sfert de oră mai înainte, urmă Catherina, o

litieră, însoţită de doi cavaleri mascaţi, se oprise înaintea casei lui René, uşa s-a deschis, şi Paola se suise în litieră.

— Aceasta e straniu! murmură Margareta.Regina reluă:— Atunci am bănuit ceva… un ceva straniu, mi-am

reamintit că acel sir de Coarasse, ce pretinde a citi în stele, avea un însoţitor, văr ca şi el al lui Pibrac, şi mi-am închipuit că poate ei au fost răpitori?…

— Oh ce idee! făcu prinţesa ce simţi un sentiment de gelozie.

— În acest caz, urmă Catherina, este evident că unul din ei, trebuia a fi iubit de Paola, şi că Paola trăda pe tatăl ei în profitul lor… Ah! atunci cum se explică pretinsa ştiinţă prezicătoare a acelui mic gentilome?

— Ah! murmură Margareta.

Page 334: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar, urmă regina ce nu luă seama la mişcarea crescândă a prinţesei, nu era aşa.

— Oh! zise Margareta ce suspină cu zgomot, crezi?…— Am aflat drumul ce urmase litiera şi răpitorii.— Şi… i-ai urmat?…— Da, până la poarta Saint-Antoine. Acolo am întâlnit

litiera şi pe purtători, dar litiera era goală. Unul din cavalerii mascaţi luase pe Paola pe calul lui, şi amândoi se depărtară în galop pe drumul de la Charenton. Purtătorii mei erau obosiţi. Ar fi fost o nebunie din partea mea de a cugeta să urmăresc oameni călări pe cai odihniţi. M-am întors şi am intrat în Luvru.

— Dar, doamnă, zise Margareta, cum ştii dumneata atunci că acel sir de Coarasse nu e unul din răpitori?

— Pentru că în momentul când intram, l-am găsit la poarta Luvrului pe jos, mergând cu linişte la domnul de Pibrac, vărul său.

Faţa cea posomorâtă a Margaretei se înveseli tot deodată.

— Astfel, murmură regina, acest om a spus adevărul; el a prezis că fiica lui René va fi răpită de un gentilom şi că, în acea zi René era ameninţat de un pericol mortal.

— Toate acestea sunt foarte stranii, doamnă, zise Margareta.

Dar Catherina cugeta la René şi era foarte disperată.— Regele e neînduplecat, zise ea şi dacă Renaudin nu

găseşte un mijloc…— Renaudin e un om dibaci, el va găsii acel mijloc,

răspunse Margareta, ce căuta a potoli neliniştea reginei.— Pentru că acel Coarasse e fermecător, zise regina,

mă duc să îl consult.— Da, doamnă?— Da, zise regina, voiesc să ştiu…

Page 335: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi ea strigă:— Nancy! Nancy! Nancy nu răspunse.Margareta sună clopoţelul ce corespundea cu camera

lui Nancy.La acel zgomot, Nancy, ce se urcase la dânsa, se coborî

cu grabă:— Mica mea, îi zise Catherina, vei merge până la

domnul de Pibrac.— Da, Doamnă.— Vei găsi acolo pe vărul său domnul de Coarasse.— Da, Doamnă.— Şi tu îl vei duce în cabinetul meu.Nancy se înclină şi ieşi.Atunci Henric îşi părăsi observatorul, de unde nu

pierduse niciun cuvânt, niciun gest din convorbirea Doamnei Catherina cu prinţesa Margareta.

El se întoarse în camera domnului de Pibrac, închise dulapul, şi zise căpitanului gărzilor:

— Deschide uşa… cineva va veni…Domnul de Pibrac, foarte iritat, privea pe prinţ.

Poza pag. 332 – René între doi soldaţi

— Îţi voi spune toate mai târziu, zise el. Acum îmi e cu neputinţă… nu am timpul…

Într-adevăr după trei secunde domnul de Pibrac auzind un zgomot la uşă, merse de a deschide şi Nancy intră.

Henric se pusese într-un fotoliu, şi foileta cu neglijenţă o carte de vânătoare.

— Domnule de Coarasse, zise frumoasa camerieră, te rog a mă urma.

— Unde mă vei duce, frumoasa mea domnişoară? întrebă prinţul.

Page 336: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— La doamna Catherina.— La regina! strigă domnul de Pibrac.Şi el privi pe Henric cu nelinişte.Henric surâdea.— Regina a aflat că mă ocup cu prezicerile, zise el. La

revedere, vărul meu.Şi el urmă pe Nancy.Dar când el se afla în marea sală ce preceda

apartamentul domnul de Pibrac, sală atunci goală, Henric privi pe cameristă:

— Mica mea Nancy, zise el, cred că suntem amici.— Şi încă amici intimi, domnule de Coarasse.— Tu ştii multe din secretele mele…— Şi dumneata ştii pe al meu…— Şi eu mă încred ţie.— Despre ce e vorba? făcu Nancy, poţi vorbi…— Tu nu vei trâmbiţa?— Eu! zise Nancy.— Pentru că… femeile…— Sunt mută ca zidul.— Prea bine!— Ai un secret să-mi încredinţezi, domnule de

Coarasse?— Cam aşa ceva…— Să vedem!— Îndată ce mă vei fi introdus la regina, te vei întoarce

la doamna Margareta.— Bine!— Şi îi vei zice: «Doamnă, Henric de Coarasse vă roagă

să nu credeţi niciun cuvânt referitor la prezicerea lui.»— Aud? făcu Nancy.Henric continuă:

Page 337: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— «El nu e mai mult fermecător ca mine şi dumneata», vei zice tu, «dar roagă pe Majestatea Voastră de a aştepta până seara… şi el vă va explica totul».

— Prea bine! zise Nancy.— Numai, adăugă prinţul, vei avea grijă de a adăuga:

Cele ce vă spun, doamnă, sunt de cea mai mare gravitate, căci viaţa lui sir de Coarasse se află în joc…

— Ce îmi spui dumneata? strigă camerista uimită.— O jumătate din adevăr. Dar tu eşti amica mea.— Oh! desigur.— Şi tu vei raporta această jumătate de adevăr ca un

adevăr întreg.— Bun!— Şi Margareta nu va întreba mai multe… şi ea mă va

aştepta diseară…Nancy privind pe Henric îi făcu cu ochiul. Apoi ea îl duse

la doamna Catherina şi îl lăsă singur în cabinetul de lucru al reginei. După câteva minute, regina intră. Henric îşi luă o înfăţişare foarte încurcată.

— Şezi jos! domnule de Coarasse, zise regina.— Doamnă… în prezenţa Majestăţii Voastre nu

îndrăznesc.— Domnule de Coarasse, zise regina, nu e vorba de

Majestate aici… Dumneata eşti un fermecător, şi eu o sărmană femeie ce voieşte a i se spune viitorul.

Vorbind astfel, regina privea pe Henric aşa ca cum ar fi voit a-l străbate până în adâncul gândirilor lui.

Henric părea liniştit.— Aşadar, întrebă Catherina, citeşti în stele?…— Oh! nu prea bine… doamnă.— Descoperi viitorul?— Mă înşel adesea.

Page 338: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar ghiceşti câteodată evenimente acoperite de ceaţa trecutului.

— Aceasta e mai uşor, Doamnă, zise Henric.— Ah! adevărat?— Astfel, cu oarecare preparaţiuni cabalistice, urmă

prinţul, mi se întâmplă adesea de a reuşi când evenimentele asupra cărora sunt consultat nu sunt prea depărtate.

— Domnule de Coarasse, zise regina, m-ai văzut mai adineauri intrând în Luvru.

— Da, doamnă.— Mi-ai putea spune de unde veneam?— Poate.— Şi ceea ce am făcut şi zis în drum?— Mă voi încerca, doamnă— Trebuie să-ţi dau mâna? întrebă regina.— Da, doamnă, dar… mai înainte…Henric se ridică şi parcurse cu un ochi distrat cabinetul

secret al reginei. Privirea sa sfârşi prin a se opri pe un flacon conţinând o culoare neagră.

— Ce este aceea doamnă? întrebă el.— Aceea, zise regina, este cerneală simpatică.Henric luă flaconul ce se găsea pe şemineu şi-l puse pe

masă înaintea căreia regina se aşezase.— Acum, zise el, voi ruga pe Majestatea Voastră de a-mi

permite se aprind această lumânare.— Da…— Şi de a lăsa perdelele.— Da… fă şi aceasta, repetă regina.Henric lăsă perdelele, aprinse lumânarea, o puse pe

masă şi se aşeză jos.

Page 339: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Apoi luând cu mâna stângă flaconul de cerneală simpatică şi punându-l în dreptul luminii, pentru a vedea printr-însul, el zise reginei:

— Acum, rog pe Majestatea Voastră a-mi da mâna.— Care?— Cea stângă, aceea ce latinii o numeau sinistra.Regina îi întinse mâna, şi prinţul serios şi măreţ, privi

flaconul de cerneală simpatică transformat în oracol.

XXXIV

Henric îşi juca de minune rolul de fermecător, dar o femeie mai puţin superstiţioasă ca regina nu s-ar fi putut poate lăsa a se înşela.

Prinţul privi mult timp şi pe rând, flaconul cu cerneală simpatică şi liniile mâinii ce-i întindea Catherina.

— Doamnă, zise el în fine, văd pe Majestatea Voastră umblând într-o subterană, luminată de torţe pe care le poartă doi oameni înaintea sa.

— Unde e acea subterană? întrebă regina— Nu ştiu bine, dar e prin vecinătatea Senei.— Este adevărat, zise regina. Apoi?— Văd pe Majestatea Voastră intrând într-o boltă

întunecoasă, infectă; un om se află în acei loc culcat pe pământ.

— Şi aceasta e adevărat.— Un alt om se pune jos nu departe de Majestatea

Voastră…— Cine e acel om?— Faţa sa e în umbră, afară din cercul de lumină al

torţei… nu îl pot vedea.— Şi… celălalt?— Acela ce e culcat?

Page 340: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Da.— Acela e René, zise prinţul după un moment de

tăcere, şi subterana în care se găseşte Majestatea Voastră trebuie să fie Châtelet.

— Este adevărat, zise Catherina mirată. Ce spui eu lui René?

— Dumneata eşti aplecată asupra lui; vorbiţi încet… dar vorbiţi de cineva ce cunosc.

— Cine e acel cineva?— Aşteaptă doamnă… nu ştiu…Henric reîncepu de a examina mâna reginei, apoi privi

cu multă atenţie flaconul.— Iacă! zise el tot deodată şi cu un accent de multă

mirare, acel om de care vorbiţi, sunt eu!Regina viu mişcată, murmură:— Şi aceasta e adevărat, domnule de Coarasse.— René, vorbeşte de mine cu groază, continuă prinţul.— Şi… eu?— Dumneata! făcu Henric… Ah! Dumnezeul meu!… vă

văd încruntând sprâncenele… pari iritată în contra mea.La aceste din urmă cuvinte, ori ce rămăşiţă de îndoială

asupra ştiinţei de prezicere a domnului de Coarasse ar fi dispărut.

Într-adevăr, pentru ca Henric se poată cunoaşte aceste din urmă detalii prin mijloace ordinare şi naturale, ar fi trebuit să se găsească în temniţa lui René, când acesta era vizitat de regină, său să fi asistat la convorbirea ei, cu Margareta.

Regina necunoscând existenţa deschizăturii misterioase practicate în picioarele Christului, şi convinsă că prinţul nu văzuse pe Margareta, regina dar, nu se mai putea îndoi de puterea supranaturală cu care el era dotat.

Henric urmă:

Page 341: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ceea ce este straniu, doamnă, este că vorbiţi cu René o limbă ce nu aş înţelege-o, dacă o auzeam cu urechile mele.

— Şi cu toate acestea… înţelegi…— Flaconul m-a făcut să înţeleg.Regina era uimită. Niciodată înşelăciunea lui Henric nu

produsese rezultate atât de exacte.— Acesta e straniu! zise ea.— Dumneata promiţi ceva lui René, urmă prinţul.— Ce-i promit?— De a-l scăpa.— Şi crezi dumneata, întrebă regina, ce privea acum pe

Henric ca pe un oracol, crezi dumneata că mă voi ţine de acea făgăduială?

Henric răspunse cu siguranţă:— Da, Doamnă.Răspunzând astfel prinţul îşi zicea: „Voi face bine a-i

promite; dacă mă înşel, cu atât mai bine.— Să vedem, zise regina, cum crezi dumneata că mă

voi putea ţine de dânsa?Această întrebare păru că încurcă puţin pe sir de

Coarasse.El închise ochii şi păru că consultă lumea nevăzută; apoi

ochii i se redeschiseră şi aruncă o privire arzătoare asupra flaconului; apoi luând mâna reginei o examină din nou:

— Doamnă, zise el, vă văd mergând pe un pod, treci peste o apă…

— Unde mă duc?— Intri într-o stradă tristă şi tăcută, într-o casă… vă văd

cu un om…— Cine e acel om?Henric răspunse fără a se îndoi:

Page 342: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— El e îmbrăcat în negru. E un judecător.Exactitatea acelor descoperiri impresionară atât pe

regină, încât tremură.— Şi acel judecător? făcu ea cu groază.— Îl văd umblând… el vine..— Unde?— Aici.— Pentru ce vine el?— El vă aduce mijlocul de a vă ţine de făgăduiala ce aţi

făcut… el va scăpa pe René!— Eşti sigur? întrebă regina cu o voce nesigură.— Flaconul cu cerneală mi-o spune.— Şi când va veni acel judecător?La acesta întrebare, Henric crezu de cuviinţă de a-şi

schimba puţin punerea în scenă.— Mă voi încerca de a spune adevărul.Apoi el se ridică, luă lumânarea şi se apropie de

orologiul ce se afla pe şemineu. El puse în dreptul orologiului flaconul magic, şi după un moment de îndoială, zise:

— Judecătorul va veni între orele nouă şi zece seara.— Este adevărat, murmură regina.Şi, ameţită de toate aceste descoperiri, ea privi pe prinţ

cu un ochi rătăcit, şi în timp de un moment ea nu îndrăzni de a-l întreba.

— Aceasta este tot ce Majestatea Voastră doreşte a şti? întrebă Henric.

— Oh! nu, răspunse regina.Henric veni să se aşeze înaintea mesei şi reluă mâna

Catherinei.— Ce vezi dumneata pe podul Saint-Michel? întrebă

regina.

Page 343: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric păstră un moment tăcerea pentru a lăsa ca regina să creadă, că flaconul magic nu dădea oracolele sale decât din timp în timp.

— Văd o adunare de popor, zise el în fine, înaintea prăvăliei lui René!

— Această prăvălie este ea deschisă?— Nu, e închisă.— Acesta e tot?— Nu, mai văd încă o litieră cu doi cavaleri.— Ah! zise regina, îi cunoşti dumneata?— Nu, doamnă. Afară de aceasta, nu le pot vedea

figura.— Pentru ce?— Pentru că sunt mascaţi.— Care este persoana care este în litieră?— Ea e goală, răspunse Henric, cu ochii ficşi asupra

flaconului.— Uite-te mereu… mai este ea goală?— Nu, unul din cavaleri, descalecă de pe cal şi uşa

prăvăliei se deschide înaintea lui. O femeia apare şi…— Ah!…— Această femeia este fiica lui René… Ea se urcă în

litieră… şi litiera porneşte.— Urmez-o, zise Catherina.— Ea traversează podul cetăţii, trece a doua oară

Sena…— Bine.— Ea urmează râul.— În vale?— Nu, în sus… O văd ieşind din Paris. Ah! iată! zise

Henric cu o surpriză naivă, ea se opreşte… fata lui René descinde… şi ea se suie pe cal, ajutată de unul dintre cavaleri.

Page 344: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! ah!— Şi cei doi cavaleri se depărtează în galop.— Unde sunt ei?Henric închise ochii, apoi îl redeschise şi privi prin

flacon, apoi îi închise din nou.— Ei galopează, zise el, galopează… tot urcând cursul

Senei… Noaptea vine… numai văd.— Priveşte bine! priveşte bine!Dar Henric dădu din cap.— Noaptea… repetă el. Oracolul e ostenit.Şi el repuse flaconul pe masă, păru în prada unei

grozave oboseli şi îşi şterse fruntea ca şi cum ar fi fost scăldat de năduşeală.

— Cu toate acestea, domnule de Coarasse, insistă Catherina, aş mai voi să mai ştiu un lucru.

— Vorbeşte Doamnă, răspunse el cu supunere, mă voi cerca să-ţi răspund.

El luă flaconul şi îl expuse din nou la flacăra unei lumânări.

— Prezicerea ţigăncii în privinţa lui René, se va realiza ea, şi gândeşti dumneata că René va muri, dacă fiica sa se va căsători cu un gentilom?

— Da, Doamnă.— Cu toate acestea, îmi spuneai că judecătorul lui René

îl va scăpa.— Asemenea că ora morţii lui René este foarte departe.— Acest cavaler care a răpit pe Paola nu e ei amantul

său?— El nu va fi niciodată.— Pentru ce?— Pentru că René îşi va regăsi pe fiica sa.— Când?

Page 345: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Henric reîncepu magia sa de ghicitor, apoi luă un condei şi scrise mai multe cifre pe o bucată de pergament care se găsea pe masă.

Regina plină de nelinişte îl privea continuu.— Într-o lună, zise el în fine.Şi atunci, privind pe regina:— Doamnă, zise el, rog pe Majestatea Voastră de a nu

mă mai întreba astăzi. Sunt foarte obosit şi aş putea să mă înşel.

— Fie, zise regina, dar te aştept mâine, domnule de Coarasse. Voiesc să ştiu şi alte lucruri.

— Mâine, voi fi la ordinile Majestăţii Voastre.Henric se sculă din nou şi merse să dea la o parte,

perdelele ferestrei. Dar precauţiunea era nefolositoare, căci noaptea venise.

Catherina îi întinse mâna să i-o sărute, şi îl concedie, zicându-i:

— Pe mâine, domnule de Coarasse.………………………………………………………

Henric ieşind de la regina, în loc de a părăsi Luvrul se urcă la Nancy.

Frumoasa cameristă îl aştepta în camera sa, pentru a-l conduce la doamna Margareta.

— Vino repede, îi zise ea, vino! prinţesa căreia i-am comunicat cuvintele dumitale enigmatice, este într-un mare neastâmpăr.

— Ah! ah! făcu Henric.Nancy îl luă de mână şi îl făcu să se coboare prin

drumul cel obişnuit.Margareta, într-adevăr, aştepta pe prinţ cu o impacienţă

amestecată de curiozitate şi teamă.

Page 346: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric o înţelese numai după felul cum îi întinsese mâna cu repeziciune.

— Iată fermecătorul! zise Nancy râzând.Şi glumeaţa cameristă ieşi.Atunci Margareta privi pe tânărul om.— Ah! îi zise ea, explică-te… explică-te repede

domnule!Şi pe când îi ducea mâna la buzele sale, prinţesa îl

conduse la o otomană şi îl făcu să se aşeze.— Doamnă, îi zise Henric, am să fac Alteţei Voastre o

confidenţă care m-ar putea trimite în Grève, dacă vreodată regina ar fi informată.

Margareta se înfioră.— Dumnezeul meu! zise ea.— Dar cred în lealitatea Alteţei Voastre şi am să

vorbesc.— Ai dreptate, zise ea strângându-i puţin mâna. Sunt

amica… dumitale, şi nu te voi trăda oricât de înspăimântătoare ar fi revelaţia dumitale.

Vocea Margaretei era mişcată…— Oh! asigură-te, Doamnă, zise Henric, n-am comis

nicio crimă.— Ei bine, vorbeşte.Henric istorisi atunci Margaretei, cum venind de la Paris

a avut între Tours şi Blois, întâlnire cu René; apoi cum l-a găsit între Blois şi Beaugency.

— Ah! Dumnezeul meu, strigă Margareta, amicul dumitale Noë şi dumneata eraţi acei doi gentilomi pe care René i-a observat?

— Întocmai.Atunci prinţul continuându-şi istorisirea, explică

încurcătura în care s-a găsit când a venit la Luvru şi groaza ce i-a inspirat reputaţia de otrăvitor ce avea René.

Page 347: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Numai atunci, zise el, că pentru a ne apăra contra lui René, domnul de Pibrac se gândi a ne prezenta regelui.

După ce povesti prima sa întrevedere cu Carol al IX-lea, Henric reveni la agerimea lui Noë, cu care s-a introdus la Paola. Apoi istorisi cum tânărul om fără voia lui a auzit confidenţele superstiţioase ale italianului.

— Acestea doamnă, adăugă el, îmi dădu nenorocita idee de a mă agăţa de spiritul cel credul a lui René şi de a juca pe lângă el rolul de fermecător.

Henric termină istorisirea lui cu răpirea lui Godolphin şi a Paolei.

El nu ascunse Margaretei decât trei lucruri: mai întâi pasiunea născândă ce încerca din când în când pentru frumoasa argintăreasă.

Apoi, existenţa deschizăturii pătrunsă prin piciorul lui Christ.

Şi, în fine, adevărata lui identitate. El rămase pentru dânsa sir de Coarasse, gentilom bearnez.

Margareta ascultă revelaţia tânărului cum ar fi ascultat un basm, şi când isprăvi, ea îl privi:

— Sărmanul meu prieten, îi zise ea, ai dreptate de a-mi zice că dacă regina ştia adevărul, ea te-ar fi trimis la Grève.

Poza pag. 344 – Mica neguţătoare îi aduse un pahar de vin, şi-i dădu câteva îngrijiri.

— Dar nu va afla.Margareta neliniştită nu răspunse nicidecum

deocamdată şi se puse a cugeta.În fine, ridicând capul şi privind pe Henric zise:— Până acum, totul a mers bine.— Aşa este.— Dar viitorul mă cutremură.

Page 348: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aidea de! făcu Henric.— Da, pentru că nu pricep cum o să continui dumneata

acest rol?— E cam greu, e adevărat. Cu toate acestea, pentru că

René trăgea aceste revelaţii din somnul lui Godolphin, pentru ce nu le-am trăgea şi noi asemenea?

— Aşa este… dar… Margareta se opri visătoare:— Ascultă, zise ea după un moment de tăcere, şi eu am

să-ţi încredinţez un secret.— Vă ascult, Doamnă.— Regina mamă a reparat Luvrul întreg, pe când regele

era într-o toamnă la Saint-Germain. Spiritul ei neîncrezător a îndemnat-o să găurească zidurile în toate părţile şi a făcut diferite deschizături şi ascunzători.

Henric tresări şi crezu un moment că prinţesa ştia istoria Cristului de ivoriu.

Margareta urmă:— Într-o zi am observat că Majestatea Sa mă spiona. Ea

făcuse după cum am zis multe găuri prin zid.Neliniştea lui Henric se mări.Spiritul bănuitor al reginei, i-a dat ideea de a mă spiona

printr-o deschizătură. Ah! se întrerupse Margareta, uitasem să-ţi spun că nu locuiam atunci în această cameră, ci o alta care da în cealaltă extremitate a coridorului.

Henric respiră puţin ascultând acesta explicaţie.— Într-o zi, urmă prinţesa, am surprins un ochi care mă

observa.— Era acela al reginei nu e aşa?— Întocmai.— Drace, murmură Henric.— Atunci m-am dus să bat la uşa ei şi i-am zis:

Page 349: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Doamnă, vă declar că oarecare respect ce am pentru dumneata mă face de a nu mă duce la rege să mă plâng, prin urmare permite-mi pentru asta de a-mi schimba apartamentul, şi de a-mi jura în urmă pe salutul sufletului vostru că zidurile noii mele locuinţe vor rămânea intacte.

— Şi ce a răspuns regina, Doamnă?— Regina avu teamă de mânia regelui. Ea îmi făgădui

ceea ce ceream, şi ea e prea superstiţioasă pentru a nu se ţine de cuvânt.

— Prea bine, zise Henric: dar unde voieşte Alteţa Voastră să ajungă?

— Aşteaptă, urmă Margareta surâzând, vei vedea. După câtva timp de atunci, circumstanţe ce nu sunt de trebuinţă a vă raporta…

„Bun! îşi zise Henric, mă prind că e vorba de vărul meu de Guise.”

— Cum zic, oarecare circumstanţe mă forţară de a mă teme de regină şi de a mă amesteca puţin în politică.

— Ah! făcu Henric cu un fin surâs.— Maniera mea de a vedea nu era ca aceea a reginei;

primeam aici persoane pe care Majestatea Sa îi privea cu temere. Dacă regina nu mă mai spiona printre ziduri, cel puţin ea putea să intre la mine în orice moment… Atunci mă gândii să-i aplic pedeapsa talionului18.

Henric începu să râdă.Margareta ridică mâna spre banda clopotului care

răspundea în camera lui Nancy.— Nancy şi eu, zise ea, ne-am închipuit de a face la

rândul nostru o gaură, nu însă în zid, ci în plafonul cabinetului de lucru al Doamnei Catherina, într-o zi când Majestatea Sa o fi dusă pentru a petrece o lună la Amboise. Camera lui Nancy era situată deasupra cabinetului de lucru. Am ridicat una din dalele parchetului

Page 350: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

acestei camere, şi apoi am făcut o gaură. Afară de aceasta, adăugă Margareta, când mă ocupam de politică, Nancy se urca în camera sa, ridica dala şi se asigura dacă Doamna Catherina era în cabinetul său. Dacă regina se scula şi ieşea, Nancy repede ca şi un fulger trăgea cordonul spre ea, având grijea de a nu mişca clopotul. Şi cum vedeam mişcându-se cordonul, mă grăbeam de a face să iasă prin această uşă secretă, persoanele care erau la mine.

— He! he! zise Henric, era foarte bine imaginată aceasta.

— Nu e aşa? Dar de când nu mă mai amestec… în politică…

— Gaura a devenit netrebuincioasă.— Cu toate acestea, la această oră, zise Margareta

râzând şi Nancy îşi va juca rolul, căci eşti aici.— Dar, Doamnă, zise Henric, voiţi acum să-mi explicaţi?

…— Pentru ce m-am gândit la acesta deschizătură?— Da.— Să punem pe Nancy în confidenţă. Ea va asculta tot

ceea ce se va petrece şi se va zice în apartamentul doamnei Catherina.

— Şi apoi să-i repet aceasta a doua zi?— Neapărat. Şi cu o astfel de metodă vei putea susţine

reputaţia de prezicător.Şi vorbind astfel, Margareta trase cordonul clopotului.

După câteva secunde Nancy apăru.— Mica mea, zise prinţesa, sunt nouă ore, prin urmare

tu vei conduce pe domnul de Coarasse în camera ta.— Pentru ce doamnă?— Pentru ca să îl faci să privească prin punctul pe care-l

ştii.

Page 351: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah!— Şi tu îl vei lăsa să asculte conversaţia ce Doamna

Catherina are să vorbească fără îndoială cu prezidentul Renaudin.

Această din urmă combinaţie a prinţesei, adăugă ca să asigure pe Henric, care îşi zise:

— Am istorisit foarte bine doamnei Catherina cum am surprins secretul lui René, dar voi fi foarte încurcat când îi voi explica mâine cum prezidentul Renaudin voieşte să scape pe René.

Şi prinţul surâzând pe sub mustaţă, adăugă încet:„Sunt foarte curioase locuinţele în Luvru, fiecare posedă

secretul unei deschizături, şi nimeni nu-şi închipuie că ceilalţi sunt culpabili de a face tot asemenea. Regina spionează pe fiica sa şi nu se gândeşte nicidecum că prinţesa o observă la rându-i, şi aceasta este foarte departe de a-şi închipui că şi eu am observatorul meu…”

— Aide, du-te! îi zise Margareta.Ea îi dădu mâna sa să o sărute şi Nancy deschizând uşa

intrării secrete, împinse pe prinţ de umeri:— Iute! repetă ea.Henric şi Nancy se urcară cu paşi repezi în camera

frumoasei cameriere, care se găsea în obscuritate şi unde nu strălucea decât o mică lumină în mijlocul parchetului…

— Iată deschizătura, zise Nancy.Henric se aşeză jos şi zări în linie verticală dedesubtul

lui, masa pe care el făcuse cu câteva minute mai înainte experienţele lui de predicator.

Regina era aşezată lângă masă.În faţa ei, un pleşuv şi îmbrăcat în negru, sta jos.Acesta era maestrul Renaudin.— Ascultă bine, zise Nancy, căci eu mă duc.

Page 352: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Într-adevăr frumoasa cameristă, plecă în vârful picioarelor, cum venise şi descinse lângă doamna Margareta, care fără îndoială, avea să o pună în toate confidenţele.

Henric atent, ascultă ceea ce prezidentul Renaudin zicea doamnei Catherina.

XXXV

Pe când aceste evenimente se petreceau la Luvru, René, plin de groază, zăcea pe paiele umede ale închisorii lui.

După plecarea reginei, Florentinul a fost pentru un moment mai liniştit prin cugetarea că doamna Catherina va îngriji de fiica lui.

El credea atât de mult în prezicerea ţigăncii, încât îi părea cu neputinţă că va muri mai înainte ca fiica lui să se fi căsătorit cu un gentilom.

Dar dacă René începuse se spere, nu cugetă însă mai puţin la tortura ce trebuia să sufere.

René era laş şi se temea de durere mai mult decât de moarte.

Mai multe ore trecură până să se deschise uşa închisorii sale.

În sfârşit temnicerul îi aduse cina care consta într-o bucată de pâine şi un urcior cu apă.

René îşi aduse aminte de recomandaţia reginei.— Vei cere să te spovedeşti, îi zisese ea.— Amice, zise atunci Florentinul privind pe temnicer,

vrei să îmi faci un serviciu?— Dacă datoria mea îmi permite, domnule René.— Voiesc să mă spovedesc.— Eu nu sunt preot, domnule René.

Page 353: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar poţi să îmi aduci unul.— Mă duc să vorbesc domnului de Fouronne,

guvernorul.Temnicerul ieşi, şi după câteva momente se întoarse.— Domnule René, zise el, guvernorul nu e la Châtelet.— Dar unde e?— La Luvru, la rege.— Când se întoarce?— Nu ştiu.— Ei bine, la reîntoarcere îi vei spune, nu-i aşa?— Fii liniştit.René aşteaptă; şi când sună ora zece, domnul de

Fouronne, guvernorul se întoarse de la Luvru.Temnicerul îi spuse cererea prizonierului.— Drace, zise guvernorul, e cam târziu. Preoţii s-au

culcat la aceasta oră.— Cu toate acestea, observă temnicerul, prizonierul

insistă şi voieşte să-şi mărturisească păcatele fără întârziere.

— Ei bine, răspunse guvernorul, du-te de caută un călugăr.

Temnicerul ieşi pentru a se duce să execute ordinele guvernorului.

Când el trecea pragul închisorii, fu întâmpinat de un frate călugăr care îi ceru milă.

— Drace, se gândi temnicerul, iată-l că vine tocmai la timp.

Şi el uitându-se la călugăr îi zise:— Ai tu cartea liturghiei cu tine?— Da, frate, răspunse el.— Atunci poţi să faci pe confesorul, aşadar vino.Călugărul se lăsă a fi condus de temnicer care îl

introduse în închisoarea lui René unde îl închise.

Page 354: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Vei fi în întuneric, zise el ducându-se, dar nu te teme de nimic, prizonierul este în lanţuri.

— Nu mă tem decât de Dumnezeu, răspunse călugărul.— Dar, adăugă temnicerul, închizând uşa, păcatele ce

domnul René îţi va spune sunt de o aşa ciudată culoare, încât nu vei pierde nimic de a le vedea.

Când fuse singur, călugărul se aplecă spre René şi îi zise încet:

— Viu din partea reginei.— M-am gândit, murmură Florentinul.— Regina lucrează ca să te scape.— Ah!— Mâine vei suferi tortura.René se înfioră.— Scăparea ta, îţi va proveni din curajul ce vei avea.— Nu cumva o să-mi sfărâme oasele?— Ţi le va amorţi, dar nu ţi le va sfărâma.— O să-mi umfle burta ca unei broaşte, suspină

Florentinul.— Nu moare cineva dintr-asta.— O să-mi vâre aşchii de lemn printre degetele

picioarelor care vor fi legate.— Trebuie să suferi această durere, şi să negi.— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu, murmură René.— Gândeşte-te, zise călugărul, că dacă mărturiseşti

adevărul, eşti condamnat dinainte.— Dar, observă Florentinul, ce vor zice de pumnal şi

cheia mea pe care le-au găsit?— Vei zice că în seara crimei, ai lăsat pumnalul în

prăvălia dumitale din podul Saint-Michel, încredinţându-l lui Godolphin pentru a-l duce unui reparator.

— Voi zice, făcu René, care înţelese că regina voia să arunce crima asupra lui Godolphin.

Page 355: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cât despre cheie, adăugă călugărul, Godolphin avea şi el una asemenea. Şi aceasta va fi chiar cheia care s-a găsit.

— Dar dacă mă va întreba de timpul ce-am pierdut în seara acelei crime?

— Vei zice că ai fost la Luvru, unde lucrai cu regina.— Şi… regina?— Regina va confirma… Adio! zise călugărul, nu mai am

nimic de spus. Dar ia bine seama! Dacă tortura te face a mărturisi ceva, eşti pierdut, şi regina nu te va mai putea scăpa.

— Voi nega… zise René.Călugărul bătu la uşa bolţii şi călăul veni să-i deschidă.— Ei bine, tată, îi zise el, nu e aşa că e un mare

păcătos?Călugărul îşi ascundea faţa în mâni, dădu toate semnele

unei vii dureri şi se depărtă murmurând:— Ah! sărmanul meu om!— Bun! îşi zise călăul, mă prind că acest mizerabil de

René i-a încredinţat că e inocent. El e în stare de a minţi chiar lui Dumnezeu.

………………………………………………………

René îşi petrecu o noapte îngrozitoare, visând instrumente de torturi şi eşafod.

— Ah! îşi zicea el, dacă regina voieşte să mă scape, pentru ce mă graţiază şi tortură?

Şi Florentinul ascultă sunându-se orele unele după altele, şi noaptea trecu fără a închide ochii.

Când zări o slabă rază de lumină prin ventilatorul bolţii sale, începu să tremure.

Ora se apropia.

Page 356: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Când auzi răsunând paşii în coridorul subteran, el se simţi rău.

— Vin să mă caute, îşi zise el.Într-adevăr, uşa bolţii lui se deschise şi René văzu

apărând mal întâi călăul, apoi guvernorul, şi, în urma lui doi soldaţi.

— Maestre René, zise sir de Fouronne, vei fi dus la capelă unde vei auzi slujba.

René respiră. Dar nu fu pentru mult timp.— După care, adăugă guvernorul, vei fi chestionat, dacă

nu preferi a-ţi mărturisi crima.— Sunt inocent19, zise René.Guvernorul ridică din umeri şi nu răspunse.După ce scoase lanţurile lui René ce le avea la picioare,

îl conduse la capelă, unde auzi slujba. Slujba se sfârşi.René, ce o ascultase în genunchi, se ridică, şi umbla cu

un pas atât de slab, încât cei doi soldaţi ce-l escortau îl susţinură.

Sala interogatoriului se afla alături de capelă. Când uşa se deschise înaintea lui René, el simţi picioarele slăbindu-i-se şi deveni palid la vederea unui personaj îmbrăcat în roşu, ce aţâţa un foc din mijlocul camerei.

Acel personaj era domnul de Paris, cum se zicea, adică călăul, doi oameni de asemenea îmbrăcaţi în roşu, dar neavând ca stăpânul, o scară vopsită în negru pe spinare, ceea ce distingea pe călău de ajutorii săi, se ţineau lângă domnul de Paris.

René tremurând, zări instrumentul pe care se întindea pacientul pentru a suferi tortura apei.

Apoi el privi cu un ochi rătăcit focul deasupra căruia trebuia a i se expune mâinile una după alta; apoi penele ce trebuiau să-i sfărâme carnea şi oasele; apoi cizma ce trebuia a zdrobi piciorul cu încetul.

Page 357: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Apoi mai văzu o uşă deschizându-se în fundul sălii, şi un om intră, ce îl făcu să scoată un ţipăt de spaimă.

………………………………………………………

În acea dimineaţă Carol al IX-lea deşteptându-se, chemase pe pajul său Raoul. Raoul alergase.

— Du-te de caută pe Pibrac, zise regele.Domnul de Pibrac înştiinţat de către Raoul, se grăbi de

a veni.— Pibrac, amicul med, zise regele, mi-ai arătat alaltăieri

respingere de a aresta pe René.— Ah! Sire, regina-mamă…— Bun! ştiu… şi nu am insistat, cum ai putut vedea

pentru a te însărcina cu această afacere.— Dar, zise căpitanul gărzilor, dacă Majestatea Voastră

voieşte a-mi ordona în astă dimineaţă de a aresta orice altă persoană, ea nu are decât a vorbi, sunt gata.. când ar fi vorba de un prinţ de neam…

— Drace! strigă regele, faci onoare lui René, Pibrac amicul meu, temându-te de el mai mult, decât de una din rudele mele.

— Prinţii de neam nu sunt otrăvitori, Sire.— Ai dreptate. Dar asigură-te, Pibrac amice; voiesc a te

invita la o mică serbare.— Eh! făcu gasconul.— Am prevenit pe Crillon aseară. Raoul!— Sire, zise pajul înaintând.— Îmbracă-mă, micuţule.Carol al IX-lea sări cu uşurinţă din pat şi pe când se

îmbrăca el zise:— Vom trece Sena.— Unde mergem, Sire?— La Châtelet.

Page 358: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Domnul de Pibrac se nelinişti.— Acum de dimineaţă, René va fi dat torturii, şi voiesc

ca să asişti.— Ah! sire, murmură căpitanul, nu încetez de a mă

teme.— Teamă, de ce?— De Doamna Catherina. Dacă asist la tortură, ea îşi va

închipui că fac asta pentru a mă bucura…— Sărmanul med Pibrac, zise regele, mă prind că nu

crezi în supliciul lui René. Să vedem, fii franc.— Ei bine! şi dacă Majestatea Voastră s-ar mânia, voi fi

franc. Nu Sire, nu cred.— Şi cine-l va scăpa?— Nu ştiu… dar René a făcut un pact cu diavolul.Regele începu a râde.— Aide! zise el, văd că-ţi pierzi capul, Pibrac, şi dacă te

scutesc de a mă urma la Châtelet, o fac din simplă bunăvoinţă.

— Majestatea voastră mă onorează.— Dar, adăugă regele, îţi jur că vei asista la supliciul lui

René.— Oh! cu mare plăcere! murmură căpitanul cu un surâs

neîncrezător.Regele se îmbrăcă şi ceru litiera.Domnul de Crillon se afla deja în curtea Luvrului călare.— Duce, zise regele, ştii pentru ce voiesc a fi prezent la

interogatoriul lui René?— Nu, Sire.— Pentru a auzi cu urechile mele mărturisirea crimei lui

şi astfel pentru a mă putea opune cu totul rugăciunilor reginei-mame pentru graţierea lui.

— Eu, zise Crillon, trebuie să mărturisesc Majestăţii Voastre că nu voi fi vesel decât după sfârşirea supliciului.

Page 359: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

………………………………………………………

Personajul ce intra în sala interogatorului şi a cărui vedere înspăimântase atât de mult pe René, era regele.

După rege, venea domnul de Crillon, guvernorul, şi un paj însărcinat de a scrie toate mărturisirile pacientului.

Regele se aşeză pe un fotoliu, pe când cei doi gentilomi şi pajul rămaseră în picioare.

— Aide, maestre Renaudin, zise regele adresându-se judelui, începi!

Judele privi cu seriozitate pe Florentin.— René, zise el, vrei să-ţi mărturiseşti crima?René se clătină, dar îşi reaminti de cuvintele

călugărului: «Dacă mărturiseşti, eşti pierdut!» Şi el răspunse cu oarecare siguranţă:

— Sunt inocent de crima de care sunt acuzat.Judele făcu un semn.

Poza pag. 356

Atunci călăul luă pe René şi îl culcă pe căluş20, de care îl legară îndată de mâni şi de picioare. După care, unul din ajutori aduse groaznica pâlnie.

Călăul introduse pâlnia în gura pacientului şi vărsă un vas cu apă, apoi un al doilea, apoi un al treilea…

René se zvârcolea şi căuta a-şi sfărâma legăturile, dar nu mărturisi.

La al şaselea vas, călăul zise:— Este cu neputinţă să mai urmăm, căci vom omorî pe

pacient.Dezlegară pe René, ce era deja umflat, şi îl rezemă de

zid.Nenorocitul arunca nişte priviri rătăcite şi vărsa

necontenit apa.

Page 360: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Să trecem la cizmă, zise judele, după ce acordă pacientului un sfert de oră repaus.

Călăul culcă din nou pe René, ce striga şi se zbătea pe căluş, şi îi închise piciorul drept în groaznica încălţăminte.

La cea dintâi strângere a şurubului, pacientul scoase un ţipăt înspăimântător, apoi pentru un moment păstră tăcerea, după ce din nou strigătele lui începură…

— Mărturiseşte, René, mărturiseşte-ţi crima! zicea judele.

Şi călăul strângea necontenit, şi René simţea oasele-i zdrobindu-se.

Un moment, durerea fu atât de nesuferită, încât trebuia să mărturisească; dar tot deodată o stranie fantasmagorie trecu pe dinaintea ochilor lui, şi i se păru că vede eşafodul, roata, drugul de fier ce îi zdrobea membrele; el crezu că aude nechezatul cailor ce trebuiau să-l târască cu repeziciune.

— Sunt inocent! strigă el, sunt… inocent!Călăul destrânse cizma şi Florentinul văzu piciorul său

sângerând.Când fu dezlegat, el voi să se ridice şi să umble, dar el

scoase un nou ţipăt şi căzu. — Piciorul e frânt? întrebă regele.— Nu, Sire, dar pacientul va fi pentru multă vreme

şchiop.— În acest caz, el va fi pentru totdeauna, răspunse

Carol al IX-lea, căci nu mai are mult de trăit.René aruncă o privire uimită împrejurul lui.— El crede că va putea scăpa negând, Sire, zise Crillon.— Da, zise regele; dar e o încercare pe lângă care toate

acestea sunt un joc… vom vedea…Şi regele arătă cu degetul focul din mijlocul sălii pe care

unul din ajutorii domnului de Paris îl aţâţa cu nişte foale.

Page 361: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René privi focul şi simţi că rămăşiţele de forţă şi curaj îl părăsesc.

„Ar fi mai bine să mărturisesc! îşi zise el, dar mai bine încă moartea.

Dar în acel moment, judecătorul îl privi, şi deodată René tresări, i se păru că pe când îl îndemna de a şi mărturisi crima, faţa întreagă îl încuraja de a nega.

Renaudin îi făcuse un semn.Ajutorii călăului ridicară pe René şi îl apropiară de foc.Atunci călăul îl expuse deasupra focului, îndestul de

departe pentru ca carnea să nu-i fie consumată, şi destul de aproape pentru ca arsura să fie destul de dureroasă.

René reîncepu a striga:— Iertare! iertare! Sire… iertare!Judele îl privea cu un ochi arzător magnetic, şi acel ochi

zicea cu elocinţă: „Taci! nenorocitule… Dacă voieşti să trăieşti, taci!” Şi ameţit de acea privire, René zbiera, dar nu mărturisea…

— Sunt inocent, zicea el… Mă aflam la Luvru, în noaptea crimei… Mă aflam cu regina… Dar Godolphin… Sire… iertare! iertare!..

— Lăsaţi-l un moment, zise regele.Călăul… slăbi mâna pe care René o trase cu vioiciune.

Atunci el se târî la genunchii lui Carol al IX-lea.— Sire, Sire, zicea el cu o voce rugătoare, Sire, sunt

inocent… Pumnalul meu, îi încredinţasem… lui Godolphin pentru a-l duce la un maestru de arme… Acea cheie era a lui… Sire! Sire!…

— Domnule de Paris, zise cu răceală regele, pe care mână ai ars acum?

— Pe cea stângă, sire.— Ei bine! arde pe cea dreaptă, acum. Aceea e care a

omorât pe burghezul Loriot, şi e cea mai vinovată.

Page 362: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Călăul luă mâna dreaptă a lui René şi o apropie de foc…Dar abia flacăra o atinse, când pacientul, sfârşit, lipsit

cu totul de forţă şi curaj, scoase un ultim şi groaznic ţipăt, şi căzu leşinat în braţele executorilor.

Atunci, judele zise regelui:— Sire, cred că Majestatea Voastră ar trebui să permită

ca pacientul să fia redus în temniţa sa. Leşinul său poate să ţină mult timp. Vom reîncepe mâine,

— Fie! zise regele, atunci pe mâine.— Şi dacă nu mărturiseşte? zise Crillon.— Ei bine, replică regele cu linişte, i se va acorda trei

zile de aşteptare pentru ca aceia ce se interesează de el să găsească pe adevăratul vinovat şi cum acest vinovat nu există pentru că el e, parlamentul îl va condamna în a patra zile şi-n a cincia el va fi dat supliciului…

Domnul de Crillon începu să surâdă.René zăcea încă leşinat jos în sala interogatorului.— Luaţi pe acest nenorocit! zise Carol al IX-lea. Vino,

Crillon, haidem să prânzim, mor de foame.Şi regele ieşi.Atunci un surâs trecu pe buzele preşedintelui Renaudin:— Încep a crede, murmură el, că René nu va fi dat

supliciului.………………………………………………………

Renaudin, părăsind sala de torturi, în loc de a ieşi din Châtelet, descinse în bolta unui tâlhar ce era condamnat a fi spânzurat.

XXXVI

Pentru vinovaţii ca René, de exemplu, se adună parlamentul, tortura se punea în scenă, dar pentru un

Page 363: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

simplu hoţ, pentru un pungaş judecarea de către marele staroste era suficientă, şi se mulţumea prin a spânzura nenorocita creatură, în ziua când se zicea de domnul de Paris, astfel se numea călăul, că are ceva afaceri prin piaţa Grève.

Era rar ca acest funcţionar să se deranjeze pentru un condamnat de o valoare mai mică.

Un borfaş, condamnat de către staroste, aştepta de obicei pentru a fi dat supliciului, ca vreun criminal însemnat să deranjeze pe executori.

Atunci, alături de eşafod, pe care un mare senior în crime trebuia a fi sfâşiat de viu, se aşeza spânzurătoarea nenorocitei creaturi, pe care-l spânzurau înaintea ochilor mulţimii şi înaintea marelui senior ce trebuia a fi sfâşiat.

Spânzurarea era ca o introducere pentru a asista la spectacolul ce avea să urmeze.

A doua zi, când parfumerul reginei, arestat de domnul Crillon, era condus la Châtelet, ofiţerul de poliţie prinsese un hoţ foarte cunoscut de parizieni, sub numele de Gascarille.

Gascarille era spaima burghezilor; el seducea femeile, bătea pe bărbaţi, spărgea şi jefuia.

Şef al unei bande de borfaşi ce locuiau în strada Mauconsiel şi în vecinătăţile curţii des Miracles, Gascarille asasina foarte puţin, aproape mai de loc. Numai circumstanţe excepţionale îl puneau într-o asemenea poziţie.

Unul din complicii lui îl vânduse pentru trei scuzi de aur ofiţerului de poliţia, ce îl surprinse, tăind capul unui locuitor din Vide-Gousete.

Ofiţerul poliţiei înmânase pe Gascarille marelui staroste.

Page 364: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Marele staroste, procedă cu repeziciune, găsise ca inutil de a cerceta fapta pentru care Gascarille era arestat, şi el se mulţumise condamnându-l a fi spânzurat.

Gascarille, ce se temea de a fi dat supliciului roatei, nu se îngrijise de a reclama.

Starostele condamnându-l îi zisese:— Ieri a fost adus la Châtelet messire René Florentinul,

acuzat că a asasinat pe un burghez din strada Urşilor. Este probabil că messire René să fie dat roatei. Şi poate că vei fi spânzurat în acelaşi zi cu dânsul, ceea ce te va onora mult.

Lui Gascarille poate nu i se părea tot atât de plăcut asta, dar el nu îndrăzni a-l contrazice, ci se întoarce în închisoare cu pasul unui om căruia i s-a făgăduit ceva plăcut.

Preşedintele Renaudin descinse întocmai în bolta lui Gascarille sub pretext de a-l întreba în legătură cu complicele ce el avusese.

Gascarille primi îndestul de rău pe preşedinte.— Pentru că sunt condamnat, îi zise el, şi pentru că voi

fi spânzurat, aţi putea bine a mă lăsa în pace.— Gascarille, amicul meu, răspunse Renaudin, tu eşti

un om ingrat faţă cu justiţia.— Bun, zise el, cu toate acestea nu pot atât a mă lăuda.— Te înşeli.— Voi fi spânzurat.— Ai fi putut fi sfâşiat, ceea ce este mult mai dureros.— Oh! mă iartă! zise tâlharul, n-am asasinat, şi roata…— Reputaţia ta e ticăloasă, aceasta a fost de ajuns.— Apoi! făcu condamnatul…Renaudin luă o înfăţişare din cele mai blânde:— Iubite domnule Gascarille, zise el, faci rău de mă

priveşti astfel.

Page 365: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Hei!— Îţi voiesc binele.— Aud? făcu condamnatul.Preşedintele se aşeză fără scârbă pe paiele pe care

Gascarille zăcea cu fiarele de mâini şi de picioare.— Ai tu… copii? întrebă el.— Dumnezeu să mă ferească.— Eşti însurat?— Nu.— Dar ai pe cineva în lumea asta de care te interesezi?La acesta întrebare, Gascarille păli, se roşi simţind o vie

mişcare.— Pentru ce mă întrebi asta?— Răspunde.— Ei bine, da, Farinetta…— Cine e Farinetta?— O femeie ce iubesc… suspină hoţul tot mişcat şi pe

care nu o voi mai revedea decât o dată… în ziua când voi fi spânzurat… Sunt sigur că va veni a mă vedea spânzurat… Sărmana Farinetta!

— O iubeşti, dar?— Aceasta e singura fiinţă ce am iubit. Şi iată, adăugă

hoţul cu un accent de mânie geloasă, sunt momente în care devin furios.

— Ce spui? făcu Renaudin.— Când mă gândesc că în curând un altul… căci acum

Farinetta nu e decât de optsprezece ani…— Ah!— Ea e frumoasă… şi…— Ai voi să îi laşi o frumoasă avere?Gascarille privi pe preşedintele cu mirare.— Nu posed nimic, zise el, ofiţerul de poliţie mi-a luat

vreo zece pistoli, tot ce posedam…

Page 366: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi.. Farinetta?— Farinetta n-are nimic!… decât ochii săi albaştri şi cei

treizeci şi doi de dinţi albi… aceasta e puţin…— Aceasta e mult, zise cu răutate preşedintele

Châteletului.— Taci dar, judecătorule! strigă Gascarille cu mânie, ai

putea să mă laşi să mor liniştit…— Mă iartă, amice! reluă preşedintele, ascultă-mă până

la capăt.— Vorbeşte…— Tu vei muri de acum în câteva ore; dacă ţi s-ar cere

un mic serviciu… în schimbul a două sute scuzi de aur, ce ar face o frumoasă zestre Farinettei…

— Două sute de scuzi de aur! strigă sărmanul borfaş, uimit.

— Da.— Două sute de scuzi pentru Farinetta? Scumpă

Farinetta! Şi ce ar trebui să fac pentru asta?— Ascultă-mă bine, reluă Renaudin. Tu eşti condamnat

şi… vei fi spânzurat…— Mi-e teamă.— Şi nu moare cineva decât o dată.— Este adevărat.— Şi pentru două crime sau pentru trei… frânghia ce ţi

se puse de gât nu strânge nici mai mult nici mai puţin.Gascarille privi pe preşedinte.— Voieşti să iau o crimă pe contul meu? întrebă el.— Întocmai.— Ce crimă?— Asasinatul din strada Urşilor.— Ah! bine! înţeleg, zise hoţul; voiţi a scăpa pe messire

René prin mine.— Ce-ţi pasă?

Page 367: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ce-mi pasă?… atunci desigur că voi fi zdrobit de viu în loc de a mă spânzura.

— Nu.— Cum ştii?— Voi obţine ca să fii numai spânzurat.— Şi dacă mărturisesc… aceasta?— Farinetta va avea două sute de scuzi de aur.— Sărmana Farinetta! repetă banditul în care începuse

un fel de luptă, dar tot deodată el ridică capul şi zise: Nu.— Aud? făcu preşedintele.— Nu voiesc.— Pentru ce?— Pentru că o dată Farinetta bogată, ea mă va uita; voi

fi prea gelos de a mă gândi în cealaltă lume că… un altul… se bucură de fericirea ce voi face Farinettei.

— Nemernicule! zise preşedintele.— Se poate, dar nu voiesc!— Nu voieşti dar ca să mărturiseşti, că eşti culpabil de

afacerea burghezului Samuel?— Nu.— Dacă aş dubla suma?— N-ar fi rea! voi fi spânzurat în trei zile. Morţii n-au

trebuinţă de nimic.— Încăpăţânatule! murmură preşedintele Renaudin cu o

voce răutăcioasă, ce-ţi trebuie, dar?— Cheia câmpurilor.— Drace! strigă judele, tu ceri un lucru ce e cu

neputinţă, căci dacă te mărturiseşti că eşti vinovat de omorul lui Loriot, burghezii sunt atât de înfocaţi încât ar trebui să te spânzure îndată pentru a le face plăcerea.

— Mulţumim.— Cu toate acestea…— Ei? făcu el.

Page 368: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ei bine, reluă Renaudin după un moment de tăcere nu te impacienta şi nu pierde curajul… ne vom vedea în astă-seară.

Şi Renaudin părăsi pe Gascarille şi ieşi din Châtelet.………………………………………………………

Trei ore după aceasta, prezidentul Renaudin era la fereastra cabinetului său de lucru când văzu intrând prin strada Saint-Louis o litieră precedată de un simplu soldat.

Regina este exactă, îşi zise el.Apoi descinse până în stradă şi merse întru

întâmpinarea litierei.Doamna Catherina de Médicis se dădu jos şi primi

umilele salutări ale prezidentului.După cum ea era îmbrăcată foarte simplu şi purta o

mască pe obraz, rarii trecători din strada Saint-Louis o luară drept o damă din provincie, care are un proces pendinte înaintea parlamentului şi nu se mai ocupară de dânsa.

Renaudin urcă pe regină în cabinetul său şi ea după ce intră şi se zăvorî cu prezidentul, îşi scoase masca.

— Ei bine! întrebă ea cu nerăbdare.— Ei bine! doamnă, răspunse prezidentul, René a suferit

tortura.— Fără să mărturisească nimic.— Fără să mărturisească.Ochii reginei începură să strălucească de bucurie.— Dar hoţul pe care contam, este incoruptibil.— Cum asta?— El nu are nici femeie, nici copii.— Are vreun amor în inimă…Atunci Renaudin istorisi reginei, întreţinerea ce avusese

cu Gascarille.

Page 369: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— El voieşte ca să trăiască, adăugă el.Regina înălţă din umeri.— Şi eu, continuă Renaudin, i-am promis că va trăi.— Eşti nebun! exclamă regina.Prezidentul avu un aer misterios.— Am o idee, zise el.— S-o vedem!— René trebuie să ierte pe călău.— O Doamne! făcu regina, dar René nu iartă

nicidecum…— Şi e probabil, că dacă vom scăpa pe Florentin, el îşi

va plănui să îi joace vreun rol…— Atât mai rău pentru Caboche!— Este adevărat, doamnă, dar dacă i-am promite lui

Caboche că René îl va ierta, el va putea face atunci ceva, ca să merite această iertare.

— Ce va face el?— Aceea ce a făcut acum cinci ani pentru un sărman

arcaş, condamnat la spânzurătoare. În loc de a face un nod în lungul frânghiei, el a făcut un nod obişnuit, apoi petrecându-o pe după umeri, el se agaţă tare de funia cea mare, care trece pe sub braţele condamnatului, într-un mod astfel încât funia cea groasă îl împiedică de a cumpăni pe pacient, pe când cea mică destinată a-l sugruma, reţinută de nodul cel ordinar, nu mai îl strânse. Arcaşul care ştia mântuirea lui, îşi dădu ochii peste cap şi păstră nemişcarea cea mai completă. Toţi îl crezură mort şi se retraseră.

— Şi el nu era mort? zise regina.— Nicidecum, doamnă. Noaptea călăul veni să-l

dezlege, şi îl făcu scăpat numai cu puţine contuzii.— Şi dumneata maestre Renaudin, voieşti ca Jean

Caboche să procedeze tot astfel cu Gascarille?

Page 370: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Da, doamnă.— Este cam greu.— Pentru ce?— Pentru că Gaboche este un om care poate să

raporteze tot regelui.— Cum dracu? făcu Renaudin.— Aşteaptă, reluă regina, să-ţi dau o idee.— Care?— Promite lui Gascarille că lucrul se va face astfel, că

René după ce se va declara inocent… va vorbi ea Caboche, dar… nu înainte… căci va fi periculos.

— Şi dacă Gascarille consimte?— Ei bine! te vei prezenta la Luvru după cum ne-am

înţeles şi vei zice regelui.Renaudin dădu din cap.— Este ceva care e mai nimerit poate, zise el.— Ce este?— Este de a aştepta până când regele va veni la

Châtelet.— Cum o să vină el acolo?— Da, şi aceasta chiar mâine de dimineaţă.— Dar cu care scop?— René mai are să sufere o tortură.— Dumnezeul meu! făcu Catherina cu groază.— Şi este cea mai teribilă… adică cercarea cu foc… El a

avut puţină ameţeală astăzi de dimineaţă.. Dar mâine voi aranja eu toate acestea… Încredeţi-vă în mine, Doamnă.

— Fie, zise regina.Doamna Catherina se sculă pentru a se retrage şi

pentru a intra în Luvru.

Poza pag. 368 – Ducele îl judecă numai dintr-o aruncătură de ochi.

Page 371: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! Doamnă, zise Renaudin, nu am să-ţi fac decât o cerere.

— Care este aceea?Gascarille nu mă va crede dacă nu voi avea un cuvânt

de la dumneavoastră subscris cu regala voastră semnătură.

— Crezi?— Da, şi că trebuie.— Dar… dacă acel cuvânt… acea semnătură… va cădea

în mâna regelui?— Voi fi răspunzător eu.Catherina aruncă o privire plină de neîncredere asupra

prezidentului.Renaudin înţelese acea privire—Doamnă, răspunse el cu siguranţa unui om necesar,

fără această semnătură nu mai pot răspunde de René.— Care va să zică, făcu regina, că aceasta este o

garanţie…— Pentru Gascarille…— Şi.. pentru dumneata…Renaudin tăcu.„Aide! se gândi Catherina, el voieşte poate să asedieze

parlamentul…”Şi ea se aşeză înaintea mesei prezidentului şi scrise pe

o bucată de pergament aceste cuvinte:„Voi graţia pe Gascarille.Catherina.”

Prezidentul luă pergamentul şi regina ieşi.Zece minute după ce litiera doamnei Catherina se

îndrepta spre colţul străzii Saint-Louis, prezidentul Renaudin ieşi şi el la rându-i şi se duse la Châtelet şi se coborî în închisoarea tâlharului de stradă.

Page 372: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Tu vei trăi! îi zise el.Şi îi istorisi cum Jean Caboche, călăul Parisului,

procedase cu cinci ani mai înainte, pentru a scăpa pe amicul său, arcaşul.

Dar Gascarille era cam neîncrezător:— Ce probă îmi dai dumneata pentru toate astea?

întrebă el.Prezidentul trase de sub mantaua sa, pergamentul

semnat de Catherina, şi pe care afară de semnătura ei mai pusese şi sigiliul său, prin ajutorul unui inel pe care îl purta în deget.

— După cum văd! murmură Gascarille, regina trebuie să ţină mult de a scăpa pe René.

— Negreşit, şi nici să nu te îndoieşti. Voi mai avea şi acei două sute de scuzi de aur pe care-i destinez Farinettei. Îi vei avea.

— Hm! zise tâlharul, nu e frumos de a despuia astfel pe o sărmană fată ca Farinetta…

— Atunci i se va lăsa ei acei două sute scuzi.— Dar eu?Prezidentul se puse pe râs.— Vei avea şi tu alţi două sute de scuzi, zise el.— Atunci e bine.— Acum ne-am înţeles?— Da. Numai nu ştiu ce să cred.— Fii liniştit, răspunse prezidentul Renaudin, îţi voi face

lecţia ta cu o oră mai înainte de tortură.— Cum înainte de tortură?— Oh! asigură-te, tu vei înghiţi două pâlnii cu apă, şi la

a treia vei vorbi.— Când voi scăpa murmură tâlharul de stradă, şi după

ce amicul meu Caboche, mă va dezlega, mă voi duce ca

Page 373: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

să trăiesc cu Farinetta în provincie, căci la Paris se întâmplă multe nenorociri.

XXXVII

Să revenim la Henric de Navarra, pe care l-am lăsat întins pe parchet în camera lui Nancy, cu ochiul lipit la acea spărtură din plafon şi care permitea de a se vedea şi de a se auzi tot ceea ce se petrecea în oratoriul Doamnei Catherina.

Prinţul dar, asistase la înţelegerea ce avusese regina-mamă cu prezidentul Renaudin care îşi expusese planul său pentru a scăpa pe René.

Când Renaudin se retrase, Henric reaşeză o dală care astupa de obicei deschizătura, apoi se duse pe pipăite spre cordonul clopotului care corespundea cu camera doamnei Margareta, căci Nancy îl închisese înăuntru.

Henric trase dar cordonul de sus în jos fără să atingă clopotul.

Un minut după acesta, clopotul sună şi cordonul se mişcă de jos în sus. Această zăngăneală părea a zice: «O să vină să îţi deschidă.»

Într-adevăr, puţin după acesta, Nancy veni.— Vino, domnule de Coarasse, zise ea.Nancy luă pe prinţ de mână, şi îl făcu să iasă din

cameră.Apoi ea îl conduse în coridor, şi pe mica scară sucită.— Oare prinţesa mă aşteaptă? întrebă el.— Uf! făcu Nancy, eşti prea nesăţios, domnule.— Pentru ce?— Pentru că e numai câteva momente de când nu ai

văzut-o.— Este adevărat.

Page 374: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi apoi prinţesa, are obiceiul de a se culca numai o dată pe seră, adăugă zâmbind subreta.

Henric tăcu.— Unde vrei să mergi? reluă Nancy, afară sau înăuntrul

Luvrului?— Aş vroi să văd pe domnul de Pibrac.— În acel caz, treci pe aici.Nancy arătă tânărului, un al doilea coridor pe care nu îl

cunoştea încă, şi îl conduse până la cealaltă scară care îi era obişnuită şi pe care pajul Raoul îl urcase de mai multe ori la domnul de Pibrac.

— Acum ştii drumul? zise ea.— Da.— Adio, dar.Dar Henric o reţinu.— Mititico, numai un cuvânt.— Care?— La ce oră să vin… mâine?— Ah! da… Nu ţi-a spus nimic. Ei bine, în orice caz, vino

la ora nouă, ca de obicei.— Desigur.Henric strânse mâna lui Nancy şi se duse să bată la uşa

domnului de Pibrac.Căpitanul gărzii îl aştepta în prada unei vii nelinişti.Prinţul ieşise de la dânsul cu un aer atât de misterios,

încât gentilomul crezuse că se petrecea la acea oră un grav eveniment.

— Ah! Dumnezeul meu! zise el văzându-l, în fine, intrând.

— Erai neliniştit?— Foarte mult.— Te asigură că toate merg bine.— Dar ce s-a întâmplat?

Page 375: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— O să-ţi spun mai târziu.— Pentru ce nu acum?— Pentru că trebuie să ştiu încă ceva!Vorbind astfel, Henric se duse să deschidă dulapul şi se

strecură din nou în intrarea misterioasă.— Drace! murmură el lipindu-şi ochiul la deschizătura

din piciorul Cristului, sosesc într-un urât moment…Doamna Margareta se aşeza în pat…Într-adevăr, prinţesa ajutată de Nancy se culca.— Adevărat, Doamnă zicea Nancy, acest sărman domn

de Coarasse, care citeşte atât de bine în astre, şi a terminat prin a asigura pe doamna Catherina că este fermecător, se găseşte el însuşi fermecat.

— Tu crezi, mica mea?— Vă iubeşte cu deosebire.Henric văzu pe Margareta, roşindu-se ca o elevă.— Închipuieşte-ţi, Doamnă, urmă camerista că voia să

revină…— Aici?— Da.— Astă-seară?— Chiar.Şi Nancy avu un surâs bănuitor.— El ştia bine că mâine…— Mâine?… dar eu n-am zis nimic.— Cu toate acestea eu mi-am permis de a-i da întâlnire.— Cum?— Oh! Dumnezeul meu! făcu Nancy cu o umilinţă

ipocrită, dacă Alteţa Voastră nu voieşte să-l primească, pot să-l înştiinţez…

— Vom vedea… răspunse Margareta puţin mişcată.Nancy reluă:— Şi apoi, e foarte frumos, acest băiat.

Page 376: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Tu găseşti?— Şi dacă aş fi fost prinţesă…— Cutezătoareo!Nancy nu se desconcentră de loc.— Dacă Alteţa Voastră va deveni regina de Navarra…— Ei bine!— Ea îmi va permite să-i dau un sfat.— Se vedem!— Regina de Navarra va face bine de a da o funcţie la

curte, domnului de Coarasse.— Tăcere!— La Nérac se plictiseşte cineva foarte curând.— Nancy, zise prinţesa fără mânie, încep a crede că sir

de Coarasse este unul din amicii tăi.— Ce idee, doamnă.— Şi tu conspiri cu dânsul contra mea. Tu o să termini

prin a mă face să îl iubesc.— Ah! Doamnă, murmură Nancy. Alteţa Voastră m-a

încurajat a conspira în favoarea prinţului.— Taci, nebunatico…Şi Margareta se aşeză în pat:— Acum du-te, adăugă ea, şi lasă-mă să dorm.Nancy suflă în lampă şi se retrase.Atunci Henric ascultă pe prinţesă care murmura încet:— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! simt că-l iubesc.— Ai dreptate! se gândi Henric, căci aceasta am

observat-o şi eu, Doamnă.Apoi el intră în camera domnului de Pibrac.— Scumpul meu Pibrac, zise prinţul, dacă ai vreo

favoare a-mi cere, acum poţi să o faci.— Ce aţi zis, monseniore?— Am zis că mă bucur de amiciţia regelui.— Adevărat?

Page 377: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi sunt în perspectivă de a obţine bunele graţii ale doamnei Catherina.

Pibrac făcu nişte ochi mari.— Am luat locul lui René!— Alteţa Voastră ştie să prepare parfumuri?— Nu, dar citesc în astre.Încremenirea domnul de Pibrac era în culme.Atunci Henric îi povesti cele ce se petrecuseră în seara

răpirii Paolei şi întâlnirea lui cu regina-mamă, până la intervenirea oficioasă a Margaretei care i-a procurat mijloacele de a-şi continua rolul său de prezicător.

Domnul de Pibrac îl ascultă, cu sprâncenele încruntate.— Monseniore, zise el în fine, vă voi spune eu ceea ce

doamna Margareta v-a spus deja.— Cum!— Jocul e periculos.— Dar eu am şansă…— Sper… căci dacă era altfel…— Pibrac, amicul meu, îţi închipui lucruri imaginare.— Eu cunosc pe regină.— Şi eu o cunosc.— Şi cunosc şi pe René, ceea ce e şi mai rău.— Oh! pentru acesta, zise prinţul ştiu că viaţa sa e în

mâinile mele.— Poate.— Şi e de ajuns să mă duc la rege şi să îi spun totul.— Ah! monseniore, strigă Pibrac, bagă bine de seamă

ceea ce faci.— Pentru ce?— Eh! Ştiu eu? Dacă regele va şti adevărul, dacă va

aresta pe Renaudin şi îl va arunca în Bastilia, şi dacă va da libertate lui Gascarille şi va parveni a dovedi că René

Page 378: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

este culpabil, René nu va fi nici spânzurat nici torturat pentru acesta.

— Aidea de.— Regina mamă va face chiar o revoluţie în Franţa.— Atunci care e opinia dumitale, Pibrac?— Ca regele să nu ştie nimic.— Bine!— Şi să laşi ca René să fie tras în ghearele

parlamentului!— După acesta?— Şi că Alteţa Voastră va face bine de a continua pe cât

va putea rolul său de prezicător pe lângă regina.— Adevărat?— Căci, monseniore, urmă domnul de Pibrac, regina

iubeşte pe René, căci ea crede în puterea cea supranaturală a acestui ticălos parfumer.

— Ţine dar, la el numai pentru acesta?— Ei! făcu gasconul, mai adaugă la aceasta şi puţină

obişnuinţă.— Adevărat?— Şi în ziua în care regina va găsi un fermecător care

va întrece pe René, atunci acesta din urmă va fi pierdut. Acest rezultat va valora mai mult decât arestarea parlamentului.

— Sunt şi eu de ideea dumitale, Pibrac.— Aşadar, adăugă căpitanul gărzii, dacă mă crezi,

monseniore, e mai bine să lăsăm pe rege, regină şi René să se aranjeze cum vor voi.

— Fie!— Şi Alteţa Voastră, are încă dorinţa de a lua în

căsătorie pe doamna Margareta?— Neapărat că am, Pibrac, amicul meu. Doamna

Margareta este încântătoare, şi, adăugă Henric, nu voi

Page 379: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

avea poate nicio trebuinţă de a fi bărbatul ei pentru a mă introduce în graţiile sale.

— Atunci.. la ce bun?— Dar am rezoanele mele politice… Cine poate şti

viitorul! termină prinţul cu tonul său cel serios.— Acum, adăugă Henric de Navarra, când am opinia

dumitale mă retrag.— Alteţa Voastră intră în hotel?— Nu încă, mai am o ultimă expediţie nocturnă a face.

Adio, domnule de Pibrac.— La revedere, monseniore.

………………………………………………………

Henric ieşind din Luvru, se duse drept la cârciuma lui Malican.

Cârciuma era închisă şi cei din urmă consumatori plecaseră de mult timp, dar printre uşa ce era bine închisă şi prin obloanele puţin întredeschise, prinţul văzu trecând o mică rază de lumină.

El bătu încet.— Cine este acolo? întrebă dinăuntru vocea cea fragedă

a lui Myette.— Compatriotul, compatriotul, răspunse prinţul, în limba

bearneză.Myette se grăbi de a deschide.Prinţul intrând în cârciumă, zări pe Noë şi pe frumoasa

argintăreasă tot în costumul său de ţăran de la munte.Malican care se scula în fiecare zi în revărsatul zorilor,

se dusese să se culce, şi Sarah cu Myette rămăseseră singure.

Noë sosise şi el cu puţin mai înainte de a bate prinţul.El sosise chiar din satul Chailot unde aşezase pe Paola

sub paza lui Guillaume Verconsin şi a mătuşii sale. El

Page 380: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

venise pe marginea râului şi intrând în cârciumă, zisese lui Myette luând-o de talie şi dându-i o sărutare pe frunte:

— Mor de foame, mititica mea, şi ai fi foarte gentilă de mi-ai da ceva să mănânc.

Pe când el cina, tot vorbind cu acele două femei, sosise şi prinţul.

— Cum! zise Henric, iată ceva ce nu îmi puteam explica, aveam oarecare sfârşeală la inimă pe care nu o puteam defini. Închipuieşte-ţi, că nu am prânzit.

Şi el se aşeză în faţa lui Noë începând a bea şi a mânca cu multă poftă.

Apoi prinţul care toată seara se gândise la Margareta începu să privească pe argintăreasă.

Sarah cu tot costumul ei, era tot frumoasă.Henric nu înceta de a o contempla, şi tânăra femeie se

roşi atât de tare încât inima lui începu a bate:— Este straniu, îşi zise el, n-aş fi crezut niciodată că aş

putea iubi două femei deodată. Şi cu toate acestea e adevărat: am admirat frumuseţea Doamnei Margareta şi iată că Sarah mă face să mă cutremur când ridică privirea asupra mea. Inima omului e un ce straniu!…

— Domnule, îi zise Sarah luându-i încet mâna, nu te vei reîntoarce în Navarra?

— Nu, mica mea.Sarah suspină.— Pentru ce mă întrebi asta?— Dar… pentru că… aş voi să merg acolo.— Dumneata?— Corisandra, buna mea soră, mă va primi… Acest nume de Corisandra făcu pe Henric să tresară.— Ah! drace, îşi zise el, uit necontenit că Sarah şi

Corisandra sunt cele două degete de la mână…El încruntă sprâncenele şi zise argintăresei:

Page 381: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Frumoasa mea amică, dacă voieşti să mergi în Navarra, nimic nu e mai uşor.

— Mă vei însoţi? întrebă ea.— Nu, dar…Sarah deveni foarte palidă.— Nu voi merge, zise ea. Pentru că, murmură ea încet,

m-ai scăpat…— Ah!— Şi ceva îmi spune că pot la rându-mi, a vă scapă de

un mare pericol.— Nu mă tem de nimic, zise el surâzând.— Cine ştie?Şi ea pronunţă aceste cuvinte cu o tristeţe profundă.— Drace! murmură prinţul, desigur că lumea e un vast

laborator de prezicere. Iată că toată lumea se amestecă a prezice fiitorul, de la prinţul de Navarra până la doamna Samuel Loriot.

Făcând această cugetare, prinţul contempla pe frumoasa argintăreasă. Sarah era tristă şi părea că suferă de un rău necunoscut.

— Ea mă iubeşte, îşi zise Henric, şi el uită pe Margareta şi luă mâna lui Sarah într-ale sale.

În acest timp, Noë vorbea cu frumoasa Myette la celălalt cap al mesei; şi cum Henric privind pe Sarah uita pe Margareta, Noë nu se mai prea gândea la Paola.

Myette privea pe Noë ca şi Sarah pe Henric; şi Myette simţea o uşoară bătaie de inimă.

Din norocire pentru ea şi pentru Sarah, sună miezul nopţii.

— Hei! Hei! Noë, amicul meu, zise prinţul, ştii tu că ar fi bine dacă ne-am gândi puţin la Godolphin?

— Ai dreptate, răspunse Noë.

Page 382: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ce veţi face cu acel nenorocit? întrebă Myette. El plânge şi e disperat zi şi noapte. Mi se sfâşie inima de câte ori descind în pivniţă.

— Mergem să îl consolăm, mica mea.Apoi prinţul privi pe Sarah:— Veţi face bine, frumoasele mele, zise el, de a vă duce

să vă culcaţi, fiţi liniştite, noi nu vom fura nimic.— Ce glumă, făcu Myette.Ea aprinse o luminare la aceea ce ardea pe masă.— Pentru că doriţi se rămâneţi singuri, rămâneţi! zise

ea. Bună seara!— Bună seara, mica mea, zise Noë, ce o sărută din

nou…— Bună seara, doamnă, făcu prinţul sărutând mâna lui

Sarah.Cele două femei urcară scara lăsând pe prinţ şi

însoţitorul lui deplini stăpâni pe sala de jos a cârciumii. Atunci Henric şi Noë se priviră.

— Pe onoarea mea, murmură acesta din urmă, cred Henric, că eşti mai mult ca totdeauna înamorat de Sarah.

— Tot astfel cred şi eu.— Deci ai uitat pe doamna Margareta.— Te înşeli, iubesc pe amândouă.— Ah! ce glumă!— Dar tu, zise prinţul, tu… nu iubeşti pe Paola?— Da… o iubesc.— Atunci pentru ce priveşti cu atâta ardoare pe Myette?— Da… ai dreptate…— Aşadar, urmă prinţul, le iubeşti dar pe amândouă.— Poate.— Ia seama!… Myette e sub protecţia mea, şi nu

voiesc..

Page 383: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Poza pag. 380 – Sir de Coarasse, zise ducele, este mort sau e rănit.

— Luaţi seama, seniorul meu… zise la rândul său Noë, Sarah e tot amica Corisandrei, şi ai putea fi prea bine dejucat.

Henric îşi muşcă buzele.— Tu ai poate dreptate; să ne ocupăm de Godolphin,

zise el, şi să lăsăm pe cele două încântătoare.— Hm! îşi zise Noë, eu unul nu renunţ la Myette.Henric luă lumânarea, pe când Noë ridica oblonul

pivniţei.— Tu ai calul tău la grajd, nu e aşa? întrebă el.— Fără îndoială. Voi lua pe Godolphin pe calul meu,

cum am luat pe Paola.Henric descinse cel dintâi în pimniţă şi Noë, ce îl urma

purtând o mulţime de chei, deschise uşa bolţii.Godolphin legat zăcea pe paiele închisorii lui. În

momentul când uşa se deschise, el se ridică; şi văzând pe Noë apărând, el strigă de bucurie.

— Ah! vii să-mi dai libertatea, după cum mi-ai făgăduit, nu e aşa?

— Acesta depinde, răspunse Noë; eşti în stare tu de a face un jurământ?

— N-am fost niciodată sperjur.— Dacă te voi duce lângă Paola, vei căuta tu să fugi?— Paola! Paola! murmură tânărul… A fi lângă dânsa,

este a fi în paradis. Nu voi fugi, ţi-o promit.— Tu nu te vei sili de a regăsi pe René?— René! zise Godolphin, al cărui ochi scânteia de o

lucire sinistră, îl urăsc… da… cum un sclav urăşte pe stăpânul lui.

— În acest caz, vino.

Page 384: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Noë îl dezleagă şi-i trecu peste ochi o batistă. Apoi îl luă de mână şi ajutat de prinţ îl scoase din pivniţă.

………………………………………………………

După câteva momente, Noë luă pe Godolphin pe calul lui, iar prinţul se îndreptă spre strada Saint-Jacques. Godolphin era cu ochii legaţi, dar când calul începu să umble, el mişcă puţin legătura şi privi pe furiş împrejurul lui.

Noaptea era întunecoasă, dar cu toate acestea Godolphin înţelese că se afla lângă Luvru.

XXXVIII

A doua zi de aceea în care René suferise prima tortură, prezenţa regelui, domnului de Crillon, sir de Fouronne, guvernorul Châteletului şi Renaudin, era hotărât de doamna Catherina ca pretinsul sir de Coarasse să o viziteze pentru o a doua şedinţă de preziceri.

Regina hotărâse ea însăşi ora: la cinci ore de dimineaţă.La cinci ore fără câteva minute, prinţul intra în Luvru:

dar în loc de a se îndrepta pe dată la regina, el urcă mica scară a camerei lui Nancy.

Frumoasa cameristă aştepta pe Henric cu nerăbdare.— Ah! îi zise ea văzându-l intrând, ştii ce răutăcioasă

idee ai avut de a te face fermecător?— Pentru ce copila mea?— Pentru că sunt nevoită de a-mi petrece ziua aici, cu

scop de a şti sigur ce face şi zice doamna Catherina.— Ei bine, zise Henric, îţi voi răsplăti o dată de ce faci

pentru mine.— Ah, făcu Nancy.— Îţi voi trimite pe Raoul…

Page 385: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ce să facă? întrebă camerista ce se roşi până în albeaţa ochilor.

— Pentru a-ţi ţine de urât.— Aş! zise ea, n-am trebuinţă de aceasta.— Adevărat?— Nu, căci Raoul iese de aici.— Oh! oh!— Şi pentru ce nu? zise tânăra fată cu un ton

batjocoritor, dumneata ai venit prea bine… şi…— Dar eu… sunt… amicul tău.— Şi Raoul e…— Hm!— Şi mai mult încă, el e mesagerul meu, şi tocmai l-am

pus pe drum pentru dumneata.— Cum aceasta?— Doamna Catherina a ieşit din Luvru azi dimineaţă.— Pentru a vedea pe scumpul ei René fără îndoială?— Nu.— Unde s-a dus dar?— Închipuieşte-ţi, urmă Nancy, că regina şi-a petrecut

noaptea foarte agitată.— Eu aş fi cauza?— Descoperirile dumitale îmi închipui că au întărit mai

mult această agitaţie.— Crezi?— Toată noaptea camera i-a fost luminată, când se

ridica şi umbla cu paşi mari, când se reculca şi se încerca de a adormi. Câteodată pronunţa numele dumitale şi murmura îndestul de tare, pentru ca din locul meu să o pot auzi. «Acel Coarasse mi-a descoperit lucruri stranii. Niciodată René, în cele mai bune zile de prezicere ale lui, nu mi-a spus atâtea…»

— Dar, nu îmi explici pentru ce Raoul…

Page 386: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aşteaptă.— Bun! ascult.— Azi dimineaţă René a fost torturat.— Ştiu.— René n-a mărturisit nimic; dar mi se pare ca regina

nu ştia azi dimineaţă detaliile încercării.— Ah!— Regele, Crillon şi guvernorul ce singuri au asistat cu

judele, au păstrat secretul. Regina a venit la unsprezece ore la doamna Margareta şi a rugat-o să meargă la rege. Doamna Margareta s-a dus la rege, dar regele ce se întorcea tocmai de la Châtelet, dejuna în linişte cu domnul de Crillon şi n-a zis un cuvânt despre René. Atunci, doamna Catherina a trimis pe pajul ei Renaud la Châtelet. Renaud a întrebat pe toţi de acolo şi n-a aflat decât un lucru, acela că René fusese adus leşinat din camera torturii. La miezul zilei, doamna Catherina, împinsă de nelinişte a cerut litiera ei şi a zis lui Renaud: «Litiera fără arme, bineînţeles.» Am înţeles pe dată, urmă Nancy, că regina voia să facă niscaiva expediţii misterioase, şi m-am pus la fereastră. Fereastra mea o ştii, dă în curtea Luvrului. În curte Raoul se ocupa ca de obicei, la aceiaşi oră, cu o pasăre pe care i-a dat-o regele. I-am făcut semn cu batista, Raoul a înţeles, şi el a venit la mine cu pasărea pe umăr.

— Ah! domnule de Coarasse, suspină Nancy, trebuie se crezi că sunt amica dumitale, căci dacă nu era pentru dumneata…

— Ei bine?— Raoul n-ar fi intrat aici.— El te iubeşte, cu toate acestea…— Tocmai pentru aceea trebuie ţinut la distanţă şi aş fi

făcut-o…

Page 387: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aud? făcu Henric.— Dar aici e locul să vă spun că e îndrăzneţ ca un paj,

el a îndrăznit…— Oh Dumnezeul meu! exclamă Henric.— El mi-a vândut serviciul ce-i ceream.— Tii! evreul!…„— Micul meu Raoul i-am zis eu, tu eşti bun şi îmi vei

face un serviciu.”„— Desigur, da, mi-a zis el, ce trebuie să fac?”„— Doamna Catherina va ieşi…”„— Ah!”„— În litiera ei fără armării…„— Bun!”„— Tu vei urma din depărtare litiera, păzindu-te bine de

a nu fi văzut.”„— Apoi?”„— Îmi vei spune unde a fost regina.”„— Foarte bine.”— Şi Raoul m-a privit, apoi avu îndrăzneala de a-mi

spune:„— Domnişoară Nancy, spionezi pe regină.”„— Ce-ţi pasă? Iubeşti tu pe regina mai mult ca pe

mine?”„— Oh! desigur, nu.”„— Atunci te vei supune mie?”„— Da, dar cu o condiţie.”— Înţelegi, zise Nancy, că am încruntat sprâncenele.

Aceasta îmi părea glumeţ şi chiar cutezător, ca acel băieţaş să-mi propună condiţii.

— Şi care a fost condiţia? întrebă Henric.— Raoul mi-a zis, fără a se încurca:

Page 388: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

„— Voiesc cu plăcere să urmez pe regina şi să-ţi raportez cu fidelitate în ce loc merge, dar mă vei lăsa se te sărut pe obrazul stâng.”

— Ah! caraghiosul! făcu Henric râzând.„— Alege,” mi-a zis el.— Atunci, urmă Nancy, înţelegi, era pentru dumneata…

şi… Raoul m-a sărutat.— Apoi, a plecat?— Oh! nu!— Cum nu? El nu s-a ţinut de cuvânt? făcu prinţul.— Nu, dar mi-a spus:„— Ţi-am făgăduit să urmăresc pe regină, şi o voi

urmări, fii sigură. Dar nu am făgăduit de a nu îi comunica că am urmărit-o şi aceasta din ordinul dumitale.”

— Cum! strigai eu, ai îndrăzni să mă trădezi?— Nu, daca-mi cumperi păstrarea secretului prin două

sărutări pe obrazul drept.— Şi ai îndeplinit cererea?— Cum nu! făcu Nancy, era de trebuinţă.— Scumpă Nancy.Prinţul voi să imite pe Raoul, căci obrazul rumen a lui

Nancy avea un ceva seducător, dar ea se opri:— Ah! mă iartă! zise ea, eu nu am trebuinţă de discreţia

dumitale, dumneata ai trebuinţă de discreţia mea.— Ai dreptate, murmură prinţul. Aşadar, Raoul a urmărit

pe doamna Catherina?— Da.— Şi ea s-a dus?— În strada Saint-Louis-en-l’Ile…— Prea bine! la prezidentul Renaudin?— Întocmai.— Dar nu ştii ce au vorbit?

Page 389: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Hei! replică Nancy, pentru că jucăm rolul de fermecători, trebuie să îl jucăm bine.

— Cum! ştii?— Când regina s-a întors, doamna Margareta a trecut la

dânsa, şi iată ceea ce regina i-a zis: „René n-a mărturisit nimic; Renaudin a găsit un om ce se va da de vinovat. Acesta e un tâlhar mult cunoscut sub numele de Gascarille. I s-a promis graţierea sau mai bine zis călăul ce va fi cumpărat va proceda rău.” Şi acum sfârşi Nancy, ştii, regina te aşteaptă… Du-te de-ţi joacă rolul…

—Te voi revedea părăsind-o?— Fără îndoială.— Unde?— Aici.— Mă vei aştepta?— Nu, mă duc la doamna Margareta.Henric sărută mâna lui Nancy şi descinse cu dânsa până

la etajul inferior— Urmează acest coridor, zise ea, el duce la scara cea

mare. Vei intra prin apartamentele cele mari, şi primul paj ce vei întâlni te va conduce la regină. La revedere.

— La revedere, mica mea…Henric urmă coridorul, după cum îi spuse Nancy, trecu

prin apartamentele cele mari şi găsi în anticamera doamnei Catherina nu pe pajul Renaudin, dar pe Raoul.

Acesta veni spre întâmpinarea lui Henric.— Bună ziua domnule de Coarasse, zise el.— Bună ziua, Raoul.— Voieşti să vorbeşti reginei?— Ea m-aşteaptă.— Oh! oh! făcu pajul mirat de favoarea bearnezului.— Ei, Raoul, făcu prinţul aplecându-se la urechea lui, ştii

că eşti puţin cam evreu?

Page 390: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aud? făcu Raoul.— Nu faci serviciu…— De unde ştii?— O sărutare pentru serviciu, două sărutări pentru

păstrarea secretului.— Nu face nimic, zise Raoul, dar pentru că Nancy se

plânge în viitor va plăti îndoit.— Eşti foarte spiritual, făcu prinţul. Anunţă-mă.Raoul intră la Catherina şi o anunţă că sir de Coarasse

aştepta.— Spune-i să intre, micul meu, zise regina, şi apoi vei

păzi bine uşa.— Da, doamnă.— Nu vei lăsa să intre nimeni.— Majestatea Voastră poate să se încreadă mie.Raoul făcu loc lui sir de Coarasse.Henric făcu trei paşi spre regină şi se înclină cu respect.Catherina era foarte palidă, dar o bucurie ascunsă

scânteia din ochii ei.— Aide! îşi zise prinţul, ea e sigură că va scăpa pe

René.— Domnule de Coarasse, zise regina, ştii că mi-a ocupat

mult timp spiritul dumitale de ieri?— Ştiu doamnă.— Ah! ştii?— Majestatea Voastră n-a dormit de loc în astă noapte.Regina făcu o mişcare de mirare aproape de spaimă.Henric urmă:— Îmi închipui că Majestatea Voastră nu mă va mai

întreba asupra unor lucruri obişnuite, cum de exemplu, ceea ce a făcut, zis sau gândit de ieri.

— Dar te înşeli, răspunse Catherina. Sunt ore în care mă îndoiesc şi aş voi o ultimă dovadă.

Page 391: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Vorbeşte, doamnă.— Unde am fost astăzi?— Doamnă, răspunse Henric, m-aşteptam atât la aceste

întrebări, încât voiam a vă da dezlegarea mai dinainte.— Cum asta?— Eram în camera mea din hotel, şi am consultat

oracolul meu.— Nu aveai cu toate acestea flaconul de care te serveai

ieri, observă regina ce arătă cu degetul flaconul cu cerneală simpatică ce se afla pe şemineu.

— Nu, doamnă,— Atunci, cum ai făcut?— Am luat o carafă. Plină de apă limpede.— Şi aceasta ţi-a fost de ajuns?— Minunat.— Straniu lucru! murmură regina.— Am voit să ştiu atunci ceea ce Majestatea Voastră

făcuse de la ora când am părăsit-o ieri.— Ah! să vedem?— Majestatea Voastră a primit vizita judelui ce i-o

anunţasem. Judele a zis Majestăţii Voastre că, pentru a scăpa pe René, trebuia ca René să aibă curajul de a suferi tortura şi de a nu mărturisi nimic.

— Bun, apoi?— Judele a făgăduit că va găsi un condamnat la moarte

ce va lua în sarcina sa asasinatul din strada Urşilor.— Şi aceasta e adevărat— După plecarea judelui, Majestatea Voastră a rămas

pradă unei vii nelinişti. Ea a pronunţat de mai multe ori numele meu…

— Şi aceasta e… adevărat.

Page 392: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi azi dimineaţă, sfârşi Henric, marea sa grijă a fost de a şti dacă René, neputând suferi tortura, a mărturisit ceva.

Regina părea ameţită.— Aide, zise ea, un ultim cuvânt domnule de Coarasse,

şi te voi crede ca de un oracol.— Vorbeşte, Doamnă.— Am ieşit din Luvru…— Da.— Unde m-am dus?— La judele.— Ce mi-a zis el?— Că a găsit pe condamnatul care să ia locul lui René.— Ce este… acel condamnat?— Un hoţ.— Ştii tu numele său?— Ah! Doamnă, aceasta e mai greu de spus.— Pentru ce?— Pentru că nu m-am gândit a întreba oracolul meu.— Întreabă! dar.Henric se sculă şi luă după şemineu flaconul cu

cerneală simpatică, apoi privind printr-însul, zise:— Voiesc doamnă să îmi spui una după alta, toate

literele după alfabet.— Fie! zise Catherina.Când ea fu la G, Henric o opri:— Iată cea dintâi literă cu care începe numele său zise

el. Majestatea Voastră poate să reîncepă, şi-i voi spune una după alta literele care îl compun.

— Nu mai e de trebuinţa zise regina, sunt convinsă pentru ceea ce priveşte prezentul şi trecutul… Acum voiesc viitorul?

Page 393: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Doamnă, răspunse Henric am prevenit cu toată umilinţa pe Majestatea Voastră; că mă înşel foarte adesea… dar cu toate acestea mă voi încerca… Ce voiţi să ştiţi?

— Mai întâi dacă René va fi scăpat.— Va fi, doamnă, dar…— Ah! să vedem dar?— René nu va mai putea să-şi mai găsească puterea sa

supranaturală.— Pentru ce aceasta? întrebă regina, care nu se putea

stăpâni de a nu tresări.— Iată, Doamnă, pentru că René avea în mâini un

instrument care i-a scăpat.— Ce voieşti să zici?— René n-a citit niciodată în astre.— Dar cu toate acestea… zise ea…— René avea lângă el un băiat tânăr al cărui somn avea

o proprietate stranie, adăugă Henric.— Care?— Proprietatea de a vedea la distanţă.Atunci Henric explică limpede şi curat Catherinei

somnambulismul lui Godolphin.Şi regina cu sprâncenele încruntate-l asculta.— Astfel, zise ea, René era un amăgitor?— Cam aşa Doamnă…— Şi m-a înşelat?— Da şi nu Doamnă. Da, pentru că pretindea că citeşte

în astre şi nu, pentru că a descoperit lucruri pe care evenimentele le-au justificat.

— Şi această putere, René a pierdut-o pentru totdeauna?

— Da, doamnă…— Pentru ce?

Page 394: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pentru că Godolphin a murit.Regina privi cu severitate pe Henric.— Nu vei fi şi dumneata amestecat în ceva în acesta

chestiune? întrebă ea.Henric îşi menţinu privirea.Nu, doamnă.— Cunoşti dumneata pe omorâtor?— Este gentilomul care a răpit pe Paola.— Va fi el pedepsit?— Da, într-o zi.— Când?— A doua zi după nunta prinţului de Navarra cu doamna

Margareta de Franţa.— Ah! zise regina, pe care acest răspuns o aruncă într-

un alt ordin de idei. Această căsătorie se va face, dar?— Da, doamnă.— În curând?— Prea curând.— Fără nici un obstacol?— Oh! pardon… văd unul…Prinţul reluă flaconul şi privi din nou printr-însul, apoi ca

şi cum el s-ar fi supus unei puteri necunoscute, îşi întoarse încet capul spre est:

— Obstacolul este acolo! zise el.Catherina se gândi că estul era punctul cardinal aşezat

în dreapta liniei Lorraine.— Şi cu toate acestea, întrebă ea, acest obstacol va fi

învins?

Poza pag. 391 - O femeia palidă şi cu hainele în dezordine, se precipită spre prinţ…

— Oh! fără îndoială.— Prin cine?

Page 395: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric privea continuu prin flacon:— E ciudat, zise el în fine.— Ce? întrebă Catherina.— Acela ce văd colo…— Ce vezi?— Omul care va împiedica obstacolul de care vorbesc şi

care se opune la căsătoria prinţului de Navarra cu prinţesa Margareta…

— Cine e acel om?— Sunt eu, zise cu răceală Henric.De când întreba pe pretinsul sir de Coarasse, regina

mergea din spaimă în spaimă,— Dumneata? zise ea.— Eu, zise prinţul.— Dar, cum?— Ah! nu ştiu încă.— Caută.— Oh! doamnă, zise Henric, iată ceea ce nu vă pot

spune astăzi.— Când o să poţi.Prinţul reîncepu magia său de fermecător.— Peste o lună, zise el. Înainte este ceva cu totul

imposibil.— Curios personaj! murmură Catherina contrariată.Henric se sculă: — Majestatea Voastră, mai voieşte să mă mai întrebe

ceva?— Nu, zise regina, dar trebuie ca mâine să revii, căci

am să te consult asupra hughenoţilor.Henric sărută cu respect mâna ce Catherina îi întinsese

şi ieşi.În treacăt, el fu întâmpinat de Raoul.

Page 396: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Domnule de Coarasse, îi zise pajul, domnul de Pibrac vă caută.

— Ah! adevărat?— Şi el vă aştepta.— Mă duc.Henric nu avu trebuinţă să se ducă până la

apartamentul domnului de Pibrac, căci el îl întâlni pe cea din urmă treaptă a scării celei mari.

— Monseniore, îi zise încet căpitanul gărzii, am un mesaj pentru dumneata.

— De la cine?— De la rege.— Oh! oh! Şi ce mă vrea regele?— Regele e prea dispus astă-seară, şi voieşte să joace o

partidă de l’hombre.— Majestatea Sa mă ia ca puntător?— Negreşit.— În acest caz mă voi duce.— Alteţa Sa îmi face onoarea de a supa cu mine?— Fără îndoială, dar cu o condiţie.— Ascult.— Să-mi dai două minute.— Da, monseniore.Henric se urcă la Nancy.— Amica mea, îi zise el, iată-mă foarte încurcat.— Pentru ce?— Regele mă invită la jocul său.— Şi Doamna Margareta vă aşteaptă.— Adevărat. Dar cum să facem?Nancy începu să râdă:— În amor se pot dispune aranjamente, zise ea.

Câteodată trebuie să se culce cineva mai târziu decât de obicei. Încrede-te în mine şi să ai bună şansă.

Page 397: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

XXXIX

Părăsind pe Nancy, Henric se duse se găsească pe domnul de Pibrac care îl aştepta la dânsul cu picioarele înaintea unui bun foc şi lângă o masă foarte bine aranjată.

— Bravo! zise prinţul intrând şi aruncându-şi ochii pe lista prânzului, iată un bun serviciu care are tot meritul.

— Alteţa Voastră, e prea bună, răspunse înclinându-se căpitanul gărzilor.

— De unde îţi vin bucatele astea?— De la rege. M-am înţeles pentru pregătire cu

bucătarul Majestăţii Sale.— Ah! ah! făcu Henric.— Şi după cum vedeţi, zise cu modestie căpitanul

gărzilor, nu sunt servit aşa rău.Henric se aşeză la masă şi prânzi cu mare poftă.

Domnul de Pibrac era foarte dispus şi începu a face spirit. Apoi după ce prânzul se termină, el zise prinţului.

— Regele joacă la regină.— Ce zici? făcu Henric.Domnul de Pibrac, repetă aserţiunea sa.— Dar, zise prinţul, dacă este astfel, regele s-a împăcat

cu doamna Catherina.— Vă înşelaţi.— Şi după arestarea lui René, tortura şi restul… Domnul de Pibrac întrerupse pe prinţ cu un gest.— Valoisii sunt atât de cruzi, pe cât sunt de slabi, zise

el.Henric deschise nişte ochi mari.— Regele Carol al IX-lea este atât de mândru că a avut

o oră de fermitate, făcând să aresteze pe René, încât

Page 398: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

dacă ar mai crede de cuviinţă în momentele acestea, şi-ar arăta energia până a deveni crud.

— Cum asta?— Fiind sigur că de aici înainte Florentinul nu va putea

să-i mai scape, voieşte să întărâte pe regină.— Aidea de!— Şi pentru aceasta se duce astă-seară la ea.Henric avu un surâs.— Aşadar, regele joacă la regină?— Astă-seară, afară de asta ai să vezi şi proba

monseniore, despre decizia lui.Domnul de Pibrac se sculă de la masă.— Veniţi cu mine, adăugă el.Henric urmă pe Domnul de Pibrac, care îl conduse la

rege.Regele terminase cina, şi melancolic, şi singur cum era,

când văzu intrând pe sir de Coarasse, încercă o mişcare de bucurie.

— Ah! strigă el, iată un jucător serios, fără elogii, domnule de Coarasse, joci foarte bine l’hombre.

— Majestatea Voastră prea mult mă laudă…— Şi vom face astă-seară o prea frumoasă partidă

adăugă Carol al IX-lea.— Dacă Majestatea Voastră mă onorează cu jocul, zise

Henric.— Cum nu? domnule de Coarasse, am convenit, vom

juca împreună, şi vom uita câteva momente chiar universul.

Henric surâse şi tăcu.Regele se şterse pe buze cu şervetul şi urmă:— Domnule de Coarasse, voieşti să te însărcinezi cu o

misiune?— Sunt la ordinele Majestăţii Voastre.

Page 399: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Să te duci la regină.— La regina-mamă?— Da.— Şi ce să-i zic.— Să o previi că voi fi foarte fericit, asta-seară, dacă aş

putea face partida mea la dânsa.Henric se înclină.— Şi mă vei aştepta acolo, adăugă Carol al IX-lea, care

avea un surâs ironic pe buze.Prinţul lăsă pe domnul de Pibrac la rege şi se duse drept

în apartamentele doamnei Catherina. Regina-mamă avea obiceiul de a reuni în fiecare seară în oratorul său, câte doisprezece seniori şi dame ale curţii, care veneau la ora nouă şi plecau la unsprezece.

Aceste persoane jucau, şi spuneau lucruri de magie şi de fermecătorii şi câteodată messir abatele de Brantôme mai citea câte un capitol din romanul Damele Galante. Arestarea lui René şi disperarea doamnei Catherina, pusese de două zile, un termen reuniunilor sale.

Regina nu se mai ocupa decât, de modul cum trebuia să scape pe René, ceea ce o făcea să stea întotdeauna cugetătoare.

Văzând intrând pe domnul de Coarasse, ea fu oarecum surprinsă.

— Doamnă, îi zise Henric cu o linişte perfectă, în momentul acesta nu vin să anunţ Majestăţii Voastre bune noutăţi. Eu nu sunt prezicător decât la orele mele…

— Atunci ce vânt te aduce, domnule de Coarasse? zise Catherina cu un surâs graţios.

— Sunt mesagerul regelui.— Ah! făcu regina care îşi încruntă puţin sprâncenele.

Page 400: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar un mesager de întâmplare, adăugă cu vioiciune Henric care părea a înţelege că favoarea sa pe lângă rege nu prea îi conveni.

— Cum asta?— Domnul de Pibrac, căruia am onoarea de a fi văr,

făcu cu umilinţă Henric, m-a întâlnit chiar în momentul când ieşeam de la Majestatea Voastră.

— Ei bine?— Şi m-a invitat să cinez.— Bun! zise regina. — Dar… Majestatea Sa regele, urmă Henric m-a onorat

chiar de a mă admite în jocul său de câteva zile. Atunci, urmă Henric, regele ştiind că eram la domnul de Pibrac, a avut dorinţa de a juca o partida de l’hombre.

— Şi va chemat?— Da, zise prinţul.— Dar trebuie să fiţi patru pentru ca să puteţi juca

l’hombre.— Tocmai pentru aceea mă şi trimite la Majestatea

Voastră.— Ah! făcu Catherina cu un ton de ironie, regele are

trebuinţă de al patrulea?— Adică roagă pe Majestatea Voastră de al primi la ea,

astă-seară.— Nu se mai joacă la mine, zise cu răceală Catherina.— Doamnă, murmură Henric, dacă avem curajul de a

face o observaţie Majestăţii Voastre…— Să vedem, domnule de Coarasse.— Sunt de idee ca Majestatea Voastră să primească pe

rege astă-seară.— Pentru ce?

Page 401: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cine ştie? zise cu ipocrizie Henric. Regele poate este disperat că s-a arătat atât de sever către René şi se căieşte că a mâhnit pe Majestatea Voastră.

— Ai dreptate, zise cu vioiciune regina.Şi ea luă o biciuşcă de eben şi dădu trei lovituri pe un

timbru.Unul dintre ofiţerii săi apăru.Acesta era un tânăr gentilom care se numea domnul de

Nancey şi care îndeplinea pe lângă dânsa funcţia de scutier al reginei.

— Nancy, îi zise regina, binevoieşte de a da ordine, de a se aprinde lumânările, de a aranja mesele şi de a înştiinţa pe gentilomii şi damele care se găsesc în Luvru, că regele joacă la mine astă-seară.

Obrazul domnul de Nancey se lumină. El ieşi foarte vesel pentru a transmite ordinele reginei.

— Majestatea Voastră vede, zise Henric, domnul de Nancy judecă ideea mea ca şi mine.

— Şi cum o judeci dumneata?— Dacă regele vine la Majestatea Voastră, este că el

voieşte să se împace cu dânsa.— Domnule de Coarasse, zise regina, prezici foarte bine

viitorul şi aş voi să vă mai întreb ceva.— Sunt la ordinile Majestăţii Voastre.— Regele sunt sigur că nu va veni mai înainte de un

sfert de oră. Prin urmare vino cu mine.Ea luă pe Henric de mână şi îl conduse într-un fel de

cabinet unde se închise cu dânsul.— Doamnă, zise prinţul surâzând, oracolele mint

câteodată, mai ales când le ostenesc. Nu ştiu încă ce voieşte Majestatea Voastră, dar s-ar putea ca să fi devenit, un simplu muritor şi să fi putut pierde momentan toată puterea.

Page 402: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aidea de! zise Catherina, mă prind din contră că ai să citeşti în viitor ca şi într-o carte.

Regina-mamă devenise de acum înainte convinsă de puterea cea supranaturală a gentilomului bearnez.

Cabinetul de toaletă era o cameră foarte mică unde nu erau decât două scaune.

Regina arătă pe unul prinţului, şi ea luă pe celălalt.Henric însă rămase în picioare.— Voieşti flaconul cu cerneală simpatică? întrebă

regina.— E nefolositor, doamnă.— Atunci ce îţi trebuie?— Mâna dumneavoastră.— Iată. Şi pe urmă?— Nimic.— Pronunţând acest din urmă cuvânt, Henric suflă în

flacără şi camera rămase într-o obscuritate grozavă.Dar cum doamna Catherina era obişnuită cu astfel de

lucruri bizare ale oamenilor care se pretind că citesc în viitor, ea nu făcu nici o observaţie. Henric îi luă mâna, o ţinu strânsă într-a sa şi păstră pentru un moment tăcerea.

— Doamnă, zise el tot deodată, regele vine la Majestatea Voastră împins de un sentiment de răutate.

— Ah! făcu regina, care tresări deodată.— Nu ştiu ce va face, şi ce va zice, adăugă Henric, dar

vă va aduce oarecare indignaţiune.Când Henric vorbea astfel, se auziră paşi în oratoriu şi o

voce care zicea:— Unde este Doamna, mama mea?— Este regele, zise Catherina.Ea pipăi zidul; mâna ei găsi butonul unei broaşte şi o

uşă se deschise.

Page 403: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Iată, zise ea lui Henric, treci pe acolo, este inutil ca regele să ştie că ne ocupăm de preziceri. Această uşă dă în coridor. Să urmezi coridorul.

— Bine, doamnă.— La capăt, vei găsi o altă uşă, aceia a apartamentului

fiicei mele Margareta.— Să bat în acea uşă?— Da. Ţi se va deschide, şi vei zice lui Margot că regele

joacă la mine şi că o rog să vină.Henric ieşi, şi regina închise uşa fără zgomot. Când el fu

în coridor, începu să râdă.— Această bună doamnă Catherina, murmură el, este

puţin naivă şi îmi arată uşa pe care o cunosc tot aşa de bine.

El parcurse coridorul în toată lungimea lui, ajunse la uşa prinţesei şi bătu încet.

— Cine e acolo? întrebă Margareta.— Un prezicător, răspunse Henric.Prinţesa deschise, recunoscu pe Henric şi se roşi.— Cum! zise ea cu un fel de spaimă, îndrăzneşti…— Regina mă trimite…— Ah! făcu Margareta respirând.Henric se grăbi de a istorisi Margaretei ceea ce avusese

loc.Prinţesa chemă pe Nancy şi îi ordonă să o îmbrace.— Vei asista la toaleta mea, zise ea.Henric cu totul tremurând de bucurie se aşeză lângă o

minunată oglindă de Veneţia, înaintea căreia se afla Margareta.

………………………………………………………

Page 404: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

După un sfert de oră, doamna Margareta de Franţa intră în oratoriul reginei-mame rezemată pe braţul tânărului sire de Coarasse.

Era deja mare întrunire la doamna Catherina.Mulţumită domnului de Nancey, noutatea se răspândise

cu grabă în Luvru, că regele juca o partidă la regina-mamă.

Ca şi scutierul reginei Catherina, toată lumea sperase o împăcare, şi fiecare se grăbise a veni. Domnul de Crillon nu lipsi

Cu toate acestea, ducele nu făcea parte dintre curteni, dar se supunea fără îndoială unui ordin al regelui.

Carol al IX-lea se pusese la masa de joc. El sărutase cu galanterie mâna reginei care, prevenită de prezicerea lui Henric, aruncă asupra lui o privire serioasă.

Regele părea foarte încântător.— Ah! iată-mi omul, zise el văzând pe Henric ce intra.

Apropie-te domnule de Coarasse. Bună ziua Margot.Şi regele amestecă cărţile, pe cârd Henric luă loc la

masa de joc.— Este curios! zise un gentilom încet domnului de

Nancey, regele nu mai e acelaşi de ieri.— Tot astfel îmi pare şi mie.— Încă azi dimineaţă, mi s-a spus, că el a asistat la

tortura lui René cu atâta bucurie încât se părea departe de a vizita acum pe regină.

— Doamna Catherina şi-a putut pierde pentru un moment influenţa, dar aceasta nu putea dura mult, răspunse domnul de Nancey.

— Eu, zise un al treilea ce se apropie, m-aş prinde bucuros…

— Ce te-ai prinde?— Că René va ieşi din temniţă astă-seară sau mâine.

Page 405: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! ce spui!— Veţi vedea.— Cât despre mine, zise Nancey, sunt de părerea

domnului.— Ah!— Dacă regele vine la regină, cauza e că s-a împăcat.— Şi ce dovedeşte aceasta?— Aceasta dovedeşte că regele a uitat pe René.— Sau că regina a părăsit pe parfumerul ei.Domnul de Nancey surâse şi ridică din umeri.— Niciodată, zise el.— Cu toate acestea, René a fost torturat azi dimineaţă.— Da.— Şi a mărturisit…— N-a mărturisit nimic.— Adevărat?— El a suferit interogatoriul, apa, cizma…— Într-adevăr?— Şi el n-a încetat de a nega.În acel moment regele puse cărţile pe masă şi privi pe

regina-mamă.— Doamnă, zise el, voiesc să vă spun o noutate.Regina tresări, căci regele avea un accent batjocoritor.— Ascult pe Majestatea Sa, zise ea.— René, protejatul dumitale, urmă regele, a fost dat

torturii azi dimineaţă.— Ştiu, Sire, răspunse regina.— Şi n-a mărturisit nimic, zise el. A înghiţit zece vase cu

apă, a fost încălţat cu cizma, i s-a ars mâna stângă.— E inocent, Sire, zise regina.— Ceea ce încep a crede, şi eu Doamnă, zise regele.Catherina tresări.— Şi mâine mă voi asigura.

Page 406: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Mâine? făcu regina cu nelinişte.— Da, Doamnă. Astfel, mâine, urmă regele, i se va

încălţa piciorul stâng al lui René cum i s-a încălţat cel drept.

Regina se cutremură.— I se va arde mâna dreaptă.— Ah! Sire, ce cruzime!— Apoi dacă urmează de a nega, se va găsi şi alte

mijloace…Catherina, palidă şi palpitândă, strigă:— Dar… cu toate acestea… e inocent.— Vom vedea. Dacă va fi inocent, maestrul Caboche nu

va avea decât a-şi încrucişa mâinile.— Dar, Sire… celelalte mijloace le ştiu… sunt scoabele,

dar… ah… scoabele sfărâmă oasele.— Aceasta va fi neplăcut, zise cu răceală regele, căci va

trebui a fi dus pe eşafod.— Oh! Sire, strigă regina ce voieşti să devie acel

nenorocit când va avea mâinile arse şi picioarele sfărâmate?…

— M-am gândit la aceasta, Doamnă, zise cu răceală regele. Dacă René e vinovat va fi dat supliciului roatei; dar.. dacă e inocent, voi îngriji de dânsul.

Toţi priveau pe rege cu mirare.— Tocmai.. urmă Carol al IX-lea, cerşetorul cel însemnat

al porţii de la Saint-Eustache a murit ieri. Îl voi înlocui prin René.

Şi după acestea, regele strânse cărţile.— Este rândul dumitale, domnule de Coarasse, zise el.Carol al IX-lea adăugă:— Domnilor vă invit…El apăsă atât pe acest cuvânt încât deveni un ordin.

Page 407: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Vă invit a mă urma mâine la Châtelet. Veţi asista la tortură.

Toţi se înclinară, tremurânzi, şi nu îndrăzniră de a privi pe regină.

— De asemenea şi dumneata, Doamnă, adăugă Carol al IX-lea.

Poza pag. 404 - Noë mergea alături cu spada în mână, iar Margareta, Nancy şi Myette îl urmau

— Ah! Sire!Regina privi în acel moment pe prinţul de Navarra.Prinţul surâse într-un chip misterios, ceea ce însemna:— Primeşte, Doamnă! vom izbândi… vei vedea…Catherina se încredea în Henric:— Voi merge, Sire, zise ea aplecând capul.

XL

Regele Carol al IX-lea se deşteptă a doua zi la opt ore precis şi chemă pe unul din pajii lui. Pajul Gauthier intră.

— Cine e în anticamera mea? întrebă regele.— Domnul de Pibrac, Sire.— Apoi?— Domnul duce de Crillon.— Şi apoi?— Scutierul reginei-mame, domnul de Nancey.— Spune-le să intre.Gauthier deschise uşa şi zise:— Domnilor, regele aşteaptă.Domnul de Crillon intră cel dintâi.— Ah! scumpul meu duce, zise regele văzându-l

intrând, am dormit foarte bine, noaptea asta. Cei două

Page 408: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

sute pistoli ce-am câştigat în tovărăşie, micul gentilom bearnez şi eu, mi-au făcut plăcere. Eu… ce dormeam ca un rege, adică cu un ochi şi cu o ureche numai, am sforăit ca cel din urmă dintre supuşii mei.

— Majestatea Voastră, crede, zise el, că regina-mamă, ce a pierdut cei două sute de pistoli, a dormit tot aşa de bine?

— Nu cred, zise regele..— Cu toate acestea, zise domnul de Pibrac cu un surâs

batjocoritor, Doamna Catherina e bună jucătoare.— Aş! făcu regele— Ea pierde fără a se îngriji.— Da, când joacă în tovărăşie cu scumpul ei René.Şi regele surâse din nou cu răutate.— Dar, urmă el, ieri René nu a fost aici, şi regina-mamă

a jucat foarte rău. Acele mici desluşiri ce i-am făcut asupra torturii, chiar a ameţit-o la acel punct, încât a făcut greşeli peste greşeli.

— Apropo de tortură, reluă Crillon, oare Majestatea Voastră ne va face a asista şi azi?

— Desigur, zise regele. Duce, ce oră e?— Opt ore, Sire.— Ah! atunci trebuie să mă îmbrac. Am anunţat pe

domnul de Paris pentru ora nouă.— Sire, zise domnul de Pibrac, Majestatea Voastră ştie

că sunt nervos.— Ce spui! făcu regele.— Şi mi-e cu neputinţă de a suferi astfel de…— Aidea de!— Şi dacă-mi fac ca şi un altul datoria într-un război…— Leşini în prezenţa execuţiilor, nu e aşa, sărmanul

meu Pibrac?— Întocmai, Sire.

Page 409: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aşadar, Pibrac amicul meu, te temi, că văzând pe René…

— Ah! Sire, mă cutremur mai dinainte, şi dacă Majestatea Voastră m-ar scuti…

— Dumnezeu să mă ferească! făcu regele. Eşti căpitanul meu de gărzi, Pibrac, faci parte din casa mea… şi nu voiesc să merg singur la Châtelet.

Pibrac se înclină.— Am vorbit destule în prezenţa domnului de Nancey,

zise el. Regina-mamă va afla, şi aceasta e îndestul.Carol al IX-lea urmă:— Sunt de obicei, un rege foarte bun, şi ieri nu te-am

prea nemulţumit, sărmanul meu Pibrac, dar astăzi…— Astăzi Majestatea Voastră e nemiloasă, murmură

domnul de Crillon.— Duce, răspunse regele, am invitat ieri, la jocul

reginei, pe toţi gentilomii ce mă înconjurau a veni la tortura lui René. Dacă lipseşte vreunul, voi ordona să-l spânzure ca pe un nemernic, şi cu tot dreptul luat de gentilom, de a fi decapitat.

Regele nu mai râdea.— Sire, zise domnul de Nancey.— Ah! iată-te Nancey! zise regele.— Da, Sire.— Regina te trimite?— Majestatea Voastră a ghicit.— Mă prind, urmă Carol al IX-lea, că mă roagă de a o

scuti.— Regina se teme de a nu putea suferi un asemenea

spectacol.— Ei bine, răspunse Carol al IX-lea, sunt puţin de

părerea ei.— Ah! Majestatea Voastră o scuteşte?

Page 410: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Nu, dar îi voi da a alege: să vină la Châtelet pentru a asista la tortura lui René, sau…

Regele se opri.— Sau? făcu domnul de Nancey.— Sau să plece chiar îndată la Amboise, unde o voi

sfătui.Şi regele apăsă asupra acestui cuvânt.— Unde o voi sfătui, sfârşi el, de a aştepta să-mi

albească părul pentru a mai veni la Luvru.— Ah! Sire! murmură Crillon, Majestatea Voastră e

aspră astăzi.— Crezi, duce?— Şi ştiu bine ce va alege doamna Catherina dintre

tortură şi exil.— Ah! ce va alege?— Tortura, Sire. Va prefera mai bine de a asista la

tortură decât a merge în exil.Domnul de Nancey se strecură la spatele lui Crillon.— Domnule duce, îi zise el încet, joci un joc periculos.— Ce spui! făcu ducele întorcându-se, de unde ştii?— René otrăveşte ducii, tot asemenea ca şi pe simplii

cavaleri.— Ei bine, răspunse Crillon, surâzând, sfătuieşte-l de a

otrăvi pe domnul de Paris; aceasta i-ar putea fi în mai mult de folos.

Pe când Crillon şi domnul de Nancey schimbau aceste cuvinte, regele se îmbrăca.

— Domnul de Coarasse a venit? întrebă Carol al IX-lea.— E la mine în cameră, Sire, răspunse Pibrac.— Prea bine.— Cu celălalt văr al meu, Amaury de Noë, sfârşi

căpitanul gărzilor.Regele, zise domnului de Nancey:

Page 411: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Du-te de dă răspunsul meu reginei-mame.— Alerg, Sire.— Şi vei veni a-mi spune ce a hotărât.Domnul de Nancey ieşi şi trecu la Catherina.Regina-mamă îşi sfârşea toaleta, în prezenţa doamnei

Margareta, şi ea ghemuia o mică hârtie cu degetele ei. Acea hârtie, un necunoscut o dăduse pajului Raoul, zicându-i:

— Pentru regina-mamă.Raoul privise hârtia.— Dar e albă, zise el.Într-adevăr nu se vedea nimic scris.— Nu uita de a o da, zise necunoscutul, depărtându-se.Raoul sosise pe când domnul de Nancy se afla la rege

pentru a-l ruga de a scuti pe regina de a fi prezentă la tortură.

Catherina luase hârtia din mâinile lui Raoul, apoi, concediindu-l pe paj, ea zise Margaretei:

— Aprinde o lumânare, copila mea.Margareta se grăbise de a se supune.Atunci regina-mamă, ce întrebuinţa ea însăşi mult

cerneala simpatică, apropiase hârtia albă de lumânare.Îndată, în contactul căldurii, hârtia se acoperise de o

scriere mai întâi palidă şi care nu întârziase de a se înnegri, după care doamna Catherina citise rândurile următoare, ce nu erau urmate de nici o iscălitură:

„Este de trebuinţă ca regina se asiste la tortură. Soarta lui René depinde de aceasta.”

— Bun murmură Catherina, ce întinse scrisoarea Margaretei. Renaudin îmi scrie… Voi merge.

Domnul de Nancey reveni, aducând Catherinei răspunsul lui Carol al IX-lea.

Page 412: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Bine, îi zise ea. Reîntoarce-te la rege şi spune-i că voinţele lui sunt pentru mine nişte ordine.

— Drace! îşi zise domnul de Nancey, regina care era mai adineauri atât de agitată, e acum atât de liniştită. Ce s-a petrecut oare?

Cum el ieşea, regina îl chemă.— Vei ordona să-mi pregătească litiera, zise ea.Domnul de Nancey se întoarse la rege.Carol al IX-lea era îmbrăcat, cu mantaua pe umeri; el îşi

rezema mâna pe garda spadei.— Ei bine, Nancey, întrebă el.— Regina m-a însărcinat de a ordona pregătirea litierei,

Sire.— Pentru a merge la Amboise?Nancy surâse:— Nu, Sire, pentru a urma pe Majestatea Voastră la

Châtelet.— Bravo! făcu regele, iată că mama mea devine mai

raţională, şi pentru că este astfel, îi voi face o galanterie. Nancey amicul meu, este nefolositor ca să ordoni pregătirea litierei Doamnei Catherina, îi voi da un loc într-a mea. Du-te de o previne.

Domnul de Nancey se înclină şi ieşi.— Domnilor, zise regele ce se apropie de fereastră şi

aruncă o privire în curtea Luvrului, cred că nimeni din invitaţii mei nu doresc a fi spânzuraţi. Vedeţi bine…

Curtea Luvrului era într-adevăr plină de curteni care, în ajun asistau la jocul reginei.

— Aidem! adăugă regele.Crillon şi Pibrac se dădură la o parte. Regele ieşi din

camera lui, străbătu prin apartamentele cele mari, mângâie cu mâna faţa pajului Gauthier, descinse

Page 413: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

îngânând un cântec de vânătoare şi când fuse în curte el ridică capul.

Timpul era frumos, cerul albastru azuriu, lipsit de nori, şi străbătut de razele solare.

Atunci regele se întoarse către Crillon.— Duce, îi zise el, suntem întârziaţi cu trei zile.— Cum aceasta, Sire?— Dacă eram mai bătrâni cu trei zile, în loc de a merge

la Châtelet, ne-am fi îndreptat spre Place de Grève. E un timp minunat pentru o execuţie, şi mă tem să nu plouă în ziua când René va fi zdrobit.

Şi zicând acestea, regele văzu pe doamna Catherina ce se cobora, rezemată pe braţul fiicei sale, prinţesa Margareta.

El merse spre ele şi le salută.— Ah! Sire, murmură regina-mamă, eşti crud.Regele nu răspunse, dar oferi braţul reginei.— Vino Doamnă, zise el.Şi el o conduse la litieră.Pe când regele şi cele două prinţese se urcau în litieră,

gentilomii se aşezau pe amândouă părţile, şi printre ei Catherina zări pe Henric şi Noë.

Henric îi surâse din nou într-acel chip misterios. Toţi se puseră în mişcare şi se îndreptară spre Châtelet.

Pe drum, regele se arătă foarte vesel şi încântător, şi cum litiera trecea pe podul Change, el zise reginei:

— După toate, Doamnă, cred că ai avut ceva afecţiune pentru René, bineînţeles pentru că era bun fermecător şi pentru că făcea cărţile cu o dibăcie fără seamă.

— Ah! Sire nu-ţi râde…— Dar, urmă regele, voiesc să te consolez…El se opri un moment şi surâse.

Page 414: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Mi s-a vorbit, reluă el, de un ţigan ce face minuni în acest moment pe podul ce trecem. În toate zilele are un public de o sută persoane. El citeşte, aşa se zice, în stele cum dumneata citeşti în cartea dumitale de rugăciuni, şi voiesc să-l apropii de persoana dumitale… Îi voi da titluri şi îl voi face om nobil.

— Sire… te rog!… gângăvi regina, pe care această batjocură o apăsa.

— Aşi! făcu regele, mă prind că, în cincisprezece zile, când vei gusta din prezicerile lui Candelare, aşa se numeşte vrăjitorul, nu vei mai cugeta la René.

Litiera se opri în acel moment în faţa Châteletului.La poarta temniţei, Catherina şi prinţesa zăriră mai întâi

pe messir de Fouronne, guvernatorul, ce venea pentru a primi pe rege.

Apoi lângă dânsul, trei oameni cu înfăţişarea stranie, a căror îmbrăcăminte dovedea profesiunea.

Era domnul de Paris cu doi ajutori ai săi.— Doamnă, zise Carol al IX-lea, ţi-i prezint pe

spoveditorii protejatului dumitale.Regina nu-şi putea stăpâni un tremur; dar mai în acelaşi

timp văzu apărând la spatele executorilor un om îmbrăcat cu haină lungă neagră.

Acel om ca şi Henric surâdea într-un chip misterios, şi acel surâs şi mai puternic decât al lui sir de Coarasse, linişti cu totul pe Catherina.

Omul cu haina neagră nu era altul, decât prezidentul Renaudin. Regele dând braţul Catherinei şi urmat de curtezani se îndreptă spre sala de torturi.

Prin ordinul domnului de Fouronne se aşezase scaune şi bănci de-a lungul zidului.

În mijloc se afla un fotoliu, în care Carol al IX-lea se aşeză:

Page 415: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Domnilor, zise el, cred că şedinţa va fi lungă şi vă rog să şedeţi jos.

Doamna Catherina era foarte palidă, şi ochiul ei arunca priviri cu spaimă asupra instrumentelor de tortură.

Henric aflase mijlocul de a se strecura după fotoliul Margaretei.

Prinţesa îi surâse în mai multe rânduri.Când îl simţi lângă dânsa, ea se aplecă spre el.— Mama mea ar fi mai puţin mişcată, îi zise ea încet,

dacă s-ar tortara unul din copii ei.— Cu toate acestea, răspunse Henric, ea e convinsă că

îl va scăpa…— Renaudin i-a făgăduit.— Şi se va ţine de cuvânt, fiţi sigură.— Da, dar René va fi torturat… Nu poate să împiedice

aceasta.— Cine ştie? făcu Henric.Tot în acel timp regele zise:— Domnule de Fouronne, ordonă să aducă pe pacient; e

timpul de a începe.Sir de Fouronne se întoarse spre soldatul ce era de

gardă la uşă, şi îi făcu un semn.La acel semn, soldatul bătu de trei ori cu lancea sa în

pământ.La acest zgomot, uşa se deschise şi René apăru între

doi soldaţi.Florentinul era cu mâinile legate la spate, şi lanţurile nu

îi permiteau decât a face nişte paşi foarte mici. René era foarte palid, el părea că abia mai poate să se ţină pe picioare şi făcu o mişcare de spaimă văzând pe rege şi marea lui suită; apoi văzu pe Catherina, şi prezenţa reginei păru că-l încurajează puţin.

Page 416: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Culcă pacientul pe căluş, domnule de Paris, zise preşedintele Renaudin, vom reîncepe încercarea cu apă.

Şi pe când călăul lua pe nenorocitul parfumer, judele se puse înaintea unei mici mese şi luă un condei pentru a scrie mărturisirile pacientului.

— Sunt inocent! strigă René, sunt inocent!Regele făcu un semn.— Începi domnule de Paris, zise el.Unul din ajutori rezemă capul lui René pe căluş, pe când

celălalt îi introducea pâlnia în gură. René se zbătu, dar înghiţi trei vase mari. Catherina mişcată întoarse capul.

— Ce barbarie! murmură ea.— Doamnă, răspunse regele, aceasta e apă din Sena, a

fost filtrată… ea e foarte limpede.Curtezanii nu se putură stăpâni, ei începură a râde.

René zguduia căluşul şi căuta de a zdrobi pâlnia cu dinţii.— Sire, zise călăul, apa nu îl va face să mărturisească.

Dar… focul…— Ei bine, maestre Caboche, zise Carol al IX-lea, arde-i

mâna dreaptă.Dar pe când dezlegau pe René de căluş, prezidentul

Renaudin luă la rându-i cuvântul:— Sire, zise el, pentru că René neagă atât de energic,

se găseşte poate un mijloc de a afla adevărul.— Ah! ah!— René avea complici.— Ce, ştii dumneata? întrebă Carol al IX-lea.— S-a arestat, sunt două zile, urmă cu naivitate

prezidentul Renaudin, un hoţ numit Gascarille.René lăsă să-i cază un gest de surpriză. Acest gest fu

rău interpretat de rege. Carol al IX-lea îşi închipui că surpriza lui René era din cauza groazei.

Page 417: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— He! zise el, ticălosul nostru păleşte… Să vedem maestre Renaudin, cine este acest Gascarille?

— Un hoţ pe care marele-prevot21 l-a condamnat pentru furt la spânzurătoare.

— Şi crezi că el e complice cu René?— Sunt sigur.— Pe ce bazezi opinia dumitale?…— Gascarille este în aceeaşi închisoare cu un alt hoţ,

care îndeplineşte la Châtelet funcţiunea de berbece.— Ce zici? făcu regele.— Sire, zise Renaudin, se numeşte berbece un prizonier

care face interogatoriul celorlalţi, şi după ce îi cercetează, expune judecătorilor ceea ce a surprins din secretele lor.

— Bun! zise Carol al IX-lea, înţeleg; continuă maestre Renaudin.

Prezidentul urmă:— Gascarille a zis berbecelui: «Acest sărman René

Florentinul, n-are noroc; are să sufere pentru mine, şi pe când el se va mulţumi că mă va spânzura, el îmi va lua locul.»

— Ah! zise regele, a zis berbecele aceasta?— Da, Sire.— În acest caz, el îi e complice…— Este probabil.— Ei bine, se va arde mâna dreaptă a lui René mai întâi.René se înfioră şi aruncă împrejurul lui o uitătură de

animal sălbatic.— Apoi, urmă regele, pe când Catherina palidă şi

tremurândă, abia se susţinea, dacă nu mărturiseşte, se va întrebuinţa scoabele şi apoi îl va ţintui…

— Şi dacă se va decide ca să nu mărturisească?…— Atunci vei trimite să ne aducă pe Gascarille, pentru

ca să i se facă interogatoriul.

Page 418: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sire, zise Renaudin, Majestatea Voastră îmi permite să-mi dau o părere.

— Vorbeşte.— Astăzi este ziua în care parlamentul trebuie să se

adune pentru a judeca pe René, dacă René va mărturisi, sau ceea ce e totuna, dacă se va descoperi adevărul, prin complicele său Gascarille.

— Fără îndoială, ei bine?— Dacă i se va arde mâna dreaptă, cum i s-a ars mâna

stângă, îi va fi imposibil condamnatului de a ţine o lumânare ducându-se la eşafod.

— Este adevărat, zise regele. Atunci să trecem de-a dreptul la scoabe.

— Dar, zise încă o dată prezidentul Renaudin, dacă René este condamnat astăzi, el va putea fi executat mâine.

— Neapărat.— Şi aceasta va fi un exemplu destul de mare pentru un

popor, care este înverşunat pentru asasinatul din strada Urşilor, văzând pe condamnat ducându-se la eşafod cu picioarele goale şi cu o lumânare în mână.

— Sunt de ideea dumitale, maestre Renaudin.— Dacă i se vor aplica scoabele el nu va mai putea

merge.— Ah! drace! murmură regele. Ei bine! În acest caz

trimite după Gascarille.Catherina şi René respirară.Crillon se aplecă la urechea domnului de Pibrac:— Hm! îi zise el cu o aspră francheţe de soldat, cred că

regele se lasă a fi înşelat… Acest judecător are aerul unui protector de bandiţi.

Crillon nu mai continuă, dar privi pe regina şi îi păru că ochiul Catherinei strălucea de bucurie.

Page 419: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Regele e păcălit! se gândi el.

Poza pag. 416 – „Nu pot cu toate acestea să-mi mai prelungesc incognitoul peste măsură”

XLI

Se făcuse o vie mişcare de curiozitate printre asistenţi, când regele ordonase de a introduce pe Gascarille şi de a-i face interogatoriul.

René fu aşezat din nou lângă zid.Florentinul tot scoţând apă pe gât, continua de a-şi

plimba privirea sa feroce şi crucişă asupra tuturor oamenilor pe care regele îi invitase la supliciul lui.

Şi într-adevăr, aceştia erau atât de convinşi acum că Florentinul era un om pierdut, încât îşi potoliseră cu totul groaza lor.

Regele ordonând de a aduce pe hoţul Gascarille, messir de Fouronne se grăbise de a da la rându-i ordine.

Câteva minute se strecurară în cea mai mare tăcere.Numai ducele de Crillon, îngână câteva cuvinte

neînţelese printre dinţii săi.Regele se întoarse spre el şi îi zise:— Ce zici dumneata, duce, despre aceasta?— Eu, Sire, răspunse Crillon, zic că aş fi voit să fiu rege

numai o oră.— Şi pentru ce, duce?— Pentru ca să las pe Gascarille, liniştit în închisoarea

sa.— Da! făcu regele. Dar pe ce bazezi dumneata această

părere, duce?— Majestatea Voastră îmi permite de a-mi exprima

opinia mea?

Page 420: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Fără îndoială, vorbeşte, duce.René se înfioră până în măduva oaselor.— Sire, reluă Crillon, sunt de părere că condamnarea lui

René Florentinul va servi de cel mai mare exemplu pentru poporul Parisului.

— Aceasta e şi ideea mea, duce.— Supliciul lui René va dovedi tuturor parizienilor

justiţia Majestăţii Voastre, prin a le arăta că regina-mamă, ştie să facă sacrificii şi a renunţa de a proteja pe un om, care de aici înainte este nedemn de buna sa indulgenţă.

Regina aruncă asupra ducelui, o privire otrăvitoare ca şi parfumurile Florentinului.

Crillon nu se desconcentră de acea privire şi urmă tot liniştit:

— Dacă Gascarille a asasinat el însuşi pe burghezul din strada Urşilor, s-ar fi spânzurat desigur Gascarille, şi poporul Parisului nu s-ar fi mai preocupat de aceasta. Dar René Florentinul, René otrăvitorul de pe podul Saint-Michel, René al cărui nume a făcut să tremure toţi gentilomii de la curtea Majestăţii Voastre, afară de mine făcu ducele cu un surâs dispreţuitor, René zic, devine numai simplu subiectul pieţei Grève.

— Duce, întrerupse Carol al IX-lea, care nu ştia încă unde Crillon vroia să ajungă, aceasta nu-mi spune nimic pentru ce voieşti să se lase Gascarille în închisoarea sa.

— Ah! iată pentru ce, răspunse ducele. Dacă Gascarille se va acuza de asasinat, atunci René va fi scăpat, nu e aşa?

— Neapărat.— Iată ceea ce nu voiam.— Pentru ce?

Page 421: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pentru că, Sire, zise Crillon, când am o bucată bună de vânat, nu mă mai gândesc la nişte bucate de fasole sau linte.

— He! zise regele, eşti prea lacom scumpul meu duce.— Pentru mine şi pentru parizieni, urmă ducele, René

este bucata de vânat, şi Gascarille reprezintă cea de linte.

Regele leşină de râs, curtezanii îl imitară şi însuşi călăul făcu tot asemenea.

— Drace! murmură Henric, la urechea Margaretei, această încăpăţânare a lui Crillon, este în stare de a deranja şi de a întoarce cele mai savante combinaţii ale prezidentului Renaudin şi ale reginei-mame.

Catherina, într-adevăr era de o paloare mortală şi părul lui René se zbârlise. Prezidentul Renaudin asemenea, devenise foarte indispus.

Dacă nu se lua interogatoriul lui Gascarille, René era pierdut.

— Să vedem, zise regele, continuă duce:— Ei bine! eu, Sire, zise Crillon, dacă aş fi fost rege, aş fi

pedepsit numai pe René, şi aş fi dat parizienilor o bună bucată, adică nu le-aş strica gustul cu linte.

După aceste cuvinte, se făcu un moment de tăcere şi incertitudine.

Doar regele râdea cu lacrimi.— Ei bine, duce, zise el, sunt gata a te împăca la dorinţa

dumitale.— Ascult Sire, murmură ducele neliniştit la rându-i.— Presupune că mâine, în loc de a avea o bucată de

vânat, nu ai avea decât linte, ce ai face atunci?— Aş mânca linte, Sire.— Ei bine! poporul Parisului va face tot ca dumneata.

René va rămânea tot bună bucată pentru mine, şi pentru

Page 422: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

cei ce vor voi să mănânce linte, le voi da pe Gascarille peste vreo opt zile.

Crillon îşi muşcă buzele.— Majestatea Voastră poate face cum va voi, zise el.În acest moment, uşa pacienţilor se deschise şi

Gascarille apăru între doi soldaţi.René şi regina respirară. Prezidentul Renaudin încercă

asemenea o mare bucurie. Gascarille era un băiat de vreo douăzeci ani, frumos foarte, cu o mină inteligentă, şi cu o figură trufaşă. Regele îl găsi atât de mult, după gustul său, încât îi zise ducelui:

— Drace! iată pentru bunii noştri parizieni o fiertură de linte cu foarte bun gust, aşa e Crillon, amicul meu?

Apoi privi pe Gascarille.— Ei, ce zici tu, ticălosule? îi zise el, cum găseşti tu acel

căluş, acele scoabe şi acele mici botine care zdrobesc piciorul.

— Le cunosc pe toate, Sire, răspunse Gascarille, cu o linişte perfectă, căci am mai suferit aceste torturi la Orléans acum patru ani.

— Şi tu ai mărturisit, cred?— Nimic, Sire, nimic absolut. Eu mărturisesc de

bunăvoie, dacă-mi convine. Şi domnul de Paris pe care îl văd…

Şi Gascarille salută pe călău.— Domnul de Paris, zise el, să se asigure, poate să-mi

ardă mâinile şi să mă sfărâme.— Ah! ah! făcu regele.— Gascarille, zise cu severitate prezidentul Renaudin,

uiţi că eşti în prezenţa regelui.— Ferească Dumnezeu! răspunse Gascarille, dar cum

sunt condamnat la moarte cred că trebuie să vorbesc sincer.

Page 423: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— El bine! să vorbească! zise regele. Siguranţa cu care vorbeşte acest băiat îmi place!

— Sire, zise Gascarille care aruncă o privire dispreţuitoare asupra lui René, ştiu pentru ce am onoarea de a fi în prezenţa Majestăţii Voastre.

— Ah! tu ai ghicit?— Da, este chestiunea de afacere din strada Urşilor.— Întocmai, bunul meu băiat, şi pentru a ne spune

istoricul mai precis am să fac să înghiţi câteva vase cu apă…

— E inutil, Sire, zise Gascarille.— Pentru ce aceasta? oare vei vorbi de bună voie?— Asta depinde.— Hei! făcu regele.— Eu sunt condamnat la spânzurătoare, reluă

Gascarille, şi mi-e tot una…— Atunci tu tăgăduieşti?— Oh! iertare, Sire, nu voi să zic aceasta. Numai dacă

Majestatea Voastră, îmi dă torturi, atunci nu voi spune nimic… pe cât timp că… dacă ea îmi va face o promisiune…

— Eh! făcu regele râzând, mă prind că acest ticălos îşi va cere graţierea.

Gascarille surâse pe sub mustaţă.— Nu sunt ambiţios, zise el, şi afară de asta, îmi

închipui unde este locul meu. Aşadar, dacă Majestatea Voastră ar voi să-mi promită că oricare ar fi crima ce am comis, s-ar mulţumi numai de a mă spânzura?…

— Atunci, tu vei vorbi?— Da, Sire.Regele se întoarse spre Crillon:

Page 424: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— După cum văd eu, zise el, parizienii, se vor mulţumi mai bine de a avea lintea lor preparată cu unt-de-lemn, în loc de a o avea cu unt; ce zici, duce?

— Sire, sunt din ţara unt-de-lemnului celui bun, şi am un dezgust pentru unt, răspunse Crillon.

— Ei, zise regele, adresându-se lui Gascarille, mulţumeşte-i domnului de Crillon, căci a optat pentru tine, tu vei fi numai spânzurat.

— Pot să recunosc tot, fără să mă tem de nimic? întrebă pungaşul.

— Da, zise regele. Îţi dau parola mea de gentilom.— Atunci, răspunse Gascarille, Majestatea Voastră

poate să concedieze pe domnul de Paris, căci nu mai avem trebuinţă de dânsul.

— Vorbeşte, zise regele.Gascarille îşi plimbă ochii prinprejurul lui şi începu

astfel:— Voiesc să vă istorisesc cum s-a petrecut afacerea din

strada Urşilor. Domnul René pe care îl văd aici, era în bune relaţii cu doamna Loriot, femeia argintarului.

René făcu un nou gest de surprindere, şi Henric îşi înăbuşi un strigăt.

Prezidentul Renaudin, privi cu severitate pe René, şi el înţelese.

Gascarille urmă:— Messir René, cunoştea un pedestru din amicii mei,

numit Théobald. Théobald şi cu mine am făcut mai multe lovituri împreună. Când argintarul ieşea şi când maestrul René era la frumoasa lui pereche, Théobald făcea pe observatorul în stradă. Într-o zi Théobald mă întâlni şi îmi zise:

„— Argintarul e bogat ca regele; dacă am pune mâna pe lada lui?”

Page 425: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

„— E cam greu, îi răspunsei eu.”„— El iese în toate serile. Şi acum o oră când René va

veni să vadă pe argintăreasă.”„— Ah! ah! Ei bine! să vorbim cu René.”„— Nu, îmi zise Théobald, René are să o ridice astă-

seară.”„— Unde o conduce el?”„— Nu ştiu.”„— Atunci ce vrei tu să faci?”„— Trebuie să omorâm pe argintar când va trece pe

podul Saint-Michel, şi să îi luăm cheia de la casă.”„— Bun! apoi?”„— Şi aceasta când argintăreasa şi René nu vor fi.”„— Eşti tu sigur?”„— Negreşit, pentru că e Godolphin care mi-a spus.”

Godolphin, adăugă Gascarille, era fiul adoptiv al lui René.— După aceasta? făcu regele, care nu vedea încă cum

René, intervenise la omorul lui Samuel Loriot.— Godolphin pe care-l păzeam, ca şi pe burghezul

Loriot, urmă Gascarille, ieşi spre zece ore din prăvălie, el ducea pumnalul stăpânului său să-l ascută.

— Hei! făcu regele. Este adevărat dar?— Godolphin avea în buzunar pumnalul şi două chei.

Una din aceste chei era aceea pe care argintăreasa o încredinţase lui René. René o dăduse lui Godolphin pentru ca să se dacă să prevină pe argintăreasa ca să nu aştepte în acea seară după cum se hotărâse, şi că a doua zi va fi la miezul nopţii în colţul străzii Mauconseil cu doi cai şi că o va ridica.

Gascarille se opri pentru a-şi relua respiraţia. Toţi până aici îl ascultaseră cu multă atenţie.

— După aceasta? făcu regale cu nerăbdare.

Page 426: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Théobald îmi făcu un semn, ne-am înţeles, şi am întâmpinat pe Godolphin pe malul râului, apoi l-am apucat de gât şi pe când Théobald îi lua pumnalul şi cele două chei, eu l-am sugrumat şi l-am aruncat în apă.

„— Acum, îmi zise amicul meu, avem cheile de la casa lui Loriot, şi cheia prăvăliei lui René, aceasta ne va servi mult. Ne vom duce dar se ne scăpăm de burghez, apoi vom merge să găsim pe argintăreasă şi îi vom zice că venim din partea lui René, în locul lui Godolphin.” O oră după aceasta, am omorât pe Loriot…

— Cum!… zise regele, şi… René?— Aşteaptă Sire, zise Gascarille cu linişte, aveţi să

vedeţi… Am pierdut puţin timp şi nu am ajuns decât după miezul nopţii în strada Urşilor. Argintăreasa care nu văzuse pe Godolphin pentru că îl înecasem, ieşise pentru a găsi pe René, şi noi cu cheia care o luasem de la Godolphin, am pătruns în casă. Dar bătrânul evreu ce nu ne cunoştea, nu voi să audă nimic când îi spuserăm că veneam din partea lui René. «Sunteţi hoţi!» strigă el. Théobald îl omorî cu o lovitură de pumnal. Servitoarea alergă, şi el o omorî de asemenea. Apoi căutarăm prin toată casa şi descinserăm lada; ea era goală, numai într-un colţ un pumn de pistoli. N-aveam ce împărţi, şi cum Théobald se aplecă, eu luai pumnalul lui René şi îl lovii între umeri.

— Dar, strigă regele, palid de mânie ce făcea René în acest timp?

— El se afla la Luvru cu regina, răspunse cu răceală Gascarille.

— Este adevărat! zise regina, ce scoase un strigăt de triumf.

— Aşadar René e inocent…— Da, zise Gascarille

Page 427: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Toţi se cutremurară în sala torturi… Toţi erau palizi. Regele păru lovit de uimire.

— Aşadar… repetă el, el e inocent?— Jur că da! strigă Gascarille.Domnul de Crillon, palid de furie, îşi muşca mustaţa;

curtezanii erau înspăimântaţi.Singuri, René şi regina triumfau.Carol al IX-lea aruncă asupra mamei lui o privire stranie

şi groaznică.— Doamnă, îi zise el, dacă René e inocent, este o mare

nenorocire; dacă e vinovat, ai jucat bine partida… Dar… mă voi răzbuna!

Şi regele se ridică furios şi zise curtezanilor:— Veniţi, domnilor, urmaţi-mă!Apoi când ajunse pe pragul camerei de tortură, el se

întoarse şi zise preşedintelui Renaudin.— Pentru că acest om e inocent, liberaţi-l; şi cât despre

celălalt, să îl spânzure îndată domnul de Paris.După o oră, domnul de Paris, călăul, ducea pe Gascarille

pe piaţa Grève.Gascarille, încrezându-se pe făgăduiala reginei şi a

preşedintelui Renaudin, privea pe călâu surâzând şi mergea alături cu el ca un om ce merge la o nuntă sau la înmormântarea unui unchi ce îl lăsa moştenitor.

— El va greşi la facerea nodului… el a primit ordine, îşi zicea Gascarille. În câteva ore, voi fi lângă Farinetta.

Ceea ce întărea speranţele lui Gascarille era că prezidentul Renaudin se apropiase de el în momentul când ieşea din Châtelet pentru a merge la supliciu, şi îi puse, fără să vadă nimeni, un pachet de monede în mână.

Page 428: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pune aceasta în buzunarul tău, îi zise el. Îi vei duce chiar în astă-seară Farinettei. Caboche e prevestit, el va greşi execuţia, prin urmare fii liniştit…

Şi Gascarille merse cu multă bucurie pe piaţa Grevei. Nimeni nu se aştepta în Paris la o aşa grabnică execuţie; piaţa era aproape goală. Vreo sută de oameni se grămădiseră lângă supliciu.

— Copilul meu, îi zise călăul, n-ai noroc… lucrul o să se petreacă mai ca în familie.

— Şiretule, zise Gascarille.Maestrul Caboche îi trecu frânghia prinprejurul

mijlocului.— E solidă cel puţin? întreba Gascarille.— Prea solidă, răspunse călăul.Apoi îl făcu se pună piciorul pe cea dintâi treaptă a

scării.— Aide! urcă-te, zise el, grăbeşte-te.Gascarille se sui şi ajunse la capătul scării. Călăul era în

urma lui şi pregătea frânghia cea mică.— Aşa! îi zise el trecând-o prinprejurul gâtului.— Dar ce faci? strigă Gascarille, eşti nebun?— Ce spui, copilul meu?— Nodul aceasta se va strânge… în loc…— Ei bine! cum voieşti dar să te strâng de gât, zise

călăul, dacă nodul e altfel făcut?— Dar ştii că… făcu Gascarille neliniştit.— Nu ştiu nimic.— Trebuie să mă spânzuri numai pentru ochii lumii.— Aud? zise călăul, cine ţi-a spus asta, copilul meu?Zicând acestea, îl îmbrânci, sărind pe umerii lui.Gascarille era într-adevăr foarte bine spânzurat şi astfel

regina nu s-a ţinut de cuvânt…

Page 429: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

XLII

O mare tăcere domni toată ziua în Luvru.Deznodământul neprevăzut al afacerii lui René

răspândise printre curtezani o tristeţe generală.René liberat prin lipsa de probe, René afară din temniţă

devenea cu atât mai îngrozitor cu cât era înecat de răzbunare.

Regele, furios, dar fără putere, se închisese la dânsul, în acea cameră ce se numea cabinetul regelui, şi ordonase ca tuturor să le fie închisă.

Doamna Catherina reintrase în Luvru cu capul sus.Toţi cei ce se bucurară mai mult sau mai puţin,

începeau acum a tremura.Domnul de Pibrac întâlni, o oră după reîntoarcerea de la

Châtelet, pe ducele de Crillon care în prada unei furii îngrozitoare, se preumbla în curtea Luvrului, şi nu vorbea de nimic alt decât de a pălmui pe René dacă-l va întâlni, pentru a-l sili de a se bate cu dânsul.

— Domnule duce, îi zise căpitanul gărzilor, te voi sfătui ceva.

— Ce? făcu ducele.— Ai o frumoasă proprietate în provincie, şi un hotel la

Avignon.— Ei bine?— În locul dumitale, aş merge eu însumi a vedea, dacă

recolta va fi bogată, dacă hotelul n-are trebuinţă de reparaţii.

— Dumneata glumeşti?— Fiara sălbatică a scăpat…— Aşi! zise Crillon, dacă va veni la mine îi voi suci

gâtul…

Page 430: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Domnule duce, murmură prudentul gascon, regele n-a putut să izbutească…

— Dar eu…— Oh! mă prind că dumneata mai înainte de trei zile vei

fi gustat din niscaiva mâncăruri ce-ţi vor provoca dureri de stomac…

Domnul de Crillon ridică din umeri.— Iată, zise el, voi face un jurământ înaintea dumitale.Pibrac îl privi.— Jur, zise ducele, că nu voi bea decât apă şi că nu voi

mânca, la Paris, decât ouă coapte, până ce voi suci gâtul lui René.

Domnul de Pibrac făcu un semn din cap.— Drace! murmură ducele, mă duc să văd pe rege şi îi

voi spune ceea ce m-am gândit.— Ia seama.— La ce?— Regina e acolo.— La rege?— La rege, repetă încet Pibrac.— Ei bine! ce-mi pasă?Şi Crillon se îndreptă spre uşa cabinetului regelui.Pajul Raoul se afla în anticameră.— Regele nu voieşte să primească pe nimeni, zise el.— Dar pe mine?— Mă duc să îi spun că aştepţi, domnule duce.Raoul intră şi Crillon auzi vocea cea aspră a regelui ce

zise:— Spune domnului de Crillon că mă doare capul şi nu

pot să îi dau audienţă.— Oh! murmură ducele cu mânie, regina m-a prevenit…

regele e prea slab.

Page 431: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi ducele se depărtă muşcându-şi mustaţa şi trecu prin mai multe săli în care gentilomi, cu întristarea pe faţă, convorbeau încet.

Poza pag. 428 - Acest tânăr este o femeie, domnule de Coarasse, zise ea.

— Regina e la rege, ziceau ei, René va veni la Luvru. Vai de noi!

— Eu, zicea unul dintre dânşii, voi face plimbare la Amiens şi îmi voi rade barba la întoarcere. Am avut nenorocirea să râd azi dimineaţă.

— Eu, adăugă un altul, voi cere un concediu de la rege, şi dacă mă va refuza, nu voi mai ieşi decât cu cămaşă de oţel.

Domnul de Crillon se oprise pentru a asculta toate acestea şi ridică din umeri.

— Grămadă de fricoşi! zise el, eu voi face ceea ce nici regele nici călăul n-au putut să facă. Mă voi pune sub poarta cea mare a Luvrului, şi când va veni René, îi voi suci gâtul!

Şi Crillon descinse în curte şi se aşeză cu linişte pe o piatră sub poarta principală, şi aşteptă. Dar aşteaptă o oră şi René nu apăru încă, după care domnul de Pibrac veni la el cu un aer misterios.

— Ah! zise ducele văzându-l, vii să mă cauţi din partea regelui?

— Nu, domnule duce.— Ce e dar atunci?— Regele mă trimete cu un mesaj.— Care?— Regele vă roagă să vă urcaţi pe cal— Bun, zise ducele.

Page 432: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi de a vă duce la Avignon, unde vă va trimite noi ordine.

— Drace! strigă Crillon! este o dizgraţie?— Mă tem, murmură prudentul căpitan de gărzi, şi mai

mult ca aceasta, e un exil!Domnul de Crillon începu să înjure ca un păgân.— Domnule duce, adăugă Pibrac, ţi-am dat adineauri un

bun sfat.— Pe legea mea! strigă Crillon, pentru că regele mă

exilează, mă voi supune; dar mai înainte de a pleca voi suci capul lui René.

— Vai! zise domnul de Pibrac, iată un lucru încă ce e cu neputinţă.

— Oh! vom vedea..— Căci regele mi-a comandat, sfârşi căpitanul gărzilor,

de a obţine de la dumneata parola de onoare că te vei urca pe cal îndată.

— Ah! făcu ducele, şi dacă refuzam?— Atunci, domnule duce, îţi voi cere spada.Mânia lui Crillon, în loc de a izbucni, se potoli pe dată.— Sărmanul meu amic, zise el, aveai dreptate mai

adineauri, aerul din Paris nu îmi prieşte de aici înainte. Nu mai am ce face la curtea unui rege slab şi fantastic, şi mă întorc la proprietăţile mele. Soarele de provincie e mai bun decât acela al Luvrului. Sărman rege!…

Şi domnul de Crillon se duse spre a se pregăti de plecare şi nu mai cugetă la René.

Cum el părăsea poarta cea mare a Luvrului, Henric de Navarra trecea pragul.

— Hei! Pibrac, strigă el.El se întoarse, zări pe Henric, şi se îndreptă spre el.— Seniorul meu, îi zise el încet, dădeam un minunat

sfat domnului de Crillon.

Page 433: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Adevărat?— L-am sfătuit de a merge să respire aerul curat şi a

contempla cerul cel albastru din proprietăţile sale.— Şi pentru ce?— Pentru acelaşi cuvânt pe care ţi-l voi da şi dumitale

seniorul meu, iată timpul cel frumos pentru vânătoare. Dacă te-ai duce să faci o plimbare prin munţii noştri din Bearn…

— Scumpul meu Pibrac, răspunse Henric râzând, într-adevăr numai eu şi Crillon suntem aceia ce nu avem frică de René.

— Vă înşelaţi, monseniore.— Dar René are mai multă trebuinţă de mine ca de

regină, urmă prinţul şi vei vedea care din noi se va teme de celălalt.

— Nu trebuie să te mai încrezi pe ajutorul regelui.— Aşi! făcu Henric.— Doamna Catherina într-o oră l-a fermecat. Ah! Nu mai

e vorba de a da pe René supliciului său, de a exila pe regina. Acum e cu totul din contra.

— Ce s-a petrecut?— Nu ştiu, dar regele a exilat pe domnul de Crillon.— Aceasta e prea mult! murmură Henric.— Şi încep a crede că René, e într-adevăr fermecător.— Sunt mai mult ca dânsul, vei vedea… Bună seara,

Pibrac.— Unde te duci, monseniore?— La regina-mamă.— Ea e la rege.— Ei bine, o voi aştepta.Henric îşi făcu planul. El voia să prevină pe René de

numele său de fermecător. Prinţul îşi făcu această reflexiune:

Page 434: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Doamna Catherina şi-a depus toate silinţele pentru a scăpa pe René; dar trebuie se aibă o ură asupra lui pentru neliniştea ce i-a cauzat, de umilinţa ce a suferit văzând pe rege, ce părea neînţelegător la rugăciunile ei. Este cu neputinţă ca ea să nu se răzbune crud de împotrivirile ce i s-a făcut şi că mânia ei să fie groaznică pentru aceia ce s-au bucurat de soarta lui René; dar sunt sigur că nu va lăsa pe acesta din urmă nepedepsit prin a-l trata rău. Afară de aceasta, de ieri prezicerile mele s-au realizat atât de bine încât eu trebuie se fiu în mare favoare pe lângă Doamna Catherina.

Henric se duse dar, la regina-mamă.Catherina astfel după cum îl anunţase domnul de

Pibrac, se afla încă la rege; dar prinţul găsi pe domnul de Nancey în oratoriu.

Domnul de Nancey era radios, ca oamenii a căror partidă izbuteşte.

Pentru că Henric, în afacerea lui René, păruse a fi bine cu Doamna Catherina, şi că regina se grăbise pentru a-l primi, domnul de Nancey îi privi cu mare amabilitate.

— Majestatea Sa e la rege, îi zise el; dar se va întoarce în curând. Binevoieşte a şedea, domnule de Coarasse.

Henric privi pe domnul de Nancey, şi îi păru că tânărul ofiţer al reginei-mame avea mâncărime în limbă şi nu dorea alt decât a vorbi.

— Iată ceea ce este de minune, îşi zise el, căci doresc mult, de a şti ce s-a petrecut de azi dimineaţă.

Şi fiindcă prinţul ştia că cel mai bun mijloc de a face pe oameni să vorbească este de a nu-i întreba, el se puse jos şi ridică ochii spre tavan ca un om înamorat de arhitectură.

— De unde vii, domnule de Coarasse? îl întrebă domnul de Nancey.

Page 435: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— De la hotel, domnule.— Ne-ai părăsit, îmi pare, ieşind din Châtelet?— Da, domnule. Acea ceremonie a torturii n-avea nimic

plăcut.— Sunt de părerea dumitale.— Şi nu a produs asupra mea alt efect decât a-mi aţâţa

pofta de mâncare, pe care voiam a o potoli.Domnul de Nancey începu a surâde. Henric păstră din

nou tăcerea.— Aşadar, reluă domnul de Nancey, după o tăcere, nu

ştii nimic din ce s-a petrecut?— Unde?— Aici.Henric îl privi cu un aer mirat.— S-a petrecut dar ceva?— Da, domnule.— Ah!— Regele era furios cum ai putut vedea, el ordonase să

nu primească pe oricine ar fi. El nu voia să vadă pe nimeni şi zicea cu voce tare că regina l-a dejucat, dar că se va răzbuna într-un mod groaznic.

— Adevărat! făcu Henric.— Toţi gentilomii de serviciu l-au auzit, şi un moment,

fie-care din noi a crezut vreo exilare a reginei-mame.— Dar, zise Henric, îmi pare că s-au liniştit puţin

afacerile.— Mult încă. Şi ştii cum?— Nu.— Pe când regele se afla în culmea mâniei, regina a

intrat aici, şi a găsit un gentilom ce o aştepta, cum o aştepţi dumneata acum.

— Şi… acel gentilome?Domnul de Nancey surâse:

Page 436: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Acel gentilome zise el nu ştia nimic de afacerea lui René, cum şi de dizgraţia reginei, şi el venea drept la ea ca la adevăratul suveran; căci, adăugă domnul de Nancey cu oarecare insolenţă, fie zis între noi, regele domneşte şi Doamna Catherina guvernează, nu e aşa?

Henric păstră o tăcere diplomatică.— Acest gentilome, urmă Nancey, se numeşte domnul

de Duras, şi venea din Angers cu cea mai mare grabă.— Ah! făcu Henric, e o bună bucată de drum de la

Angers până aici.Ştii că seniorul duce d’Alencon e guvernorul provinciei

Anjou?— Da, zise Henric.— Ducele d’Alencon e fiul mult iubit al Doamnei

Catherina. Ea i-ar da un regat dacă l-ar avea. Tocmai domnul duce d’Alencon descoperi la Angers o conspiraţie de calvinişti, şi el dădea desluşirile şi noutatea prin mesajul ce aducea domnul de Duras.

— Oh! oh! făcu Henric, încep a înţelege.— Atunci regina a luat mesajul şi a alergat la rege şi a

pătruns, ca să zic astfel, cu forţa. Ce s-a petrecut? Nu vă pot tocmai spune, dar după neprimirea în audienţă a domnului de Crillon, eu cred că regina s-a împăcat cu Majestatea Sa.

— Şi eu cred tot astfel, domnule, zise Henri…În acel moment Doamna Catherina intră.Regina avea ochiul scânteind şi surâsul pe buze.După felul cum ea îi dădu mâna spre a i-o săruta,

prinţul înţelese că tot era la favoarea ei şi se asigură şi mai mult, căci regina îi zise:

— Ce fericire că ai venit, domnule de Coarasse, eram să trimit a vă căuta. Am trebuinţă de dumneata…

— Drace! îşi zise Henric.

Page 437: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi prinţul se înclină.………………………………………………………

Dar mai înainte de a spune ceea ce regina, aştepta de la prinţul de Navarra, pe care îl cunoştea sub numele de sir de Coarasse, să istorisim ceea ce se petrecuse la rege.

Carol al IX-lea am spus-o, se închisese în cabinetul lui în prada unui acces de furie îngrozitoare.

Mai întâi nu cugetase la nimic alt decât a exila pe regina-mamă la Amboise, şi a se despăgubi astfel de speranţa ce avusese în a da pe René supliciului.

El ţinea chiar condei pentru a semna scrisoarea de exil, când auzi vocea mamei sale în anticameră.

— Doamnă, zicea cu respect, dar cu un ton sigur, un soldat de gardă la uşă, nu vă pot lăsa a intra.

— Spune regelui că e vorba de siguranţa statului şi a coroanei sale.

Sau că aceste cuvinte, pe care regele le auzi foarte bine, îl mişcară, sau că voia să sfârşească cu mama sa printr-o izbucnire, regele se ridică, deschise uşa el însuşi şi zise:

— Intră, Doamnă.— Iată Sire, zise regina, ce părea iarăşi măreaţă, pe

când arunci în temniţă pe aceia ce-mi sunt fideli şi sunt inocenţi, pretinşii amici ai Majestăţii Voastre conspiră, şi pe când mă încarci cu umilinţe, eu veghez asupra siguranţei voastre.

— Ce zici, Doamnă? făcu regele puţin mişcat.— Adevărul, Sire.— Unde dar se conspiră?— La Angers, în Poitou, în Bretagna… Iacă ce-mi scrie

domnul d’Alencon, pe care îl înştiinţasem, sunt cincisprezece zile.

Page 438: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Ducele d’Alencon dădea cele mai minuţioase desluşiri şi scrisoarea lui începea astfel:

«După indicaţiile dumitale, Doamnă… »Deci tot meritul descoperirii se datorau reginei-mame.

Mânia regelui se potoli atunci ca prin farmec. El voi să ia mâna reginei spre a o săruta. Dar ea se retrase cu mândrie şi îi zise:

— Acum Sire, îmi vei permite de a ieşi şi de a nu aştepta o scrisoare de exil.

— Doamnă…— Mă exilez eu însumi retrăgându-mă în Lorraine la

rudele noastre, prinţii casei de Guise.— Te gândeşti la aceasta! strigă Carol al IX-lea.— Renunţ la politică, urmă Catherina, şi mă retrag

fericită că am prevenit un mare pericol.— Dar, doamnă, strigă regele, ce simţi din nou că nu

putea guverna singur, nu mă vei părăsi astfel… când inamicii mei…

— Şi ce voieşti să fac la o curte unde am suferit atâta umilinţă? zise regina. Nu, nu voiesc a mai fi expusă privirilor curtezanilor voştri, Sire, ce au văzut că mi-ai refuzat graţierea unui inocent…

— Ei! doamnă, zise regele, să lăsăm aceasta şi să nu mai vorbim de René.

Regina se ridică.— Adio… Sire…— Stai, doamnă.— Nu pot, făcu ea cu hotărâre.Şi ea repetă, făcând un pas de retragere:— Adio, Sire, Dumnezeu să păzească pe Majestatea

Voastră!

Page 439: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Doamnă, strigă regele, dacă ai vreo graţie să-mi ceri, vorbeşte, dar şezi…

Regina păru că se îndoieşte.— Vorbeşte! Doamnă.Ochiul Catherinei scânteia.— Ei bine! zise ea, voi şedea, dar cu o condiţie.— Care?— Aceea ca domnul de Crillon, acel om măreţ ce a

îndrăznit să se împotrivească mie, să plece… să părăsească curtea…

Regele suspină, dar făgăduise, şi pentru aceasta ducele primise zece minute după aceasta, ordinul de a se urca pe cal şi de a părăsi Parisul.

Regina triumfa.

Page 440: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

XLIII

Pe când se petreceau acestea la Luvru, René ieşea din Châtelet.

Această bestie sălbatică prinsă în cursă şi parvenind prin meschinării a dovedi inocenţa, obţinu la plecarea regelui graţierea lui şi i se anunţă că era liber.

Prezidentul Renaudin, rămânând singur împreună cu călăul şi ajutoarele sale în sala de torturi zise:

— Dezlegaţi pe domnu René, şi luaţi seama de a nu îl atinge la rănile torturilor ce a suferit.

El auzind cuvintele lui Renaudin, îşi ridică capul şi îl privi într-un mod straniu.

Apoi pe când executorii îi scoteau legăturile, el îşi mai aruncă o privire pătrunzătoare şi piezişă asupra lor.

— Oh! domnule René, murmură Caboche, care nu putu să îşi al ţină o tremurătură, ar trebui să-mi datorez mult, căci am declarat regelui în două rânduri, că nu poţi suferi apa mai mult timp, fără asta erai mort.

— Îmi voi aduce aminte de aceasta, la timp şi loc, sărmanul meu Caboche, răspunse după o lungă tăcere René cu o voce care făcu să i se zbârlească părul călăului.

Pentru a-i linişti frica, domnul de Paris se duse să ia pe nenorocitul şi credulul de Gascarille.

Atunci René se apropie şchiopătând de masa înaintea căreia, prezidentul Renaudin se aşezase:

— Ai observat pe toţi câţi râdeau? întrebă el.— Da.— Au! făcu René, îşi vor aduce ei aminte… şi Crillon…— Ia seama! domnule René, zise judecătorul, Crillon

este un om care s-ar putea să-ţi răsucească gâtul.René avu un surâs de hienă.— Oh! pe acela, zise el, nu-l voi ataca cu pumnalul.

Page 441: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar cu ce?— Aceasta e secretul meu, zise Florentinul.Şi el se duse şchiopătând şi mişcând mâna sa stângă

care era arsă şi învelită în bandaje.— Lupul e laş, murmură prezidentul Renaudin rânjind.René cu toată suferinţa ce simţea, ieşi din Châtelet cu

capul sus.Pe prag găsi pe guvernatorul de Fouronne.— Ai scăpat bine, îi zise acesta.René aruncă o privire saşie şi nu răspunse.— Bestie veninoasă! murmură guvernatorul.René ieşi plin de răzbunare.„Oh! îşi zise el cu furie, cum o să tremure în curând, toţi

aceşti oameni care au râs…”Şi el se duse meditând teribilele sale lovituri. Cu toate

acestea el nu cuteza să meargă de-a dreptul la Luvru.— Regina trebuie să fie iritată… se gândi el, mai bine e

să mă duc pe podul Saint-Michel şi să las să mă cheme.René devenise mai superstiţios ca totdeauna. Astfel că

îndată ce se crezu pierdut, el avu convingerea că Paola va profita de timpul cât va fi în închisoare şi se va lăsa de a fi ridicată de vreun frumos gentilom, dar când fu liber, el nu se îndoi nicidecum că fiica sa nu era la Luvru sub paza reginei mame.

El se duse dar, foarte liniştit pe polul Saint-Michel, nu se înspăimântă nicidecum, când văzu prăvălia închisă, şi se servi pentru a intra cu cheia care i-o dăduse prezidentul Renaudin.

Acea cheie fusese depusă ca şi pumnalul pe masa judecătorului ca nişte lucruri de probă.

Dar cum René reapărea în mijlocul zilei pe pod, sosirea lui, produse o mare senzaţie printre toţi comercianţii vecini.

Page 442: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

De trei zile, zgomotul arestării lui şi a mâniei regelui se răspândise atât de mult în Paris, încât nimeni printre comercianţi nu se aştepta a-l vedea în altă parte decât în piaţa Grève.

Apariţia lui produse dar o adevărată spaimă. Toţi îl credeau ca pierdut, şi chiar se hotărâse a-i da foc

şi prăvăliei lui.Neguţătorii vecini încercară aproape aceiaşi panică ca şi

curtezanii Luvrului. Dar René nu se înjosi de a da atenţie la aceasta.

El abia răspunse la profundele salutări dictate de frica ce privea în trecutul său şi merse liniştit să-şi deschidă uşa prăvăliei.

După ce închise după dânsul uşa, se urcă în laborator.Florentinul se ocupase prea mult, în viaţa lui cu chimia

pentru a nu-şi putea procura esenţe dotate cu proprietatea calmantă şi curativă.

El se urcă pe o treaptă, şi ajunse cel din urmă etaj al unui mare sertar încărcat de sticle şi borcane de toate mărimile şi de toate formele.

Apoi luă un vas care conţinea un unguent roşu şi lichid. Îşi scoase bandajele de la mână şi se servi cu o pensulă de a unge mâna.

După ce făcu aceasta o înfăşură cu făşii de cârpe.— Voi fi tămăduit în opt zile – se gândi el.Apoi îşi scoase cizma în formă de pâlnie şi îşi examină

piciorul cel amorţit de teribilele cizmuliţe ale torturii.Astfel după cum spusese călăul numai muşchii singuri

suferiseră ceva, căci oasele nu erau nicidecum sfărâmate.René destupă o sticlă care conţinea un fel de oţet,

varsă conţinutul pe carnea cea amorţită, căută nişte încălţăminte mai largi şi comode şi le băgă în picior după ce mai întâi îl înfăşură în cârpe.

Page 443: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Acesta va dura ceva mai mult, murmură el; dar oricât de uşori ar fi inamicii mei, totuşi piciorul cel şchiop nu mă împiedica de a-i găsi.

După această surdă ameninţare, René se coborî în prăvălie.

Dar tot deodată el scoase un ţipăt şi privirea sa rămase fixă în pământ, cu aerul unul idiot.

Un obiect veni să-i atragă atenţia.Era o mănuşă de taur galben, o mănuşă pe care o

purtau numai gentilomii eleganţi.Şi vederea acelei mănuşi fu numaidecât o bănuială

pentru René.Un bărbat intrase la dânsul.René, cumplitul avar, avu un moment de speranţă

nebună căci îşi închipui că fusese furat.El alergă la comptoar, în speranţa că sertarele au fost

forţate, şi că s-ar fi introdus în prăvălie chiar după plecarea fiicei sale.

Poza pag. 440 - Femeia voalată scoase un ţipăt.

Dar cutiile erau intacte. El deschise dar, şi găsi înăuntru cincizeci de pistoli în diferite monede.

Posesorul acelei mănuşi s-a introdus desigur la el, cu totul pentru un alt motiv.

René ameţit de furie alergă în camera fiicei sale.— Dacă ea este la Luvru, se gândi el, atunci trebuie să fi

luat cu dânsa mai multe haine.El deschise dar cabinetul de toaletă, şi pătrunzând

înăuntru, scoase un ţipăt.El găsise acea scară de mătase care servea la urcarea

lui Noë.În acest timp, se auzi o bătaie uşoară în uşa prăvăliei.René credea că era Paola.

Page 444: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Dar Paola era foarte departe fără îndoială.René deschise şi văzu apărând pe frumoasa

neguţătoare de mărunţişuri, căreia cu două zile. mai înainte, Doamna Catherina îi adresase mai multe chestiuni.

— Ce voieşti? îi zise cu brutalitate parfumerul.— Vin să-ţi vorbesc de fata dumitale domnule René,

răspunse neguţătoarea.— De fiica mea! strigă parfumerul, ştii unde este ea?— Nu, dar am văzut-o plecând.— Când?— Acum două zile.— Cu regina nu e aşa? cu o damă care a venit într-o

litieră?— Nu, zise neguţătoarea. Dar cu toate acestea ea a

plecat într-o litieră.— Cu cine dar?— Cu doi cavaleri mascaţi, răspunse tânăra femeie.

Apoi a venit şi o damă într-o litieră, dar domnişoara Paola plecase.

René se lăsă se cadă ameţit pe un scaun. S-ar fi zis că el vedea apărând înaintea lui, teribilele instrumente din sala torturilor.

Florentinul avea în acest moment un aer atât de misterios şi confuz, încât cei mai cruzi inamici ai lui, ar fi avut milă de dânsul. Mica neguţătoare se duse să-i aducă un pahar de vin, şi îi dădu câte va îngrijiri.

Apoi când René se mai linişti puţin şi îşi găsi oarecare prezenţă de spirit, ea îi zise:

— Îmi pare, domnule René că e mult timp de când fiica dumitale…

— Cum! mult timp? strigă el cu bruscheţe.— Da…

Page 445: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ce ştii dumneata?— Că un frumos gentilom venea seara…Şi neguţătoarea istorisi că văzuse un cavaler pe la

unsprezece ore seara în prăvălie, după ce a bătut de două ori.

— În ce zi ăi văzut asta? întrebă el.— Joia trecută.René calculă. Era în seara de joi, când el a fost arestat

de Crillon şi condus la Châtelet.Florentinul nu mai avu nici o îndoială.Aceia care au ridicat sau omorât pe Godolphin erau

aceia care au ridicat şi pe Paola.Atunci René, care de o oră nu se mai gândea decât a se

răzbuna contra acelora care l-au maltratat şi batjocorit, René se simţi mai slab şi mai descurajat decât un copil, şi începu să plângă.

………………………………………………………

În timpul aceasta, tânărul prinţ de Navarra era la doamna Catherina.

Regina intrând în oratoriul său, îl zărise şi îi întinsese mâna, zicându-i:

— Eram să trimit să vă cheme, căci am trebuinţă de dumneata.

Apoi, întorcându-se spre Nancey, ea îi făcu un semn.La acest semn domnul de Nancey ieşise, lăsând pe

Henric singur cu regina.— Ce are ea să mă mai întrebe? se gândea Henric.— Domnule Coarasse, zise regina, am o aşa mare

încredere în ştiinţa dumitale, încât te rog să cauţi a fi mai adesea pe lângă mine.

Henric se înclină.— Sunt la ordinile Majestăţii Voastre, zise el.

Page 446: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Te-am chemat, urmă Catherina, pentru că voiesc oarecare lumină asupra unei conspiraţii care s-a descoperit la Angers.

Henric era deja la curent cu conspiraţia pentru că o aflase de la domnul de Nancey; totuşi, el îşi luă un aer naiv.

— S-a făcut conspiraţie la Angers, şi la Nancey, urmă regina, contra siguranţei statului.

— Drace! făcu Henric.— Ducele d’Alencon, fiul meu, mă înştiinţează de

aceasta, el îmi numeşte şefii, dar nu îmi da nici un detaliu, şi m-am gândit că dumneata o să poţi să îmi dai oarecare descoperiri curioase.

Aceasta încurcă puţin pe eroul nostru.— Doamnă, zise el, scuză-mă, dar nu m-am ocupat

niciodată de politică, şi pentru aceasta, aş cere Majestăţii Voastre de a-mi acorda câteva ore pentru a vă răspunde.

— Pentru ce câteva ore?— Pentru că am trebuinţă de a consulta oracolele mult

mai serioase, decât la acela la care m-am adresat pentru cererile Majestăţii Voastre.

Apoi Henric privi orologiul cu un mare sânge rece.— Sunt două ore, zise el, la opt ore voi reveni şi voi

aduce toate detaliile de care Majestatea Voastră va avea trebuinţă.

Mina prinţul era atât de gravă, încât Catherina n-avu nicidecum ideea că îşi râde de ea.

— Du-te, îi zise ea, te voi aştepta astă-seară la ora care mi-ai spus.

Henric îi sărută mâna şi se retrase; dar în loc de a ieşi din Luvru, el se urcă la Nancey.

Page 447: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Nancy era foarte liniştită în camera sa, cu urechea lipită de deschizătura care corespundea cu oratoriul doamnei Catherina.

— Ah! sărmanul meu amic, zise ea prinţului, iată-te scăpat, nu e aşa?

— Cam aşa, murmură Henric.— Şi nu poţi într-adevăr, să mergi la Angers şi a reveni

în mai puţin de şase ore.— Va fi cam greu, nu e aşa?— Pe credinţa mea, sărmanul meu amic, zise Nancy nu

ştiu cum ai să-ţi joci rolul de prezicător.— Şi eu tot aşa zic, răspunse Henric.— Dar, reluă camerista, pentru ce nu faci şi dumneata

ceea ce făcea René?— Să consult pe somnambul?— Da.— Asta e o bună idee.— Şi în locul dumitale…— Ai dreptate Nancy. Am să încerc…— Eu, în timpul acesta, zise subreta, voi asculta. Cine

ştie? voi găsi poate ceva bun…Henric părăsi pe Nancy, ieşi din Luvru, şi în speranţa de

a găsi pe Noë se îndreptă spre hotelul din strada Saint-Jacques.

Noë nu era acolo. Dar în locu-i, găsi în curte doi cai plini de noroi, de praf şi năduşeală.

Aceşti cai păreau că făcuseră un lung drum şi aspectul lor intriga puţin pe prinţ.

— Ce înseamnă aceşti cai? întrebă el pe un gascon care după cum ne aducem aminte, se numea Lestacade.

— Sunt caii a doi gentilomi care au sosit acum.— Unde merg ei?— La Nancy.

Page 448: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— De unde vin?— De la Angers.Henric tresări.— Hm! murmură el, gentilomi care vin de la Angers şi

care merg la Nancy, iată că simt puţin conspiraţia.Gasconul răspunse într-un mod foarte naiv şi nu putea

să-şi închipuie, că prinţul dădea multă importanţă la acele răspunsuri.

Henric se sui liniştit în camera sa, căci auzise pe Lestacade zicând servitoarei sale:

— Tu o să servesc! pe aceşti gentilomi în camera lor, înţelegi? ei sunt la No. 13.

Numărul 13 nu era separat de numărul 15 decât printr-o uşă care era foarte subţire, şi numărul 15 era chiar camera pe care o ocupa prinţul cu Noë. Henric se urcă dar, şi se închise.

În camera vecină, adică la numărul 13, doi oameni vorbeau încet.

Erau cei doi gentilomi care veneau de la Angers.Henric îşi aplecă urechea şi ascultă cu atenţie.

XLIV

Henric ascultă dar nişte lucruri foarte stranii, căci după zece minute, el se sculă şi se duse să bată în uşa camerei ocupată de cei doi gentilomi care veneau de la Angers.

— Intră, zise o voce.Cheia era în uşă; Henric o întoarse şi se opri un moment

pe prag pentru a vedea cu cine avea a face. O aruncătură de ochi îi fuse de ajuns.

Unul dintre cei doi gentilomi era bătrân, celălalt june.Cel dintâi putea să aibă cincizeci şi cinci sau şaizeci de

ani.

Page 449: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Cel de-al doilea avea mustaţa unui adolescent care abia atingea vârsta de douăzeci de ani.

Ei purtau aproape acelaşi costum, adică spenţere gri, încălţăminte în satin, gulere în dantelă cu gâtul gol, şi cu caschete în borduri pe care oamenii curţii le înlocuiseră cu nişte pălării acoperite cu o pană de păun sau de cocoş.

După aceasta toaletă se cunoşteau că erau nişte gentilomi de provincie.

Henric părăsise camera sa pe vârful degetelor, şi mai înainte de a intra, cei doi gentilomi erau atât de ocupaţi de afacerea lor, încât nici nu auziră pe cineva umblând.

Aşadar, când prinţul se arătă pe prag, ei îl priviră cu o mare spaimă, şi părură că se întrebă, cine era acest om şi de unde venea.

Henric se lăsase să intre tot în eleganţa curţii, el avea spenţerul în mătase verde, pantofii în catifea ca mărgeanul, cu mantaua neagră cu firuri de argint pe umeri, şi se vedea bine că micul gentilom bearnez era un fiu al norocului.

Aceasta ţinută elegantă, şi alura sa naturală, nu lăsară nicio bănuială celor doi gentilomi, că nu avea a face cu un senior de la curte.

Dar această vizită nu păru a-i flata atât de mult, căci cel mai în vârstă îşi încreţi sprâncenele, pe când cel tânăr aduse din instinct mâna la spadă.

Acest gest făcu pe Henric să surâdă.— Seniorul meu, zise el, liniştiţi-vă. Până acum sunt un

amic necunoscut care vine să vă aducă un mare serviciu.— Domnule, făcu bătrânul gentilom de provincie,

permite-ne cel puţin de a vă întreba…— Numele meu, nu e aşa?— Întocmai.

Page 450: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ei bine, domnule, mă numesc Henric de Coarasse; sunt gentilome bearnez şi vărul domnului de Pibrac, căpitan de gărzi al regelui Carol al IX-lea.

Înşirarea titlurilor şi calităţilor fu departe de a asigura pe cei doi gentilomi.

— Dumneata, domnule, reluă Henric, adresându-se celui mai bătrân, eşti un gentilome de Maine, şi te numeşti, dacă nu mă înşel, sir de Barbedienne.

— Ştii numele meu? exclamă bătrânul mirat.— Şi dumneata, domnule, urmă Henric adresându-i-se

celui mai tânăr, eşti nepotul domnului, şi te numeşti Hector de Beauchamp.

— Dar, domnule…      — Erai în capul partidei hughenoţilor de Maine, după

cum şi un al treilea gentilome cu mult mai avut ca dumneata, ce nu eşti mult lipsit, şi acest al treilea gentilome, se numeşte marchizul de Bellefond. Zis-am adevărul?

— Mă iartă! domnule, întrerupse sir de Barbedienne, cum am onoarea pentru a vă vedea pentru prima oară, îmi vei permite de a mă mira puţin când vă aud comunicându-mi asemenea desluşiri.

— Scuză-mă, zise Henric, sunt poate puţin cam fermecător…

— Oh! ce glumă.— Şi vă voi da o desluşire mai mult: erai în capul unei

mici conspiraţii ce avea de scop… de a zdruncina autoritatea regală.

— Domnule!— Dumneata, marchizul de Bellefond, şi domnul de

Beauchamp, aţi fost arestaţi.— Este adevărat.— Aţi fost arestaţi şi conduşi la castelul d’Angers.

Page 451: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi aceasta e adevărată.— Şi era probabil că dacă dumneata şi domnul de

Beauchamp nu reuşeaţi de a fugi… de azi în cincisprezece zile, parlamentul v-ar fi condamnat de a fi daţi supliciului roatei de vii său cel puţin decapitaţi.

O uşoare paloare acoperise fruntea bătrânului, ce privea pe Henric cu un aer bănuitor şi plin de neîncredere. Henric îi ghici cugetul.

— Domnule, zise el surâzând, observaţi numai pentru că ştiu toate acestea, dacă aveam plăcerea de a vă trăda, m-aş fi mulţumit, ca în loc de a mă prezenta singur la dumneata, fără altă armă decât spada ce am asupră-mi, de a lua cu mine vreo şase soldaţi ce comandă domnul de Pibrac, vărul meu, şi de a vă aresta. Eu vin din contră, a vă sfătui frăţeşte de a pleca pe dată. Mergeţi în Lorenna nu e aşa?

— Cum! strigă domnul de Barbedienne uimit, ştii şi aceasta?

— V-am spus, replică prinţul surâzând, că sunt puţin fermecător.

— Dar în fine, domnule, făcu tânărul, ce până atunci păstrase tăcerea, am putea şti?

— Domnule, răspunse Henric, mă voi explica. Îmi permiteţi ca să închid uşa cu zăvorul?

Bătrânul se ridică, închise el însuşi uşa şi înaintă un scaun prinţului.

Henric se puse jos şi urmă:— Domnilor, nu vă miraţi de titlul de văr ce am dat

căpitanului gărzilor. Nu sunt în serviciul regelui Carol al IX-lea şi încă mai puţin în acela al Doamnei Catherina, şi urăsc cu deosebire pe ducele d’Alencon. Pentru că trebuie.

Page 452: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi Henric făcu celor doi gentilomi semnul misterios ce permitea hughenoţilor de a se recunoaşte între dânşii. La acel semn domnul de Barbedienne şi domnul de Beauchamp se dezmeticiră deodată şi întinseră cu grăbire mâna tânărului prinţ.

Henric le luă mâinile şi le strânse.Apoi el le zise:— Acum vă pot vorbi cu inima deschisă şi a mă

încredinţa în discreţia dumneavoastră.Fără a-şi trăda incognitoul, Henric istorisi celor doi

gentilomi cum, mai înainte cu cincisprezece zile, el întâlnise pe René Florentinul; ceea ce urmase şi rolul de fermecător ce juca fără voia lui.

— Îmi veţi face necaz, le zise el.— Cum?— Istorisindu-mi desluşirile fugii dumneavoastră. Când

voi raporta reginei, veţi fi departe de Paris şi afară de orice pericol.

Cel doi gentilomi se mai îndoiau încă.— Pe credinţa mea! făcu Henric, cred că trebuie să mă

spovedesc cu totul. Când veţi şti adevăratul meu nume.— Adevăratul dumitale nume?…— Vă veţi încrede mie… veţi înţelege că am ca şi

dumneata simpatie de partida noastră, şi că, găsindu-mă amestecat în secretele reginei-mame, pot să fac mari servicii confraţilor noştri, făcând ca mânia Doamnei Catherina să-şi schimbe drumul.

— Dar cine eşti dumneata? murmură sir de Barbedienne din ce în ce mai mirat.

Henric îşi scoase mâna dreaptă de sub haină şi o arătă bătrânului senior:

— Cunoşti acest inel? zise el.Sir de Barbedienne tresări.

Page 453: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Mă numesc Henric de Bourbon, prinţul de Navara… zise încet pretinsul sir de Coarasse.

Cei doi gentilomi înăbuşiră un ţipăt, se ridicară cu grabă şi voiră a îngenunchea.

— Sst! zise Henric, nu uitaţi că mă numesc sir de Coarasse la Paris, şi că sunt vărul domnului de Pibrac, căpitanul de gărzi. Şedeţi jos, şi acum, domnilor să vorbim.

………………………………………………………

După o oră, cei doi gentilomi hughenoţi se urcau pe cai, şi prinţul le strângea mâna, făcându-le această stranie recomandaţie:

— Veţi merge întrerupt până la Charenton. şi vă veţi opri la uşa unei cârciumi ce are drept firmă: La regele Francisc I.

— Bine! zise sir de Barbedienne.— Veţi chema pe cârciumar şi îi veţi zice: «Dă-ne un

pahar cu vin.»— Prea bine.— Golindu-l, veţi întreba de drumul la Melun şi veţi

spune că mergeţi la Lyon.— Dar aceasta nu e drumul nostru.— Aşteptaţi! paharul o dată golit, veţi da un scud cu

efigia regelui de Navarra, pe acesta… ţineţi-l…Henric scoase o monedă din buzunarul său, şi cu vârful

pumnalului făcu o cruce pe muchie.Domnul de Barbedienne şi nepotul său, domnul de

Beauchamp erau puţin uimiţi.Henric urmă:— Vă veţi grăbi şi ieşind din Charenton veţi trece

pădurea Vincennes şi veţi urma drumul de la Mesin.

Page 454: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Domnul de Barbedienne luă scudul şi plecă cu nepotul său. Henric se îndreptă liniştit spre Luvru zicându-şi:

— Desigur că voi fi în astă-seară mai fermecător ca niciodată.

Era atunci şase ore. Regina-mamă nu-l aştepta decât la opt.

Henric se urcă la Nancy.Nancy nu-şi părăsise mica ferăstruie practicată în

parchet.La vederea lui Henric ea îi făcu un semn de a umbla

uşor.— Vino de vezi… zise ea.Henric se apropie şi camerista îi cedă locul. Atunci

prinţul, zări pe regina şezând înaintea mesei sale de lucru şi ocupată de a scrie. Apoi la doi paşi distanţă, în picioare şi în atitudinea unui om umil şi rugător, pe maestrul René Florentinul.

— Oh! oh! îşi zise prinţul, prevederile mele erau juste îmi pare şi chiar cred, că maestrul René nu prea e bine cu ilustra sa protecţie.

Într-adevăr regina era cu sprâncenele încruntate, şi toată înfăţişarea îi trăda o mare iritaţie.… În fine, ea ridică capul şi privi pe René.

— Cum, zise ea, nu ai plecat încă, mizerabile? ţi-am repetat cu toate acestea că nu mai voiam a te vedea şi că te sfătuiam a te reîntoarce în Italia…

— Doamnă, se rugă Florentinul, în genunchi îţi cer iertare şi milă…

René îngenunchease. Catherina ridică din umeri.— Da zise ea, şi când te voi ierta, vei asasina şi jefui

într-un chip şi mai îngrozitor…— Mă căiesc… şi Dumnezeu îmi e martor… gângăvi

Florentinul.

Page 455: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Taci! mizerabile!— Ah! Doamnă, murmură René a cărui voce tremura,

mi s-a furat fata.… şi dacă Majestatea Voastră îmi refuză de acum înainte protecţia, ce-mi va mai rămâne.

— Fata ta, zise regina, se va găsi…René exclamă de bucurie.— Domnul de Coarasse mi-a promis…Acest nume făcu pe René să pălească.— Ah! pentru că, urmă regina, domnul de Coarasse

citeşte mai bine în stele ca tine.— Oh! făcu René, ce îl cuprinse un sentiment de

gelozie.— Vino, zise regina, te voi supune unei încercări.Florentinul tresări.— Căci în fine, urmă Catherina, nu pot avea nici o

amiciţie pentru un dispreţuit otrăvitor, pentru un asasin asemenea ca tine; şi fiindcă te-am scăpat, a fost numai trebuinţa ce am avut de tine… căci câteodată prezicerile tale se îndeplineau…

Poza pag. 452 - Şi supunându-se unei inspiraţii, el se aruncă la genunchii lui Henric

René suspină cugetând că nu mai avea pe Godolphin în puterea lui.

Regina reluă:— Am primit azi pe un mesager ce mi-a adus o mare

noutate. Pentru că erai fermecător, spune-mi dar de ce a fost vorba.

René păli. Cu toate acestea printr-un acces de îndrăzneală, se apropie de fereastră, o deschise şi se prefăcu că examinează steaua de seară ce apărea pe orizont. Regina îl urmărea cu privirea. După câteva minute, René se întoarse şi zise.

Page 456: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Doamnă, nu ştiu ce mijloc întrebuinţează acel sir de Coarasse, de care Majestatea Voastră pare atât de mulţumită, pentru a ghici viitorul şi trecutul. Eu, nu am decât unul: de a citi în stele; şi de aceasta, pe când eram într-o boltă a Châteletului am redevenit un om obişnuit, neavând niciun mijloc supranatural de a mai putea ghici, dar revăzând stelele…

René avu un surâs.— Să vedem! zise regina, ce e acea mare noutate ce

am primit?…René răspunse cu linişte:— Vi s-a comunicat apropiata sosire a unui prinţ.Regina nu făcu nici o mişcare.— Apoi? zise ea.— Acel prinţ e acela al Navarrei.— Bun!— Şi vine la Paris pentru a se căsători cu Doamna

Margareta.— Prea bine! Îmi vei putea spune de unde venea

mesagerul?— De la Nérac. Regina Jeanna se află acolo în acest

moment.Şi René, cu ochiul fix asupra stelelor, avu îndrăzneala

de a adăuga:— O văd în acest moment, preumblându-se în parcul

castelului, şi vorbind cu un gentilom ce nu cunosc… dar care ar putea fi…

Regina întrerupse pe René printr-o izbucnire de râs batjocoritor.

— Stelele îşi râd de tine, zise ea, şi tu îndrăzneşti a-ţi râde de suverana ta… Ieşi, mizerabile!

Şi regina se ridică cu furie şi arătă uşa lui René printr-un gest atât de îngrozitor, încât Florentinul ieşi ca trăsnit şi

Page 457: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

mai înspăimântat cum nu era în ajun în prezenţa instrumentelor de tortură ce trebuiau a-i sfărâma oasele.

— Ah! drace, murmură Nancy la urechea prinţului, osteneala Doamnei Catherina a fost în zadar ca să-l scoată pe protejatul ei din ghearele călăului. Iată-l acum în dizgraţie…

Dar Henric nu răspunse.Repede ca fulgerul, el ieşi afară din cameră, trecu

coridorul alergând şi dispăru.— Unde se duce el? exclamă camerista mirată.Prinţul cunoştea acum toate cotiturile Luvrului tot atât

de bine ca şi regina-mamă.El descinse o mică scară din patru în patru trepte, şi ieşi

din palat printr-o portiţă ce răspundea în strada Saint-Honoré.

Apoi începu să alerge, coti colţul regalului edificiu şi ajunse pe malul râului.

Acolo se prefăcu că se îndreptă spre poarta cea mare a Luvrului, şi zări pe René ce ieşea pe portiţa din partea râului.

René era palid şi mai disperat ca un bărbat defunct care, întorcându-se din lumea cealaltă, găseşte pe femeia sa remăritată.

El mergea încet, întorcându-şi câteodată capul şi ridicând ochii spre fereastra de la camera reginei-mame.

— Dobitocul! îşi zise Henric, el îşi închipuie că Doamna Catherina îl va rechema.

Mergând astfel, Florentinul se lovi de prinţ.— Iată! domnul René, făcu Henric. Mă iartă, mii de

scuze, priveam cerul… Noaptea e întunecoasă… nu vă vedeam.

René recunoscu pe concurentul său în prezicere, şi el se cutremură de o mânie aţâţată de gelozie.

Page 458: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

El voi să-şi urmeze drumul, dar Henric îi luă mâinile.— Lasă-mă să te felicit, zise el cu un ton afectuos. Ai

scăpat bine azi dimineaţă… Am văzut cât acel afurisit de Crillon…

— Să nu mai vorbim de aceasta, domnule de Coarasse, zise Florentinul cu un aer posomorât.

— Ai dreptate, domnule René, vii de la Luvru?— Da.— Eu mă duc acum. Mă duc să mă culc la vărul meu

Pibrac. Dar Dumnezeul meu, cum eşti de palid, domnule René!…

— Nu sunt prea sănătos…Şi René voi să-şi urmeze drumul.Henric îl reţinu, şi mişcând capul zise:— Faci rău, domnule René.— Rău?— Fără îndoială, eşti foarte întristat…— Am suferit mult ieri şi azi dimineaţă.— Oh! zise Henric, nu este aceasta. Vi s-a întâmplat

ceva rău pe la Luvru, şi, în loc de a-mi încredinţa, în loc de a mă consulta, căci în fine, sunt amicul dumitale…

— Domnule!— Aşi! Te-am sfătuit în mai multe rânduri şi dacă mă

ascultai…— Dar… îţi jur…— Aide! zise Henric cu un surâs pe jumătate

batjocoritor, iată că uiţi că şi eu ca şi dumneata, citesc în stele.

— Ei bine, zise el, te opresc de a-mi spune cea ce mi s-a întâmplat la Luvru.

— Ce spui?— Te opresc!…

Page 459: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! domnule René, ştii bine că n-am decât a privi în palma mâinii dumitale…

René avu un moment de nelinişte; dar îi era atâta teamă de a nu fi descoperit, el se temea atât ca se nu i se cunoască acea dizgraţie la care nu se aştepta, încât făcându-şi o forţare, întinse mâna.

Henric o luă, apoi duse pe Florentin sub un felinar.— Oh! oh! zise el deodată.— Ce vezi? făcu René ce se încercă de a da tonului un

accent de batjocoră.— Văd, răspunse Henric, că regina te-a izgonit de la

dânsa.Florentinul scoase un ţipăt şi se dădu înapoi cu totul

tremurând.

XLV

Desigur că Henric de Navarra avea un noroc orb în rolul de fermecător ce şi-l impusese.

René ieşea de la regina şi-l întâlni la o sută paşi de Luvru.

Prinţul părea că vine de la hotelul său.Şi se arăta cu neputinţă ca el să cunoască toate cele

petrecute între el şi regină prin mijloace naturale.Deci în ochii lui René prinţul era mai fermecător ca

niciodată.Florentinul era omul ce nu putea fi suferit de Franţa

întreagă; insolent cu cei slabi, timid, mângâietor, servil cu cei tari.

El ura pe Henric şi era gelos pe dânsul; căci regina printr-un cuvânt îi comunicase că ea ascultase pe tânărul bearnez rămânând foarte încântată de talentul lui.

Page 460: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Dar bearnezul îi dovedea superioritatea într-un chip atât de neaşteptat, că în interior el se simţea stăpânit, chiar învins.

El trecu dar deodată de la furie la blândeţe, de la neîncredere la încredere, de la îndrăzneală la teamă.

— Ei bine, zise el, silindu-se de a surâde, să admitem că ai ghicit.

— Poţi să admiţi, căci sunt sigur, zise prinţul.— Fie!— Ei bine?— Dacă regina m-a izgonit… mă aflu în dizgraţie.— Întocmai.— Bun! zise René; dar această dizgraţie nu e decât

momentană.— Hm! răspunse Henric, iacă ceva încă, ce nu pot

spune fără a mai cugeta puţin.— Cugetă, murmură Florentinul a cărui voce tremura.Henric luă mâna Florentinului, o examină din nou şi

privi iarăşi stelele.— Domnule René îi zise el, văd influenţe contrarii care

îşi dispută soarta dumitale.— Aud? făcu René.— Ai un inamic, crâncen ce se va lupta din toate

puterile lui pentru a te împiedica să mai reintri în graţia reginei.

— Şi acel inamic, care e?— Acela eşti dumneata, zise Henric.— Eu! eu! zicea parfumerul uimit— Dumneata domnule René.— Dar… glumeşti… nu e aşa?…— Nu, căci mă explic. Astfel, te vei întoarce la

dumneata şi primul lucru va fi de a scrie reginei o lungă scrisoare de scuze şi iertări. Spune, nu e aşa?

Page 461: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Este adevărat. Mă gândeam la asta.— Mâine, vei veni a rătăci împrejurul Luvrului, şi te vei

încerca de a te afla în drumul reginei când ea va ieşi.— Dar…— În zilele următoare, vei face asemenea… şi regina în

loc de a prinde milă, te va urî, şi curtezanii ce au râs de dumneata azi dimineaţă, şi care tremură astă-seară ştiindu-te afară din Châtelet, curtezanii vor reîncepe a râde într-un mod şi mai plăcut.

— Oh! dar cu toate acestea…— Iată! domnule René, zise Henric cu un aşa accent de

bunătate încât René îl crezu, înainte de aţi da un sfat, voiesc să-ţi dovedesc că sunt amicul dumitale. Ştiam foarte bine că dumneata ai fost acela ce ai asasinat pe burghezul Loriot…

— Domnule?…— Sst! aceasta e între noi. Ştiam bine că Gascarille,

căruia i se promisese două sute de scuzi de aur şi greşeala la spânzurare…

— Dar.. taci! făcu René cu spaimă.— Nu avea teamă, suntem… singuri… Ştiam toate

acestea, şi dacă azi dimineaţă spunem numai un cuvânt regelui, Gascarille n-ar fi fost interogat dar ai fi fost trimis înaintea Parlamentului. Dacă nu am spus nimic, a fost amiciţia ce am pentru dumneata; aşa e?

— Da, gângăvi René, ce începea a crede că prinţul avea simpatie pentru dânsul.

— Deci, dacă-ţi dau o povaţă, ea e din inimă..— Ei bine, să vedem ce mă sfătuieşti.— Iată: fă pe mortul câteva zile. Du-te în provincie prin

vecinătăţile Parisului, sau mulţumeşte-te de a te închide în prăvălie după podul Saint-Michel.

— Dar pentru ce?

Page 462: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Astfel, toţi aceşti seniori se bucură de reaua dumitale întâmplare, nevăzându-te, vor fi neliniştiţi: «René, îşi vor zice ei, a fost trimis desigur în vreo misiune de regină. La reîntoarcerea lui, vai de noi! el va fi sălbatec.»

— Ei drace! întrerupse René, ce idee îmi dai dumneata.— O bună idee, domnule René; şi esenţialul pentru

dumneata, este că încă nu se ştie că eşti dizgraţiat, şi ce e mai mult că regina nu se va lăuda că te-a gonit. Doamna Catherina are obiceiul de a-şi spăla rufele murdare, în familie.

— Dar… murmură parfumerul, dacă regina nu mă va mai vedea… sigur că ea mă va uita.

— Din contră, dacă nu te va mai vedea, mânia îi va trece; apoi după ură, va fi apucată de un sentiment de orgoliu bizar. Ea se va înspăimânta că ai primit cu aşa sânge rece, dizgraţia sa, şi va trimite să te caute… Acum înţelegi?

— Da. Dar gândeşti dumneata că lucrurile vor merge astfel?

— Oh! sunt sigur.— Şi cât timp va dura dizgraţia ei?— Cam vreo opt zile. În timpul aceasta eu îţi voi face

toate recomandările.— Hei! făcu Florentinul care privi pe tânăr, cu

neîncredere.— Ah! reasigură-te, zise Henric râzând, eu nu am

cugetul de a te suplini pentru eternitate. După ce voi face pe prezicătorul câteva zile, pe lângă doamna Catherina, mă voi retrage… şi voi dispărea…

— Unde o să te duci?— Mă voi întoarce în Navarra. Aşadar nu avea nicio

teamă. Sunt numai un amator de preziceri, şi nu consult astrele, decât pentru plăcerea mea, şi-ţi voi face şi

Page 463: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

serviciul de a împiedica şi pe un altul cu asemenea talent, de a-ţi lua locul…

— Domnule de Coarasse, întrerupse parfumerul care începea a avea o credinţă oarbă în cuvintele prinţului, ştii că mi s-a furat fata?…

— Da, ştiu Regina chiar m-a întrebat asupra acestui subiect.

— Şi ce i s-a prezis?— Că se va găsi fata dumitale.— Când?— Nu i-am putut preciza timpul.— Şi… acest… gentilom?— Ea nu îl va lua de soţ. Dar, adio, domnule René, şi

urmează sfatul meu… căci îţi va fi bine.Henric se grăbi de a părăsi pe René, care fără nicio

îndoială, voia să ştie multe lucruri încă, şi intră în Luvru prin portiţa dinspre malul apei, pe unde intra drept la regină.

Doamna Catherina îl aştepta cu mare nerăbdare.Henric s-a păzit de a-i spune că întâlnise pe René; şi luă

din contră, o mină curioasă de a vedea pe regina singură, şi îi zise:

— Cred, doamnă, că stelele şi-au râs de mine, căci îmi spun nişte stranii lucruri…

— Ce ai zis? făcu regina.— Poate nu voiesc să mă iniţieze în misterele politice!— Dar, ce ţi-au spus, domnule de Coarasse? întrebă

regina neliniştită.— Doamnă, reluă Henric, vă rog puneţi pe această

masă scrisoarea monseniorului duce d’Alencon şi o aşezaţi închisă.

— Iat-o.— Acum, daţi-mi mâna dreaptă.

Page 464: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Iat-o.— Şi puneţi mâna stângă pe scrisoare.Pe când executa acestea doamna Catherina care fusese

foarte superstiţioasă, prinţul se gândea:— Niciodată în viaţa ei, nu-mi va ierta acestea, când îi

voi fi ginere, şi când va afla că fermecătorul ei n-a fost altul decât prinţul de Navarra… Dar… ce-mi pasă… să continui.

El luă mâna dreaptă a reginei, care pe cealaltă, o ţinea lipită pe scrisoarea ducelui d’Alencon; apoi luă din nou flaconul cu cerneală simpatică.

—Doamnă, zise el atunci, punând flaconul în flacăra lumânării, domnul duce d’Alencon, a pus o bună cursă, căci a arestat pe marchizul de Bellefond, pe sir de Barbedienne şi pe sir de Beauchamp, care sunt nişte gentilomi ageri şi periculoşi!

— Şi sunt sigură, zise regina, că parlamentul de Poitiers va condamna pe aceşti gentilomi cu decapitarea.

— Da, doamnă. Dar…Henric păru că cugetă.— Gândeşti dumneata dar, zise regina, că arestarea

parlamentului nu va fi executată?— Va fi executată numai pentru marchizul de

Bellefond…— Pentru ce, şi nu pentru ceilalţi doi?— Pentru că nu mai sunt în puterea domnului duce

d’Alencon, şi prin urmare în al parlamentului de Poitiers.Regina scoase un strigăt de spaimă.Henric urmă cu seriozitate:— Eu nu am văzut niciodată pe sir de Barbedienne, cum

nici pe nepotul său, şi cu toate acestea îi văd în acest moment…

Page 465: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric privi iarăşi prin flacon, şi regina crezu într-adevăr că el vede pe cel doi hughenoţi.

Prinţul urmă:— Sir de Barbedienne este un bătrân, iar sir de

Beauchamp un tânăr. Ei sunt puşi într-o închisoare, în vârful unui turn al castelului d’Angers. Împrejurul turnului se întind nişte grădini. E noapte… o noapte întunecoasă şi fără stele… Prizonierii sunt fără lumină, şi e imposibil de a vedea curat pe acela care e culcat pe pat. Dar aud un fel de zgomot de ruptură de cârpe. Cred că îşi sfâşie cearşafurile pentru a face fâşii.

— Şi celălalt?— Celălalt este aproape de fereastra închisorii. Această

fereastră este garnisită cu două bare de fier. Sir de Barbedienne, pe când nepotul său face o lungă funie din acele fâşii de pânză, el pileşte acele bare…

— După aceasta? după aceasta? zise regina cu oarecare nerăbdare.

Prinţul avea ochiul fix asupra flaconului, unde toată acea scenă părea că se reflectează, şi părea că îşi apleacă urechea pentru a auzi acel zgomot depărtat şi perceptibil numai pentru el însuşi.

— După aceasta! zise el, aud o şuierătură de fluierat depărtat, apoi strigătul unei păsări nocturne… a unei cucuvele. Este un om care imită acest strigăt, această cucuvea este un frumos cavaler care se plimbă prin grădina castelului, nu pot să îi văd trăsurile feţei, căci e mascat.

— Ah! făcu regina.— Sir de Barbedienne, a terminat cu pilirea fiarelor şi

lasă să atârne pe fereastra turnului fâşia cea lungă formată din cârpele cearşafurilor.

— Adevărat?

Page 466: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar e o santinelă dedesubtul turnului.— Ea va da cel puţin alarma! făcu regina îngrijată.— N-are timp. Omul mascat se apropie încet… prin

umbră… santinela piruetează… Mascatul înaintează; văd strălucindu-i pumnalul… aud un strigăt înăbuşit… soldatul cade lovit de moarte.

Henric părea că vede atât de bine această scenă prin flaconul cu cerneală simpatică, încât regina terminase prin a se crede la Angers, şi că ea se transportase cu gândirea chiar în grădina unde santinela fusese lovită cu pumnalul.

— După aceasta? zise ea.— Omul mascat, urmă Henric, atârnă de acea funie un

mic pachet, care se urcă repede în turn, în acel pachet este o scară de frânghie.

— Ei voiesc să fugă?— Da, doamnă. Cel mai tânăr, descinde întâi. Scara se

balansează şi oscilează, dar ea e solid atârnată şi tânărul atinge pământul. Bătrânul iată-l că descinde acum… Amândoi, precedaţi şi conduşi de omul mascat, traversează grădina alergând şi escaladând zidul… Îi văd sărind într-o stradă strâmtă. Acolo sunt trei cai înşeuaţi şi legaţi de grila unei case. Câteşitrei sar pe şei… Dar se despart: omul mascat o ia la dreapta, ceilalţi doi prizonieri, la stânga. Aud galopul cailor, murmură Henric, dar nu mai văd nimic.

Şi prinţul se prefăcu că e obosit, şi se lăsă să cadă ca zdrobit pe un scaun.

— Oh! domnule de Coarasse, strigă regina, mai fă o forţare, te rog, şi vezi unde merg.

Henric luă mâna reginei din nou, şi apropie iarăşi flaconul de lumânare. Dar în acel moment se auzi un mare zgomot în anticameră.

Page 467: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Opreşte-te! zise regina.Pajul Raoul, ridică perdeaua şi domnul de Nancey intră.— Ce este Nancey? întrebă regina foarte iritată de a fi

turburată în experienţele sale de fermecătorii.— Doamnă, un mesager al monseniorului duce

d’Alencon.— Un mesager! exclamă regina.— El a descălecat după cal, chiar în momentul aceasta.

Şi este purtătorul unei scrisori.Regina privi pe Henric.— Ah! zise ea, am să văd acum, dacă nu te-ai înşelat,

domnule de Coarasse. Fă să intre acest mesager, Nancey.— Intră, gentilomul meu, strigă tânărul ofiţer.

Poza pag. 464 – Ea înaintă spre Doamna Catherina, care descinse îndată cele dintâi trepte.

Regina văzu apărând pe pragul oratoriului, un om acoperit de praf şi care părea zdrobit de osteneală.

El întinse Catherinei, după ce se înclină respectuos, o scrisoare cu armele ducelui d’Alencon şi legată cu un fir de mătase albastră.

Regina o luă, rupse firul, sfărâmă pecetea, desfăcu plicul, şi la cel dintâi cuvânt ce citi, scoase un ţipăt.

Apoi întinse acea scrisoare, pretinsului sir de Coarasse care o citi cu o linişte perfectă:

„Doamnă regină-mamă.Doi dintre prizonierii mei, bătrânul sir de Barbedienne,

şi sir de Beauchamp nepotul său, au fugit astă-noapte. Santinela a fost omorâtă. Totul conchide că această evadare, care n-a fost aflată decât astăzi dimineaţă, s-a petrecut între nouă şi zece ore seara.

Page 468: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Îmi bănuiesc, că aceşti doi fugari au luat drumul Parisului. Vă înştiinţez dar de îndată pentru ca să-i arestaţi dacă va fi cu putinţă.”

Henric privi pe Catherina.— Ei bine, doamnă, zise el, ce gândeşti dumneata de

aceasta?Regina nu răspunse nimic, dar zise lui Nancey:— Ieşi, Nancey, condu pe acest gentilom, şi lasă-mă

singură cu domnul de Coarasse, dar fii gata de a te sui pe cal când îţi voi spune.

Nancey se înclină şi ieşi cu mesagerul. Atunci Catherina zise lui Henric.

— Trebuie cu orice preţ, domnule de Coarasse, ca să găseşti pe acei doi gentilomi.

— Ah! doamnă, zise Henric, nu pot răspunde de aceasta.

— Pentru ce?— Pentru că au douăsprezece său cincisprezece ore de

drum… şi dacă vor atinge frontiera, nu mai e ştiinţa mea care poate să îi aresteze.

— Dar, cu toate acestea…— Cu toate acestea, pot să spun drumul care au urmat,

cred că este destul şi aceasta îmi pare…— Să vedem!Henric se uită din nou în flacon.— Ah! strigă el tot de odată, văd, şi e bizar…— Unde sunt ei? întrebă cu vioiciune Catherina.— Ei sunt călări la poarta unul han. Golesc un pahar de

vin fără să părăsească şeile.— Ah!… Şi acest han.— Este într-o ţară care-mi e necunoscută, dar flaconul

tremură în mâna mea, şi asta e un semn că sunt departe

Page 469: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

de Paris… Afară de aceasta… aşteptaţi… am citit o firmă deasupra porţii: La regele Francisc I.

— Sunt la Charenton îi strigă regina.— Nu ştiu, dar strada e cu un suiş şi se coboară spre un

râu.— Aşa este.— Cel mai bătrân pronunţă numele de Lyon, urmă

Henric; şi dă un scud hangiului. Şi acest scud e bizar, este un scud din Bearn. Are efigia răposatului rege Antoine de Bourbon şi el, e chiar însemnat cu o cruce. Iată-i că pleacă… Aud încă galopul, dar nu îi mai văd.

Henric îngrijea ca fiecare gest ce făcea, să fie însoţit de câte o strâmbătură de osteneală.

— Ah! zise el, îi revăd… ei sunt într-un oraş, pe malul unui râu… descind într-un alt han şi cer să se culce.

Regina lovi într-un timbru.— E Melun, zise ea, se culcă la Melun. Acum vor putea fi

ajunşi…La zgomotul timbrului, domnul de Nancey se grăbi de a

alerga.— Nancey, zise regina, să te urci pe cal cu treizeci de

gărzi de ai regelui, şi îi vei conduce mai întâi la Charenton, unde vei întreba la hanul numit al regelui Francisc I, dacă n-a văzut trecând doi gentilomi, un tânăr şi un bătrân… care păreau a veni de departe sau mai bine ia cu dumneata pe mesagerul domnului d’Alencon că el va cunoaşte pe fugari.

— Bine, doamnă, zise domnul de Nancey.— Apo! tu îmi vei retrimite pe acest nenorocit gentilom,

oricât de obosit ar fi.— Şi eu unde mă voi mai duce?— La Melun, împreună cu cei treizeci de gărzi, dar în

fuga cea mai mare, tu o să ajungi la miezul nopţii, şi vei

Page 470: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

sfârşi prin a căuta prin toate hanurile, până ce vei da de cei doi fugari, pe care îi vei aduce cu mâinile şi picioarele legate.

— Prea bine, doamnă.Domnul de Nancey se înclină şi ieşi.Henric se lăsase să cadă pe un scaun, ca un om prea

obosit.— Ah! doamnă, murmură el, plâng prea mult pe aceea

care fac pe fermecătorii de meşteşug. Eu sunt mult mai ostenit, mult mai slab, decât cum aş fi făcut douăzeci de leghe călare.

— Ei bine, domnule de Coarasse, zise regina, am să te recompensez.

Prinţul privi pe Catherina cu spaimă.— Te invit la cină.— Ah! Doamnă.— Nu la mine însă, ci la doamna Margareta.Henric avu o bătaie de inimă foarte simpatică.— Şi, adăugă regina, îţi voi fi recunoscătoare, dacă te

vei duce la prinţesă de a-i anunţa că te urmez.Regina chemă pe cameristă pentru a o aranja, şi Henric

tot palpitând de bucurie se duse la doamna Margareta.În drum, el întâlni pe Nancy.Nancy îi arătă micii săi dinţi albi printr-un surâs, şi îi

zise:— Ştii dumneata, sărmanul meu amic, că, regina are să-

ţi propună locul lui René. Eu am auzit şi văzut tot.— Ah! făcu Henric.— Şi ai face bine de a primi.— Pentru ce?— Pentru că, răspunse subreta cu un surâs plin de

viclenie, vei avea locuinţa dumitale în Luvru, şi că în

Page 471: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

fiecare seară nu te vei mai duce pe ploaie, prin frig şi prin noroi…

Vorbind ea astfel, deschise uşa coridorului şi împinse pe prinţ la genunchii doamnei Margareta, care se sculase roşindu-se.

XLVI

Am uitat de câtva timp, pe vechea noastră cunoştinţă, Amaury de Noë, pe acel sceptic cu mustaţa blondă, ochii albaştri şi cu râsul vesel; şi e timpul de a reveni la dânsul.

Noë începuse de a-şi râde de amorul regalului său amic pentru doamna Corisandra şi de a depărta cu orice preţ simpatia ce avea aceasta pentru Henric de Navarra.

Apoi a atras atenţia şi asupra frumoasei argintărese care în urma scrisorii Corisandrei începuse a-şi râde de prinţ, mai ales de când începuse sub numele de sir de Coarasse, a face curte doamnei Margareta de Franţa, viitoarea lui soţie.

Toate afecţiunile acestea însă care le dobândise, nu împiedica nicidecum pe amicul nostru Noë de a nu deveni amorezat de Paola şi de a face ochi dulci frumoasei Myette, nepoata compatriotului Malican bearnezul.

De trei zile, Henric şi Noë abia se văzuseră.Apoi doamna Catherina care îşi pusese în cap de a

consulta pe sir de Coarasse şi de a-i constata ştiinţa sa în preziceri, nu mai permise prinţului decât de a petrece cea mai mare parte a zilelor la Luvru.

În fine, Noë avea multe alte lucruri de făcut decât a-şi pierde timpul să aştepte pe regalul său amic, în hanul maestrului Lestacade din strada Saint-Jacques.

Page 472: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

El intra în toate zilele în oraş, dar uita să se ducă să ia informaţii despre prinţ. Amorul contribuise pentru un moment până a separa pe aceşti doi amici.

Pentru a înţelege mai bine existenţa cea bizară a lui Noë, este necesar de a ne transporta în satul Chaillot, la onesta mătuşă a lui Guillaume Verconsin, calfa nenorocitului giuvaer Samuel Loriot.

Guillaume oferise, după cum ne aducem aminte, locuinţa mătuşii sale celor doi tineri, dar nu pentru dânşii, ci pentru Paola.

Prinţul primise, dar cu o simplă condiţie.Această condiţie consta în aceea că lucrătorul să nu

vorbească niciun cuvânt Paolei, despre argintăreasa şi cârciuma lui Malican, nu mai puţin de a nu comunica nici lui Sarah şi Myettei, că mătuşa sa da adăpost fiicei lui René Florentinul.

Guillaume Verconsin era de natura oamenilor celor mai discreţi, el promise dar, şi îşi ţinu promisiunea.

Aşadar, cu trei zile mai înainte de punerea în libertate a parfumerului reginei, pe când Henric descăleca la poarta Montmartre, Paola descindea după cal şi Noë o conducea la Chaillot.

Mătuşa lui Verconsin, locuia în apropierea unei mânăstiri, o frumoasă casă, înconjurată de o mică grădină şi precedată de o curte în care vegeta un doge trândav.

Casa era nouă, şi grădina era plantată cu frumoşi arbori fructiferi.

Mătuşa lui Verconsin o veche damă a Hallei, se retrăsese din comerţ cu opt sute bore venit, care sumă pentru o neînsemnată burgheză, juca rol de o avere.

Page 473: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Ea avea şaizeci de ani, nu poseda altă rudă decât pe Verconsin, prin urmare, acesta din urmă, era moştenitorul ei în perspectivă.

Afecţiunea sărmanei femei pentru moştenitorul ei, era fără margini, şi era capabilă de a-i da chiar trăind, tot ajutorul ei, dacă el ar fi stăruit. Dar lucrătorul era un onest băiat şi dezinteresat, şi care lucru cam rar, el se ruga întotdeauna de a-i lungi zilele mătuşii sale.

Noë şi Paola găsiră pe Guillaume pe pragul uşii.El îi aştepta şi improvizase pentru mătuşa sa, o prea

frumoasă istorie.El istorisise mătuşii sale, că Paola era fiica unui

gentilom care refuza de a o da în căsătorie după Noë, şi că acesta din urmă nu voia a îmbrăţişa religia părintelui fetei care i-o impunea. După Guillaume, Paola a urmat pe logodnicul ei pentru că nu voia să ştie de religia ce o avea el.

Noë, zicea el, a scris regelui şi papei de a obţine unirea lor, fără ca să mai fie trebuinţă de consimţământul părinţilor ei.

Această mică fabulă pe care Guillaume nu o repetase decât după instrucţiunile ce primise de la Noë, a produs tot efectul său către buna femeie.

Ea a înţeles necesitatea de a acoperi pe tânăra fată cu cel mai mare mister, şi a-i prepara o frumoasă locuinţă în primul etaj al casei sale.

Noë, după ce a instalat pe Paola, petrecu toată ziua lângă dânsa şi nu plecă decât spre seară, când îi promise de a reveni a doua zi foarte de vreme.

A doua zi, într-adevăr, el fu înainte de prânz în satul Chaillot.

După cum ne aducem aminte, era în noaptea precedentă când Noë cu prinţul se hotărâseră, că dacă

Page 474: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Godolphin va voi să primească a locui lângă Paola, să îl aducă şi pe dânsul la mătuşa lui Verconsin.

Se ştie ce se întâmplase cu promisiunea ce o făcu somnambulul, şi ne aducem aminte că în momentul când Noë îl conducea pe cal, el ridică puţin fularul care îi acoperea ochii, şi cu toată obscuritatea, recunoscu zidurile Luvrului.

Noë galopă până la intrarea în Chaillot, apoi îşi opri repede calul şi ajută pe Godolphin să se coboare.

— Poţi să-ţi scoţi fularul îi zise el. Somnambulul în tot timpul mersului a privit drumul, şi a

recunoscut foarte bine calea care o urmase.Afară de aceasta în momentul când Noë îi permise să

vadă, amândoi se găseau în mijlocul unui câmp înconjurat de zid prin trei părţi.

La aceasta oră târzie, toată lumea dormea la Chaillot. Lui Noë îi era foarte lesne de a omorî pe debilul său prizonier fără ca nimeni să alerge în ajutorul său, dar el nu făcu aceasta, ci se mulţumi numai de a zice lui Godolphin.

— Tinere, mai înainte de a merge mai departe, doresc să am cu dumneata puţină explicaţie.

Tânărul Godolphin tremura şi îşi închipuia că gâdele lui, avea oarecare planuri sinistre.

Noë îi puse mâna pe umeri.— Observă, îi zise el că e mai târziu de miezul nopţii, că

suntem într-un loc izolat, şi că aş putea să-ţi sfărâm creierii cu o lovitură de pistol, fără ca cineva să se preocupe.

— Oh! murmură Godolphin cu groază, ştiu bine că nu m-ai adus aici decât pentru a mă asasina.

Page 475: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Te înşeli, ţi-am promis din contră, de a te conduce lângă Paola, şi-mi promiţi în schimb, de a rămâne liniştit lângă dânsa, şi de a nu căuta să o părăseşti!.

— O iubesc… îngână Godolphin.— Este chiar pentru aceasta, scumpul meu domnule

Godolphin, că voiesc, ca mai înainte de a merge mai departe să am o esplicaţie cu dumneata.

— Vă ascult, domnule, zise tânărul om, tot tremurând.— Iubeşti pe Paola?— Oh! da o iubesc.— Şi… ea?Godolphin îşi aplecă fruntea şi păstră o tăcere sălbatică.— Eu, urmă Noë, ştiu că ea nu te iubeşte, şi aceasta

pentru două motive.Godolphin tresări.— Cel dintâi, este că ai fost spionul şi gâdele ei.— Eram sub dominaţia lui René… şi apoi?— Apoi, pentru că o iubeai, erai prea gelos, nu este aşa?— Poate…— Al doilea motiv este mai simplu încă. Paola nu te

iubeşte, pentru că mă iubeşte pe mine.Noë pronunţa aceste cuvinte cu un fel de orgoliu.Godolphin era palid, dar nu scoase nici un cuvânt.— Înţelegi bine, urmă Noë, că dacă iubeşti pe Paola, eşti

destul de satisfăcut de a fi lângă ea, în loc de a putrezi într-o pivniţă.

— Oh! da…— Dar mai înţelegi însă, că dacă-ţi vei mai permite să

faci scene de gelozie ca pe podul Saint-Michel o să mă forţezi să te bag iarăşi în pivniţă unde ai fost.

— Domnule, murmură Godolphin, nu cer decât să văd pe Paola… ştiu bine că ea nu mă iubeşte… şi că ea vă iubeşte…

Page 476: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Bine! Ideea ta îmi place.Somnambulul respiră.— Jură-mi dar, adăugă Noë, că vei juca în conştiinţă

rolul ce am să-ţi impun.— Ce rol?— Că eşti fratele Paolei şi că Paola este fiica unu

hughenot.Noë explică atunci lui Godolphin ceea ce trebuia să fie

în ochii mătuşii lui Verconsin şi Godolphin promise că va fi exact.

Astfel fu introdus somnambulul la Chaillot.Noë descrisese deja Paolei, ridicarea lui Godolphin, şi

când aceasta îl întrebă cuprinsă fiind de o vagă frică, pentru ce o constrângea să trăiască din nou cu o fiinţă ce o dispreţuia, el îi răspunse:

— Frumoasa mea, într-o zi sau într-alta, Godolphin ne va scăpa. Se va întoarce pe podul Saint-Michel de a te găsi, şi va cădea prin urmare, în mâinile tatălui dumitale, afară de aceasta, tatăl dumitale prin ajutorul lui Godolphin, te va găsi, şi vom fi prin urmare separaţi unul de altul.

Această explicaţie era destul de bună; cu toate acestea Noë mai adăugă încă una.

— Scumpa mea amică, zise el, pentru că tatăl dumitale trăgea multe revelaţii din somnul lui Godolphin, vom face şi noi ca şi el, ceea ce ne va permite de a veghea asupra fericirii noastre cu mai multă prudenţă căci nici să te îndoieşti că doamna Catherina nu va răsturna cerul şi pământul pentru ca să ne găsească.

— Oh! niciodată! strigă Paola, nu voiesc niciodată să mă mai întorc la tatăl meu, şi să mă despart de dumneata.

………………………………………………………

Page 477: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Noë petrecu toată ziua de a doua zi lângă Paola, şi chiar ziua următoare.

Dar a treia zi, companionul prinţului de Navarra încercă un fel de lasitudine22 vagă, ca şi cum ar fi simţit trebuinţa de a se întoarce la Paris.

— Scumpa mea prietenă, zise el fiicei lui René, iată două lungi zile de când nu am văzut pe amicul meu, sir de Coarasse, şi vei găsi foarte natural cred, ca să mă duc să îl găsesc.

— Când o să te întorci? întrebă tânăra fată.— Mâine.— Devreme?— Cred că n-o să pretinzi ca să vin când s-o crăpa de

ziuă.— Nu.— Atunci aşteaptă-mă la dejun.Noë îmbrăţişă pe Paola şi plecă în micul trap al calului,

ca un om care are să facă o mare călătorie.Până la oarecare depărtare de Chaillot, Noë se mai

gândi la Paola.Dar îndată ce intră pe bariera Parisului, privi Sena, şi în

depărtare zări Luvrul.Atunci, încercă o uşoare tresărire.— E curios, îşi zise el, văd că simt oarecare plăcere a

mă întoarce la Paris, şi pentru ce asta?Această chestiune, care Noë şi-o adresă foarte naiv, îi

păru deocamdată foarte greu de a o rezolva. Şi îşi urmă drumul privind mereu zidurile Luvrului.

— Pe credinţa mea! da, reluă el, după ce medită câtva timp, sunt foarte mulţumit că mă întorc la Paris. Dar pentru ce?

Page 478: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Acest „pentru ce” care îl căuta, conduse pe gentilomul bearnez până la jumătatea drumului Luvrului. Ajuns acolo, îşi lovi fruntea.

— Pe legea mea, murmură el, îmi pare că înţeleg rezonul23 care mă face să părăsesc Chaillot cu aşa plăcere! Henric mi-a zis într-o seară că amorul este o ţară încântătoare când întâmpini diferite obstacole pe drumul ce parcurgi la dânsul.

Şi Noë dădu o uşoară lovitură de pinteni calului şi îşi urmă astfel monologul său.

— Paola e într-adevăr o prea frumoasă fată, dar îmi părea şi mai frumoasă când trebuia să urc o scară de mătase, cu riscul de a-mi frânge gâtul sau cel puţin de a mă îneca… De când e în puterea mea, şi de când nu mai am a mă teme de pumnalul lui René şi spionarea lui Godolphin, ea îmi pare mai puţin seducătoare… Şi aceasta e straniu!…

Vorbindu-şi astfel, Noë trecu pe lângă Luvru şi cugetă a se informa dacă regalul său amic se afla acolo, probă evidentă că nu învelişul Luvrului îl făcea să-i bată inima.

Dar, când ajunse pe piaţa pe care se afla umila cârciumă a bearnezului Malican, inima sa reîncepu a palpita.

În acelaşi timp calul său se opri.— Bun! murmură Noë surâzând, îmi pare că animalele

au mai mult spirit ca oamenii. Aceasta e învederat24… Eu nu ştiam unde mergeam, dar calul meu o ştia!

Noë descălecă la uşa cârciumii lui Malican.Frumoasa Myette se afla pe prag.Bătaia de inimă a lui Noë crescu, cu toate că Noë se

îngriji a-şi răsuci mustaţa cea blondă cu un aer liniştit.— Bună ziua, mica mea, zise Noë.

Page 479: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Bună ziua domnule de Noë, răspunse Myette roşindu-se.

Vocea lui Noë tremura puţin; aceea a Myettei tremura şi mai tare.

— Unde e unchiul tău?— A ieşit, domnule de Noë.— Unde s-a dus?— La Grange-Bateliere, care, o ştii, aparţine regelui.— Şi la ce s-a dus acolo, mica mea?Noë, făcând această întrebare, îşi lega calul de un inel

de fier de lângă uşa cârciumii.Unchiul meu s-a dus să prindă broaşte şi peşte,

răspunse Myette: soldaţii mănâncă astă-seară aici.— Să fie ai dracului soldaţii.— Aud! făcu Myette,— Ah!… iartă-mă… murmură tânărul.— Cum! domnule de Noë, zise tânăra fată, găseşti rău

ca soldaţii să prânzească la noi şi să facă ca stabilimentul să prospere?

Poza pag. 476 – După aceasta el introduse pensula într-una din mănuşi… şi…

— Nu… de loc… dar…Noë căuta sfârşitul dar nu-l putea afla.El intră în cârciumă.Cârciuma era goală. Sarah, frumoasa argintăreasă se

afla în etajul superior, şi Myette aştepta clienţi.— Ce trebuie să vă servesc, messire? întrebă Myette ce

se apropia de comptoarul de stejar pe care luceau casele de metal.

— Nu mi-e sete.— Ah!

Page 480: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Myette pronunţa această exclamaţie de o silabă cu un ton ce voia să zică: „Văd bine pentru ce vii, dar mă fac că nu iau seama.”

— Voieşti fără îndoială să vorbeşti unchiului meu? reluă ea cu o voce tare.

— Nu.— Ah!Al doilea Ah al Myettei fu şi mai însemnător ca cel dintâiEa se puse la comptoar şi Noë începu să o privească cu

o secretă admiraţie; câteva minute se trecură astfel, tânărul o privea; ea apleca ochii.

„Este straniu, îşi zicea Noë, că eu mă simt încurcat şi sfiicios; cu toate acestea…”

Myette nu-şi adresa niciun monolog, dar şi ea simţea o violentă bătaie de inimă.

De câte ori făcea un pas spre dânsa, Noë simţea un fel de nesiguranţă în umbletul său şi picioarele i se înmuiau.

Cu toate acestea ajunse până la comptoar de care se rezemă.

Myette ar fi voit să fugă, dar o putere misterioasă şi neînvinsă o reţinea.

Noë urmă de o privi şi Myette aplecă ochii din nou.Tot deodată Noë avu un acces de îndrăzneală, şi,

întinzând mâna, el îndrăzni să ia pe aceea a tinerei fete.— Ce faci, domnule Noë? strigă ea.— Nu ştiu, răspunse el cu naivitate.Ea voi a-şi retrage mâna, dar încercarea îi fu zadarnică.— Myette, murmură Noë cu o voce mişcată, de-ai şti cât

te iubesc?Myette înăbuşi un ţipăt şi aruncă o privire pierdută spre

uşă.Piaţa era pustie, pe prag nimeni… Ei erau singuri!— Da, repetă Noë, te iubesc.

Page 481: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! murmură tânăra fată, ce izbuti de a-şi scăpa mâna; ah! nu este frumos ce îmi spui, domnule Noë… căci, nu sunt decât o sărmană fată… şi…

Ea nu putu sfârşi, atât era de mişcată.Noë voia fără îndoială a se pune în genunchi, dar un

zgomot de paşi se auzi afară.— Domnule! domnule! se ruga Myette.Noë, ameţit de îndrăzneala lui, se depărtă

împiedicându-se, şi Myette se aplecă cum i-ar fi căzut ceva jos…

În acel moment un om se arătă pe prag, şi o voce pe jumătate batjocoritoare se auzi.

Era Henric, ce se întorcea de la Luvru…— Ah! drace! murmură el, mă prind că v-am deranjat,

copiii mei; dar sunt amicul vostru… nu vă temeţi de nimic.

Henric era radios; fără îndoială fusese fericit la Luvru.

XLVII

Pe când Noë părăsea Chaillot şi se îndrepta spre Paris, Paola se rezemase pe fereastră şi îl privea depărtându-se. Tânăra fata avea ochii plini de lacrimi, şi ştia că un vag presentiment o cuprindea, sau că amorul devenise atât de imperios încât se speria de cea mai mică despărţire, căci i se păru că pierdea pentru totdeauna pe acela pe care-l iubea.

Ea îşi petrecu o noapte fără somn, aşteptând cu impacienţă ora întoarcerii lui Noë. Noë făgăduise reîntoarcerea lui pentru a doua zi la ora dejunului.

Dar acea oră sosi; apoi altele o urmară; apoi ziua se trecu.

Page 482: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Atunci Paola, în prada unei nelinişti mortale, îşi închipui că tatăl ei întâlnise pe Noë, că ceva îi dovedise că acesta era răpitorul fiicei sale, şi că îl lovise cu pumnalul…

Această idee stranie, în timpul aceasta, i se păru atât de sigură încât spaima îi cuprinse inima.

Godolphin, mut, palid, şi îngrijat o privea plângând.Paola foarte emoţionată, se gândea să alerge la Paris şi

să caute pe Noë, sau în strada Saint-Jacques.În fine ea cugetă să trimită pe Godolphin, dar nu se

încrezu într-însul ca unul ce avea o mare ură contra fericitului său rival.

Dar totodată ea avu o inspiraţie stranie şi chemă pe Godolphin.

Godolphin care nu îndrăznea să-i vorbească, Godolphin care sfârşise prin a dori întoarcerea lui Noë, într-atât lacrimile tinerei fete îi sfâşiase inima, Godolphin zic, alergă.

Florentina îl privi câteva minute, şi după ce încercă oarecare ezitare, îi zise:

— Când tatăl meu vroia să ştie ceva de la tine, ce făcea el?

— Mă adormea, răspunse el.— Cum?— Privindu-mă fix.— Ei bine! zise Paola, doresc să ştiu ceva eu, am să te

privesc şi trebuie ca tu să dormi, pentru că o voiesc.Florentina pronunţa aceste cuvinte cu multă energie, şi

privirea sa fu atât de arzătoare, încât Godolphin tresări şi strigă:

— Ah! nu mă privi astfel… ai ochii tatălui dumitale.— O voiesc! repetă Paola.Ea luă pe Godolphin de braţe şi îl împinse pe un scaun,

unde îl făcu să se aşeze. Apoi privindu-l mereu îi zise:

Page 483: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dormi! zise ea, dormi! o voiesc…Godolphin iubea pe Paola şi natura cea slăbănoagă şi

ascultătoarea tânărului om se simţi dominată de privirea cea energică şi voinţa tinerei fete.

Pentru un moment el voi să reziste acestei voinţe, căci el ura pe Noë şi ştia bine că numai pentru ca să ştie unde era, ea voia să îl adoarmă, dar această voinţă dispăru.

Paola îi puse mâna pe frunte, îi strânse mâinile cu cealaltă, şi urmă al fixa cu privirea sa scânteietoare.

Atunci puţin câte puţin, Godolphin simţi că voinţa lui de a se opune, dispăru; că acel ochi strălucitor fixat asupra lui, avea farmecul fascinator ce poseda acela al lui René, şi capul său pe care era rezemată mâna Paolei se rostogoli pe simţite îndărăt.

Întâi, el îşi aplecă ochii pentru a evita strălucirea privirii tinerei fete, apoi pleoapele sale se îngreunară şi se închiseră. Godolphin dormea.

Pentru un moment Paola fu înspăimântată de puterea magică cu care era dotată; apoi voinţa de a şti unde se găsea Noë domină frica ce avea.

— Vorbeşte îi zise ea lui Godolphin.Somnambulul păstră un moment tăcerea. El se lupta

contra somnului care îl cuprinsese şi care îl făcea să se agite pe scaunul său.

— Voiesc, repetă tânăra fată cu o voce dominatoare.— Ce voieşti să ştii? întrebă somnambulul.— Voiesc să ştiu unde este.— Cine?— Acela pe care îl iubesc… Noë!Acest nume produse o mare impresie asupra figurii lui

Godolphin.— Nu ştiu, zise cu un fel iritaţie batjocoritoare.— Voiesc ca să ştii! ordonă fiica parfumerului.

Page 484: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Somnambulul îşi puse cele două mâini pe frunte, şi păru că meditează adânc, învins prin voinţa Paolei.

De mai multe ori muşchii figurii sale tresări, şi acel obraz exprimă un fel de mânie, ură şi dispreţ. Dar totodată buzele sale se deschiseră şi scoaseră un surâs.

Acest surâs era amar, ironic şi făcea să se înţeleagă o veselie sălbatică.

— Îl văd, zise el în fine.— Ah! strigă Paola. Tu îl vezi?— Da.— Unde e?— La Paris.— Rănit… mort, poate! murmură ea cu o groază şi

spaimă produsă din falsul surâs al lui Godolphin.— Oh! nu…Ea avu un strigăt de bucurie:— Este prizonier dar? zise ea.— Nu, este liber…— Pentru ce nu vine atunci?Godolphin surâse.— Dar pentru ce nu vine el? insistă fiica lui René.Godolphin surâdea continuu.— Pentru că nu se mai gândeşte la dumneata zise el cu

brutalitate.Răspunsul lui Godolphin pătrunse în inima Paolei,

întocmai ca vârful unui ascuţit pumnal.Italianca deveni palidă.— Minţi! exclamă ea.— Nu, nu mint…— Ce i s-a întâmplat dar, şi pentru ce nu se mai

gândeşte la mine? strigă tânăra fată.— Pentru că iubeşte pe alta.

Page 485: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi Godolphin al cărui somn era de o luciditate minunată în acest moment începu să rânjească şi să adauge:

— El iubeşte o alta ca şi dumneata.Paola scoase o exclamaţie sălbatecă, un strigăt straniu,

se retrase cu un pas şi îşi lipi corpul de zidul camerei.— Îl văd… el e lângă dânsa… la genunchii ei… îi ţine

mâna… ea e frumoasă… şi îl iubeşte.Tânăra fată avu un acces de mânie şi în starea ei de

slăbiciune în care se găsea, luă pumnalul ce îi avea la centură şi îl ridică asupra lui Godolphin.

— Mizerabile zise ea, minţi, şi voiesc să te omor…Godolphin nu văzu poate pumnalul, dar auzi

ameninţarea, şi în loc de a se înspăimânta el răspunse liniştit.

— Ea are părul negru, buzele roşii şi figura ei ca albeţea laptelui. El o adoră după cum se vede.

Somnambulul vorbea cu un astfel de accent de convingere încât braţul Paolei căzu fără zgomot.

— Ei bine, zise ea, condu-mă unde este, şi îţi jur că dacă m-a trădat; şi dacă tu mi-l vei mai arăta la picioarele rivalei mele…

— Nu-l vei mai iubi nu este aşa, ricană25 Godolphin.— Îl voi urî, şi răzbunarea mea va fi teribilă, murmură

ea cu o voce surdă.— El e în casa unde am fost prizonier, zise

somnambulul.— Ah!… Unde este această casă?— Lângă Luvru.— Poţi tu să mă conduci acolo?— Nu.— Pentru ce?— Pentru că dorm şi apoi nu e timpul acum ca să-l

găseşti, cu toate că-l văd… căci el e într-o sală unde este

Page 486: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

lumină, şi noi suntem în miezul zilei… Văd numai ce se va petrece astă-seară… iată tot…

— Cum este această sală?— E o cârcimă.Paola, palidă şi pierdută asculta cuvintele lui Godolphin

şi simţea că se deşteaptă într-însa demonul geloziei şi al urii.

Paola nu era nicidecum nedemnă de a purta numele tatălui său; ea ştia să iubească şi să şi urască: prin urmare ea ştia să se răzbune.

După ce ea auzi revelaţiile lui Godolphin, formă îndată planul de a surprinde pe Noë la picioarele rivalei sale.

Godolphin suspină, se mişcă pe scaunul său pentru a doua oară şi îşi deschise ochii.

Apoi aruncă împrejurul lui o privire zăpăcită, şi zări pe Paola, care auzise de la tatăl său că Godolphin uita, la deşteptarea sa, visurile şi amintirile ce le văzuse pe timpul somnului său magnetic.

— Ce ţi-am spus aşa de teribil? o întrebă el cu naivitate. Eşti palidă, şi palidă ca o moartă.

— Nimic alt decât că m-ai angajat a face un voiaj.— Cerule! făcu Godolphin cu groază, voieşti să pleci?— Fără îndoială.— Şi… să mă părăseşti?…— Nu, tu mă vei însoţi.— Oh! atunci, zise el cu bucurie, să plecăm! te voi urma

până în fundul pământului. Unde mergem noi?— Îţi voi spune mai târziu.— Ah!Şi Paola adăugă:— Tu treci aici de fratele meu; ei bine, trebuie să

conţinui a juca acest rol până astă-seară. Numai trebuie

Page 487: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

ca să te faci nevăzut câteva momente, pentru ca să găseşti cai.

— Bine, şi unde îi voi conduce?— Vei aranja astfel, ca să îi găsim astă-seară la poartă.

Ţine, iată parale…Şi Paola dădu punga sa lui Godolphin.Godolphin descinse în grădină şi cum Guillaume

Verconsin lipsea, şi mătuşa lui era cu totul în necunoştinţă că somnambulul era un prizonier asupra căruia trebuia se vegheze, ea nu se nelinişti nicidecum văzându-l ieşind. O oră după aceasta, Godolphin reveni.

— Caii vor fi în stradă la ora opt seara, zise Paola.………………………………………………………

Ziua trecu fără ca Noë să apară; seara veni, apoi noaptea asemenea.

— Aide! îi zise Paola, dacă Godolphin m-a înşelat, îl voi omorî; dacă a spus adevărul şi că Noë m-a trădat, mă voi duce să găsesc pe tatăl meu şi îi voi încredinţa grija răzbunării mele.

Ea se înfăşură într-o mare mantie şi îşi ascunse obrazul sub o mască şi se strecură binişor din casa mătuşii lui Verconsin, ţinând în mână mânerul pumnalului său…

Godolphin era deja în stradă, ţinând frâiele cailor.— Unde mergem? întrebă el, aplecându-şi genunchiul

pentru a înlesni suirea tinerei fete pe cal.— La Paris, într-o cârciumă din vecinătatea Luvrului.— Ah!— Acolo trebuie, după cum mi-ai spus tu că îl voi vedea

la genunchii rivalei mele.Şi Paola aşezată pe şa pusese calul său în galop.— Ura trebuie să fie repede ca şi fulgerul, murmură ea!

pe când calul său scotea scântei din pavajul străzii.

Page 488: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

XLVIII

Pe când Paola, urmată de Godolphin, părăsea Chaillot, cu inima plină de răzbunare şi turmentată de gelozie, un cavaler intra în Paris, şi descindea pe malul drept îl Senei în direcţia Luvrului.

Acest personaj care călărea pe un viguros cal german, şi acoperit de o manta lungă, al cărui mare guler îi ascundea figura, părea a fi de o condiţie de mijloc.

După ţinuta şi îmbrăcămintea lui modestă, ai fi jurat că este unul din acel gentilomi care erau plătiţi de un mare senior.

Cum era noapte şi malul râului pustiu, cavalerul când sosi la înălţimea podului Change, păru că cugetă: Să treacă el Sena şi să intre în cetate sau să coboare până în Luvru?…

După câteva momente de incertitudine, optă pentru cea dintâi şi o apucă pe podul Change.

În mijlocul podului era un stâlp care ţinea un felinar. În momentul când cavalerul intră în cercul luminii proiectat de acel felinar, un pieton mergea în sens invers şi lua şi el aceeaşi direcţie.

Cavalerul care luase pentru a trece poarta Bourdeuille, minuţioasă precauţie, pentru ca să-şi ascundă obrazul de ochii soldaţilor care păzeau, acum deoarece era acoperit de întunericul nopţii el îşi relaxase măsurile de precauţie.

Mantaua se desfăcuse, pălăria trasă pe ochi, deocamdată căzuse puţin pe spate.

Pe scurt, figura lui, în momentul când trecea pe sub felinar, devenise vizibilă, astfel că pietonul recunoscându-l nu putu să-şi reţină o exclamaţie de surpriză.

Atunci cavalerul se opri repede.

Page 489: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

În acelaşi timp, pietonul puse mâna pe frâiele calului şi zise:

— Bună seara, monseniore!Cavalerul aruncă o privire asupră pietonului.— René! murmură el.Apoi fără voia lui, duse mâna în tocul pistoalelor şi

scoase unul pentru a sfărâma creierii Florentinului, căci era chiar el acela, care-şi permisese de a-l recunoaşte.

Dar el văzu în parfumerul reginei, o mină atât de simpatică, încât arma rămase în toc şi scoase un mare hohot de râs.

— Cum! strigă el, tu eşti în dizgraţie, satano.— Da, monseniore.— Ei bine, zise el, dă-mi atunci ospitalitate!— Cu plăcere, monseniore.— Tu ai natura unui trădător, o ştiu, dar am un mijloc de

a preveni trădările dumitale. Întoarce-te, ticălosule, şi condu-mă la prăvălia ta de pe podul Saint-Michel.

— Veniţi, monseniore.René începu să meargă înaintea cavalerului.— Te previn, îl zise acesta, că dacă nu vei merge drept

şi dacă îţi vei întoarce capul, îţi trimit un glonţ între cei doi umeri. Să te ţii întocmai ca un prizonier.

René înţelese şi începu să meargă cu un pas repede. În câteva minute, cavalerul şi pietonul ajunseră pe podul Saint-Michel.

— Veniţi, monseniore.— Deschideţi prăvălia, zise cavalerul.René se supuse.Cavalerul descălecă, şi legă calul de un inel de fier, fixat

pentru întâmplare, şi urmă pe Florentin în locuinţa sa, făcându-i semn de a închide uşa.

Page 490: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René aprinse o lumânare şi conduse pe vizitatorul său în camera de din dos.

Apoi îi înaintă respectuos un scaun şi rămase în picioare înaintea lui cu capul gol.

Cavalerul, atât de simplu îmbrăcat care se putea lua drept dintr-o condiţie de mijloc, şi căruia cu toate acestea, René îi dădea titlul de monseniore, se aşeză fără multă ceremonie.

— René, zise el, tu eşti într-adevăr omul ce ţineam ca să întâlnesc, căci tu eşti un suflet ce e cu totul devotat reginei-mame, iar eu s-ar fi putut să fiu ucis cu pumnal de doamna Catherina dacă ar fi ştiut că sunt la Paris.

— Nu aveţi teamă, monseniore, ea nu va şti.Florentinul, pentru prima oară poate că în viaţa lui,

fusese sincer.Într-adevăr, fiind cu totul pătruns de dizgraţia sa, se

decisese a se face umil şi de a deveni servil.Călătorul reluă:— Iubeşti tu mult pe prinţul de Navarra, René?— Nu monseniore.— Îl urăşti?— Nu îl cunosc, nu l-am văzut niciodată; dar îl urăsc din

instinct.— Pentru ce?— Pentru că e bearnez şi eu urăsc toată această sectă.Vorbind astfel, René se duse se închidă cu grijă uşa

prăvăliei şi puse cheia în buzunar.— Si ce ţi-au făcut bearnezii?— Ah! mult rău, monseniore, v-o jur.— Adică cum?— M-au făcut să îmi pierd favoarea.— Hei?— Sunt dizgraţiat.

Page 491: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— De către regina-mamă?— Şi înlocuit.— Prin cine?

Poza pag. 488 – Noë făcu o uşoară mişcare pe scaunul lui.

— Printr-un oarecare sir de Coarasse, care citeşte în astre… ca şi mine… încă mai bine ca mine, monseniore.

Călătorul scoase un hohot de râs.— Cum, strigă el, regina-mamă a găsit un astrolog mai

bun ca tine, sărmanul meu René?— Da, monseniore.— Şi tu eşti dizgraţiat?— Completamente.— Drace!— Era încă să sufăr şi roata, adăugă Florentinul.De astă-dată, călătorul deschise nişte ochi mari.Atunci René istorisi oaspetelui său tot istoricul, adică

scena din strada Urşilor, mânia regelui şi silinţele ce şi-a dat regina-mamă pentru a-l scăpa.

Călătorul asculta cu toată seriozitatea.Când René termină, necunoscutul îi zise:— Tot ceea ce-mi spuseşi tu, sunt adevărate?— Pe onoarea mea!— Bun! Dar fă-mi un alt jurământ.— Pe capul meu.— Prefer aceasta. Ei bine recitarea nenorocirilor tale

modifică oarecum ideile mele în privinţa ta.— Aşa? făcu René.— Şi te sfătuiesc de a te declara foarte fericit că eşti

supărat cu doamna Catherina, zise necunoscutul.— Pentru ce, monseniore?Călătorul îşi încrucişă picioarele, îşi netezi barba sa cea

neagră, şi răspunse:

Page 492: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pentru că aceasta te scapă de un mare pericol.Ochii lui René se măriră mai mult.— Căci, urmă interlocutorul său, punând mâna dreaptă

pe mânerul pumnalului său, nu-ţi voi ascunde mai mult timp intenţia ce aveam de a te sfâşia cu acest obiect când am intrat aici.

René păli puţin.— Tu eşti din rasa acelor bestii sălbatice, urmă

necunoscutul care omor fără scrupul şi fără remuşcare tot ceea ce întâlnesc în drumul lor.

— Mulţumesc, monseniore, murmură René care începuse să zâmbească cu ipocrizie.

— Dar dizgraţia ta, mă pune pe gânduri.— E o fericire pentru mine, şi fără îndoială că Alteţa

Voastră are milă…— Nicidecum. Dar mă gândesc că tu vei putea să mă

serveşti.— Nu cer decât aceasta.— Din moment ce tu eşti dizgraţiat, de doamna

Catherina, numai ai nicio trebuinţă de a o servi.— Nici o trebuinţă, monseniore!— Ei bine, te iau eu.— Dumneavoastră, monseniore!— Şi voi face din tine, omul meu de încredere, şi

mesagerul amorurilor mele.— Bine! zise René, ghicesc.— Cum?— Alteţa Voastră revine la Paris numai sub singurul

scop de a… revedea…René clipi din ochi.— Aşa este, zise călătorul, ai înţeles.— Ce trebuie să fac monseniore?— Să te duci la Luvru.

Page 493: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Lui René nu-i prea conveni.— Dar ştiţi că regina m-a depărtat.— Eu nu te trimit la dânsa.— Înţeleg, dar poate să mă-ntâlnească.— Şi ce-ţi pasă?— Apoi gărzile mă vor găsi.— Aidea de! făcu călătorul, nu vor îndrăzni, îmi închipui.René suspină.— Ah! monseniore, zise el, după cum se vede veniţi de

la Nancy!— Sosesc chiar.— Şi nu aţi luat încă aer de la Luvru… Regina m-a gonit,

regele a voit să mă tortureze, domnul de Crillon m-a ameninţat cu biciuşca şi gărzile îmi râd în nas. În fine, sunt un om ruinat şi pierdut.

René îşi istorisea nenorocirile cu un ton atât de plângător, încât călătorul râdea din toată inima.

— Cu toate acestea, urmă cel din urmă, trebuie cu orice preţ să te duci la Luvru… trebuie ca tu să pătrunzi până la dânsa… trebuie ca s-o anunţi că eu sunt aici…

— Mă voi duce, monseniore, şi voi brava26 orice pericol…

Şi René se sculă urmat, fără îndoială, de o hotărâre subită.

— Dacă tu poţi să ajungi până la dânsa, urmă necunoscutul, ştiu cel puţin că o s-o vezi pe Nancy, să îi spui că am bravat toate pericolele pentru a reveni la Paris, şi sunt gata a face orice nebunie pentru a o împiedica de a se căsători cu prinţul de Navarra.

— Va fi foarte greu, monseniore, regina-mamă…— Oh! voi răsturna pământul, dacă va trebui.— În fine, monseniore, întrebă categoric René, ce

trebuie să fac?

Page 494: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Să mergi la Luvru.— Bine.— Şi să vezi pe Nancy, dacă nu vei putea pe Margareta.Le voi vedea pe amândouă.— Atunci să-i spui Margaretei că trebuie ca astă-seară

să mă primească cu orice preţ…— Dar monseniore, dacă veţi pune piciorul în Luvru, şi

veţi fi recunoscut, o să fiţi neapărat ucis cu pumnalul.Călătorul păru că reflectează.— Atunci să vină ea aici, zise el.— Se poate! făcu René, o să voiască ea?Această întrebare, produse un atât de mare efect

asupra vizitatorului Florentinului, încât el păli.— Crezi tu dar, strigă el, că ea nu mă mai iubeşte?— Oh! aceasta nu o pot şti.Călătorul respiră.— Dar a ieşi din Luvru la aceasta oră într-un mod

strecurător, a trece podul şi a veni aici… înţelegi, monseniore…

— Atunci mă voi duce eu în Luvru.— Nu, monseniore, zise René, cred că va veni ea.

Doamna Margareta este o femeia care e capabilă de a brava orice pericol pentru a evita o nenorocire. Aveţi să mă aşteptaţi aici, şi vă voi aduce-o în mai puţin de o oră.

René până adineauri îngrijorat şi tremurând, începu să se pronunţe cu siguranţă, el părea sigur de succesul său.

— Tu aveai până aici o mare frică de a intra în Luvru… îi zise călătorul.

— Într-adevăr, monseniore, dar am găsit un mijloc.— Care?— Aceasta e secretul meu, zise René făcând cu ochiul.El îşi luă spada şi mantaua, şi şchiopătând încă, se

îndreptă spre uşă, zicând călătorului:

Page 495: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Iată, monseniore, citiţi aceste cărţi de vânătoare până mă voi întoarce cu dânsa.

Necunoscutul făcu un gest aprobator.René deschise uşa după cum o închisese, adică evitând

orice zgomot sau scârţâitură şi lasă pe oaspete stăpân în locuinţa sa.

Apoi cu toate că piciorul îi făcea rău, el se îndreptă spre Luvru, adresându-şi monologul următor:

— Regina m-a dizgraţiat, dar în fundul sufletului său trebuie să mai conserve oarecare afecţiune pentru mine şi nici nu mai rămâne îndoială că la cel dintâi serviciu ce îi voi aduce, ea îmi va reda toată amiciţia sa. Afară de aceasta, întâmplarea pare că voieşte a mă servi după dorinţă. Iată monseniorul ducele Henri de Guise care cade în mâinile mele, chiar în momentul când căutam un pretext pentru a intra în Luvru. Ducele a fost silit să părăsească Parisul pe nesimţite, pentru a evita pumnalul asasinilor înarmaţi de regina-mamă, dar cum el iubeşte încă pe doamna Margareta, şi că desigur că este iubit, rezultă dar că Alteţa Sa revine la Paris şi voieşte cu orice preţ a vedea pe logodnica27 prinţului de Navarra. Voi da dar pe ducele de Guise în mâinile reginei-mame şi voi face pace cu dânsa.

René se ducea cu totul decis de a împlini aceasta nouă trădare, şi deja el ajunsese în mica poartă vecină a Luvrului, pe care se ridica cârciuma lui Malican, când un eveniment neaşteptat veni să modifice planurile sale.

Cum René înainta în obscuritate condus numai de un felinar depărtat al posturilor gărzilor şi de zgomotul Senei care se rostogolea în valuri spumegoase, auzi totdeodată un ţipăt înăbuşit, un strigăt de femeie…

Page 496: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi acest ţipăt îl pătrunse până în fundul inimii, el crezu că recunoscu vocea şi se precipită în direcţia de unde ieşise.

Cam tot în acel timp o lumină repede se făcu şi răspândi întunericul. Era uşa cârciumii lui Malican care deschidea şi lăsa trecere unei mari lumini.

René se opri nemişcat şi văzu umbra a doi oameni ce se profilau pe cadrul luminos.

În acelaşi timp o voce zicea:— Noaptea e întunecoasă… trebuie să fie vreun pungaş

care jefuieşte pe cineva. Să nu ne amestecăm în aceste afaceri, amice Noë.

Şi aceste raze luminoase dispăru totdeodată cu cei doi oameni dindărătul uşii care se închise.

René începu să înainteze în direcţia ce auzise ţipătul, şi îndată zări în întuneric două umbre negre, din care una se mişca şi alta se apleca spre cealaltă. Umbra care se mişca era a unui tânăr care se silea de a rechema la viaţă o femeie leşinată.

René se apropie cu totul.— Cine eşti tu şi ce faci? zise el.— Domnul René!— Godolphin!Florentinul şi somnambulul se recunoscură după voce şi

tonul celui dintâi fu atât de vibrator încât rechemă în simţiri pe femeia ce era leşinată.

— Tatăl meu, murmură Paola.René luă pe fiica sa în braţe, în prada unei emoţii de

nedescris, şi Paola îi zise:— Iartă-mă mai întâi, tată, şi apoi răzbună-mă.

XLIX

Page 497: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Pe când René regăsea pe fiica sa, ducele Henri de Guise, căci era însuşi acest prinţ pe care Florentinul îl întâlnise şi îl dusese la dânsul, ducele de Guise, zic, aştepta în prăvălia de pe podul Saint-Michel, întoarcerea mesagerului său.

Prinţul era foarte amorezat de doamna Margareta şi tăcerea ce ea a păstrat cu dânsul, când i-a trimis mesagerul, n-a făcut decât ca să-i întărâte amorul său, în loc de a-l linişti.

Afară de aceasta, mesagerul ducelui se coborâse la Malican, şi mesajul de care era însărcinat, în loc de a parveni doamnei Margaretei, a căzut în mâinile lui Henric de Navarra.

Ducele, după ce trimisul lui a fost reîntors la Nancy, a plecat îndată, el a alergat zi şi noapte, şi a sosit la Paris cu exaltaţia pasionată a omului care se teme de a fi uitat şi înlocuit.

Mai întâi aşezat în fotoliul ce îi înaintase René, prinţul calculă cu cea mai mare nerăbdare timpul ce trebuie pentru ducere şi întoarcere de la Luvru.

Apoi, acest timp trecut, şi după ce nu mai auzi niciun zgomot afară, se sculă şi se plimbă prin prăvălie în lung şi-n lat, apoi se duse la uşă şi încercă să o deschidă.

René ducându-se o închisese. Atunci o bănuială trecu prin mintea lui.

— Ticălosul, se gândi el, este capabil de a mă închide pentru a putea pune mâna pe mine zbirii doamnei Catherina.

Bănuiala semăna întocmai unei pete de unt-de-lemn, care se întinde şi se măreşte într-o clipire de ochi.

Ducele îşi reaminti în grabă toate trădările lui René, şi se declară că a avut un moment din cele mai smintite, de a se încrede în acest om, că îl va putea servi.

Page 498: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pe Dumnezeul meu! îşi zise el, acest blestemat Florentin mi-a făcut ruşine. El nu trebuie să fie dizgraţiat, şi e mai sigur că el îşi joacă un rol cu mine. Pe când eu îl aştept aici cu încrederea unui burghez naiv, el aleargă la regina-mamă, şi într-un sfert de oră, poate, voi fi prins şi asasinat în acest coteţ.

Ducele avea spada sa alături şi pumnalul la coastă, şi Dumnezeu ştia dacă era atât de viteaz! dar el lăsase calul la uşă pe a cărui şa era un toc cu o pereche de pistoale încărcate până la gură.

Afară de aceasta, Alteţa Sa, ducele de Guise, ştia foarte bine cazul ce se făcea pentru dânsul, din momentul când el admisese în spiritul său că René alerga la Luvru pentru a-l face să fie asasinat, şi rămase sigur că asasinii vor fi într-un număr respectabil şi că vor prefera a se servi cu carabine, decât cu pumnale care vor fi rupte de vârful spadei sale.

Ducele îşi dorea dar pistoalele; şi apoi, pentru că era om de neam şi părea că, oricât de brav ar fi un gentilom, el nu trebuie să-şi pună mintea cu nişte flecari decât la cea din urmă extremitate, el cugetă serios de a înlătura aceasta întâlnire.

— A se retrage din faţa lor nu este a lua fuga, îşi zise el.Ducele examină broasca uşii, şi în urmă uşa.Broasca, ne aducem aminte că era făcută la Milano şi

era de o lucrătură minunată. Deci nu trebuia să cugete nici a o sfărâma, şi mai mult încă a o forţa.

Uşa era de stejar, masivă, foarte solid legată cu fier, şi cu toate că ducele era viguros, el se încercă în van de a o altera măcar.

Henric de Guise părăsi uşa şi se îndreptă spre fereastră, acea fereastră a oratorului Paolei ce dădea spre apă şi prin care Noë fugise de mai multe ori.

Page 499: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Ducele fu inspirat de aceeaşi idee ca Noë, şi ca şi dânsul începu a căuta o frânghie.

El găsi îndată ceva mai bun decât o frânghie, el găsi scara de mătase a amicului său prinţul de Navarra.

— Ah! pe legea mea, îşi zise el, îmi place mai bine de a face o baie rece decât să îmi rod pielea cu vreo armă.

El legă cu tărie unul din capetele scării de fiarele ferestrei, lăsă celălalt capăt lăsă să atârne, şi descinse cu curaj până la apă, după care el se aruncă cu hotărâre în apă, şi înotând cu vigoare, se îndreptă spre malul stâng.

Apoi, tremurând de frig, dar lăudându-se din ce în ce de hotărârea ce luase, el reveni pe podul Saint-Michel.

Calul său era legat bine de inelul de fier fixat la uşa prăvăliei.

Ducele se sui pe cal şi se îndreptă spre piaţa Maubert, unde se afla un han-hotel la care găzduiau gentilomii de o condiţie mijlocie.

Costumul ce purta ducele era într-adevăr potrivit cu înfăţişarea ce voia a-şi da: haină de postav ordinar, pălărie fără pană, cizme lungi, pinteni de oţel fără ornamente.

Hotelul avea ca firmă: La calul roib; proprietarul se numea Maltravers şi se bucura de reputaţia unui catolic turbat.

Maltravers nu vorbea niciodată de hughenoţi, decât blestemându-i.

Ducele chemă pe servitori, le dădu frâul calului şi descălecă.

Maltravers alergă, păru că salută pe cavaler cu puţină delicateţe, ce merită un gentilom îmbrăcat obişnuit şi îl conduse în bucătărie. Bucătăria era atunci ca şi acum, sala de primire a oricărui han. Ducele văzu la foc o

Page 500: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

friptură şi la doi paşi de cotlon o masă acoperită cu o pânză foarte albă.

Sau că baia ce luase răcise puţin exaltaţia sa amoroasă, sau că cugetând se supusese unei mişcări de prudenţă, care mişcare îl sfătuia de a mai aştepta pentru a merge la Luvru. Ducele se puse la masă şi ceru să prânzească, după ce însă îşi schimbase hainele.

Hangiul, cu toată primirea puţin cavalerească ce îi păruse a-i face, nu se înşelase asupra adevăratei calităţi a călătorului.

Dovadă fu că se apropie de acesta din urmă şi îi zise îndestul de încet pentru ca nimeni din cei ce se aflau în sală să nu îl audă:

— Monseniorul are trebuinţă de mine?— Poate… răspunse prinţul pe acelaşi ton, ai pe aici

vreun om sigur şi inteligent?— Am pe fiul meu, un băiat de cincisprezece ani, dibaci

ca o maimuţă, ce studiază şi care se află pentru moment ca băiat de Cor la Sainte-Geneviève.

— Bun! zise ducele, un ştrengar ca acela îmi trebuie. Unde e el?

— În grajd; el îngrijeşte de calul dumitale.— Du-te de-l adu.Hangiul ieşi din bucătărie, şi puţin după aceasta ducele

văzu pe ştrengar apărând.Ducele îi judecă dintr-o privire înfăţişarea sa deşteaptă,

hainele zdrenţuite şi felul insolent cu care îl salută.El îl luă de ureche şi îi zise:— Du-te de te preumblă pe podul Saint-Michel, copilul

meu, prin vecinătăţile prăvăliei lui messir René Florentinul.

— Oh! îl cunosc destul de bine, zise ştrengarul. De câte ori trec prin faţa ei arunc o piatră în geamuri.

Page 501: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pentru ce aceasta?— Pentru că maestrul René m-a biciuit într-una din

ultimele zile ale anului trecut pentru că l-am numit otrăvitor. Şi când am auzit că l-a sfâşiat de viu am fost foarte vesel.

Ducele tresări, René dar nu-l minţise şi era în dizgraţie după ce a văzut roata…

— Şi ce voi face pe podul Saint-Michel? întrebă fiul hangiului Maltravers.

— Vei observa ceea ce se petrece.— Şi dacă nu se petrece nimic extraordinar?— Te vei întoarce…— Curioasă însărcinare îmi dai gentilomul meu!— El bine, îţi voi da o a doua, urmă ducele, căruia

înfăţişarea lui Garguille, aceasta era numele ştrengarului, inspira multă încredere.

— Să vedem!— Ai intrat vreodată în Luvru?— Oh! foarte adesea.— Cunoşti pe cineva al curţii?— Cunosc pe domnul Raoul, un frumos paj ce e generos

ca regele. Domnul Raoul, vine adesea cu alţi seniori asemenea lui, aici; şi în timpul săptămânii, îi duc de mai multe ori vin vechi de Cahors pe care îl bea în camera lui, în zilele când e de serviciu pe lângă rege.

— Atunci ştii unde e locuinţa pajului Raoul?— Vezi bine!— Te însărcinezi tu de a mă conduce acolo?— Fără îndoială, şi chiar cu ochii închişi.Ducele avu o inspiraţie stranie:— Du-mă mai întâi la camera mea, zise el depărtând

farfuria goală şi înghiţind un ultim pahar cu vin.

Page 502: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Vino, zise ştrengarul, ce luă un sfeşnic de aramă de pe cotlon, şi plecă înaintea călătorului.

Când ducele şi Garguille fură singuri în camera rezervată călătorului, acesta din urmă reluă:

— În ce duci tu vinul de Cahors pajului Raoul?— Într-un coş; pe legea mea, îi duc câte şase sticle

deodată.— Ceea ce face că ducându-i astăzi douăsprezece, ţi-ar

trebui două coşuri.— Întocmai.— Îi vei duce douăsprezece sticle şi vei lua două coşuri.— Îţi mulţumesc!… e prea greu.— Dar eu… voi duce unul.— Dumneata? făcu Garguille uimit.— Fără îndoială, şi îmi vei da hainele şi şapca unui

servitor de cârciumă, adăugă prinţul de Lorraine ce se dezbrăcă de manta şi îşi lepădă spada şi cizmele.

Această metamorfoză plăcu spiritului glumeţ al ştrengarului.

— Aşteaptă un moment, zise el, am ceea ce voieşti.El ieşi, alergă într-o cameră vecină şi se întoarse cu

hainele unui băiat de cârciumă.Prinţul se îmbrăcă cu grăbire, şi după câteva minute era

de necunoscut. Un sfert de oră mai târziu, el trecea pe podul Saint-Michel, purtând alături cu junele Gascarille un coş cu şase sticle.

Podul Saint-Michel era pustiu, şi prăvălia lui René tot închisă. Nici o lumină nu se zărea prin încheieturile uşii.

Poza pag. 500 – Îl voi păstra cu mare grijă, Sire zise ea.

— El e la Luvru, îşi zise ducele, şi fără îndoială vinde Doamnei Catherina, cu preţul reintrării sale în graţie, secretul prezenţei mele la Paris. Dar, adăugă el, dacă voi

Page 503: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

fi recunoscut sub aceste haine, desigur că dracul trebuie să se amestece.

Era deja târziu când fiul hangiului şi pretinsul servitor se prezentară la marea poartă a Luvrului.

Soldatul de gardă se împotrivi chiar pentru un moment de a îi lăsa să intre.

Dar Gascarille vorbi într-un fel prea insolent, pronunţa numele de Raoul, pajul regelui, cu mărire şi în fine, putură trece.

O dată poarta trecută, ducele se simţi mai liber. El urmă pe Garguille ce trecu prin coridoare şi sui scările până a ajunge la al doilea etaj, ce era locuit de paji şi femeile de serviciu.

Garguille bătu la uşa lui Raoul.Raoul fiindcă fusese de serviciu în noaptea precedentă

se culcase devreme şi dormea profund pe patul în care se aruncase îmbrăcat.

— Domnule Raoul, zise vocea cea subţire şi bine cunoscută a tânărului hangiu, eu sunt, eu Garguille… Deschide te rog, voiesc să îţi spun ceva.

Raoul deşteptat, sări jos din pat bombănind, deschise uşa şi rămase foarte mirat văzând că Garguille nu era singur.

Garguille intră, ducele îl urmă şi închise cu vioiciune uşa.

— Îţi aduc un gentilom ce doreşte să-ţi vorbească, zise încet ştrengarul.

— Aceasta… e un gentilom! făcu Raoul privind la lumina lumânării ce ardea pe o masă, pe noul personaj.

Din fericire, ducele îşi scoase şapca ce-i acoperea ochii şi Raoul înăbuşi un strigăt de surpriză.

— Alteţa Sa!— Sst! făcu ducele.

Page 504: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Apoi arăta uşa lui Garguille.— Poţi să te duci îi zise el. Raoul îmi va da ospitalitate

pentru astă-seară.El puse trei pistoli în mâna ştrengarului ce se depărta.Raoul tot foarte mirat de a vedea pe ducele de Guise la

dânsul, nu găsea nicio mişcare niciun cuvânt.— Micul meu Raoul, zise ducele aruncându-se pe un

fotoliu, tu eşti gentilom, şi prin urmare necapabil de a mă trăda.

— Ah! monseniore.— Mai mult, încă iubeşti pe Nancy.Raoul deveni purpuriu.— Şi Nancy devotată cu corpul şi sufletul doamnei

Margareta.— Ştiu.— Şi… eu iubesc pe doamna Margareta, o ştii

asemenea.— Da, seniorul meu.— Şi doamna Margareta mă iubeşte…Raoul nu răspunse.— Aşadar, urmă Henric de Guise, ţie mă încred… pentru

a ajunge până la dânsa.— Dar, seniorul meu…— Du-te de-mi caută pe Nancy.Numele de Nancy uşură puţin pe Raoul şi îl scoase

pentru un moment din încurcătura în care se afla.— Nancy, îşi zise el, va explica mult mai bine lucrurile

decât mine, Alteţei Sale…Şi ieşind, el îl lăsă singur în camera lui, recomandându-i

de a nu deschide uşa dacă cineva bătea. Apoi alergă la Nancy.

Page 505: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Frumoasa cameristă era în camera ei şi privea prin deschizătura secretă a podelei, ceea ce se petrecea la doamna Catherina.

Şi fără îndoială se petreceau lucruri stranii căci Nancy era foarte palidă şi simţea o violentă spaimă.

— Ah! sărmanul sir de Coarasse… murmură ea.Fără îndoială, prinţul de Navarra se afla la acea oră

urmărit de niscaiva pericole îngrozitoare.

L

Pentru a înţelege spaima lui Nancy şi pentru a da o idee de pericolul ce ameninţa pe Henric de Navarra, trebuie să ne raportăm la momentul când Paola părăsea Chaillot însoţită de Godolphin.

Somnambulul atunci foarte deştept, îşi adunase amintirile şi le pusese în serviciul geloziei şi răzbunării sale.

Godolphin ura pe Noë, nu numai pentru că bearnezul era iubit de Paola, dar îl mai ura, şi mai mult poate, pentru că era frumos, viguros, de familie bună, pe când el era mic, debil, slab şi de naştere necunoscută.

Faţada Luvrului servise de punct de plecare lui Godolphin. El ştia că acea casă în care fusese ţinut ca prizonier în fundul unei pivniţe era situată nu departe de regalul edificiu.

Zgomotele depărtate ce ajunseră până în temniţa lui improvizată, îl făcuse să înţeleagă că acea casă era o cârciumă.

Aceasta era îndestul pentru ca să nu fie căutările prea lungi.

Când ajunse piaţa ce înconjoară biserica Saint-Germain-l’Auxerrois, Godolphin sfătui pe italiancă de a descăleca şi

Page 506: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

merseră la hotelul din strada Arbre-Sec unde îşi depuse caii, apoi se întoarseră pe piaţa Luvrului pe jos, umblând încet.

Era deja târziu, noaptea era întunecoasă, timpul ploios, piaţa pustie.

Godolphin se simţi împins de o putere nevăzută spre cârciuma lui Malican.

Uşa era închisă, şi fără îndoială consumatorii dacă se aflau, erau toţi tăcuţi, căci nu se auzea nici un zgomot în interior.

Cu toate acestea o rază de lumină străbătea printre încheieturile uşii. Godolphin făcu semn Paolei de a se ţine la distanţă, apoi, el făcu ocol casei şi îşi puse din nou ochiul la uşă. După care, beat de bucurie fără îndoială, el luă pe Paola de mâini şi îi zise încet:

— Apropie-te şi… priveşte!…Paola a cărei inimă bătea cu violenţă, îşi lipi ochiul de

broasca uşii îşi sări mai în acelaşi timp înapoi scoţând un ţipăt de spaimă.

Noë şedea lângă tânăra Myette, îi ţinea mâinile într-ale sale şi o privea cu amor. La spatele lui, Henric vorbea cu frumoasa argintăreasă, tot îmbrăcată ca un mic ţăran bearnez.

Scoţând acest ţipăt de spaimă şi mânie, Paola leşină în braţele lui Godolphin; dar în acest moment, somnambulul, cu toată înfăţişarea lui debilă se simţi dotat de o forţă herculeană, şi, ridicând pe tânăra fată cu un braţ nervos, el o duse alergând la mai mult de o sută paşi distanţă, astfel încât când Noë şi Henric alergară şi deschiseră uşa, ei nu mai văzură nimic. Întunecimea era completă.

Dar strigătul Paolei îndreptase pe René.

Page 507: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René îşi regăsise fata, şi italianca, pentru un moment ameţită, se ridică la vederea tatălui ei, şi îi zise:

— Răzbună-mă!— Să te răzbun? strigă René mişcat.— Da, zise Paola cu o voce surdă, răzbună-mă! se află…

acolo… în acea casă… un om ce am iubit… şi care mă trădează.

René nu ceru alte desluşiri de la fiica sa; el alergă spre cârciuma a cărei uşă o văzuse închizându-se şi deschizându-se. El se apropie, ca Godolphin, cu paşi de lup, şi el privi cum privise Paola.

Deodată Florentinul tresări şi simţi o picătură de sudoare udându-i faţa.

El zărise pe Noë şi pe sir de Coarasse, apoi faţa junelui ţăran îl mişcase, şi el recunoscu sub acea travestire, pe frumoasa argintăreasă.

René era prea prudent pentru a străbate în cârciuma lui Malican; şi el se reîntoarse spre fiica sa, o luă în tăcere de mână şi se îndreptă spre apă.

— Spune-mi, zise el atunci când se aflară departe de cârciumă, pe care din cei doi gentilomi ai iubit şi care te-a trădat?

— Noë.— Ah! acela… care…— Acela de care Godolphin, şi eu am fost răpită.— Bine, zise René cu linişte. Spune-mi tot copila mea.René orice mânie ar fi avut în inimă, înţelese că

momentul acuzărilor şi observaţiilor câtre fiica sa nu sosise.

René voia se ştie…Atunci Paola istorisi tatălui ei tot ce se petrecuse, ea nu

îi spuse nimic, nici întrevederile ei nocturne cu Noë la nişte ore când René întreba somnul somnambul al lui

Page 508: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Godolphin, nici felul cu care tânărul intra şi ieşea nici confidenţele ce ea însuşi îi făcuse.

René, tăcut, ascultă cu atenţie, şi cu cât fiica sa îi povestea, cu atât mai mult un văl se rupse pentru el, şi el înţelese prin ce mijloc îi fusese cu putinţă lui sir de Coarasse, de a-şi juca atât de bine rolul de fermecător.

— Fii liniştită, copila mea, zise el când Paola îşi sfârşi istorisirea, vei fi răzbunată!

— Ah! acel om ce iubeam, murmură italianca, îl urăsc cu o ură sălbatică.

— Vei fi răzbunată, repetă Florentinul şi adăugă în sine: Cum, şi eu.

René văzuse pe frumoasa argintăreasă şi acum înţelegea o mare parte din adevăr.

— Vino la Luvru, zise el fiicei sale.— Luvru?!— Da! vei istorisi toate acestea Doamnei Catherina.— Dar, zise tânăra fată, ce uitase de a contempla istoria

ei prin povestirea amorurilor lui Henric cu doamna Margareta, de care Noë avusese imprudenţa a-i da oarecare detalii, trebuie să vorbesc şi de prinţesă?

— Ce prinţesă? întrebă Florentinul mirat.— Doamna Margareta.— Ce amestec poate avea Doamna Margareta în toate

astea?— Doamna Margareta îl iubeşte.— Pe cine? Pe Noë?— Nu, pe sir de Coarasse.— Oh! oh! făcu René, care se găsi deodată aruncat în

mijlocul unei alte serii de idei, eşti sigură de asta, fata mea?

— Da, tată; în fiecare seară sir de Coarasse e primit la Luvru de către doamna Margareta.

Page 509: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pe legea mea! murmură italianul, dacă e astfel, răzbunarea e gata…

René se gândi la ducele de Guise care şi el iubea pe Margareta şi era în stare să omoare pe rivalul lui. Apoi, adresându-se fiicei sale zise:

— Nu, copila mea, n-ai trebuinţă să vorbeşti de toate acestea; ba din contră este de trebuinţă răzbunării noastre ca să înlăturăm amorul prinţesei pentru acel mizerabil.

— Fie, zise Paola.— Haidem la Luvru reluă René.Apoi zise lui Godolphin dându-i cheia prăvăliei de pe

podul Saint-Michel:— Tu te vei duce acasă, vei intra şi vei găsi în oratoriul

Paolei un gentilom rău îmbrăcat, pe care tu îl vei chema într-un mod respectuos: Monseniore.

— Şi ce îi voi zice?— Îl vei ruga de a te urma.— Unde îl voi conduce?— Aici unde suntem noi.— Şi… pe urmă?— Tu mă vei aştepta împreună cu dânsul.— Bine! zise Godolphin care se asocia deja din toată

inima, la îndoita răzbunare a lui René şi a fiicei sale.Godolphin începu să alerge în direcţia podului Saint-

Michel, şi când sosi la prăvălia parfumerului, introduse cheia în broască, intră şi îndreptat de lumina unul sfeşnic pe care René îl pusese cu o oră mai înainte pe un dulap, pătrunse în oratoriu.

Dar spaima lui fu mare, văzând camera goală.— Unde dracu e el? se întrebă somnambulul.El se întoarse în prăvălie, se urcă în laborator, intră în

camera parfumerului şi redescinse în oratoriul Paolei; tot

Page 510: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

deodată el observă fereastra deschisă şi o scară de mătase bine legată la una din bare, şi a cărei extremitate atârna în râu.

Aceasta fu destulă desluşire pentru Godolphin, căci el nu mai căută.

Însă el nu înţelegea pentru ce gentilomul căruia René îi dăduse titlul de monseniore, plecase astfel.

El aşteaptă o oră, sperând că îl va vedea revenind, apoi se întoarse singur spre partea unde René îi stabilise ca loc de întâlnire, adică pe ţărmul drept al râului, la o mică distanţă de Luvru.

………………………………………………………

Acum, iată ce se petrecea în regalul edificiu, şi ceea ce Nancy văzuse şi auzise:

Doamna Catherina era singură în oratoriul el, şi aşezată înaintea unei mese pe care scria.

Totdeodată o bătaie în uşă o făcu să tresară, şi ridicând capul, se întoarse şi îşi încruntă sprâncenele.

Mica uşă care dădea în coridorul pe care îl cunoaştem şi care era după cum se numea în Luvru, uşa familiarităţilor, se deschise şi o femeie care intra, îi scoase un strigăt de surpriză. Era Paola!

Apoi la spatele Paolei, regina-mamă, văzu apărând faţa neliniştită a lui René.

Florentinul avea un surâs pe buze şi privirea lui nu lipsi de a îi inspira ceva asigurător.

Regina care făcuse un mare studiu asupra fizionomiilor, ghici în acel surâs şi privire, că René venea să îi ofere în schimbul iertării lui, să îi descopere ceva important.

— Ah! ah! zise ea, tu ţi-ai găsit copila?— Da, Doamnă.— La braţul vreunui frumos gentilom?

Page 511: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Împreună cu Godolphin, Doamnă, şi chiar în momentul de a putea împiedica pe Majestatea Voastră de a fi mistificată.

— Ce vrei să zici, domnule René?— Voiam să spun adevărul, Doamnă.— Cum?— Întrebaţi mai întâi pe fiica mea!…Şi René făcu un semn Paolei care înaintă şi căzu în

genunchi înaintea Catherinei. Paola era palidă de furie, sângele ei italian fierbea, şi ochii ei scoteau scântei.

Ea povesti reginei aceleaşi lucruri ce istorisise tatălui său, cu deosebire însă că omise ceea ce atingea de amorul doamnei Margareta cu sir de Coarasse.

Catherina de Médicis nu întrerupse nicidecum pe Paola, ea o ascultă până la capăt, apoi când tânăra fată termină, ea privi cu răceală pe René.

— Ei bine, zise ea, în ce mă atinge pe mine toate acestea?

— Cum în ce? murmură Florentinul încremenit de acea linişte.

— Fără îndoială.— Dar Majestatea Voastră a fost mistificată.— Şi cum?— În aceea că sir de Coarasse nu este fermecător şi că

nu citeşte în astre.— Un moment te rog, făcu regina, e foarte posibil ca sir

de Coarasse să-ţi spună o mulţime de lucruri pe care Noë le-a auzit pe când era ascuns în camera fiicei tale…

— Cum dracu!?— Dar ceea ce ştiu eu, urmă regina, că el mi-a

descoperit nişte secrete extraordinare.— Pe care le va fi aflat tot prin asemenea mijloace,

doamnă.

Page 512: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Se poate, dar îmi trebuie o probă.— Vă o voi da.— Spre exemplu, urmă Catherina, mi-a descris fuga

prizonierilor hughenoţi din castelul d’Angers, trecerea lor prin Paris şi sosirea lor la Charenton.

«Acolo, mi-a zis el, ei au dat hotelierului o monedă cu efigia răposatului rege de Navarra, care trebuie să fie însemnată la un colţ cu o zgârietură uşoară. Toate acestea erau exacte. Crezi tu, zise Catherina, că sir de Coarasse a aflat acestea de la Godolphin sau de la fiica ta?

— El este complicele hughenoţilor, zise René cu siguranţă.

— Ah! dacă aceasta ar fi adevărat, zise ea, sir de Coarasse va avea a face cu mine.

— Dacă vă voi proba aceasta?— Probează-mi…— Atunci cer Majestăţii Voastre un termen de douăzeci

şi patru de ore.Şi René făcu o mină ca şi cum ar fi voit să se retragă

când un paj deschise uşa marilor apartamente şi zise:— Iată domnul de Nancey care vine de la Melun.— Fă-l să intre! zise regina cu o bucurie repede. Şi privind pe René, adăugă:— Avem să ştim numaidecât, dacă sir de Coarasse şi

prizonierii de la Angers se cunoşteau, şi dacă erau complici.

— Cum asta, doamnă?— Nancey a trebuit să-i aresteze la Melun.— Ah!— Şi dacă va fi de trebuinţă, le voi aplica torturi.René tresări.Cuvântul de tortură, îi produse o mişcare peste măsură.

Page 513: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Domnul de Nancey intră.— Ei bine? întrebă cu repeziciune Catherina…Domnul de Nancy era acoperit de noroi şi praf; el avea

o mină îngrijorată, ochiul posomorât, mersul întocmai ca al unui om doborât de osteneală.

— Doamnă, zise el cu tristeţe, sir de Coarasse şi-a râs de dumneavoastră. Am scotocit toate hanurile, toate cârciumile de la Melun, m-am dus până la Montereau, am bătut toate câmpiile de prinprejur, fără să găsesc cea mai mică urmă a acestor doi gentilomi.

— Ah! dacă este astfel, strigă regina care avu o repede şi surdă iritaţie în voce, vai de sir de Coarasse!

LI

Se poate şti acum câtă frică avu sărmana Nancy, care se interesa atât de mult de sir de Coarasse, de când Margareta îl iubea, când auzi pe regina pronunţând acele din urmă cuvinte.

Văzând apărând pe Raoul, frumoasa cameristă puse un deget pe gura sa, pentru a-i recomanda tăcere.

Raoul se apropie.— Ce ai? Dumnezeul meu! o întrebă el încet.— Sir de Coarasse e în pericol.— Ştiu, zise Raoul.La aceste cuvinte, Nancy care se aplecase din nou spre

acea deschizătură se aşeză cu vioiciune şi privi pe paj.— Cum! zise ea, tu ştii?— Fără îndoială, şi vin să te caut într-adins. El este aici.— Cine? făcu Nancy, domnul de Coarasse?— Nu, ducele.— Care duce?— Ducele Henric.

Page 514: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Din palidă ce era, Nancy deveni vânătă.— Ah! Dumnezeul meu, făcu ea, ducele este aici, ducele

de Guise la Luvru!— Da, în camera mea, unde te aşteaptă…Nancy privi pe Raoul întocmai ca şi cum voia să vadă

dacă acel mic amorezat nu îşi pierduse capul.Dar Raoul foarte palid şi foarte agitat, păru prea serios.— Ducele, zise el, a intrat în Luvru, travestit în

cârciumar, el s-a prezentat la mine pentru a-mi aduce un paner cu vin şi însoţit de Garguille, apoi m-a însărcinat de a veni să te caut îndată.

— Şi e în camera ta?— Da.Nancy îi arătă cu degetul mica deschizătură practicată

în podea şi îi zise:— Iată, pune-te aici, ascultă şi observă bine totul.— Fii liniştită.— Şi aşteaptă până mă întorc.— Iată cheia mea.— Bine! zise Nancy închizând pe Raoul la dânsa, şi

alergând în camera pajului, unde ducele o aştepta.Henric de Guise auzi fâşiitul rochiei lui Nancy în coridor

şi pentru un moment avu speranţa că era însăşi Margareta, cea care venea. Dar se înşelă, căci Nancy intră şi ducele scoase un ţipăt înăbuşit.

Poza pag. 512 — Ce ai doamnă? întrebă Margareta.

În timpul în care Nancy parcurse distanţa camerei sale, de aceea a lui Raoul, avuse vreme de a-şi linişti puţin emoţia sa, de a reflecta şi îşi închipui îndată un întreg plan de bătaie: Ea trebuia să apere pe Henric, contra tuturor inamicilor lui.

Page 515: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Nancy intră dar în camera lui Raoul, făcu o frumoasă reverenţă ducelui, şi lăsă să-i scape un surâs. Acest surâs avu un mare efect asupra ducelui.

— De oarece Nancy mă întâmpină râzând, se gândi el, deduc atunci că tot mai sunt iubit.

— Ah! monseniore, zise camerista care închise bine uşa şi trase toate zăvoarele, ştiţi că suntem de o imprudenţă foarte mare?

— Taci, Nancy, am venit aici pentru că o iubesc…— Oh! ştiu bine asta.— Şi când cineva iubeşte…— Nu se teme de nimic, nu este aşa monseniore?

întrerupse Nancy. Dar Doamna Catherina nu vrea să ştie de acest amor, domnule duce, şi cum ea şi-a pus în cap…

— Ah! Nancy, mica mea, zise cu vioiciune ducele, dacă tu m-ai crede, ai lăsa la o parte pe Doamna Catherina şi mi-ai vorbi mai bine despre dânsa.

— Fie, monseniore, răspunse Nancy care lăsă să-i scape un uşor suspin.

— Tot mă mai iubeşte, nu este aşa?— Cel puţin… aşa cred.Ducele tresări.— Pentru-ce zici tu astfel!— Pentru că…— Să vedem, mica mea, explică-te, te rog!— Monseniore, reluă Nancy, Doamna Margareta tot vă

mai iubeşte, dar după cum este prea înconjurată de spioni, vă va fi cu neputinţă de a o vedea.

— Oh! făcu ducele, trebuie să o văd cu orice preţ.— Doamna Catherina e la dânsa în acest moment.— Dar ea o să iasă?— Nu, zise cu hotărâre Nancy.— Cum! nu?

Page 516: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Regina-mamă, de câteva zile are nişte frici imaginare, şi nişte visuri care o torturează.

— Ei bine?— Ei bine, ea şi-a aranjat un pat în camera Doamnei

Margaretei, astfel că ea se culcă acolo în toate nopţile.— Aşadar, strigă ducele, a cărui voce tremura de mânie,

nu o s-o pot vedea astăzi?— Cam aşa, monseniore.— Nici… mâine?— Ah! mâine, răspunse Nancy, care se încredea

hazardului, mâine cred că o să iau ceva dispoziţii în privinţa asta…

— Ca să o văd?— Da, monseniore.— La ce oră?— Nu ştiu încă, dar încrede-te în mine… Mâine de

dimineaţă o voi înştiinţa despre sosirea dumitale la Paris.Ducele se sculă suspinând.— Trebuie dar să mă duc! murmură el.— Fă aceasta pentru ea, monseniore. Regina-mamă a

înduioşat mult pe rege. Jumătate din curtea Franţei este hughenotă în acest moment, şi dacă v-ar şti la Paris Doamna Margareta, pe care voieşte să o încredinţeze regelui de Navarra, doamna Margareta, zic, va fi închisă în câteva minute, în vreun turn.

Aceasta perspectivă pe care Nancy imagina pentru ochii ducelui, îl făcu să tresară şi se înfioră.

După aceasta prinţul se sculă şi zise cameristei:— Tu ai dreptate, buna mea Nancy şi mă voi sili să am

mult curaj pentru a aştepta…El privi apoi pe Nancy, şi avu un surâs misterios.— Să vedem, repetă el, gândeşti tu că ea mă mai

iubeşte tot atât?

Page 517: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar, zise Nancy, cu totul încurcată de această întrebare, nu se poate cineva tămădui de răul amorului în câteva săptămâni, monseniore.

— Aşadar ea n-are nici o plăcere de a lua în căsătorie pe prinţul de Navarra?

— Într-adevăr, nu. Ea îl urăşte…— Crezi tu că ar mai voi tot aşa de voioasă să fie

ducesă de Guise sau de Lorraine?— Ah! monseniore, zise Nancy, care nu observa încă

unde prinţul voia să vină. Alteţa Voastră ştie bine că dacă politica nu s-ar fi schimbat astfel, doamna Margareta dormea la Nancy încă de acum un an.

— Ei bine, răspunse ducele, am găsit un mijloc de a-mi bate joc de politică, mititica mea.

— Hei! făcu Nancy.— Şi dacă doamna Margareta voieşte…— Ce, monseniore?— Să o răpesc?— Bun! şi apoi?— În douăsprezece ore de galop vom fi afară din

pământul Franţei.— Prea bine.— A doua zi seara vom sosi la Nancy, unde unchiul meu

cardinalul de Lorraine, ne va uni.— Şi, zise Nancy, atunci conetabilul de Montmarency

sau regele Carol al IX-lea va hotărî frontieră, ducatul vostru de Lorraine, nu este aşa?

— Întocmai.— Şi războiul va izbucni.— N-are a face asta, preparativele mele sunt făcute.

Mayenne şi eu, vom ţine Franţa în eşec.— Foarte bine, murmură Nancy, dar regele Franţei este

fiul iubit al bisericii, Doamna Catherina este puţin cam

Page 518: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

rudă cu papa; papa excomunică pe ducele de Guise şi supuşii săi, în loc de a-l apăra, depun spadele în teacă.

— Tu te înşeli, mica mea, răspunse ducele puţin atins de logica cea puţin dezvoltată a lui Nancy.

— Ah! adevărat?— Papa nu va excomunica nicidecum pe ducele de

Guise, când va afla că el se căsătoreşte cu o prinţesă pe care o destinase acelui hughenot de Navarra.

— Drace! făcu Nancy în sinea sa, are dreptate, poate.— Dar ea nu se ţine ca învinsă.— În acest caz, reluă ea, cum regina Catherina nu e

pricepută în conversii şi mişcări politice, va ameninţa pe papa că dacă nu îi va reda pe fiica sa, va chema pe toţi hughenoţii Franţei şi Navarra, aceia din Holanda şi Palatinat şi va face o diviziune completă cu biserica

— Aidea de! mica mea Nancy, făcu ducele surâzând, tu te amesteci în politică după cum văd.

— Nu, monseniore, dar prevăd la cronice.— Şi tu mă sfătuieşti de a nu răpi pe Doamna

Margareta?— Dumnezeu să vă aibă de grijă!— Dar… o iubesc…— N-are a face asta… o veţi vedea-o… ea va vedea,

vom vedea… făcu Nancy care conjuga verbul a vedea sub trei forme diferite.

Ducele nu înţelese.— Unde te poate cineva găsi mâine de dimineaţă

monseniore? întrebă Nancy.— Pe piaţa Maubert, hotelul „La calul roib”.— Bine, făcu Nancy.— La ce oră îmi vei da tu informaţii de la dânsa?— Nu ştiu, dar încredeţi-vă în mine şi acum monseniore,

adăugă Nancy, plecaţi… contaţi pe mine, dar plecaţi, căci

Page 519: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

după o oră poarta Luvrului se va închide, şi dacă vreun soldat vă va recunoaşte… în fine plecaţi!

În vocea lui Nancy era oarecare groază, ea se temea ca nu cumva ducele prin prelungirea şederii lui în Luvru să bage de seamă că l-a ameţit, şi să afle prin vreun mijloc, că Doamna Catherina nu a avut niciodată ideea de a se stabili noaptea în camera fiicei sale.

Din fericire pentru dânsa ducele se sculă, reluă panerul cu butelii, şi zise surâzând:

— Să mă ia dracu, dacă cineva mă va putea cunoaşte astfel…

Nancy îl luă de mână.— Veniţi, zise ea, voiesc să vă fac să vă coborâţi prin

mica scară, şi de a ieşi prin portiţa dinspre malul apei…— Scumpă Nancy! murmură ducele… spune-i că o

iubesc întotdeauna şi tot cu aceeaşi ardoare.— Fiţi liniştit, monseniore…Şi Nancy conduse pe prinţ până la o mică scară şi îi

zise:— Scoboară-te încet. Când veţi fi aproape de poarta cea

mică despre râu, să tuşiţi de trei ori şi veţi trece. Soldatul care se găseşte în sentinelă închide totdeauna ochii şi se preface că doarme în ghereta lui, când aude tuşind pe lângă el.

Aceasta este un paznic mut şi orb.………………………………………………………

Două minute după aceasta pretinsul băiat cârciumar, ieşea din Luvru fără pericol, dar nu făcuse douăzeci de paşi în obscuritate că se lovi de un om care se preumbla în lung şi în lat cu ochii fixaţi asupra faţadei Luvrului, unde luminile începeau a se vedea mai rari din cauza orei celei târzii a nopţii.

Page 520: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dobitocule! murmură ducele, care nu putu să îşi abţină o mişcare de nerăbdare, şi uitând chiar de a-şi preface vocea.

Dar în acelaşi timp, necunoscutul îl apucă de braţ şi îi zise:

— Ah! monseniore, eram sigur de a te găsi la ieşirea voastră din Luvru.

— René! exclamă ducele.— Da, monseniore. Şi murmură Florentinul, ai făcut

foarte rău de a fugi pe fereastră şi de a crede că voiam să te trădez atunci când vă sunt mai devotat ca totdeauna.

— Ah! făcu prinţul cu un aer de îndoială.— Şi vrei în curând proba?— Ce spui?— Vin de la Luvru într-adins pentru dumneata.— Şi tu nu ai văzut pe doamna Margareta?— Nu am văzut-o într-adevăr, dar am văzut pe Doamna

Catherina.— Ah! iartă-mă, făcu prinţul, tu ai face bine de a-mi

explica cum văzând pe regina, nu ai putut să vezi pe Margareta, pentru că acum doamna Catherina se culcă în toate serile în camera fiicei sale.

— Aidea de! făcu René râzând, cine v-a spus minciuna asta, monseniore?

— Nancy.— Nancy a vrut poate să glumească cu dumneata

monseniore, zise cu răceală Florentinul.— René!— Şi iată monseniore, urmă parfumerul întinzând mâna

spre faţada Luvrului, vedeţi lumina aceea care străluceşte ferestrele oratorului doamnei Catherina?

Page 521: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric de Guise privi şi recunoscu într-adevăr că ferestrele cabinetului de lucru al reginei-mame erau luminate…

— Dacă regina s-ar fi culcat lângă fiica sa, zise René, ea n-ar mai lucra, nu aş fi părăsit-o acum un sfert de oră, şi nu aş fi fost aici pentru a vă aştepta…

— Cum! zise ducele încremenit, tu mă aşteptai?— Da, monseniore, şi dumneata ai fugit de la mine.— Este adevărat, dar tu m-ai închis.— Pentru ca să nu fiţi descoperit.— Şi pentru că aceasta nu e prima trădare…— Monseniore, întrerupse cu vioiciune René, am

petrecut acum o oră cu doamna Catherina, şi conjur cerul ca să mă trăsnească îndată, dacă am pronunţat măcar numele Alteţei Voastre.

— Bine! te cred…— Nu numai că Alteţa Voastră s-a înşelat temându-se

de mine, dar poate că a dat semnalul introducându-se la Luvru.

— Cui am dat semnalul? făcu prinţul.— Monseniore, reluă René, Alteţa Voastră a studiat bine

femeile?— Pentru ce această întrebare?— Ah! drace! pentru că… pentru că… e prea greu de

spus aceasta, monseniore.— Să vedem.— Pentru femei, timpul şi depărtarea nu sunt în legea

comună; opt zile valorează adesea opt ani, o depărtare de o sută leghe nici nu există…

— Scumpul meu René, zise prinţul, nu înţeleg un cuvânt măcar din cele ce-mi spui, explică-te mai bine.

— Femeile sunt nestatornice.— El bine?

Page 522: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Omul iubit azi, e adesea uitat mâine.Dacă René şi prinţul s-ar fi aflat la lumină, parfumerul ar

fi văzut pe interlocutorul său pălind.— Oare ai voi să-mi spui, făcu acesta din urmă cu o

voce sugrumată, că doamna Margareta a încetat de a mă iubi şi că iubeşte pe prinţul de Navarra?

— Oh! nu zic aceasta, şi cred chiar că ea urăşte pe prinţul bearnez mai mult ca nici o dată.

— Continuă.— Dar mai cred, monseniore, că nu vă mai iubeşte.Prinţul se trase înapoi cu un pas.— Ia seama! zise el.— La ce, monseniore? făcu René cu linişte.— La aceasta. Ascultă bine: dacă mă minţi, te voi omorî.— Sunt sigur, în acest caz, că voi fi mult timp sănătos,

răspunse René cu liniştea unui om sigur de ceea ce spune.

— René!… René!… făcu ducele cu un accent înăbuşit.— Monseniore, zise Florentinul, dacă v-aş zice: Se află

un om, aici aproape, îndestul de fericit pentru a vă înlocui în inima Doamnei Margareta, ce ai face?

— Minţi!— Ce ai face? repetă René, dacă încă vă mai adăugam

că, în fiecare seară, arest om e condus la prinţesă de către Nancy, că intră la nouă ore, şi iese la miezul nopţii?

— Mă voi bate cu acel om… îl voi omori. Dar acel om nu există, René, tu eşti nebun… Margareta tot mă iubeşte…

Ducele pronunţa aceste cuvinte cu disperare.— Acel om există, monseniore.— Oh! făcu ducele, ce puse mâna spre locul spadei ce îi

lipsea.— Şi e aproape de aici.— Arătată-mi-l… numeşte-mi-l.

Page 523: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Iată monseniore, urmă René, ia spada, pălăria şi mantaua mea.

— Bine.— Apoi priveşte colo, pe piaţă, acea lumină discretă ce

se zăreşte prin ferestrele acelei case.— Aceea e cârciuma bearnezului Malican.— Întocmai.— Ei bine? acel om…— Acel om e în cârciumă. El se numeşte sir de

Coarasse… Du-te monseniore, intră şi caută-l.— Şi… e… el?— El.Ducele nu mai aşteaptă nici un cuvânt, dar se înveli cu

mantaua lui René, înlocui şapca cu pălăria cu pene a lui René, încinse spada şi merse drept spre cârciumă murmurând:

— Îmi trebuie viaţa acelui om!

LII

Să aruncăm o privire înapoi şi să vedem ceea ce Henric şi Noë făcuse de două zile de când i-am pierdut din vedere.

Noë, ne aducem aminte, părăsind casa mătuşii Verconsin unde lăsă pe Paola, nu plecase cu intenţia de a nu se mai întoarce.

Prietenul prinţului de Navarra îşi zisese în timpul drumului, că el fusese condus mai mult de imaginaţie decât de inimă. Într-adevăr, Paola, fiica teribilului şi perfidului René, Paola închisă în acea prăvălie, unde Godolphin o păzea ca pe un tezaur, Paola, lângă care nu putea ajunge decât cu ajutorul unei luntre, unei scări de

Page 524: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

mătase şi unui pumnal, Paola, ziserăm noi, era o pradă încântătoare, şi ea trebuise să seducă pe Noë.

Dar Paola lipsită de scara de mătase, de pumnal, de luntre şi de mii de pericole ce încerca pentru a căuta amorul ei, Paola dar, în puterea lui Noë, pierdea trei părţi din prestigiul ei.

— Am luat hotărârea cam prea repede, îşi zisese tânărul, nu iubesc pe Paola, doar pe Myette…

Noë, ne mai aducem aminte, se dusese drept la cârciuma lui Malican; el găsise pe Myette singură şi i făcu o declaraţie.

Apoi sosise Henric.Henric se întorcea de la Luvru, unde prânzise cu regina

la Doamna Margareta.Pe când se afla la masă, gentilomul ce însoţise pe

domnul de Nancey şi soldaţii săi până la Charenton revenise, şi întăriră în toate punctele prezicerea pretinsului fermecător, prin aceea că hangiul la care se adresaseră le răspunse că ar fi văzut doi gentilomi, un bătrân şi celălalt tânăr că luase un pahar de vin fără a părăsi şaua, şi că unul din el îi dăduse o monedă cu efigia răposatului rege de Navarra.

Acest din urmă eveniment, întări atât de bine reputaţia fermecătoare, a lui sir de Coarasse încât regina-mamă îi oferise o locuinţă la Luvru.

Henric ceru două zile pentru cugetare.În acea seară, cei doi tineri se duseră spre miezul

nopţii, să se culce la hotelul lui Lestacade.Apoi dimineaţă, Noë se deşteptă cu intenţia de a merge

la Chaillot pentru a vedea pe Paola; dar avu nefericirea de a trece prin faţa cârciumii lui Malican.

Myette roşindu-se şi cu ochii aplecaţi se afla pe prag. Noë intră în cârciumă.

Page 525: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pe credinţa mea! şi zise el, îmi pare că îmi e foame… voi dejuna aici.

Frumoşii ochi al Myettei şi buna dispoziţie a lui Malican, ce vărsa consumatorului său vin de Pirinei, erau pentru nenorocirea Paolei. Spre seară, pe la amurgit, Noë se afla încă la masă.

Atunci era prea târziu a se mai întoarce la Chaillot.Apoi Henric se reîntoarse de la Luvru.De câte ori prinţul părăsea pe Doamna Margareta, el

suspina dulce lângă frumoasa argintăreasă. Dar, nu se uita cu totul lângă Sarah, pentru a lipsi ora nocturnelor întâlniri la Luvru.

Noë şi Henric prânziseră la Malican; în urmă prinţul se duse să povestească ceva doamnei Margareta, apoi se reîntoarse la cârciumă pe la ora când hangiul bearnez şi închidea obloanele, concedia pe consumatori şi rămânea după cum zicea, în familie

Prinţul şi Noë nu erau poate din familie, dar mai puţin încă ei nu erau consumatori. Ceea ce făcea ca amândoi să rămână înăutru cârciumii.

Malican se duse să se culce, Henric reluă într-ale sale mâinile frumoasei argintărese, Myette lăsa pe a sa între acelea ale lui Noë.

Totdeodată un ţipăt se auzi afară, un ţipăt de femeie ascuţit şi disperat… Cei doi tineri alergară pentru a deschide uşa; dar noaptea era întunecoasă, şi primul ţipăt nu a fost urmat de un al doilea.

— Pe credinţa mea! îşi zise prinţul reînchizând uşa, aceasta nu mă priveşte! Desigur că nu voi lua un felinar pentru a căuta prin piaţă.

Şi el se întoarse lângă Sarah, pe când Noë se aşeză din nou alături de Myette.

Page 526: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

O oră se trecu pentru cei patru înamoraţi într-o dulce intimitate, când totdeodată, nişte paşi se auziră afară, apoi o lovitură la uşă.

Noë se ridică şi merse spre a deschide.Un om intră, umblând încet, cu capul sus, cu fruntea

palidă, cu privirea scânteietoare.Era ducele Henric de Guise.El se opri în mijlocul sălii, privi pe cei doi tineri, pe micul

bearnez sub ale cărui haine nu putu totdeodată să afle o femeie, apoi pe frumoasa Myette şi vederea tinerei fete avu darul de a-l linişti puţin.

— Seniorii mei, zise el, care din dumneavoastră se numeşte sir de Coarasse?

Henric făcu un pas şi salută:— Eu, zise el.Ducele făcu asemenea un pas şi salută la rându-i cu o

politeţe minunată.— Domnule, îi zise el, n-am onoarea de a fi cunoscut de

dumneata…— Într-adevăr, domnule.

Poza pag. 524 – Doamna Catherina cu fiica ei, Margareta

— Cu toate acestea trebuie să mă fi vorbit de bine, sunt sigur.

— Numele dumitale, domnule?— Îl voi numi, fiind singuri.— Să ieşim în acest caz, domnule, zise Henric, ce

înţelese provocarea.El îşi luă pălăria, şi cum micul bearnez pălea, el îi surâse

arătând că nu se temea de nimic. Noë se ridicase pentru a însoţi pe prinţ.

— Rămâi! îi zise acesta din urmă. Dacă voi avea trebuinţă de tine, te voi chema.

Page 527: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric arată uşa ducelui şi după ce aceasta ieşi, el îl urmă.

Noaptea era întunecoasă, dar un felinar ce se afla la oarecare depărtare servi de îndreptare prinţului de Lorraine.

Prinţul de Navarra urmă pe necunoscut şi se opri ca şi dânsul în cercul de lumină descris de felinar.

Atunci ducele de Guise întorcându-se, îi zise:— Mă numesc, domnule, Henric de Lorraine, duce de

Guise.Henric uimit făcu un pas înapoi.Apoi îşi scoase pălăria:— Vă salut, monseniore.Henric de Guise era palid şi în prada unei furii violente.Henric de Navarra îşi stăpâni în câteva secunde emoţiile

şi se găsi liniştit şi nepăsător.— Domnule, reluă ducele, este adevărat că mergi în

toate serile la Luvru şi că ai fi iubit de doamna Margareta?

— Monseniore, reluă Henric, întrebarea dumitale e cam curioasă…

— Răspunde! făcu ducele cu mărire.— Şi dacă refuz?— Domnule, zise ducele cu vioiciune, dacă am fost

minţit, voi pedepsi pe calomniator.— Şi dacă… vi s-a spus… adevărul?— Pedeapsa va cădea asupra dumitale.— Mă iartă, zise Henric cu linişte, ai luat-o cam prea pe

sus…— Aud?— Şi cum îţi închipui, dumneata, ducele de Guise, că

vorbeşti unui mic gentilom, vorbeşti prea tare, monseniore.

Page 528: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Ducele râse cu batjocură.— Mii de scuze, domnule, zise el, nu ştiam că numele

de Coarasse ţine de o casă suverană.— Monseniore, replică Henric tot liniştit, voiesc a-mi

permite o singură întrebare?— Poftim.— Sub ce nume sunteţi aici?— Ce-ţi pasă.— Îmi pasă mult, monseniore.— Aud?— Toate-mi dovedesc că ne vom bate.— Aceasta e scopul meu, cel puţin.— Ei bine, închipuie-ţi că te rănesc grav.Ducele surâse.— Totul e posibil, reluă Henric. Vei fi transportat într-o

casă vecină şi eu voi zice: „Acest gentilome ducele de Guise.”

— Domnule, zise cu vioiciune ducele, trebuie să fii un om de onoare, şi nu îţi voi da proba de stimă ce consistă de a încrucişa fierul cu un om decât când îmi vei jura păstrarea incognitoului.

— Îl voi face.— Orice s-ar întâmpla?— Pe onoarea mea.— Bine, zise ducele pregătindu-se.— Un moment, monseniore, urmă Henric, voiesc a-ţi

cere acelaşi jurământ.— Mie?— Dumitale.— Nu eşti dar cunoscut la Luvru sub numele de

Coarasse?— Din contră. Numai aceasta nu e numele meu.— Ah! zise ducele surprins.

Page 529: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi, urmă Henric, pentru a nu avea o căinţă de a încrucişa fierul cu un simplu gentilom, aştept numai jurământul dumitale pentru a-ţi dovedi că sunt de o casă îndestul de bună.

— Domnule, zise ducele, oricare ar fi numele dumitale, jur că nu-l voi spune nimănui.

— Atunci, răspunse Henric râzând, poţi începe, vărul meu…

— Aud? făcu ducele, vărul… dumitale…— Mă numesc Henric de Bourbon şi trebuie să devin

rege de Navarra, zise încet prinţul.Şi Henric luă la rându-i atitudinea măreaţă şi privi cu

mândrie pe duce.— Ah! ah! zise aceasta ce luă îndată spada în mâni,

suntem atât de inamici cât nu credem, vărul meu…— E învederat28 că avem mai mult de o rivalitate, reluă

Henric: rivalitate de amor, de politică şi de religie.— Şi e învederat, zise ducele încrucişând fierul, că

ocazia e îndestul de frumoasă pentru a ne măsura, îmi pare…

— Mă vezi încântat.Henric încrucişă asemenea fierul. Henric de Guise şi

Henric de Navarra păreau a fi avut acelaşi învăţător de arme şi amândoi le mânuiau cu perfecţiune.

Trecu mai mult de un sfert de oră fără a se putea atinge şi neîncetând mânuirea, ei schimbară, după felul eroilor lui Homer, aste câteva cuvinte:

— Scumpul meu văr, zise Henric de Navarra, ai iubit pe Doamna Margareta şi voiai să o faci ducesă?

— Mai mult decât aceasta, în viitor poate, vărul meu, zise râzând ducele a cărui spadă şuiera.

— Eu, urmă Henric, voiesc să o fac regină.

Page 530: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Regatul dumitale, vere, e mai mic decât ducatul meu.

— El va creşte, vere.— În detrimentul Franţei sau Spaniei? zise ducele.— Şi al uneia şi al celeilalte.— Ce spui! făcu ducele, îmi pare că ai poftă de…— Şi un bun stomac ce-mi permite se digerez îndestul

de bine.— Pe legea mea! urmă ducele, nu mă mir că într-o zi să

nu cugeţi la bunul meu oraş, Nancy.— Cuget… zise cu răceală Henric.Şi după acest cuvânt ce făcu pe duce să tresară, Henric

îşi întinse braţul şi răni pe adversarul său la umăr…Ducele scoase o exclamaţie de mânie şi ripostă printr-o

lovitură ce atinse pe Henric la mână.— Este cineva care va cugeta mai mult ca dumneata la

bunul meu oraş Nancy, vere, zise el râzând.— Ah! cine?— Regina de Navarra, sfârşi ducele cu un ton

batjocoritor.Henric de Navarra, avu un fulger de furie. Această furie

îi deveni fatală: el se descoperi şi spada ducelui găsi calea pieptului său.

Prinţul lovit sub umăr, căzu scoţând un ţipăt.— Pe legea mea! murmură ducele de Guise, dacă e

mort, atât mai rău pentru dânsul! dacă nu e decât rănit, cu atât mai rău pentru mine!… un prinţ de Lorraine n-a lovit niciodată un om căzut.

Şi ducele începu să alerge spre cârciuma lui Malican.Noë şi celle două femei aşteptau, pline de nelinişte,

reîntoarcerea lui Henric, neînchipuindu-şi cele petrecute.

Page 531: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sir de Coarasse zise ducele cu vioiciune, e mort sau grav rănit… mergeţi de îl căutaţi… acolo… sub acel felinar!

Şi mai înainte ca Noë, tot atât de uimit ca şi cele două femei, să fi cugetat a-l opri, Henric de Guise dispăru în întuneric spre a găsi pe René.

………………………………………………………

René îl aştepta la marginea apei…El auzise ţăcănitul spadelor, dar era prea prudent de a

se apropia spre a avea noutăţi asupra luptei.— Dacă Coarasse omoară pe duce, îşi zise el, este cu

totul nefolositor, deocamdată, ca să ştie că eu i-am cauzat gâlceavă.

— René! René! strigă ducele.— Ah! făcu René cu bucurie, dumneata eşti

monseniore.— Eu.— Ei bine?— Cred că e mort!— Cum! nu eşti sigur?…— Nu…— Cu toate acestea…— René, zise cu bruscheţe prinţul de Lorraine, îţi voi

răspunde altă dată… Deocamdată, n-am vreme… bună seara…

— Unde te duci, monseniore?— La Luvru.— La aceasta oră!… crezi că?— Da. Bună seara!Şi ducele începu a alerga spre Luvru şi nu se opri decât

la portiţă.

Page 532: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Soldatul ce păzea portiţa, era să se împotrivească punând arma drept în uşă, când prinţul îşi reaminti de recomandarea lui Nancy.

— Unde mergi? întrebă soldatul, şi cine eşti?— Iată-mi răspunsul, zise ducele.Şi el tuşi de trei ori la intervale regulate. Soldatul se

dădu la o parte.— Treceţi! zise el.Henric de Guise cunoştea Luvrul, tot atât de bine ca şi

palatul său ducal de la Nancy; el sui mica scară, trecu coridorul ce conducea la micile apartamente, şi se opri la acea uşă ascunsă, ce răspundea în oratoriul doamnei Margareta.

O slabă rază de lumină străbătea prin broasca uşii.Henric bătu încet.— Intră! zise o voce ce îl făcu să tresară, aceasta era

vocea Margaretei.Prinţul apăsă asupra unui resort pe care puţini oameni

desigur îl cunoşteau; uşa se deschise, şi doamna Margareta de Franţa ce în acel moment convorbea cu Nancy şi nu se aştepta fără îndoială la o asemenea vizită.

Doamna Margareta scoase un ţipăt de spaimă, şi se dădu înapoi cu totul uimită.

Ducele de Guise se afla înaintea ei, şi el era plin de sânge!

LIII

Să ne întoarcem la amica noastră Nancy.Frumoasa cameristă părăsind pe ducele de Guise ce

plecă convins că Doamna Catherina se culca lângă fiica ei, frumoasa cameristă ziserăm noi, merse la Raoul pe care-l lăsase în camera ei.

Page 533: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Când ea sosi, pajul nu se mai afla pe parchet, cu ochiul lipit de deschizătura misterioasă, el era în linişte aşezat pe un fotoliu.

— El bine! întrebă ea cu vioiciune, ce s-a petrecut?— René a plecat.— De la regină?— Da.— Şi domnul Nancey?— Domnul Nancey a plecat cu dânsul. Regina e singură— Bun! zise Nancy, dar ce a hotărât regina?— Nimic.— Cum, nimic?— Ea a zis numai lui René: «Du-te şi lasă-mă să

reflectez. Vino mâine, şi… vom vedea.»— Oh! murmură Nancy. Şi René a plecat?— Cu fiica lui. Domnul Nancy a ieşit pe uşa marilor

apartamente.— Ei bine, rămâi aici, micul meu Raoul, reluă Nancy.

Dacă auzi zgomot în oratoriu, ascultă bine.— Fii liniştită.— Şi dacă mă serveşti cu fidelitate, adăugă frumoasa

fată, vei fi răsplătit într-o zi sau într-alta.Ea îşi arătă dinţii săi cei albi şi surâzând se duse la

Doamna Margareta lăsând pe pajul Raoul plin de fericire şi speranţă.

Doamna Margareta nu ştia încă nimic din cele ce se petreceau la Luvru.

Henric merse la Luvru ca de obicei, şi ca de obicei el îşi petrecu o oră întreagă la picioarele prinţesei, sărutându-i frumoasele mâini, îmbătându-se de privirea şi surâsul ei, şi vorbind tot ce putea exista mai rău de acel prinţ de Navarra care politica o condamna de a-i fi da de soţ.

Apoi Henric plecase.

Page 534: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! murmură Margareta după ce rămase singură, credeam că nu mai puteam iubi, şi simt astăzi că inima mea îmi e cuprinsă; îl iubesc…

Prinţesa nu voise a se pune în pat pe dată: prea mişcată fiind pentru a simţi trebuinţa somnului, ea se aşezase înaintea unei mici mese, îşi rezemase fruntea cea largă de mâna sa albă, şi foileta o frumoasă ediţie manuscrisă a lui Sophocle.

Margareta citea foarte bine limba greacă.Dar cugetarea Margaretei era pe fiece minut departe de

cetire.Niciodată tânăra prinţesă nu simţise o mişcare mai

vie…Margareta era tot atât de mişcată când Nancy intră.

Nancy, ea însăşi, era de o paloare neobişnuită ce atinse pe Margareta.

— Ce ai tu, micuţa mea? întrebă prinţesa.— Nimic, doamnă… cu totul… nimic.— Oh! făcu cu vioiciune Margareta, ţi s-a întâmplat

ceva…— Dar… nu…Nancy, care se bucura în unele ore de o mare libertate

pe lângă regala sa stăpână, se puse jos lângă dânsa şi îi zise:

— Doamnă, trebuie ca Alteţa Voastră să îmi permită a-i istorisi un apolog29 ce am compus eu.

— Cum? zise prinţesa, tu compui apologuri?— Când circumstanţele o cer.— Aud? Explică-te dar, micuţa mea.— Alteţa Voastră voieşte a asculta apologul?— Cu plăcere.— Atunci, zise Nancy, încep.

Page 535: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi Nancy îşi puse braţele goale până la coate pe masă înaintea căreia se afla Margareta, şi ea începu astfel:

— Doamnă, a fost o dată o prinţesă frumoasă ca ziua şi spirituală cât se poate. Aceasta prinţesă era aproape de nouăsprezece ani, inima îi începea a bate încet. Un tânăr prinţ se prezentă şi-i făcu curte.

— Ah! zise Margareta.— Şi ea îl iubi…— Mă aşteptam la aceasta, făcu prinţesa surâzând.Nancy reluă:— Dar într-o zi prinţul plecă, zicând prinţesei un etern

adio. Şi prinţesa plânse, plânse mult şi tare până în ziua când…

Nancy se opri.— Să vedem, făcu Margareta.— Până în ziua când, urmă Nancy, ea întâlni un simplu

gentilom frumos şi bine făcut, cu spirit, plăcut şi în fine încântător.

— Micuţa mea, întrerupse prinţesa, ia seama, apologul tău e cam uşor de ghicit.

— Lasă-mă să urmez, Doamnă. Prinţesa, care plânsese mult, care era foarte disperată, care jurase pe tot ce avea mai scump că imaginea fugarului rămăsese în inima ei, prinţesa fu într-o dimineaţă foarte mirată de a se deştepta suspinând şi de a suspina cugetând la micul gentilom ce spune poveşti de minune.

— Apoi? făcu Margareta.— Frumosul prinţ fu uitat, micul gentilom fu iubit.— Taci! nebuno…Dar Nancy urmă:— Prinţesa avea o cameristă care îi era devotată până

la moarte şi căreia câteodată, uitându-şi rangul, îi povestea suferinţele el.

Page 536: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Am făcut rău, zise Margareta surâzând.— Mă iartă, doamnă! nu e vorba de Alteţa Voastră şi de

mine, ci de prinţesa din apologul meu şi de camerista ei.— Ei bine! să vedem.— Camerista, în calitatea ei de confidentă, servise mai

întâi amorul frumosului prinţ; şi frumosul prinţ plecat, ea îl dorise… pentru că prinţesa, scumpa ei stăpână, plângea nesfârşit. Dar când albaştrii ochi ai prinţesei fură uscaţi, când surâsul reapăru pe rumenele-i buze, graţie spiritului micului gentilom, camerista făcu ca şi stăpâna sa, ea uită pe frumosul prinţ.

— Unde vrei să ajungi?— Aşteaptă, doamnă. Prinţul plecase pentru totdeauna,

el nu trebuia să mai apară niciodată, el fusese plâns ca un mort. Dar se pretinde cu toate acestea că morţii învie.

— Ah! strigă Margareta, ce întrerupse cu vioiciune pe Nancy şi deveni cu totul palidă, ghicesc acum ce voieşti a-mi spune.

— Doamnă…— Henric e la Paris!— Poate.— El e aici… şi tu l-ai văzut… nu e aşa? şi… o violentă

emoţie cuprinse pe Margareta.— Oh! oh! îşi zise Nancy, îl iubeşte ea încă? În acest caz

am fost cam prea uşurică cu ducele…— Da, urmă Margareta, îmi explic acum presimţirile

stranii ce mă urmăreau de azi-dimineaţă. Henric e la Paris, el a venit la Luvru… tu l-ai văzut?

— Vai! da, Doamnă.— Şi va veni aici fără îndoială… el voieşte să mă vadă…

Oh! Dumnezeul meu!Şi Margareta era plină de nelinişte şi spaimă, şi ar fi fost

cu neputinţă de ghicit ce sentiment o cuprindea, faţă de

Page 537: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

vechiul ei amor sau de groaza ce îi inspira ducele trădat şi gelos.

— Asigură-te, doamnă, zise Nancy, ducele nu e la Luvru.

— Ah!— El a plecat…Margareta respiră.— L-am convins că Doamna Catherina îşi petrecea

noaptea lângă dumneata, şi am hotărât a se întoarce la hotelul său.

— Şi… nu se va întoarce.— Ah! drace! murmură Nancy, n-am putut obţine

aceasta de la dânsul… ar fi trebuit să-i spun totul, înţelegi, dar am câştigat timp.

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! făcu Margareta pierdută.

— Asigură-te doamnă, reluă spirituala subretă, voi găsi un mijloc, vei vedea…

Dar Nancy nu putu să sfârşească aceasta, când un zgomot se auzi la uşă, după care ducele de Guise plin de sânge intră…

………………………………………………………

Ducele era palid ca o statuie.Cu toate acestea un surâs nervos îi încreţea faţa şi

privirea-i batjocoritoare era plină de amărăciune.Sau dintr-un rest de amor sau de ameţeală, Margareta

scoase un ţipăt şi să aruncă mai întâi asupra lui, dar la vederea sângelui ce-i păta haina, ea se dădu înapoi înspăimântată.

— Ah! făcu ea… ah! Henric ce ţi s-a întâmplat?— Doamnă, replică ducele cu sângele rece înşelător pe

care oamenii din Nord l-au numit mânia albă, asigură-te,

Page 538: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

nu sunt decât uşor rănit. Am primit numai o singură lovitură de spadă la umăr.

— Henric! murmură Margareta te-ai bătut!…Şi ea avu o presimţire stranie.— Doamnă, reluă Henric de Guise, spre care acum

Margareta nu îndrăznea a face un pas, am sosit la Paris acum o oră, m-am întors pentru că te iubeam, pentru că voiam a te face ducesă de Lorraine; m-am întors cu pieptul în contra pumnalelor oamenilor Doamnei Catherina, m-am întors mai cu seamă, pentru că credem ca mă mai iubeşti încă.

— Henric! făcu Margareta pălind.— Căci, zise ducele, sunt numai câteva zile de când ne-

am despărţit, schimbând jurământul de a ne iubi totdeauna, căci dumneata ai cerut plecarea şi fuga mea grăbită…

— Oh! Henric, Henric, murmură prinţesa, pentru ce îmi reaminteşti toate acestea? eşti rănit, amicul meu, şi ai trebuinţă de îngrijiri.

Margareta nu ghici, încă.— Aşi! zise ducele, rana mea e uşoară, am spus-o, şi nu

e vorba de aceasta. Viu să te întreb Doamnă, dacă mă mai iubeşti?

— Henric!Şi Margareta pronunţând acest cuvânt era tot atât de

palidă ca şi ducele.

Poza pag. 536 – El îşi petrecu, ca de obicei, o oră întreagă la picioarele prinţesei sărutând frumoasele-i mâini.

— Răspunde, Doamnă.— Ah! ce ton! zise ea, reuşind a se stăpâni. Pentru ce

această furie, Henric? Pentru ce aceste ameninţări? Pentru ce?

Page 539: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Vă voi spune, Doamnă, zise ducele râzând.Şi el privi pe Nancy ce ţinea ochii în jos.— Cu o oră în urmă, am voit ca Nancy să mă aducă la

genunchii dumitale, şi ştii sub ce pretext Nancy m-a refuzat?

— Nu… gângăvi Margareta.— Sub pretextul că doamna Catherina se culca în odaia

dumitale. Nancy minţea. Pentru ce minţea ea?Nancy aplecă ochii; Margareta era în culmea neliniştii.— Am crezut cuvintele lui Nancy, reluă ducele, şi am

consimţit a ieşi din Luvru. Dar când am ajuns pe marginea apei, am întâlnit un om ce m-aştepta… un om ce cunosc! doamnă… se numeşte René Florentinul.

Nancy se cutremură. Cât despre prinţesă, ea părea a fi în prada unei toropeli morale.

— René mi-a zis: «Regina Catherina nu doarme lângă doamna Margareta. Nancy a minţit, şi ştiu pentru ce. Pentru că doamna Margareta nu te mai iubeşte!» René a zis adevărul, strigă ducele deodată cu furie.

Margareta avu un acces de mândrie.— Nu îţi voi răspunde, zise ea.Ducele începu să râdă.— René mi-a mai spus: «Ea nu te mai iubeşte. Dar

iubeşte pe un altul…»— Dumnezeul meu, murmură Nancy, ghicesc totul

acum.— «Şi rivalul dumitale, a adăogat René, se numeşte sir

de Coarasse».Margareta scoase un ţipăt şi se lăsă se cadă leşinată,

pe fotoliul, de pe care se sculase cu grăbire la intrarea ducelui.

— Doamnă, sfârşi prinţul de Lorraine, am căutat pe sir de Coarasse, l-am găsit… ne-am bătut.

Page 540: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

La aceste din urmă cuvinte, Margareta se ridică cu ochiul înflăcărat, plină de mânie, dar neputând vorbi.

— Sir de Coarasse era într-o cârciumă, la bearnezul Malican, m-am dus să-l caut. Ne-am luptat sub un felinar… el m-a rănit… eu l-am culcat pe pământ… nu ştiui dacă a murit, dar…

Ducele nu sfârşi.Asemenea leoaicei ce dormitează, întinsă pe nisipul

galben al deşertului, şi pe care strigătul puilor ei o deşteaptă deodată, Margareta scoase un ţipăt îngrozitor, respinse pe duce şi se aruncă spre uşă.

— Ajutor! Nancy… ajutor!… zise ea îngrijindu-se puţin de a deştepta pe cei din Luvru.

Şi ducele, care până atunci râsese, ducele ameninţător şi furios, ducele se află singur, se clătină şi sfârşi prin aş acoperi faţa cu mâinile.

Două lacrimi arzătoare se strecurară printre degetele lui.

— Dumnezeul meu! murmură el, cum îl iubeşte?!…………………………………………………………

Cu câteva minute mai înainte, Noë şi Myette ieşiră cu grăbire din cârciuma lui Malican, pe când ducele de Guise dispărea în întuneric.

Noë după îndreptările ducelui, ajunse în cercul de lumină descris de felinar şi se aruncă pe corpul lui Henric.

Prinţul mai respira, dar un val de sânge îi ieşea din piept şi el leşinase.

Noë îl luă în braţe, Myette alergă după dânsul.— Ajută-mi Myette, ajută-mi! Dumnezeul meu!

Dumnezeul meu! murmură Noë pierdut.El căută pe argintăreasă!

Page 541: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Dar argintăreasa nu era acolo. Sarah iubea pe Henric şi, pe când Noë şi Myette ieşeau cu grăbire din cârciumă, trădată de forţe, dominată de emoţie, ea se lăsă să cadă murindă pe una din băncile cârciumii.

Noë şi Myette luară pe Henric în braţe şi îl duseră spre cârciumă.

Malican deşteptându-se din somn, se sculase cu grăbire şi se cobora pe jumătate îmbrăcat în momentul când Noë şi Myette se întorceau cu trista şi preţioasa sarcină.

— Mii de draci! strigă cârciumarul aruncându-se pe corpul lui Henric, mi-a omorât prinţul!

— Nu, răspunse Noë, nu e mort, el respiră. Iată, el deschide ochii.

Într-adevăr tânărul prinţ deschise un ochi stins şi aruncă o privire mirată împrejurul lui.

Malican alergă în camera lui, şi descinse cu saltele, aşeză un pat îndată, pe care puseră pe prinţ, pe când Noë deschizându-i haina şi în urmă cămaşa, cerceta rana.

Rana era puţin adâncă, dar ea produsese o violentă scurgere de sânge, şi pierderea sângelui era cauza leşinului momentan al lui Henric.

Malican fusese păstor în Pirinei; el avea oarecare cunoştinţe în chirurgie. El declară că rana nu era mortală.

Henric revenindu-şi cu totul în fire, preumbla asupra lui Noë Malican şi Myette, o privire de recunoştinţă, dar părea că caută pe cineva.

Ceea ce căuta era argintăreasa.— Unde e ea? întrebă el în fine.Atunci numai Myette şi Noë văzură că Sarah dispăruse

şi ei se priviră cu mirare.— În momentul când mă coboram, zise Malican, am

auzit un ţipăt înăbuşit. Când sosii nu găsii pe nimeni.

Page 542: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Noë şi prinţul se priviră, dar n-avură timpul de a schimba un singur cuvânt, căci uşa se deschise deodată şi o femeie palidă, cu părul despletit, cu hainele în dezordine se aruncă asupra prinţului şi îl cuprinse cu braţele.

Era Margareta!

Page 543: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

LIV

Două zile după scena ce am descris, regele Carol al IX-lea, care dormea rău de câtva timp şi simţea cele dintâi simptome ale unei boli de inimă, petrecu contra obiceiului său, o prea liniştită noapte şi se deşteptă prea de dimineaţă.

— Gauthier, micul meu, zise el unuia din pajii săi, care mişcă puţin perdelele alcovului, ce timp e afară?

— Frumos timp, Sire.— Nu plouă?— Soarele e radios.— Atât mai bine, du-te de caută pe Pibrac. Am gust să

vânez astăzi.Domnul de Pibrac era chiar în anticameră, şi el aştepta

cu mare impacienţă ca regele să se deştepte.— Hei! domnule de Pibrac, îi strigă pajul deschizând

uşa, Majestatea Sa voieşte să vă vadă.Domnul de Pibrac era curtean. El văzu pe rege cu bună

dispoziţie, şi intră cu surâsul pe buze.— Pibrac, amicul meu, zise regele, sunt de idee să

mergem să alergăm un cerb la Saint-Germain.Domnul de Pibrac se înclină.— Ce oră este?— Ora şapte, Sire.— Ei bine, voi pleca la ora zece.— Mă duc să dau ordine, Sire.— Şi anunţă şi pe verii tăi.Domnul de Pibrac tresări.Regele continuă:— Verii tăi, Noë şi Coarasse.— Ah! Sire… murmură domnul de Pibrac cu tristeţe,

pentru Noë este lesne… dar cât pentru Coarasse…

Page 544: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Si Domnul de Pibrac clătină din cap cu un fel de milă.— Ce? făcu regele, i s-a întâmplat vreo nenorocire?— O! da.Carol al IX-lea nu era tocmai un monarh simţitor, el

încerca chiar o plăcere, de a vedea pe cineva torturat, spânzurat, dat pe roată sau decapitat. Cu toate acestea el lăsă să-i scape o dureroasă exclamaţie.

— Cum! zise el, nu cumva e mort?— Nu lipseşte mult, Sire.— E rănit?— De o lovitură de spadă drept în piept.— De cine.— Ah! iată ceea ce e încă până acum e un mister Sire.— Nu sunt mistere pentru mine ca rege, Pibrac amicul

meu, zise Carol al IX-lea cu mândrie.— Pe credinţa mea Sire, zise căpitanul gărzilor, nu sunt

un prezicător… şi cum nu mi s-a spus nimic…— Dar ştii cu toate acestea, cum s-au petrecut

lucrurile…— Da, negreşit, sir de Coarasse era cu Noë acum două

zile într-o cârciumă vecină, ţinută de bearnezul Malican.— Ei bine, zise regele.— De la Malican am aflat aceasta, urmă domnul de

Pibrac, Noë şi Coarasse vorbeau foarte liniştit bând o butelie de vin muscat, când un om intră. Era un gentilom recunoscut dar cu o foarte mândră înfăţişare, după cum mi s-a spus; el a rugat pe sir de Coarasse de a binevoi să-l urmeze şi el a ieşit cu dânsul. Zece minute după aceasta, necunoscutul reveni anunţând că sir de Coarasse era mort sau foarte greu rănit. Apoi a dispărut.

— Straniu lucru! murmură regele.— Au adus pe domnul de Coarasse la Malican; apoi

după câteva minute în urmă două femei pe care Malican

Page 545: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

nu le cunoştea veniră. Una a vărsat abundente lacrimi, cealaltă, care părea a fi o însoţitoare, părea a fi tot atâta de mâhnită pentru acel fatal eveniment.

— În fine, zise regele, acest sărman Coarasse este la Malican.

— Oh! nu, Sire.— Unde l-a transportat dar?— Nu ştiu.— Cum! nu… ştii?— Dama necunoscută a trimis să-i caute o litieră şi

plecă cu scumpul ei rănit, cu companioana şi cu Noë.— Dar Noë a trebuit să-ţi spună?— Nu l-am mai văzut nici pe el.— Şi nu mai ai alte veşti despre acest sărman

Coarasse?— Nici una.— Ştii tu, Pibrac, amicul meu, zise regele, că eu care

sunt puţin sentimental de obicei, am prins multă amiciţie pentru Coarasse.

— Ah! Sire…— Şi că am multă poftă de a pune să caute pe omorâtor

şi de a-l trimite să-l decapiteze pe piaţa Grève.— Într-adevăr! Sire, când Majestatea Voastră onorează

pe cineva cu amiciţia sa, nu mai poate exista o mână mortală.

— Dar, zise regele, evident că motivul acestei lupte nu se pune la îndoială.

— Credeţi, Sire?— Şi e sigur că această damă necunoscută care… pe

Dumnezeul meu! se întrerupse regele, îmi vin nişte ciudate idei, Pibrac amicul meu.

Pibrac privea pe regele.— Ce idei, Sire?

Page 546: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Îmi pare că ghicesc cine era acea femeie.Pibrac continuă a privi pe rege cu o naivitate perfectă.— Da, zise cu siguranţă Carol al IX-lea.— Majestatea Voastră o cunoaşte?— Îmi pare…— Acest mic Coarasse, urmă domnul de Pibrac, e băiat

frumos şi întreprinzător, şi buna-voinţă ce Majestatea Voastră i-a împărtăşit-o a contribuit mult pentru a-i atrage frumoasele graţii a câtorva dame de la curte.

— He! he! zise regele, îţi aduci tu aminte Pibrac, de balul ce am dat ambasadorului Spaniei?

— Da, Sire.— Coarasse, n-a dansat cu sora mea Margareta?— Într-adevăr, Sire.Domnul de Pibrac crezu de cuviinţă de a nu înţelege nici

vicleanul surâs, nici privirea cea ironică a regelui.Carol al IX-lea reluă:Această sărmană Margot era atât de dezolată de

plecarea scumpului ei duce de Guise, încât ea nu mai venea în bal decât pentru a se supune ordinelor mele.

— Prinţesa era foarte tristă într-adevăr.— Dar, reluă regele, când începu să joace cu acest

gingaş Coarasse ea îşi căpătă iarăşi surâsul său.— Aşi! făcu domnul de Pibrac.— Şi nu ştiu ce basm îi nară, căci ea căpătă o satisfacţie

extremă.— Adevărat, Sire?— Şi iată, Pibrac, amicul meu, adăugă regele, nu aş fi

atât de surprins că ea era acea frumoasă damă care a ridicat pe rănit… He! he! murmură Carol al IX-lea, eu cunosc inima surorii mele Margot… ea a mai făcut de astea…

Page 547: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Domnul de Pibrac nu avu timpul de a apăra reputaţia doamnei Margareta, că cineva lovi în uşă, şi pajul Raoul, frumosul amoraş al lui Nancy, se arătă şi salută cu respect pe rege.

— Ce vrei tu micuţule? întrebă Carol al IX-lea.— Sire, zise Raoul, e doamna Margareta care mă

trimite.— Ah! Sire, ce idee!— Bine… zise monarhul, şi ce vrea sora mea Margot?— Alteţa Sa, zise Raoul, m-a însărcinat de a mă informa

de deşteptarea Majestăţii Voastre.— Tu vezi, am ochii deschişi.— Şi de modul cum Majestatea Voastră a petrecut

noaptea.— Am dormit bine după cum vezi.— Şi, în fine, de dispoziţia ce are Majestatea Voastră, în

dimineaţa asta.— Sunt trist, zise regele, pentru că s-a întâmplat

nenorocire sărmanului sir de Coarasse, care era foarte îndemânatic în vânătorie, şi care juca l’hombre mai bine ca toţi. Iubeam mult pe sir de Coarasse.

Raoul se înclină.— Du aceste noutăţi lui Margot, sfârşi regele.— Ah! zise Raoul, Majestatea Sa m-a mai însărcinat încă

de a solicita pentru dânsa o audienţă a Majestăţii Sale.— Ei bine! spune-l că o voi primi.Apoi regele chemă pe Gauthier! Pajul numit astfel,

alergă.— Îmbracă-mă, zise Carol al IX-lea, ce sări din pat. Cât

despre dumneata, Pibrac, du-te de vezi de vreun cerb la Saint-Germain.

— Plec, Sire.Şi pe când regele se îmbrăca, de Pibrac ieşi la rându-i.

Page 548: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Dar în loc să se urce pe cal îndată şi să plece la Saint-Germain, căpitanul gărzilor se duse la doamna Margareta.

Aceasta era palidă şi foarte tristă, şi aştepta cu nerăbdare reîntoarcerea pajului Raoul.

Domnul de Pibrac intră îndată după acesta, şi când Raoul îşi dădu complet mesajul lui, Pibrac adăugă:

— Puteţi merge la rege, doamnă, şi vei obţine de la dânsul tot ce veţi voi.

— Ah! prietene, murmură prinţesa, ce era în prada unei vii emoţii, îmi e mult teamă ca acel mizerabil de René să nu fi descoperit locul unde l-am ascuns.

— Trebuie să spui totul regelui, doamnă.— Mă duc, răspunse Margareta ce se înarmă cu o

hotărâre neaşteptată.………………………………………………………

În acel timp, Carol al IX-lea sfârşea îmbrăcămintea.În timpul când se îmbrăca, el îşi vorbea astfel:— Sărmana Margot, cum se cunoaşte că e nepoata

mătuşii sale, regina de Navarra!… Lucrul e lămurit, ea iubeşte pe acel micuţ Coarasse, şi… Ah! drace! iată că am şi găsit motivul duelului, numele… femei… Hei! pe legea mea! învingătorul ar putea foarte bine fi vărul meu de Guise… Peste puţin voi şti!

Fâşiitul unei rochii ce se auzi în anticameră, întrerupse pe Carol al IX-lea.

Margareta intră.— Bună ziua, Margot, zise monarhul sărutându-i cu

galanterie mâna.— Bună ziua, Sire.Regele îi înaintă un scaun şi făcu semn lui Gauthier să

iasă.

Page 549: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cum eşti de palidă şi mişcată, sărmana mea Margot, zise regele.

— Adevărat, Sire.— Şi vii să găseşti pe fratele tău Carlot, pentru că ştii

bine că el te iubeşte, şi că toate capriciile tale sunt nişte ordine pentru dânsul, cu toate că e rege.

Carol al IX-lea luase mâna surorii sale şi o strângea încet.

— Ah! Sire, cât eşti de bun!— Pentru tine, da, zise regele, pentru tine care eşti

singura fiinţă din familia mea ce nu m-a trădat.Vocea regelui era mângâietoare, şi continua de a

strânge frumoasa mână a Margaretei într-ale sale.— Sire, zise Margareta, vin aici pentru că eşti fratele

meu şi mă iubeşti, vin la dumneata pentru că eşti rege şi poţi tot; mai vin încă la dumneata, pentru că mi-e inima sfărâmată şi pentru că voieşti a-ţi mărturisi o greşeală.

Regele îşi promisese de a fi diplomat şi de a se amuza de neliniştea surorii sale; dar în prezenţa acelei dureri adevărate şi profunde, el renunţă la rolul lui şi luă pe prinţesă în braţe.

— Ghicesc mărturisirea ce voieşti a-mi face, copila mea, îi zise el.

— Ah! Sire.— Iubeşti… şi acela ce iubeşti e în pericol.— Este adevărat, Sire, răspunse Margareta ce îşi

mărturisi cu simplitate amorul.— Şi vii să-mi ceri spre a îl răzbuna?— De a-l proteja mai întâi, Sire.— Aud? făcu regele. Sir de Coarasse… Margareta roşi la acest nume, dar ea răspunse cu

sinceritate:

Page 550: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— El, Sire, şi îl iubesc! El bine, sir de Coarasse, ale cărui zile nu mai sunt în pericol, e cu toate acestea sub lovitura unei ameninţări de moarte.

— Din partea cui?… oare din partea?…Şi regele surâse.— Nu, Sire, ducele a plecat. Văd, că ai ghicit totul.— El… a plecat?— Ieri dimineaţă. El nu mă va mai revedea. Nu e

aceasta pericolul.— Oh! oh! făcu regele, şi cine atunci, îşi permite de a

face ceva lui sir de Coarasse?— René, mai întâi…— René, strigă regele cu mânie, René!— Da, Sire!— Ah! dar… aceasta e prea mult, sărmana mea Margot,

ca toţi cei ce mă înconjoară, ca toţi cei ce iubesc, să simtă o asemenea spaimă de acel mizerabil.

— Şi după René, sfârşi Margareta, regina Catherina, mama noastră.

Regele încruntă sprâncenele.— Oh! oh! zise el, iată o complicaţie la care nu mă

aşteptam.Carol al IX-lea rămase pentru un moment tăcut.— Ah! zise el în fine, ce poate să fi făcut sir de Coarasse

lui René?— El a prezis reginei Catherina.— Bun! şi ce a făcut la regina Catherina?— El a vorbit rău de René.— Nu înţeleg bine, sărmana mea Margot, făcu regele cu

bunătate.— Sire, zise prinţesa, îţi voi mărturisi totul, îţi voi spune

totul.— Vorbeşte, copila mea.

Page 551: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Margareta istorisi atunci regelui, tot ce se petrecuse de câteva zile şi cum, pentru a intimida pe René, sir de Coarasse avusese ideea, graţie confidenţelor lui Noë şi Paolei, de a juca rolul de fermecător.

Apoi ea îi vorbi de rolul infam ce preşedintele Renaudin, cu înţelegerea reginei, jucase în afacerea lui René.

Margareta nu se înşela vorbind astfel. Ea ştia dinainte că regele se înfuria de a fi jucat, şi că ar lua partea pentru sir de Coarasse, într-adins pentru a se răzbuna de paradele Doamnei Catherina.

— Ah! ah! strigă Carol al IX-lea, pentru că e astfel, voi face bună rezolvare. Vei vedea, Margot.

— Ce va face Majestatea Voastră?— Voi ordona să aresteze pe preşedintele Renaudin.— Şi.. apoi?— Voi ordona să-l spânzure.— Majestatea Voastră ar face mai bine să trimită pe

René la eşafod.

Poza pag. 548 - Fruanzii

— Cuget la aceasta, reluă cu răceală regele.— Dar, reluă Margareta, nu cer toate acestea Majestăţii

Voastre.— Ce voieşti dar?— Eu voiesc ca să protejezi pe sărmanul meu Coarasse,

iată totul.— Fii liniştită. Unde e el?— L-am transportat în strada Patres-Saint-Germain-

l’Auxerrois, în casa unui burghez ce-mi e devotat, dar mă tem pe fiecare minut ca regina să nu îl descopere şi ca René…

— Iată, Margot, făcu regele, îmi vine o idee destul de bună.

Page 552: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ascult, Sire.— Dacă sir de Coarasse s-ar transporta la Luvru.— Crezi, Sire?— Vei vedea… ascultă bine!— Ascult, Sire.— Miron, medicul meu, îmi e devotat…— Oh! ştiu.— Mai mult, încă e un om înţelept.— Astfel se zice cel puţin.— Şi el va îngriji pe Coarasse, ca pe regele Franţei.— Dar… Sire… mama noastră?Carol al IX-lea surâse.— Ne vom râde de dânsa, mica mea Margot.— Cum?— Vânez azi la Saint-Germain.— Ah!— Şi voi ruga pe regina-mamă să mă însoţească.— Prea bine.— Voi fi cât se poate de graţios cu dânsa.— De minune.— Şi tu vei pune în acest timp, pe acel sărman Coarasse

într-o litieră. Poate el suferi litiera?— Sper, Sire.— Vei intra în Luvru prin portiţa cea mică, pe când eu

voi fi la Saint-Germain cu toată curtea.— Prea bine! dar unde să transport pe Henric?— În această cameră, zise regele.Doamna Margarete rămase uimită.— Iată, zise regele, i se va face un pat aici, în acest

cabinet, şi dacă René şi Doamna Catherina vin să îl caute aici, atunci nu voi mai fi rege al Franţei!

— Ah! Sire, strigă prinţesa cu recunoştinţă, eşti nobil şi bun.

Page 553: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Te iubesc, buna mea Margot, răspunse regele, şi iubesc pe aceia ce tu îi iubeşte.

Şi regele îmbrăţişă pe Margareta, a cărei frumoşi ochi se umplură de lacrimi.

Sir de Coarasse era scăpat, cel puţin Margareta credea astfel.

LV

Pe când doamna Margareta se ducea la rege şi-l ruga să-i protejeze pe scumpul ei Henric de Coarasse, găsim pe acesta din urmă într-o mică casă din strada Patres-Saint-Germain-l’Auxerrois; şi iată cum fusese transportat acolo.

Tânăra prinţesă intrând în cârciuma lui Malican, se aruncă mai întâi asupra lui Henric, îl cuprinse cu braţele şi îl acoperi de sărutări. Ea plângea!…

Dar Malican îi zisese cu grăbire:— Asigură-te doamnă, rana nu e mortală…Cuvintele lui Malican făcu pe Margareta să scoată un

strigăt de bucurie.— E mare, e adâncă, urmase Malican; dar am undeva

acolo sus, o licoare extrasă din plantele munţilor noştri ce o va vindeca în mai curând de opt zile.

Malican voia să transporte pe prinţ la primul etaj al cârciumii şi a-l culca în propriul lui pat.

Dar Nancy care sfâşiase batista prinţesei şi pe a sa pentru a face legături, Nancy se aplecă la urechea Margaretei şi îi zise:

— Nu poate rămâne aici.— Pentru ce?— René… murmură camerista cu groază.— Ai dreptate, zise prinţesa.

Page 554: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi deodată Margareta îşi lovi fruntea şi se gândi la un burghez din strada Patres-Saint-Germain-l’Auxerrois, care îi era obligat şi pe care ea putea să se încreadă.

Acel burghez se numea Onésime Jodelle; el era, zicea el, puţin rudă poetului cu acest nume.

Onésime Jodelle nu trimise cu toate acestea, ca poetul Pleadei, relaţii cu Parnasul. Departe de aceasta, el se mărginise de a cultiva profesiunea de băcan-drogher, acea onoare eternă a burgheziei pariziene.

Cu toate acestea, fără doamna Margareta, acest liniştit comerţ l-ar fi dus de-a dreptul la eşafod, şi iată cum:

Onésime Jodelle îşi învârtea comerţul într-un mod cinstit, şi se bucura de consideraţia generală a cartierului său. Fructele îi erau excelente, mierea foarte curată şi untul cel sărat n-avea seamăn.

Din nenorocire, însă nu este fericire fără necaz, şi onestul băcan, ce trăise până atunci foarte fericit în văduvia lui, căci la cincizeci de ani, el era văduv şi tată al unei frumoase fete, între cincisprezece şi şaisprezece ani, ce se numea Brigitte, onestului băcan, îi veni ideea nenorocită de a se recăsători şi de a lua pe văduva unui pânzar.

Noua doamnă Jodelle era o femeie arţăgoasă, cicălitoare şi totodată de o gelozie nu mai puţin ridicolă ca violentă. Onésime Jodelle la recăsătorie era gras şi bine dispus, cu buza surâzândă şi cu obrajii rumeni. După şase luni de menaj, el era palid, trist, galben, slab… După un an nu deveni decât o fantomă. Caracterul doamnei Jodelle îl adusese în această stare.

Într-o seară de vară când sărmanul om şedea cu melancolie pe pragul uşii, trecu o tânără fată clientă a sa şi îi făcu o reverenţă.

Page 555: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Bună seara frumoasa mea copilă, răspunse sărmanul băcan, ce începu să suspine.

Doamna Jodelle, care în acel moment râşnea cafea, văzu pe tânăra fată, auzi complimentul şi suspinul, se aruncă cu furie şi apucă pe bărbatul ei de puţinii peri albi ce avea pe cap.

Ce se petrecu în inima inofensivă a burghezului în acel moment critic? Nici el nu ştiu, dar mielul deveni lup pentru două minute, victima se revoltă şi deveni atacator şi apucând un pisălog de pe masă, îi dădu în cap o astfel de lovitură încât se află văduv pentru a doua oară.

În strada Prêtres, nu se găsi acesta ca o faptă rea, ba din contră, toţi pretinseră că doamna Jodelle nu căpătase decât ceea ce merita.

Din nenorocire marele staroste nu fu de această idee, şi soldaţii înhăţară pe sărmanul băcan, ce nu întârzie a fi condamnat la spânzurătoare.

Într-o seară, când doamna Margareta spre patru ore trecea călare urmată de un scutier şi de doi paji, pe piaţa Grève, ea întâlni pe maestrul Caboche, călăul, şezând pe un car alături cu sărmanul Onésime Jodelle pe care îl ducea să îl spânzure. După car mergea o tânără fată foarte frumoasă ce plângea cu disperare.

Era sărmana Brigitte, fiica nefericitului băcan.Doamna Margareta fu atinsă de lacrimile fetei şi de

fizionomia onestă şi tristă a băcanului. Ea opri cortegiul, cercetă asupra crimei pacientului, rugă pe staroste de a suspenda execuţia, merse la Luvru în galop, se aruncă la genunchii regelui şi obţinu deplină graţiere.

Aşadar, doamna Margareta la acest băcan şi burghez din Paris, cugetă ea pe dată.

— Jodelle e onest, zise ea lui Nancy; el are o casă destul de mare pentru a putea ascunde pentru câtva timp pe

Page 556: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric, şi nu cred ca René sau doamna Catherina să vină a-l căuta acolo.

Prinţesa comunică această idee lui Noë, ce o aprobă.— Cu toate acestea, zise surâzând, n-avem a ne teme

de René. — Crezi? întrebă Nancy cu un aer de îndoială.— Drace. Îl ţin…— Cum?— Am pe fiica lui în puterea mea.Nancy mişcă capul.— Te înşeli, zise ea.— Aud? strigă Noë, ce tresări deodată.— Paola nu mai e la Chaillot.— Aidea-de!— Ea a fost geloasă… Godolphin a condus-o…Noë păli.Nancy, ce nu găsi de trebuinţă de a pune pe Malican în

oarecare confidenţe, se aplecă la urechea prietenului lui Henric şi îi zise încet:

— Sunt două ore, Paola te-a văzut, prin uşă, ţinând într-ale dumitale, mâinile acelei tinere fete.

— Dumnezeul meu! murmură Noë, ce începu a înţelege. El îşi reaminti de acel strigăt pătrunzător ce auzise şi care-l făcuse să întredeschidă uşa şi a arunca o privire neliniştită pe piaţă.

— Paola a regăsit pe tatăl ei, urmă Nancy, ea i-a mărturisit totul, şi pentru aceasta sărmanul nostru sir de Coarasse se află aici, culcat într-o baltă de sânge.

Şi cum situaţia părea a se complica şi mai mult pentru Noë, Nancy adaugă:

— Ştii care e omul ce s-a bătut cu Henric?— Nu.— Ducele de Guise.

Page 557: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Oh! făcu Noë.— René i-a spus totul, a spus totul reginei-mame. La

această oră sir de Coarasse nu e decât un înşelător. Înţelegi?

— Drace! murmură Noë. Iată-mă într-o frumoasă situaţie.

— Malican, zicea în acest timp, doamna Margareta, rănitul poate fi transportat fără pericol?

— Da, doamnă.Henric privea pe rând pe Margareta şi persoanele ce-l

înconjurau. Dar nu putea să vorbească.— Ei bine! reluă prinţesa, du-te în strada Prêtres, la

firma Pisălogul de Aur, la băcanul Jodelle.— Acesta e clientul meu, zise Malican. De când

Majestatea Voastră l-a întors de la spânzurătoare el s-a dat la beţie.

— Trebuie să fie acum cherchelit, zise Margareta surâzând. Du-te, şi dacă doarme deşteptă-l.

Malican plecă. Noë închise uşa şi se puse în dosul ei cu spada în mână.

— Dacă René va veni… vom vedea…Dar René nu veni, şi fără îndoială avea altceva de făcut.Rănitul urma de a privi împrejurul lui şi părea a căuta

pe cineva.Zece minute se trecură astfel, apoi se auzi nişte paşi

afară, după care Malican urmat de Jodelle intră.Băcanul ce nu mai slăbea de la moartea femeii sale, îşi

recăpătase corpolenţa şi vigoarea herculeană.Ajutat de Malican, el transportă rănitul pe patul făcut în

grabă.Noaptea era întunecoasă, piaţa Saint-Germain-

l’Auxerrois şi strada Prêtres pustie. Miezul nopţii suna la vechea biserică.

Page 558: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Jodelle şi Malican purtau patul.Noë mergea alături cu spada în mână.Margareta, Nancy şi Myette urmau.

………………………………………………………

După două zile regăsim pe Henric, culcat dar, deja în convalescenţă, la bunul Jodelle.

Rana începuse a se închide, graţie medicamentului misterios al lui Malican.

Malican fusese păstor în Pirinei. Asta era destul pentru ca el să posede secretul de a vindeca prin ajutorul sucului unor plante.

Băcanul aşezase pe Henric în camera cea mai retrasă a casei, şi secretul era de minune păzit de băieţii de prăvălie şi servitori.

În fiecare zi, dimineaţa şi seara, băcanul se ducea la cârciuma lui Malican, sub pretextul de a bea o litră, şi vorbea mult cu bearnezul, istorisindu-i cu de-amănuntul cum rănitul îşi petrecuse noaptea, cât timp dormise, dacă suferise mult sau puţin, dacă frigurile i se potoliseră.

Malican, improvizatul chirurg, dădea ordine şi Jodelle se reîntorcea pentru a le executa.

Câteodată, la oarecare oră, Nancy se strecura afară din Luvru şi ajungea, prin numeroase ocoluri în strada Prêtres; apoi ea se urca, printr-o scară întunecoasă, căreia o frânghie unsuroasă îi servea de balustradă, până la primul etaj al casei băcanului, şi ea găsea pe Henric culcat, dar deja liniştit, surâzând şi aproape în convalescenţă, ce o însărcina de a repeta doamnei Margareta, cât o iubea şi cât îi era de recunoscător de devotamentul şi amorul ei.

În dimineaţa zilei a doua, de când el fuse transportat la băcan, Henric văzu pe Margareta, venind. Tânăra prinţesă

Page 559: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

cu riscul de a fi zărită, urmărită, compromisă, se strecurase afară din Luvru, trecuse pe dinaintea soldaţilor, alergă pe stradă ca o burgheză, şi sosi la bunul Jodelle

Ea îşi petrecuse mai multe ore lângă Henric şi nu se întoarse la Luvru decât la venirea nopţii.

Dar cum părăsea casa băcanului, i se păru că un om o urmăreşte, şi atunci frica o cuprinse, şi ea îşi zise că acel om nu era altul decât René, şi pentru aceasta ea avu curajul, a doua zi dimineaţa, după ce se consultase cu domnul de Pibrac, de a merge să găsească pe rege şi de a-i spune totul.

În acel timp, Henric vorbea cu Noë, ce şedea la căpătâiul patului său.

— Sărmanul meu Noë, zise el, sunt sigur că vărul meu de Guise trebuie să fie foarte disperat.

— Pentru ce?— Pentru că nu am murit.— Aşi! făcu Noë.— Cum! aşi?— Drace! din momentul când văzu că doamna

Margareta nu îl mai iubea, el a trebuit se renunţe la prima lui idee de a o face ducesă de Lorraine.

— Henric surâse.— Hei! zise el, între duce şi mine se află mai mult de o

rivalitate, scumpul meu Noë.— Cum aceasta?— Îţi voi esplica mai târziu.— Pentru ce nu pe dată?— Timpul n-a sosit încă, răspunse cu răceală prinţul de

Navarra.Şi schimbând cu bruscheţe convorbirea:— Dar, zise el, ce s-a făcut Sarah?

Page 560: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Frumoasa argintăreasă?— Da.— Nu ştiu, zise Noë, ea era acolo când ducele veni să

ne anunţe fatalul rezultat al luptei.— Ei bine?— Myette şi eu am înaintat şi am crezut că ea ne urma.— Şi când am intrat, ea nu mai era acolo.— Dar unde era ea?— Dispăruse! făcu Noë.Henric rămase în tăcere câteva minute. Apoi tot

deodată privi pe Noë şi îi zise:— Aşadar, René e cel care a spus toate acestea

ducelui?— Da. Cel puţin aşa susţine Nancy.— Paola a părăsit Chaillot?— De alaltăieri seară, cu Godolphin şi René ştie tot.— Bine. Afară de acesta dacă René a spus tot ducelui, e

probabil, că pe când mă luptam cu acest scump duce, ticălosul parfumer se preumbla prin vecinătate.

— Se poate, într-adevăr.— Şi că găsindu-se aproape de cârciuma lui Malican, pe

când mă băteam…— He! he! făcu Noë.— A profitat de cel dintâi moment de alarmă, urmă

Henric şi a ridicat pe Sarah.— Atunci ea ar fi trebuit să strige.— Cine ştie? tu poate să n-o fi auzit-o, sau cel puţin se

poate să fi leşinat.— Pe Dumnezeul meu! murmură Noë, dacă aş fi sigur

de acesta, m-aş duce să îi împlânt pumnalul meu în inimă.

— Ai comite o imprudenţă.— Pentru ce?

Page 561: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pentru că René este un mizerabil, cu care nu trebuie cineva să facă cu el un joc de copil, zise prinţul.

— Oh! făcu Noë, ai cărui ochi străluceau de mânie, va veni ea ora în care voi pune mâna pe dânsul, şi sper de a-l toca întocmai ca pe o carne care se pune într-o plăcintă.

— Tu vii la un punct la care trebuie se speri, dar mai bine ar fi deocamdată de a ne gândi să găsim pe Sarah.

Prinţul abia pronunţa aceste din urmă cuvinte, când un zgomot de paşi se auzi afară, o uşă se deschise, şi întocmai ca şi un înger protector ce vine în ajutorul cuiva, Sarah, frumoasa argintăreasă, se arătă pe prag cu totul emoţionată, dar surâzătoare şi cu o bucurie vizibilă.

De unde venea ea?

LVI

Am pierdut din vedere pe René Florentinul, tocmai în momentul când ducele îi spunea în câteva cuvinte, întâlnirea sa cu Henric şi când el se îndreptă cu repeziciune spre Luvru.

René cu câteva minute mai înainte de a întâlni pe prinţul de Lorraine pentru a spune că avea un rival numit sir de Coarasse, René trimisese pe fiica sa şi pe Godolphin, pe care îi regăsise, la întâlnirea hotărâtă.

— Du-te, copila mea, zise el Paolei, du-te de mă aşteaptă pe podul Saint-Michel, şi dormi liniştită, căci vei fi răzbunată.

Supunând pe sir de Coarasse la mânia ducelui de Guise, René uitase că el se gândea şi la o mai mare răzbunare, decât aceea a fiicei sale.

Într-adevăr, Paola nu cugeta a se răzbuna contra lui sir de Coarasse, ci în contra lui Noë care o trădase. Şi René începea chiar cu sir de Coarasse şi nicidecum cu Noë.

Page 562: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Pentru un moment, René aflând că prinţul a primit o foarte bună lovitură de spadă, încercă o mare bucurie şi nu se mai gândi nicidecum la fiica sa, apoi se duse să treiere împrejurul cârciumii a cărei uşă se deschisese, şi pe când Noë şi Myette alergau să ridice pe Henric, Florentinul zări pe frumoasa argintăreasă care se rezema clătinându-se de zidul interior al cârciumii.

René avu atunci o inspiraţie subită, o inspiraţie diabolică.

— Ah! murmură el, de astă-dată nu-mi vei mai scăpa… te-am recunoscut foarte bine, cu tot costumul tău de bărbat.

Florentinul se repezi ca o panteră şi se opri în faţa lui Sarah, deja zdrobită de emoţie.

La vederea inamicului ei, frumoasa argintăreasă scoase un strigăt teribil şi leşină… Acest leşin împiedică proiectele cele culpabile ale lui René.

El ridică pe tânăra femeia în braţele sale, o luă pe umeri şi fugi.

Când argintăreasa îşi reveni în sineşi, ea nu mai ştia ce face şi unde era… obscuritatea cea mai adâncă, o înconjura, şi un vânt care adia, o izbea drept în faţă.

Ea era aşezată pe umerii lui René care alerga continuu.Sarah voi să strige, să cheme ajutor; dar frica ce ea

încerca, îi înăbuşi vocea; ea se sili de a se desface, dar mâinile lui René o strângeau întocmai ca un cleşte.

Florentinul nu se gândi nicidecum de a o duce pe Sarah în prăvălia sa de pe podul Saint-Michel, unde era şi Paola, ci o duse în altă parte, unde avea mai multe locuinţe la dispoziţie, afară de cele ce mai poseda la Luvru.

El traversă dar Pont-au-Change, o luă pe malul drept al râului, intră într-o stradă strâmtă şi coborî din dreptul lui

Page 563: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Notre-Dame, şi se opri înaintea unei vechi case burduşite cu un singur etaj şi care nu avea decât o mică portiţă.

Atunci depuse pe argintăreasă pe pământ, şi tot ţinând-o strâns de braţe, bătu la portiţa acelei case.

Sarah voi să se desfacă.— Aidea de! îi zise René, te sileşti zadarnic, scumpa

mea.Ea strigă, sperând că pândarii vor veni în ajutor dar

René începu să râdă.Cu toate acestea un burghez ce întârziase trecu din

întâmplare.— Ajutor! la mine! exclamă tânăra femeie.

Poza pag. 560 – Vânătoarea de cerbi

Burghezul se apropie şi ridică un ciomag ce ţinea în mână; dar din nenorocire, aceasta se petrecu sub un felinar; burghezul recunoscu pe René şi frica îl făcu să se grăbească a fugi.

În acelaşi timp, poarta la care René bătuse de mai multe ori se deschise în fine.

Sarah pierdută şi pe jumătate moartă de frică, văzu apărând un om cu o figură severă şi care ţinea într-o mână o mică lampă triunghiulară.

Acest om era îmbrăcat întocmai ca un scamator, jucător de mister sau ca muzicanţii ambulanţi, care îşi exersează profesia lor pe poduri. Fizionomia sa arăta a fi un om foarte sălbatic şi apoi mai avea şi un ochi fals, un nas turtit şi o frunte mică.

Acest personaj se numea Gribouille.El era dănţuitor pe funie în timpul zilei şi în timpul nopţii

omora pentru zece scuzi.Casa din care el veni să deschidă îi era închiriată de

către Florentin pentru suma de şaisprezece dinari şi o

Page 564: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

locuia împreună cu o bătrână ţigancă pe care el o făcea să treacă drept mama sa.

Gribouille se arătă oarecum înspăimântat la vederea lui René, şi mai ales a acelui frumos bărbat care striga şi se zbătea; dar el recunoscu numaidecât după voce, că acel costum nu acoperea un sex masculin şi spaima lui încetă.

— Gribouille, îi zise Florentinul, îţi aduc acest frumos moştenitor. Luminează-ne!

Florentinul o lăsă jos pe argintăreasă, o împinse pe holul cel umed şi întunecos al casei, şi Gribouille îi preceda cu lampa sa.

— Ţi-l aduc şi ai să-mi răspunzi de dânsul cu capul tău, urmă Florentinul.

— Trebuie să-l omor? întrebă dănţuitorul pe funie.— Dobitocule!— Ah! bun! înţeleg.Şi Gribouille avu un surâs echivoc. Apoi deschise o uşă

şi frumoasa argintăreasă tot împinsă de René, pătrunse într-o mică sală ale cărei ferestre erau garnisite de nişte dese fiare.

În acea sală era un pat de chingi aşezat într-un colţ, două laviţe şi o masă.

— Doamnă, zise René, îţi cer mii de iertări, de a te face să petreci o noapte într-un bordei ca acesta, dar fiţi sigură că mâine veţi avea o locuinţă mult mai convenabilă şi demnă sub toate punctele de vedere, de o favorită pe care regina o onorează cu bunătatea sa.

René pronunţa aceste cuvinte cu un ton batjocoritor, şi tânăra femeia îi răspunse printr-un gest plin de dispreţ.

Gribouille, la un semn al Florentinului puse lampa pe masă…

— Voiţi să vă servesc ca femeie de casă? întrebă René…

Page 565: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Aceste din urmă cuvinte excitară indignarea lui Sarah într-un aşa grad încât ea îşi căpătă oarecare energie.

— Ah! mizerabile! sunt în mâinile tale şi tu poţi să mă omori, dar numai viaţa mea este în puterea ta, şi nu vei putea să mă insulţi.

René avu un râs tăcut.Tot deodată privirea argintăresei căzu asupra mesei

aşezată lângă patul de chingi şi zări un cuţit, un cuţit lung, ascuţit cu mânerul de corn şi întocmai ca acela ce poartă ţăranii la frontiera spaniolă! Gribouille îl furase în ajun de la un soldat catalan care servea în pedeştrii germani.

Pentru a pune mâna pe acel cuţit şi a-l întoarce cu vârful asupra inimii lui René, fu pentru Sarah o afacere de o secundă.

René scoase un strigăt şi voi să se repeadă asupra ei. Dar Sarah îl privi cu mândrie şi îi zise:

— Dacă faci un pas te omor!Ochiul lui Sarah strălucea cu atâta mânie, încât

Florentinul înţelese pe dată că ea era capabilă de a-şi executa ameninţarea dacă s-ar încerca să lupte cu dânsa.

— Fie! frumoasa mea copilă, zise el rânjind. Mă retrag şi te las să dormi. Mâine sunt sigur că vei fi mult mai liniştită şi vei înţelege cum trebuie să te porţi.

— Fie! mizerabile, strigă argintăreasa.René se simţi oarecum dominat. El făcu un semn

dănţuitorului pe funie şi îl zise:— Vino.— Bună seara doamnă… noapte bună, murmură

Gribouille salutând. Dacă Senioria Voastră va avea trebuinţă de ceva, nu are decât să bată în zid, şi voi fi aici.

Page 566: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Adio scumpă doamnă, zise rânjind Florentinul… şi linişteşte-te… te iubesc şi doresc să vă fac o soartă strălucită… dacă vei stărui puţin, te pot să te iau şi în căsătorie. Acum când acel sărman Samuel Loriot e mort, eşti stăpână pe mâna dumitale.

Şi René ieşi triumfător.Sarah auzi că se închidea şi se veriga uşa de afară şi

înţelese că nu îi rămânea alt mijloc de a scăpa de soarta ce îi rezerva René, decât prin a se omorî.

Ea se puse în genunchi, adresă lui Dumnezeu o scurtă şi evlavioasă rugăciune, şi reluă cuţitul pentru a se lovi.

Dar braţul său ridicat nu căzu, căci o reamintire îi trecu prin cap, şi un nume ieşi din buzele sale: Henric!

Henric mort sau viu la această oră, Henric pe care îl iubea, Henric care a mai scăpat-o o dată, Henric pe care ea voia să îl scape la rându-i, Henric, acest nume avu atâta influentă asupra deciziei ei.

Şi Sarah aruncă cuţitul departe de dânsa şi inspiraţiile sale se concentrară într-o singură idee: a revedea pe Henric.

Atunci Sarah examină acea cameră ce era închisă, deschise ferestrele la care văzu barele de fier care îi depărta orice speranţă, zgudui uşa în lemn de stejar masiv, ce nu o putu sfărâma, pipăi zidul şi termină prin a se dispera.

Dar cum cele două ferestre de la sala de jos nu dădeau chiar în acea stradă pe unde venise într-o mică curte interioară, ea se puse a reflecta, şi a căuta un mijloc de a scăpa din mâna lui René.

Totdeodată ea găsi o idee, şi ochiul său începu să strălucească şi trăsurile feţei a i se însenina.

— Ah! zise ea, dacă ar veni acum repede!

Page 567: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Ea petrecu restul nopţii în rugăciune; ziua veni şi Sarah spera că René nu va întârzia de a reveni.

Sarah se înşela: dimineaţa se petrecu fără ca René să apară. Numai Gribouille singur se arătă pe la orele zece.

Dănţuitorul pe funie, căruia René îi lăsase ordine de a aduce prizonierei pe o tavă ceva alimente şi vin, intră şi salută pe Sarah cu toată umilinţa unui servitor.

Argintăreasa îi aruncă o privire arzătoare şi cercetătoare şi îl întrebă:

— Unde este René?— Nu l-am mai revăzut.— O să vină el?— Nu ştiu, nu mi-a spus nimic.— Cum te numeşti tu?— Gribouille, pentru a vă servi, răspunse dănţuitorul.— Eşti bogat?— Din contră, îmi câştig pâinea cu multă trudă, şi

adesea speranţa mea stă în diversele coarde ale arcului meu.

— Voieşti tu să te fac bogat?Gribouille tresări şi privi pe frumoasa argintăreasă.— Voieşti tu o mie de scuzi de aur?— Trăsnete şi fulgere, strigă dănţuitorul, retrăgându-se

înapoi cu groază.— O mie scuzi de aur, repetă argintăreasa.Gribouille înăduşit de bucurie murmură:— Câţi oameni trebuie să omor pentru a câştiga acesta

sumă?— Nici unul.— Cum? făcu dănţuitorul.— Trebuie numai să mă laşi să ies de aici, termină

argintăreasa.

Page 568: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Sarah avea naivitatea de a crede că omul care propunea de a asasina pentru a câştiga o mie scuzi de aur, se va găsi numaidecât de a-i deschide toate uşile

Sarah se înşela.Gribouille murmură:— Frumoasă sumă este o mie de scuzi.— Şi tu îi vei avea într-o oră.— Dar, adaugă săltătorul pe funie, după ce s-a gândit

un moment, dacă te-aş lăsa să ieşi, René mă va omorî.— Tu poţi să fugi?— Nu pot să scap de René, e nefolositor… Nu mai vorbi

despre acesta.Şi Gribouille făcu un pas pentru a ieşi. Apoi reveni şi

zise:— Afară de aceasta, mica mea doamnă, nu trebuie să te

revolţi, nu vei sta mult timp aici.— Aşa crezi tu?— René vă va pune astăzi la dispoziţie o frumoasă casă

lângă Grange-Bateliere… Acela va fi un palat, mi-a dis el.Sarah înălţă din umeri.— Dacă tu mă laşi să fug, zise ea, întreiesc suma.Gribouille dădu din cap.— O urci inutil doamnă, zise el. René mă va face să

fierb în unt-de-lemn, sau să mă prăjesc pe cărbuni aprinşi.

………………………………………………………

Sarah, în cea mai mare nerăbdare, aşteaptă pe René toată ziua. René nu veni. Spre seară, ea fu în prada unei sete arzătoare, şi un moment ea se gândi a îşi înmuia buzele în vinul ce Gribouille îi adusese, dar ea se temu ca nu cumva acel vin să conţină vreun narcotic, şi suferi setea şi foamea toată noaptea următoare.

Page 569: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Cum ziua apăru, ea auzi scârţâind verigele uşii, cheia întorcându-se în broască şi René intrând.

René avea pe buze un surâs învingător.— Ei bine! frumoasa mea copilă, zise el, eşti mai

rezonabilă astăzi?Sarah se grăbi de a relua cuţitul care îi servea de

apărare în faţa lui René.— Înapoi! îi zise ea, nu înainta mizerabile şi ascultă-

mă…— Ah! ah!— Cred că ne-am putea înţelege vreodată asupra

condiţiilor dumitale infame.René, suflet corupt, inspiră prin toate părţile

corupţiunea. El îşi închipuia că după ce argintăreasa cugeta cu seriozitate, ar putea să primească amorul său dar că va pune condiţii.

— Ea poate voieşte să se mărite, se gândi el.El se aşeză jos şi luă atitudinea unui om dispus a

asculta cu răbdare.— Se vedem, doamnă, cu răbdare.Sarah strângea mereu mânerul cuţitului catalan.— Domnule René, zise ea, cu o linişte care proba

Florentinului că era dispusă a face ceea ce voia să vorbească, prefer de o mie de ori moartea, decât a suferi ruşinea amorului dumitale.

— He! he! rânji René, eşti prea puţin politicoasă, doamnă.

— Cu toate acestea nu voiesc să mor.— Atunci, iubeşte-mă…— Domnule, reluă Sarah, pe care, tonul Florentinului nu

o descurajă de loc, nu voiesc să mor pentru că pot şi să plătesc scump suferinţa mea.

René avu o tresărire.

Page 570: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Suntem singuri aici, urmă Sarah, şi îmi închipui că nimeni nu ne poate asculta. Putem vorbi dar cu inima deschisă. Eşti dumneata care ai asasinat pe bărbatul meu Samuel Loriot?

— Doamnă! făcu René pălind.— Eşti dumneata! articulă cu răceală Sarah, şi aveai o

îndoită intenţie de a mă ridica şi pe mine şi de a devasta şi casa noastră.

— Ia seama! făcu René nebun de furie.— Ei bine, urmă argintăreasa, nu ai găsit pe femeia nici

comorile lui. Aceste comori, numai eu singură le pot descoperi şi a ţi le da. Şi ţi le ofer în schimbul libertăţii mele.

— Te voi lua în căsătorie şi voi avea şi femeia şi comorile lui, zise cu cutezanţă favoritul Catherinei.

— Te înşeli, răspunse argintăreasa, şi dacă nu alegi în acest minut, îmi vâr acest cuţit în inimă şi voi duce secretul soţului meu Samuel Loriot, în mormânt, şi nu vei avea nici comorile.

René înţelese că Sarah îşi va ţine cuvântul şi că trebuie să renunţe la toate, adică la comori.

El scoase un strigăt de mânie, aruncă o privire plină de regrete asupra lui Sarah şi murmură încet, şi cu o voce abia inteligibilă:

— Fie, primesc…Sarah dar, venea să se despoaie de toată averea sa,

numai pentru ca să revadă pe Henric şi de a scăpa de scârbosul amor al lui René Florentinul.

LVII

Lăcomia influenţase asupra lui René mai mult de cât amorul.

Page 571: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Din momentul când sacrificiul ar fi fost sfârşit în spiritul lui, înamoratul leşină, şi Sarah n-avu în faţa ei decât acel hidos spectru, acel om obişnuit cu răpirile şi a cărui mâini tot roşite de sânge, număra fără încetare un aur rău strâns.

Dacă tresărise văzând pe Sarah că îşi apăsa pe piept vârful cuţitului catalan, el începu să tremure groaznic când se gândi că ea putea omorându-se, a duce secretul avuţiilor lui Samuel Loriot cu dânsa.

Spaima se manifesta într-un chip atât de văzut, chiar pe faţa lui, încât Sarah înţelese îndată că rolurile se schimbaseră. Acum nu mai stăpânea René situaţia ci o stăpânea dânsa. Ea privi cu linişte pe Florentin şi îi zise:

— Sunt o femeie onestă, n-am minţit niciodată nici lui Dumnezeu nici oamenilor, şi sunt sclava făgăduinţei mele. Dar tu, René Florentinul, René otrăvitorul, René asasinul, îţi râzi de jurămintele cele mai sacre; şi n-aş crede în cuvântul tău…

— Cu toate acestea… făcu René neliniştit.— Dacă îţi jur că vei fi pus în stăpânirea avuţiilor

răposatului meu bărbat în ziua când voi pune piciorul pe pământul de la Navarra, unde, mulţumită lui Dumnezeu, voi fi la adăpostul curselor dumitale, dacă îţi jur aceasta, mă voi ţine de cuvânt.

René păli; argintăreasa înţelesese.— Mă vei lăsa dar să ies de aici, reluă ea. Mă vei duce la

bearnezul Malican de unde voi pleca pentru Navarra mâine. Un om ce vei hotărî tu mă va însoţi în călătorie, şi în momentul când vom fi trecut graniţa Franţei, îi voi da o scrisoare la adresa ta.

— Şi dacă mă înşeli? întrebă René.— Mă ţin totdeauna de cuvânt, zise argintăreasa. Da,

sau ba?

Page 572: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René se îndoia încă.— Ştii tu, reluă ea, că Samuel Loriot, bărbatul meu,

avea avuţii nemărginite, aur, scule, diamante şi sume fabuloase? Toate acestea sunt atât de bine păstrare, atât de bine ascunse, încât tu ai dărâma în van casa mea din strada Urşilor; tu nu vei ajunge însă a găsi ceva. Lasă-mă să ies de aici, lasă-mă să ajung fără piedică în Navarra, unde voi merge a mă refugia la amica mea din copilărie, ducesa de Gramont, şi toate acestea sunt ale tale… îmi reînnoiesc jurământul.

Sarah vorbea cu atâta siguranţă încât sfârşi prin a convinge pe bănuitorul Florentin.

— Fie! zise el.El se retrase cu un pas şi deschise uşa.— Eşti liberă, doamnă, zise el.— La o parte! îi strigă argintăreasa, ce se temea ca

René să nu se arunce asupra ei pentru a-i lua pumnalul…René se înlătură pentru a o lăsa să treacă.Sarah ajunse în coridor, ţinând necontenit vârful

cuţitului spre pieptul ei.Ea deschise uşa ce dădea în stradă şi ieşi.Câţiva trecători rari populau strada, soarele era arzător,

şi argintăreasa întorcându-şi privirea văzu pe René ce se oprise pe pragul uşii şi o privea depărtându-se.

Sarah era liberă.Ea alergând, trecu Sena la podul Change şi sosi la

bearnezul Malican.Myette se afla pe prag când Sarah intră. Ea se aruncă la

gâtul ei, scoţând un ţipăt de bucurie.— Ah! zise ea, ce te-ai făcut? ce ţi s-a întâmplat? de

unde vii?Dar Sarah în loc de a răspunde, nu putu să pronunţe

decât un singur nume:

Page 573: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Henric!…— Scăpat! răspunse Myette.— Scăpat!… repetă argintăreasa cu o bucurie nespusă.— Da… rana sa nu e periculoasă, el va trăi.— Oh! voiesc să-l văd, unde e el?Şi Sarah crezând că Henric se afla culcat în cârciumă,

voi să se îndrepte spre casă.— Nu e aici, zise Myette.— Unde e, dar?— Într-o casă din strada Prêtres.— Oh! vino!… du-mă acolo… zise frumoasa

argintăreasă.Myette mişcă capul.— René ar putea să ne urmărească… el poate a şi

stabilit spioni.Dar Sarah surâse:— Nu mai mă tem de René, zise ea, şi putem merge cu

capul sus.— Ce voieşti să zici?— Mai târziu.. îţi voi explica… Să mergem!Şi Sarah târî pe Myette repetând cu nelinişte:— Du-mă!Myette fără de a şti care era mijlocul prin care Sarah nu

se mai temea de René, Myette conduse pe argintăreasă drept la Jodelle.

Cu toate acestea, supunându-se unui instinct de prudenţă, ea introduse pe Sarah prin prăvălia băcanului şi nu prin poarta casei.

Bunul Jodelle, aşezat pe un sac cu prune, vorbea cu servitorii săi şi privea surâzând pe frumoasa Brigitte, fiica lui.

Brigitte întâmpină pe Myette, şi băieţii de prăvălie închipuindu-şi că are a face cu vreun client, se grăbiră de

Page 574: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

a lua o atitudine respectuoasă după comptoarele de stejar masiv.

Dar bunul Jodelle recunoscând pe Myette, îi făcu un salut misterios şi se îndreptă spre ea, zicându-i încet:

— El e bine… mult mai bine, azi dimineaţă…— Du-ne lângă dânsul, domnule Jodelle…Băcanul privea cu curiozitate pe Sarah, tot îmbrăcată ca

un mic ţăran bearnez.— Acesta e vărul meu, zise Myette, ce nu avea timp de

a da esplicaţii.………………………………………………………

LVIII

Înţelegem acum, mirarea lui Henric văzând pe Sarah ce intra, Sarah, palidă, tremurândă, dar sănătoasă, şi care se precipită spre prinţul luându-i mâinile. Henric voi să se ridice, dar era încă prea slab şi recăzu pe perină, scoţând o uşoare exclamaţie de durere.

— Dumnezeul meu! făcu argintăreasa, ce ţinea cele două mâini într-ale sale şi le strângea încet, suferi mult?

Dar Henric răspunse printr-un surâs şi duse la buzele sale mâna lui Sarah.

— Nu mai sufăr, zise el, pentru că eşti aici…Din palidă ce era, Sarah deveni roşie ca o cireaşă, şi

Noë, eternul glumeţ, murmură în sinea sa:— Bun! iată că argintăreasa îşi trădează micele secrete

de inimă, şi dacă doamna Margareta ar sosi acum, aceasta ar fi foarte frumos!…

Apoi, pentru a pune capăt acelei tăceri ce Henric şi Sarah nu îndrăzneau să rupă, Noë strigă:

— Dar de unde vii? Ce ţi s-a întâmplat? Vorbeşte, te rog!

Page 575: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Am petrecut două zile în temniţă, răspunse Sarah surâzând.

— În temniţă?— Având pe René de călău.— René!Henric şi Noë se priviră, şi cât erau de curajoşi, ei nu îşi

putură stăpâni o uşoară tremurătură.—Eram aproape ca Lucreţia pentru a scăpa de

Tarquiniu, să îmi împlânt acest cuţit în inimă, urmă Sarah, ce arătă cuţitul catalan ce luase de la Gribouille.

Apoi povesti ceea ce i se întâmplase şi cu ce preţ îşi răscumpărase libertatea.

— Drace! strigă Noë, n-a făcut o rea tocmeală, doamnă.— Hei! zise Sarah, ce voieşti să fac cu avuţiile lui

Samuel Loriot?…— Bun! murmură Henric, se găseşte întotdeauna la

astfel de lucruri întrebuinţare.Sarah mişcă din cap.— Copilul meu e mort, zise ea.Henric nu răspunse, dar privirea părea a-i zice: Eşti

tânără şi frumoasă… şi mai poţi fi mamă…

Poza pag. 572 – Cârciuma lui Malican

— Pe onoarea mea! murmură Noë, eşti liberă doamnă de a înavuţi pe René, dar îţi promit că voi face tot ce-mi va sta prin putinţă de a împiedica pe acel afurisit René se posede comorile defunctului Loriot.

— Am jurat, zise Sarah.— Doamna are dreptate, zise Henric.Dar aprobând tare pe argintăreasă, prinţul privi pe Noë

într-un fel misterios ce însemna:— Nu te nelinişti de acesta, vom regula noi lucrurile.

Page 576: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Myette se aşezase cu modestie într-un colţ, şi ţinea ochii în jos, căci simţea că apasă asupra ei privirea cea arzătoare a înamoratului Noë.

Noë luă pe argintăreasă de mână şi o făcu să şadă pe fotoliul ce el ocupa la căpătâiul patului.

Apoi cu totul natural, el se apropie de Myette şi deschise fereastra ce dădea în stradă.

— Myette! zise el încet.Myette tresări, ridică ochii şi se roşi tare. Noë îi făcu un

semn şi Myette, ce înţelese, se ridică şi veni să îşi rezeme coatele de fereastră, lângă tânărul domn.

— Mica mea Myette, zise Noë, ştii ce mulţumit sunt că nu s-a întâmplat vreo nenorocire lui Sarah?

— Ah! desigur!… făcu Myette.— Dar, urmă Noë, aş fi şi mai mulţumit dacă n-ar fi aici,

o jur!— Pentru ce?— Pentru că… pentru că…Myette deschidea nişte ochi mari şi privea pe Noë.— Nu înţelegi?— Nu.— E foarte simplu cu toate acestea…Myette îşi încruntă deodată sprâncenele şi îşi muşcă

buzele-i rumene.— Ah! da, zise ea, înţeleg.— În fine!— Doamna Margareta poate veni…— Dintr-un moment într-altul, sau cel puţin să trimită pe

Nancy.— Şi ea va vedea pe Sarah… şi Sarah iubeşte pe prinţ.— Drace! o ştii tot atât de bine ca şi mine.— Şi doamna Margareta îl iubeşte…— Şi Henric le iubeşte pe amândouă!

Page 577: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Oh! făcu Myette scandalizată de opinia lui Noë.— Cu toate acestea, este astfel.— Cum voieşti domnule de Noë, şopti Myette, să poată

cineva iubi două femei deodată?— N-am zis odată, mica mea.— Dar aproape…— Nu, zise Noë cu gravitate, şi vei înţelege pe dată.— Să vedem!— Iată, priveşte! Sarah stă pe fotoliul ce ocupam

adineauri. Henric ţine una din mâinile sale şi o strânge cu iubire. Acesta-ţi dovedeşte îndestul că în acest moment iubeşte pe Sarah.

— Bun! zise Myette.— Dar, să presupunem că Sarah se duce, urmă Noë, şi

când ea va fi plecată, doamna Margareta soseşte…— Este adevărat, zise bearneza, este adevărat…— Atunci, înţelegi, mititico?— Dar, nu, reluă Myette, căci dacă doamna Margareta

ar fi sosit când Sarah era încă aici…— Aceasta e ceea ce n-aş voi.— Dar, în fine, dacă aceasta ar fi, întrebă Myette, ce s-

ar întâmpla?— S-ar întâmpla, copila mea, răspunse Noë, că Henric

ar simţi că iubeşte mai mult pe una ca pe cealaltă.— Pe care?— Ah! drace! acesta e greu de zis.— Dar…— Între noi, făcu Noë cu un aer misterios, cred că însuşi

Henric nu poate ştie. Dar eu…— Ah! ştii!— Da, făcu Noë.El clipi din ochi cu un aer răutăcios.— Ştii tu pentru ce, urmă el, Henric iubeşte pe prinţesă?

Page 578: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Nu.— Pentru că ea a iubit pe ducele de Guise şi aceasta

pentru el e cucerire. Amorul propriu joacă un mare rol în această pasiune.

— Prea bine!— Ştii pentru ce iubeşte pe Sarah?— Să vedem!— Pentru că Sarah e o sărmană femeia victimă, căreia

unul a luat copilul, celălalt libertatea şi averea, şi care ar fi fost desigur pierdută, dacă n-ar fi găsit în Henric un protector.

— Acesta e o frumoasă opinie, domnule de Noë, dar ce trebuie să conchid?

— Un lucru prea simplu şi pe care ţi-l voi explica în două cuvinte: «Amorul adevărat e acela ce protejează».

— Oh! ce curioasă idee!...— Ea e adevărată, mica mea, femeia ce iubeşti, vezi tu,

aceea pentru care renunţi la toate, pentru care îţi pui în pericol onoarea şi viaţa, e fiinţa plăpândă şi părăsită de toţi, chiar de dumneavoastră, e orfelina la care nimeni nu cugetă şi nu se interesează, e femeia ce suferă jugul unui bărbat tiran, e copila ce se munceşte de un rău necunoscut şi pentru care se întreabă cu disperare hotărârile ştiinţei. Iată, mica mea, femeia ce se iubeşte adevărat.. Acum ştii tu care e femeia ce crezi că o iubeşti?

Myette privi pe Noë cu o curiozitate crescândă.— Femeia ce crezi că iubeşti, reluă Noë, e frumoasa cu

obrajii rumeni, cu ochiul surâzător; e femeia fericită, înconjurată, înaintea căreia toţi se înclină; e prinţesa ce are îndoitul prestigiu de naştere şi frumuseţe, este aceea, în fine ce n-are trebuinţă nici de devotamentul nostru, nici de îngrijirile noastre şi de protecţia noastră.

Page 579: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Myette murmură cu nu aer gânditor:— Ai dreptate, domnule Noë.— Atunci, sfârşi Noë, înţelegi bine că Henric iubeşte pe

Sarah şi crede a iubi pe Margareta.— Drace!— Afară de aceasta, dacă Margareta soseşte, Henric nu

va putea ascunde adevărata stare a inimii sale.Myette fu mişcată de această logică şi privi pe Noë cu

nelinişte.— Şi doamna Margareta, ce la această oră e

protectoarea noastră…— Ea vă va abandona… ea va fi geloasă…— Ah! trebuie ca Sarah să plece… murmură bearneza.— Desigur că trebuie… Dar cum?…— Aşteaptă… voi încerca…Myette reveni lângă Sarah, şi fără îndoială pregătea în

spiritul ei vreun proiect onest pentru a depărta pe frumoasa argintăreasă de la căpătâiul scumpului ei Henric, când întâmplarea, ce îşi râde de combinaţiile cele mai ingenioase ale oamenilor, se amestecă.

Se auzi un mic zgomot la uşă, uşa se deschise şi o tânără şi frumoasă femeie intră.

Era Nancy, spirituala cameristă a doamnei Margareta, Nancy inima damnată a prinţesei, Nancy, ce încruntă uşor sprâncenele, zărind pe Sarah, a cărei mână o ţinea Henric.

Cu toate acestea Sarah era tot îmbrăcată în costumul pretinsului nepot al lui Malican, şi ea avea aerul unui mic ţăran bearnez.

Dar Nancy era dibace şi nu se lăsa lesne a fi înşelată.Şi Nancy ghici dacă nu tot, cel puţin multe lucruri.Myette şi Noë se roşiră.

Page 580: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

LIX

Să ne întoarcem puţinDucele simţi o durere foarte mare văzând pe Margareta

în furie, în accesul unei violente disperări, respingându-l şi fugind din cameră pentru a alerga la sir de Coarasse.

— Cât îl iubeşte! murmură el căzând pe un fotoliu.Apoi acel om ce era numit îngrozitorul, acel prinţ

curagios care din palatul său de la Lorraine ţinea continuu Luvrul în joc, Henric de Guise, în fine, începu a plânge ca un copil.

Cu capul rezemat de mâini, şi cu coatele rezemate de masa Margaretei, el şezu astfel mai mult de o oră, cu ochiul posomorât şi înecat de lacrimi, contemplând cu uimire acea cameră în care el îşi petrecuse atâtea ore încântătoare, acele statui, acele tablouri, acele bronzării florentine la care ea ţinea, tot ce iubise şi admirase cu dânsa.

El uită timpul ce trecea, el uită că se afla la Luvru la câţiva paşi de acea posomorâtă Catherina de Médicis, ce îi jurase de moarte: Mai întâi pentru că ea voia ca Margareta să ia pe prinţul de Navarra, apoi pentru că din trei prinţi de Lorraine, de acela ce se temea mai mult, era Henric de Guise.

Două ore trecură, ducele era tot acolo.În fine, el auzi zgomotul unor paşi în coridor, apoi

fâşiitul unei rochi, apoi uşa deschizându-se şi Nancy apăru.

Camerista Margaretei se aştepta fără îndoială de a regăsi pe prinţ în oratoriu şi ea avuse timpul de a-şi relua sângele cel rece.

Ea alergă la duce, îndrăzni de a-i lua mâna şi de a i-o săruta.

Page 581: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! monseniore!… zise ea.Aceste două cuvinte fură pronunţate cu un astfel de

accent compătimitor şi de regret, încât convinse pe duce că Doamna Margareta îl înşelase, dar cel puţin Nancy îi rămăsese fidelă.

— Ah! monseniore, repetă Nancy după o tăcere, cum pari a suferi!

— Moartea mi-e în inimă! murmură ducele cu o voce surdă.

Nancy îi sărută din nou mâna, şi cum era pe o cale de minciuni, ea adaugă:

— Doamna Catherina a făcut toate acestea, monseniore.

— Regina?— Regina, monseniore.— Dar pentru ce? cu ce scop? strigă ducele uimit.— Cu scopul de a… da…Nancy părea că se îndoieşte.— Să vedem! sfârşeşte! făcu ducele…— Cu scopul de a vă înlocui pentru totdeauna.— Nu înţeleg…— Nici eu n-am înţeles mai întâi, monseniore, dar apoi…— Apoi? făcu ducele fierbând de nerăbdare şi mânie.— Apoi, sfârşi Nancy, am înţeles, monseniore.— Explică-te dar.— Reginei, reluă Nancy, i-ar plăcea mai mult să vadă pe

fiica sa ducesă de Lorraine decât regină de Navarra…Nancy păru că se mai îndoieşte.— Vorbeşte! se rugă ducele.— Dacă Lorraine n-ar fi aşa aproape de Franţa, dacă

prinţii de casa dumneavoastră n-ar avea atâta… ambiţii… dacă…

Page 582: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Da, întrerupse ducele cu o furie crescândă, dacă prinţii de Lorraine n-ar fi aşa adoraţi în acest regat de Franţa unde cei de Valois nu sunt iubiţi.

— Acesta e, monseniore.Şi Nancy urmă cu un surâs plin de răutate:— Regina a avut atâta teamă văzându-vă făcând un pas

mai mult spre tronul Franţei, încât s-a gândit la viitorul rege de Navarra. Acela e un ţăran, un bădăran, un urs rău lins a cărui întreagă ambiţie, dacă are vreodată, va consta de a cotropi regelui Spaniei câteva leghe pătrate de munţi şi câteva picioare de pământ fertil. Regele de Navarra nu va cugeta nici o dată la Luvru.

— Cine ştie! făcu ducele gânditor.Dar Nancy nu luă seama şi urmă:— Doamna Catherina neliniştită de amorul ce v-a

dovedit doamna Margareta… a scos la lumină.. nu ştiu de unde, pe sir de Coarasse ce e un gascon de spirit… şi băiat frumos!…

— Destul! făcu cu bruscheţe ducele, întrerupând astfel micul roman al lui Nancy.

Şi pe când Nancy păstra tăcerea, ducele îşi zise:„Acel sir de Coarasse nefiind altul decât însuşi prinţul

de Navarra, înţeleg acum scopul doamnei Catherina. Ea a voit ca Margareta să îl iubească mai înainte de a şti că e omul ce i s-a destinat de soţ.”

Apoi reluă tare:— Ei bine, acel sir de Coarasse… a murit?— Nu, monseniore.— Ah! făcu ducele tremurând.— Nu numai că nu e mort, adaugă Nancy, dar rana cu

toate că e gravă, nu e mortală.Ducele îşi muşcă mustaţa cu furie.Nancy reluă:

Page 583: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Monseniore, Alteţa Voastră n-a înţeles nimic din politica amorului. Ea a fost bătută din cauză că a avut prea multă cutezanţă.

Această frază puţin cam complicată, forţă pe duce de a privi pe cameristă cu un aer întrebător.

— Şi apoi pentru că i-ai înfipt spada în piept i-ai adăugat şi mai multă favoare şi interes, din partea doamnei Margareta.

— Ce vrei să zici?— Ah! continuă Nancy, care ţinea să probeze ceea ce

voise să zică, dacă ai fi intrat aici acum trei ore, întocmai ca fulgerul care depărtează norii, atunci doamna Margareta care abia începuse să dea atenţie acestui sir de Coarasse, ar fi scos un ţipăt de groază întâi, de bucurie mai pe urmă, şi ar fi terminat prin a se arunca în braţele voastre şi a uita prezentul pentru a îşi aduce aminte de trecut.

— Aşadar, nu e bine ceea ce am făcut? zise cu tristeţe ducele.

— Nu, monseniore, ai lovit pe acest mic sir de Coarasse, l-ai făcut mai interesant, şi la această oră, Doamna Margareta îl iubeşte pentru că e rănit şi muribund, şi se instalează la căpătâiul lui, unde va petrece toată noaptea.

La aceste din urmă cuvinte ale lui Nancy, ducele înţelese că totul era sfârşit între el şi doamna Margareta.

— Ah! monseniore, reluă camerista, care desigur minţea încă, prin a zice ca Margareta avea să petreacă noaptea la căpătâiul lui Henric, ah! monseniore, fiţi bărbat cu curaj, ştergeţi acea lacrimă care curge pe obrazul vostru, şi luaţi-vă mantaua şi plecaţi!

— Să plec!— Negreşit! murmură Nancy, viaţa voastră este în

pericol aici.

Page 584: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Ducele dădu din umeri.— Nu mă tem de moarte! zise el cu mândrie.— Ah! răspunse Nancy, ştiu bine că Alteţa Voastră este

bravă, dar…— Dar? făcu ducele tresărind.— Dar un brav omoară la lumina zilei, pe un câmp de

bătaie, la zgomotul carabinelor şi la strălucirea spadelor, care se încrucişează în faţa soarelui.

— Aşa este! zise ducele.— Pe cât timp aici, urmă Nancy, aici unde Alteţa

Voastră este incognito, fără alarmă, ea poate să moară în întuneric sub pumnalul unul asasin, fără zgomot şi fără ca moartea să lase o urmă aşa luminoasă care să deştepte pe răzbunătorii săi.

Un nor trecu pe fruntea junelui prinţ.— Taci! Nancy, taci, zise el, căci încep să am frică, eu

care n-am tremurat niciodată, şi să mă tem de acea prezicere obscură, care mi s-a declarat în copilăria mea.

— O prezicere! monseniore.— Da, făcu ducele cu un aer întunecat.Şi cum Nancy nu îndrăzni să-l întrebe, el urmă:— Închipuie-ţi, buna mea Nancy, că sunt de atunci

cincisprezece ani. Era într-o iarnă, cerul era întunecat, acoperişul caselor din Nancy acoperite de zăpadă şi frigul se simţea însuşi în vechiul nostru palat ducal. Eu mă găseam cu fruntea aplecată pe geamurile colorate ale sălii celei mari unde locuia tatăl meu, şi priveam în curtea palatului unde pajii şi valeţii aruncau unul într-altul cu bulgări de zăpadă. Tot în acel moment, un cerşetor intră în curte, întinse mâna şi ceru milă. Valeţii îl respinseră şi un paj îi aruncă un pumn de zăpadă în capul lui cel alb. Eram un copil atunci, dar totuşi înţelegeam buna cuviinţă şi respectul ce se cuvenea unul bătrân, şi pentru acest

Page 585: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

raţionament mă coborâi în curte plin de mânie şi indignare. Lovii pe paj în obraz, gonii pe valeţi şi apoi luai pe bătrân de mână, îl condusei în sala cea mare, îl făcui să şadă într-un colţ, şi zisei cu respect: „Încălzeşte-te, şi repauzează-te puţin tată”. Şi ducele, tatăl meu, fu mişcat de acţiunea mea, el aşeză pe bătrân la masă unde îi aduse mâncare şi a doua zi îi dădu drumul, după ce mai întâi îi puse în mână o pungă plină cu aur.

— Dar… zise Nancy, care a fost prezicerea?— Aşteaptă, reluă ducele. Bătrânul plecând mă privi cu

atenţie şi-mi zise:„— Vei fi un mare prinţ, monseniore, un general isteţ şi

un mare politic şi vei încorona o viaţă glorioasă printr-o frumoasă moarte.”

„— Cum voi muri? îl întrebai eu râzând.„— Vei muri asasinat din ordinul unui rege pe care îl vei

face să tremure în palatul său.”— Eram într-adevăr un copil atunci, dar tot îmi mai aduc

aminte… şi… Nu, nu voiesc să cred în acea prezicere.— Pleacă, monseniore, zise Nancy, pleacă!— Ai dreptate, copila mea.Ducele găsi un condei şi pergament pe masa

Margaretei şi scrise aceste cuvinte:

„Adio! DoamnăVă iert jurămintele… iubiţi pe cine stimaţi… şi vă scuz.Henric.”

Apoi dădu această scrisoare lui Nancy, depuse un sărut pe fruntea cameristei, şi plecă scoţând un ultim suspin.

………………………………………………………

Pe când doamna Margareta transporta pe pretinsul sir de Coarasse în casa caritabilului Jodelle, băcanul din

Page 586: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

strada Patres-Saint-Germain-l’Auxerrois, pe când ducele de Guise petrecea de două ore cufundat în durerea sa în mijlocul oratorului gol al prinţesei, René Florentinul, după cum am văzut, ridica pe Sarah şi o conducea la spatele catedralei Notre-Dame, în acea casă locuită de dănţuitorul Gribouille.

Se ştie ce s-a petrecut între Florentin şi argintăreasă.René încredinţă pe prizoniera sa dănţuitorului şi îşi

reluă drumul spre podul Saint-Michel.Paola condusă de Godolphin intrase în prăvălie, de unde

ea se furişase cu câteva zile mai înainte, ea îşi reluase posesiunea oratoriului său, şi cum violenta sa emoţie ce o încercase în tot cursul serii, se liniştise puţin, ea îşi luă din nou obiceiurile sale zilnice.

Atunci trădătorul Godolphin crezu de cuviinţă până la oarecare punct, de a-i pune în vedere serviciile sale şi de a-i reclama preţul meritelor lui.

Acest preţ era de a-i surâde şi de a auzi câteva cuvinte dulci din gura Paolei.

Dar tânăra fată îl măsură cu o privire de dispreţ şi îi zise cu o ură pronunţată.

— Ce voieşti mizerabile?— Nimic, îngână somnambulul… Cu toate acestea nu

merit pentru ca să-mi vorbeşti astfel.— Te dispreţuiesc, zise Paola.— Pentru ce?— Pentru că eşti un trădător.— Pe cine am trădat?— Pe Noë.— L-am trădat pentru dumneata… pentru că te iubeam.— Şi eu te urăsc! Du-te! reluă tânăra fată, care cu un

gest măreţ ordonă lui Godolphin de a ieşi din oratorul său.

Page 587: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi Godolphin ieşi cu capul plecat, cu mânia şi disperarea în suflet.

După puţin timp, René reveni. Paola se aruncă în braţele lui.

— El bine! zise ea.Vocea lui era răguşită, şi ochiul său scânteietor. René îi

promisese de a o răzbuna. — El e rău rănit, poate de moarte.— Cine? Noë? făcu Paola a cărei inimă era setoasă de

răzbunare.— Nu, sir de Coarasse.— Ah! făcu ea cu decepţie, căci puţin îi păsa dacă sir de

Coarasse era mort sau viu.

Poza pag. 584 – Crillon îi mângâie obrazul şi zise: Tu eşti o fata frumoasă, mica mea.

— Mâine, adaugă René, va fi rândul încântătorului tău.— Dumnezeu să te audă, tată!… murmură italianca, al

cărui amor se transformase într-o ură teribilă.În acest moment cineva bătu în uşa prăvăliei.— Oh! oh! făcu René.Godolphin se grăbi să deschidă. Era ducele de Guise

care intră.Ducele venea de la Luvru, el părăsise pe Nancy cu

câteva minute mai înainte, lăsând o scrisoare de adio pe masa Margaretei.

El era încă palid, şi de o paliditate nervoasă, care era indiciul unei furii concentrate, dar ochiul său era liniştit şi un surâs trist aluneca pe buzele sale.

— René! zise el Florentinului, eu părăsesc Parisul şi mai înainte de a pleca am voit să te văd.

— Monseniore.

Page 588: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Am voit să te văd, pentru că în curând, sper că evenimentele care ne-a reunit astă-seară, ne va mai reuni încă… sir de Coarasse nu este mort.

— Ah! făcu René cu ură.— Nu e mort, adaugă ducele, şi o zi va veni unde el şi

eu ne vom găsi faţă în faţă.— Ceea ce doresc monseniore. Ducele încruntă sprâncenele.— El e bearnez, şi pentru mine, reluă ducele, reprezintă

Navarra. Ascultă-mă bine, René, ora se apropie, unde catolicii şi hughenoţii se vor despărţi în două părţi. Nu ştiu care va fi şeful celei din urmă dar îţi jur, că astăzi chiar am dobândit o ură mortală calviniştilor şi că voi fi exterminatorul lor.

Şi ducele fără a se mai explica mai mult, strânse mâna lui René, trecu pragul prăvăliei şi se pierdu în întuneric.

După o oră mai târziu, el galopa spre Nancy, având în fundul inimii o ură mortală contra lui Henric, viitorul rege al Navarrei, favoritul frumoasei Margareta, pe care ducele Henric de Guise o iubise foarte mult.

LX

Groaza lui Noë fu mare, când văzu pe Nancy intrând.Henric el însuşi era atât de ocupat în acel moment

lângă frumoasa argintăreasă, încât o uşoară roşeaţă coloră obrajii săi şi se urcă pe frunte.

Singură, Sarah rămăsese în nesimţire. Ştia ea amorul Margaretei pentru sir de Coarasse, de care Henric, nu îi dăduse să înţeleagă nimic, sau că ghicise totul în acel moment?

Aceasta ar fi foarte greu de zis, dar tot ce vedem este, că ea continua a ţine în mână una din mâinile tânărului

Page 589: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

prinţ, fără ca surâsul de pe buzele sale să se şteargă şi fără ca muşchii frumosului său obraz să tresară.

Liniştea argintăresei făcu pe Henric să îşi capete tot sângele său cel rece.

— Bună ziua, mica mea Nancy, zise el.— Bună ziua, domnule de Coarasse.— Priveşte pe acest tânăr.Şi dintr-o clipire de ochi, Henric arătă pe Sarah.Nancy îşi mişcă buzele sale cele roşii într-un surâs mut.— Acest tânăr este o femeia, domnule de Coarasse, zise

ea.— Ah! tu eşti cunoscătoare.— Puţin, zise cu modestie camerista Margaretei.— Şi ai putea tu să spui… cine este această femeie,

mica mea?Vorbind astfel, prinţul privea pe argintăreasă…— Cine să fie, zise Nancy, decât o femeia care vă

iubeşte, fără îndoială.Sarah avu eroismul de a surâde, în loc de a se roşi.— Şi pe care… o iubiţi… poate?… adaugă Nancy care

ameninţa pe prinţ cu degetul.— Domnişoara se înşeală, zise cu răceală argintăreasa.— Bun! făcu prinţul la rându-i, nu cumva că îi fi şi tu

geloasă, Nancy.— Oh! răspunse Nancy, asta nu ar fi nicidecum în

dreptul meu, în tot cazul, domnule de Coarasse.Sângele cel rece şi batjocoritor al lui Nancy puse pe

Henric într-o urâtă dispoziţie. Cu toate acestea el reluă.— Cum, mica mea, tu care eşti atât de fină, care ştii şi

pătrunzi totul… nu ai ghicit încă.— Ghicesc că doamna se numeşte Sarah Loriot.— Ah! ah!

Page 590: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Care şi dânsa este o victimă de-a lui René… şi pentru care doamna Margareta a făcut foarte bine de a luat precauţiunile sale.

— Ce vrei să zici?— În această casă, cu toate că stăpânul poate să vă fie

devotat, cu toate că aţi fost transportat noaptea, totuşi nu sunteţi în siguranţă decât pe jumătate.

— Se poate, sărmana mea Nancy, murmură prinţul de Navarra, şi poate chiar ca şi un copil să poată dispune de mine.

— Afară de aceasta, urmă camerista, care era înţepată de acea logică, René are mirosul unui câine de vânătoare. Eraţi singur aici şi ar fi sfârşit prin a nu vă bănui, dar acum pentru că sunteţi cu doamna, se poate se să întâmple mai de vreme.

— Este adevărat aceasta.— Adevărat, zise Sarah, şi pentru acesta eu mă şi

retrag.— E nefolositor, doamnă.— Pentru ce.— Pentru că doamna Margareta care se interesează

oarecum de domnul de Coarasse, i-a găsit o altă locuinţă.— Ah! făcu Henric.— O locuinţă mult mai plăcută.— Oh! oh!— Şi mult mai sigură.— Unde este situată? întrebă prinţul privind pe Nancy.— Pe malul Senei.— În sus sau în jos?— Într-o frumoasă locuinţă ce se numeşte Luvru.Noë care, tot vorbind cu Myette, nu pierduse nici un

cuvânt şi niciun gest din acea scenă, Noë zic, lăsă să îi scape o exclamaţie de surpriză.

Page 591: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

În acelaşi timp, o uşoară paloare se răspândi pe figura frumoasei argintărese.

Sarah se gândea:— Dacă se duce în Luvru, nu-l voi mai vedea,

Dumnezeul meu!— Tu eşti nebună! zicea în acel timp prinţul.— Dar nu, domnule de Coarasse.— Cum! doamna Margareta, voieşte să mă transporte la

Luvru?— Da.— Atunci doamna Catherina este moartă… şi René se

îneacă.— René nu mai şchioapătă, cu toate că maestrul

Caboche i-a strâns bine piciorul şi cât pentru regina mamă, ea să poartă ca un înger şi apoi ea are de gând să plece pentru Saint-Germain.

— Cu cine?— Cu regele care vânează în dimineaţa asta.Henric crezu că Nancy şi Margareta se hotărâseră să-l

ascundă, sau în camera uneia, sau în oratorul celeilalte.Nancy cu un cuvânt, distruse cu totul supoziţia lui.— Este însuşi regele care s-a însărcinat se vă instaleze,

zise ea.— Regele.— Dumnezeul meu, da! şi medicul său, adică bunul

Miron fratele starostelui de comercianţi te va pansa.— Visez… murmură Henric. Regele ştie dar?— Regele ştie totul. Doamna Margareta s-a dus să se

arunce la genunchii lui.— Când!— Astăzi de dimineaţă.Paloarea argintăresei începu să fie vizibilă.

Page 592: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ea i-a spus totul, urmă camerista, adică persecuţiile lui René, pericolul extrem în care vă găsiţi şi rana care vă torturează.

— Margareta este un înger! strigă prinţul cu totul ameţit, şi fără să observe că cealaltă femeie, aşezată la piciorul patului lui, era mult mai îngrijorată de soarta lui, decât Margareta.

— Astfel, reluă Henric, regele devine protectorul meu.— Şi în contra a orice vi s-ar întâmpla.— Hm!Prinţul avu un surâs sceptic de care Nancy se găsi

atinsă.— Oare nu credeţi în protecţia regelui? întrebă ea.— Dar dacă…— Ziceţi aceasta fără…— Ah! pentru că… Henric se opri.— Să vedem, zise Nancy cu un ton înţepat.— Eu sunt un mic gentilom care se numeşte sir de

Coarasse.— Ei bine?— Şi domnul duce de Crillon era unul din cei mai mari

seniori pe care monarhia a contat întotdeauna.— Apoi? făcu Nancy.— Domnul de Crillon era amicul regelui. El nu făcea

jurăminte decât pe el, şi cu toate acestea…Nancy prevăzu că are să vină un cuvânt fără ripostă şi

îşi prepară răspunsul.— Cu toate acestea, urmă prinţul, doamna Catherina a

cerut exilul său şi l-a obţinut.— Aidea de! murmură Nancy, ceea ce-mi spuneţi este o

politică a Luvrului. Şi apoi domnul de Crillon s-a retras la moşiile sale, iată totul.

Page 593: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ei bine! făcu prinţul râzând, ştii ce mi se va întâmpla mie, eu care nu am moşii?

— Să vedem!— Mă va trimite în piaţa Grève…Nancy fu apucată de un râs nebunatic.— Ah! domnule de Coarasse, zise ea, îmi pare că devii

fricos.— He! he!— Şi dacă vei ţine un astfel de discurs înaintea Doamnei

Margareta, ea s-ar putea să nu vă mai iubească.— Taci nebunatico.— Întocmai, zise Noë care era rezemat lângă geam, iat-

o…Noë privea în stradă şi el văzu apărând la colţul pieţei

Saint-Germain-l’Auxerrois o litieră închisă, ale cărei părţi laterale erau desenate cu armele Franţei şi ai cărei purtători erau îmbrăcaţi în galben şi albastru, ceea ce arăta adevărata livrea obişnuită a Doamnei Margareta.

Un carabinier preceda litiera. Doi paji mergeau înapoi, aceştia erau Gauthier şi pajul Raoul.

Henric privi pe argintăreasă, apoi privi pe Nancy. Nancy era una din acele naturi fine şi pătrunzătoare. Ea ghici gândul lui Henric, se aplecă la urechea lui şi îi

zise:— Vă înţeleg… Voiţi ca să se transporte în Luvru şi pe

frumoasa Sarah Loriot.— Negreşit! făcu cu naivitate Henric pentru ca să o scap

din ghearele lui René.— Şi pentru a o avea lângă dumneavoastră…— Sst!Recomandarea de tăcere pe care Henric, făcea lui

Nancy era nefolositoare, căci în acel moment, uşa se deschise şi prinţesa Margareta intră.

Page 594: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Margareta era radioasă.………………………………………………………

Câteva ore mai târziu, regele Carol al IX-lea intră în Luvru.

Regele se întorcea din Saint-Germain, unde alergase un cerb.

Doamna Catherina era călare lângă dânsul, în mijlocul unei grupe de curtezani.

Regele era bine dispus, regina-mamă surâdea.Pentru ca regele se fie dispus, trebuia combinaţia a trei

circumstanţe.Cea dintâi, o bună noapte, în care să nu fi suferit de

boala sa de inimă.A doua, o frumoasă zi de vânătoare, în care câinii să nu

fi făcut greşeli.Cea de-a treia, lucru mai dificil, trebuia ca doamna

Catherina să uite a vorbi fiului său de politică, sau de lucruri religioase.

Aceste trei circumstanţe din norocire combinate în acea zi, făcuse din Carol al IX-lea, prinţ posac şi violent de obicei, un monarh amabil şi plin de indulgenţă.

Pentru ca doamna Catherina să surâdă, trebuiau trei lucruri, dar nu era necesar să fie unite.

Trebuia sau ca René, astrologul ei, să citească în stele, că ducele de Guise murea de o moarte grabnică, că hughenoţii şi regele de Navarra s-ar ciocni într-o zi, şi că regina Jeanna d’Albret, o dată căsătoria fiului său sfârşită cu doamna Margareta, ar înghiţi un os de peşte, din care cauză ar muri desigur; sau ca regele să iscălească dimineaţa arestarea a câtorva seniori rău priviţi; sau ca doamna Catherina să poată cere regelui, ca o autorizaţie de a îneca sau lovi cu pumnalul, fără zgomot, câţiva

Page 595: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

gentilomi vinovaţi de trădare în ochii ei, dacă parlamentul i-ar fi văzut inocenţi.

În cursul întregii zile, doamna Catherina păru mai întinerită cu douăzeci de ani, ea galopase alături cu rege şi curtezanii îşi ziseseră:

— Doamna Catherina, care cu scumpul ei René se ocupă de alchimie, a găsit desigur niscaiva medicini misterioase ce în spaţiul unei nopţi o întineresc cu douăzeci de ani.

În momentul când cortegiul regal intra pe porţile Luvrului, regina-mamă se aplecă spre rege, şi îi zise:

— Majestatea Voastră voieşte a primi astă-seară?— Cu plăcere, Doamnă.— Între opt şi nouă ore, în cabinetul său de lucru…— Dar desigur.— Voi face cred, o confidenţă Majestăţii Voastre.Carol al IX-lea încruntă sprâncenele.— Îmi vei mai vorbi de politică?— Nu, Sire. Regele respiră.— Atunci, vino… vom juca o umbră.— Fie, zise regina.— Ce nenorocire ca acel sărman sir de Coarasse,

adaugă Carol al IX-lea, să fie într-o astfel de stare…— Aud? făcu regina, ce făcu o săritură pe şa.René fusese de dimineaţă la Luvru, dar se ferise, pentru

oarecare motive de a vorbi reginei nici de întâlnirea sa cu ducele de Guise, nici de amorul doamnei Margareta pentru Henric, nici în fine, de duelul acestuia din urmă cu prinţul de Lorraine.

— Sir de Coarasse juca minunat l’hombre, urmă regele.— Cum! a murit?— Nu, dar aproape.

Page 596: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aud? făcu regina.— A făcut o certă aseară într-o cârciumă.— Ah!— Şi a primit o lovitură de spadă în piept.— Ah! ah! făcu regina al cărui ochi scânteia de o

bucurie ascunsă.— Sărmanul sir de Coarasse, adaugă regele, îl iubeam

mult… Era vânător excelent, bun jucător… Avea mult spirit.

— Tocmai despre dânsul voiam să vă vorbesc în audienţa mea.

— Ce spui?Şi Carol al IX-lea luă un aer uimit.— Ah! da, reluă el, mi s-a spus că el se ocupa cu

fermecătoriile şi că ţi-a făcut multe şi frumoase preziceri. Adevărat o fi?

— Voi spune în astă-seară tot, Majestăţii Voastre.Şi regina sări de pe cal şi se îndreptă spre

apartamentele ei, pe când Carol al IX-lea, ce râdea sub mustaţa sa blondă ca un paj, se urcă cu uşurinţă la dânsul.

Doamna Margareta îl aştepta în acea cameră ce se numeşte cabinetul regelui, şi care preceda camera sa de culcare.

— Ei bine! făcu Carol al IX-lea— Gata, răspunse Margareta.— E aici?— Da.— A putut suferi transportul?— Prea bine.— Miron l-a văzut?— Miron e sigur de a îl vindeca în câteva zile.— Bravo! strigă regele.

Page 597: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi, sfârşi Margareta, dacă Majestatea Voastră îi continuă protecţia.

— Ah! drace! frumoasa mea amică, zise regele, acesta nu va fi fără osteneală.

Margareta tresări.— Şi nu prea voi merge bine de acum cu buna noastră

mamă. Ea mi-a surâs toată ziua, şi ştii, când ea surâde...— Asta înseamnă că sunt pumnale afară din teacă şi

otrăvuri prin aer, murmură Margareta.— Dar, asigură-te, copila mea, zise regele, vom fi tari…

şi îndemânateci.Regele îmbrăţişă pe Margareta, apoi intră în camera sa

şi înaintă până la uşa acelui mic cabinet în care culcase, după ordinele lui, pe pretinsul sir de Coarasse.

Două persoane erau lângă patul bolnavului, Miron şi Noë…

— Bună ziua, scumpul meu Sire, zise regele care intră şi salută pe Henric cu un surâs.

LXI

Regele şezu jos, pe când Noë se ridică cu respect.— Ei bine, domnule de Coarasse, zise Carol al IX-lea,

cum te găseşti?— Ah! Sire, răspunse prinţul, Majestatea Voastră e atât

de bună pentru mine, încât îmi pare că n-am fost niciodată mai sănătos.

Regele surâse.— Eşti un linguşitor, domnule de Coarasse, zise el.Şi privind pe Miron, adăugă:— Şi tu Miron, ce crezi de rana domnului de Coarasse?Miron răspunse:

Page 598: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cu un deget mai sus sau mai jos, la dreapta sau la stânga, şi domnul de Coarasse ar fi fost mort, Sire.

— Drace!— Dar a avut noroc, şi rana sa va fi cicatrizată mai

înainte de opt zile.— Atunci, zise regele, vei putea juca la umbră,

domnule.— Oh! desigur, Sire. Regele făcu un semn lui Miron.— Treci cu domnul de Noë în camera mea, zise el: acolo

veţi găsi pe doamna Margareta. Voiesc să încredinţez un secret domnului de Coarasse.

Miron şi Noë se înclinară şi ieşiră. Regele se ridică, închise uşa şi se aşeză din nou lângă patul lui Henric.

Prinţul era puţin mirat, dar mirarea sa nu se amesteca cu nici o nelinişte, căci Carol al IX-lea era tot vesel.

— Domnule de Coarasse, îi zise el, mă vezi foarte încurcat.

— Adevărat, Sire.— Semăn mult unei stânci pe care două curente

contrarii o izbesc.Henric privi pe rege.— Unul din aceşti curenţi se numeşte regina-mamă,

Doamna Catherina.Henric tresări.— Celălalt, urmă Carol al IX-lea, se numeşte Doamna

Margareta.O uşoară roşeaţă se urcă pe fruntea tânărului prinţ. Cu

toate acestea el păru surprins şi zise:— Cum, Sire, Doamna Catherina şi Doamna Margareta

nu se acordă între dânsele.— Nu, domnule.— Aceasta e straniu!

Page 599: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Erau bine odată, dar… astăzi…— Astăzi, făcu cu naivitate prinţul.— Dumneata ai intervenit.— Eu, Sire?— Şi semeni mult, scumpul meu de Coarasse acelui măr

de discordie de care vorbeşte bătrânul Homer.— Dar… Sire…— Sora mea Margot te-a luat sub protecţia ei şi a cerut

ca să te transporte aici.

Poza pag. 598 - Pleacă, monseniore, zise Nancy, pleacă.

— Prinţesa e prea bună.— Cum iubesc mult pe Margot şi cum am început a te

iubi puţin, domnule Coarasse…— Majestatea Voastră mă onorează prea mult.— Am făcut tot ceea ce mi-a cerut Margot, cum vezi,

dar…La acest dar, Carol al IX-lea se opri.Henric aştepta cu nerăbdare.Regele reluă:— Dar, scumpul meu domnul de Coarasse, nu ştiam azi

dimineaţă că ai supărat pe doamna Catherina.— Eu, Sire?— Aşa încât e furioasă şi că îmi va cere fără îndoială de

a te închide la Bastilia.— Drace!— I-ai prezis, ţi-ai râs de dânsa şi de René, şi ştii

sărmanul meu domn de Coarasse, că o dată doamna Catherina unită cu René pentru a urî pe cineva, înaintează cu paşi repezi spre îndeplinirea scopului lor.

— Sire, răspunse cu umilinţă domnul de Coarasse, sunt în mâinile Majestăţii Voastre, şi dacă îi place de a mă trimite la Bastilia şi chiar la piaţa Grève…

Page 600: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Nu, zise regele râzând, eşti aici, regina-mamă nu ştie nimic, Miron şi amicii dumitale vor păstra secretul şi voi autoriza pe doamna Catherina a te căuta pe oriunde nu eşti.

— Majestatea Voastră crede dar, întrebă Henric, că regina-mamă e prea iritată asupra mea?

— Sunt sigur.— Şi că cugetă a mă pedepsi crud?— Hm! făcu regele, nu aş voi să fiu în pielea dumitale,

te asigur.— Dar, atunci Sire, îndată ce voi fi bine şi în stare de a

suferi şaua…— Vei face bine de a te întoarce în Navarra, dar

numai…Regele privi cu răutate pe Henric.— Să vedem, sărmanul meu Coarasse, reluă el, îţi voi

pune o întrebare, răspunde-mi numai cu sinceritate.— Ah! Sire…— Cunosc bine motivul mâniei ce a dovedit Doamna

Catherina, dar nu ştiu…Şi surâsul batjocoritor al monarhului luă proporţii şi mai

mari.— Nu ştiu, sfârşi el, cauza simpatiei ce ai inspirat

Doamnei Margareta.Henric luă un aer naiv:— Prinţesa e atât de bună! zise el.— Atât de bună, reluă Carol al IX-lea tot batjocoritor,

încât a plecat în mijlocul nopţii pentru a te găsi în cârciuma lui Malican, unde erai transportat. Hei! hei! domnule de Coarasse, zise regele, ştii că toate acestea sunt foarte isteţe din parte-ţi?…

— Sire!— Căci, în fine, sora mea Margot, e o fiică de Franţa?

Page 601: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sire, zise cu umilinţă Henric, dacă merit vreo pedeapsă… sunt gata!

Dar regele tot surâzând:— Dacă aş fi fost prinţ de Navarra, zise el, te-aş fi trimis

a fi zdrobit pe piaţa Grève; dar regele Franţei nu se amestecă în asemenea afaceri.

La rândul său, Henric surâse; cu toate acestea el nu ghicea încă unde regele voia să vină.

— Din nenorocire, reluă Carol al IX-lea, căsătoria surorii mele Margot cu vărul meu de Navarra e hotărâtă, şi acest eveniment care îţi va fi poate neplăcut…

Regele se opri, aşteptând un răspuns de la sir de Coarasse, dar acesta păstră tăcerea.

Atunci regele urmă:— Este aproape o lună de când doamna Jeanna

d’Albret, vara mea, ne-a anunţat, pe regina-mamă şi pe mine de apropiatul ei voiaj la Paris. Ea va fi însoţită de fiul ei.

— Ah! făcu Henric.— Şi cred că atunci, scumpul meu Sire, vei trebui a lua

o hotărâre.— Care, Sire?— Dacă rana e închisă, te vei urca pe cal şi vei merge

puţin să te preumbli prin Navarra sau Lorraine. Cred că… ducele Henric… ştii… ducele te va primi prea bine.

— Văd, răspunse sir de Coarasse, cu surâsul său de gascon, văd că Majestatea Voastră ştiţi multe lucruri.

— Ei! ei! făcu regele.— Şi că nu îi voi spune nimic nou…— Ah! drace! Margareta mi-a făcut confidenţe mulţime

azi dimineaţă.— Cu toate acestea, reluă tânărului prinţ, mă prind că

am ceva de spus Majestăţii Voastre.

Page 602: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— De cine?— De acel prinţ de Navarra căruia i-am făcut mare rău.— Şi-mi vei spune ceva de dânsul?— Da, Sire.— Să vedem.Henric se ridică puţin, aşa ca să vorbească mai liber, şi

el începu astfel:— Înainte de a vorbi Majestăţii Voastre despre A.S.

Henric de Bourbon, este de trebuinţă ca să îi povestesc o legendă din munţii noştri, Pirinei.

— Ah! zise regele, aveţi legende prin Navarra.— Da, Sire, şi e una ce vă voi istorisi-o.— Ascult.— A fost o dată, zise prinţul, un păstor din munţii

spanioli ce se numea Antonio. Antonio era tânăr, întreprinzător, mai mult încă, era băiat frumos, şi putea în oarecare cazuri a fi iubit chiar pentru el însuşi.

— Aş!! zise regele, ce spui! un păstor poate fi iubit pentru altceva.

— Ah! Sire, Atonio era bogat, şi fetele din satul lui îi calculaseră suma capetelor din turma sa, şi monedele pe care bătrâna sa mamă obişnuia de a le ţine într-un ciorap de lână, drept pungă.

— Unde dracu să ascunde ambiţia? făcu Carol al IX-lea râzând.

— Lumea e astfel făcută, Sire. Într-o dimineaţă, bătrâna sa mamă, care nu era pe coasta Spaniei, ci pe aceea a Navarrei, îi zise:

„— Iată copilul meu că ai ajuns vârsta de douăzeci de ani, şi ora a venit de a lua o femeie.”

„— Mă voi gândi la aceasta, răspunse Antonio.”

Page 603: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

„— Ţi-am am găsit, în familia mea, în Navarra, o prea frumoasa fată ce se numeşte Margareta şi care e vara ta.”

— Ah! ah! zise regele, ea se numea Margareta?— Da, Sire.— Apoi, domnule de Coarasse?„— N-ai, continuă mama lui Antonio, decât a te duce în

Navarra, şi vei descinde la verii tăi, fraţii viitoarei tale soţii.”

„— Bine! răspunse Antonio; dacă ea îmi place îţi voi îndeplini voinţa.”

„— Dar, zise bătrâna ce era prudentă, nu e destul de a lua o femeie şi de a o iubi, ea trebuie încă să te iubească.”

— O cugetare foarte bană, observă regele.Henric urmă:— Bătrâna mamă a lui Antonio îl sfătui atunci de a pleca

pentru Navarra şi de a merge numai într-o seară de a bate la uşa verilor săi, cerându-le ospitalitate, ca un călător. Omul nostru plecă; el ajunse acolo şi fu primit cu căldura pe care oamenii noştri o arată totdeauna către drumeţi. El văzu pe Margareta.

— Era ea frumoasă? întrebă regele.— Încântătoare, Sire.— Şi el o iubi?— Pe dată.— Dar.. ea?— Ah! iată unde începe naraţiunea mea, Sire.— Să vedem.— Căsătoria Margaretei cu vărul ei din Spania, Antonio

fusese hotărâtă cu câţiva ani mai înainte de către părinţi, astfel încât Margareta ea crescu cu această idee că nu va avea niciodată alt bărbat.

Page 604: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Atunci ea trebuia să îl iubească mai dinainte?— Din contră, Sire.— Pentru ce?— Pentru că îi se zise că Antonio era un fel de urs rău

lins şi că locuia în valea cea mai sălbatecă, cea mai puţin fertilă şi cea mai tristă din Navarra spaniolă.

— Frumos motiv, într-adevăr!— Apoi, mai era unul şi mai serios poate…— Ah! ah!— Margareta mai avea un văr, şi pe acesta îl iubea.— Pentru ce nu l-a luat de bărbat?— Ah! iată: pentru că tatăl şi fraţii ei dăduseră cuvântul

lui Antonio, şi pentru motive prea lungi de spus aici, ei preferau de a avea pe Antonio de cumnat.

— Cum se numea celălalt văr?— Henric… şi el locuia Franţa.— Bun! zise regele ce începu a deschide un ochi.— Fraţii Margaretei, pe care un păstor ce era mesager

între Spania şi Navarra îi anunţase de apropiata sosire a lui Antonio, se grăbiseră de a îndepărta pe celălalt văr ameninţându-l de a-l omorî dacă s-ar mai arăta pe acolo. În ziua când Antonio veni să ceară ospitalitate, vărul plecase din ajun şi Margareta plângea nesfârşit. Antonio îi zise că el era spaniol şi cunoştea mult pe acela ce trebuia să ia de bărbat. Curiozitatea întrecu durerea şi Margareta întrebă pe pretinsul călător asupra aceluia căruia era condamnată a-i fi soţie. Antonio nu lipsi de a se înnegri pe cât putea:

„— Frumoasa mea domnişoară, zise el, Antonio e urât, Antonio e rău, Antonio e un bădăran, un adevărat urs rău lins.”

Şi Margareta începu a simţi o mare plăcere la toate relele ce i se spunea de viitorul ei soţ, de a asculta cu

Page 605: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

atenţie şi de a privi şi mai cu atenţie pe călătorul ce-i părea tânăr, frumos şi spiritual.

La acestea din urmă cuvinte lui sir de Coarasse, regele Carol al IX-lea, ce avea deja un ochi deschis, deschise pe amândoi şi zise întinzând mâna tânărului prinţ:

— Spune dar, că Antonio era mult spiritual, vărul meu…Şi Carol al IX-lea recunoscând în fine, în sir de Coarasse

pe vărul şi viitorul său cumnat, Henric de Bourbon, adăugă punând un deget pe buze:

— Sst! ascultă-mă bine, vărul meu.— Vorbeşte, Sire.— Margareta îşi bănuieşte că sir de Coarasse ar putea

avea un alt nume?— Nicidecum.— Ei bine, îţi voi da un sfat.— Ascult.— Rămâi sir de Coarasse, vere, cât se va putea mai

mult timp.— Cred, Sire.— Margot e o fată capricioasă, urmă regele. Ea ar putea

bine să nu te mai iubească, din ziua când va afla adevărul.

— Nu-mi pot prelungi incognitoul peste măsură, cu toate acestea...

— Pentru ce?— Regina, mama mea, va fi aici în cincisprezece zile.— Ei bine, mai aşteaptă cincisprezece zile.— Şi apoi, doamna Catherina şi René vor forţa poate pe

sir de Coarasse să se demaşte.— Ah!… zise regele, dar să mai avem puţină răbdare,

vărul meu.Cum regele sfârşea aceste cuvinte, o bătaie uşoară se

auzi la uşa pe care regele o închisese cu grijă.

Page 606: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sire, zise vocea lui Miron, Majestatea Voastră are buna voinţă de a deschide domnului de Noë? Regina-mamă vine.

— Ah! drace! făcu Carol al IX-lea ce deschise îndată uşa şi zări pe Margareta şezând la cealaltă extremitate a holului şi vorbind cu pajul Raoul.

Raoul venea să întrebe din partea Doamnei Catherina, dacă binevoia a primi îndată.

Nu era dar timp de pierdut pentru a ascunde pe Noë. Regele îi arătă cu un gest cabinetul din care ieşea. Noë intră, Margareta îl urmă.

— Este netrebuincios, zise ea regelui, ca Doamna Catherina să mă găsească aici.

Şi ea închise uşa, apoi veni de luă mâinile lui Henric ce o privea surâzând.

Miron şi regele erau dar singuri în camera vecină, unde îndată se auzi paşii reginei-mame.

— Ea vine să îmi ceară capul, murmură Henric surâzând…

— Pe credinţa mea, zise Margareta ce puse un ochi la cheia uşii, apoi urechea, oricine locuieşte la Luvru, are obiceiul de a asculta la uşi… Să facem ca toată lumea.

LXII

Am pierdut din vedere pe René Florentinul din momentul când Sarah, frumoasa argintăreasă, ieşise în toată libertatea din închisoarea sa improvizată.

René a cărui pasiune îl turmenta continuu, privea pe Sarah depărtându-se şi o urmări cu privirea până ce ea intră în unghiul străzii.

După aceasta, el se întoarse şi văzu pe Gribouille la spatele lui.

Page 607: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Gribouille rămăsese uimit.— Senioria Voastră este nebună! strigă el.— Hei! făcu René.Gribouille avea aerul unei pisici, care după ce a prins un

şoarece în ghearele sale, a avut dobitocia de a-l lăsa să scape în marginea unei găuri îndestul de mare pentru el şi prea mică pentru dânsa.

— Pentru ce sunt nebun? întrebă cu repeziciune René.— Pentru că ai lăsat-o să plece.— Dobitocule!— Drace! murmură dănţuitorul, atunci nu mai trebuia să

mai îmi recomanzi, să răspund cu capul meu, dacă o voi lăsa să fugă.

— Ea şi-a răscumpărat libertatea.La rândul său Gribouille privi pe René.— Iartă-mă, zise el, dar credem că Senioria Voastră nu a

adus-o aici decât pentru că… pentru că…Gribouille se opri.— Vorbeşte odată, dobitocule, strigă René cu

nerăbdare.— Ei bine, credeam că Senioria Voastră o iubeşte.— Da... dar…— Şi nu mă gândeam că are să fie vorba de banii săi.— Hm! se gândi René, aş putea să-i spun şi lui

Gribouille împrejurările petrecute.Şi apoi zise tare:— Închipuie-ţi că o iubesc cu nebunie, Gribouille.— Cu toate acestea ea părea a nu vă înţelege amorul

vostru.— Aşa este, o ştiu. Şi când ea a văzut că mă apropiam

de dânsa, s-a înarmat cu un cuţit care l-ai lăsat pe masă. Pentru ce dracu laşi tu, cuţitele astfel?

— M-am gândit la asta, dar îmi puteam închipui că…

Page 608: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Bine! Aşadar, ea s-a înarmat cu acel cuţit şi m-a ameninţat de a se omorî.

— Drace! zise Gribouille care avea puţin scepticism, femeile ţipă prea tare, dar ele observă de două ori lucrurile mai înainte de a ajunge la această extremitate.

— Ea ar fi făcut întocmai cum zicea, răspunse René cu toată convingerea.

— Şi atunci? întrebă dănţuitorul.— Atunci, zise René, am primit propunerea sa.— Care era?— Că m-a făcut moştenitorul ei.— Cum dracu! murmură Gribouille, nu mai înţeleg acum

nimic.— Pentru ce?— Pentru că nu se moştenesc oamenii decât după

moarte.— Te înşeli. Ea mi-a dat tot ceea ce posedă cu condiţia

ca s-o las să plece.— Bine. Înţeleg. Dar atunci, făcu Gribouille cu un aer

zăpăcit, o mai poţi avea în mână când o vei moşteni?— Nu, zise René.— Pentru ce?— Pentru că nu voi intra în posesia averii sale, decât

când va fi în afara Franţei.René istorisi atunci lui Gribouille modul de înţelegere ce

a avut el cu argintăreasa în privinţa aceasta. Gribouille îl asculta dând din cap.

— Iată! murmură el.— Ce! făcu René neliniştit.— Senioria Voastră este înşelată.— Ce fel! am cuvântul el de onoare.— Femeia e întotdeauna variabilă, zise dănţuitorul care

avea oarecare noţiuni istorice în această privinţă şi care

Page 609: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

văzuse castelul de Rambouillet şi faimoasele ferestre pe care Francisc I scrisese cuplet său nu mai puţin celebru

Neîncrederea lui Gribouille făcu impresie lui René, nu mai puţin faimoasă.

— Ea e onestă, zise el.— Aidea de! aidea de!— Şi eu chiar m-am purtat cu multă modestie în faţa ei.— Ea are amici, nu este aşa?— Aşa cred.— Ei bine, acei amici o vor povăţui ce trebuie să facă.

Această din urmă idee a lui Gribouille, termină prin a tulbura pe René.

— În fapt! zise el, tu poate să ai dreptate, mă voi încerca din nou să pun mâna pe dânsa.

René se repezi într-adevăr afară din casă şi calculă că Sarah trebuia să se fi dus de-a dreptul la cârciuma lui Malican.

Astfel dar, el începu să alerge şi traversă podul Change şi piaţa Châtelet într-o clipită.

— Dar Sarah avea câteva ore înaintea lui, şi apoi ea alerga tot aşa de repede ca şi René.

Când Florentinul ajunse pe piaţa Saint-Germain-l’Auxerrois, găsi pe Malican aşezat foarte liniştit pe pragul uşii sale.

— Bună ziua, messir, zise el.— Bună ziua, Malican.— Senioria Voastră are sete poate?— Nu.— Ea nu voieşte să bea o butelie de vin vechi?— Nu.— Atunci în ce i-aş putea fi folositor?René privi fix pe cârciumarul bearnez.

Page 610: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Tu aveai la tine, zise el, o femeie îmbrăcată bărbăteşte?

Sau că Sarah, care plecase cu Myette spre strada Prêtres unde ea avea să vadă pe scumpul său Henric, s-ar fi destăinuit lui Malican, sau că acesta ghicise o parte din adevăr, că el răspunse pe dată şi fără a se mai gândi.

— Da, messire.— Unde dar, este ea?— A dispărut de ieri seară.— Adevărat?— Da.— Şi tu nu ai mai revăzut-o?— Nu.Şi Malican care minţea cu eroism, scoase un adânc

suspin.— Malican, Malican, murmură Florentinul, ia seama!— În ce, monseniore?— Dacă tu mă minţi, te spânzur— Monseniore, am spus adevărul.— Bine! zise cu bruscheţe René.Şi el se îndreptă spre Luvru.La Luvru nu se mai ştia nimic despre Florentin.După unii, René era mai mult ca totdeauna la favoarea

reginei; iar după alţii, doamna Catherina nu l-a smuls din ghearele maestrului Caboche călăul, decât pentru că poseda o mulţime de secrete de ale statului.

Şi după aceştia din urmă, René era în dizgraţie.Soldatul care păzea la portiţa cea mică a Luvrului era şi

el fără îndoială, tot de această opinie, căci încrucişă carabina şi îi zise:

— Nu se poate intra în Luvru, decât cu cuvântul de ordine.

— Îl am, zise René...

Page 611: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Să vedem.

Poza pag. 608

René Florentinul asistase atât de multe ori la schimbarea cuvintelor de ordine, încât terminase prin a şti pe dinafară toate cuvintele uzitate într-un asemenea caz.

La orice întâmplare, el pronunţa acela de vânătoare.Într-adevăr, era chiar cuvântul pe care îl dăduse regele

deşteptându-se.Regele, se ştie, trebuia se vâneze la Saint-Germain.— Treci, zise elveţianul.René se duse drept la Doamna Catherina.Regina, pe care Carol al IX-lea o rugase cu câteva

minute mai înainte de a-l însoţi la vânătoare, se îmbrăca cu o cochetărie care nu mai era de vârsta sa.

Ea văzu intrând pe René şi îi zise:— Ştiu mai dinainte ce ai să-mi ceri.— Poate, Doamnă.— Tu voieşti să ai avizul meu asupra lui sir de

Coarasse?Regina pronunţa aceste cuvinte cu un atât de ciudat

surâs, încât René înţelese că pierderea lui Henric era hotărâtă în spiritul său.

— Este drept, zise el, că un prefăcut ca acesta merită...— O pedeapsă exemplară. Sunt şi eu de ideea ta. Dar

cu toate acestea, voiesc să am timpul de a reflecta.René îşi muşcă buzele.— Şi apoi, de a ne debarasa de dânsul nu e uşor.— Pentru ce?— El e vărul lui Pibrac.— Pfiuu!— Regele îl iubeşte mult.

Page 612: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René îşi încruntă sprâncenele.— În fine, am să mă mai gândesc, du-te!Şi regina concedie pe vechiul său favorit.René plecă fără a putea să vorbească reginei, ceea ce

se petrecuse în ajun, adică lupta ducelui de Guise cu sir de Coarasse.

René voia fără îndoială, să menajeze pe duce şi să îşi ţină cuvântul ce-l dăduse. Afară de acesta, Florentinul ştia că sir de Coarasse era rău rănit, şi era sigur că nu e mort.

Dacă Henric ar fi murit în timpul nopţii, Malican desigur că nu ar fi avut figura liniştită când René venise se îl vadă.

Această reflecţie ce şi-o făcu ducându-se, fu pentru el o rază de lumină.

— Aide, îşi zise el, sunt jucat. Malican a văzut pe Sarah şi e probabil că am s-o găsesc la căpătâiul patului lui Henric, care acesta desigur că trebuie să fie culcat în cârciumă.

René se îndreptă din nou, spre casa bearnezului. Malican nu părăsise încă pragul casei, şi salută pe Florentin a doua oară cu cel mai profund respect. René luă un aer politicos.

— Scumpul meu Malican, zise el, regina mă trimite lângă dumneata…

— Regina! domnule René?— Da, ea s-a informat că un gentilom din ţara ta, pe

care îl iubeşte, ca şi eu, s-ar fi apucat la o ceartă la tine...— Da, sir de Coarasse.— Şi s-a bătut.— Cu un necunoscut.— Care l-a rănit foarte grav, după cum se zice?— Nu, făcu Malican cu linişte. Rana e uşoară…— Ah! murmură René, atât mai bine! respir…

Page 613: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— În opt zile el va fi pe picioare.— Tu crezi?— Sunt sigur.— Prea bine, în acest caz el trebuie să fie la tine, nu

este aşa? Mă duc să văd pe acest nenorocit de Coarasse.— Nu e la mine, monseniore.— Cum!— V-o jur.— Cu toate acestea nu cred ca să se fi putut duce până

la hanul său.— L-a ridicat. Amicul său domnul de Noë s-a dus să

caute pe hangiul lor, şi acesta în revărsatul zorilor a venit cu doi băiţi şi o litieră.

Ceea ce spunea Malican părea atât de adevărat încât René, îl crezu pe cuvânt. El se duse dar, în strada Saint-Jacques.

Gasconul Lestacade, era ca şi Malican, era aşezat pe pragul uşii.

— Bună ziua, îi zise René.Toată lumea cunoştea pe Florentin, figura lui era

teribilă, şi când el trecea pe o piaţă unde se jucau copiii, aceştia se opreau, salutau şi nu îndrăzneau să îşi înceapă jocul, până ce el nu se depărta.

Lestacade făcu dar lui René, aceeaşi reverenţă ca şi Malican.

— Bună ziua! monseniore, zise el.— Cum merge sir de Coarasse? întrebă René.— Dar… nu prea rău, făcu Lestacade mirat.— Cum! nu prea rău? tu vrei să zici, mai bine, îmi

închipui.— Sir de Coarasse nu e bolnav, zise hangiul.— Aidea de! făcu René.

Page 614: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— El nu s-a culcat aici în noaptea trecută şi cred că el trebuie să fie la Luvru, la domnul de Pibrac, vărul său.

Lestacade se silea de a convinge pe René, când acesta din urmă îi zise:

— Cum! tu nu ştii că el a primit în noaptea asta o furioasă lovitură de spadă?

Lestacade păli şi scoase o exclamaţie de surpriză— O Dumnezeul meu! zise el…Durerea hangiului importa prea puţin pentru René.— Ah! banditule de Malican! zise el, tu ţi-ai râs de mine.

Ţine minte!René, fierbând de mânie, descinse în strada Saint-

Jacques şi trecu podurile cu intenţia de a-şi face singur dreptate.

Din fericire însă, Malican era un om capabil de a-şi împinge cuţitul său bearnez, acolo unde găsea de cuviinţă violenta sa iritaţie, şi apoi noroc chiar pentru René, căci avu câteva momente de reflecţie pe când mergea.

— Pentru ca acel ticălos să mă mintă, se gândi el, trebuie să ştie ura mea contra lui Coarasse. Acesta dar, nu poate să fie la dânsul… Dar unde este? Nu voi şti aceasta decât consultând stelele.

René trecu drumul şi se întoarse spre podul Saint-Michel unde lăsase pe Paola.

………………………………………………………

Cu câteva ore mai târziu, doamna Catherina se întorcea de la Saint-Germain cu regele, şi cerea lui Carol al IX-lea o audienţă pentru opt ore sera.

Punând piciorul în oratoriul său, doamna Catherina găsi pe René.

Page 615: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René se sucise toată ziua prinprejurul pieţei Saint-Germain-l’Auxerrois, unde sfârşise prin a cerceta pe Gribouille.

Dar nici Gribouille, nici René nu putuse să surprindă secretul dispariţiei neaşteptate a lui sir de Coarasse.

Atunci René se hotărâse să descopere totul, reginei-mame, şi o aştepta nerăbdător.

— Ei bine! zise ea intrând, ai aflat tu ce i s-a întâmplat lui sir de Coarasse?

— Da, doamnă.— El s-a bătut şi e grav rănit!— Rana lui e uşoară.— Ah! se va tămădui?— El e atât de bine îngrijit! zise René, la întâmplare şi

cu un ton batjocoritor, încât…— Adevărat? şi… de cine?— Doamnă, reluă René care luă îndată un aer îngrijit şi

gânditor, abia am scăpat din ghearele maestrului Caboche, şi vă asigur că nu mai am nicio dorinţă de a mai intra.

— Ce-mi cânţi tu acolo, René, întrebă regina înspăimântată.

— Doamnă, urmă Florentinul, sir de Coarasse are mari protecţii.

— Bah! făcu regina.— Regele îl iubeşte mult.Catherina înălţă din umeri şi zise:— Regele va face ceea ce va voi.— Iertare… nu este numai regele care se interesează de

dânsul.— Dar cine mai este, încă?— Doamna Margareta.Regina tresări şi privi fix pe René.

Page 616: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! murmură acesta, cu un ton ipocrit, ea îi datorează mult.

— Pentru ce?— Pentru că s-a bătut pentru dânsa, doamnă.Regina se sculă înmărmurită de pe scaunul pe care

şedea.— Ce zici tu? strigă ea.— Adevărul, doamnă.— Domnul de Coarasse s-a bătut pentru Doamna

Margareta?— Da, doamnă.— Şi… cu cine?— Cu monseniorul Henric de Lorraine, ducele de Guise,

adaugă René cu o linişte prefăcută.Doamna Catherina păli şi respiraţia ei ce se înăbuşise,

nu lăsă să-i scape decât un cuvânt.— Vorbeşte!La tonul imperios cu care acest cuvânt fuse pronunţat,

René simţi că favoarea sa depindea de destăinuirile ce avea să facă.

— Ducele de Guise a venit la Paris incognito, ieri seră.— Ah! şi desigur pentru a revedea pe Margareta?— Nimic decât pentru aceasta, Doamnă.— Şi… a văzut-o?— Mai întâi a văzut pe Nancy, care a pretins că Doamna

Margareta era bolnavă… şi nu putea să îl primească.— După cum văd, el a intrat In Luvru.— Da, Doamnă.— Oh! făcu regina cu mânie, sunt foarte rău servită,

astăzi, ducele trebuia să fie la Bastilia.— Şi eu sunt de ideea dumitale.— Şi a plecat, fără îndoială?— O, e departe acum de Paris.

Page 617: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar în fine Margareta l-a văzut?— Da, Doamnă.— Şi…— Prea târziu, ea nu îl mai iubeşte.— Ah! făcu regina.— Căci ea iubeşte...René se îndoi.— Termină! strigă Catherina cu mânie.— He! dar, zise René, nu a mai avut îndrăzneala lui din

zilele trecute, cu toate acestea, ducele de Guise a făcut foarte bine de a dat o lovitură de spadă acestui ticălos de Coarasse. El fusese suplinit prin acesta din urmă.

— René, murmură regina cu o furie surdă, ia seama să nu minţi.

— Nu mint.— Aşadar, Margareta?— Alteţa Sa protejează pe sir de Coarasse, şi nici să nu

vă îndoiţi de aceasta, Doamnă.Doamna Catherina devenise palidă.— Oh! zise ea, dacă este astfel, acest Coarasse va muri!

… mă duc la rege.Doamna Catherina intră la rege, chiar în momentul

când acesta împingea pe Noë şi Margareta în cabinetul unde era culcat sir de Coarasse.

— Ah! sărmanul meu Henric, murmură Margareta care îşi lipise ochiul la cheia broaştei, ce are să întrebe ea? Dumnezeul meu!

Şi Margareta întorcându-se, învălui pe prinţ cu o privire de amor.

— Dar asigură-te, zise ea, căci sunt aici… şi te iubesc…

LXIII

Page 618: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! Doamnă, strigă Carol al IX-lea, văzând pe regina atât de agitată, ce ţi s-a întâmplat?

— Ceea ce nu pot spune decât Majestăţii Voastre.Catherina, vorbind astfel, privea pe Miron ce se ţinea

respectuos la distanţă.Regele făcu un semn:— Du-te, bunul meu Miron, zise el.Miron ieşi.Atunci doamna Catherina se lăsă să cadă pe un fotoliu,

cum ar fi fost cuprinsă de slăbiciune.— Ascult Doamnă, zise regele. Vorbeşte!— Sire, reluă regina-mamă, v-am cerut, sunt câteva

momente, voia de a vă spune ceva asupra lui sir de Coarasse şi ai binevoit a-mi hotărî o oră…

— Şi văd, răspunse regele, că orologiul dumitale e greşit.

— Pentru ce?— Pentru că sunt şapte ore, ci nu opt.— Iartă-mă. Eram grăbită de a vedea pe Majestatea

Voastră.— Vorbeşte, Doamnă.— Voiam dar, să vorbesc de sir de Coarasse.— Ah! ah! zise Carol al IX-lea, ce începu a surâde, ştiu

ce vii a-mi cere.— Adevărat? făcu Catherina.— Sir de Coarasse e un om dibaci…— Prea dibaci, Sire.— El citeşte în stele.— Cel puţin astfel pretinde el.— Şi cum îţi plac mult astrologii, nu e aşa?...— Cei adevăraţi, zise regina.— Vii să-mi ceri ceva favoruri pentru sir de Coarasse.Regina avu un surâs crud.

Page 619: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Asigură-te, Sire, zise ea, vin a cere din contră o pedeapsă straşnică pentru acel mizerabil.

— Ah! Dumnezeul meu! murmură Carol al IX-lea, ce a făcut dar?

— El şi-a râs de mine…— Dacă e astfel, el va fi pedepsit.Catherina tresări de mulţumire.— Dar cum?Regina ar fi voit să se petreacă în tăcere toate scenele

de farmece şi preziceri ce avusese loc între sărmanul Coarasse şi dânsa; dar regele voia să cunoască detaliile.

Ea fu obligată de a istorisi, punct cu punct, cum sir de Coarasse prin îndrăzneală şi dibăcie, parvenise de a-i căpăta crederea, şi cum ea sfârşise prin a afla că era jucată.

— Drace! făcu regele, Doamnă, sunt de părerea dumitale. Sir de Coarasse merită pedeapsă. Vorbeşte… voieşti să-l trimit a petrece vreo opt zile la Bastilia?

Regina scoase un strigăt de mirare, aproape de mânie.— Majestatea Voastră glumeşte? zise ea.— Pentru ce, Doamnă?— Pentru că veneam să-i cer moartea acelui mizerabil.— Aşi! făcu regele. Ştii bine că pentru a spânzura, arde

sau decapita pe sir de Coarasse, ar trebui pus din nou în vigoare un vechi edict al strămoşilor mei atingător de fermecători?

— El bine! Pune-l din nou în vigoare, Sire.— Şi atunci, cum sir de Coarasse nu e singurul ce să se

fi ocupat de farmece… se vor arde toţi cei ce au făcut ca dânsul…

— Nu mai cunosc decât pe unul.— Scumpul dumitale René, Doamnă. Şi, apoi…— Şi apoi? întrebă Catherina ce încruntă sprâncenele.

Page 620: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi apoi… Majestatea… Voastră… sfârşi regele cu răceală.

Doamna Catherina deveni palidă de mânie.— Majestatea Voastră voieşte se glumească, zise ea.— Ei! Dumnezeul meu! Doamnă, replică regele, vă voi

spune cuvântul.— Ah! făcu Catherina.— Îmi e milă de a vedea pe o regină a Franţei, o fiică de

Médicis, o femeie a cărei politică face întreaga Europă să se mire, să se coboare la nişte uri şi mânii mărunte, de a consulta stelele cu un parfumer şi a se înfuria pentru că un mic gentilom gascon, ce e cu toate acestea foarte galant, a voit să ruineze în credinţa Majestăţii Voastre, pe acel parfumer care e un mizerabil.

Regele pronunţase aceste cuvinte cu mărime; Doamna Catherina înţelese că lucrurile erau prea serioase.

— Sire, zise ea, ai dreptate, şi mă supun. Iert pe înşelător.

— Prea bine, Doamnă.— Dar voiesc a spune ceva atingător de politică.— Oh! oh!— Voiesc să vorbesc de un om ce poate, dintr-o zi într-

alta, să răstoarne planurile noastre cele mai înţelepte.— Adevărat, doamnă, voieşti a-mi vorbi de vărul

dumitale ducele de Guise?— Poate…— A fost ieri, ştii?Regina îşi muşcă buzele până la sânge.— Ei bine! Sire, reluă ea, ducele de Guise a părăsit

Parisul… Ştii cum…— Ah! doamnă, răspunse regele, dumneata l-ai silit. Din

ziua când căsătoria surorii mele Margot, a fost hotărâtă cu prinţul de Navarra…

Page 621: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Majestatea voastră, zise regina, m-a autorizat de a ordona să ucid cu pumnalul pe ducele de Guise, dacă îl regăsesc la Luvru.

— Este adevărat, Doamnă.— Şi ducele a scăpat bine… o dată.— Ziceţi de două ori, Doamnă; căci dacă sunt bine

informat, ducele a petrecut trei ore la Luvru noaptea trecută.

— Nu credeam la atâta îndrăzneală… Dar, Sire, ducele a plecat.

— Bun! el se va întoarce.Catherina ridică din umeri.— Nu cred, zise ea, dar în fine, vin se cer Majestăţii

Voastre o nouă autorizaţie.— De a ordona să fie ucis ducele de Guise?— Pe el… sau pe un altul.— Cum, pe un altul?— Sire, făcu Catherina cu hotărâre, Margot nu mai

iubeşte pe ducele de Guise.— Ah! cu atât mai bine.— Dar ea iubeşte pe un altul.— Oh! oh! doamnă.— Şi, cum nu trebuie împiedicată căsătoria ei cu prinţul

de Navarra…— Aşi! murmură Carol al IX-lea, prinţul de Navarra ţine

a se însoţi cu o fiică a Franţei. Dar care e celălalt?— Un simplu gentilom.— Margot are simpatii liberale. Rangul şi naşterea sunt

lucruri de nimic în ochii ei.Şi Carol al IX-lea începu să râdă.— Sire.. Sire… ceea ce spun Majestăţii Voastre e grav…— Pentru prinţul de Navarra mai ales.

Page 622: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi Majestatea Voastră trebuie să-mi permită a face acelui gentilom… ceea ce am făcut… sau am voit a face...

— Ducelui de Guise, nu e aşa?— Da, Sire.— Ah! mă iartă! Doamnă. Ducele de Guise e un văr

nemulţumit, un prinţ de Lorraine ce ar voi să devină rege al Franţei. Dacă ai fi fost să-l ucizi, mi-ai fi făcut un serviciu mai mare decât regelui de Navarra.

— Cu toate acestea…— Dar un sărman mic gentilom, doamnă, un adolescent

ce a fost uimit de buzele cele rumene, de părul cel negru şi de ochii cei mari ai Margaretei, să îl ucizi ca pe un văr al regelui Franţei! tii!

— Sire, zise regina cu hotărâre, anunţ pe Majestatea Voastră că căsătoria nu se va face.

— Aşi! eu cred din contră. Dacă gentilomul…— Ei! dar… drace, întrerupse regele, cunosc acum pe

acel gentilom.— Ah! murmură regina.— El s-a întâlnit undeva cu ducele de Guise… undeva…

poate chiar în camera Margaretei, şi galantul din ajun a dat o bună lovitură de spadă galantului de a doua zi.

— Poate, Sire.

Poza pag. 620 - Ea se întâlnise deci, în oratoriu unde René o aştepta.

— Şi, văd, zise regele, că e acel sărman de Coarasse…Regina păstră o tăcere afirmativă.— Doamnă, reluă cu gravitate, Carol al IX-lea, voiesc a-

ţi face o propunere.— Ascult, Sire.— Domnul de Coarasse e vinovat, prea vinovat că a

plăcut Margaretei.

Page 623: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Oh! desigur!— Dar e şi mai culpabil încă, fiindcă a voit să

înnegrească în faţa dumitale pe scumpul René.Catherina păli din nou.— Ei bine! sfârşi regele, voiesc a sfârşi asupra omorului

acelui sărman Coarasse, cu toate că e bun jucător la umbră şi un băiat de spirit.

Regina se mişcă de veselie.— Dar cu două condiţii.— Să vedem, Sire.— Cea dintâi e ca însuşi René să se însărcineze cu

omorul. Dacă o altă mână va atinge pe sărmanul Coarasse, ordon să îl decapiteze, şi pe dumneata te exilez la castelul d’Amboise.

— Primesc, Sire.— Prea bine!— Şi a doua condiţie?— Iat-o. René nu va putea atinge pe domnul de

Coarasse decât surprinzându-l la picioarele lui Margot.— Oriunde ar fi?— Da, zise regele cu bunătate.— Majestatea Voastră îmi dă cuvântul.— Pe credinţă de rege, Doamnă.— Sire, zise regina ridicându-se, îţi mulţumesc în

numele meu şi în acela al statului, căruia moartea acestui om, ce poate a împiedica unirea navarreză, va aduce un mare serviciu.

Carol al IX-lea sărută mâna mamei sale, şi o conduse până la uşa cabinetului său.

Dar în momentul când era să treacă pragul, el adaugă cu vioiciune:

— Ah! uitasem Doamnă, am la rândul meu să-ţi cer o concesie.

Page 624: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Mie, Sire?— Dumitale.— Majestatea Voastră poate ordona.— M-am gândit Doamnă, că pentru că vă dăruiam pe

Coarasse, îmi vei reda pe Crillon. Acel sărman duce mi-e foarte trebuincios.

Doamna Catherina simţi o violentă ură, dar ea se prefăcu că surâde.

— Majestatea Voastră ar face bine de a-l chema înapoi, zise ea.

Şi ea ieşi.— Hei! hei! murmură regele, cred că comisionul nu va fi

conform gustului lui René. Lui îi place mai multă să asasineze pe un burghez decât pe un gentilom.

Şi regele alergă spre a deschide uşa cabinetului, de unde prinţul de Navarra, Margareta şi Noë, nu pierduseră nici un singur cuvânt din convorbirea regelui cu Doamna Catherina, şi el intră râzând cu hohot.

………………………………………………………

Doamna Catherina se duse foarte neliniştită de rechemarea domnului Crillon, dar în acelaşi timp încântată de obţinerea sentinţei de moarte a lui sir de Coarasse.

Ea se întoarse deci, în oratoriu unde René o aştepta.La înfăţişarea radioasă ce regina avea intrând,

Florentinul înţelese pe dată că regele îi acordase tot.— René, zise Catherina, regele ţi-a dat de lucru.— Cum, Doamnă?— Condamnând pe Coarasse.— La moarte?— La moarte, zise cu nerăbdare Catherina.

Page 625: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! ah! murmură Florentinul, ai cărui ochi scânteiară de o bucurie sălbatecă, va fi pus dar la tortură, îi vor arde mâinile, îi vor sfărâma picioarele.

— Nu, zise regina, nimic din toate acestea.René făcu o mişcare.— Ar trebui oare să ne mulţumim cu o simplă

spânzurare?— Nu, zise din nou regina.Şi René mirat o privi.— Regele nu prea e înfuriat de a şti că Coarasse este

iubit de Margareta, urmă doamna Catherina, dar a consimţit ca el să moară.

— În ce chip?— Asasinat.— Ah! prea bine, am tocmai sub mâna mea un prea

brav băiat.Regina făcu un gest cu capul.— Te înşeli, zise ea.— Cum, doamnă?— Regele voieşte ca să te însărcinezi cu această

afacere, sărmanul meu René.— Aud! făcu Florentinul.— Majestatea Sa, urmează de a crede că tu ai omorât

pe burghezul Samuel Loriot, urmă regina cu un ton batjocoritor.

— Ce face cu aceasta?— Aceasta face în ochii lui, că tu ai obiceiul de a

asasina, şi îţi vei face mai bine singur treburile.— Dar… cu toate acestea…— Ah! drace! murmură regina, da ori ba.René făcu o mişcare, suspină profund şi sfârşi prin a se

hotărî.

Page 626: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Îl voi lovi pe la spate, zise el, între umeri… acesta e o lovitură sigură.

— Acesta e afacerea ta, dar mai e încă o condiţie.— Ah!— Nu vei putea lovi pe Coarasse decât surprinzându-l la

picioarele Margaretei.— Hm! nu mai e, dar nicio vorbă?— Nu.— Pot să îl omor pe dată?— Dacă găseşti pe Margareta lângă dânsul.— În acest caz osteneala va fi mai mică.— Pentru ce?— Dar pentru că e rănit… în pat… şi adaugă René cu

neruşinare, afacerea e uşoară. Un om culcat nu se apără.— Laşule! zise regina cu dispreţ.— Aşi! replică parfumerul, cineva face cum poate.— Prea bine! dar crezi tu că vei putea lesne găsi pe

Margareta lângă dânsul?— Sper.— Adevărat?— Drace! murmură René, nu ştiu unde e transportat,

dar desigur că voi afla în curând.— Cum?— Majestatea Voastră înţelege bine, urmă René, că

Doamna Margareta nu se va condamna de a nu-l vedea.— Ai dreptate.— Deci voi supraveghea şi voi ordona să supravegheze

pe prinţesă. Ea va sfârşi prin a ieşi din Luvru pe ascuns, şi va fi urmărită.

— Ei bine! zise regina, du-te, asta e afacerea ta… ţi-am obţinut nepedeapsa… aceasta e tot ce pot pentru tine.

— Majestatea Voastră poate dormi liniştită, răspunse Florentinul, vom fi răzbunaţi.

Page 627: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René ieşi cu un pas sigur, cu capul sus, cu surâsul pe buze şi descinse în marea curte a Luvrului unde valeţii şi pajii îl salutară cu umilinţă.

Un gentilom, în acel moment, se pregătea să se suie pe cal.

René se apropie şi recunoscu pe Pibrac.Domnul de Pibrac se pregătea a se sui pe un cal

normand şi cele două lădiţe ce avea de fiece parte a calului probau că avea să facă o lungă călătorie.

René salută pe domnul de Pibrac cu veselie.Domnul de Pibrac îi răspunse cu surâsul pe buze.— Unde mergi? întrebă Florentinul.— În provincie, domnule René.— Ce spui?— La Avignon.— Aceasta e o lungă călătorie, domnule de Pibrac.— Hei! hei! sper că nu voi merge până la capăt.— Pentru ce?— Regele mă trimite să aduc pe domnul de Crillon, şi

dacă nu-l ajung încă pe drum, va trebui se înaintez până la Avignon. Dar…

— Crezi, dar să-l ajungi?— Desigur, domnule René, ducele a plecat sunt două

zile, el merge încet, cum merge cineva în exil. Eu voi merge repede.

— Regele cheamă înapoi pe duce?— Da. Aceasta n-a fost decât o glumă.— Drace! îşi zise René, dacă voiesc să omor pe

Coarasse trebuie să mă grăbesc. Acel îndrăcit de Crillon ar fi în stare să îmi mai facă cine ştie ce.

— Adio! domnule René, zise căpitanul gărzilor. Scuză-mă, sunt grăbit.

Page 628: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi domnul de Pibrac, atinse calul său cu pintenii şi plecă în galop.

LXIV

În timp de opt zile aproape, doamna Catherina şi René se aflară într-o situaţie prea încurcată.

René căutase prin tot Parisul şi nu regăsise urma lui sir de Coarasse, cum nici pe aceea a frumoasei argintărese.

Unde era Sarah?Această întrebare preocupa mult pe Florentin! René era

răzbunător, păstra ura fără uitare, dar era tot atât de avid, avid ca un lombard.

Aviditatea lui René întrecuse ura.Afară de aceasta, Sarah putea să nu se ţină de cuvânt

şi în acest caz, avuţiile lui Samuel Loriot îi scăpau din mână.

Aceasta era şi mai grav pentru René decât dispariţia momentană a lui sir de Coarasse.

Cu toate acestea, el urmărea şi una şi alta; şi cum nu putea totdeodată să colinde străzile Parisului şi să păzească la poarta sau în coridoarele Luvrului, urma că avea de trebuinţă de un ajutor.

Acest ajutor era saltimbancul Gribouille.Gribouille umbla din stradă în stradă, din poartă în

poartă, ascultând, cercetând, şi prin toate părţile sfărâmându-şi nasul.

El umbla prinprejurul cârciumii lui Malican, şi adesea chiar el intra spre a cere un pahar cu vin.

Malican servea pa Gribouille cu un aer dispreţuitor, ca un cârciumar în a cărui prăvălie nu intră de obicei decât oameni de valoare.

Page 629: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Acest dispreţ făcu pe Gribouille să creadă că Malican nu cunoştea de loc relaţiile sale cu René Florentinul.

Timp de opt zile, Gribouille nu văzu şi nu află nimic.Cu toate acestea René îi zisese:— Vei supraveghea pe Myette, fiica lui Malican. Myette

trebuie să ştie unde e Sarah. Ea trebuie chiar să o vadă în toate zilele.

René se înşelase. Myette nu părăsea casa.În fiecare seară, băcanul Jodelle venea după obicei, să

bea un pahar cu vin la Malican. Câteodată juca cu unul din burghezi o partidă de arşice; dar Gribouille nu putea şti că circumstanţele ridicase pe acel băcan la înălţimea unui om politic.

Onestul neguţător, devenit diplomat, făcea câteodată un mic semn lui Malican; câteodată surâdea Myettei.

Dar Gribouille nu era atât de dibaci spre a înţelege ce poate avea ascuns un gest sau un surâs al unui simplu şi naiv băcan.

De partea sa, René Florentinul nu descoperea nimic.El rătăcea ca un câine slab în căutarea unui os, prin

sălile şi coridoarele Luvrului, mergând de la regina-mamă la Doamna Margareta.

Regina era furioasă, prinţesa părea veselă fără semăn.Numai la rege, René nu putea intra.Regele simţise totdeauna o respingere şi ură profundă

asupra Florentinului.Această ură crescuse şi mai mult de la omorul lui Loriot

şi evenimentele ce urmase, astfel încât într-o zi când regina-mamă însărcinase pe favoritul ei cu un mesagiu la Carol al IX-lea, monarhul strigase cu furie:

— Dacă vei mai pune piciorul aici, mizerabile, voi ordona să te omoare ca pe un câine prin primul gentilom sau paj ce voi găsi.

Page 630: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René plecase cuprins de o spaime îngrozitoare. Speranţa lui René era de a surprinde pe doamna Margareta părăsind Luvrul spre a se duce să vadă undeva pe sir de Coarasse.

Această speranţă n-avea nimic de exagerat, şi ca şi cum tânăra prinţesă ar fi ghicit, ea voi să îi întărească credinţa.

Într-o seară Margareta ceru litiera.René beat de bucurie, o urmă la distanţă.Prinţesa urmă marginea apei şi se reîntoarse fără ca să

se coboare din litieră.Ea făcuse o simplă plimbare şi René obosise.Un lucru, cu toate acestea, putea să deştepte pe René,

acela că doamna Margareta prânzea mai în toate serile cu regele.

Regele de câteva zile se închisese după cum se zice în Luvru pentru a compune o poemă cu ajutorul lui messir Pierre de Ronsard şi al Doamnei Margareta, căreia îi plăceau foarte mult frumoasele arte. Într-o dimineaţă, regina-mamă se prezentase la rege, pentru a obţine semnătura lui în privinţa unei convenţii de comerţ cu Englitera. Carol al IX-lea a semnat acea convenţie, dar a zis apoi Doamnei Catherina:

— Doamnă, ocupaţia unui rege, este mai puţin amuzantă, decât aceea a unui poet. Miron care e un bun doctor, pretinde că nu sunt sănătos decât când mă amuz. Prin urmare lasă-mă să mă amuz.

Regina făcu pe muta.— Pentru cincisprezece zile, urmă regele, vă las grija

afacerilor statului, cu condiţia ca să nu spânzuri vreun hughenot, şi a mă lăsa să-mi termin poema cu Ronsard şi cu sora mea Margot.

Page 631: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi când regina plecă, regele fidel programei sale, ordonă cu severitate pajilor şi gărzii sale, de a nu lăsa să intre la dânsul pe nimeni, oricare ar fi fost pretextul.

Toate acestea nu deşteptă nicidecum atenţia lui René.Şi cu toate astea, iată ce se petrecea la rege: sir de

Coarasse, a cărui rană se închidea, începea a se scula din pat.

Noë era valetul său de casă.Afară de rege, doamna Margareta şi Nancy, mai erau şi

alte patru persoane în confidenţă.Acestea erau: Miron, Ronsard, pajul Gauthier şi pajul

Raoul.Pe la şase ore, regele se aşeză la masă; Raoul şi

Gauthier îi serveau.Carol al IX-lea invită la stânga sa pe şir de Coarasse, la

dreapta pe Doamna Margareta şi în faţa lui, pe Noë şi pe messir Pierre de Ronsard.

De poemă nu mai fuse chestiune, căci după ce supeul fu terminat, Raoul aranjă o masă de joc, şi regele având de tovarăş pe domnul de Coarasse, juca umbra contra lui Noë şi Miron. Pierre de Ronsard şi doamna Margareta aranjau singuri poezia.

De opt zile de la intrarea lui sir de Coarasse în Luvru, domnul de Pibrac, care plecase în acest interval, sosise.

Domnul de Pibrac se condusese aşa de bine, încât întâmpină pe ducele de Crillon, chiar în momentul când acesta din urmă intra în Nevers.

Crillon după ce a schimbat câteva cuvinte cu Pibrac se grăbi de a se înapoia.

— Ah! Drace! zise el, regele face foarte rău de mă recheamă, căci pe dată ce voi vedea pe acel ticălos de René, îi voi tăia urechile. Un mizerabil care a îndrăznit să facă să se exileze un Crillon.

Page 632: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Domnul de Pibrac se întoarse dar, cu ducele la Luvru, şi pe dată regele fu încunoştinţat despre sosirea lor.

— La dracu! zise Carol al IX-lea lornetând30 pe sir de Coarasse cu coada ochiului, e timpul de a termina cu poema mea, ce gândeşti dumneata?

Doamna Margareta privi pe rege şi păru puţin uimită.— Sst! zise Carol al IX-lea, Coarasse mă înţelege… Îţi

voi explica aceasta la timp.………………………………………………………

În acest timp, René se învârtea zadarnic împrejurul Luvrului şi începu să creadă că era fermecat.

Cum el ieşea de la regina-mamă şi se îndreptă spre sala cea strâmtă şi obscură care conducea la oratoriul Doamnei Margareta, chiar în seara sosirii domnului de Crillon, i se întâmplă o curioasă catastrofă.

Două braţe viguroase-l apucară pe la spate, i se sprijini un pumnal la gât şi o voce pe care nu o putu recunoaşte îi zise:

— Nu te mişca… nu striga… nu ţi se va face nici un rău… dar dacă vei striga… te voi omorî…

René era laş, şi cum vârful pumnalului îl înţepa la gât, deveni cu totul tremurând.

— Ce vrei? întrebă el.— Să-ţi dau un sfat.— Cine eşti tu?— Sunt un mister.René ascultase îndestul vocea, dar nu o recunoscu.El fu târât până la extremitatea coridorului, şi acolo o

lampă aşezată în scară, îi permise de a vedea cu cine avea a face.

Un om de o talie de mijloc, acoperit cu o manta, şi cu obrazul ascuns sub o mască, era unicul său interlocutor.

Page 633: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Dar René înţelese după agerimea acelui om, că era robust şi vârful pumnalului pe care o reflecţie a lămpii îl făcu vizibil, termină prin a-l face prudent.

El nu se mai gândi să pună mâna pe propriul lui stilet.— Cine dar eşti tu? repetă el.— Un om străin la curte, şi pe care nu îl cunoşti.— Dar ce vrei?— Să vorbesc cu dumneata câteva minute.— Unde?— Aici, suntem singuri.René era foarte mişcat.— Domnule René, reluă necunoscutul, eşti inamicul lui

sir de Coarasse.René tresări.— Ce vă interesează! zise el.— Mă interesează mult.— Eşti dumneata amicul său?— Din contră, îl urăsc.René îşi înăbuşi un ţipăt.— Sunt inamicul său mortal, adaugă necunoscutul.— Ah!… spui adevărul?— Adevărul.— Ei bine! strigă René care întinse cu repeziciune

mâna, loveşte aici.Necunoscutul luă mâna Florentinului şi o strânse.— Voieşti să omori pe Coarasse? urmă necunoscutul, ei

bine, şi eu voiesc.— Ah! ah!— Regele ţi-a permis cu condiţie, ca să-l loveşti însuţi

dumneata.— Da.— Şi că aceasta o vei face, când va fi la genunchii

doamnei Margareta.

Page 634: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Întocmai.— Şi de opt zile cauţi neîncetat pe sir de Coarasse.— Aşa este!— Ei bine, eu ştiu unde este.René scoase un ţipăt de bucurie.— Este la Luvru.René se trase înapoi înmărmurit.— Şi în fiecare seară, Doamna Margareta vine să îl

viziteze.René deveni ameţit de furie.— Dar în ce loc e el?— Urmează-mă.

Poza pag. 632 – Sarah Loriot.

Necunoscutul luă pe René de mână şi îl făcu să urce scara cea întortocheată.

— Pumnalul vă este bun, nu este aşa domnule René, îl întrebă el încet.

— Pot să străpung cu el un scud de aur.— Bravo! bun! făcu omul mascat, pielea lui sir de

Coarasse este mai moale decât un scud.— Sper şi eu, murmură René cu un surâs crud.Şi ei continuară a păşi pe treptele scării.— Cum? Întrebă Florentinul, el se găseşte şi mai sus.— Da… în camera pajului Raoul, care o ştii că comunică

prin o uşă cu o altă cameră, pe care o locuia o dată domnişoara Guitaut, cea dintâi cameristă a reginei. Această cameră este nelocuită astăzi, şi acolo a ascuns doamna Margareta pe sir de Coarasse.

— Şi acolo vine ea să îl vadă?— Da.— Când?— Ia taci, ascultă, zise necunoscutul.

Page 635: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Se auzea sunând clopotul bisericii Saint-Germain.— Sunt nouă ore. În acest moment regele se scoală de

la masă. După zece minute amorezaţi vor fi reuniţi.— Cum să facem să pătrundem la dânşii?— Am o cheie falsă.Vorbind astfel, omul mascat ajunse în coridorul

superior, şi ţinând încă pe René de mână, îl conduse până la uşa acelei camere unde am văzut pe ducele de Guise introducându-se sub costumul unul biet cârciumar.

Atunci necunoscutul puse o cheie în broască, şi uşa se deschise fără zgomot.

Camera lui Raoul era mică, dar foarte luxos decorată. Nişte dese perdele mascau fereastra, o canapea lungă era aşezată lângă şemineu, şi pe cămin ardea o mică lampă cu un glob de alabastru, care arunca împrejurul lui o lumină indiscretă.

Necunoscutul care mergea în vârful picioarelor, dădu la o parte perdelele ferestrei, şi zise lui René:

— Iată! ascunde-te colo şi… ascultă… René se supuse, şi perdelele se închiseră.Atunci necunoscutul se depărtă încet şi trase uşa după

dânsul.René, a cărui inimă era agitată, René căruia îi plăcea de

o mie de ori de a avea a face cu Samuel Loriot decât cu sir de Coarasse, aşteaptă aproape zece minute.

Apoi totdeodată, uşa pe unde necunoscutul dispăruse se deschise, şi o femei apăru.

Această femeie era acoperită de o mare manta şi purta pe obraz o mască de catifea.

Ea intră, trecu la doi paşi de René şi se duse să bată la cealaltă uşă care punea în comunicaţie camera lui Raoul cu aceea pe care o ocupase domnişoara Guitaut.

Page 636: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Femeia voalată atinse această uşă cu două surde lovituri.

Îndată ea se deschise şi sir de Coarasse, cu capul gol, palid şi şubred se arătă pe prag.

Femeia voalată îi aruncă cele două braţe împrejurul gâtului lui şi îl trase spre acea canapea lungă, unde ea se aşeză.

Henric îngenunche înaintea ei, luă cele două mâini pe care le aduse la buzele sale, şi murmură:

— Ah! scumpă Margareta.Îndată René dădu la o parte perdelele şi se repezi cu

pumnalul în sus asupra lui sir de Coarasse care era cu spatele spre dânsul.

Femeia voalată scoase un ţipăt, dar pumnalul lui René se apăsase deja între cei doi umeri ai prinţului.

Page 637: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

LXV

René îşi îndreptase lovitura sa, drept între umerii prinţului, şi o dăduse cu toată vigoarea lui. Dar surpriza şi groaza îi fu foarte mare.

Pumnalul se frânse în trei bucăţi şi îndată prinţul se sculă în picioare.

Ager şi teribil ca tigrul care se întoarce spre vânătorul neîndemânatic, Henric apucă de braţ pe Florentin, îşi trase teaca pumnalului său şi la rându-i îi puse un pumnal pe gât.

René palid şi îngrozit, se întreba dacă Satana însuşi nu se încarnase în pielea lui Henric de Coarasse pentru a-l face invulnerabil.

René se găsea mult mai puţin încremenit acum câteva zile, înaintea maestrului Caboche şi a ajutoarelor lui de tortură.

Henric îl ţinu un moment nemişcat şi înmuiat sub privirile sale.

În acelaşi timp femeia mascată îşi scoase masca, şi René spre marea lui mirare, recunoscu nu pe Margareta, dar pe Nancy.

Nancy care îi arătă dinţii săi cel albi, îl privi cu un aer batjocoritor şi îi zise:

— Ticălos ce eşti! ai cercat să asasinezi pe amantul meu, tocmai în momentul când el îmi făcea declaraţia sa amoroasă.

Apoi încă două alte uşi se deschiseră şi René încremenit de frică, văzu intrând printr-una pe regele Carol al IX-lea şi pe cealaltă pe domnii de Pibrac, Noë şi pe teribilul duce de Crillon.

— Sire, zise atunci Henric care se întoarse spre rege, iată un om care a încercat să mă asasineze.

Page 638: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ştiu, zise regele, am văzut totul.— Sire, îngână René, am făcut-o din ordinul Doamnei

Catherina.Regele făcu un semn din cap afirmativ.— Şi Majestatea Voastră, adaugă René ai cărui dinţi

clănţăneau de frică, Majestatea Voastră mi-a permis.— Aide! maestre René, făcu regele cu mărinimie, ţi-am

permis de a omorî pe sir de Coarasse la picioarele surorii mele Margot, iar nu la picioarele lui Nancy.

— Să-mi omoare pe amoraşul meu! făcu Nancy cu un ton plângător… Ah! Dumnezeul meu!…

— Şi cum intenţia ţi-a fost pentru a-l omorî cu orice preţ, şi că te-ai abătut de la ordinile mele…

— Dar Sire, masca m-a înşelat.— Tu vei fi spânzurat, René, şi nu mai târziu decât

mâine de dimineaţă.— Sire… Sire..— A se omorî un mic gentilom, se mai poate trece cu

vederea, urmă regele, dar a asasina pe un Coarasse!René avea îndrăzneala de a răspunde.— Coarasseii nu sunt de rasă regală.— He! He! îi zise regele.Şi privind pe Henric, zise:— Explică-i dar acestui ticălos, vere, pentru ce te

numeşti Coarasse.La această chemare de „vere” René crezu că visează;

apoi scoase un ţipăt teribil, un ţipăt de hienă prinsă în cursă, când prinţul îi zise cu răceală:

— Mă numesc Henric de Bourbon, prinţ moştenitor al tronului Navarrei şi sunt născut în castelul de Coarasse.

— Tu vezi bine, sărmanul meu René, zise atunci regele cu acea bunătate crudă, ce avea câteodată, că funia care are să te spânzure este îndestul de unsă.

Page 639: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sire! iertare! îngână René căzând în genunchi.Regele înălţă din umeri.— Duce, reluă el adresându-se la Crillon, te-am mai

însărcinat cu o urâtă afacere, ei bine, am se te mai însărcinez cu una.

— Ah! Sire, răspunse Crillon, voiesc bucuros orice însărcinare, dar…

— Ei bine? făcu regele.Aşi dori să mă gândesc.— Pentru ce?— Pentru că ori că René a făcut vreo alianţă cu

Satana… sau că regina-mamă…— Ah! duce, făcu regele cu mândrie, prefer să mă las a

fi condus când se atinge de un burghez, dar când este vorba de un prinţ din sângele meu.

— Aş ruga pe Majestatea Voastră de a-mi permite o desluşire.

— Se poate.— Iată, zise Crillon aruncând o privire asupra lui René,

pe care îl îngheţă până în măduva oaselor; când René a asasinat pe burghezul Loriot, starostele neguţătorilor şi toţi prăvăliaşii au scos aşa ţipete încât Majestatea Voastră a crezut de cuviinţă să dea pe culpabil în mâna parlamentului. În principiu acest ordin a fost prea bun, dar evenimentele au probat că acei ce judecau nu îşi făceau datoria.

— Este adevărat, duce.— Eu sunt pentru un procedeu mult mai simplu.— Ah! ah!— Majestatea Voastră are să judece.— Să vedem.

Page 640: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ce este René? O bestie cornută, un câne turbat, în fine, un ce rău făcător de care s-ar putea debarasa foarte iute.

— Hei! zise Nancy, iată un frumos portret, pe viaţa mea!

— Nu e măgulitor, murmură regele, dar este fidel…— Aşadar, urmă ducele, avizul meu este că trebuie să

ne debarasăm de René pe cât se va putea de iute, fără tambură nici trompetă, ci în familie.

— Nu e rău, observă Carol al IX-lea— Majestatea Voastră îmi dă cuvântul, că nu va retrage

pe René din mâinile mele sub niciun pretext.— Sub nici un pretext, zise cu un ton sec regele.— Am să fac ca un călău, îmi iau pe condamnat şi dau o

chitanţă.— De minune.— Apoi cu ajutorul a trei din gărzile mele îl vom face să

se coboare în curtea Luvrului.— Bine, apoi?— Îmi voi procura o funie nouă…— Foarte bine!— Voi atârna funia de cârligul unui felinar, şi în capătul

funiei…— Se va ataşa gâtul lui René, adaugă regele.— Oh! fiţi liniştit Sire, zise domnul de Crillon, soldaţii

mei vor păzi cârligul până dimineaţă… Nu este trebuinţă douăsprezece ore pentru a spânzura bine pe un om.

— Ah! ah! făcu regele, oare ai să faci dumneata această operaţie?

— Da, Sire.— La miezul nopţii?— Aidea de! făcu ducele, paradisul este deschis la orice

oră. Dacă René are să se ducă acolo, lucru de care mă

Page 641: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

îndoiesc, apoi îl va putea primi la miezul nopţii tot atât de bine ca şi la prânz.

René asculta fără a auzi, privea fără se vadă şi simţea deja că teribila funie se încolăcise împrejurul gâtului lui.

— Ei bine! zise regele, fă ce ştii, duce.— Aştept însă… Sire.— Ce aştepţi?— Cuvântul Majestăţii Voastre, ce-mi va face cadou pe

René, şi că mă va împuternici de a-i face tot ceea ce voi găsi de cuviinţă.

Regele era să răspundă şi să îi dea autorizaţie fără îndoială, când deodată se deschise uşa care dădea în coridor, la trecerea unui nou personaj, desigur, nimeni nu se aştepta.

Era regina-mamă, doamna Catherina de Médicis.Regina auzise un zgomot neobişnuit, strigăte, hohote

de râs, vocea regelui, aceea a lui René şi ea alergă.Ea se opri pe prag, văzu pe sir de Coarasse liniştit şi cu

capul în sus, regele cu un aer batjocoritor, ducele de Crillon foarte calm, întocmai ca un leu în repaus, Nancy zâmbitoare, Noë surâzător, domnul de Pibrac compunându-şi o figură de gascon diplomat, şi René palid de frică…

Dintr-o singură aruncătură de ochi, regina înţelese o parte din adevăr.

Ea ghici că regele îşi râdea de ea, şi că el proteja pe sir de Coarasse.

Ea ghici că Nancy, jucase o comedie, şi în fine, ea mai ghici că domnul de Crillon avea să plătească crud lui René dizgraţia sa de câteva zile.

Ochiul Catherinei arunca scântei şi privirea ce îndreptă spre sir de Coarasse fu teribilă.

Page 642: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Doamnă, zise cu repeziciune regele, René nu şi-a ţinut angajamentele.

— Ah! zise regina.— I-am permis de a omorî pe sir de Coarasse, dacă îl va

surprinde la picioarele prinţesei Margareta…— Ei bine, Sire?— René nu şi-a ţinut cuvântul.— Cum asta?— El a lovit pe sir de Coarasse tocmai în momentul

când îşi făcea declaraţia sa de amor lui Nancy.Regina privi pe Henric. Henric nu era de loc rănit.— Bun! zise regele care ghici gândirea reginei-mame,

găseşti că pentru un om asasinat, el se găseşte bine… nu este aşa?

— Sire!…— Ah! aceasta provine că i-am dat cuirasa de fier a

răposatului tată Henric al II-lea.Aceste din urmă cuvinte făcură pe regină să pălească

de mânie.— Sire, zise ea, eşti rege, eşti stăpân, stăpân absolut,

eşti fiul meu, şi Dumnezeu pedepseşte pe fiul ce îndrăzneşte a-şi râde de mama lui.

Vorbind astfel Doamna Catherina se ridicase cu mândrie.

— Doamnă, răspunse regele, îţi voi esplica purtarea mea în puţine cuvinte.

— Ascult, Sire.— Lui Dumnezeu nu-i place să-mi râd de mama mea!

dar tot lui Dumnezeu nu place ca să permit să asasineze pe aceea din sângele meu, în propriul meu palat.

— Nu înţeleg, Sire.Regele privi pe Henric.

Page 643: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Vere, zise el, binevoieşte a explica reginei-mame cum te numeşti Henric de Bourbon.

Catherina se trase înapoi înspăimântată.— Doamnă, zise atunci Henric, ce luă mâna Catherinei

şi o duse la buzele lui, iartă-mă, că am jucat către dumneata un rol de fermecător.

Regina privea pe Henric cu un fel de uimire.— Ah! zise ea, în fine, ar fi trebuit să te cunosc, eşti

portretul viu al lui Antonio de Bourbon, tatăl dumitale.— Atunci înţelegi Doamnă, reluă regele, că cu toată

buna voinţă din lume de a vă fi plăcut, nu puteam să permit uciderea aceluia căruia destinai mâna surorii mele Margot.

Regina ca împietrită, nu găsea niciun cuvânt să răspundă.

Din fericire, ducele de Crillon se însărcină se rupă acea tăcere.

— Sire, zise el, aştept cuvântul dumitale.Zicând acestea, el puse mâna pe umărul lui René. René

scoase un ţipăt şi căzu în genunchi.— Ce veţi face cu acest om! întrebă Catherina.— Doamnă, replică Crillon, aştept ca Majestatea Sa,

regele să se milostivească a mi-l încredinţa.— Şi ce voieşti să faci cu dânsul?— Să-l spânzur în curtea Luvrului.— Ah! doamnă, adaugă regele tot batjocoritor, înţelegi

că nu pot face mai puţin, când vărul meu prinţul de Navarra era să…

— Sire… Sire… gângăvi Catherina ce avea încă un rest de afecţiune pentru nenorocitul ei favorit.

— Prea târziu, Doamnă, zise regele, mi-am dat cuvântul ducelui.

Catherina suspină şi păstră tăcerea.

Page 644: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sunt pierdut! îşi zise René devenit palid. Şi ea mă părăseşte…

Şi supunându-se unei inspiraţii subite, se aruncă la genunchii lui Henric.

— Ah! monseniore, murmură el, monseniore… ai milă de mine... iartă-mă.

— Şi dacă te voi ierta, zise Henric, ce vei face?— Îmi voi petrece viaţa prin a te asculta.— Drace! făcu prinţul.— Mă voi omorî chiar pentru dumneata.— Aşi! ţie ţi-e frică de moarte.— Voi… voi… voi fi sclavul dumitale.— Mofturi toate acestea! zise prinţul, devenit

batjocoritor la rându-i. Îţi voi propune altceva, René amicul meu.

— Ah! vorbeşte, monseniore, se rugă René, vorbeşte… ordonă! Dar…

El privi pe Crillon cu groază.— Dar nu mă lăsa în mâinile domnului duce.— Ţii tu mult ca să trăieşti? zise Henric.— Oh! făcu René.— Ca să te duci în linişte la tine, la podul Saint-Michel.— Fiica mea! murmură René ce voi să mişte pe Henric

atingând coarda părintească.— Ascultă-mă bine, René, urmă prinţul, sunt opt zile de

când tu aveai o femeie în puterea ta.Florentinul tresări.— Acea femeie ce răpiseşi din cârciuma lui Malican,

tocmai în momentul când primisem o lovitură de spadă de la ducele de Guise, acea femeie, zisei eu, i-ai dat libertate…

— Ah! ah! întrerupse regele, cine e?— Sarah Loriot, e femeia burghezului ce René…

Page 645: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sst! zise Carol al IX-lea, să nu mai aducem aminte acele lucruri care sunt neplăcute Doamnei Catherina.

Regina îşi muşcă buzele.— Şi? întrebă Carol al IX-lea, ea şi-a răscumpărat

libertatea cu un preţ mare?— Da, Sire.— Ce a dat?— Ea şi-a dat cuvântul lui René că va fi pus în

stăpânirea tuturor avuţiilor lui Samuel Loriot, în ziua când Sarah va pune piciorul pe pământul Navarrei.

— Samuel era bogat, observă domnul de Crillon.— Şi vezi, Sire, că maestrul René nu a menajat pe

Sarah.— Desigur, nu.— Ei bine! René, amicul meu, dacă vrei să înapoiezi

cuvântul lui Sarah argintăreasa, şi se iscăleşti apoi un mic angajament cu mine, voi ruga pe domnul duce să-ţi lase viaţa.

— Ah! monseniore, zise Crillon, Alteţa Voastră face o greşeală poate.

— Cum?— Dacă spânzur pe René, avuţiile lui Sarah nu îi vor fi

prea folositoare.— Este adevărat. Dar el are o fată, şi Sarah va fi sclava

cuvântului ei.— Hm! făcu Crillon, toate astea sunt… voiam să fac o

experienţă.— Aşi? făcu regele.— Voiam să mă asigur că stâlpii de felinar puteau la

trebuinţă, şi într-un timp de grabă, să înlocuiască eşafodul ordinar.

— Te înţeleg, duce, dar ţin ca să nu rămână argintăreasa săracă.

Page 646: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi Henric privi pe René.— Ei bine, ce zici?René plimbă o privire uimită împrejurul său şi păstră o

tăcere sălbatecă.Dar el simţi că domnul de Crillon se grăbea să

sfârşească şi el înţelese că însăşi regina, nu mai îndrăznea să-l apere.

Cu toate acestea, Crillon îşi râdea de regina şi n-aştepta decât un semn de la Carol al IX-lea.

— Primesc, gângăvi René. Dezleg pe Sarah de jurământul ei.

— Bun! zise Henric, iată primul punct. Acum să trecem la cel de al doilea.

René privi pe prinţ.— Te vei angaja, urmă prinţul, de a nu te atinge de un

singur păr din capul meu, nici de acela al domnului Pibrac, cum nici de acela al amicului mea Noë.

— Jur… gângăvi René.Dar Henric începu a surâde.— Oh! zise el, nu tu îmi vei jura.— Aud? făcu regele.— Sire, răspunse Henric, voi cere lui René un jurământ

prin procuraţiune.— Ce vrei să zici, vere?— Un lucru foarte simplu. Doamna Catherina care e

prezentă, îmi va da cuvântul său regal, că René nu va ţinti nici la viaţa nepotului domnului de Pibrac, domnul de Noë, lui Sarah argintăreasa şi a umilul său servitor, prinţul Henric de Bourbon.

Poza pag. 644 - Henric prânzea in cabinetul regelui…

Henric prânzea in cabinetul regelui…

Page 647: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aide! Doamnă, zise Carol al IX-lea, lasă să spânzure pe René sau fă jurământ.

— Fie, zise regina, mă pun garant pentru René. Îmi dau cuvântul…

Henric respiră.Dar regina pronunţând aceste cuvinte, îl privi cu ură şi

el înţelese că de aici înainte el avea într-însa un inamic hotărât…

— Drace! drace! jura Crillon, iată că acest parfumer scapă iarăşi sănătos din ghearele mele… Ce ghinion…

LXVI

Scena ce avusese loc fusese prevăzută şi meditată în cabinetul regelui, în ceea ce privea pe Nancy, dar nu fusese nicidecum vorbă de a spune lui René adevăratul nume al lui sir de Coarasse.

În cugetul regelui, a spune doamnei Margareta că iubea pe acela ce i se destina de bărbat, era lucru periculos, şi fusese înţeles mai întâi ca incognitoul prinţului să nu fie devoalat.

Cu acest scop regele, după ce făcuse lecţia doamnei Margareta, îşi închipui de a masca pe Nancy, de a o face să joace rolul stăpânei sale şi de a face astfel pe René să cadă într-o cursă.

Căci, dacă regele permisese ca să se omoare sir de Coarasse la picioarele Margaretei, nu înţelese ca acesta ca să ia pe Nancy drept dânsa. Deci René, lovind pe sir de Coarasse la picioarele lui Nancy, călca ordinele regelui şi devenea culpabil şi trebuia dat domnului de Crillon.

Un eveniment neprevăzut modificase această hotărâre. Cum spre şapte ore regele era la masă, pajul Gauthier intră, ce dădu regelui un mare plic pecetluit.

Page 648: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cine a adus acesta? întrebă monarhul.— Un gentilome ce soseşte din Nérac.Henric tresări, domnul de Pibrac şi Noë schimbară o

privire…Cât despre doamna Margareta, ea păli.— Oh! oh! făcu regele, de la Nérac?Şi el deschise plicul pecetluit şi scoase succesiv trei

scrisori. Una era la adresa regelui, cealaltă la a domnului de Pibrac, şi cea de a treia era destinată doamnei Catherina. Regele înmână pe a sa lui Pibrac şi rupse pecetea mesajului ce îi era adresat:

„Sire, fratele şi vărul meu, zicea Jeanna d’Albret, regina de Navarra, vă scriu acestea pentru a vă anunţa că mă pun pe drum astăzi unsprezece Iulie, şi cred de a sosi la Paris, mai înaintea sfârşitului prezentei luni, cu scopul ca căsătoria fiului meu Henric cu sora dumitale Margareta să se poată face în grabă.

Scutierul meu are ordinul de a nu întârzia pe drum.El va sosi la Paris cu mult înaintea mea.În aşteptare, Sire, fratele şi vărul meu, plăcerea şi

favoarea de a vă vedea îmi e mare şi rog pe Dumnezeu să vă ţină sănătoşi, veseli şi uniţi.

Jeanna, regina de Navarra.”

Regele după ce parcurse această scrisoare cu ochii, o citi tare, privind pe doamna Margareta, ce devenise mai palidă decât o statuie.

În acelaşi timp, Noë se aplecă la urechea domnului de Pibrac:

— Desigur, zise el, că mesagerul doamnei Jeanna a lăsat pentru noi un plic la hotelul din strada Saint-Jacques.

Page 649: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Prinţul de Navarra privea pa Margareta şi părea a-i împărtăşi emoţia.

Domnul de Pibrac deschise scrisoarea ce îi adresa regina Jeanna şi citi încet:

„Scumpe şi iubite Pibrac,Am o nesfârşită temere că prinţul fiul meu să nu

urmeze a fi înamorat de doamna contesa de Gramont, şi pentru acesta, îţi scriu. Mai mi-e teamă, afară de acesta, ca vorbele cele rele ce se schimbă în tot regatul de Doamna prinţesă Margareta să nu fi dezgustat de această căsătorie, şi te rog să faci toate mijloacele ca să îl hotărăşti. Îi vei mai promite din partea mea că îndată ce căsătoria va fi săvârşită îi voi ceda titlul de rege.

Adio, scumpe şi iubite Pibrac; mă încred pe dumneata.Jeanna”

Domnul de Pibrac se grăbi de a închide acea scrisoare şi de a o face dispară în buzunarul său.

Sosirea acestor anunţuri produsese o impresie supărăcioasă asupra comesenilor Majestăţii Sale.

O tăcere absolută domni câtva timp, şi regele o întrerupse zicând lui sir de Coarasse:

— Scumpul meu Sire, vin-o să-ţi vorbesc...Regele ridicându-se de la masă, deschise uşa

cabinetului unde Henric dormea în fiece seară şi intră cu dânsul.

— Ah! îşi zise Margareta pierdută, îi va ordona să plece…

Margareta se înşela.— Vere, zise încet Carol al IX-lea prinţului de Navarra,

ce zici de apropiata sosire a doamnei Jeanna?— Eu cred, Sire, că mă va sili să îmi lepăd incognitoul.— Nu te temi de nimic?

Page 650: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— De ce?— Margot e capricioasă.— Ea mă iubeşte.— Atunci zise regele, voieşti se mă asculţi?— Vorbeşte Sire.— Trebuie să îi spui pe dată.— Fie!— Rămâi aici, o voi trimite pe dată…Henric se aşeză pe pat, şi regele reintră în camera de

mâncare unde tăcerea din nou domnea.— Hei! sărmana mea Margot, zise regele, am dat o

misiune lui sir de Coarasse.— O misiune, Sire?Şi Margareta începu a tremura.— Du-te de îl vezi, el se va însărcina cu comisioanele

tale.— Pentru cine, Sire?— Pentru prinţul de Navarra.Margareta, cu sudoarea pe frunte, cu buzele palide,

intră în cabinet, convinsă că regele de milă, îl mijlocea o ultimă întâlnire cu Henric.

Acesta era liniştit, serios, şi aruncă asupra Margaretei o privire de amor.

Margareta îi luă mâna şi îi zise:— Nu voiesc să pleci!— Trebuie.Prinţul începu a surâde şi îi zise:— Nu trebuie se iei în curând pe prinţul de Navarra?— Taci!— Şi nu poţi iubi decât pe dânsul.— Să îl iubesc! strigă Margareta cu furie, oh! îl urăsc…— Pentru ce?— Pentru că te iubesc.

Page 651: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Un surâs trecu pe buzele junelui prinţ.— Îl urai mai înainte de a mă iubi…— Aşa e.— Pentru ce?— Pentru că mi s-a spus că e un bădăran, un ţăran, un

urs rău lins…— Şi apoi, adaugă Henric, pentru că va trebui se

vieţuieşti în Navarra, la curtea de la Nérac, unde e prea urât.

— Ah! zise Margareta, dacă în loc de a te iubi, iubeam pe prinţul, ce îmi păsa?

— Mă prind, iubita mea amică, că a-i consimţi de a mă urma.

— Pe dumneata?— Pe mine.— Ah! desigur! şi capătul lumii.— Chiar, făcu Henric surâzând, dacă aş fi fost prinţul de

Navarra.Margareta tresări şi privi pe prinţ cu mirare.— Prinţul de Navarra, urmă Henric, ce poate a părăsit

Néracul incognito şi temându-se de a nu fi iubit, s-ar fi încercat de a place prinţesei Margareta sub haina unui simplu gentilom?

— Henric… Henric… nu râde murmură prinţesa.— Doamnă, răspunse el, regele Carol al IX-lea mi-a zis

mai adineauri un lucru curios.— Ah! făcu Margareta, ce privea necontenit pe prinţ.— El mi-a zis că ai fi în stare să urăşti pe sărmanul Sire

de Coarasse…— Eşti nebun.— Dacă simţeai că te-a înşelat.— Aşadar m-ai înşelat?— Vai! da!

Page 652: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Margareta tresări din nou.— Mă numesc Henric de Bourbon, sfârşi prinţul, ce luă

mâinile Margaretei, şi le sărută.Margareta scoase un ţipăt. La acel ţipăt regele alergă

urmat de Miron, ce se grăbi de a îngriji pe tânăra prinţesă, ce leşinase.

Acest leşin fu scurt. Puţin după acesta, Margareta deschise ochii şi privi pe rând pe Henric şi regele ce fiecare îi ţinea una din mâni.

Ea surâse lui Henric şi zise regelui:— Sire, ai despre mine o foarte rea părere. Sunt gata de

a iubi pe prinţul de Navarra tot atât de mult cât iubeam şi pe sir de Coarasse!

— Atunci, zise regele, vom modifica puţin rolul ce vom juca acelui ticălos de René.

Şi regele vorbind astfel, luă după o armurieră31 acea cuirasă de fier pe care Henric al II-lea o făcu la Milano şi pe care trebuia să se sfărâme, după o oră pumnalul Florentinului.

………………………………………………………

Două ore mai târziu, ne aducem aminte, favoritul doamnei Catherina era prins în cursă.

Noë jucase rolul omului mascat.Când Regina Catherina făcu jurământul ce îi cerea

Henric de Navarra, regele adaugă:— Acum, doamnă, pot să-ţi spun o noutate.— Ah! făcu Regina cu indiferenţă.— Regina Jeanna soseşte în opt zile.— Şi nu văd nimic ce ar putea întârzia căsătoria mea,

zise o voce la spatele Catherinei.Regina se întoarse spre Margareta, ce intra surâzând

prinţului Henric de Bourbon, viitor rege de Navarra.

Page 653: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René era uimit.

LXVII

Opt zile după evenimentele ce descriserăm, Luvrul avea aerul de sărbătoare cu totul neobişnuit.

Se aştepta dintr-un moment în celălalt sosirea doamnei Jeanna d’Albret, regina de Navarra.

Un gentilom curier intrase la Luvru spre două ore, anunţând că regalul cortegiu nu era decât la câteva leghe de Paris.

Deodată Henric de Navarra, ce de când părăsise incognitoul şi lepădase numele de sir Coarasse, locuia la Luvru, Henric se suise pe un cal, însoţit de Noë, domnul de Pibrac şi de patruzeci gărzi ai regelui, cărora ducele de Crillon, după ordinul lui Carol al IX-lea, luase comanda.

Apoi prinţul însoţit de această escortă de onoare, plecase spre întâlnirea cu mama sa.

În acelaşi timp, doamna Catherina, regele şi Doamna Margareta dăduse ordine ca primirea să fie strălucitoare şi demnă în toate punctele, de o regină aliată familiei regale a Franţei.

Prin coridoare, prin săli, prin curte, pe de-a rândul, pajii, şi gentilomii alergau cu grabă.

Dar gentilomii convorbeau, valeţii se bucurau şi pajii jucau precum copii de bucurie.

Amicul nostru Raoul, ce se întorcea de la un mesaj al Doamnei Catherina, găsise mijlocul de a întâlni pe Nancy.

Raoul roşise, Nancy începuse a râde.Amândoi se rezemaseră de balconul unei ferestre care

avea privire spre Sena şi sub pretextul de a vedea sosirea cortegiului, ei începură să vorbească.

Page 654: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Scumpa mea Nancy, zicea Raoul, ce zici tu de toate astea?

— Ce înţelegi tu, prin toate astea, micul meu Raoul?— Dar liniştea care a domnit zilele acestea la Luvru, mai

întâi.— Bine! şi apoi?— Şi veselia ce se vede astăzi?Nancy luă un aer serios.— Cunoşti tu ţărmul mării, micul meu Raoul?— Nu.— Atât mai rău.— Pentru ce?— Pentru că, dacă tu ai fi văzut oceanul, tu ştiai, micul

meu Raoul, că o linişte profundă, precede o furtună obişnuită.

— Ah! zise Raoul.— Şi apoi mai este un proverb care zice: cel ce râde

sâmbătă, plânge Duminică.— Şi e curios, astăzi e chiar sâmbătă.— Şi-mi pare că proverbul meu are să fie foarte just.— Oh! Oh! Nancy, murmură Raoul, cât eşti de

superstiţioasă!— Aşa este.— Nu cumva prevezi oarecare nenorociri?— Aşa mi pare!— Dumnezeul meu! făcu Raoul lovit de seriozitatea lui

Nancy.— Micul meu Raoul, urmă frumoasa cameristă, sunt

întocmai ca prinţesa Casandra a Luvrului.— Aidea de!— Astfel că nu crede nimeni în prezicerile mele.— Ce ai prezis?

Page 655: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ascultă bine: de când sir de Coarasse s-a transformat în prinţul de Navarra, mi se pare că am atins vârsta de aur.

— Asta e adevărat.— Doamna Catherina şi Doamna Margareta se

îmbrăţişează toată ziua, regele jură că nu se mai plictiseşte, regina-mamă încarcă pe prinţul Henric de Bourbon cu cele mai mari semne de amiciţie şi René îi face o neobositoare curte, cerându-i de dimineaţa şi până seara iertare pentru încercarea ce a făcut de a-l asasina.

— Şi toate astea nu ţi se pare că ar avea un bun augur, Nancy?

— Nu, micul meu Raoul.— Şi ai făcut preziceri?— Da.— Cum? întrebă Raoul cu un aer curios.— Am prezis doamnei Margareta, că în curând se va

certa cu Doamna Catherina.— Bine! zise pajul, apoi?— Am prezis regelui că René va asasina sau va otrăvi

pe cineva înainte de opt zile.— Ce curioasă idee!— Şi am prezis în fine prinţului de Navarra că va încerca

încă o mulţime de neplăceri şi poate multe nenorociri mai înainte de căsătoria sa cu Doamna Margareta…

— Şi ce a răspuns prinţul?— Mi-a râs în nas.— Bun! dar regele?— Regele a înălţat din umeri.— Prea bine! dar Doamna Margareta?— Doamna Margareta a pretins că sunt nebună.— Ai şi mie să-mi faci vreo prezicere, Nancy?— Ţie, Raoul?

Page 656: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Da, mie.— Poate.— Să vedem.Nancy avu un surâs batjocoritor pe buze şi zise:— Îţi prezic, Raoul micul meu, că tu o să faci un mare

voiaj în câtva timp.— Aidea de!— Un voiaj prin mijlocul Europei.— Drace! zise Raoul, care deveni îndată roşu ca o

cireaşă.— Nu cumva mă voi duce în Navarra?— Se poate să te trimită regele.— Nu este asta, Nancy.— Atunci ce?— Eu o să cer ca să mă duc.— Pentru ce?— O doamne! pentru că prinţul de Navarra are să se

întoarcă şi el.— Bun raţionament.— Unde va lua şi pe femeia sa, pe prinţesa Margareta…— Hm! făcu Nancy.— Şi Doamna Margareta te va lua şi pe tine.Nancy nu putu, de a nu se roşi la rându-i.— Ia du-te încolo, zise ea, tu nu ţi-ai ţinut nicio

promisiune.— Cum?! făcu Raoul.— Nu era convenit între noi, adaugă Nancy, ca să nu-mi

mai vorbeşti niciodată de amor?— Da, pe cât timp voi fi paj.— Apoi eşti încă.— Iată că am optsprezece ani.— Da!

Page 657: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— La finele acestei luni, voi ruga pe prinţ de a mă lua ca scutierul său. Te iubesc prea mult pentru a mai sta ca paj.

— Ticălosule! murmură Nancy ameninţând pe Raoul cu degetul… ai să vezi dacă ţin la promisiunea mea.

— Ce mi-ai promis?— De a te tortura în aceste opt zile, dacă îţi vei mai

permite de a-mi zice că mă iubeşti.Raoul avu un exces de cutezare. El luă mica mână albă

şi roză a cameristei şi aducându-o la buzele sale, zise:— Fie, necăjeşte-mă cincisprezece zile, dacă voieşti,

căci am păcătuit de două ori, dar nu pot să nu-ţi spun că te iubesc.

Nancy nu avu timpul de a începe să îşi pună în execuţie ameninţarea, căci un zgomot depărtat de fanfare, se auzi.

În acelaşi timp, o mulţime de popor se arătă, şi începu a se înşirui între râu şi casele cele vechi ale Parisului. Nancy luă pe Raoul de braţ şi îl împinse spre balcon.

— Vino de priveşte, zise ea.Şi cei doi copii aplecaţi pe fereastra vechiului Luvru,

aşteptară cu nerăbdare sosirea cortegiului doamnei Jeanna d’Albret, regina de Navarra.

Fanfarele punea Luvrul în mişcare.Îndată ce le auzi, regele Carol al IX-lea care era gata a

se urca pe cal, sări pe şa şi ieşi din curtea Luvrului înconjurat de garda sa. Apoi şi puse calul în galop şi întâmpină cortegiul pe piaţa Châtelet.

— Suntem prea bine aşezaţi aici, nu este aşa Raoul? zicea Nancy.

— O să vedem defilând tot cortegiul.— Atenţiune! adaugă camerista care redeveni ca o

copilă.Într-adevăr, cortegiul avea îndată să intre prin vastele

ganguri a le Luvrului, şi spectacolul devenea impozant.

Page 658: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

În mijlocul unei mulţimi de burghezi care se grăbeau cu curiozitate a admira defilarea, litiera doamnei Jeanna d’Albret se vedea mergând, având drept escortă la portiţa dreaptă pe prinţul Henric de Bourbon călare şi pe domnul de Pibrac, iar la portiţa stângă pe domnul de Crillon şi Noë.

Regele întâmpinând litiera, descălecă şi se sui lângă regina Jeanna, căreia îi sărutase cu multă galanterie mâinile.

Înainte şi la spatele litierei mergeau gărzile regelui, şi treizeci ofiţeri şi gentilomi care formau unica escortă a reginei de Navarra. Când litiera sosi la poarta cea mare a Luvrului, deasupra căreia era fereastra pe care Nancy şi Raoul o aleseseră pentru postul lor de observare, camerista zise pajului:

— Acum să variem puţin plăcerile noastre.— Cum?— Aide vino încoace.Ea luă pe Raoul de mână şi îl conduse prin coridorul cel

lung până ajunseră la o altă fereastră.Aceasta dădea în curtea Luvrului şi tocmai deasupra

intrării principale.— Ai tu ochi buni, Raoul? Întrebă Nancy.— Ca de linx.

Poza pag. 656 - René căzu la genunchii doamnei Catherina.

— Prea bine. Atunci să observi pe regina de Navarra când se va coborî din litieră.

— Pentru ce?— Pentru ca s-o vezi cum este: căci am văzut-o aşezată.Nancy exagera poate puţin, căci ea o băgase de seamă

pe doamna Catherina şi Margareta care se găsea pe

Page 659: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

marele peron îmbrăcate ca şi damele de la curte în cele mai frumoase rochi pentru a întâmpina pe regina Jeanna d’Albret.

În fine, litiera se opri.Regele Carol al IX-lea descălecă cel dintâi şi oferi braţul

său doamnei Jeanna d’Albret, aşa după cum era moda în acel timp.

Regina de Navarra ieşi la rându-i din litieră şi provocă admiraţia generală.

Aşa după cum se aştepta odinioară a vedea în prinţul Henric de Bourbon un fel de urs rău lins, şi în d’Albret o figură sălbatică şi desfigurată, adică ca tipurile ţării de unde venea, fuse cu totul contrariu.

Curtea Franţei se înşelase făcându-şi o asemenea idee. Regina de Navarra era tânără, mult mai tânără decât vârsta sa, ea avea treizeci şi nouă de ani, şi părea numai de treizeci; ea era frumoasă ca o adevărată bearneză, şi avea ochiul negru şi viu, buza roşie şi părul capului ca abanosul ce cădea în bucle luxuriante.

Când o văzură lângă fiul său, Henric de Bourbon, o luară drept sora sa cea mai mare.

Ea înainta spre doamna Catherina care coborî întâi ea cele dintâi trepte ale peronului şi cu obicinuinţa şi demnitatea unei femei de rasă, dădu mâna să i-o sărute prinţesa Margareta, pe care o observă bine cu o privire, şi urcă treptele peronului aplecată pe braţul regelui.

— Hm! făcu Nancy aplecându-se la urechea lui Raoul, desigur că curtea Navarrei este mai puţin înapoiată decât cum îmi făceam eu idee.

— Asta e şi părerea mea, zise Raoul.— Şi regina Jeanna e pusă cu o eleganţă de cel mai

mare gust.………………………………………………………

Page 660: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Era la Luvru o mare sală pe care o numea deja sala tronului şi în care era obiceiul de a se primi prinţii şi capetele încoronate. În această sală, din ordinul lui Carol al IX-lea se aranjase masa de ospăţ, rezervată reginei de Navarra.

Regina Jeanna luă loc la dreapta regelui.Doamna Catherina aşezată vis-à-vis de Carol al IX-lea

avea în dreapta sa pe prinţul Henric de Bourbon.Regele puse la stânga sa pe prinţesa Margareta.Iar lângă regina-mamă aşezase asemenea la stânga-i

pe domnul de Crillon.Nancy, a cărei umilă situaţie, nu o autoriza nicidecum

de a şedea la masa regală, continua de a vorbi pe înfundate într-un colţ al sălii cu pajul Raoul.

Raoul zicea:— Eu cred că doamna Catherina a iertat cu toată

francheţea pe sir de Coarasse.— Hm! făcu Nancy cu un aer misterios, adevărat?! De

ce crezi astfel?— Nu vezi ce aer surâzător are ea?— Când regina surâde, e un semn rău.— Aidea de!În acest timp un gentilom trecu într-un colţ al sălii. Era

René.René reintrat în graţie, redevenit favorit de când prinţul

de Navarra îl iertase, René ce venea la Luvru tot ca şi mai înainte şi curtezanii continuau a-l saluta.

Cu toate acestea, contra obiceiului său, el devenise politicos, aproape umil, el surâdea la cel mai mic gentilom şi dădea mâna la cel mai din urmă paj.

Nancy dădu cu cotul în Raoul:— Priveşte! zise ea.

Page 661: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Raoul văzu pe René schimbând o repede privire cu regina şi trecând fără a se opri.

Surâsul Catherinei nu părăsi de loc buzele sale, dar o scânteie străluci în ochii ei.

Nancy surprinse acest foc.— Sir de Coarasse nu e mort, murmură ea.Şi cum Raoul nu înţelegea încă, ea adăugă:— Regina nu a iertat până acum.— Cu toate acestea, observă Raoul, prinţul Henric va

lua în căsătorie pe doamna Margareta?— Fără îndoială, dar…Asupra acestui dar… Nancy se opri, apoi reluă cu

bruscheţe:— Tu eşti prea tânăr, micul meu Raoul, pentru a

înţelege ceva din ale politicei.— Ah! ba!— Ascultă, adăugă Nancy, este acum cineva la această

masă, pe care regina-mamă îl urăşte mult mai violent decât pe prinţul Henric de Bourbon.

— Şi cine e acel cineva?Raoul puse această întrebare cu un aer înspăimântat.— Este regina de Navarra.Spaima lui Raoul se prefăcu în încremenire.— Pentru ce asta? zise el.— Pentru ce? pentru că ea are patruzeci de ani şi pare

numai a treizeci, când doamna Catherina care are patruzeci şi cinci, pare a avea şi mai mulţi.

— Oh! ce idee.— Raoul, micul meu, zise Nancy, avem dreptate când ţi-

am zis că nu înţelegi nimic din ale politicii.— Şi eu, zise Raoul, cred, scumpa mea Nancy, că vezi

toate în negru.— Sst! făcu Nancy, ascultă…

Page 662: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

În acel moment, într-adevăr regina mamă zicea doamnei Jeanna d’Albret, regina de Navarra:

— Doamnă, soră şi verişoară, v-am rezervat un hotel ce l-am zidit în strada Jour. Veţi fi cea dintâi care va locui este cu totul gata pentru a vă primi ca oaspete.

Regina de Navarra se înclină:În acelaşi timp René traversă din nou sala ospăţului şi

schimbă o a doua privire cu regina Catherina.Atunci Nancy se aplecă din nou la urechea iul Raoul:— Regina de Navarra, zise ea încet, este în pericol de

moarte.

LXVIII

Hotelul pe care doamna Catherina de Médicis îl construise în strada Jour sau Beauséjour, şi care trebuia mai târziu să se numească hotelul de Soisons, era un edificiu splendid!

În orele când politica şi certurile religioase lăsau în repaus spiritul său neliniştit, regina-mamă redevenea adevărata fiică de Médicis, adică femeia delicată, iubitoare de arte şi litere, adorând tablourile, statuile şi minunile arhitectonice.

Aripa stângă a hotelului Beauséjour era preparată expres pentru a primi pe doamna Jeanna d’Albret, regina de Navarra.

Cam de o lună, doamna Catherina nu se mai pusese în litieră pentru a supraveghea lucrările arhitecţilor şi chiar îşi zisese!

— Sora şi verişoara mea, regina de Navarra care este o adevărată ţărancă, care se aşează pe laviţele de brad din castelul său de Nérac, e capabilă să se descalţe când o

Page 663: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

intra în Beauséjour, de teamă ca să nu strice parchetul cu saboţii ei cei ordinari şi lucraţi în cuie de lemn.

Dar ţinuta elegantă, turnura cea mândră şi plină de demnitate a Jeannei d’Albret, schimbă îndată ideea cea greşită ce şi-o făcuse Catherina.

Regina de Navarra era femeie de curte, ea trăise la Madrid lângă regele Philip al II-lea, ea asistase la apusul soarelui a acelei mare regenţe, pe care spaniolii o numesc încă, secolul lui Carol-Quintu.

Aşadar două priviri fură de ajuns pentru ca cele două regine să se cunoască

— Am aici o adversară demnă de mine, se gândise Catherina.

— Regina Catherina, se gândise Jeanna d’Albret, e chiar femeia care mi s-a descris. Am să fiu la dânsa întocmai ca într-un câmp de inamici.

Fu cam pe la zece ore seara, când regele Carol al IX-lea şi toată curtea sa, însoţiră pe regina de Navarra în hotelul Beauséjour.

Jeanna se arătase de o amabilitate încântătoare, şi cu spiritul cel fin delicat şi pătrunzător al mamei sale regina Margareta de Navarra.

Carol al IX-lea fuse încântat de dânsa şi îi zise când îi sărută mâna:

— Aş voi să fiu, doamnă, Pierre de Ronsard, poetul meu, numai pentru a vă celebra cu demnitate spiritul şi frumuseţea voastră.

Iar seniorii de la curte vorbeau încet între dânşii:— După cum se vede, la curtea de Nérac, sunt cele mai

frumoase maniere, de care nu se aştepta.În fine, doamna Margareta, aplecându-se la urechea

doamnei Catherina îl zisese:— Acum cred că nu mă voi plictisi aşa mult la Nérac.

Page 664: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Suita reginei Jeanna era înainte.Erau din oamenii de spirit, tineri cea mai mare parte,

purtând capul în sus, cu galanterii din cele mai bine jucate, şi care se puseră a privi damele de la curtea Franţei cu ochii lor amoroşi şi plini de foc.

Astfel de probe de bărbaţi, atrase atenţia şi lui Carol al IX-lea, căci el lovind pe umeri pe căpitanul său de gărzi, îi zisese când se sculase de la masă.

— Pibrac, amicul meu, invazia compatrioţilor tăi are să cauzeze mari perturbaţii la curte.

— Se poate, Sire.Şi Domnul de Pibrac, după aceste cuvinte, a păstrat o

tăcere diplomatică.Când Jeanna d’Albret sosi la hotelul Beauséjour,

Catherina o conduse ea însăşi în camera sa de culcare, şi nu se depărtă până ce nu îngriji de a-i da în serviciu chiar din cameristele sale.

După ce regele şi mama sa se retraseră, Jeanna d’Albret rămase singură cu fiul său Henric şi cu Noë.

Prinţul avusese nerăbdare de a vorbi cu mama sa, căreia abia profitase de a-i istorisi în câteva cuvinte, cum, a fost constrâns de a-şi trăda incognitoul.

Regina de Navarra se răsturnă pe jumătate pe un mare fotoliu şi invită cu un gest pe cel doi tineri de a se aşeza.

— Să vedem, copii mei, zise ea, să vorbim ceva asupra tuturor aventurilor voastre.

Noë lăsă pe buzele sale un surâs ironic care se desemna aşa de bine prin mustaţa sa cea blondă.

— Ah! doamnă, zise el, dacă Majestatea Voastră cere recitarea completelor noastre aventuri, apoi ea ar putea să apuce ziua.

Jeanna surâse la rândul său, aruncând asupra fiului său o privire afectuoasă.

Page 665: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Adevărat! zise ea.— Am reînceput istoria padinilor32, doamnă.— Noë exagerează, zise prinţul la rându-i.— Şi, urmă Noë, Henric a găsit mijlocul de a se face

iubit de rege, de Doamna Margareta şi de a deveni urât de regina-mamă.

Jeanna d’Albret îşi încruntă sprâncenele.— Asta e foarte rău, zise ea.— Şi apoi, reluă Noë, avem un inamic şi mai neîmpăcat

încă…— Pe cine?— Pe René Florentinul.— Pibrac mi a vorbit adesea, în scrisorile sale despre

dânsul, el e un rău om, zise regina.— Un otrăvitor, adăugă Noë.Jeanna d’Albret tresări, un nor trecu pe fruntea sa.— Noë, micul meu, zise ea, fă-mi o favoare…— Ascult, Majestate.— Nu mai vorbi niciodată, nici de otravă, nici de

otrăvitori înaintea mea.Noë şi prinţul priviră pe Jeanna d’Albret cu spaimă…— Mi s-a spus întotdeauna că eu voi muri otrăvită.— Ah! doamnă! Henric avu un fin surâs.— Şi cine va îndrăzni? zise el.— Dar, continuă regina, să lăsăm toate acestea, şi

istorisiţi-mi petrecerile voastre, copii mei.Vorbind astfel, acesta tânără mamă, care avea mai

mult aerul unei surori mai mari, le luă mâinile la amândoi.— Pe credinţa mea! zise Henric, am găsit întotdeauna

că Noë se exprimă cu elocvenţă, şi am să îi las lui sarcina de a nara odiseea noastră.

— Vorbeşte, Noë, zise Jeanna d’Albret.

Page 666: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Noë privi pe prinţ cu un mod care voia să zică:— Trebuie să vorbesc… despre toate?Prinţul clătină capul într-un mod afirmativ.Atunci Noë istorisi vizita lor la castelul doamnei

Corisandra, contesa de Gramont şi cea din urmă întrevedere a lui Henric cu dânsa, ceea ce făcu să se încreţească puţin fruntea reginei, apoi plecarea de la Nérac şi întâlnirea ce avu după câteva zile în urmă cu frumoasa argintăreasă şi a lui René Florentinul. Noë istorisea repede şi bine.

Cu toată prevestirea ce îi făcuse reginei că va petrece până la ziuă, dacă va voi se ştie totul, el îi nară aventurile lor în mai puţin de două ore.

Orologiul florentin, aşezat într-un colţ al camerei de culcare, arătă miezul nopţii când el îşi termină povestirea…

Regina ascultase cu multă atenţie cu mare răceală şi fără a întrerupe pe narator; dar Henric care urmărea cu privirea cele mai mici tresărituri ale figurii sale, rămase convins că aventurile lui îi cauzau mare grijă.

Jeanna d’Albret păstră un moment tăcerea, apoi zise:— Copilul meu, voieşti să cunoşti părerea mea?— Ascult, Majestate.— Amiciţia regelui, şi amorul doamnei Margaretei, puse

într-o balanţă, vor cântări mai mult decât ura reginei-mame.

— Dar, Doamna, observă prinţul, Noë care prevede toate în rău, a uitat să vă spună că Doamna Catherina a iertat prinţului Henric de Bourbon, urâta conduită a lui sir de Coarasse.

Jeanna dădu din cap.— Catherina de Médicis, nu iartă niciodată, zise ea.— Ea e încântătoare pentru mine.

Page 667: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Urât semn, murmură Noë.— Dar în fine, Doamnă, reluă prinţul cu o mişcare de

nerăbdare la adresa lui Noë, pentru că trebuie să mă căsătoresc cu prinţesa… nu văd ce motiv de ură poate să-mi rezerve Doamna Catherina.

Jeanna d’Albret nu răspunse deocamdată nimic.Ea cu capul între mâini rămase tăcută întocmai ca şi

cum ar fi voit să întrebe viitorul.— Ascultă, fiul meu, zise ea în fine, ascultă cu atenţie

ceea ce am să-ţi spun, şi vei înţelege poate multe lucruri.Henric privi pe mama sa cu un aer întrebător.— Ştii pentru ce, urmă Jeanna d’Albret, regina-mamă a

dorit acesta căsătorie?— Da, pentru a depărta pe cât se va putea pe ducele de

Guise de tronul Franţei.— Acesta este adevărat, fiul meu, Casa de Lorraine şi

Casa de Bourbon au numai o simplă diferinţă de grad pentru a se apropia de coroană. Şi Casa de Valois, această casă reprezentată prin trei prinţi tineri, este pierdută şi moartă în viitor.

Henric tresări.— Regele Carol al IX-lea, cu toate că are numai

douăzeci şi trei de ani, este deja un bătrân. El are sclipiri morbide în ochi, şi norii mortuari îi acoperă fruntea.

— Ah! mamă…— Regele Henric al Poloniei, nu va stăpâni poate

niciodată.— Ce zici dumneata, mamă?— Dacă el va părăsi într-o zi Varşovia, pentru a veni să

stăpânească la Paris, polonezii vor fi capabili de a-l asasina.

— Şi din doi! făcu Noë cu seriozitate.

Page 668: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Rămâne ducele d’Alençon François de Valois, un bătrân de douăzeci de ani, pierdut de ticăloşii… Oh! acela, zise regina de Navarra, supunându-se unul misterios presentiment, acela vă jur, că nu va domni niciodată.

Regina tresări un moment, când pronunţa aceste cuvinte, căci îi păru că auzise un uşor zgomot la spatele ei.

— Ce este? făcu ea sculându-se.Henric şi Noë nu auzise nimic, dar se sculară şi ei la

rându-le parcurseră camera, deschiseră uşa, şi se asigurară că sala vecină era goală.

— Mi s-a părut că se mişca un scaun, aici… la spatele meu. Dar trebuie să fiu victima unei iluzii. E un zgomot de afară fără îndoială, zise regina.

Ea se reaşeză.— Continuă, mamă, zise Henric.

………………………………………………………

Pentru a explica de ce natură era zgomotul pe care îl auzise regina de Navarra, este necesar de a reveni puţin înapoi, şi de a da oarecare detalii topografice asupra hotelului Beauséjour.

La doi paşi de acest hotel, se ridică o umilă casă care părea să cade în ruină, şi care era nelocuită.

Arhitectul Catherinei când a aruncat cea dintâi temelie a hotelului, şi-a dat avizul că trebuie să dea jos acea casă, dar Catherina fără a se explica s-a opus.

Cu toate acestea ea a cumpărat casa şi a dăruit-o lui René.

Apoi fără îndoială că după câtva timp în urmă, arhitectul a avut câteva întâlni secrete cu Doamna Catherina, şi a convenit împreună cu dânsa, că acea ruină

Page 669: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

putea să fie de oarecare utilitate misterioasă, şi nu a mai stăruit ca să o dărâme.

René Florentinul putea zice chiar, că regina ţinea mai mult la acea casă mizerabilă decât la palatul său care era împodobit cu cele mai frumoase capodopere.

La rigoare, Florentinul ar fi putut nara istoria acestei case care era foarte bizară.

Terenul ei care ţinea de hotelul Beauséjour, fusese odinioară grădina unei mânăstiri de călugări desculţi sau aşa numiţi carmeliţi, pe care Carol al VI-lea o dărâmase şi dăduse acelor călugări o altă locuinţă alături cu palatul de Tourmelles. Cel din urmă carmelit al acestei mânăstiri era un frumos bărbat numit Pandrille Bourju de Thèvenot.

Acesta era tânăr şi galant. El intrase în mânăstire fără voinţa lui, şi păstrase un violent amor pentru o văduvă foarte frumoasă ce se numea dama lui Mellero.

Dama lui Mellero, zidind casa care sub regatul lui Carol al IX-lea cădea în ruină, călugărul săpase o subterană care conducea din pivniţa mânăstirii în pivniţa acestei case.

Când regele Carol al VI-lea ordonă ca mânăstirea să se dărâme, dama lui Mellero muri. Atunci călugărul devenit bătrân, nu se mai gândi decât la salutul sufletului lui în cealaltă lume, şi la reputaţia sa de om sfânt în acesta.

El astupă dar subterana şi nu fu decât după două secole ca această deschizătură de pământ să fie descoperită, şi cercetată împreună cu pivniţa vechii case.

Afară de aceasta, Doamna Catherina iubise în totdeauna subteranele, trecerile secrete, ulicioarele misterioase, zidurile căptuşite şi parchetele crăpate. Aşadar, casa se menţinu. În seara însă, când doamna Jeanna d’Albret luă posesiunea hotelului Beauséjour,

Page 670: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Doamna Catherina, după ce o condusese, intrase în Luvru în litieră însoţită de rege şi de curtea sa.

Apoi ea se retrăsese în apartamentele sale, ordonă pajilor să o lase să doarmă şi să nu vină să o deranjeze sub niciun pretext.

Numai că în loc de a se pune în pat, regina se dezbrăcă, aruncă veştmintele de gală şi se îmbrăcă cu spenţerul şi încălţămintea unui gentilom de talia ei.

După aceasta se învălui într-o mare manta, trase o pălărie pe ochi şi se coborî prin mica scară pe care o cunoaştem de pe marginea apei.

Noaptea care era îndestul de întunecoasă, îi permise de a face ocolul Luvrului fără a atrage atenţia gentilomilor şi a soldaţilor care ieşeau din palatul regal.

Ea traversă piaţa Saint-Germain-l’Auxerrois, ajunse cu un pas repede la locuinţele de prinprejurul hotelului Beauséjour şi merse să bată la uşa acelei case pe părea nelocuită.

Uşa se deschise, şi regina intră.

Poza pag. 668 – Pajul Raoul rămase în picioare cu totul deconcentrat.

— Dumneavoastră sunteţi doamnă? zise o voce în întuneric.

— Da, eu sunt.Un om înaintă.— Tu eşti René? întrebă Catherina la rându-i.— El însuşi.René luă pe regina de mână şi îi zise:— Urmează-mă, Doamnă. E tocmai timpul de a

pătrunde în pivniţă. Acei îndrăciţi de gasconi care au rămas în hotel cu doamna Jeanna d’Albret, ştiu deja că casa e părăsită, şi orice rază de lumină i-ar deştepta.

Page 671: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Condu-mă, te urmez.René făcu pe regină se facă câţiva paşi în mijlocul

acelui întuneric profund, apoi se aplecă şi ridică un oblon.— Iată intrarea, zise el.— Bine, te urmez…— Puneţi piciorul pe cea dintâi treaptă şi coborâţi-vă cu

curaj. Eu vă susţin, doamnă.Regina descinse vreo treizeci de trepte aproape, apoi

ea simţi sub picioare o suprafaţă plană, respiră un aer umed, şi înţelese că se găsea la intrarea subteranei.

Atunci René trase un chibrit şi aprinse un felinar.— Oh! făcu regina cu un surâs, haide iute! voiesc să ştiu

ce zice şi ce gândeşte această regină de Navarra, pe care o urăsc din toată inima.

— Adevărat? făcu René.Catherina avu un surâs diabolic.— Ea e frumoasă… inteligentă, şi am observat în

privirea ei, o inteligenţă şi un curaj remarcabil… şi aceasta nu prea îmi convine, zise ea.

Apoi intră în subterană, condusă de René care mergea înainte cu un felinar în mână.

LXIX

Subterana care se făcuse din ordinile abatelui Pandrille Bourju de Thèvenot, avea aproape două sute metri de lungime şi trecea pe sub grădinile hotelului Beauséjour.

Pe locul vechii sale ieşiri în mănăstire, Doamna Catherina ridicase un zid foarte gros, şi în grosimea acestui zid arhitectul amenajase o mică scară de două picioare lărgime care se urca până în primul etaj al hotelului şi dădea într-un mic coridor asemenea practicat în adâncimea zidurilor.

Page 672: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Acest mic coridor, conducea el însuşi la mai multe alte celule aşezate la diferite părţi ale hotelului.

Doamna Catherina prevăzuse cazul când ea va trebui să cedeze hotelul său la oarecare rege, prinţ sau ambasador de la care voia să surprindă secretele lor.

Una din aceste celule semăna foarte bine cu acel misterios coridor pe care domnul de Pibrac îl descoperise la Luvru şi din fundul căruia a putut întotdeauna să spioneze ceea ce se petrecea în oratoriul Doamnei Margareta.

Se găsea acolo un singur scaun, pe care regina Catherina se aşeză fără zgomot, pe când René sta în picioare la spatele ei, suflând din prudenţă în lumânare.

Atunci ochii reginei fură loviţi de o rază de lumină ce pătrundea printr-o mică gaură practicată în zid. Această gaură se pierdea în cadrele sculptate ale unul tablou aşezat deasupra unui scaun lung dintr-o cameră prea bine decorată pe care o ocupa regina de Navarra.

Doamna Catherina lipi ochiul la acea spărtură şi zări pe doamna Jeanna d’Albret aşezată, având lângă dânsa pe prinţul Henric, fiul său şi pe Noë, care terminase atunci povestirea aventurilor lor.

René şi regina nemişcaţi, şi reţinându-şi respiraţia, începură a asculta.

Regina auzi pe doamna Jeanna d’Albret manifestându-şi temerea ce simţea că vine pentru ea şi fiul său din partea Catherinei.

— Oh! oh! se gândi ea, m-a ghicit.Apoi simţi câteva picături de sudoare că îi ieşi pe frunte,

când regina de Navarra zise tot deodată:— Casa de Valois, e o casă pierdută, şi moartă în viitor.Dar când în fine Jeanna d’Albret strigă că: «Ducele

d’Alençon, acel prinţ pierdut prin ticăloşii nu va domni

Page 673: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

niciodată» Catherina auzind această profeţie avu o aşa ameţeală încât începu să se clatine pe scaun.

Scaunul mişcat făcu să scârţâie parchetul şi provocă zgomotul ce auzise regina de Navarra.

Din fericire, doamna Catherina avea facultatea de a-şi reţine cu sânge rece cele mai violente emoţii şi deja ea se liniştise când Henric de Bourbon zicea mamei sale:

— Continuă, doamnă.Doamna Catherina se reaşeză fără zgomot şi ascultă cu

atenţie.………………………………………………………

— Da, fiul meu, reluă regina de Navarra, adu-ţi aminte că cele două case de Lorraine şi Bourbon sunt mai aproape de tronul Franţei.

Henric tresări.— Regina-mamă, continuă Jeanna d’Albret, trebuie să fi

avut aceste prevederi. Valoisii, aceşti trei tineri şi plini de viaţă în aparenţă, Valoisii zic, sunt în realitate nişte bătrâni care se vor stinge unul câte unul fără posteritate. Ei bine, ţine bine minte acestea fiul meu, sunt două rase pe care le urăşte Doamna Catherina, este a noastră, şi acea a guisilor. Aceste două rase dar, se vor disputa într-o zi pentru tronul Franţei.

— Dar atunci… acesta căsătorie?— Ah! acesta legătură, urmă Jeanna d’Albret, este

numai pentru Doamna Catherina, care voieşte să distrugă casa de Guise. Ea se mai teme acum de casa de Lorraine.

— Şi… noi?— De noi nu se teme. Noi suntem pentru dânsa pietre

de munte, fără bani, fără arme şi fără ambiţia de a ne gândi să ne mărim frontiera Navarrei până pe la coastele Spaniei.

Page 674: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar, urmă Jeanna d’Albret, prin a veni la curtea Franţei sub numele de sir de Coarasse, şi în câteva zile a lua atitudinea independentă şi aproape ostilă am văzut că ai devenit inamicul cel mai neîmpăcat al Doamnei Catherina şi al lui René, aceşti adevăraţi doi regi ai Franţei. Ei bine, aceasta nu-mi pare un bun augur. Afară de aceasta, când doamna Catherina se aştepta a vedea în mine o ţărancă cu maniere de puritană îmbrăcată cu scurteică, văzu din contră o prinţesă tânără încă, care vorbeşte limbajul curţii şi a cărei privire şi înfăţişare anunţa un oarecare spirit politic.

Adaug dar, fiul meu, că ea a început dar a se teme de noi şi prin urmare de a ne urî.

— Crezi dumneata mamă, o întrerupse Henric, că după ce Doamna Catherina a dorit atât de mult acesta căsătorie, să caute acum să o întrerupă?

— Nu, ea nu va cuteza, dar...Jeanna se opri.— Ascult mamă, zise Henric.— Dar, reluă Jeanna d’Albret, ea e capabilă de a te

asasina chiar a doua zi după nuntă.— Oh! mamă.Regina de Navarra tăcu şi rămase mult timp gânditoare.Şi apoi, zise ea totdeodată, ca şi cum s-ar fi supus unei

vagi revelaţii, oamenii au destinul lor.— Asta cred şi eu mamă.— Şi, adăugă ea, ceva îmi spune că casa Bourbonilor e

destinată de a avea un mare viitor.— Cine ştie? făcu Henric care avu o tresăritură de

orgoliu.Jeanna d’Albret aruncă o lungă şi tandră privire asupra

fiului său.— Tu vei fi regele Franţei! zise ea.

Page 675: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi ca şi cum s-ar fi căit că a mers aşa de departe cu gândirea, ea adăugă cu vioiciune:

— Dar du-te copilul med, şi lasă-mă să mă culc. Voi trimite mâine dimineaţă să te cheme.

Ea dădu mâna pentru ca acei doi tineri să o sărute şi îi concedie.

………………………………………………………

Doamna Catherina ascultase tot şi avusese de mai multe ori câţi fiori.

René însuşi avusese frică.— Doamnă, zise el încet şi aplecându-se la urechea ei,

aţi auzit tot?— Tot.— Ce femeie!!…— Să ieşim, murmură Catherina, m-am înăbuşit aici.Şi luând mâna lui René, ea se strecură afară din celulă,

reluă coridorul cel strâmt şi scara secretă şi în zece minute fuse la capătul subteranei luând aceleaşi precauţii minuţioase pentru a ieşi.

— Ascultă, zise atunci Doamna Catherina, zidurile au câteodată urechi, şi voiesc să-ţi spun nişte lucruri pe care nimeni în lume, afară de tine, nu trebuie să le audă.

— Unde să mergem? întrebă René.— Colo, pe marginea apei, în faţa Luvrului.— Aide, doamnă.Regina era foarte sigură că în costumul său de

gentilom, nu va deştepta nicio bănuială, şi ea luă cu familiaritate braţul parfumerului.

După cum am mai spus, noaptea era întunecoasă şi mulţimea soldaţilor, cavalerilor şi poporului pe care îi atrăsese sosirea reginei de Navarra se împrăştiase.

Page 676: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René şi Catherina traversară pajiştile de verdeaţă ce erau în acele locuri, şi se opriră pe malul râului. Acolo ei priviră în toate sensurile şi se asigurară de izolarea lor.

— Doamnă, zise atunci René, vă ascult.Regina se aşeză pe o barcă de pescar, pe care o trăsese

pe uscat, şi cu toată obscuritatea ce domnea, Florentinul putu să se convingă că privirea Catherinei arunca scântei.

— Ea e înfuriată, se gândi el, şi mă ia de confidentul său. Favoarea mea a devenit mai mare ca niciodată.

— René, zise doamna Catherina, am procedat rău.— În ce doamnă?— În ceea ce priveşte căsătoria fiicei mele Margot cu

prinţul Henric de Bourbon.— Nu se poate să se împiedice?— Nu, e prea târziu.— Pentru ce?— E prea târziu pentru că regele e încăpăţânat, şi după

toate cele alte, el e şi rege.— Dacă regele ar fi ascultat ca şi noi pe regina de

Navarra…— Într-adevăr! şi acum dacă i s-ar raporta nu ar crede.— Se poate.— Afară de aceasta, Margareta iubeşte pe prinţ, şi nu

mă simt atât de forte, murmură regina pentru a mă lupta cu regele şi Margareta.

— Cu toate acestea, Doamnă…— Taci şi ascultă…René înţelese că regina avea oarecare proiecte, şi tăcu.— Tu ai auzit-o, zise ea, tu ai auzit-o bine când ea a

prezis fiul ei, că într-o zi va fi regele Franţei.— Ea e nebună, Doamnă.— Nu, ea e periculoasă, ea e de temut şi de o sută de

ori mai de temut decât Guisii.

Page 677: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar regele Poloniei trăieşte, ca şi ducele d’Alençon...— Cine ştie, făcu regina cu o emoţie subită, dacă ei nu

se vor sili a le apropia sfârşitul?— Ah! doamnă.— René! René! marmură Catherina, nu e prinţul Henric

de Bourbon, care mă face să mă tem, este mama lui… Oh! privirile noastre sunt crucişe, şi a mea a descins până în fundul sufletului ei, de unde am pătruns că această femeie voieşte să facă fiului său un mare regat, şi după modul cum observa Luvrul mi a părut că ea se găsea ca la dânsa… Ei bine, René, aceasta nu va fi după cum şi-a închipuit ea.

— Neapărat că nu! zise Florentinul.— Mai bine voi substitui un simplu gentilom fiului meu

celui din urmă, mai bine voi aduce un bastard în palatul meu, mai bine voi arde Parisul şi voi lăsa regatul fără rege şi abandonat la oroarea unul război civil decât să văd un Bourbon sau un Guise, urcându-se pe tronul Franţei.

— Sunt şi eu de acord, doamnă, zise René care ura cu desăvârşire pe Henric.

—Ah! reluă Catherina, eu care de douăzeci de ani, dictez legi la Europa întreagă, eu care am făcut să tremure pe Philip al II-lea, an ajuns să am frică de această femeie şi m-am simţit chiar tremurând în prezenţa acestei regine a munţilor, care s-a făcut apostolul unei religii noi, şi care prin ajutorul acestei religii, a recrutat deja partizani din însuşi propriul meu regat. Ah! René.. mi-e frică.

Şi Catherina vorbind astfel, simţi într-adevăr o serioasă emoţie.

Page 678: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Nu era Henric de Bourbon care mă făcea să mă tem, reluă regina, dacă mama sa nu era aproape de el pentru a-l consilia şi a-l conduce, ci mi-e teamă de ea.

René începea a înţelege.— Ordonaţi doamnă, zise el, şi mă voi supune.— N-am nimic a ordona, răspunse Catherina, dar am să-

ţi reamintesc ceva.— Ascult, doamnă.— Am făcut un jurământ prinţului Henric, acum opt

zile…— Îl ştiu.— Adică acela, că tu nu vei atenta la viaţa nici a lui

Henric, nici a lui Sarah, nici a lui Noë, şi a domnului de Pibrac.

— Şi nici nu mă voi cerca a face doamnă.— Bine faci, că eu ţin la jurămintele mele, dar… Regina se mai gândi, iar René tăcut aştepta.— Dar reluă ea în fine, este o persoană pe care prinţul a

uitat de a-i asigura viaţa.René tresări.— Înţeleg, zise el.— Atunci nici un cuvânt mai mult, şi fă ce vei voi.— Voi face, Doamnă.— Cu toate acestea ascultă un sfat.René privea pe regina.— Pumnalul este o armă vulgară, şi te angajez de a găsi

ceva mai bun.— Doamnă, răspunse René, am descoperit un mijloc în

urma unei experienţe alchimice, am dovedit o otravă minunată.

— Ah! ah! zise regina.— O otravă care nu lasă nicio urmă.— Acesta e treaba ta… adio…

Page 679: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi teribila regină părăsi repede pe René şi reluă drumul Luvrului.

René rămase mult timp aşezat pe cârma unei bărci, în prada unei reverii adânci. Apoi se sculă.

— Aide să văd pe Paola, îşi zise el, am mari proiecte în cap.

El se repuse pe drum şi se îndreptă spre podul Change.Cum el ajunse în dreptul unui felinar aşezat la intrare,

zări ceva negru şi nedistinct ascuns într-un colţ.În acelaşi timp o voce fragedă, o voce de femeie

murmură:— Gentilomul meu, ai milă de o sărmană fată care

moare de foame şi care nu ştie unde să se ducă să ceară adăpost.

Acea umbră deveni mai vizibilă, şi René văzu înaintea lui, graţie luminii felinarului, o tânără femeia îmbrăcată în zdrenţe, dar de o mare frumuseţe şi care îi întindea mâna…

— Adevărat, frumoasa mea copilă, zise René, tu mori de foame?

— N-am mâncat de două zile.Florentinul nu era caritabil din fire, dar el încercase o

mare bucurie primind ordinile întunecoase ale Catherinei, şi acea bucurie îl făcu să fie generos.

— Ţine, frumoasa mea copilă, zise el scotocindu-se prin buzunar pentru a îşi găsi punga, am să-ţi dau un scuz de aur pentru ca tu să poţi zice că René Florentinul este un bun senior caritabil şi compătimitor.

— Ah! zise cerşetoarea, dumneata eşti messir René?— Fără îndoială, reluă parfumerul care nu observase că

tânăra fată îi îndreptase o privire arzătoare.— Messir René, parfumerul reginei?— Nu e decât un René în lume, răspunse el.

Page 680: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Apoi îşi aplecă puţin capul pentru ca să poată vedea în pungă.

Dar, în acelaşi timp, cerşetoarea scoase cu repeziciune din sânul său un pumnal a cărui lamă atinsă de lumina felinarului, arunca luciri strălucitoare şi zise:

— Ah! banditule, iată a cincisprezecea noapte, de când te aştept aici.

Şi ea lovi pe René cu totul zăpăcit mai înainte ca el să se gândească să facă un pas de retragere şi a se pune în apărare.

LXX

Pe când regina-mamă şi preţiosul ei René Florentinul părăseau pe furiş celula de unde ei auziseră pe doamna Jeanna d’Albret exprimându-se atât de limpede asupra viitorului, Henric şi Noë ieşeau de la regina de Navarra.

După cum spusese René, gasconii ce regina Jeanna adusese cu dânsa, luase în stăpânire hotelul Beauséjour şi îl transformaseră pentru a zice astfel, într-un loc de siguranţă.

Vreo zece se stabiliseră în etajul întâi, aşezând sentinele pe la uşi.

Alţi zece, îşi aşezaseră paturi de campanie.În fine cei din urmă zece, formaseră un fel de gardă, în

cele două saloane ce precedau camera de culcare a suveranei lor.

— Aide! zise prinţul surâzând şi strângând mâna gentilomilor bearnezi eu văd că mama mea poate dormi liniştită, ea va fi bine păzită în astă noapte.

— Oh! desigur, monseniore, zise un bătrân soldat ce îşi răsuci cu mândrie mustaţa sa căruntă.

Page 681: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi, adăugă un tânăr, nu sfătuiesc pe Carol al IX-lea de a veni să ne atace, căci l-am juca de minune.

— Ei pace! Navailles, murmură prinţul urmând a râde. Fii înţelept, amicul meu, dacă nu vrei să mă cert cu vărul meu, regele Franţei.

Henric luă braţul lui Noë şi traversă sala.— Ah! îşi zise Noë, dar unde mergem noi, prinţule?— Să luăm aer.— La acesta oră?— Mă doare capul.— Dar ni s-a pregătit o locuinţă aici.— Aşi! făcu Henric cu un ton dispreţuitor.— Şi dacă n-ai voi să dormi la Luvru…— Ce idee!— O idee ce sunt prea prudent pentru a o combate— Aud?— Drace! Doamna Margareta se culcă prea târziu acum

şi poate că ai voi, a-i istorisi ceva pentru a o face să adoarmă.

— Te înşeli, Noë, frumosul meu amic, zise prinţul râzând.

— Aşi! făcu Noë.— Nu voi merge la Luvru.— Aud? Alteţa Voastră voieşte să doarmă sub cer?Noë făcea ochii mari.— Nu mai iubeşti pe Doamna Margareta?— Oh! da… dar…— Dar?… făcu Noë.— De două zile îmi pare că… amorul meu…Henric se opri.— Ei bine? zise Noë.— Îmi pare că a devenit mai raţionabil, sfârşi prinţul.— Oh! oh!

Page 682: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Mai calm, cel puţin.— Bun! înţeleg.Şi un surâs batjocoritor alunecă pe buzele lui Noë.— Înţeleg, urmă el, de unde vine această schimbare.— Şi… de unde vine?— Trebuie să-ţi aminteşti Henric, că în ajunul plecării

noastre de la Nérac, pe când te însoţeam la cea din urmă întâlnire ce dăduseşi marii contese de Gramont, mi-ai aplicat asupra amorului o prea frumoasă teorie.

— Nu-mi aduc de loc aminte.— O teorie ce posedai din istorisirile Doamnei regine

Margareta de Navarra, bunica dumitale.— Memoria nu mă ajută.— Doamna regina de Navarra zicea, reluă Noë, că

amorul n-are farmec.— Decât când ajungi printr-o cale spinoasă, şi plină de

piedici, zise Henric ce îşi aduse aminte.— Ei bine, urmă Noë, doamna regina de Navarra avea

dreptate.— Hei! hei!— Acum opt zile iubeai mai mult pe prinţesa Margareta.— Se poate.— Atunci când, luându-te de mână, te conducea prin

nişte coridoare misterioase.Henric suspină.— Atunci când ajungeai la prinţesă pe furiş, tresărind la

cel mai mic zgomot, şi când pumnalul lui René te ameninţa.

— Pericolul are un farmec foarte mare.— Dar astăzi, sir de Coarasse a făcut loc prinţului Henric

de Bourbon, ce intră la Luvru la orice oră din zi sau din noapte, şi prinţul Henric de Bourbon trebuie să se însoţească cu doamna Margareta.

Page 683: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ei bine! făcu prinţul ce să conchid din toate acestea?— Eu conchid că ştiu unde merge Alteţa Voastră la

această oră.— Ah! ah!— Ea merge să spioneze prin strada Patres-Saint-

Germain-l’Auxerrois, prin vecinătăţile prăvăliei băcanului Jodelle.

— Este adevărat, şi tu mă vei însoţi.— Haidem!Vorbind astfel cei doi tineri ieşiră din hotelul Beauséjour

şi ajunseră pe piaţa Saint-Germain-l’Auxerrois. Noë aruncă o lungă privire asupra cârciumii lui Malican şi începu să suspine.

— Ce ai? întrebă Henric.— Eu cred că Malican e un urs rău lins.— Aud? făcu Henric mirat, iată… te văd vorbind rău de

Malican.— Nu de tot.— De acel sărman om care ne este devotat cu corpul şi

cu sufletul.— Dumitale Henric.— Şi dumitale, Noë.— Oh!— Dar ce ţi-a făcut Malican?— Nimic.— Pentru ce dar, să vorbeşti astfel?— Pentru că… a făcut rău de a fost unchiul Myettei.— Tu găseşti că a făcut rău?— A! Myettei, care are mâini mici, picioare mici, care e

frumoasă ca un înger, şi ai jura că e o fiică de familie…— Pe care tu o iubeşti.— Şi pe care aş face-o cu plăcere contesă de Noë dacă

ar fi avut cel puţin un crâmpei de pergament în buzunar.

Page 684: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aşa! nu e nimic aceasta! zise Henric.— Ce voieşti să zici?— Când voi fi rege de Navarra, voi da lui Malican

scrisori de nobleţe.Noë ridică din umeri.— Acesta ar fi o nobleţă prea necoaptă încă pentru

mine, prinţule.Noë suspină din nou, şi îşi urmă drumul.Când ajunseră în strada Prêtres, Henric zise lui Noë:— Vei rămâne aici ca să păzeşti.— Este de netrebuinţă căci strada e goală.— Poate să treacă cineva.— Cu toate acestea nu te mai temi de pumnalul lui

René.— Oh! nu… dar mă tem de ceva mai rău…— De cine?— De gelozia Margaretei. Mă tem de acel demon alb şi

roz ce se numeşte Nancy.— Aşi! Nancy te iubeşte.— Ea iubea în adevăr pe sir de Coarasse… doar cine

ştie dacă nu va trăda pe prinţul Henric de Bourbon?— O mărime! murmură Noë cu un ton tragic şi

batjocoritor în acelaşi timp, tu nu eşti decât un nume!…Dar deja Henric îi părăsise braţul şi se depărta cu

grăbire, lăsând pe Noë la colţul străzii.………………………………………………………

Când prinţul de Navarra ajunse înaintea casei lui Jodelle, el ridică capul şi se asigură că nicio lumină nu se zăcea înăuntru.

— Ora când băcanii dorm, îşi zise el, e totdeauna aceea când amorezaţii veghează.

Page 685: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi prinţul intona cu jumătate de voce un cântec de atunci:

Este ofiţerul poliţiei care trece…Este ofiţerul poliţieiCare trece cu soldaţii săi.

Apoi el aşteaptă.După un moment, o fereastră din primul etaj a casei lui

Jodelle se deschise încet.Henric se apropie. Fereastra se deschise cu totul. În acelaşi timp, o voce mişcată întrebă:— Dumneata eşti… Henric?— Eu sunt…Şi prinţul apropiindu-se şi mai mult, luă mica mână a lui

Sarah într-a sa şi o strânse încet.— Ah! scumpă Sarah! murmură prinţul.— Monseniore, zise Sarah tremurând, nu ţi s-a

întâmplat nimic?— Cu totul nimic. Pentru ce această întrebare îngerul

meu?— Ah! zise argintăreasa, pentru că e atât de târziu…— E miezul nopţii.— Veneai mai devreme în celelalte zile.— Da, dar mama mea a sosit astă-seară.—Regina Jeanna! strigă argintăreasa, suntem dar,

scăpaţi. Henric se rezemase de fereastră şi arunca din când în când câte o privire la cele două extremităţi ale străzii.

— Scăpaţi! zise răspunzând cuvintelor lui Sarah. Oh! desigur, da.. şi numai ai a te teme de nimic de René.

— Dar dumneata, făcu ea tremurând.— Eu am cuvântul doamnei Catherina.

Page 686: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi apoi, făcu Sarah cu tristeţe, te vei căsători cu prinţesa Margareta.

— Ah! Sarah, scumpă Sarah, zise Henric, nu îmi vorbi de Margareta… pe tine te iubesc.

— Nu, monseniore, zise argintăreasa, nu trebuie să mă iubeşti… pe mine… ci pe dânsa.

— Oh! taci!— Prinţule, murmură argintăreasa cu bunătate, trebuie

să iubeşti pe femeia ce-ţi e destinată… trebuia să iubeşti pe aceea ce te va apropia mai mult de tronul Franţei.

— Sarah!— Ai o inimă mare şi nobilă, prinţule, urmă

argintăreasa, şi nu ştiu ce presentiment mă face să spun că vei fi într-o zi un mare rege.

Henric tresări, căci îşi aduse aminte că cu o oră mai înainte, mama sa îi vorbise tot astfel.

— Regii sunt datori popoarelor lor, prinţii au o nobilă şi întinsă misiune, urmă Sarah, ce nu le permite totdeauna de a se supune dorinţelor inimii.

— Ah! simt cu toate acestea, scumpa mea Sarah zise Henric cu înfocare, că nu iubesc pe Margareta… ci pe…

— Poate că ne iubeşti pe amândouă.Şi cu toată tristeţea, Sarah pronunţă aceste cuvinte cu

puţină ironie.Henric suspină şi păstră tăcerea.— Dar, reluă ea, nu trebuie să mă iubeşti pe mine, ţi-o

repet. Voi pleca… Voi fugi de tine dacă va trebui, şi prin urmare trebuie să mă uiţi.

— Niciodată!Henric accentua acest singur cuvânt cu pasiune, şi

Sarah simţi inima bătându-i din ce în ce mai tare.— Oh! nu, urmă el, niciodată nu voi consimţi a te uita,

Sarah, niciodată nu mă voi putea despărţi de tine.

Page 687: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Trebuie, Henric.— Iată, Sarah, ascultă-mă. Jur că voi face ceea ce zic.— Vorbeşte.— Dacă mă părăseşti, dacă te întorci în Navarra lângă

Corisandra, ei bine nu mă supun mamei mele, sfărâm căsătoria şi te urmez.

— Eşti nebun!— Poate…— Eu zic că nu vei face aceasta.— Da, căci te iubesc.Sarah rămase un moment tăcută, şi în acest timp

prinţul îi acoperea mâinile cu sărutări arzătoare.— Henric, zise ea deodată, la rându-ţi voieşti să mă

asculţi?— Te ascult, zise prinţul.— Mă iubeşti, reluă Sarah, cred, simt… Dar şi eu te

iubesc, şi amorul meu va avea curajul devotamentului.— Ce voieşti să zici?— Voi şti a mă sacrifica viitorului tău, Henric; voi şti a-

mi stăpâni inima pentru a nu cugeta decât la tine.— Ah! Sarah! Sarah!… nu-mi vorbi astfel.— Ascultă-mă până la capăt. Dacă vei fi atât de

nesocotit ca să sfărâmi căsătoria cu prinţesa Margareta şi a mă urma, voi avea forţa de a fugi într-o mânăstire şi de a fugi de tine pentru totdeauna.

— Oh! făcu Henric cu durere.— Voieşti să fiu amica ta, Henric, nimic de cât amica ta?— Sarah!— Şi... în acest caz să nu plec, ei bine! mă vei pune pe

lângă regina mama dumitale, şi iată!… ceva îmi spune că voi juca rolul unul înger bun în destinul tău.

Page 688: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Henric nu putu să răspundă, căci un zgomot de paşi grabnici se auziră la extremitatea străzii opusă de aceea unde Noë păzea.

— Adio!… pe mâine!… zise Henric, ce era fericit de a nu avea timpul să răspundă afirmativ la propunerea frumoasei argintărese.

— Adio… pe mâine.. repetă ea.Şi fereastra se închise.În acelaşi timp, şi mai înainte ca prinţul să se poată

retrage cu un pas, el fu oprit de o femeie ce alerga cu furie, ţinând un pumnal în mână şi râzând cu un râs nervos.

Prinţul o apucă de mână şi crezând că are a face cu vreo nebună o opri.

— Cine eşti? zise el.— Loc! loc! răspunse femeia neîncetând de a se încerca

să scape de strânsoarea prinţului.— Pe cine ai omorât? întrebă el.— Pe el! pe Florentinul!… René…Henric înăbuşi un strigăt.— Ai omorât pe René? zise el.— Da… sunt cinci minute… el a căzut la intrarea

podului…— Aici! strigă Henric, aici Noë.Noë alergă.— Repetă ce ai spus! strigă prinţul.Tânăra femeie, cerşetoarea, urmă a râde.Şi cerşetoarea pe care nebunia o cuprindea, luă pe cei

doi tineri de mână. Ei se lăsară a fi duşi şi ajunseră la intrarea podului Change.

Podul era pustiu, şi un moment cei duşi tineri crezură a fi victima vreunei mistificări.

Page 689: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Dar felinarul proiecta lumina sa pe parapet, şi piatra albă era pătată de câteva picături de sânge.

LXXI

Noë şi prinţul priviră atunci cu atenţie pe cerşetoare.Aceasta era o fată foarte frumoasă, robustă, spătoasă

cu buzele rumene, şi cu părul abundent şi negru. La Athena ar fi fost luată drept o bacantă, la Roma ea ar fi trecut drept o femeie din popor ce purta copilul său gol în braţe în calea generalului triumfător.

La Paris, era lesne de ghicit originea ei.— Iată o fată frumoasă, pe legea mea! exclamă prinţul.— Pe onoarea mea, da, adăugă Noë.Cerşetoarea aruncă o privire uimită asupra pietrelor.— Fata mea, zise Henric, l-ai zgâriat numai, şi el şi-a

urmat drumul.— Oh! zise ea, am lovit cu toate acestea tare şi am

simţit o rezistenţă. Şi, iată… priviţi…Ea arătă lama pumnalului ei, ce era roşie şi întreaga-i

înfăţişare exprima o profundă disperare.— Îl urăşti dar mult? întrebă prinţul.— Ce ţi-a făcut el? zicea-n acelaşi timp Noë.Cerşetoarea râse cu sălbăticie.— Ah! zise ea, văd bine că nu ştiţi cine sunt eu…— Cine eşti?— Mă numesc Farinetta.— Ei bine! făcu prinţul, căruia acest nume îi era

necunoscut.Cerşetoarea la rândul el privi pe Henric de Navarra.— Este adevărat, zise ea, sunteţi gentilomi, şi nu ştiţi

cine e Farinetta?— Nu.

Page 690: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar dacă vă duceţi la Curtea Miracolelor…— Ah!— Vi s-ar spune cine sunt.— Ei bine! frumoasă fată, reluă Henric, spune tu însuţi.— Sunt văduva lui Gascarille, seniorii mei. Ea pronunţa

acest nume cu un fel de orgoliu.— Gascarille!— Da, Gascarille saltimbancul, Gascarille hoţul,

Gascarille cel dintâi locotenent al regelui Bohemiei ce domneşte asupra tovarăşilor de la Curtea Miracolelor.

Desigur, că Henric cum şi Noë, nu uitase numele acelui nenorocit care se lăsase a fi înşelat de preşedintele Renaudin, şi care fu spânzurat în locul lui René.

Amândoi înţeleseră pe dată ura Farinettei.— Ah! înţelegeţi, urmă ea, înţelegeţi acum pentru ce

urăsc pe René, pentru ce i-am jurat moartea.— Înţeleg, zise Henric.— Şi eu asemenea, adăugă Noë.— În ajunul morţii lui Gascarille, reluă Farinetta, am

văzut venind un om îmbrăcat în negru, în Curtea Miracolelor. Era un judecător.

— Renaudin, fără îndoială? făcu Henric.— Da, el se numea Renaudin.— Şi ce a zis el?— Oh! veţi vedea, aceasta e o istorie întreagă… hei… Farinetta vorbind astfel, se aşeză pe parapetul podului.— În Curtea Miracolelor, reluă ea, Gascarille trecea

drept un om tare dibaci şi care avea de sfânt pe diavolul. Când Gascarille fu prins de ofiţerul poliţiei şi pus în închisoare, nimeni nu se nelinişti. Toţi ştiau bine că el va găsi mijlocul de a scăpa.

— Ah! ah! făcu Henric.

Page 691: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Afară de aceasta, reluă Farinetta, Gascarille fusese judecat şi condamnat. El trebuia să fie spânzurat după trei zile şi devenisem puţin bănuitoare la Curtea Miracolelor.

„— Ce ai Farinetta? mă întrebă ducele Egiptului.”„— Mi-e teamă de Gascarille, răspunsei eu cu lacrimile

în ochi.”Ducele Egyptului începu a râde.„— Cât de simplă e aceasta Farinetta, zise privindu-mă

regele Bohemiei.”„— Pentru ce?”„— Ea crede că Gascarille va fi spânzurat.”Şi toţi începură a râde împrejurul meu, şi eu îi imitai.

Noi ştiam bine că Gascarille scăpa din Châtelet dejucând pe maestrul Caboche.

„— Aide! Farinetta, îmi strigă regele Bohemiei, voieşti tu să dansezi cu ducele Egyptului?”

„— Cu plăcere! răspunsei eu”, şi începui a dansa împrejurul focului cel mare ce ardea în Curtea Miracolelor şi amicii aplaudau, zicând:

„— Farinetta e o fată bună, şi Gascarille va bea puţin cu ea când se va întoarce.”

Un paralitic ce-şi aruncă cârjele pentru a dansa jocul bohemien, adăugă:

„— Eu aş voi să spânzure pe Gascarille.”„— Aud! strigai eu, pentru ce?”„ Căci eu aş bea atunci cu tine” îmi răspunse el.„— Eşti prea urât, îi zisei eu.”Şi-i dădui o palmă. În acel moment judele îmbrăcat în

negru apăru. Dansul încetă şi cercul format împrejurul focului se deschise. Un judecător ce se încerca a intra în Curtea Miracolelor trebuia să fie un om curajos.

Page 692: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

„— Oh! Oh! îi zise regele Bohemiei, ce vii să faci acilea?”

„— Vin din partea lui Gascarille!”Toţi se priviră cu curiozitate şi ducele Egiptului îmi zise:„— Tu vezi bine, Farinetta, că Gascarille e un om

straşnic. Când are trebuinţă de un comisionar, el alege dintre membrii parlamentului.”

Judele auzind numele meu pronunţându-se se întoarse:„— Tu te numeşti Farinetta?”„— Eu.”„— Vin să te văd din partea lui Gascarille.”„— Ah! ah! a ieşit din temniţă?” întrebai eu.„— Nu, dar va ieşi.”„— Cum?”„— Eu îi voi deschide uşa”, zise el.Atunci el mă luă de mână şi mă conduse la o parte:— Iată, îmi zise el, soarta lui Gascarille depinde de

tine…— De mine… strigai eu.— Dacă consimţi a-i da un bun sfat, el va fi bogat

dimpreună cu tine.Judele îmi povesti istoria lui René, şi el mi-a zis:„— Gascarille se îndoia de teamă a nu fi înşelat… dar

eu, ce credem că Gascarille nu putea muri, fusei convins.”

„— Spune-i să primească şi să ia paralele”, zisei judelui.„— Dacă-i repet cuvintele tale, el nu mă va crede.”„— Ei bine! iată…”Scosei un ac ce se afla în părul meu, şi i-l prezentai.— Dă-i acesta, el va şti că e al meu şi va face tot ce veţi

voi.Farinetta se opri un moment, şi prinţul văzu o lacrimă

ce îi se strecură din ochi.

Page 693: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! reluă ea, eu am omorât pe Gascarille.— Cum acesta, copila mea?— Eu, repetă ea, căci când a văzut acul, el s-a încrezut

judelui şi a consimţit la toate.— Şi dacă nu ar fi mărturisit crima lui René, zise prinţul,

crezi că nu l-ar fi spânzurat?— Nu, el ar fi scăpat. Diavolul îi venea totdeauna în

ajutor. Dar René e mai bun amic cu diavolul decât Gascarille şi diavolul l-a lăsat să moară pentru ca secretul lui René să fie bine păstrat.

Explicaţiile Farinettei aveau poate multe puncte de discutat, dar Henric găsi netrebuincios de a combate opiniile unei fete crescute în Curtea Miracolelor, şi el se mărgini a-i zice:

— Aşadar, urăşti pe René?— I-am jurat moartea din seara zilei când Gascarille a

expirat. Ascultaţi…Farinetta urmă astfel:— Cum toţi ne încrezurăm în cuvintele judelui,

merserăm vreo doisprezece tovarăşi din Curtea Miracolelor şi eu, să vedem execuţia.

Ne strânserăm împrejurul eşafodului şi văzurăm pe Gascarille ce sosea rezemat pe umărul călăului şi surâzând.

În acel moment, soldaţii ne respinseră, şi furăm nevoiţi de a ne retrage până la extremitatea opusă a pieţei Grève.

„— Maestrul Caboche e un frumos băiat,” murmură un pungaş.

„— Un om cum se cade”, zise un chior ce nu pirdea din vedere o singură mişcare a pacientului, cu toate că eram departe.

Page 694: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

„— Şi, adăugă ducele Egyptului, dacă trec vreodată prin mâinile lui, doresc să mă spânzure de caraghioslâc cum va spânzura pe Gascarille.”

Noi eram departe, dar auzii cu toate acestea pe Gascarille scoţând un ţipăt.

„— Şiretul! zise ducele Egyptului, el se preface că strigă pentru a înşela mai bine pe privitori.”

Călăul îl făcu să se suie până la căpătui scării apoi îl îmbrânci în aer. Închisei ochii şi la rându-mi scosei un mare ţipăt.

„— Nebuno îmi zise ducele Egyptului, tu ştii bine că nodul nu se strânge şi că Gascarille e susţinut printr-o frânghie ce îi trece pe sub braţe.”

Dar mie, îmi era teamă, şi un tremur mă cuprinse când văzui pe sărmanul meu Gascarille ce mişca picioarele şi mâinile.

„— Prea bine jucat! zicea mereu ducele Egyptului. Ar zice cineva că e spânzurat cum se cade.”

După zvârcolire, Gascarille deveni din ce în ce mai liniştit.

„— Iată, că face pe mortul, zise un pungaş.”“— Oh! poate că e într-adevăr mort…” strigai eu.Toţi începură a râde prinprejurul meu, dar după o oră

dezlegă pe Gascarille. Gascarille era mort... mort!Farinetta începu a plânge.

Poza pag. 692 - Nancy privea din balcon cortegiul reginei de Navarra.

Dar totdeodată ea luă cu o exaltare sălbatică.— În acea seară, vedeţi, am jurat moartea lui René… şi

am făcut acest jurământ pe corpul lui Gascarille, în prezenţa tuturor tovarăşilor din Curtea Miracolelor.

Page 695: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ei bine, sărmana mea, zise Henric, nu te-ai ţinut de cuvânt.

— Oh! credeţi?— René e rănit… dar e uşor rănit pentru că a putut să

îşi urmeze drumul.— Hei! zise Noë, îmi pare că ne-am putea asigura.— Cum?— Desigur că el nu s-a dus să-şi lege rana la Luvru.— Ai dreptate— Ei bine, desigur că îl vom găsi pe podul Saint-Michel.— Ah! aveţi dreptate! strigă Farinetta, acolo îl vom

găsi… acolo vom sfârşi..Şi Farinetta răsucea pumnalul şi privirea-i devenise

sălbatecă.Henric îi luă braţul.— Mica mea, zise el, ascultă-mă.— Te ascult, gentilomul meu.— Voieşti să omori pe René?— Da.— Noi îl urâm tot atât cât şi tine, dar pentru că ai greşit

astă-seară, nu te vom lăsa să sfârşeşti.— Şi pentru ce aceasta? făcu ea cu un ton ameninţător.— Pentru că şi noi voim să ne răzbunăm de René.— Dumneavoastră?— Noi… şi nu voim numai printr-o simplă lovitură de

pumnal.Ochiul Farinettei deveni crud.— Aţi găsit ceva mai bun decât acesta? zise ea.— Poate… şi dacă vei asculta…Farinetta privi pe prinţ cu un fel de neîncredere.— Eşti destul de frumos, zise ea în fine, cu o naivă

admiraţie, şi destul de tânăr. Când cineva e tânăr şi frumos, trebuie să fie şi franc.

Page 696: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sunt.— Nu mă minţi?— Nu, o jur.— Ei bine! zise ea, supusă deodată, vă cred… şi ţineţi…Ea întinse pumnalul, adăugând:— Voi face ceea ce veţi voi.— Bine. Urmează-ne.Noë se aplecase la urechea prinţului.— Pentru ce, îi zise el, nu laşi?...— Pentru că, răspunse Henric, dacă Farinetta omoară

pe René, regina-mamă va găsi un mijloc de a pretinde că şi noi suntem amestecaţi.

— Ce să facem atunci?— Voiesc mai întâi să ştiu dacă René e grav rănit.

Vino!...Farinetta şi cei doi tineri, ajunseră îndată la podul Saint-

Michel.Noaptea era tot întunecoasă, dar lumina unei lămpi

străbătea prin obloanele prăvăliei lui René.— Ei vezi, zise Henric, nu m-am înşelat.— E aici, adaugă Noë, ce făcu semn Farinettei de a se

opri.Câteşitrei înaintară pe vârful degetelor, şi Henric lipi cel

dintâi ochiul la oblon. Noë şi Farinetta îl imitară.Iată ceea ce văzură ei:René Florentinul groaznic de palid, era culcat pe patul

lui Godolphin. Somnambulul îi ţinea capul, şi o femeie ţinând cu o mână un vas, spăla rana ce făcuse pumnalul ţigăncii.

Farinetta tresări.— Cine e această femeie? întrebă ea.— Fiica lui…

Page 697: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Copila Curţii Miracolelor scoase un gemăt ce făcu pe Noë şi prinţ să se cutremure:

— Oh! zise ea, nu îl mai voi lovi pe dânsul acuma.— Dar pe cine? întrebă Henric. Farinetta surâse cu cruzime.— Nu pe dânsul, repetă ea, ci pe fiica lui...

LXXII

René, după primirea loviturii de pumnal, căzu pe pavajul podului.

În timp de câteva minute cuprins de un fel de uimire, neînţelegând nimic din acel brusc atac din partea unei necunoscute, el se întrebă dacă nu era victima vreunui îngrozitor vis.

Dar, îndată sângele ce curgea din rana sa şi udă mâinile îl convinse de adevăr.

Atunci Florentinul avu teamă de a muri, acolo, în acel loc pustiu, fără niciun amic, ca un câine.

— Oh! nu, nu! îşi zise el, dacă rana mea e mortală, trebuie ca să fiu răzbunat!

Şi acel om ce nu se iubea de obicei decât pe sieşi şi ura pe toţi, acel asasin, acel otrăvitor, ce se numea René Florentinul, pronunţa încet un nume: «Paola!»

Mizerabilul cugeta la fiica sa.El avu forţa de a se ridica, de a-şi deschide haina, prin

care răzbise pumnalul Farinettei, şi de a căuta cu mâna lui locul hotărât al rănii.

Pumnalul îl rănise în partea dreaptă, dar întâlnind o coastă el îşi schimbase calea.

René apăsa cu palma mâinii pe rană, pentru a opri curgerea sângelui, apoi întrunindu-şi puterile, el se puse să umble îndreptându-se spre locuinţa lui.

Page 698: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

De mai multe ori el fu aproape de a cădea, de mai multe ori el leşină ceea ce luă drept primul fior al morţii…

Dar în fine el ajunse pe podul Saint-Michel şi căzu pe pragul prăvăliei sale, chemând cu o voce murindă:

— Godolphin! aici Godolphin! ajutor…Somnambulul ce adormise n-auzi.— Godolphin! repetă René lovind uşa cu pumnul.— Godolphin! repetă o voce în interior.Era aceea a Paolei.Paola avea somnul mai uşor, şi deşteptându-se

recunoscu vocea tatălui ei.— Deschide Godolphin! strigă ea.Godolphin în fine să deşteptă, alergă la gemete şi găsi

pe René leşinat pe prag.— Aici Paola! ajutor! strigă el la rându-i.Paola alergă, şi scoase un ţipăt de groază.Tatăl său era plin de sânge şi faţa-i era atât de palidă

încât l-ar fi crezut cineva mort.Tânăra fată pierdută, ajută lui Godolphin a ridica pe

René şi amândoi îl trasportară pe patul somnambulului.Paola rupse haina, cămaşa şi aplică pe dată legături pe

rană, pe când Godolphin îi ţinea la nas o sticlă.În mai puţin de zece minute, Florentinul îşi reveni în

simţiri, privi şi recunoscu pe fiica sa şi Godolphin.— Ah! tată! murmură Paola, ce luase un vas şi spăla

încet rana, tată, ce ţi s-a întâmplat?René răspunse cu o voce slabă şi încă tremurândă.— O femeie a voit să mă asasineze.— O femeie?Şi cel doi tineri uimiţi, se priviră.— Da, o femeia ce nu cunosc, pe care n-am văzut-o

niciodată… o cerşetoare!Godolphin şi Paola se priviră din nou.

Page 699: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Privirea ce schimbară părea a zice:— Cine ştie! poate că vorbeşte aiurând?!Dar părând a înţelege însemnarea acelei priviri,

Florentinul repetă:— O femeia tânără şi frumoasă, cu toate că era

îmbrăcată în zdrenţe; ea mi-a cerut milă, şi cum căutam în punga mea zicându-mi numele, ea m-a pumnalat33.

— Este straniu! murmură Paola.René zări o mică oglindă de oţel agăţată deasupra

comptoarului, şi el făcu un semn ce Godolphin înţelese.Somnambulul îi aduse oglinda.— Aprinde două lumânări, îi zise René.Godolphin se supuse.Atunci René puse cele două lumânări lângă oglindă,

astfel ca să vadă bine rana.René era puţin chirurg, şi el îşi examină rana cu sânge

rece.— Pumnalul a alunecat, zise el René, el a sfâşiat numai

carnea, şi nu voi muri!Apoi adăugă îndreptându-se spre Godolphin:— Suie-te în laboratoriu! meu; vei găsi pe o etajeră o

sticlă conţinând o licoare verde-închisă.— Ştiu ceea ce voieşti se zici, replică Godolphin, ce se

îndreptă spre scara ce ducea la laborator.Somnambulul se reîntoarse după puţin, aducând sticla

cerută de René.Florentinul zise atunci Paolei:— Caută scamă, prepară-mi un pansament ce vei

înmuia în licoarea conţinută în aceasta sticlă, şi apoi varsă-mi câteva picături de vin într-un pahar.

Paola execută cu exactitudine ordinele tatălui ei. Apoi René care ştia că somnul înlătură totdeauna frigurile ce

Page 700: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

ocazionează o rană, René înghiţi conţinutul paharului ce îi prezentă fiica sa.

Acel pahar conţinea vin vechi amestecat cu o licoare narcotică îndestul de tare.

După aceasta parfumerul se întoarse pe partea stângă şi zise:

— Lăsaţi-mă să dorm!………………………………………………………

Paola şi Godolphin se retraseră, şi René adormi.Când Florentinul deschise ochii, noaptea trecuse şi

razele soarelui străbăteau în prăvălie.Paola şi Godolphin se aflau la căpătâiul său.— Cum te simţi, tată? întrebă ea cu o voce dulce.— Destul de bine, copila mea.— Suferi?— Nu.— Vrei să-ţi reînnoiesc pansamentul?— Da, zise René.Italianca ajutată de Godolphin, descoperi rana şi o spălă

cu precauţie.— Aşa, zise René, ce se uită din nou în oglindă. Aşa că

ceea ce prevăzusem s-a întâmplat: sângele nu mai curge…

— Rana ta e gravă, iubite tată?— Nu, copila mea.— Se va închide în curând?— În trei zile.— Vei putea părăsi patul?— Oh! pe dată…— Ia seama! zise Paola cu un aer neliniştit. Dacă va

curge din nou.

Page 701: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Scumpă Paola! murmură Florentinul, ce în acel moment era plin de sentimente părinteşti.

Apoi se ridică puţin şi zise lui Godolphin:— Mă vei ajuta să mă îmbrac, trebuie să merg la Luvru.— Ah! făcu Paola.Ea pronunţa acest cuvânt cu nerăbdare.— Hm! zise René ce o privi fix.— Da, zise cu siguranţă Paola.— Pentru ce?— Pentru că voiam…Ea se opri şi păru că se îndoieşte.— Să vedem! vorbeşte… zise René.— Aş fi voit să îţi vorbesc.— Oh! făcu René.— Şi de mult încă, sfârşi Paola.Apoi privi pe Godolphin astfel cum ar fi zis:— Godolphin mă împiedică, aş voi să vorbesc singură cu

tine.René înţelese această privire.— Godolphin, zise el somnambulului vei ieşi.— Bine! zise Godolphin.— Şi vei alerga la Luvru, unde vei cere să vorbeşti

Doamnei Catherina.— Ce îi voi zice?— Tu o vei ruga din partea mea ca să-ţi dea cutia de

pudră închisă ce vine de la Veneţia. Ea va înţelege ceea ce voiesc a spune.

Godolphin îşi luă pălăria şi mantaua.Dar când ajunse la uşă, Florentinul adaugă:— Vei mai cere reginei şi cutia de mănuşi ce a primit-o

din Florenţa în luna trecută, şi care e un dar al ducelui de Médicis, nepotul ei.

Godolphin ieşi.

Page 702: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Atunci René privi pe fiica sa.— Acum, zise el, vorbeşte copila mea, te ascult.— Tată, zise ea, îţi aduci tu aminte că sunt aproape

cincisprezece zile, de când tu m-ai găsit murindă, într-o noapte întunecoasă, pe piaţa Saint-Germain-l’Auxerrois?

— Da, copila mea.— Îţi aduci aminte că mi-ai făgăduit ceva?— Desigur.— Tu mi-ai jurat de a mă răzbuna de infamul ce iubeam

şi care m-a trădat.— Este adevărat.— Şi… zise italianca, nu te-ai ţinut de cuvânt, tată.— Mă voi ţine.— Când?— Mai curând cât nu gândeşti, copila mea.— Adevărat? zise ea.Şi ochiul ei scânteia de bucurie.— Adevărat!— Dar… când?— În curând.— Aş voi o zi hotărâtă, murmură Paola, ce jurase lui Noë

o ură mortală.— Îmi e cu neputinţă să hotărăsc ziua.— Dar… în fine?René avu o inspiraţie.— Ascultă, zise el, voieşti ca să te răzbuni.— Oh! aş fi atât de fericită să îl văd expirând34!— Ei bine! vei fi răzbunată şi în curând, dar trebuie să

te supui mie.— Mă voi supune.— Fără a discuta ordinele mele.— Fie! zise Paola.— Vei pleca astă-seară de aici, noaptea?

Page 703: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi… unde mă voi duce?— Te vei întoarce la Chaillot, în casa unde te-a ascuns.— Oh! niciodată.— Trebuie, zise René cu un ton sigur, trebuie!— Dar… pentru ce?— Răzbunarea ta depinde de asta.— Nu înţeleg, murmură Paola. Explică-te tată.— Aşteaptă. Te vei întoarce dar la Chaillot…— Bine… apoi?— Tu vei scrie lui Noë!…Paola deveni palidă.— Tu îi vei scrie, zise René unde îl chemi. Trebuie ca să

îl vezi.— Ah! tată! exclamă italianca cu o mişcare de

respingere atât de pronunţată, încât René se îndoi la rându-i.

— Cu toate acestea, zise el, dacă voieşti ca să te răzbuni, trebuie ca să fii ascultătoare!

— Ah! să îl văd.. să îi vorbesc! ah! aceasta e cu neputinţă.

— Trebuie!Tonul lui era atât de imperios încât Paola tăcu.— Trebuie, reluă Florentinul după o tăcere, dacă voieşti

a fi răzbunată.— Dar, în fine, întrebă Paola, dacă îl voi vedea… ce să-i

zic?— Te vei arunca de gâtul lui, îi vei cere iertare, căci l-ai

trădat… şi te vei preface că revii la dânsul.Paola se cutremura de mânie.„— Opreşte-mă lângă tine, îi vei zice tu, urmă René, dar

scapă-mă de tatăl meu!…”Tânăra fată privi pe Florentin cu un fel de uimire. René

începu a râde.

Page 704: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Noë va fi atins de căinţa ta, de amorul tău, şi cum te vei arăta în faţa lui de femeie persecutată, el va simţi trebuinţa de a te înlătura din nou de tirania mea…

— Ah!— Şi el va consulta pe amicul său, prinţul de Navarra.— Ei bine!? făcu Paola tot mirată.— Şi prinţul şi Noë nu te vor mai ascunde la Chaillot.— Dar unde, atunci?— La Paris, în hotelul Beauséjour, lângă regina de

Navarra.Ochiul Paolei scânteia.— Tată, zise ea cu hotărâre, ce crezi să faci cu mine

când voi fi lângă regina de Navarra?— Îţi voi spune mai târziu.Şi René printr-un gest, opri pe Paola ce voia să

vorbească.— Ascultă!… zise el.Paşii lui Godolphin se auziră la uşă, şi îndată

somnambulul intră.El ţinea în mână cutia de mănuşi, şi scoase din buzunar

pudra închisă de Veneţia.René puse un deget pe buzele sale şi privi pe Paola.— Mai târziu… zise el, mai târziu.Şi el zise lui Godolphin:— Acum îmbracă-mă.După ce se îmbrăcă, René se ridică fără multă durere.— Acum, adaugă el, veniţi în laborator cu mine, copii

mei.Rezemat pe umărul fiicei sale, Florentinul se sui în

laboratorul de parfumer şi alchimist.Acolo se puse într-un fotoliu mare şi zise lui Godolphin:— Ia această sticlă goală şi arunc-o jos.— Dar… ea se va sparge.

Page 705: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Tocmai pentru că se va sparge îţi ordon de a o arunca.

Godolphin nu înţelese, dar sparse sticla în mii de bucăţi.Atunci René deschise cutia cu mănuşi şi luă cea dintâi

pereche ce i se oferi privirii.Apoi el arătă lui Godolphin o sticlă ce conţinea o

materie incoloră, semănând îndestul gumei de lipit.Godolphin îi aduse sticla însoţită de o pensulă.René înmuie pensula mai întâi în licoarea vâscoasă,

apoi în sfărâmăturile sticlei.După acesta el introduse pensula într-una din mănuşi.— Acum, zise el Paolei, deschide acea cutie ce a adus

Godolphin, ia praf ce conţine şi aruncă-l în această mănuşă. Trebuie ca amândoi să fiţi complicii mei.

— Complicii dumitale! exclamă Godolphin.— Da, zise René: sfărâmăturile de sticlă se vor lipi de

mănuşă şi vor zgâria pielea mâinii.— Bun! făcu Paola, şi praful?— Praful e o otravă ce va pătrunde prin zgârietură.René începu a surâde, şi cei doi tineri se priviră cu

uimire, întrebându-se care era persoana ce René voia s-ă omoare.

LXXIII

Pe când René Florentinul introducea otravă într-o pereche de mănuşi în prezenţa fiicei sale şi a lui Godolphin, ce nu ştiau încă cui era destinat acel dar funest, o scenă cu totul diferită se petrecea pe piaţa Saint-Germain-l’Auxerrois, la doi paşi de la Luvru, în cârciuma lui Malican.

Page 706: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Amicul nostru Amaury de Noë se întorsese foarte târziu la hotelul Beauséjour, însoţit de eroul nostru, prinţul Henric de Bourbon, viitorul rege de Navarra.

Ce devenise Farinetta? Aceasta e un mister ce nu vom întârzia de a da lumina.

Prinţul se culcase la ivirea zilei.Doamna Catherina ca regină ce înţelegea toate

delicateţele ospitalităţii, se grăbise de a orândui la hotelul Beauséjour o prea frumoasă cameră pentru musafirul ei, prinţul de Navarra.

Alături de această cameră se afla un cabinet destinat nedespărţitului de Henric de Bourbon, adică Amaury de Noë..

— Noë, frumosul meu, zise prinţul punându-se în pat, oare nu doreşti puţin camera noastră de la hotelul din strada Saint-Jacques?

— Ah! nu, răspunse Noë.— Adevărat?— Nu, repetă tânărul. Ţi-o jur, Henric.— Te înşeli.— Aşi! şi pentru ce?Henric mişcă din cap:— La hotelul din Saint-Jacques, zidurile sunt pline…

masive.— Bun! şi aici?— Aici... aici ar putea fi scorburoase pe ici şi colo.— Aidea de!— Şi să aibă urechi nici mai mult, nici mai puţin decât

zidurile palatului lui Denis, tiran al Syracusei.— Scumpul meu prinţ, zise Noë cu gravitate, spiritul

Majestăţii Voastre e ameţit de aventurile din astă-noapte, sunt sigur.

— Dar… nu.

Page 707: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi te crezi la Luvru.— Ah! zise prinţul, nu înţelegi?… n-a sfârşit Doamna

Catherina Luvrul şi care a făcut toate ferestrele misterioase?

— Este adevărat.— El bine! dacă ea a sfârşit Luvrul, ea a zidit hotelul

Beauséjour.— Ah! drace! făcu Noë.— Şi Doamna Catherina e în stare să fi prevăzut că

oarecare persoane de care ar avea a se teme, vor locui odată acest hotel.

— Bun! zise Noë, dar ce să conchid?— Conchide că dacă voieşti să îmi spui ceva, în loc de a

vorbi din patul tău să vii la mine.— Fie, zise Noë.Şi el se puse pe patul lui Henric.— Şi apoi, adăugă prinţul, mi-a venit o idee.— Să vedem!— La Paris numai noi şi ai noştri vorbim limba bearneză.— Adevărat.— Şi ai noştri cred că nu vor servi de spioni reginei-

mame.— Răspund de ei, Henric.— Deci, să vorbim limba bearneză.— Fie. Ce ai a-mi spune? urmă el în limba ţării sale.— Dar, zise Henric, aş voi să-ţi vorbesc puţin de Sarah.— Hei! hei! zise Noë, ai văzut-o astă-seară?— Şi fără acea nebună de Farinetta ce ne-a deranjat.— Farinetta ţi-a făcut un mare serviciu, prinţule.— Aşi!— Şi sunt într-adevăr disperat văzându-te în fiece zi că

prietenia merge crescândă cu acea nenorocită argintăreasă.

Page 708: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Noë!— Ah! drace! murmură tânărul, iartă-mă, prinţe, dar mă

gândesc puţin la viitor.— Oare citeşti în stele ca René Florentinul?— Dumnezeu să mă ferească!— Sau ca… sir… de… Coarasse?Noë începu să râdă.— Asta nu mi-ar ajuta mult, zise el. Dar nu cuget mai

puţin la viitor.— Şi ce vezi tu?— Oh! perspective rele.— Ce spui!— Pe cuvântul meu de onoare! prinţe…— Şi încă!— Dacă sunt franc, te vei supăra.— Eu? zise Henric; aidea-de! eu nu mă super niciodată.— O dată nu e obicei…— Dar vorbeşte odată, vorbăreţule, făcu prinţul

impacientat.— Ei bine, monseniore, văd în viitor lucruri foarte rele

atingătoare de doamna regina de Navarra.— Mama mea?— Nu, tânăra regină, Doamna Margareta.Henric încruntă puţin sprâncenele şi aşteaptă ca Noë să

sfârşească.Noë urmă cu gravitate:— Doamna Margareta iubeşte pe Alteţa Voastră,

aceasta numai e de discutat.— Ea se va ierta cu ducele de Guise, dacă Alteţa

Voastră voieşte să dea o moştenitoare doamnei Contesa de Gramont…

— Şi apoi? făcu Henric.— Dar cum se pare că acea moştenitoare e şi găsită...

Page 709: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aş! făcu Henric.— Şi că ea se numeşte Sarah Loriot.— Ei bine?— Ei bine? Doamna Margareta ce ştie de minune limba

greacă şi cea latină, îşi va reaminti de oarecare lege romană ce se numea…

Noë se opri sperând ca surâsul lui să sfârşească fraza.— Cum se numeşte? întrebă cu răceală Henric.— Legea talionului, prinţe.— Aud! făcu Henric de Navarra; tu devii îndrăzneţ, Noë,

amicul meu.— Hei! hei!— Şi pentru că îmi faci o aşa frumoasa morală, îţi voi

spune la rândul meu o simplă chestiune.— Ascult.— Ce zici tu de Malican?— Eu zic că e un om… un cârciumar foarte brav.— Şi apoi?— Şi apoi… dar… şi apoi!… nimic.— Bun! şi de nepoata sa?— Eu zic că Myette e o fată prea frumoasă…— Apoi?— Şi că o iubesc… adăugă Noë ce se simţi că roşeşte.— Prea bine! Nu-mi spuneai tu mai zilele trecute că

dacă avea un crâmpei de pergament în buzunar, te-ai căsători cu ea?

— Oh! da sigur, da.— Chiar fără zestre.— Aşi! locuinţa lui sir de Noë, onoratul meu tată e mică,

dar…— Dar, vai! zise prinţul devenit batjocoritor la rându-i,

cum Myette nu posedă pergament…— Mă mulţumesc de a o iubi pentru frumoşii ei ochi.

Page 710: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— De minune! numai eşti singurul fiu, micul meu.— Vai!— Şi cum numele lui Noë nu trebuie să se stingă ar

trebui să iei o femeie la prima ocazie.— O voi lua.— Hei! dar, făcu Henric, îmi pare că în acest caz, Myette

va semăna mult cu Sarah, şi că doamna contesă de Noë va avea oarecare analogii cu tânăra regină de Navarra.

— Ah! drace! strigă Noë, la dracu comparaţiile! Bună seara, Henric, mă duc să mă culc.

— Vei face proceda înţelept, frumosul meu amic, mai cu seamă dacă îţi reaminteşti un vechi proverb gascon.

— Care?— Că pentru a vedea mai bine parul ce chiorăşte pe

vecin, este de trebuinţă de a ne scăpa de bârna ce ne orbeşte.

Noë începu să râdă şi merse la culcare.Dar când se punea în pat, prinţul îl rechemă.— Ce mai e, încă?— Mă prind, zise Henric că vei dormi rău astă noapte.— Dar nu…— Eu am văzut pe Sarah, tu n-ai văzut pe Myette,

aceasta e îndestul. Aşadar, când voi sforăi, tu vei părăsi patul pentru a vedea pe Myette.

— Se poate.— Şi te voi însărcina cu un comision pentru Malican.— Dar, zise Noë, sper că mă voi deştepta tare de

dimineaţă, şi voi găsi pe Myette singură. Malican va fi încă în pat.

— Asta nu face nimic. Vei da acest inel Myettei.Şi prinţul scoase din deget inelul răposatului rege

Antoine de Bourbon tatăl lui.— Ce faci? exclamă Noë mirat.

Page 711: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi, adăugă prinţul, o vei ruga ca să-l ducă la tatăl ei. Acesta e o înţelegere între Malican şi mine.

— Drace, murmură Noë, nu înţeleg nimic din toate acestea.

— Este inutil! bună seara!Şi prinţul se întoarse cu faţa spre zid.

………………………………………………………

Henric de Navarra nu se înşelase, Noë fu pe picioare foarte devreme.

Pe când prinţul dormea cu liniştea şi seninătatea unui om care e iubit din două părţi, şi care se mângâie cu ideea că, într-o zi se va coafa cu o coroană, Amaury de Noë ieşi fără zgomot din hotelul Beauséjour, după ce distribui pe ici pe colea, câteva surâsuri protectoare, şi câte o strângere de mână la gentilomii gasconi care vegheau cu credinţă asupra reginei de Navarra.

Pozitiv că prietenul lui Henric de Bourbon se ducea drept la cârciuma lui Malican.

Piaţa Saint-Germain, era încă pustie, şi cârciuma era tot goală.

Myette singură, îmbrăcată într-o rochie roşie în destul de scurtă pentru a i se vedea ciorapii ce îi acoperea pulpele, Myette zic, acoperită pe cap cu o basma bearneză care împodobea coafura ei cea bine aranjată, aranja oarecare tingiri de aramă pe comptoar şi punea cele alte servicii ale mesei în ordine.

— Bună ziua mica mea, zise Noë intrând şi luând cu familiaritate talia frumoasei bearneze.

Myette se roşi, dar nu se supără.— Bună ziua, domnule Noë, zise ea.Noë încurajat de veselia ei, se repezi şi o sărută, dar

Myette se scăpă după aceasta din braţele lui.

Page 712: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cu ce trebuie să vă servesc? întrebă ea, făcând puţin pe modesta.

— Cu nimic, unde e unchiul tău?— Doarme.Noë scoase un inel al prinţului pe care Myette îl

recunoscu pe dată.— Du-i acest inel, zise el.— Pentru ce? întrebă ea înspăimântată?— Nu ştiu nimic, este din partea prinţului.— E curios! murmură Myette.Apoi uşoară ca o pană, ea se îndreptă spre scară şi se

urcă în camera lui Malican.Noë se aşeză pe o bancă, şi până să se întoarcă Myette

el începu să se gândească.Myette se coborî după câteva minute.— Ah! zise ea, sărmanul meu unchi a dormit rău.— Ah! făcu tânărul om.— El mi-a spus că are o teribilă migrenă, domnule Noë.— Bietul om.— Şi m-a însărcinat de a vă face scuzele sale, pentru că

nu poate să se coboare el singur să vă servească cu ceva de băut.

— Nu face nimic, zise Noë cu un ton ipocrit şi cu totul încântat că îi menajase o întrevedere cu nepoata sa.

Apoi el se aşeză lângă dânsa.— Mica mea Myette, zise el, unchiul tău e un brav

bărbat.— Oh! o ştiu… asta…— Şi-l iubesc din toată inima, adaugă Noë.— De când, atâta iubire?…— Oh! Doamne, apoi, de când ne cam lasă singuri.Myette începu să se roşească.

Page 713: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi apoi, adaugă Noë, îmi dă timpul de a-ţi repeta cât te iubesc…

Vorbind astfel, Noë, luă pe tânăra fată de talie. Myette îşi înăbuşi un strigăt şi căută să se scape.

— Te iubesc! repetă el cu pasiune.— Amaury… murmură Myette, a cărui inimă era

înflăcărată.Noë o strânse pe inimă şi tânăra fată se simţi

înfiorându-se în braţele sale.Dar în acest moment de mare veselie, o voce s-auzi

răsunând la spatele lor, care îi făcu să tresară şi să scoată un strigăt de groază.

— He! he! zicea vocea, nu vă jenaţi domnule de Noë.Noë, palid şi tremurând se întoarse.Malican, care nu mai suferea migrena, se ţinea

nemişcat pe cea din urmă treaptă a scării.— Nu vă jenaţi, domnule de Noë, repetă el rânjind.Noë lăsă din braţe pe Myette care cu totul confuză, se

repezi într-un colţ al sălii.Cu toate acestea, Malican, nu era decât un sărman

cârciumar, pe când domnul de Noë, era un frumos gentilom. Dar pentru că Noë se cerea să seducă pe nepoata sa, acesta îl făcu să scoată scântei din ochi. Aşadar, el merse drept spre tânărul om şi îi zise:

— Domnule de Noë am să vă spun o simplă istorie. Ascultaţi-o dar, căci e scurtă.

Noë îi privea încremenit.— Tatăl meu, reluă Malican, era un sărman păstor de

munte, şi el se numea Malican ca şi mine… dar avea o fiică, o fiică care era sora mea, şi de care un gentilom se înamoră de dânsa într-o zi.

Malican se opri un moment, ca cum ar fi voit să dea multă tărie expresiilor sale.

Page 714: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Acest gentilom iubea pe sora mea, cum şi sora mea îl iubea, urmă Malican. Într-o zi tatăl meu, l-a surprins la picioarele ei; atunci ştiţi ce-a făcut?

Malican privea încă pe Noë, dar Noë părea pietrificat.Cârciumarul reluă:— Tatăl meu îşi luă puşca, o îndreptă asupra

gentilomului şi îi zise: «Îţi jur pe sufletul meu, că am să te omor ca pe un câine, dacă nu vei lua în căsătorie pe fiica mea, pe care ai sedus-o…»

La aceste din urmă cuvinte ale lui Malican, Noë se ridică în sus şi părea că se deşteptă dintr-un lung somn.

— Oh! oh! zise el, nu cumva că ai avea şi tu o asemenea pretenţie?

— Am onoarea de a vă face propunerea, replică Malican cu linişte.

În acelaşi timp cârciumarul îşi desfăcu haina şi scoase două pistoale de la brâu.

LXXIV

Noë era brav, şi dovedise acesta în multe împrejurări. Cu toate acestea, pistoalele lui Malican erau de un aspect îngrozitor, şi ochiul cârciumarului n-arăta nimic de îmblânzire.

— Scumpe domnule Malican, zise tânărul, nu voiesc să mă scap, şi poţi chiar dacă voieşti să te asiguri, să închizi chiar şi uşa. Dar te rog însă, să-ţi pui acele pistoale la brâu.

— Fie! zise Malican.— Dacă doreşti să vorbeşti cu mine, urmă Noë, care îşi

regăsise sângele său cel rece, apoi cred că ne înţelegem.— Nu cer decât asta, domnule Noë, zise Malican.

Page 715: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi după cum îi permisese Noë, cârciumarul se duse să închidă uşa şi se aşeză înaintea unei mese care îl despărţea de tânărul domn.

Apoi puse pistoalele pe masă, cam la îndemână, se aşeză şi zise:

— Să vedem, domnule de Noë, să vorbim puţin.Myette, tremurândă, se găsea tot într-un colţ al sălii.

Noë făcu astfel ca Malican şi se aşeze în faţa lui. Atunci cârciumarul se întoarse spre nepoata sa.

— He! he! frumoasă fată, îngrijeşte de o butelie de vin vechi, căci cum am să vorbesc de o afacere importantă cu domnul de Noë, nu pot să vorbesc până ce nu îmi voi uda puţin gâtul.

Myette era prea veselă de avea un pretext de a ieşi şi nu mai aşteaptă să fie regată.

Ea dispăru şi reveni după două minute cu butelia cerută de Malican.

În timpul absenţei Myettei, Noë şi cârciumarul păstraseră tăcerea a doi adversari care se observă mai înainte de a începe lupta.

— Acum, zise Malican, când tânăra fată puse pe masă butelia şi două pahare, acum du-te sus, fata mea. Ceea ce are să se petreacă între noi, nu te priveşte.

Myette era roşie ca o cireaşă. Ea se retrase cu ochii în jos, şi se sui pe scară.

Dar când ea fu pe cea din urmă treaptă, adică unde nu putea fi văzută de unchiul său, se aşeză jos şi îşi aţinti cu curiozitate urechea.

— Aşa! zise atunci cârciumarul, să vorbim dar gentilomul meu.

— Să vorbim! făcu Noë cu o indiferenţă mai mult prefăcută decât reală.

Page 716: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Malican îşi puse coatele pe masă, privi pe interlocutorul său în faţă şi îi zise:

— Astfel dar, domnule Noë, iubeşti pe nepoata mea?— Din toată inima mea, Malican.— Dar… ea… vă iubeşte?— Ce să zic? răspunse Noë cu o îndoială minunat jucat

poate.— Dar ştiţi bine domnule Noë, că Myette este o fată

foarte vârtoasă.— He! suspină tânărul om, o ştiu.— Şi ea nu este de loc o femeie care să se încânte de

vorbe, după cum fac damele voastre de la curte.— Sunt şi eu de ideea ta.— Myette voieşte un bărbat.— Cum! tu revii tot acolo, sărmanul meu Malican.— Un bărbat, serios.— Ce înţelegi tu prin asta?— He! dar, zise cârciumarul, un bărbat ca să o ia de

soţie.Noë făcu o uşoară săltătură pe scaunul său.— Aide, Malican, să vorbim serios.— Eu vorbesc serios, domnule de Noë.— Şi să lăsăm la o parte… această căsătorie.Malican îşi lungi mâna spre unul din pistoale.— Ascultă-mă bine, reluă Noë, tu eşti bearnez ca şi

mine.— Aşa este, zise Malican.— Tu cunoşti familia mea?— Am trecut de douăzeci de ori pe dinaintea castelului

dumitale.— Tu ştii că tatăl meu, contele de Noë, are cu totul alte

idei…— Asta nu ştiu zise Malican.

Page 717: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— El nu prea face haz nobleţe, ca mine.— Ah! făcu Malican, cu un aer serios.— Şi, aş putea să-i spun că Myette este un mărgăritar

de fată… un giuvaer..— Sunt puţine femei la curtea de Nérac, domnule de

Noë, care să fie de o aşa frumuseţe.— Aşa este, dar…— Şi vă garantez, că atunci când ea va fi contesa de

Noë…Noë făcu a doua săltătură.— Veţi putea fi sigur de înţelepciunea ei, adaugă cu

seriozitate cârciumarul.— Oh! cât despre asta, aprob părerea ta, Malican, dar…— Iată, urmă Malican, dacă voiţi, nunta se va face

duminica viitoare… Astăzi avem luni… vedeţi bine că nu mai avem mult timp de aşteptat…

— Dar, sărmanul meu Malican…— Şi mă voi duce la doamna Jeanna de Navarra, regina

noastră, şi îi voi cere să asiste la căsătorie.Noë voi se pună un sfârşit la programa matrimonială a

lui Malican— Un moment, zise el cu gravitate, am să-ţi spun un

cuvânt.— Să vedem, făcu Malican.— Refuz propunerea ta, dar îţi declar că fac asta cu

multă părere de rău.— Refuzaţi… ce?— Refuz de a lua de soţie pe Myette, deşi o iubesc cu

atâta ardoare…— Ah! zise Malican. Şi pentru ce?— Pentru că ea se numeşte domnişoara Malican şi eu

mă numesc contele de Noë. Înţelegi tu acum?Malican se puse pe un râs cu hohot.

Page 718: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! domnule de Noë, zise el, eraţi atât de turburat adineauri, încât nu aţi auzit istoria mea.

— Ce istorie?— Aceea a surorii mele… care fu sedusă… şi căsătorită

după un gentilom.— Ei bine!— Ei bine! acel gentilom, nu era de o nobleţe mai

mică… crede-mă…— Şi tu mi-o propui ca model? rânji Noë,— Nu, nu e ceea ce voiesc să zic.— Atunci, vorbeşte.— Acest gentilom se numea marchizul de Lussan.— Adevărat? întrebă Noë.— Întocmai după cum am onoarea de a vă spune. Şi el

a fost omorât în bătaie, alături de răposatul rege Antoine de Bourbon.

— Ştiu asta.Şi Noë, care nu ghicea încă unde Malican voia să vină,

Noë adăugă:— Lussanii era de o bună rasă, ei erau verii Albreţilor,

strămoşii materni ai prinţului Henric.— Vedeţi dar bine, adăugă Malican, în ce poziţie se

găseşte acela care va lua de soţie pe domnişoara de Lussan…

— Hei! făcu Noë care tresări…— Prin urmare nu se va înjosi atât, adaugă cârciumarul.— Cum! strig? Noë, el a lăsat o fiică?— O fiică care are frumoşi ochi şi pe care o iubiţi…— Myette?— Negreşit…Noë avu o teribilă bătaie de inimă.

Poza pag. 716 – Pajul Raoul.

Page 719: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aşadar… ea e… nobilă.— Şi din cel mai bun sânge al Bearnului.Noë scoase un strigăt de bucurie.— Ah! îngână el, este cu putinţă, Dumnezeul meu?!— Este adevărat, domnule de Noë.— Myette este fiica marchizului?— Chiar propria sa, fiică.— Dar atunci zise el, tu poţi să-ţi repui pistoalele în

buzunar, Malican.— Ah? ah!— Tu nu ai decât să ai toată încrederea în mine!— Adevărat?— Mă căsătoresc, te asigur.Malican începu a râde şi a chema pe nepoata sa:— Myette! Myette!Dar Myette nu răspunse— Oh! oh! murmură cârciumarul nu cumva că o fi

plecat?El se urcă pe scara pe unde dispăruse Myette, şi

totdeodată Noë care îl urma, auzi o exclamaţie de surpriză şi frică.

Myette care din capul scării ascultase conversaţia lui Noë şi a unchiului său, era în prada unei emoţii atât de mari, încât îi fu imposibil de a vorbi sau de a face un pas.

— Bun! exclamă cârciumarul, care alergă la dânsa, nu cumva că ai să leşini?

Myette se aruncă la gâtul unchiului său, şi se înecă în lacrimi.

În acest moment, Noë interveni şi îi zise cu seriozitate:— Doamnă contesă de Noë, liniştiţi-vă…Myette scoase un strigăt şi căzu din nou leşinată.Noë o luă în braţe şi se coborî jos cu Malican.

Page 720: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Dar deja un al patrulea personaj intră în cârciumi şi părea că se înspăimântă văzând-o goală.

Acest personaj nu era altul decât prinţul de Bourbon, viitorul rege al Navarrei, care dormea deja când Noë se strecurase în vârful picioarelor din hotelul Beauséjour.

Văzând că apare Malican care mergea mult mai mândru ca un mitropolit într-o catedrală, şi pe Noë purtând în braţe pe Myette pierdută în delir, înţelese pe dată, tot ceea ce se petrecuse.

— Aide! zise el râzând, văd că inelul meu şi-a produs efectul.

— Ah! făcu Noë care tresări şi începu a privi cu curiozitate pe prinţ.

El îşi aduse aminte că dându-i acel inel, Henric îi zisese: «Este un semnal între Malican şi mine.»

Henric surâdea continuu, dar în loc de a da vreo esplicaţie lui Noë, el se întoarse spre Malican.

— Ai fost îndestul de feroce? zise el.— Nu atâta… răspunse cârciumarul surâzând.— Te-ai servit de pistoalele tale?— Negreşit! Le-am arătat…— Ah! sărmanul meu Noë, zise Henric, în ce gheare ai

intrat!Dar Noë nu lua seama la cuvintele prinţului.El era îngenuncheat înaintea Myettei şi îi săruta cele

două mâini cu ardoare.Cu toate acestea, istoria inelului l-a intrigat puţin şi

termină prin a cere explicaţii.— Noë, frumosul meu amic, zise atunci prinţul, era

înţeles între mine şi Malican, că îi voi trimite inelul meu îndată ce tu te hotărai să iei de soţie pe Myette, dacă ea era nobilă. Am ţinut promisiunea mea pe motivul conversaţiei noastre de ieri seară.

Page 721: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Prea bine, făcu Noë.— Mica scenă violentă pe care ţi-a jucat-o Malican, era

înţeleasă între noi.— De minune!— Şi mama mea, regina Jeanna, are să se însărcineze,

să schimbe viaţa Myettei, deoarece nu e convenabil ca fiica unui gentilom şi viitoarea soţie a unui conte de Noë să trăiască într-o cârciumă.

— He! zise Noë, care îi veni prezenţa de spirit, cine ştie dacă ea n-a trăit totdeauna astfel.

— Ah! aceasta, replică Malican, are rezoanele ei cu totul particulare.

— Este adevărat, zise Henric.— Poate cineva s-o cunoască? întrebă Noë.— Negreşit.— Să vedem.— Şi Noë tot ţinând cele două mâni ale Myettei într-ale

sale, se aşeză în acelaşi loc unde vorbea mai adineauri cu Malican între două pistoale.

Malican luă cuvântul:— Myette este fiica marchizului de Lussan şi a Rosei

Malican, sora mea. Marchizul s-a căsătorit cu Rosa în marea Catedrală de Pau, ca unul care era catolic.

— Bun! zise Noë.Dar Rosa, sărmana mea roză, a murit.— Ah!— Şi trei ani după aceasta, a fost omorât şi marchizul.— Ştiu aceasta.— Toate acestea n-au provocat decât orfelinatul

Myettei, urmă Malican, şi că ea să n-aibă alt protector decât pe contele de Lussan, fratele tatălui său şi pe sărmanul cârciumar Malican fratele mumei sale.

— Acesta nu mă explică încă, zise Noë, pentru ce…

Page 722: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Sst! făcu Henric.Malican reluă:— Contele de Lussan este dintr-o bună casă, este

cunoscut, dar este tratat de tot bearnezul ca un gentilom puţin scrupulos.

— Uitasem, murmură Noë.— El se ocupă cu spânzurătoarea evreilor şi lombarzilor

care i-au împrumutat parale, şi lornetează cu un ochi arzător pe frumoasele castele ale răposatului său frate, marchizul de Lussan.

— Ah! drace!…— Acum vedeţi, continuă Malican că nu sunt decât un

cârciumar, dar am trecut întotdeauna, drept un om care prevede lucrurile din depărtare. Şi m-am gândit…

Malican se opri pentru a-şi completa fraza printr-un fin surâs.

— Mergi înainte, zise prinţul, eu cunosc pe Lussan şi poţi vorbi de dânsul.

— Îmi ziceam câteodată, reluă Malican, că dacă aş lăsa pe frumoasa Myette, în grija unchiului său, ar putea într-o zi sau într-alta… din cauza frumoaselor ei castele... Înţelegi? un copil… se poate amăgi prea lesne.

— Cum! îl întrerupse Noë, Myette are castele?— Fără îndoială.— Ea e bogată?— Prea bogată, zise Henric.— Visez!… îngână tânărul, şi cu toate acestea îmi pare

cu neputinţă.— Domnule conte de Noë, zise atunci Malican, vedeţi

dar că Myette are titluri, avere şi e frumoasă… Este drept asemenea, că ea are un brav om ca unchi, care e cârciumar, dar fiţi liniştit, o dată căsătoria făcută, mă voi duce să locuiesc izolat în vreun colţ al pământului cu

Page 723: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

economiile ce le-am făcut, şi apoi dacă vreodată voi veni să te văd.. ei bine! mă veţi trimite să prânzesc cu oamenii curţii voastre.

— Ah! Malican, strigă prinţul, nu te mai gândi astfel, tu eşti într-adevăr un muntean al ţării noastre, dar inima ta cea nobilă, nu va permite amicului meu de a te trata astfel.

Noë nu zise nimic, dar îmbrăţişă călduros pe Malican.Myette plângea de bucurie.În acest moment o umbră se desenă pe pragul uşii şi o

femeie apăru.Era Nancy, Nancy frumoasa subretă, amica doamnei

Margareta şi idolul pajului Raoul.Nancy, care surâdea de obicei, şi ai cărui ochi clipeau

întotdeauna cu viclenie, Nancy zic, îşi încruntă sprâncenele, ea avea un aer îngrijorat care părea a arăta un rău augur, pentru prinţul Henric.

LXXV

Nancy aruncă o privire asupra lui Noë şi Myettei care se ţineau încă de mână în prezenţa lui Malican.

— Hm! zise ea, clipind din ochi, oare domnul de Noë… se… căsătoreşte?

— Mica mea, răspunse Noë, eu iau în căsătorie pe Myette.

— Aidea de!— Care este de o bună nobleţe.— Ce ai zis?— Adevărul, zise Malican, cu gravitatea unui părinte.Dar Nancy, în loc de a cere explicaţii asupra nobleţei

Myettei, nobleţe pe care ea nu şi-o închipuise până

Page 724: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

atunci, Nancy zic, începu să îşi încrunte sprâncenele din ce în ce mai mult.

— Atât, mai rău! zise ea.— Hm! făcu Noë.— Pentru ce atât mai rău? întrebă Henric de Navarra.Nancy se întoarse până la pragul uşii, şi se asigură că

nimeni nu se învârtea prin vecinătate.— Tu poţi vorbi aici, Nancy, zise prinţul; Malican şi

nepoata sa sunt amici de-ai noştri.— Adevărat! zise Nancy.— Oh! oh! făcu Malican, nu sunteţi de loc amabilă

pentru noi, domnişoara Nancy.— Aceasta provine din aceea că vă iubesc.Şi Nancy din ce în ce mai serioasă, se aşeză şi începu să

privească fix pe prinţ.— Alteţa Voastră, nu cumva şi-a pierdut memoria? zise

ea.— Apropo, de ce vorbeşti tu astfel, mica mea?— Ea a cerut de la Doamna Catherina, în schimbul vieţii

lui René, un jurământ…— Drace! răspunse prinţul.— Un jurământ care va apăra viaţa Alteţei Voastre, a

domnul de Noë, a frumoasei argintărese şi a domnul de Pibrac.

— Şi de atunci, adaugă Henric, trăim foarte liniştiţi şi fără nici o grijă.

— Este o greşeală însă, zise Nancy.Prinţul făcu un gest de surpriză.— Cum! zise el, doamna Catherina va cuteza să încalce

cuvântul ei?— Nu.— Ei bine! atunci?

Page 725: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar jurământul ce l-a făcut ea, nu apără şi pe viitoarea contesă de Noë… şi în ziua când ea va afla că… Myette…

Noë tresări şi păli.— Din fericire, zise Henric, că Myette va intra chiar

astăzi în hotelul Beauséjour, unde ea va fi sub protecţia reginei, mama mea.

Nancy clătină din cap.— Regina Jeanna, zise ea, nu e nici ea apărată cu acel

jurământ.— Oh! oh! exclamă Henric cu mândrie, tu vii să mă

indignezi, mica mea, nu poate nimeni atinge pe mama mea.

— Monseniore, zise Nancy, vă înşelaţi… regina Catherina urăşte pe regina de Navarra…

— Se poate, dar…— Şi vă jur, urmă camerista, că dacă aş fi în locul

vostru, m-aş grăbi de a mă căsători cu doamna Margareta.

— Nancy, copila mea, zise prinţul, sunt cu totul de părerea Doamnei Margareta.

— Cum asta, monseniore?— Ea pretinde că tu vezi toate în negru.— Întocmai ca Cassandra, prinţule.— Aidea de! tu eşti nebună.— Mai întâi, reluă Nancy fără a se descuraja, permiteţi-

mi să vă fac o confidenţă.— Vorbeşte.— Eu nu ştiu unde şi-a petrecut seara, doamna

Catherina, dar pot să vă afirm, că atunci când ea a intrat în Luvru, era mai târziu de miezul nopţii.

— Ce fel! făcu prinţul înspăimântat, cum ştii tu asta?

Page 726: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! răspunse Nancy, ştii că sunt puţin cam noctambulă.

— Drace! zise prinţul, întrebuinţezi un cuvânt ce nu înţeleg.

Nancy începu a surâde:— Doamna Margareta, ce ştie limba latină, zise ea, mi-a

explicat că aceasta înseamnă: a umbla în timpul nopţii.— Prea bine. Aşadar tu eşti noctambulă?…— Adică, îmi place se mă preumblu prin coridoare fără

lumină, să ascult pe la uşi, şi să prind un cuvânt pe ici şi colo.

— Şi ai văzut pe Doamna Catherina întorcându-se?— Da.— Singură?— Singură, învelită în mantaua ei.— Acesta e straniu…— Şi deghizată în cavaler.— Glumeşti?— Acesta e adevărul, monseniore.— Te-ai înşelat poate… regina-mamă n-ar încerca a se

travesti astfel.— Sunt sigură de ceea ce spun. Mă aflam la o fereastră

ce dă pe apă, şi mi s-a părut că aud un zgomot de voci pe marginea apei. Urechea mi-e fină şi un moment am crezut că aud vocea lui René. Atunci m-am coborât şi am găsit la portiţă un soldat de gardă ce-mi era cunoscut.

— Acela care doarme când tuşeşti?— Întocmai.— Şi el ţi-a spus?— Nu, ascultă…— Să vedem? zise Henric curios.— Soldatul, reluă Nancy, avea o manta mare: eu sunt

mică cum vezi, şi m-am ascuns în manta.

Page 727: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! ah!— Astfel că am văzut, fără ca să mă vadă şi graţie

felinarului agăţat deasupra uşii, intrând un cavaler.— Şi acel cavaler?— Era Doamna Catherina.La rându-i Henric încruntă sprâncenele.— De unde venea ea oare, murmură el.— Nu ştiu. Dar pot să-ţi spun numai, că dacă Doamna

Catherina îşi dă osteneala de a ieşi din Luvru fără escortă, şi dacă se întoarce atât de târziu, este că are niscaiva proiecte sinistre şi îndrăzneţe în cap.

— Dar în fine, ghiceşti tu ceva?— Ştiu că urăşte pe regina de Navarra!— Cum ştii tu?— Am surprins o privire de ură ce a aruncat asupra ei.Henric surâse cu mândrie.— Mama mea e bine păzită la hotelul Beauséjour, zise

el.— Poate, făcu Nancy.— Ea are împrejuru-i treizeci de gentilomi bravi şi

devotaţi… a căror spadă e mai lungă şi mai bine fabricată decât pumnalele slujitorilor doamnei Catherina.

Nancy ridică din umeri.— Tii! monseniore, zise ea, Doamna Catherina e o

prinţesă prea curtenitoare pentru a asasina pe o regină ce urăşte, dar pe care, după toate o stimează.

— Atunci ce am de temut?— Dar, adaugă ea, s-ar putea întâmpla ca René

Florentinul…La acest nume, Myette şi Noë păliră din nou şi Malican

se scarpină la ureche cu un aer neliniştit. Singur prinţul rămase nepăsător.

Page 728: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— S-ar putea întâmpla, urmă Nancy, ca René Florentinul ce nu se mai poate atinge de Alteţa Voastră, să cugete a fi plăcut doamnei Catherina.

— Şi cum?— René e un chimist dibaci.Henric tresări.— El prepară otrăvuri minunate şi sigure…— Ah! taci!— Otrăvuri care se strecor în aerul ce respiri, în apa şi

vinul ce îl bei, în focul la care te încălzeşti, în pâine şi alimente…

— Nancy, zise prinţul, va trebui să prepar cu mâna mea prânzul mamei mele?

— Mai mult decât aceasta, monseniore.— Ce?— Ar trebui să ai un amanet ce va răspunde de René.— Nu înţeleg, făcu Noë.— Nici eu, murmură Malican.— Dar eu, zise Henric, am înţeles, şi Nancy are

dreptate.Apoi el se aplecă la urechea cameristei:— Vrei să vorbeşti de Paola? zise el.— Întocmai— Nancy, mica mea, te poţi reîntoarce la Luvru şi să

rămâi liniştită. Mai înainte de mâine, viaţa Paolei îmi va răspunde de acea a mamei mele.

— Bine! zise Nancy. Bună seara monseniore, acum eşti prevenit.

Şi Nancy ieşi.………………………………………………………

Pentru a şti pe ce conta prinţul Henric de Navarra relativ la Paola, ne este de trebuinţă a ne raporta la

Page 729: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

noaptea precedentă şi de a ne întoarce la podul Saint-Michel unde am lăsat pe Farinetta, prinţul Henric şi Noë asistând printre deschizăturile obloanelor, la primul pansament al lui René Florentinul.

Farinetta, ne aducem aminte, aflând originea Paolei, murmurase la urechea prinţului: «Nu voi mai lovi acum pe René, ci pe fiică-sa.

Henric îi luă braţul, i-l strânse cu putere zicându-i:— Taci!Apoi o duse departe de prăvălie, la extremitatea

podului, şi făcu semn lui Noë de a-l urma.— Copila mea, zise el atunci Farinettei, nu mai ai nicio

trebuinţă de a mai rămâne aici.— Pentru ce?— Ora nu a sunat încă pentru tine de a te răzbuna de

René.— Ah! ah! strigă Farinetta. Sunt foarte grăbită cu toate

acestea.— Şi eu.— Dumneata?— Eu, zise Henric, cu linişte, urăsc pe René mai mult ca

tine.— Ei bine! lăsaţi-mă să sfârşesc atunci… vă voi

răzbuna, răzbunându-mă eu însuşi.— Nu încă…— Pentru ce?— Ascultă, replică prinţul, dacă ţi-aş spune cine sunt,

vei crede apoi cuvintelor mele?— Poate… căci ai înfăţişarea unul gentilom loial.Henric se aplecă asupra ei.— Urăsc pe René, zise el, pentru că sunt hughenot şi

pentru că el e inamicul crâncen al tuturor din religia mea.— Ah! cum te numeşti?

Page 730: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Îţi voi spune, dacă vei face jurământul de a păstra secretul.

— Jur pe ţărâna lui Gascarille!— Acest jurământ îmi e destul, zise prinţul. Şi el

adaugă: Mă numesc Henric de Bourbon, şi voi fi rege de Navarra.

Farinetta înăbuşi un ţipăt şi se înclină cu respect.— Acum, reluă Henric, dacă îţi spun că urăsc pe René

mai mult decât tine, mă vei crede?— Desigur…— Îl urăsc mai mult ca tine, pentru că moartea lui nu

mi-ar ajunge spre răzbunare Voiesc a-l lovi în orgoliu, în puterea, în afecţiunea ce are pentru fiica sa. Înţelegi?

— Da, înţeleg.— Şi te fac tovarăşă la răzbunare mea.— Ordonă, sunt gata.Un foc misterios strălucea în ochii Farinettei. Prinţul o

duse până la felinarul podului şi îi arătă mâna sa stângă.— Priveşte bine acest inel, zise el.El îi arătă inelul răposatului rege, Antoine de Bourbon.— Îl voi recunoaşte chiar după douăzeci de ani,

răspunse ea.— Ei bine! în ziua când un om se va prezenta la tine

aducând acest inel..— El va veni din partea dumitale, nu e aşa?— Da, şi tu vei face ceea ce-ţi va spun, căci voi ordona

prin gura lui.— Mă voi supune, monseniore.Prinţul păru că se gândeşte:— Nu e aşa că eşti iubită la Curtea Miracolelor?— Unii mă iubesc din amor, şi sper a-mi înmlădia inima,

zise Farinetta cu ironie.— Şi… ceilalţi?…

Page 731: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ceilalţi iubeau pe Gascarille, şi mă iubesc. Alţii în fine, se tem de mine pentru că ducele Egyptului m-a luat sub protecţia lui.

— Adică, observă Henric, că escrocii şi pungaşii ţi se supun ca unei regine.

— Aproape.— Şi că te poţi încrede pe ei?— La orice oră a zilei sau a nopţii… dar mai cu seamă a

nopţii.— Ei bine! întoarce-te la ei, uită pe René şi fiica-sa, şi

aşteaptă cu răbdare să-ţi trimit un mesager aducând inelul meu. Adio, Farinetta!

Prinţul strânse mâna bohemienei şi reluă braţul lui Noë…

— Ah! un moment, zise el mai înainte de a se depărta de Farinetta, unde te poate găsi?

— Strada Grand-Hurleur, în casa unui pânzar. Nu va avea decât să întrebe de Farinetta. Bună seara, domnilor.

Şi la rându-i, Farinetta salută pe cel doi tineri şi se depărtă cu un pas repede.

Farinetta trecu din nou Cité şi podul Change, lăsând în urma ei pe Henric şi Noë ce înaintau cu paşii înceţi; ea urcă spre strada Saint-Honoré, şi ajunse în Grand-Hurleur, stradă strâmtă, nesănătoasă, unde nici luna nici soarele nu străbăteau decât foarte rar.

Stăpânul casei, ce Farinetta descrisese celor doi tineri ca pânzărie, se numea Grive.

Grive închiriase Farinettei podul casei.Bohemiena scoase din buzunar un cui lung, ce îl

introduse în deschizătura uşii, drept cheie.Cu ajutorul acelui cui, ea ridică un zăvor interior şi uşa

se deschise.— Cine e? întrebă o voce răguşită.

Page 732: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Eu, Farinetta.— Ei bine! întrebă vocea, ai găsit ce căutai?— Nu, răspunse Farinetta, ce găsi netrebuitor de a

istorisi neguţătorului aventura ei.O simplă scară era singurul mijloc de comunicaţie între

camera neguţătorului şi podul Farinettei.Bohemiena urcă acea scară, deschise o uşă, străbătu

pe pipăite într-o cameră de câteva picioare lărgime, şi fără a-şi procura lumină, ea se aruncă îmbrăcată pe o grămada de paie ce îi servea de pat.

Farinetta suferise frigul, ea umblase, ea alergase, ea fusese agitată…

Toate acestea îi erau destul pentru ca să simtă o mare oboseală, şi astfel nu întârzie de a adormi profund.

Ea dormea de mai multe ore, când vocea neguţătorului Grive o deşteptă de o dată.

— Hei! Farinetta? strigă neguţătorul de haine vechi.— Ce voieşti? răspunse ea căscând şi frecându-şi ochii.— Un om voieşte să-ţi vorbească.Farinetta avu o presimţire. Ea se ridică şi coborî scara.Omul ce voia să vorbească Farinettei, era un burghez

foarte bine îmbrăcat. Acesta era Malican.— Iacă, zise bohemiena ce-şi aduna suvenirurile, nu eşti

un cârciumar? — Da, copila mea.— De pe piaţa Saint-Germain-l’Auxerrois?— Întocmai.— Cârciumarul Malican?— Da, zise bearnezul, ce găsi pe Farinetta mult după

gustul lui.— Ce voieşti cu mine?— Să-ţi vorbesc.— Din partea cui?

Page 733: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Malican scoase din buzunar un mic obiect ce îl arătă fetei.

— Cunoşti acest inel? zise el.— Da, acesta e inelul prinţului.Şi ochiul Farinettei scânteia.— Prinţul m-a însărcinat a-ţi spune că va trebui, în

noaptea viitoare, să răpeşti pe fata ce ştii.— Şi să o omor, nu e aşa?— Nu, dar s-o ţii ca prizonieră, fără a-i face nici un rău,

atât cât voi veni a te vedea în toate zilele.— Şi dacă… într-o zi na-i mai veni?…— Ah! drace! făcu Malican, prinţul îţi va spune. Tot ceea

ce ştiu e că să nu-i faci niciun rău.— Bine!Malican îşi repuse inelul în buzunar şi plecă.Seara Farinetta luă drumul Curţii Miracolelor şi pătrunse

în cercul de lumină, ce truanzii35 aprindeau în fiecare seară şi împrejurul căruia paraliticii dansau, pe când orbii şezând cu gravitate, consultau stelele.

— Să trăiască Farinetta! strigară toţi văzând apărând frumoasa creatură.

Page 734: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

LXXVI

La Curtea Miracolelor domnea regele Bohemiei. El domnea rău, dar în sfârşit îşi menţinea locul de onoare.

El avea un prim ministru ce se numea ducele Egyptului, un altul ce era numit baronul des Castiles, un nebun care, în memoria unui personaj celebru, se intitula Triboulet II.

Regele Bohemiei nu dormea decât noaptea, şi supuşii săi nu se strângeau împrejurul tronului lui decât tot noaptea

Ziua, regele Bohemiei îşi lega piciorul stâng, îşi punea o legătură neagră pe ochiul drept, şi se târa cu multă greutate pe două cârje până la biserica Saint-Eustache, unde avea un loc de cerşetor, a cărui chirie o plătea cu un scud de aur.

Ducele Egyptului era dănţuitor de profesie zilnică. Se vedea jucând pe funie la intrarea podului Change.

Baronul des Castiles era surdo-mut de profesie, şi câteodată la zile mari, el adăuga acestor funcţii pe acea de orb din naştere.

Dar când venea noaptea, mai cu seamă când era întunecoasă, regele Bohemiei îşi relua sceptrul, ducele Egyptului, portofoliul său de ministru, baronul de Castiles spada.

Se făcea un mare foc în mijlocul Curţii Miracolelor, şi se strângeau împrejurul lui.

Femeile dansau şi cântau, bărbaţii beau, copii se rostogoleau prin ţărână sau noroi.

De la miezul nopţii începeau orgiile.Rareori ofiţerul poliţiei îndrăznea a pătrunde întra-cel

sân de desfrânări şi crime.

Page 735: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

În acea seară cum noaptea era întunecoasă, truanzii alergară din toate părţile Parisului, şi niciodată adunarea nu fusese mai numeroasă.

Şezând pe o butie goală ce îi servea de tron, cerşetorul de la Saint-Eustache redevenise rege, şi supuşii săi îi prezentau cu respect un vas plin de un vin acru.

O tânără fată dansa la picioarele regelui Bohemiei.— Iată o fată încântătoare, zise acesta, şi acela care va

bea cu dânsa e un om fericit.Tot deodată Farinetta se arătă în cercul de lumină

descris de către foc.Fata încetă de a mai danţa văzând-o, şi regele Bohemiei

îi făcu semn să vină să se aşeze lângă dânsul.Farinetta se urcă pe butie şi zise regelui:— Voieşti să ordoni tăcerea?— Pentru ce copila mea?— Pentru ca să pot vorbi.Regele ridicându-se strigă:— Să tacă toţi!… Farinetta voieşte să vorbească.La vocea suveranului, truanzii tăcură şi chiar copii îşi

încetară jocul.— Vorbeşte, copila mea, zise atunci regele întorcându-

se spre Farinetta.Farinetta se ridică în picioare pe butie, şi punând o

mână în şold, zise:— Soţi ai Curţii Miracolelor, ştiţi că Gascarille a murit?— Da, da, sărmanul Gascarille! murmurară toţi.— Şi că am jurat de a îl răzbuna? adaugă ea.— Şi noi, repetară supuşii regelui Bohemiei.— El bine! ora a sosit, reluă încet Farinetta.Un lung murmur de satisfacţie se auzi printre truanzi.— Trebuie să dăm foc Luvrului?— Sau să asediem Châteletul?

Page 736: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Nici una, nici alta.— Vorbeşte fata mea, repetă regele Bohemiei ce ridică

vocea cu un accent de autoritate. Ceea ce vei spune va fi bine spus, ceea ce vei face va fi bine făcut, ceea ce vei ordona va fi executat.

— Să trăiască Farinetta! strigă mulţimea.— Am trebuinţă de trei oameni hotărâţi, reluă văduva

lui Gascarille.— Vei avea o sută.— Nu, n-am trebuinţă decât de trei.—Eu! eu! eu!… strigară douăzeci de truanzi deodată.— Lăsaţi-mă să aleg, zise Farinetta.Ea îşi preumblă privirea asupra mulţimii şi îndreptă

mâna spre un băiat robust şi bine făcut ce se numea Inimă-de-Lup.

Inimă-de-Lup era unul din cel mai îndrăzneţi din Curtea Miracolelor, fugise de douăzeci ori din Châtelet într-o zi când călăul îl spânzurase, el găsise mijlocul de a se dezlega şi de a cădea sănătos pe picioare.

De atunci Inimă-de-Lup fusese amic al lui Gascarille. El scoase un ţipăt de bucurie văzându-se cel dintâi ales.

— Să trăiască Farinetta! zise el.Apoi străbătând mulţimea el se puse lângă butia, ce

servea de tron regelui Bohemiei şi de piedestal Farinettei.Tânăra fată după ce alese pe Inimă-de-Lup, arătă pe un

al doilea.Acesta era un om scurt de talie, cu părul cărunt, ce ziua

era orb pe podul Saint-Michel.El se numea Răsuflare-Scurtă.Răsuflare-Scurtă imită pe Inimă-de-Lup, şi se aşeză

lângă dânsul.Farinetta căută cu privirea pe al treilea al ei complice.

Page 737: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Totdeodată ea începu să strige pe un fel de colos cu buzele groase, privirea bestială, a cărui voce sonoră făcea să tremure geamurile unei cârciumi, tocmai în momentul când acesta din urmă era gata să bea.

— Hola! Mare-Clopot, strigă Farinetta. Mare-Clopot auzind vocea ei, scoase o exclamaţie sălbatică şi merse spre cel doi companioni ai săi. Farinetta sări jos după butie.

— Veniţi! zise ea.— Dar unde mergi tu, mititico? întrebă regele Bohemiei.— Asta e secretul meu.— Tu ai secrete pentru mine? făcu monarhul golanilor

cu un ton de observaţie.— Eu destăinui numai secretele ce-mi aparţin.— Ah! Ah!— Şi păstrez pe acele care nu sunt ale mele.Vorbind astfel, Farinetta făcu un semn celor trei

complici ai săi.— Loc! strigă ea.Cercul truanzilor şi al bohemienilor se sparse şi

Farinetta de depărtă urmată de Inimă-de-Lup, Răsuflare-Scurtă şi de Mare-Clopot.

Când fuse afară din Curtea Miracolelor, ea se întoarse şi le zise:

— Acum ascultaţi.— Vorbeşte, zise colosul.— V-am ales pentru a mă urma şi pentru a executa

ordinele mele.— Suntem gata.— Veţi face tot ce vă voi ordona, fără a discuta, nu e

aşa?— Vom face, răspunse Răsuflare-Scurtă.— Fără nici o observaţie.

Page 738: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Fără nici una.— Juraţi-mi! căci, zise Farinetta, dacă afacerea pe care

o voi comanda, vi se va părea ciudată, să pot cel puţin, să mă asigur de alţii.

— Tu eşti nebună, murmură Inimă-de-Lup, tu ştii bine că noi facem tot ceea ce voieşti, să dau foc Parisului.

— Nu, eu am să vă cer ceva mai uşor.— Oh! atât mai bine făcu Inimă-de-Lup.Colosul de Mare-Clopot privi pe Farinetta cu un aer

zăpăcit, şi se mulţumi de a clătina capul de sus în jos.Inimă-de-Lup căută să ghicească.— Să vedem! reluă Farinetta, îmi juraţi voi pe funia lui

Gascarille că vă veţi supune orbeşte?— Jurăm, răspunseră câteşitrei, într-o voce. Atunci Farinetta le zise:— Să, mergem să ridicăm o fată.— E ea frumoasă? întrebă Inimă-de-Lup.— E frumoasă şi tânără.Ochiul colosului strălucea cu o expresie feroce, şi acela

care se numea Răsuflare-Scurtă făcu să se audă un zgomot de satisfacţie.

— Avem să o ridicăm, urmă Farinetta, dar după ce o vom ridica…

Cei trei truanzi avură un surâs, apoi se priviră unul pe altul pe muteşte.

— Ea nu îmi pare a fi pentru tine, zise Inimă-de-Lup lui Răsuflare-Scurtă, căci eşti prea bătrân.

— Aceasta vom vedea; sunt bătrân într-adevăr, dar sunt o mulţime de cârciumi care m-a găsit cu totul altfel.

— Şi eu, zise colosul, cum sunt cel mai mare şi cel mai forte, îmi pare că o să vă lingeţi pe bot.

— Aidea de! făcu Inimă-de Lup.— Am se te sugrum, cocoşule.

Page 739: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Răsuflare-Scurtă, îşi strânse pumnii.— Eu, zise el, îţi voi sări la grumaz.Colosul şi ridică pumnii.— El bine! strigă Farinetta care voi se pună cap acestei

certe, nu va fi nimeni dintre voi care va dispune de prizonieră.

— Ah! ba! făcură câteşitrei.— Dacă vom ridica pe tânăra fată, urmă Farinetta, o

vom respecta şi nu îi vom face niciun rău.— Pentru ce s-o ridicăm atunci?— Îmi pare că mi-aţi jurat de a mă asculta? întrebă cu

gravitate Farinetta.— Da, zise Inimă-de-Lup.— Ei bine, veniţi…Farinetta îl târî spre podul Change şi în momentul când

îl trecură, ea le zise:— E fiica lui René, pe care o vom ridica.— A lui René Florentinul? întrebă falsul orb.— Da.— Ea e frumoasă… O văd în toate zilele… şi va trebui…— Prin urmare, zise Farinetta cu autoritate, trebuie să o

respectaţi, cum mă respectaţi şi pe mine.………………………………………………………

Pe când soţia nenorocitului Gascarille, cugeta a executa ordinele prinţului de Navarra, Paola şi Godolphin vorbeau în fundul prăvăliei de pe podul Saint-Michel.

Godolphin când văzuse ora înaintată, închise uşa.Cu toate acestea René anunţase când ieşise dimineaţa,

că va intra spre seară.— Aşteptaţi-mă, le zisese el.Totdeodată se auzi o bătaie în uşă.— Iată tatăl meu, zise Paola.

Page 740: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Godolphin fără teamă, merse se deschidă. Dar totdeodată, cum uşa era căscată, el fu împins cu violenţă înapoi şi Farinetta se precipită în prăvălie urmată de cei trei bandiţi.

— Ajutor! ajutor! strigă Paola înspăimântată, ajutor tată!…

Dar René nu era acolo, René era la Luvru fără îndoială.Farinetta se repezi asupra italiencei, îi legă mâinile la

spate şi îi zise:— Taci, sau te sugrum!În acest timp, Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup trântise

la pământ pe Godolphin şi îl legară la gât.— Trebuie să îl ridicăm şi pe acesta? zise el.— Nu, lăsaţi-l aici, răspunse ea.Şi bohemiena adaugă:— Am trebuinţă numai de fată.Paola era leşinată. Colosul o luă pe umeri şi ieşi.

LXXVII

Am lăsat pe René Florentinul în laboratorul său împreună cu Godolphin şi de Paola, care amândoi se amestecaseră în preparaţia misterioasă a perechii de mănuşi.

Când operaţia fu terminată, Florentinul repuse mânuşile otrăvite deasupra şi închise cufăraşul.

— Acum, zise el fiicei sale, tu ai să mă pansezi din nou, şi mă vei încinge strâns peste mijloc cu o bandă de pânză.

— Ce, ai să ieşi? întrebă Paola.— Da, mă duc la Luvru.— Ia seama, tată… căci după cum eşti rănit, poate să

comiţi vreo imprudenţă.

Page 741: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Trebuie să văd pe regină.— Godolphin nu poate merge?— Cu neputinţă.Paola ştia că René avea o voinţă decisivă. Ea îşi aplecă

capul şi tăcu.Zece minute după aceasta, René încă palid şi

clătinându-se, dar hotărât, părăsi prăvălia sa de pe podul Saint-Michel.

Dar el nu se îndreptă deocamdată spre Luvru. Când ajunse în piaţa Châtelet, o trecu şi intră în strada Saint-Denis.

Pe la mijlocul acestei străzi, aproape în faţa bisericii Saint-Leu şi Saint-Gilles, se vedea o prea frumoasă prăvălie deasupra căreia se citea în litere mari de bronz poleite:

La Leul Veneţiei.Pietro Doveri, mânuşarul regelui.

Italianul Pietro Doveri era un veneţian pe care consiliul de zece îl condamnase la moarte, şi care reuşise a scăpa întocmai în momentul când gondola justiţiei îl conducea la supliciu.

Pietro Doveri se stabilise la Paris puţin în urmă după René Florentinul, şi începură a-şi face o concurenţă mare.

Regele Carol al IX-lea pentru că ura pe René dăduse brevetul său lui Pietro Doveri şi îi permisese de a se întitula mânuşarul şi parfumerul regelui. René începuse a avea dar în contra veneţianului, o ură teribilă.

— Cu toate acestea, în acea zi Florentinul se ducea drept la rivalul său şi intră în prăvălie cu liniştea unui client care are intenţie de a cumpăra ceva.

Un om tânăr care şedea la comptoar, se sculă şi veni să îl întâmpine. Acest tânăr era un flamand cu numele de

Page 742: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Thibaud pe care Pietro Doveri îl avea ca reprezentant al lui.

Cu modul cu care acesta salută pe René, s-ar fi putut ghici îndată că ei aveau secretele lor de înţelegere.

— Unde e stăpânul tău? întrebă Florentinul.Thibaud surâse.— Senioria Voastră, zise el, ştie bine că stăpânul meu

lipseşte din Paris de opt zile.— Tu mi-ai spus-o într-adevăr alaltăieri, când te-am

întâlnit.— Aşa, şi el nu se va întoarce decât mâine.— Dar nu mi-ai spus unde era.— Este în Orléans, unde are un grădinar foarte

îndemânatic şi care îi vinde flori pentru a-şi prepara pomezile sale.

— Prea bine!— Ce trebuie să fac pentru a vă servi? întrebă Thibaud.Pentru a explica această chestiune a flamandului, este

necesar de a spune, că el era vândut cu corpul şi sufletul lui René, pe care-l ţinea la curent cu toate descoperirile chimice şi a invenţiunilor lui Pietro Doveri.

René îşi desfăcu mantaua şi scoase cufăraşul de mănuşi.

— Cum găseşti tu aceasta? zise el— Oh! încântătoare descoperire, zise Flamandul.— Ei bine! zise René, acesta e un cadou ce voiesc să fac

lui Pietro Doveri.— Cum! făcu Thibaud cu un aer incredul,

dumneavoastră glumiţi.— Nicidecum.— Cu toate acestea senioria Voastră, nu iubeşte atât de

mult pe stăpânul med.— Din contră îl urăsc din tot sufletul.

Page 743: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Atunci, zise Thibaud, văd pentru prima oară făcându-se un cadou, unul inamic.

René surâse.— Ieri, zise el, la cina regelui, doamna regina de

Navarra, şi-a manifestat dorinţa de a cumpăra mânuşi şi parfumuri de la mine. Înţelegi, ea prin aceasta a voit să fie agreabilă reginei-mame, protectoarea mea.

— Aşa e, murmură Thibaud.— Dar regele, care mă urăşte întocmai cum urăsc eu pe

Pietro Doveri, regele zis, s-a grăbit de a-i zice: Nu faceţi aceasta, doamnă, René ţine lucruri ordinare şi de mult ieşite din circulaţie. E mai bine să mergeţi la mânuşarul meu, Pietro Doveri, unde veţi fi servită într-un mod regal.

— Ah! ah! zise Thibaud, regele a zis aceasta?— Da, şi regina-mamă şi-a muşcat buzele până a-i da

sânge.— Avea de ce. Dar pentru ce-mi aduceţi acest cufăraş?— Tu nu înţelegi?— Nu, messire.René luă cutia de mănuşi şi o aşeză pe comptoar în

partea cea mai la vedere, dar în mod astfel să nu se observe la minut.

Poza pag. 740 – Ah, Pibrac, amicul meu, zise regina văzându-l intrând, soseşti chiar la timp.

Şi cum acest cufăraş era minunat de bine lucrat, împodobit cu incrustaţii de fildeş şi sidefuri, trebuia să atragă toată atenţia unei femei.

— Acest cufăraş, zise René, este opera mea. Regina de Navarra nu va lipsi dar, de a nu a-l cumpăra.

— Care e preţul lui?— Cincisprezece scuzi.— Bun! eu voi cere douăzeci.

Page 744: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cum vei voi. Dar eu îndată ce cufăraşul va fi cumpărat de regina de Navarra, mă voi grăbi de a îl zice: «Vedeţi Doamnă, regele m-a recomandat foarte rău în faţa dumneavoastră, pretinzând că mărfurile mănuşarului său, Pietro Doveri, sunt mai bune decât ale mele, căci cufăraşul care l-aţi cumpărat de la dânsul, era de la mine…

— Dar, dacă regina nu îl va cumpăra, observă Thibaud.— Atunci mă voi întoarce să-l iau seara.René puse după aceasta, o monedă de aur în mâna lui

Thibaud şi se duse la Luvru.Doamna Catherina tocmai se îmbrăca în acel moment.René intră şi aruncă o privire în mica oglindă de Veneţia

în care regina se privea.— Ah! iată-te, zise ea.— Da, Doamnă.— Dar de ce eşti aşa palid?— Pentru că sunt rănit, Doamnă.— Rănit! exclamă regina.— Da, astă seară când trecem podul Change, o

cerşetoare pe care nu am văzut-o niciodată, o nebună fără îndoială s-a aruncat asupra mea şi mi-a dat o lovitură de pumnal.

— E curios!— Din fericire, rana e uşoară, şi aceasta nu mă va

împiedica de loc de a nu fi la serviciul Majestăţii Voastre.— Ah! făcu regina, care păru a înţelege.Apoi după un moment de tăcere, ea reluă:— Şi tu nu ştii cine e acea femeie?— Nu am văzut-o niciodată.— E tânără?— E o cerşetoare de frumuseţea unei regine.

Page 745: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Drace! făcu regina şi tu nu bănuieşti care i-a fost motivul care a împins-o de a te ataca.

— Am văzut privirea ei, şi am înţeles că ea mă ura de moarte.

Camerista terminând de a o coafa, Catherina îi aruncă o privire şi ea rămase singură cu René.

— Nu bănuieşti pe nimeni? întrebă ea.— Pe nimeni, răspunse René.— Şi tu nu te gândeşti că prinţul de Navarra…— Oh! doamnă, zise Florentinul, ştiţi cât îl urăsc, dar nu

pot să-l acuz de astă dată, căci e un lucru foarte sigur pentru mine.

— Care?— Este că femeia care m-a lovit în propriul ei cont;

trebuie să fi omorât pe cineva pe care ea iubea… desigur.— He! dar, zise regina, care avu o inspiraţie repede,

trebuie să fie atunci acea femeie atât de iubită de acel vagabond de Gascarille care s-a spânzurat în locul tău, şi care se numeşte Farinetta.

— Drace! strigă René, aveţi dreptate Doamnă. Trebuie să fie ea. Dar, adaugă Florentinul, eu nu am venit aici pentru a mă plânge şi a vă cere dreptate.

— Vorbeşte, zise regina.— Este un obicei la Curtea Franţei, Doamnă.— Să vedem.— Acesta este: când regele primeşte vizita unul

personaj ilustru, prinţ sau cap încoronat, îi arătă capitala sa în parte, şi conduce oaspetele său la proprii săi furnizori, unde îi invită de a primi diferite cadouri.

— Cunosc acest obicei, zise regina.— Şi Majestatea Voastră ar face bine de a-l reaminti

regelui.

Page 746: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Regele nu a uitat aceasta. Chiar acum el a trimis pe domnul de Pibrac la hotelul Beauséjour pentru a întreba pe regina de Navarra la ce oră îi place să iasă în litieră.

— Bine, zise René. Majestatea Voastră, n-are să se mai teamă de nimic

………………………………………………………

Într-adevăr, cum zisese doamna Catherina, sir de Pibrac tocmai părăsise Luvrul şi mergea din ordinul regelui, să viziteze pe doamna Jeanna d’Albret, regina de Navarra

Căpitanul gascon căzu pentru ca să zicem astfel, tocmai în mijlocul unei scene de familie.

În momentul când el intră, la regina de Navarra se mai găseau încă patru persoane, şi aceste persoane erau prinţul Henric, Malican cârciumarul, Noë şi frumoasa Myette, care ştia numai de o oră, că ea era nobilă şi bogată, şi că putea să aspire la titlul de contesă de Noë.

— Ah! Pibrac, amicul meu, zise regina văzându-l intrând, soseşti chiar la timp

— Adevărat! doamnă.Şi căpitanul de gărzi privea când pe Malican care

surâdea, răsucindu-şi în mâini bonetul său de lână roşie, când pe Noë şi Myette care ce ţineau de mână.

— Ai venit să asişti la o logodnă.— Drace! făcu Pibrac.— Domnul de Noë se însoară.Fără voia lui, domnul de Pibrac care nu vedea în Myette

decât nepoata lui Malican cârciumarul, îşi lăsă buza de jos de un fason puţin aprobator şi tăcu.

Dar regina de Navarra, se grăbi de a adăuga.— Domnul de Noë ia în căsătorie pe domnişoara Myette

de Lussan, fiica marchizului de Lussan, care după cum

Page 747: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

ştii, fu omorât în război, alături cu răposatul rege Antoine de Bourbon, soţul meu.

— Ce fel! făcu Pibrac încremenit.— Şi, urmă Jeanna d’Albret, Henric şi eu am hotărât ca

să aibă loc căsătoria în ziua când fiul meu se va însura cu Doamna Margareta, dar… spune-mi, ce vânt a bătut şi te-a adus?

— Este regele Franţei, cel ce mă trimite, Doamnă.— Şi ce vrea, vărul nostru?— Regele doreşte să arate Parisul, Majestăţii Voastre şi

el va veni să vă ia în litiera sa.— Când?— La ora care o va alege Majestatea Voastră.— Îndată, Pibrac, dacă regele voieşte, răspunse Jeanna

d’Albret.Domnul de Pibrac se înclină şi ieşi.— Ştiu, zise atunci regina către fiul său, că aceasta este

un obicei, şi că a doua zi după sosire, prinţul străin aparţine cu totul regelui Franţei.

— Să vă însoţesc şi eu? întrebă prinţul.— Dacă regele voieşte, da, fiul meu.Şi regina care nu avea încă, o cameristă, rugă pe

Myette de a o servi şi de a o ajuta să se gătească, zicându-i:

— Frumoasa mea copilă, ştii că voi face din contesa de Noë, dama mea de onoare.

Myette se roşi şi se înclină.— Doamnă, zise la rândul său Malican, dacă Majestatea

Voastră nu mai are trebuinţă de mine, mă retrag căci am lăsat casa mea goală.

— Tu poţi să te duci, Malican, răspunse regina, dar sunt sigură că în curând îţi vei vinde cârciuma!

— Deocamdată, nu! zise Malican.

Page 748: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Şi… pentru ce?— Pentru că trebuie să mai muncesc pentru a-mi

câştiga existenţa.— Aidea de! făcu regina, nepoata ta este destul de

bogată pentru a putea îngriji şi de tine.— Se poate, răspunse bearnezul cu mândrie, dar sunt

încă tânăr pentru a putea munci.— Ei bine! zise regina, îţi voi da un titlu de nobleţe, şi tu

vei ocupa o funcţie la curtea de Nérac.— Nu! nu! zise Malican, sunt cârciumar şi voi să şi

rămân. Nu am avut niciodată ambiţie. Sunt dar umilul vostru servitor, Doamnă.

Şi Malican ieşi cu fruntea plină de mândrie muntenească.

Câteva minute după aceasta, se auzi un zgomot în curtea hotelului Beauséjour. Henric se puse la fereastră.

— Iată regele, zise el.Într-adevăr, regele Carol al IX-lea sosea în litieră,

precedat şi urmat de gărzi.O amazoană mânuia pe lângă litieră un superb cal de

Spania, pe când la portiţa opusă se puse drept şi nemişcat pe şa, un cavaler serios ce nu era altul decât Crillon.

Prinţul, la vederea amazoanei, începu a-i bate inima: era Doamna Margareta.

Margareta era încântătoare în costumul ei de catifea verde, şi pălăria cu pană albă, puţin înclinată.

Niciodată prinţul nu o găsise mai frumoasă.Prinţesa descinse şi se urcă în apartamentul reginei de

Navarra, ce îşi sfârşise atunci toaleta.Jeanna d’Albret îmbrăţişă pe Margareta cu ardoare; apoi

ea descinse rezemată pe dânsa şi merse de salută pe regele ce rămăsese în litieră.

Page 749: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Doamnă şi vară, zise Carol al IX-lea, ce îi sărută cu galanterie mâna, urcaţi-vă aici lângă mine; voim a vă face onorurile capitalei noastre.

Prinţul era deja pe un frumos cal, lângă Doamna Margareta.

La un semn al regelui cortegiul se puse în mişcare şi Carol al IX-lea zise reginei:

— Ştii, Doamnă, că cea mai frumoasă stradă a Parisului e strada Saint-Denis?

— Da, Sire.— Aceasta e cea mai întinsă şi cea mai bogată în

prăvălii frumoase.— Ah! făcu Jeanna d’Albret.— Aici se găseşte şi parfumerul meu despre care vă

vorbeam ieri.— Pietro Doveri? făcu regina ce îşi aduse aminte.— Întocmai. Şi dacă doreşti, vom trece pe la dânsul şi

veţi putea lua parfumării, mănuşi şi obiecte de toaletă de tot felul.

— Sunt la ordinele Dumitale, Sire.— Haidem! adaugă regele ce se aplecă spre portiţa pe

lângă care mergea Margareta. Margot, zise el prinţesei, spune purtătorilor noştri că mergem la Pietro Doveri.

Margareta transmise ordinele regelui domnului de Crillon ce se afla în capul cortegiului, şi după câteva minute litiera regală se opri la uşa veneţianului Pietro Doveri.

Pietro, o ştim lipsea, dar Thibaud, ajutorul său, alergă cu grabă şi se înclină cu umilinţă.

— Maestre, zise Carol al IX-lea, care intră cel dintâi, dând mâna reginei de Navarra, trebuie să ne arăţi cele mai frumoase mărfuri astăzi.

Page 750: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Oh! ce frumos cufăraş, murmură regina de Navarra ce zări cutia cu mănuşi.

— Este într-adevăr admirabil lucrat, zise regele. Şi luându-l, îl dădu Doamnei Jeanna d’Albret.— Binevoieşte a-l primi drept suvenir de la mine,

Doamnă, zise el.Regina se înclină.— Îl voi păstra cu sfinţenie, Sire, zise ea.Henric şi Margareta convorbeau ca nişte adevăraţi

îndrăgostiţi ce erau, şi nici unul, nici altul nu luă seama la cufăraşul ce conţinea mănuşile otrăvite.

LXXVIII

O oră mai înainte de plecarea regelui Carol al IX-lea, ce mergea să facă reginei de Navarra onorurile capitalei, Nancy făcea toaleta doamnei Margareta şi vorbea cu dânsa.

— Mica mea, zicea prinţesa, cum găseşti pe regina de Navarra?

— Foarte frumoasă încă… dar vai!…— Pentru ce acest vai?…— Din cauza Doamnei Catherina.— Aşi! făcu prinţesa, ce voieşti să facă Doamna

Catherina?— Doamna Catherina e geloasă.— Apoi?— Doamnă, zise cu gravitate Nancy, de două zile

îndeplinesc rolul prinţesei Corisandra: prezic… şi…— Şi nu crede nimeni prezicerilor tale, nu e aşa?Nancy suspină.

Page 751: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cum vrei tu ca să îşi poată bănui cineva că regina-mamă, ce e cu totul ocupată de politică, să aibă timpul de a gelozi frumuseţea reginei de Navarra?

— Nu voiesc eu acesta.— El bine! atunci?— Dar constat, sfârşi Nancy.— Eşti nebună!— Doamnă, zise Nancy după un moment de tăcere, am

surprins o privire de ură.— Acesta e din ura politică.— Fie!— Şi apoi dacă regina, mama mea, ar voi să facă cuiva

rău, ar putea face mai mult fiului său, decât reginei.— Dar cum ea a jurat de a nu se atinge de fiul… şi

Doamna Catherina, ce e italiancă, e prea superstiţioasă pentru a nu se ţine de jurământ, dacă prinţul poate dormi liniştit…

— Nu e tot astfel şi cu mama sa?— Întocmai.— Dar ce voieşte să facă Doamna Catherina?— Nimic, va ordona numai.— Nu prea înţeleg bine, zise prinţesa.— René voieşte să se răzbune de Henric, asta e ştiut,

reluă Nancy; dar cum nu mai poate a se încerca asupra lui, ei bine, ea se va încerca asupra reginei de Navarra.

— Tu uiţi că regina de Navarra are împrejurul el treizeci de gasconi fideli.

— Otrava străbate pe oriunde, zise încet cameriera.Prinţesa tresări şi se ridică de pe scaunul unde şedea.— Taci, zise ea. Este cu neputinţă.— René se va încerca cel puţin.— Nu, zise Margareta, căci Doamna Catherina nu ar

permite.

Page 752: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Nancy avu un surâs de îndoială pe buzele ei.— Ea s-ar opune, reluă Margareta, şi acesta dintr-un

motiv foarte simplu.Nancy privi pe prinţesă şi văzu că aşteaptă ca acesta să

spună motivul de care ea vorbea.— Doamna Catherina, urmă Margareta, voieşte să mă

căsătoresc cu prinţul de Navarra cât de iute. Şi înţelegi?— Ea voia, cel puţin.Margareta înăbuşi o exclamaţie de mirare.— Cum! zise ea, tu crezi că nu mai voieşte?— Drace! replică Nancy, mă prind că acum Doamna

Catherina e disperată, că a cugetat la această căsătorie.Şi Nancy, destăinui Doamnei Margareta acea teorie de

care pajul Raoul vorbise în ajun.Margareta ascultă cu atenţie; apoi rămase mult timp

gânditoare. În fine murmură cu jumătate de voce:— Ai poate dreptate… dar atunci…— Căsătoria Alteţei Voastre e prea înaintată pentru ca

regina să cugete a o împiedica altfel decât printr-o catastrofă.

— Ei bine, zise Margareta cu hotărâre, dacă această catastrofă ar avea loc, n-ar împiedica nimic. Voiesc să fiu regină de Navarra.

Nancy izbutise de a face să pătrundă bănuiala în inima prinţesei.

— Mă duc să văd pe rege, zise prinţesa, îi voi vorbi.— Ar fi ceva mai bun de făcut.— Ce?— Ar trebui făcut… să dispară afurisitul de Florentin.— Acesta e prea grav ceea ce-mi spui tu.— Bun! Şi Alteţa Voastră se teme de dânsul?— Nu, dar mă tem de mama mea.Cum prinţesa sfârşea, o bătaie uşoară se auzi la uşă.

Page 753: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Intră! zise Margareta. Domnul duce de Crillon intră.— Alteţa Voastră mă va ierta, zise el, când va şti că

regele mă grăbeşte a veni.— Bună ziua, domnule de Crillon, zise Margareta cu un

aer amabil, şezi şi spune-mi ceea ce regele voieşte cu mine.

— Majestatea Sa, răspunse Crillon, mă trimite să întreb pe Alteţa Voastră dacă voieşte să însoţească pe regina de Navarra în preumblarea ei prin Paris.

— Desigur.— În litieră, sau pe cal?— Aceasta depinde, domnule de Crillon, de regina de

Navarra.— Mă iartă! Doamnă, regele va oferi un loc în litiera sa

reginei.— Atunci, totul este hotărât, voi însoţi pe regină pe cal,

mai cu seamă, adăugă Margareta roşind puţin, dacă prinţul, viitorul meu soţ, ne va însoţi.

— Aşa îmi pare.— Când va pleca regele?— Într-o oră, Doamnă.— Bine, îmi voi face toaleta mea de amazoană.Crillon se ridică şi înclinându-se făcu un pas spre uşă.

Dar Margareta îl opri.— Aşteaptă, duce, zise ea.— Alteţa Voastră are trebuinţă de mine?— Da.— Sunt la ordinile dumneavoastră.Şi Crillon se puse înaintea prinţesei ca un soldat ce

primeşte ordine de la şeful său.

Page 754: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Spune, domnule de Crillon, reluă Margareta, se pretinde că eşti omul într-adevăr fără frică de la curtea Franţei.

— Este cu putinţă, răspunse Crillon cu naivitatea sa meridională.

— Şi dacă te-aş încrede cu o misiune cu care nimeni nu voieşte să se însărcineze?

— Oh! eu, zise Crillon, mă însărcinez mai dinainte, Doamnă.

— E vorba de René.— De acel afurisit Florentin care a făcut niscaiva

legături cu diavolul?— Întocmai.— Trebuie ca să îl omor? acesta e o afacere scârboasă

şi respingătoare, Doamnă, dacă vă place…— Aşteaptă, duce.— Ascult, doamnă.— Prinţul de Navarra, fiitorul meu soţ, a iertat pe

Florentin în prezenţa dumitale, sunt opt zile, şi regina-mamă a făcut un jurământ.

— Hm! făcu ducele.— Dar acest jurământ nu mă asigură de loc, reluă

Margareta.— Nici pe mine, zise cu gravitate domnul de Crillon.— Şi mă tem de toate pentru scumpul meu Henric. Mă

tem de René, mă tem de doamna Catherina.— Ah! Doamnă, zise ducele, mărturisesc că cel puţin

dacă regele nu mi-ar comanda, n-aş îndrăzni să mă ating de Doamna Catherina. Dar cât despre René…

— Ei bine?— Voi face cu densul ceea ce veţi voi.— Aş! voi să-l poţi confisca pentru câtva timp.

Page 755: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— De ce nu pentru totdeauna? Îl voi trimite la Avignon unde am un castel forte şi solid, a căror turnuri sunt întărite prin legături de fier…

— Nu, zise Margareta. Dar dacă l-ai putea închide până după săvârşirea căsătoriei cu prinţul Henric de Navarra, ţi-aş fi mult recunoscătoare.

— De minune, zise Crillon, afacerea se va face după cum o doriţi, doamnă.

— Când?— Chiar în astă seră.— Regina nu va şti nimic?— O jur.— Şi regele?— De asemenea, nu.— Ah! zise Margareta, aş mai dori ca prinţul Henric să

nu ştie, de asemenea nimic.— Îmi e destul. Adio, Doamnă.Şi Crillon ieşi.Atunci Margot privi pe Nancy.— Ei bine! zise ea, ce zici tu de toate acestea?— Eu zic că mijlocul e bun. Numai.. ce va zice regina-

mamă?— Dacă nu va şti...— Aşi! făcu Nancy, ea tot va simţi că René a dispărut.— Ce-mi pasă! numai să nu îl găsească.— Hm! hm! murmură Nancy, nu sunt de această

părere… şi eu cred că mai bine ar fi de a lăsa pe René liber.

— Dar ce să fac atunci?— Nu ştiu, zise Nancy, dar am o presimţire. Este logic în

situaţia în care ne aflăm, de a ne scăpa de René. Dar nu ştiu ce voce internă îmi zice că aceasta ne va aduce nenorocire.

Page 756: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Margareta ridică din umeri.— Cassandra a voit să prezică prea multe, pentru

aceea, la Troia, nimeni n-a crezut-o.Nancy îşi muşcă buzele şi nu răspunse.Doamna Margareta îmbrăcă o amazoană de culoare

verde, îşi puse mânuşile, luă o biciuşca cu mânerul de ivoriu şi chemă un paj, căruia îi zise:

— Ordonă se pună şaua pe Roland, calul meu cel alb…………………………………………………………

Doamna Catherina lăsase pe René să plece fără a-i cere nicio explicaţie. Rezemată de fereastra oratoriului ei, ea văzu pe rege ieşind din Luvru.

Apoi, gânditoare, ea se puse din nou în faţa mesei de lucru şi se ocupă de afacerile regatului.

Ea avea mai multe epistole de scris: una domnului guvernator al Normandiei, alta domnului de Pardailart, ce comanda la Orléans; o a treia domnului duce d’Alencon.

Dar regina-mamă nu îşi făcu acest lucru decât pentru a-şi înşela nerăbdarea, şi de mai multe ori aruncă privirea asupra orologiului pentru a măsura timpul trecut de la plecarea regelui.

Patru ore se trecură astfel. Apoi paşii mai multor cai se auziră în curtea Luvrului, şi Doamna Catherina alergând la fereastră, văzu litiera regală ce intră.

Doamna Jeanna rămăsese la hotelul Beauséjour, pentru a se repauza puţin înainte de a veni la Luvru pentru a prânzi după invitaţia regelui.

Doamna Margareta rămăsese cu dânsa.Regina-mamă, văzând pe Carol al IX-lea coborându-se

singur din litiera lui, se duse spre a-l întâmpina.— Ei bine! Sire, îi zise ea, cum a găsit regina de Navarra

Parisul dumitale?

Page 757: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ea e încântată, zise regele.— I-ai arătat bisericile?— Pe toate.— Şi palatul des Tournelles?— Asemenea.— Ai condus-o în prăvălia aerului frumos?Această expresie de „aer frumos” de care se servea

Doamna Catherina era la acea epocă aceea ce se întrebuinţa pentru a vorbi de oameni şi lucrurile de modă.

— Dar, răspunse regele m-am ruinat pentru dânsa.— Adevărat î făcu regina cu un surâs.— Acesta preumblare prin Paris, mă costă trei sute

pistoli.— Aşi! făcu regina mirată.— Pe parola de rege, doamnă.— Ce ai cumpărat?— Am intrat la maestrul Rousel, ce e pânzarul meu şi

am cumpărat stofe.— Şi apoi?Apoi, maestrul Damican giuvaergiul, ne-a vândut

pietrării.— Oh! oh! făcu regina.— Trebuie să vă spun, observă Carol al IX-lea, că la

fiecare cumpărătură, regina de Navarra scotea punga pentru a plăti, dar eu m-am împotrivit.

— Aceasta e foarte galant, dar mă prind, făcu regina, că n-aţi cumpărat nimic de la sărmanul René…

— Oh! desigur! nu, zise regele, nici n-am intrat în magazinul lui; şi acesta e foarte simplu, Doamnă: pentru antipatia ce am de dânsul… n-am ea mânuşarul meu?

— Ai dreptate, Sire, uitasem.— Şi desigur, reluă regele, n-am fi găsit la René, acel

încântător cufăraş ce am cumpărat de la Pietro Doveri.

Page 758: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Regina tresări, dar regele nu luă seama.— Ce conţine acel cufăraş? întrebă ea.— Mănuşi parfumate.— Ah!— Şi vă jur, doamnă, că e de o lucrătură minunată.— Şi eu, zise regina, cred că s-ar găsi, dacă nu

asemenea, cel puţin unul aproape tot atât de frumos la René.

— Mă îndoiesc, făcu regele.Apoi sărută mâna reginei şi o părăsi.Când Doamna Catherina reintră în apartamentele ei, ea

se găsi în faţa lui René.— Ah! sărmanul meu amic, îi zise ea, schimbând cu

dânsul o privire înţelegătoare, îmi pare că niciodată n-ai avut în magazinul tău un obiect atât de admirabil cum regele a găsit la Pietro Doveri, rivalul tău.

— Hei! zise René, cine ştie?— Un cufăraş încântător… conţinând mănuşi.— Îl ştiu.— Ah!Florentinul se aplecă la urechea reginei şi murmură:— Cum şi Majestatea Voastră.— Tăcere! zise ea încet.Dar René adaugă:— Majestatea Voastră va face bine de a observa

culoarea mănuşilor ce regina de Navarra va purta astă-seară la Luvru.

— Fii liniştit, zise Catherina. Vino astă-seară la zece ore, şi vei şti.

………………………………………………………

Seara într-adevăr regina găsi pe René în oratoriul ei.Parfumerul o privi cu nelinişte.

Page 759: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Mănuşile erau cenuşii, zise regina.— Atunci nu sunt acelea. Ea nu a deschis cufăraşul.— Crezi?— Oh! Dumnezeul meu! nu, zise René, cele dintâi din

cufăraş sunt galbene.— Să aşteptăm! murmură regina.René plecă, ieşi din Luvru prin poarta cea mare şi se

îndreptă spre podul Saint-Michel, fără a lua seama unui gentilom bine acoperit în mantaua sa, care ca şi dânsul ieşind din Luvru, se puse a-l urmări murmurând:

— N-am trebuinţă de nimeni, decât de vechiul meu scutierul Fangas, Doamnă Margareta.

Acel gentilom, se înţelege, era ducele de Crillon, care singur la curtea Franţei, nu tremura de René Florentinul.

LXXIX

René se depărta vorbindu-şi astfel:— Sunt tot atât de grăbit ca şi Doamna Catherina de a

vedea pe regina de Navarra întrebuinţând mânuşile ce i le-am preparat. Ea nu le-a pus astă-seară, dar e probabil ca mâine, pentru balul curţii, ea va voi să facă regelui dansând cu dânsul onorurile regalului său cadou. Prin urmare, cred că mă pot duce foarte liniştit să mă culc, şi să mă îngrijesc de rana ce am început a uita.

Dar René, reamintindu-şi de rană, îşi reaminti şi de persoana ce i-o făcuse, şi pentru precauţie, când ajunse aproape de podul Change, el scoase pumnalul.

— Dacă văduva lui Gascarille se va apropia, murmură el, vom vedea?…

René se înşelase. Farinetta nu îl aşteaptă ca în ajun la intrarea podului Change, ce era pustiu.

Page 760: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

El trecu Cité fără a întâlni pe nimeni şi ajunse la podul Saint-Michel, care era tot atât de gol ca şi podul Change.

Un lucru, cu toate acestea, miră pe Florentin, când fu la zece paşi de prăvălia lui: nicio lumină nu se zărea printre obloane.

— Am spus cu toate acestea Paolei că mă voi întoarce repede, zise el, şi ea mă ştie că sunt bolnav. E cu neputinţă ca să se fi culcat.

El se apropie şi bătu la uşă. Niciun răspuns. Atunci René simţi sudoarea curgându-i pe frunte.

— Paola, îşi zise el, a plecat poate cu Godolphin… pentru a întâlni pe Noë, ce ea crede a-l urî, a cărui moarte ea o cere şi pe care cu toate astea îl iubeşte încă.

El bătu din nouDeodată văzu că uşa se deschise de la sine.— Paola! Godolphin! strigă René, ce intră în prăvălia în

care domnea întunecimea profundă.Paola nu răspunse, dar i se păru Florentinului că aude

un suspin înăbuşit în odaia cealaltă. Emoţia lui René crescu.

— Paola! reluă el. Acel geamăt îi răspunse.Atunci Florentinul, al cărui păr se zbârli, înaintă cu

hotărâre spre partea în care se auzea acea voce, dar umblând, el se lovi de un ce dur şi metalic ce făcu un zgomot sub picioarele lui.

René se aplecă şi ridică un obiect ce recunoscu după pipăit a fi o lumânare a cărei feştilă era încă caldă.

René înţelese că o nenorocire oarecare se petrecuse în casa lui, şi că acea lumânare fusese trântită pe pământ, din care cauză se şi stinsese.

Florentinul aprinse lumânarea.Atunci nu mai putu să înţeleagă cât de puţin cele ce se

petrecuseră la dânsul.

Page 761: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Scaunele, mesele, erau răsturnate şi dovedeau o luptă recentă.

Pe pragul camerei Paolei, zăcea un om bine legat de mâini şi de picioare şi cu gura astupată cu o legătură.

René alergă, spre el.— Godolphin! strigă el.Somnambulul încă ameţit de groază, arunca împrejurul

lui priviri rătăcite şi îşi muşca legătura, ce nu îl lăsa să i se audă din când în când decât nişte sunete nearticulate.

Dar René mai întâi nu cugetă de a-l dezlega. Florentinul sări peste Godolphin în camera fiicei sale, repetând cu groază:

— Paola, unde eşti?Camera era goală.Atunci René se întoarse la Godolphin, îi tăie legăturile şi

zise cu vioiciune:— Unde e Paola?— Răpită, răspunse Godolphin.— Răpită!Se retrase înapoi şi rămase un moment mut şi

consternat, apoi pronunţă un singur nume:— Noë!Dar Godolphin mişcă din cap.— Nu, zise el.— Cum!… Ce zici? murmură Florentinul.— Nu… Noë.— Atunci prinţul Henric?— Nu, repetă Godolphin.— Dar cine atunci? cine? strigă René cu furie.— O femeie şi trei oameni zdrenţăroşi.— O femeie!— Da, o femeie care, pe când unul din oameni mă

trântea şi celălalt ce e un gigant, luă pe Paola pe umeri, o

Page 762: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

femeia care a zis: «Braţul meu a tremurat lovind pe tată, noaptea trecută, dar fata nu-mi va scăpa!»

René scoase un ţipăt îngrozitor şi căzu pe un scaun.— Fiica mea! oh!… fiica mea! murmură el.Pentru René, răpirea Paolei de către răzbunătoarea

văduvă a lui Gascarille, şi truanzii complicii ei, era înspăimântătoare.

Fiica sa era frumoasă, ea ar deveni prada unei mulţimi lacome, şi poate chiar la urmă ar omorî-o.

Un moment sfârşit, zdrobit de emoţie, Florentinul se ridică deodată.

— Oh! zise el, voi alerga la Luvru, voi vedea pe regină… Ea îmi va da soldaţi, servitori şi voi pune, dacă va fi trebuinţă, foc Curţii Miracolelor… Da… căci voiesc să găsesc pe fiica mea.

— Regina s-a culcat! zise o voce la spatele lui René. Florentinul palid şi tremurând se întoarse.Un personaj, de a cărui prezenţă Florentinul era departe

de a se aştepta, se arătă pe pragul magazinului.— Da, scumpul meu, domnule René, repetă gentilomul,

Doamna Catherina s-a culcat la această oră, şi mă îndoiesc mult ca ea să se deştepte pentru a pune la dispoziţia dumitale soldaţii ce eu comand.

— Domnul de Crillon! murmură René pietrificat.În acest moment, Florentinul avu o atât de mare

groază, pentru că se găsea faţă în faţă cu ducele, încât uită cu desăvârşire pe fiica sa, şi se gândea numai la pasiunea lui.

Crillon avea acea atitudine liniştită a tigrului care îşi măsoară prada sa cu privirea, mai înainte de a o lovi de moarte cu o singură atingere a puternicelor lui gheare.

Ducele făcu un pas înainte, şi René făcu trei paşi înapoi.— He! drace! exclamă ducele, dar ce ai domnule René?

Page 763: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Când ducele vorbea astfel şi înainta cu câte un pas, René se lipise cu totul spre zid.

— Îţi fac frică? zise Crillon?René nu răspunse nimic.— Reasigură-te, domnule René, astă-seară nu am

ordinul regelui de a te conduce la Châtelet.Crillon vorbea cu atâta linişte şi cu atâta sinceritate, şi

naivitate, încât frica lui René se linişti.— Ce s-a petrecut la tine? întrebă Crillon.Şi arătându-i dezordinea care se vedea în prăvălia lui,

adaugă:— Pentru ce aceste mese sunt răsturnate şi aceste

scaune sfărâmate?René se gândi din nou la fiica sa.— Au răpit pe Paola, murmură el.— Cum! făcu Crillon înspăimântat, căci ducele nu ştia

absolut nimic despre proiectele lui Henric de Navarra. Şi cine a răpit pe fiica ta?

— Truanzii.— Adevărat? făcu ducele cu un aer incredul.— Printre dânşii, adaugă Florentinul, era şi o fată care

m-a lovit ieri cu pumnalul… este văduva hoţului de Gascarille!

— Ah! da, zise Crillon, acel păcătos pe care l-a spânzurat.

— Tocmai.— Ei bine, ce pretinzi să-ţi facă regina în această

privinţă?— Ca să îmi dea soldaţi pentru a căuta pe fiica mea.

Voiesc să răstorn toată Curtea Miracolelor şi toate cartierele locuite de truanzi.

Crillon înălţă din umeri.— Nu ai trebuinţă de regină pentru asta, zise el.

Page 764: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René încremenit privea pe duce.— Nu sunt eu colonelul general al soldaţilor şi al

pedeştrilor?— Este adevărat, monseniore.— Şi am să-mi dau eu însumi osteneala de a-ţi regăsi pe

fiică-ta.— Dumneavoastră! monseniore…— Pentru ce nu? zise Crillon.— Ah! zise Florentinul căzând în genunchi, dacă veţi

face acesta… viaţa mea este a voastră, monseniore.— Îmi e nefolositoare René, răspunse Crillon, şi pot să-ţi

şi spun că dacă nu era chestiunea de fiica ta, nici nu mă deranjam altfel, căci eşti un fel de specie de om prea viclean, şi când Curtea Miracolelor îţi va juca vreun urât rol, va fi pentru tine o zi pentru ispăşirea păcatelor.

— Oh! monseniore, murmură René, încărcaţi-mă cu tot felul de dispreţuiri, dar redaţi-mi pe fiica mea!

— Voi face tot ceea ce va depinde de mine pentru a-ţi regăsi pe fiica ta, scumpe domnule René. Crillon nu îşi dă decât cuvântul.

— Oh! o ştiu…— Şi acest cuvânt îl susţin.— Dar, strigă René, trebuie se vă grăbiţi monseniore…

Cine ştie… dacă la această oră… mizerabilii…Şi René, laşul şi crudul, simţea că groaza şi grija îi

zbârlea părul.— Ei bine, zise Crillon, ia-ţi mantaua şi vino cu mine.René scoase un ţipăt de bucurie, şi voi să sărute mâna

lui Crillon.Dar Crillon îşi trase mâna.— Nu mă atinge! zise el, căci sărutarea ta, îmi aduce

nenorocire.

Page 765: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Ducele urmărise pe Florentin la ieşirea lui din Luvru cu scop de a-l apuca de guler şi de a-l face prizonier.

Evenimentele însă modificară cu totul această primă hotărâre.

René fără nici o teamă, recomandă lui Godolphin de a se închide, şi de a nu deschide la nimeni în absenţa sa, apoi zise ducelui:

— Sunt la ordinele voastre, monseniore.— Vino, zise Crillon.Florentinul crezuse că ducele îl conducea la Luvru.Dar acesta, în loc de a lua drumul cetăţii şi al podului

Change, el o luă pe malul stâng al Senei.— Unde mergi monseniore? întrebă René tot fără

teamă.— Vino mereu.Ducele pronunţă aceste două cuvinte cu un ton sec,

ceea ce nu admitea replica.René îşi aplecă capul şi îl urmă.Crillon se îndreptă spre răspântia străzii Saint-André-

des-Arcs, tot întorcându-şi din timp în timp capul spre a se asigura dacă René îl urmărea.

Când ajunse la răspântie, se opri dinaintea uşii unei vechi case, ale cărei ferestre erau garnisite cu bare groase de fier.

Aici dădu trei lovituri viguroase cu mânerul pumnalului său.

La acest zgomot, una din ferestre se deschise.— Cine e acolo? întrebă o voce cu un accent meridional.— Eu! zise Crillon. Fereastra se reînchise.Crillon şi René aşteptară aproape trei minute, apoi uşa

se deschise.Atunci Florentinul şi ducele se găsiră în prezenţa unui

mic om gros şi scurt, cu nişte largi umeri, cu fizionomia

Page 766: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

plină de inteligenţă şi de aparenţa unui om ce arată a fi de cincizeci ani.

Acest personaj care avea o lampă în mână, şi care purta o tunică de soldat, nu era altul de cât maestrul Honoré-Timolèon-Onésime Fangas, scutierul domnului duce de Crillon. Fangas dându-se într-o parte, lăsă ca René să vază o vastă şi întunecoasă sală.

— Intră, domnule René, zise ducele.Şi el împinse de umeri pe parfumer. Apoi uitându-se la

Fangas, zise:— Îţi aduc un prizonier, pentru care îmi vei răspunde cu

capul.La acest cuvânt de prizonier, René scoase un ţipăt de

groază, făcu un pas înapoi şi voi să dispară.Dar deja ducele închisese uşa cea groasă de stejar

căptuşită cu fier, şi el zicea Florentinului:— Îţi voi regăsi pe fiica ta îndată, fii liniştit. Cât despre

dumneata trebuie să renunţi de a mai vedea de astăzi înainte Luvrul şi pe doamna Catherina.

Privirea lui Crillon şi accentul său liniştit şi ferm, asigura pe deplin pe René că el nu glumea.

René înţelese că era în puterea lui Crillon şi o frică îl cuprinse!

LXXX

— Luminează-ne, zise Crillon maestrului Honoré-Timolèon-Onésime, scutierul său.

René rămase nemişcat şi îşi plimba împrejurul lui o privire rătăcită.

— Scumpul meu René, zise ducele, ştii că pe dată ce mă fac temnicer nu mai îmi scapă nimeni. Aşadar urmează de bună voie.

Page 767: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Dar, domnule duce, îngână Florentinul, aceasta este o trădare…

— Ce zici? făcu ducele cu mărinimie.Fangas se întoarse şi îşi aruncă privirea sa arzătoare

asupra lui René.— Eşti un nebun, zise el, maestre René. Află că dacă

domnul de Crillon ar fi trădat pe cineva s-ar fi străpuns el însuşi cu spada.

— Cu toate acestea… murmură René.— Cu toate acestea, ticălosule, zise ducele, ascultă să

mă explic.— Ah! suspină René.— Când am intrat în prăvălia ta, urmă Crillon, aveam

intenţia de a te lua de guler şi de a te aresta pe dată…— Să mă arestaţi!… făcu René.— Da, şi de a te aduce aici.— Dar, zise Florentinul mai palid decât moartea, de ce

m-ai sunt acuzat încă.— De nimic.— Atunci… pentru ce… mă ţineţi prizonier?— Îţi voi spune, îndată motivul.René îşi închipuia că ducele mai căuta ceva pentru a-l

mai amăgi.Acesta însă urmă:— Te-am văzut dezolat de dispariţia fiicei tale, şi atunci

pentru că sunt un bun om, ţi-am promis că prin orice chip să ţi-o regăsesc, cuvântul meu e mai serios decât cum l-ai crezut tu, şi prin urmare voi face tot ce îmi va sta prin putinţă. Şi pentru că nu am nicio trebuinţă de tine în această afacere, vei face bine de a sta aici.

Tot vorbind ducele făcu un semn lui Fangas.Scutierul luă braţul lui René şi îl făcu să urce treptele de

piatră ale scării.

Page 768: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Ajungând în primul etaj, el deschise o uşă şi împinse pe René într-o vastă cameră rece şi goală, şi ale cărei ferestre era garnisite asemenea cu bare de fier şi pe dinăuntru cu obloane de stejar foarte solid făcute.

Poza pag. 764 – Prinţul era deja pe un frumos cal lângă doamna Margareta

Un pat pe chingi şi două scaune compunea tot mobilierul acestei camere care semăna unei închisori. Aceasta era camera lui Fangas.

— Iată locuinţa dumitale provizorie, maestre René, zise ducele.

— Dar, monseniore, îngână Florentinul, sunt condamnat a sta mult timp aici?

— Nu se ştie.— Dar în fine, pentru ce mă ţineţi prizonier?— Pentru cuvintele mele.— Dacă v-am supărat, iertaţi-mă…Şi René care era laş şi viclean, se puse în genunchi din

nou.— Ticălosule, răspunse ducele cu dispreţ, nu îmi dau

osteneala de a-mi răzbuna propriile mele ofense. Reasigură-te, că nu ţi-am făcut niciodată onoarea de a te considera ca inamicul meu.

— Atunci… monseniore… se rugă încă o dată René, care vă este intenţia?

— Nu am să-ţi dau nicio socoteală de faptele mele.Apoi Crillon privi pe Fangas şi îi zise:— Tu îmi vei răspunde de acest om cu capul tău.— Domnul duce poate să fie liniştit, răspunse Fangas.— În noaptea asta, zise Crillon, am afacere la Curtea

Miracolelor.

Page 769: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

René care era tot nemişcat în mijlocul noii sale închisori, cu ochii aplecaţi şi în atitudine consternată, René zic, tresări şi îşi ridică cu repeziciune capul.

— Tu vezi, făcu ducele, eu sunt un om care îmi ţin cuvântul. Acum mă duc să-ţi caut pe fiica ta. Bună seara!

Şi ducele plecă, lăsând pe René Florentinul în mâinile scutierului Fangas.

— Aide! domnule René, zise acesta, acum te rog să te culci. Aceasta e camera dumitale.

René, omul trădării, se gândi că va găsi inimi tot aşa de corupte ca şi a sa.

Aşadar, el găsindu-se singur faţă în faţă cu scutierul, cugetă numaidecât de a-l seduce.

— Scumpe domnule Fangas, zise el, sunt foarte neliniştit asupra sorţii fiicei mele, pentru ca să pot să-mi închid ochii.

— Voieşti o carte de citit? îl întrebă scutierul care era un om curtenitor.

— Aş voi mai bine să vorbesc.— Fie, zise Fangas, să vorbim.— Oare domnul duce te-a oprit de a-mi da să beau şi să

mănânc?— Nicidecum, ai foame?— Mi-e sete.— Ei bine! zise scutierul, am să vă procur o butelie cu

vin vechi, chiar din viile domnului de Crillon.— Adu atunci cu două pahare, zise René.— Drace! îngână scutierul.Fangas era un om foarte de înţeles, şi el nu refuza

niciodată ocaziile de a bea şi de a goli o butelie de vin, dar nu era mai puţin un păzitor serios, căci el închise uşa întorcând cheia în broască de două ori.

Page 770: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Uşa era solidă şi ferecată. René dar nici că se gândea de a căuta să o sfărâme.

Afară de acesta, Fangas se întoarse numaidecât.În loc de o simplă butelie, el aduse un mare urcior de

pământ cu un dop prea bine înmuiat cu smoală.— Domnul de Crillon, zise el, are vinuri şi mai bune

decât ale regelui.— Se poate, zise Florentinul care voia să vorbească pe

placul lui Fangas.Fangas puse urciorul şi cele două pahare pe masă şi

zise lui René:— Nu ai somn, ei bine, nici eu. Când a venit domnul de

Crillon dormeam. Acum iată-mă deştept şi pot să stau până mâine de dimineaţă.

Scutierul destupă urciorul şi turnă lui René să bea.— Drace! exclamă acesta, ducând paharul la gură, iată

un adevărat vin bun.— Nu e aşa?— Şi mă îndoiesc ca regele să aibă unul tot aşa de bun.— Ce vrei, regele Franţei are vii proaste, răspunse

Fangas cu mândria lui cea provincială.— Ducele după cum văd e prea bogat? zise René cu un

aer naiv.— Ştii, potrivit.— Cu toate acestea, când cineva are astfel de vin..— Este vin din Villeneure, domnule René.Fangas crezu că acest răspuns era de ajuns pentru

René. Dar el se înşelă, căci René stărui a avea rezoanele lui pentru a reveni asupra averii ducelui

— Dar în fine, zise el, domnul de Crillon, are cu ce trăi?— Oh! negreşit.— Şi mă prind că eşti foarte bine plătit pe cât timp te

afli în serviciul lui.

Page 771: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Da şi nu, răspunse Fangas.— Ce ziseşi?— Am zis că am tot ce îmi trebuie, dar buzunarul me nu

se umple niciodată cu bani.— Cam aşa cred şi eu! zise René,— Nu se îmbogăţeşte nimeni în armată, urmă scutierul,

în curând voi avea şaizeci de ani, şi…— Şi ai fi vrut să ai cel puţin o mică casă care să-ţi

aparţină, nu e aşa, în vreun colţ al provinciei şi pe malul Rhonului spre exemplu?…

— He! he! zise Fangas, n-ar fi nicidecum rău.— Şi cu vreo două pogoane vie şi o frumoasă livadă..

urmă Florentinul.— Dar ştii dumneata, observă scutierul că o asemenea

proprietate ar costa cel puţin o mie de pistoli?— Fie chiar şi o mie de pistoli.— Şi că nu i-aş putea avea niciodată la dispoziţie?— Cine ştie?— Oh! Doamne, dar cine îmi dă mie o asemenea sumă?— Eu, zis Florentinul.— Dumneata, domnule René?— Şi pentru ce nu?— Într-adevăr, uitasem că eşti destul de bogat.— Şi… reluă René, i-ai putea căpăta numai dacă ai avea

puţină complezenţă pentru mine.— Sunt cu totul la serviciul dumitale, domnule René.— Adevărat?— Ce trebuie să fac pentru dumneata?Scutierul făcând această întrebare, vărsă Florentinului,

un al doilea pahar de vin.— Dar, zise René, cu un aer foarte naiv, observ că patul

acesta e cam tare.René arătă aşternutul.

Page 772: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! nu te îngriji de aceasta, răspunse scutierul, mă voi duce să-ţi aduc o saltea de lână.

— Cu toate acestea, mi-ar plăcea să mă culc la mine acasă.

Fangas se uita la René cu un aer zăpăcit, apoi scoase un hohot de râs:

— Aidea de! zise el, oare ai crezut că o să-ţi dau pumnalul?

— Dar, răspunse René cam descurajat, ai uitat că pot să-ţi dau în schimb o mică casă pe malul Rhonului cu două pogoane de vie şi o încântătoare livadă.

— Din nenorocire, replică Fangas, lucrul devine imposibil. Domnul de Crillon m-a obişnuit de a-i executa punctualmente toate ordinele sale.

— Cu toate acestea..— Şi, urmă scutierul, tot ce aş putea face pentru

dumneata, domnule René, este de a vă ţine companie tot restul nopţii. Voiţi ca să vă narez istorii?

— Îţi mulţumesc!— Atunci să jucăm o partidă de cărţi?— Ah! zise René care avu o inspiraţie subită, eşti

jucător, domnule Fangas.— Sunt Provensal, domnule René.Zicând acestea, scutierul scoase din buzunar un cornet

de cărţi şi punga sa care conţinea vreo doisprezece pistoli.

— Iată toată averea mea, zise el. După cum vedeţi domnule René, că este neîndestulătoare pentru a-mi putea dobândi casa despre care vorbeaţi.

În loc de a răspunde, René scoase şi el punga sa.Ea era bine garnisită, şi se vedea printre ţesătură,

strălucind nişte frumoşi scuzi de aur de tot noi şi având pe dânşii efigia regelui.

Page 773: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— He! he! zise Fangas, am să mă silesc să-ţi câştig toate piesele acelea galbene care se văd prin pungă.

— Sileşte-te, domnule Fangas.— Ar fi foarte buni pentru casa aceea ce ziceaţi.— Ar fi foarte bine pentru dumneata, răspunse René,

care murmură apoi în sinea sa: „Dacă aş putea să-i apuc acei doisprezece pistoli, l-aş avea la mână.”

Fangas scoase un pistol şi îl puse pe masă. René îl imită.

— Între noi doi, dar! strigă scutierul a cărui privire scânteietoare se fixă asupra pungii Florentinului.

………………………………………………………

Pe când René cugeta la mijlocul de a corupe pe scutierul Fangas, domnul de Crillon se îndrepta foarte liniştit spre Curtea Miracolelor.

Demnul gentilom, îşi pusese spada sa sub braţ, şi înfundase pălăria pe ochi şi mergea cu un pas repede.

O mulţime de mici străduţe strâmte şi murdare unde furnica o populaţie fără nume, înconjura prin toate părţile Curtea Miracolelor. Niciodată un gentilom nu se riscase a intra pe acolo, cum nici mai puţin vreun burghez.

Pentru a putea intra în Curtea Miracolelor, trebuia să fie cineva zdrenţăros, sau să facă parte din vreo partidă de pungaşi oarecare, sau să fie însoţit de ofiţerul poliţiei cu o sută de soldaţi.

Dar Crillon nu se preocupă de nimic din toate astea.Bravul duce trecu pe dinaintea mânăstirii Filles-Dieu şi

înaintă pe o stradă obscură la capătul căreia găsi un truand ca sentinela.

— Cine e acolo? îi strigă truandul.Noaptea era întunecoasă, dar pintenii lui Crillon şi

costumul îi trăda calitatea de gentilom.

Page 774: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Loc! zise Crillon ce scoase spada.Truandul făcu loc, dar şuieră de două ori într-un mod

misterios.La acel semnal, umbrele până atunci imobile începură a

se mişca, tăcute ca nişte fantome.— Loc! repetă Crillon.Vocea ducelui era comandătoare, şi truanzii erau atât

de puţin obişnuiţi a vedea pe un om singur străbătând la ei, încât se retraseră până la extremitatea străzii, ce se învecina cu Curtea Miracolelor.

Ducele se opri un moment pentru a contempla acea mulţime ce striga, râdea, şi dănţuia împrejurul butiei goale ce servea de tron regelui Bohemiei.

— Ce oameni! îşi zise el.Apoi, fără a se mai preocupa de acea mulţime ce începu

a-l înconjura şi care se consultau încet pentru a-l ataca, el merse drept spre cercul de lumină descris de către foc, repetând din când în când:

— Loc! loc!Un truand ce se apropiase cam mult de dânsul, primi o

viguroasă lovitură cu latul spadei.O fată prea frumoasă se puse înaintea lui şi îl privi cu

curiozitate. Crillon îi mângâie bărbia zicându-i:— Tu eşti o fată frumoasă, mica mea!— Oh! oh! striga vocea răguşită a regelui Bohemiei,

cine e obraznicul ce îşi permite de a veni aici?În acel timp cercul se desfăcuse din jurul butiei, şi

Crillon trecu.Ducele măsura pe truand cu privirea.— Tu eşti acela ce se numeşte regele Bohemiei?— Eu. Şi te găsesc prea îndrăzneţ, gentilomul meu, de a

cuteza să străbaţi până aici.— Mă numesc Crillon, răspunse ducele.

Page 775: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

La acea epocă se vorbea în Franţa de bravul Crillon cum şaizeci de ani mai înainte se vorbea de Bayard.

Sub acoperământul caselor de sat, între zidurile înnegrite a vechilor castele, şi în palatul regilor se zicea: «Brav ca Crillon!»

Când ducele îşi pronunţă numele, regele Bohemiei îşi scoase pălăria şi toţi truanzii îl imitară.

Văzând aceasta, Crillon îşi repuse spada la loc şi zise:— Bună seara, copii mei.— Domnule duce, zise atunci regele Bohemiei, sunteţi

în siguranţă aici; şi dacă aveţi trebuinţă de noi…— Pentru acesta viu şi eu.— Suntem devotaţi cu corpul şi cu sufletul, urmă regele

Bohemiei.— Vin să vă cer o desluşire, zise Crillon.Toţi se strânseră cu curiozitate împrejurul lui.— Aţi cunoscut pe un nenorocit ce se numea Gascarille,

nu e aşa?— L-am plâns, monseniore.— Un brav băiat, urmă Crillon, ce a fost spânzurat în

locul lui René Florentinul, mizerabilul.Vocea ducelui fuse, la aceste cuvinte, însoţită de

aplauze. De la moartea lui Gascarille toţi urau la Curtea Miracolelor pe René.

— Să trăiască Crillon, strigară truanzii.Ducele reluă:— Gascarille avea o soţie?— Da, zise regele Bohemiei.— O frumoasă fată, urmă ducele. Cum se numeşte ea?— Farinetta.— Ah: ea se numeşte Farinetta?— Da, monseniore.— Şi… ştiţi unde o pot găsi?

Page 776: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Desigur.— Am trebuinţă de a o vedea pe dată.— O veţi găsi în strada Grand-Hurleur, răspunse regele

Bohemiei.Şi truandul zise ducelui Egyptului:— Du-te locotenentul meu, de condu pe domnul duce

de Crillon la Farinetta.— Drace, zise Crillon râzând, strada Grand-Hurleur n-a

avut niciodată această onoare de a vedea trecând doi duci deodată.

Şi ducele de Crillon urmă pe ducele Egyptului, care îl conduse în strada Grand-Hurleur, în care în acel moment se petreceau alte evenimente.

LXXXI

Să revenim la Paola.Când ea se simţi în mâinile viguroase ale Marelui-Clopot

tânăra fată, pe jumătate moartă de spaimă, leşină cu totul. Mare-Clopot o puse pe umerii săi şi ieşi din prăvălie.

— Unde mergem? întrebă el pe Farinetta.— În strada Grand-Hurleur.— La tine? zise Răsuflare-Scurtă.— La mine. Podul e îndestul de mare pentru doi.— Hm! murmură Mare-Clopot, suntem mai mult de doi.— Aşi! făcu bohemiena cu un surâs sinistru, vom

vedea… Mergi înainte.Răsuflare-Scurtă şi Mare-Clopot deschise drumul, unul

ţinând un pumnal şi gata de a lovi pe oricine s-ar încerca de a-i împiedica drumul, celălalt purtând pe spate pe Paola leşinată.

Farinetta se rezemase pe braţul celui de-al treilea complice şi urma.

Page 777: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

La acea epocă când semnalul de seară era dat, nu se aflau pe stradă decât trecători foarte rari, gentilomi sau oameni de poliţie.

Adesea, în oarecare cartiere, după ce sunau unsprezece ore, puteai parcurge străzi întregi fără a întâlni un om.

Era miezul nopţii şi răpitorii ajunseră pe piaţa Châtelet fără a întâlni pe cineva.

Cum ei intrau în strada Saint-Denis, ei auziră răsunând în depărtare un zgomot de armă lovind pavagiul.

— Luaţi seama! zise Răsuflare-Scurtă, este omul poliţiei.Mare-Clopot dispăru în umbra unei porţi cu sarcina lui.

Răsuflare-Scurtă îl imită şi se ascunse la câţiva paşi distanţă.

Farinetta şi însoţitorul el dispărură asemenea. Omul poliţiei trecu.

După aceasta cortegiul truanzilor se puse din nou în mişcare.

Pândarul din strada Grand-Hurleur, deschise la cea dintâi bătaie şi se trase înapoi puţin mirat, la vederea a trei companioni ce ea îi aducea.

— Hei! papa, zise ea, nu lua seama, aceştia sunt amici.Paola era tot leşinată.Farinetta o luă din braţele Marelui-Clopot şi se urcă cea

dintâi, purtând pe tânăra fată în braţe.Răsuflare-Scurtă aprinsese o lumânare.Mare-Clopot şi Inimă-de-Lup se priveau cu oarecare

grijă.— Frumosul meu amic, îi zise colosul pe când suia

scara, dacă voieşti, noi vom lua fata.— Cum?— Vom sări amândoi pe Răsuflare-Scurtă.— Bun!— Şi îl vom omorî.

Page 778: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Apoi?— Apoi, vom lega pe Farinetta şi îi vom astupa gura,

înţelegi?— Da.— Şi… astfel?…— Şi astfel vom izbuti.Inimă-de-Lup mişcă capul.— Nu voi, zise el. — Pentru ce?— Pentru că, cu tot aerul tău prost, tu eşti o vulpe

şiretă.Mare-Clopot surâse cu stupiditate.Inimă-de-Lup urmă:— Cum tu eşti mai mare şi mai forţos decât mine, tu mă

vei omorî după ce eu voi pune bine pe Răsuflare-Scurtă.Colosul se văzu ghicit, înjură şi continuă de a sui scara.

Farinetta sosise în pod şi Răsuflare-Scurtă puse luminarea pe masă.

Farinetta puse pe Paola pe paiele ce-i serveau de pat. Apoi se întoarse spre cei trei truanzi.

— Mi-aţi jurat de a vă supune? zise ea.— Da, zise Inimă-de-Lup.— Da, repetă Răsuflare-Scurtă,Mare-Clopot care era aproape de a-şi rupe jurământul,

îşi muşcă limba şi nu lăsă să se audă decât o mormăitură.— Închide uşa, Răsuflare Scurtă, reluă Farinetta.Răsuflare-Scurtă se supuse.— Acum, urmă bohemiena, ascultaţi-mă.Cei trei truanzi se priviră.— Îmi păreţi a fi în faţa acestei tinere fete ca trei câini

flămânzi în prezenţa unui os. Din nenorocire pentru câini, ei au o zgardă de fier la gât şi un lanţ ce îi ţine de zid.

Page 779: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Pentru ca să poată atinge osul, ar trebui ca lanţul să fie sfărâmat.

Mare-Clopot râse cu sălbăticie.— Lanţul ce vă ţine, urmă Farinetta, e jurământul ce mi-

aţi făcut pe funia lui Gascarille.— Aşa e! este adevărat, murmură colosul ce se

cutremură de groază.— Ştiţi reluă bohemiena, că un pungaş, ce nu s-ar ţine

de jurământul făcut pe funia unul spânzurat, ar fi pentru totdeauna izgonit din Curtea Miracolelor, şi apoi diavolul, patronul nostru, l-ar omorî în timpul nopţii, cu o lovitură în pântece a furcii cu trei colţi.

Cum cei trei complici ai Farinettei erau complet convinşi de ceea ce ea spunea, ei se înclinară...

— Aşadar, urmă ea, graţie jurământului veţi păzi pe fiica lui René şi o veţi respecta.

— Pentru ce am răpit-o atunci? întrebă Inimă-de-Lup.— Pentru că acesta mi-a fost ordonat.— De cine?— De un gentilome de familie.— Puah! făcu Răsuflare-Scurtă cu dispreţ, tu te supui

acum gentilomilor?— Da.— Asta e straniu!— Acel gentilom e ca şi mine, inamicul lui René.— Ah!— Şi el mi-a promis că voi fi răzbunată, dacă îi juram a

mă supune orbeşte la ordinile lui. Mă supun.Vorbind astfel, Farinetta freca tâmplele Paolei cu o

cârpă înmuiată în oţet.Paola suspină şi sfârşi prin a deschide ochii.

Page 780: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Atunci italianca aruncă împrejurul ei o privire speriată şi crezu pentru un moment a fi prada unor vise îngrozitoare…

Culcată pe o grămadă de paie pe jumătate putrede, într-o cameră scârboasă, ea avea în faţa ei o femeia ce o privea cu ardoare, şi la spatele acelei femei ea zări feţele hidoase a celor trei bandiţi.

— O! Dumnezeul meu! strigă ea, unde mă aflu?— La Farinetta, răspunse bohemiena rânjind.— Farinetta! exclamă italianca… Farinetta.Şi ea părea a se întreba căruia din cele patru persoane

ce o înconjurau îi se putea aplica acel nume.— Eu, zise bohemiena.— Nu te cunosc! gângăvi tânăra fată.— Dar eu te cunosc. Tu eşti fiica lui René Florentinul…— Dar… pentru ce sunt aici?— Pentru că te-am răpit, zise Farinetta.— Răpit! Dumnezeul meu! murmură Paola ce începu a-

şi reaminti. Ce-am făcut dar?— Tatăl tău a cauzat moartea unui om ce eu iubeam.Italianca scoase un nou ţipăt:— Ah! iertare! iertare! ai milă!… murmură ea, eu nu

sunt vinovată.Farinetta ridică din umeri.— Cineva se răzbună cum poate, îi zise ea.Şi cum Paola palidă şi tremurândă, o privea cu un ochi

rugător, bohemiena adaugă:— Asigură-te, pentru astăzi nu ţi se va face niciun rău…

ora ta nu a sunat încă.Apoi ea zise truanzilor:— Vă puteţi înţelege astfel ca să o păziţi pe rând. Îmi

răspundeţi de dânsa…— O vom păzi câteşitrei împreună, zise Inimă-de-Lup.

Page 781: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Aşa, zise Răsuflare-Scurtă.Mare-Clopot era fără îndoială să-i imite, când un zgomot

se auzi la uşa din drum.— Cine e? întrebă vocea pânzarului.— Eu, ducele Egyptului, răspunse vocea de afară.Farinetta întredeschisese fereastra şi se aplecă spre

stradă.Două umbre erau nemişcate înaintea porţii.— Ducele Egyptului nu e singur, îşi zise ea cu nelinişte.Ducele Egyptului era după regele Bohemiei, cel dintâi

demnitar la Curtea Miracolelor. Nu lungeşte cineva vorba mult cu dânsul şi când cere a i se deschide uşa, i se deschide cu grabă.

Deci pânzarul deschise.— Unde e Farinetta? întrebă ducele Egyptului— Aici sus, zise pânzarul.Răsuflare-Scurtă descinse, purtând în mână lumânarea.Atunci, graţie acelei lumini, pândarul putu vedea la

spatele ducelui Egyptului, un adevărat gentilome, un adevărat duce, messire de Crillon.

Răsuflare Scurtă se trase înapoi.— Luminează-ne, prietene, zise adevăratul duce cu

mărime.Crillon puse piciorul pe scara ce conducea la podul

Farinettei şi intră cel dintâi în cameră.— Ah! domnule! zise ea, monseniore! la mine! ajutor! Crillon privi pe cel trei truanzi, apoi pe Farinetta.— Ce voiţi să faceţi cu acesta fată? întrebă el cu linişte.— Ea este a mea! zise Farinetta.— Ea este a noastră! repetă Răsuflare-Scurtă.— Vă înşelaţi, replică Crillon. Şi el scoase spada.Ducele Egyptului ce intrase după dânsul încruntă

sprâncenele.

Page 782: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ştii, monseniore, că nu e bine ceea ce voieşti să faci…

— Aud? făcu Crillon.— Dacă aş fi ştiut că veniţi pentru a răpi pe Farinetta nu

v-aşi fi condus aici.Ducele preumblă o privire superbă împrejurul lui.— Mă numesc Crillon! zise el.— Şi tocmai pentru aceasta, monseniore, zise o voce la

spatele ducelui, nu vei face nimic din cele ce spui…Ducele uimit se întoarse.— Era Malican.— Oh! oh! zise ducele, ce recunoscu pe cârciumar ce

faci aici?— Vin să mă asigur că Paola e aici.— Aud? făcu Crillon mirat.— Şi vin din partea cuiva care e tot atât de mare senior

ca şi dumneavoastră, monseniore.Malican se esprima cu respect dar cu un ton hotărât.— Ah! făcu ducele.Malican îi arătă inelul prinţului de Navarra.Crillon se trase înapoi uimit.Atunci cârciumarul se aplecă la urechea ducelui.— Monseniore, zise el, Farinetta e complicea prinţului.

Paola e un amanet.— Acum înţeleg.— Dacă se va întâmpla vreo nenorocire prinţului sau

vreunuia din ai săi, se va întâmpla nenorocire Paolei.Ducele aruncă o privire tristă asupra italiencei, apoi,

cum s-ar fi temut de a-i da o explicaţie asupra schimbării sale repede de conduită, el se îndreptă spre uşă şi bravul Crillon, descinse scara părând a fugi înaintea unei legiuni de inamici.

Pe când ducele se depărta, Malican zicea Paolei:

Page 783: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Scumpă domnişoară, voi veni în fiece seară la miezul nopţii se te vizitez, cât timp nu se va întâmpla nimic acelora pe care René îi urăşte, şi cât voi veni, toţi aceştia te vor respecta şi nu-ţi vor face niciun rău.

Paola asculta pe Malican şi nu înţelegea. Plecarea ducelui o aruncase într-o nouă spaimă.

Apoi cârciumarul murmură câteva cuvinte la urechea Farinettei, a cărei privire strălucea de mânie.

După aceasta el plecă.Atunci Farinetta privi din nou pe cei trei bandiţi şi le

zise:— În seara când acest om ce iese de aici nu va mai

veni, voi sfărâma lanţul ce vă ţine, şi fiica lui René va înceta de a mai fi sub paza mea.

Paola înţelese că era pierdută, căci îşi reaminti de mănuşile în care dimineaţă, tatăl el introdusese otravă.

LXXXII

Noi am văzut pe Crillon uimit ieşind din casa Farinettei.Ducele întâmpinase una din acele greutăţi ale vieţii de

care nu avea obiceiul a le întâmpina.El se găsea între cuvântul său, la care ţinea foarte mult

şi între datoria lui de gentilom fidel, obligat fiind de a respecta voinţele unui prinţ.

Dacă ducele scăpa pe Paola din mâinile truanzilor, el ar fi neplăcut Alteţei Sale, prinţului Henric de Bourbon.

El promisese Margaretei de a veghea asupra prinţului şi pentru aceasta şi sechestrase pe René.

Deci a elibera pe Paola nu era o faptă nimerită, pentru că Paola în mâinile lui Henric era un amanet.

Page 784: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Pe de altă parte neştiind că Farinetta şi truanzii au un aşa complice nobil, Crillon promisese lui René de a-i regăsi pe fiica sa.

Toate aceste reflecţii se izbeau, se încrucişau, se contrariau pe rând în spiritul bunului gentilom.

El ajunsese pe strada Saint-Denis şi parcurgând-o, murmura:

— Drace! drace! domnule de Crillon, eşti jucat şi nu te mai sfătuiesc de a te mai lăuda de dibăcia ta. René e un mizerabil! un ticălos! un asasin! nu zic ba! Dar, în fine i-am dat cuvântul... Şi sfârşi loialul Crillon: când un gentilom face un jurământ, fie unui pungaş, fie unui bandit, el trebuie să-şi ţină jurământul, nici mai mult nici mai puţin decât regelui Franţei. Drace! drace!!!

Vorbindu-şi astfel, Crillon trecu piaţa Châtelet, podul Change, strada Barillerie, podul Saint-Michel, şi ajunse la casa sa în strada Saint-André-des-Arcs.

Onestul Crillon, sosit la poarta sa, avu un moment de îndoială. În acea casă se afla René Florentinul.

René, pe care ducele îl dispreţuia cum dispreţuieşte lumina întunericul. René otrăvitorul, asasinul, omul pe care roata sau spânzurătoarea îl va cere mai curând sau mai târziu, dar René căruia ducele îşi dăduse cuvântul şi căruia trebuia să îi spună că nu se putea ţine de dânsul.

Şi cinstitul soldat murmură:— Drace! aş dori mai bine să mă găsesc în acest

moment, eu singur, cu spada în mână, în faţa a o sută de spanioli, decât în faţa acelui câine de parfumer ce va crede că sunt un mizerabil ca şi dânsul…

Şi Crillon, ce nu tremura niciodată şi căruia îi făcea plăcere zgomotul armelor şi al artileriei, Crillon ce mergea la luptă ca la o petrecere, Crillon simţi o violentă bătaie

Page 785: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

de inimă, ridicând ciocanul de bronz, şi dori ca René în lipsă să fi murit de vreun atac de apoplexie.

Fangas veni să deschidă.— Ah! Dumnezeul meu, zise el.— Aud! făcu Crillon.— Cât eşti de palid, monseniore.— Eu? murmură ducele.— Palid, repeta Fangas şi… pari… şi mişcat…— Nu e nimic, răspunse cu grabă ducele, am umblat

cam prea iute, am alergat… chiar…Fangas se înclină.— Unde e René? întrebă ducele.— Sus, zise Fangas.— Mergi înainte!Fangas sui vechea scară cu lampa în mână. Crillon îl

urmă.Fangas deschise uşa temniţei provizorie a lui René.Crillon intră ştergându-şi fruntea de o rece năduşeală.

Dar după ce făcu un pas înainte, onestul gentilom se trase cu doi paşi înapoi, atât fu de surprins de spectacolul ce avea sub ochi.

René şedea înaintea unei mese din mijlocul casei.În faţa lui René era un scaun, pe care desigur îl ocupase

Fangas cu puţin mai înainte.Pe masă se aflau trei vase cu vin, din care două erau

goale şi al treilea jumătate plin.Între vase şi pahare, ducele zări un cornet şi pietre.Lângă pietre şi în partea lui Fangas, punga Florentinului

pusă pe acea a scutierului, erau acoperite de boabe de fasole.

René avea în partea sa ca un pumn de aceiaşi fasole.El era mai palid decât un spectru şi sudoarea îi curgea

pe frunte.

Page 786: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

La vederea ducelui el aruncă asupra lui o privire uimită.— Ce e acesta? întrebă Crillon, ce uită pentru un

moment situaţia critică în care se afla.Florentinul râse cu stupiditate şi nici nu cugetă de a

întreba pe duce noutăţi de fiica sa.— Aceasta? zise Fangas surâzând, acesta e o întreagă

istorie.— Şi… acea istorie?Ducele se puse pe pat.— Vă voi istorisi-o, monseniore.Şi Fangas reluându-şi locul la masă puse pietrele în

cornet pe care îl mişcă încet.— Să vedem! zise Crillon, ascult.— Închipuie-ţi, monseniore, reluă scutierul, că

maestrului René nu îi era somn.— Bun!— Dar îi era sete.— Ah! ah!— Şi m-am gândit că Senioria Voastră nu i-ar refuza un

pahar cu vin.— Şi numeşti aceasta un pahar? zise ducele arătând

cele trei vase… Drace!— Îi era sete mult.— Şi tu asemenea, îmi pare?— Oh! eu, replică scutierul, n-am băut decât pentru a-l

ţine de vorbă.— Fie! Ei bine?— Bând, urmă Fangas, domnul René care e bogat, mi-a

propus de a-mi da parale.— Oh! oh! şi pentru ce?— Pentru a cumpăra o casă pe marginea Rhonului.— Ah! făcu Crillon.

Page 787: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— O casă cu grădină, o găinărie plină cu pasări, vie şi câmpuri.

— Era mult generos domnul René, şi ce a cerut în schimb?

— Aproape nimic? să-l las să se culce la Luvru.Crillon începu a râde.— Şi ai renunţat la casă?— Nu, monseniore.— Aidea de!— I-am propus o partidă.. şi el a primit.— Şi tu ai câştigat?— Să vedeţi monseniore, e cu neputinţă ca cineva să fie

atât de nenorocit la joc ca acest sărman domn René.Florentinul asculta cu sudoarea pe frunte şi el arunca o

privire uimită asupra grămezii de fasole.— Să vedem, zise ducele, cât ai câştigat?— Am început mai întâi jocul cu un scud de trei livre

numai, apoi unul de şase, apoi… un pistol… E bun jucător domnul René când pierde… el îndoieşte, întreieşte şi împătreşte!

— Şi?… întrebă Crillon.— După o oră, domnul René nu mai avu nici un centimă

în punga lui, sau mai bine zis punga lui îmi aparţinea.— Drace! murmură ducele ce nu mai cugeta la

jurământul său ca şi René la fiica sa.— Atunci, reluă Fangas, m-am dus să caut fasole, am

numărat o sută ce le-am dat d-lui René. Fiece bob valora un pistol.

— De minune! şi ai câştigat toate acestea?— Oh! de mult… După ce a valorat un pistol bobul a

valorat doi, apoi patru… apoi zece… apoi…Fangas se opri.— Să vedem! făcu ducele.

Page 788: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Acum fiece bob valorează o mie livre, sfârşi scutierul.— Drace! strigă ducele uimit.Crillon calculă după grămada de fasole ce Fangas avea

în faţa lui, că scutierul câştigase cam vreo şaizeci de mii de livre.

— Dar strigă el, eşti un om ruinat, sărmanul meu René.René voi să vorbească, vocea însă îi era înăbuşită.— Nici nu se poate cita o asemenea nefericire la joc…

observă cu răceală Fangas. Senioria Voastră ne permite să continuăm?

— Cum! zise ducele, n-ai tu destul acum pentru a-ţi cumpăra casă?

— Oh! da!… dar…— Dar? făcu ducele.— Mi-am am schimbat ideea.— Cum?— În loc de a-mi cumpăra casă, mă voi duce la Roma.— Şi ce să faci acolo?— Să văd pe Sfântul Petru. Să îi sărut poalele şi să îi

propun de a-mi vinde castelul papilor d’Avignon pe care nu îl mai locuieşte.

Crillon avu un hohot de râs.— Să jucăm, îngână în fine René, care luă cornetul şi îl

scutură cu putere.— Un moment! zise ducele.O idee bizară, dar clară trecu prin mintea lui Crillon.— Îţi iau eu partida ta, zise el lui Fangas.— Ah! monseniore.— O iau repetă ducele.El îşi scoase punga din buzunar şi o puse pe masă.— Aceasta are să facă să se schimbe norocul…

murmură cu mâhnire scutierul.

Page 789: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Taci ticălosule, strigă ducele, apoi adresându-se către René îi zise:

— Punctez pe o mie de livre!— Fie! răspunse Florentinul care ajunsese să se aprindă

la joc.— O mie de livre, contra jurământului ce ţi-am făcut.— Dar de ce jurământ, vorbiţi? întrebă René.— Ţi-am făcut unul ieri seră, pe care nu îl pot ţine din

cauză că m-am angajat la altceva.— Un jurământ? îngână René, dar nu-mi… mai… aduc

aminte!…— Puţin mai importă! dar ştiu însă că dacă voi pierde îţi

voi număra o mie livre, iar dacă voi câştiga mă voi achita de cuvântul ce ţi-am dat

— Bine, murmură Florentinul cu o voce abia inteligibilă.El scutură cornetul şi pietrele se rostogoliră pe masă.— Şapte! zise el.— Pe viaţa mea! murmură Fangas, el n-a avut niciodată

şapte. Vena e cu totul schimbată… ce nenorocire.Crillon mişcă din umeri.— Dobitocule! zise el, ai să vezi.Şi el adună pietrele le puse în cornet şi le aruncă pe

masă.— Opt! zise el. Am câştigat.— Bravo! strigă Fangas plin de bucurie.— Mare şansă! mare şansă! murmură René plin de

mânie.Atunci Crillon respiră cum respiră un gigant care poartă

lumea în spinare, când se scapă de greutatea sa.— Pe Dumnezeul meu! strigă el. De astă dată am să

dorm liniştit şi să petrec o noapte fără vise.— Ştii tu, zise el, că era aproape să mă dezonorez?...

Bună seara.

Page 790: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi ducele luă o lumânare şi se duse să se culce fără a mai da alte explicaţii scutierului său.

Fangas luă atunci pe René de braţ şi îl puse pe patul cel de chingi.

Florentinul beat-mort, sforăia întocmai ca o orgă de catedrală.

Atunci Fangas adună cele două pungi şi pietrele şi le puse cu toatele în buzunarul său.

— Am petrecut foarte bine în seara asta, pe viaţa mea.………………………………………………………

A doua zi domnul duce de Crillon se deşteptă cu o dispoziţie încântătoare, el îşi întinse braţele, sări jos din pat şi îşi făcu toaleta îngânând o arie populară de atunci.

Apoi când fu îmbrăcat, îşi încinse spada, o bună şi lungă rapieră pe care o numea Marianna, în amintirea unei tinere fete pe care o iubise foarte mult.

În privinţa acestei tinere fete şi a acelei rapiere era o curioasă istorie.

În timpul tinereţii sale, domnul de Crillon care nu era atunci decât un cavaler, se duse într-o zi să se plimbe prin străzile Avignon, cu nasul pe sus, cu spada la şold pălăria pe ochi, lornetând femeile, salutând pe bătrâni, şi mângâind copii.

Ajungând în mijlocul străzii Calade se întâlni cu o arlesiană care era tot atât de frumoasă ca şi Maguelona care fu atât de mult iubită de Pierre de Provence.

Această arlesiană se numea Mariana.Cavalerul se înamoră de dânsa şi tânăra fată nu

corespunse amorului lui decât când află că avea a face cu cavalerul Crillon ce era îndestul de bine stimat de lume.

Şase luni se trecură de atunci şi în acest interval domnul Crillon care iubea atât de mult pe Mariana, nu se

Page 791: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

mai gândea decât cum să găsească pe papa spre a-i cere titluri de nobleţe şi a lua apoi pe Mariana în căsătorie.

Din fericire, cavalerul avea deja pe Fangas ca scutier când acesta din urmă îl întâmpină într-o seară cu un aer misterios şi îi zise:

— Scumpul meu stăpân, sunteţi furat nici mai mult nici mai puţin ca într-o pădure.

La aceste cuvinte, cavalerul de Crillon se înfurie şi îşi duse mâna la mânerul spadei sale.

LXXXIII

Cavalerul după ce auzi cuvintele misterioase ale scutierului său, îl privi şi îi zise:

— Eşti tu nebun?— Nu, monseniore.— Ce vrei tu să zici?— Că Mariana înşeală pe Senioria Voastră.— Pe viul Dumnezeu! strigă cavalerul, dacă tu ai minţit,

îţi voi împlânta pumnalul în gât.Fangas începu se surâdă.— Voiţi să vă conduc?— Unde?— Într-un loc unde veţi vedea pe Mariana faţă în faţă cu

complicele său.— Să mergem, zise cavalerul Fangas care conduse pe

cavalerul Crillon în cartierul Corps-Saint şi îi arătă o mică casă izolată, şi prin ale cărei ferestre strălucea o lumină discretă.

— Aici, zise el.Cavalerul năvăli ca un uragan în casă, împinse cu

putere uşa şi găsi pe Mariana la ai cărui genunchi se găsea un om de arme ai papei.

Page 792: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Omul de arme se ridică şi îşi scoase spada, cavalerul făcu tot asemenea şi lupta fu scurtă.

— Uf! murmură Fangas văzând rapiera stăpânului său dispărând în corpul omului de arme, care căzu îndată mort.

Atunci cavalerul se întoarse spre Mariana, beat de furie şi îi zise:

— Frumoasa mea, pentru a-mi aduce aminte întotdeauna de o perfidă ca tine, am să dau numele tău, rapierei mele, cu care am omorât omul pe care îl vezi.

Poza pag. 788 - Henric sosi şi strigă trăgând mânuşile reginei de Navarra. Mama mea e otrăvită.

Şi cavalerul plecă fără a se mai gândi la ceea ce se petrecuse şi de atunci răpirea sa purtă numele de Mariana.

Aşa dar când el se încinse cu Mariana, ieşi din camera sa şi întâlni pe Fangas în scară.

— Ei bine? îl zise el, René tot doarme? Atât mai bine, adăugă el, căci ne va fi mai lesne de a-l păzi.

— Oh! Senioria Voastră poate să fie foarte sigur, zise Fangas.

Ducele părăsi casa din strada Saint-Andres-des-Arcs, şi se duse la Luvru

Aici începu a-şi face serviciul său de colonel general al gărzilor şi al pedeştrilor, vizită posturile, schimbă cuvântul de ordine, ridică santinele apoi se urcă la rege.

Carol al IX-lea dejuna cu trei persoane, prinţul Henric de Bourbon, doamna Margareta şi Domnul de Pibrac.

— Ah! zise el văzând pe Crillon intrând, iată ducele…— Bună ziua Crillon! adăugă regele, ai dejunat?— Încă nu Sire.— Vroieşti să dejunezi cu noi?

Page 793: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Cu plăcere. Şi el se aşeză la masă lângă rege. Margareta privi pe duce cu un oarecare aer. Ducele îşi schimbă şi el privirea cu prinţesa Margareta.

Dar regele îi surprinse.— Ah! ah! zise el, îmi pare că sunt oarecare secrete

între Margot şi Crillon.— Poate, făcu prinţesa surâzând.— Apoi pentru că sunt rege, şi cum nu trebuie să existe

secrete pentru rege, aş voi să ştiu şi eu acele secrete.Crillon privi pe Margareta.— În tot cazul reluă prinţesa, pentru că regele este

pentru noi am să îi narez totul.— Povesteşte fiica mea, zise Carol al IX-lea.— Închipuie-ţi Sire, urmă Margareta că toată lumea

având mare frică de René de la curtea Franţei afară de domnul duce de Crillon pe care iată-l aici...

— Cum! zise regele, se mai ocupă şi acum de René?— Da, Sire, replică Henric râzând.— Şi eu, reluă Margareta temându-mă ca nu cumva

René să mai pună vreun obstacol căsătoriei mele, am însărcinat pe Domnul de Crillon de a-l confisca.

— Şi cum? întrebă regele, vesel că se mai întâmplase o altă aventură favoritului mamei sale.

— Am rugat pe ducele de a-l aresta, de a-l ridica noaptea şi de a-l pune într-un loc sigur, unde să nu iasă decât a doua zi după căsătoria mea.

— Şi ducele a făcut-o?— Da Sire, zise Crillon care tocmai înghiţea o aripă de

pasăre.— Bun, zise regele; la rândul meu îl voi spânzura dacă

se va mai cerca să facă vreo imprudenţă.Dar regele pronunţase de atâtea ori acest cuvânt, încât

Margareta, Pibrac şi prinţul schimbară câte un surâs.

Page 794: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Cât despre duce, el avea o mare foame şi ataca o pulpă de mistreţ cu o grozavă poftă.

— Bravul meu duce, zise regele totdeodată, ştii să dansezi?

— Am ştiut, Sire.— Dar dansul nu se uită.— Se cam uită, Sire, mai ales când se încalţă cineva cu

cizme cu pinteni. Dar îmi permite Majestatea Sa de a-l întreba pentru ce îmi face o asemenea întrebare?

— Pentru că o să dansezi astă-seară la Luvru.— Ah! făcu Crillon.— Şi voi deschide balul cu doamna Jeanna d’Albret

regina de Navarra, adaugă regele.— Şi eu, zise Margareta, care aruncă o tandră privire

către Henric, voi dansa cu viitorul meu soţ.………………………………………………………

Câteva ore după aceasta, adică pe când ora culcării suna pentru burghezii Parisului, prinţul Henric de Navarra intră în oratoriul mamei sale, regina Jeanna din hotelul Beauséjour.

Regina ajutată de Myette şi Nancy, pe care i-o trimesese prinţesa Margareta, regina zic, proceda la toaleta sa de bal.

— Doamnă îi zise prinţul intrând şi sărutându-i mâna, eşti atât de tânără şi frumoasă, încât v-ar putea lua drept sora mea.

Jeanna surâse.— Linguşitorule! zise ea.Apoi când prinţul se aşeză jos, ea adăugă:— Vii de la Luvru?— Da, doamnă.— Ai văzut pe regina Catherina?

Page 795: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Am zărit-o la prinţesă când venise s-o consulte nu ştiu pentru ce. Prinţesa cu toate acestea, trebuie să vină aici peste câteva minute pentru a lua pe Majestatea Voastră.

— Ah! făcu Jeanna, atât mai bine.Cum ea vorbea astfel, cineva bătu uşurel în uşă.Myette alergă să deschidă, şi fu destul de mirată de a

vedea pe unchiul său Malican cârciumarul.Malican salută respectuos pe regină, apoi făcu prinţului

un semn misterios.Henric se sculă şi ieşi cu Malican afară din oratoriu,

zicând reginei:— Mă întorc îndată.Malican avea un aer misterios care intrigă foarte mult

pe Henric.— Monseniore, zise Malican când fură singuri, trebuie să

vă duceţi în strada Grand-Hurleur.— La Farinetta?— Da.— Pentru ce?— Fiica lui René voieşte să vă vadă şi pretinde că are

nişte revelaţiuni să vă facă, de o mare importanţă.— Şi tu zici că trebuie să mă duc?— Da, monseniore.— Cu toate acesta...— Iată, zise Malican, am nişte presentimente. Paola

este în secretele tatălui său, şi poate voieşte să trădeze parte din ele.

— Tu ai dreptate, mă duc.Henric intră în oratoriu.— Doamnă, zise el reginei, voi regăsi pe Majestatea

Voastră la Luvru.

Page 796: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Şi fără a mai aştepta ca Jeanna d’Albret să-i ceară vreo explicaţie, ieşi cu Malican, după ce mai întâi a schimbat o privire cu Nancy.

Când fură afară din hotelul Beauséjour, Malican zise prinţului:

Alteţa voastră voieşte să o însoţesc?— Negreşit, răspunse Henric, îmi e cu neputinţă de a

putea găsi singur, strada Grand-Hurleur.— Aide! zise Malican.Şi amândoi se puseră pe drum.Prinţul de Navarra şi Malican cârciumarul, abia

dispăruseră prin strada Jour când litiera doamnei Margareta apăru la intrarea hotelului pe care îl locuia regina de Navarra. Tânăra prinţesă venea din ordinul regelui pentru a se pune la dispoziţia reginei de Navarra spre a o conduce de la hotelul Beauséjour la Luvru.

Când ea intră în oratoriu, Margareta găsi pe regina de Navarra îmbrăcată.

Ea îi atinse fruntea cu o graţie cu totul filială şi regina îi puse o sărutare zicându-i:

— Bună ziua, scumpă prinţesă.— Servitoarea Voastră, doamnă, răspunse Margareta.— Amica mea, zise încă o dată regina, cum merge

astăzi sănătatea doamnei Catherina?— Foarte bine, Doamnă, ea aşteaptă pe Majestatea

Voastră în marea sală a Luvrului.— După cum vezi sunt gata, nu-mi rămâne decât a-mi

pune mânuşile.Zicând acestea, regina de Navarra merse de deschise

un dulap şi scoase un mic cufăraş cumpărat de rege de la Pietro Doveri.

— Oh! ce frumoasă cutie, zise Margareta care se extaziase din ajun de incrustaţiile ce se găsea pe dânsa.

Page 797: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Regina deschise cufăraşul şi luă pereche de mănuşi ce era de culoarea paiului.

— Îmi daţi voie să vă înmănuşez eu, doamnă? întrebă Margareta.

— Cu mulţumire, copila mea.Şi regina îi întinse mâna stângă. Margareta îl puse

mănuşa cu mare îndemânare, şi îi făcu să îi alunece degetele unul după altul cu cea mai minunată adresă.

Dar în momentul când ea terminase de a întinde bine mănuşa pe mână, regina făcu o uşoară mişcare.

— Ce aveţi doamnă? întrebă Margareta.— Nu, nimic, zise regina, dar îmi pare că acesta mănuşă

atât de fină, m-a zgâriat puţin.Margareta înspăimântată voi să scoată mănuşa, dar ea

începu tot deodată să surâdă.— Priviţi, doamnă, zise ea.Ea arătă reginei un inel al cărui scaun închidea un mare

diamant. Scaunul acelui inel ce avea în deget, reprezenta un fel de dinte mai scos afară.

— Iată, zise ea, adevăratul culpabil, este acest dinte care v-a rănit.

— Poate, răspunse regina. Cu toate acestea, nu simt nicio durere şi ţi-ai dat multă osteneală a-mi pune mănuşa, pentru ca să o mai scoatem acum.

Apoi întorcându-se spre Myette îi zise:— Anunţă pe gentilomii mei, mititica mea.Atunci Jeanna d’Albret întinse mâna doamnei

Margareta, pe care o acoperea mănuşa otrăvită.— Vino, fiica mea, zise ea, voiesc să dansez, în noaptea

acesta întocmai ca în timpul tinereţii mele.

LXXXIV

Page 798: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Noaptea şi ziua care trecuse, fuseseră teribile pentru fiica lui René Florentinul.

Paola avusese după cum ne aducem aminte un moment de speranţă, văzând apărând pe Crillon, în acoperământul Farinettei, dar această speranţă pierise pentru a da loc unei triste şi dureroase groaze.

— Frumoasa mea domnişoară, îi zisese Malican cârciumarul când plecase cum plecase şi Crillon, voi veni în toate serile să te vizitez, şi în tot timpul cât voi veni nu ţi se va întâmpla nimic.

Din ziua când nu voi mai veni, Farinetta şi oamenii săi vor face tot ce vor voi cu dumneata.

Aceste cuvinte înspăimântase prea mult pe Paola. Ea se gândea la mânuşile otrăvite.

— He! he! copii mei, zise Farinetta, cred că nu o să mai aşteptaţi mult timp… René nu e un om ca se stea liniştit. Şi apoi se poate ca Malican nici să nu vie mâine.

Cei trei truanzi se priviră cu un fel de privire sălbatică. Paola tremura şi îşi fixa uitătura asupra acelor trei oameni îmbrăcaţi în zdrenţe.

— Tu eşti fericită, urmă Farinetta, iar eu nu, căci am avut un om pe care l-am iubit şi pe care tatăl tău l-a spânzurat.

— Farinetta, mica mea, zise Răsuflare-Scurtă, luându-şi o voce seducătoare, tu trebuie să angajezi pe domnişoara de a-şi alege vreun soţ dintre noi trei.

— Taci, îi răspunse Farinetta, nu a venit încă ora ca să vă disputaţi pe voinţele ei. Şi aţi face foarte bine să mă lăsaţi să dorm.

Cel trei truanzi ieşiră, şi Farinetta rămase sigură cu Paola.

— Atunci aceasta se puse în genunchi, şi uni mâinile înaintea bohemienei şi îi zise:

Page 799: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— În numele cerului, doamnă, fie-ţi milă de mine.Farinetta îi răspunse printr-un hohot de râs batjocoritor.— Gascarille e mort, zise ea.— Dar eu nu ţi-am făcut niciun rău.— Ce îmi pasă, odată ce tatăl tău mi-a făcut.— Ai milă! se rugă italianca, reţine-mă dacă voieşti

opreşte-mă ca prizonieră, dar nu mă da pradă acestor mizerabili.

— Taci! zise Farinetta; lasă-mă să dorm!Ea închise uşa, şi legă cheia de gât cu ajutorul unei

sfori, şi se culcă pe paiele ce îi serveau de pat.Paola plângea cu disperare.Noaptea trecu, ziua veni; italianca zdrobită de oboseală,

sfârşise prin a adormi pe patul Farinettei, alături de inamica sa.

Dar totdeodată fu deşteptată de un zgomot de paşi şi de voci.

Era Mare-Clopot ce venea de la pânzar urmat de Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup.

Câteşitrei erau beţi, câteşitrei îşi petrecuseră noaptea jucând. Numai Mare-Clopot era radios, pe când ceilalţi doi erau trişti.

— Hei! amicii mei, zise Farinetta deşteptată deodată ca şi Paola, ce voiţi?

— Farinetta, răspunse Mare-Clopot, nu găseşti că eu şi tu suntem destul pentru paza frumoasei domnişoare?

— Da, răspunse Farinetta.— Atunci Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup pot să

meargă să se culce.— Nu.— Pentru ce? făcu colosul, râzând tot cu stupiditate.

Page 800: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Pentru că Inimă-de-Lup şi Răsuflare-Scurtă, răspunse Farinetta, au ca şi tine pretenţii asupra inimii junei prizoniere.

— Ei, nu mai am.— Aud? făcu bohemiena.— Am câştigat, zise Mare-Clopot.— Ce ai câştigat?— Noi am jucat ca să ştim cine va fi soţul acestei

frumoase fete, şi am câştigat! repetă colosul ce se învârti cu uşurinţă pe călcâie şi cu degetele trimise o hidoasă bezea Paolei.

Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup se înclinară cu tristeţe.— Ei bine, zise Farinetta, rău aţi făcut de aţi jucat.— Da, suspină Răsuflare-Scurtă.— Vai! murmură Inimă-de-Lup.— Ba au făcut prea bine! strigă Mare-Clopot cu o

bucurie sălbatică.— Nu, zise Farinetta cu un ton ameninţător, pentru că

aţi jucat câteşitrei pe un lucru ce nu era al vostru.— Aşa e! strigară cei doi păgubaşi.— Nu e aşa! strigă Mare-Clopot cu o voce răsunătoare.— Ieşiţi! zise Farinetta ce exercita asupra lor un fel de

autoritate, ieşiţi, şi reîntoarceţi-vă jos la pânzar…— Ah! ah! mica mea zise atunci bohemiena, când cei

trei truanzi părăsiră din nou podul, ah! ah! tu vezi bine, adoratorii nu-ţi vor lipsi…

— Oh! te rog, murmură Paola ce de câteva minute crezuse a găsi un mijloc de scăpare, te rog acordă-mi graţie…

— Hei! hei! rânji Farinetta, ai prefera pe Inimă-de Lup lui Mare-Clopot.

— Voiesc să văd pe prinţ.— Ce prinţ?

Page 801: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Prinţul de Navarra.— Ah! ah! crezi tu că el te va graţia?— Nu, dar…— Ce e dar?…— Voiesc să îi spun nişte lucruri îngrozitoare, şi să

previn nişte nenorociri fără seamăn.Accentul hotărât cu care Paola pronunţă aceste cuvinte

mişcă mult pe Farinetta.— Adevărat, zise ea.— Te rog, ţi-o cer în numele lui Dumnezeu şi a sfinţilor,

trimite îndată pe cineva la prinţul.Şi Paola şedea în genunchi înaintea Farinettei rupându-

şi mâinile de desperare şi plângând.Farinetta deschise uşa podului ei şi chemă:— Hei! Inimă-de-Lup?Inimă-de-Lup ieşi de la pânzar şi urcă treptele scării

clătinându-se.— Tu eşti prea beat! zise Farinetta, trimete-mi pe

Răsuflare-Scurtă.Răsuflare-Scurtă veni la rândul său şi păru şi mai beat

văduvei lui Gascarille.Cât despre Mare-Clopot, el adormise bând cel din urmă

pahar în sănătatea viitoarei soaţe…— Trimete-mi pe pânzar, zise Farinetta cu mânie.Pânzarul veni.— Te vei duce la Saint-Eustache, îi zise Farinetta, şi îmi

vei trimete pe ducele Egyptului.Pânzarul plecă şi ajunse după puţin la poarta bisericii,

unde, în timpul zilei, primul demnitar al Curţii Miracolelor întindea cu umilinţă mâna.

Dar Farinetta se înşela închipuindu-şi că ducele Egyptului şi-ar părăsi locul spre a veni.

Page 802: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Era în acea zi, multă lume la Saint-Eustache. Se înmormânta un canonic din Paris…

Ducele Egyptului zise pânzarului:— Nu îmi pot părăsi locul mai înainte ca înmormântarea

să fie săvârşită.Pânzarul se întoarse în strada Grard-Hurleur dădu

raport de misiunea sa, şi Paola aşteaptă plină de spaimă şi nelinişte, sosirea ducelui Egyptului.

Dar nobilul personagiu se lăsă a fi aşteptat până către seară…

— Scumpul meu duce, îi zise Farinetta când sosi, trebuie să te duci la Malican cârciumarul.

— Voi merge, mica mea.— Şi să-i spui să caute pe prinţul de Navarra şi să-l

aducă aici cu orice chip.Ducele Egyptului plecă.O oră trecu; tot deodată un pas regulat şi sigur se auzi

în stradă.— Acesta ce umblă astfel e un gentilome sau un soldat,

zise Farinetta.Era deja noapte, şi bohemiena punându-se la fereastră

nu putu distinge nimic.Dar paşii se opriră la poartă şi vocea lui Malican se auzi.Paola scoase an ţipăt de bucurie.— Este prinţul! zise ea.Era în adevăr Henric, urmat de Malican.Inimă-de-Lup şi Răsuflare-Scurtă ieşiră cu respect

înaintea lui.Mare-Clopot nu se deşteptase încă.Prinţul sui scara de lemn ce conducea la podul

Farinettei, şi nu putu a se feri de un sentiment de milă, văzând pe frumoasa Paola zăcând pe paiele bohemienei, cu ochii înecaţi în lacrimi.

Page 803: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Ah! monseniore, zise ea, iertare! iertare!— Paola, răspunse Henric cu gravitate, ne-ai trădat, pe

Noë şi pe mine, şi soarta ţi-e meritată.— Prinţule! în numele cerului!— Paola, urmă Henric, eşti aici în siguranţă, în mijlocul

acestor bandiţi, cât ai mei, ale căror zile sunt ameninţate de către tatăl tău, vor fi sănătoşi.

Paola se cutremură.— Ah! gângăvi ea, pentru că mă tem de tatăl meu…— Tatăl tău!— Da, zise ea cu vioiciune, tatăl meu are iarăşi nişte

proiecte sinistre.La rândul său Henric să cutremură.— Ce voieşti să zici? făcu el.— Tatăl mea voieşte să otrăvească pe cineva.— Şi ştii pe cine?— Nu.— Atunci… cum?— Ieri dimineaţă, zise Paola ce vorbea cu grăbire, ieri

dimineaţă el a trimes pe Godolphin la Luvru… la regina-mamă.

— Şi… regina!— Regina a dat lui Godolphin un cufăraş.— Ce conţinea el?— Mănuşi.Henric tresări.— Atunci, urmă Paola, tatăl meu a otrăvit acele mănuşi.— Mănuşi! exclamă Henric, mănuşi într-un cufăraş.Şi reamintindu-şi că regele Carol al IX-lea cumpărase

pentru regina de Navarra un asemenea cadou la Pietro Doveri, strigă:

— Dar cum era acel cufăr?

Page 804: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— De lemn de abanos cu incrustaţii de ivoriu şi cu broasca de aur.

Henric scoase un ţipăt.— Mănuşile otrăvite erau galbene, sfârşi Paola.Dar prinţul nu mai voi să asculte mai mult, şi ieşi plin de

disperare afară din temniţa Paolei. Farinetta era pe prag.— Alteţa Voastră, zise ea, n-are nimic a-mi ordona?— Da, răspunse prinţul ce avu un acces de furie

sălbatică.Şi întorcându-se privi pe Paola:— Fiica lui René otrăvitorul, zise el, dacă sosesc la timp

pentru a împiedica pe mama mea de a muri, te voi graţia, dar dacă e prea târziu… oh! atunci Farinetta şi truanzii vor face ceea ce vor voi!

Şi coborând scara cu repeziciune, el adăugă, adresându-se Farinettei:

— Dacă în două ore nu vei vedea pe Malican, Paola îţi va aparţine.

………………………………………………………

Henric începu a alerga spre Luvru, unde fără îndoială regina de Navarra deja se afla.

El alerga cu furie, cu părul zbârlit, cu fruntea plină de sudoare, pe când Malican, căruia avuse timpul de a explica totul în câteva cuvinte, zbura spre hotelul Beauséjour, pentru cazul când regina de Navarra nu l-ar fi părăsit încă.

Prinţul trecu ca un fulger prin faţa gărzilor, urcă scara cea mare, dar acolo fu oprit de un cerc de gentilomi ce se îmbulzeau şi se întrebau.

În acelaşi timp el auzi nişte voci confuze, el văzu feţele triste şi cuprins de o presimţire urâtă, el străbătu mulţimea şi ajunse până la o grupă în mijlocul căreia el

Page 805: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

zări pe regina de Navarra, mama lui leşinată şi pe care regele Carol al IX-lea şi prinţesa Margareta o ţinea pe braţe.

Nu departe misterioasa şi teribila Catherina de Médicis se ţinea nemişcată şi tăcută.

Henric strigă cu o voce îngrozitoare:— E prea târziu! mama mea e otrăvită.Si aruncându-se spre dânsa, îi scoase cu grăbire

mănuşile pe rând.Mâna stângă a reginei de Navarra era stropită de

câteva picături de sânge.

LXXXV

Regina Jeanna, cu un sfert de oră mai înainte intrase surâzândă şi liniştită în marea sală a Luvrului. Regele Carol al IX-lea îi dădu mâna, şi regina Catherina rezemată pe braţul doamnei Margareta, o urma.

Totdeodată, cum se pregătea să danseze, doamna Jeanna d’Albret se oprise deodată.

— Ce aveţi? o întrebă Carol al IX-lea ce simţi mâna ei, tremurând totdeodată în a sa.

— Simt ceva straniu… zise ea.Regele o privi cu mirare.Prinţesa şi doi gentilomi alergară şi luară pe regina de

Navarra în braţele lor.Era în momentul când, punând-o pe un fotoliu un paj

alergase cu grabă să caute pe Miron, medicul regelui în momentul când prinţul Henric sosi şi strigă scoţând mănuşile reginei de Navarra:

— Mama mea e otrăvită.Doi oameni se iviră tot deodată, Crillon şi domnul de

Pibrac.

Page 806: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Aceştia pronunţară un singur cuvânt:„René!”Cât despre regele Carol al IX-lea, el privi pe mama sa,

regina Catherina, şi înţelese totul.Atunci monarhul deveni de o paloare puternică, ochii

săi aruncară nişte priviri sălbatice şi strigă cu o voce şuierătoare:

— Să iasă toţi!Cuvântul de trădare şi de otravă se pronunţa deja în

toate sălile, şi toţi gentilomii bearnezi puseseră mâna pe spade spre a fi gata la primul semnal.

Pe când gentilomii şi damele Curţii Franţei ieşeau, bearnezii nu se mişcară şi făcură o întăritură puternică împrejurul reginei.

— Ieşiţi, d-lor, zise Henric.Trebuia ordinul suveranului lor pentru ca să se supună.Crillon, Pibrac, Margareta şi doamna Catherina

înconjurau pe regina de Navarra.Miron sosi, îi luă mâna şi examină micile zgârieturi pe

unde ieşise sângele.Apoi zărind mănuşa ce Henric o aruncase departe de

dânsul o luă, şi întorcând-o pe jumătate o arătă regelui.— Iată Sire, zise el, vedeţi aceste sfărâmături de sticlă

ce se află pe mănuşă?— Da, zise Carol al IX-lea.— Acesta e sticla ce a zgâriat mâna. Şi iată Sire, urmă

Miron ştergând cu batista mâna reginei leşinate, vedeţi aceste pete?

— Da… văd, zise regele.— Aceasta e otrava... sfârşi medicul.Henric îngenunche înaintea mamei sale, şi îşi frângea

mâinile de disperare.

Page 807: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Vorbeşte! Miron, zise regele vorbeşte… spune tot adevărul.

Şi regele aruncă o privire îngrozitoare reginei Catherina.Fiica des Médicis susţinu această privire cu o linişte

perfectă.— Această otravă e violentă, urmă Miron. Ea vine din

Italia, şi nu cunosc în Franţa decât un singur om care se poate servi cu dânsa.

— Şi… acel om?Vocea regelui tremura de furie.— Acel om… e René, zise încet Miron, René Florentinul.La aceste cuvinte, doamna Catherina scoase o

exclamaţie de indignare.— Ah! zise ea, într-adevăr Sire, René e prea mult acuzat

de toate crimele şi faptele rele ce se săvârşesc.— Doamnă, replică cu hotărâre regele, de astă dată voi

şti adevărul.— Otrava e violentă, urmă Miron, şi aproape fără

îndreptare. O singură contra-otravă există, şi numai René o posedă.

Henric se ridică cu grăbire:— René! unde e René? strigă el, uitând că domnul de

Crillon îl sechestrase.Dar deja bunul duce cobora scara şi descinzând în

curte, sări pe calul unui soldat, şi afundându-i pintenii-n coaste se îndreptă spre strada Saint-Andre-des-Arcs.

În acest timp regina fuse transportată în camera Margaretei unde fu pusă în pat.

— Ei bine, doamnă, murmură Nancy la urechea prinţesei, m-am înşelat?

Margareta privea cu uimire pe regina de Navarra.Jeanna d’Albret era tot leşinată cu toate îngrijirile lui

Miron.

Page 808: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Respiraţia el era neliniştită, şi tot corpul î se acoperea de pete asemenea acelora de pe mâini.

Un sfert de oră trecu… un sfert de oră de tortură.În acel timp Carol al IX-lea se apropiase de mama sa şi

îi zise cu o voce batjocoritoare:— Doamnă, rău faci de aperi pe acel mizerabil de René.— Dar… Sire… gângăvi regina.— Ai putea fi crezută de complice a lui, sfârşi regele.Catherina deveni palidă.Totdeodată se auzi paşii unui cal.— Este Crillon, zise regele.Carol al IX-lea alergă la fereastră şi cum curtea era

luminată el putu vedea pe duce ce ţinea pe Florentin pe şa înainte.

— Jos! zise Crillon împingând cu bruscheţe pe René după calul său.

— Iată René! repetă regele ce închise fereastra.Într-adevăr, după două minute Crillon apăru împingând

în faţa lui pe René, palid şi tremurând.— Mizerabile! zise regele, cum numeşti otrava cu care

te-ai servit?— N-am otrăvit pe nimeni, zise el.— Minţi! strigă o voce detunătoare la spatele lui Carol al

IX-lea.Era Henric de Navarra, Henric palid de mânie, Henric ce

luă pe Florentin de braţ şi îl duse lângă patul reginei— René, zise el atunci, ascultă-mă bine: Fiica ta mi-a

spus, de o oră, că ai otrăvit aceste mănuşi.Prinţul îi arătă mănuşile, şi René înăbuşi un ţipăt.— Ai otrăvit aceste mănuşi, urmă Henric, şi le-ai pus

într-un cufăraş pe care l-ai cerut prin Godolphin… ştii de unde.

Page 809: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

Doamna Catherina îşi depuse toate silinţele spre a se ţine pe picioare.

— René, urmă prinţul, dacă ştii vreun mijloc de a scăpa pe mama mea… te voia ierta!

Florentinul preumbla împrejurul lui o privire uimită.— René, adaugă Henric, fiica ta Paola e la această oră

în mâinile Farinettei şi a trei bandiţi. Scapă pe mama mea şi ţi-o înapoiez.

— Fiica mea! fiica mea Paola! strigă René.— Scapă pe mama mea! repetă prinţul.René luă măna murindei, o examină şi părul i se zbârli.— Prea târziu!… murmură el.Şi într-adevăr, ca şi cum întâlnirea mâinii sale cu acea a

omorâtorului ei ar fi trebuit să îi grăbească moartea, regina de Navarra deschise totdeodată ochii, se ridică pe jumătate şi recăzu scoţând un ultim suspin.

— Moartă! zise Carol al IX-lea, ce se arătă ameninţător şi teribil ca un jude suprem, moartă!!

— Sire, Sire! strigă Henric, Sire în numele sângelui nostru, răzbunare!

Regele luă pe Henric în braţele lui şi îi zise:— Taci, frate, nu pronunţa cuvântul ce rătăceşte pe

buzele tale, îţi dau parola mea regească că voi face dreptate.

Atunci întorcându-se spre Crillon:— Domnule duce, zise el, vei conduce pe René la

Châtelet şi va ieşi mâine pentru a merge în Place de Grève.

— René, zise prinţul cu o voce hotărâtă, la acesta oră fiica ta e dezonorată.

Florentinul scoase un ţipăt surd şi căzu ca lovit de trăsnet.

Carol al IX-lea privi atunci pe Catherina de Médicis.

Page 810: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

— Doamnă, îi zise el încet, vei pleca pe dată la Amboise şi acolo vei aştepta cu pocăinţă ca ora morţii dumitale să sune… Niciodată nu vei mai revedea Luvru!.

………………………………………………………………………………………………………………

Henric îngenunchease din nou lângă cadavrul mamei sale, şi plângea cu disperare.

………………………………………………………

FINELE PĂRŢII ÎNTÂIFINELE PĂRŢII ÎNTÂI

Notes[←1]

În original „Jais” – un fel de cărbune foarte dur, asemănător cu lignitul, negru intens cu reflexii, cu aspect de piatră preţioasă; materialul a fost folosit în industria bijuteriilor; sunt cunoscute aşa-zisele „perle de jais”.

Page 811: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←2] Podgoreni, viticultori.

Page 812: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←3] Surtuc fără pulpane, purtat de unii ţărani. (din germ. Spenzer)

Page 813: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←4] a confia – a încredinţa cuiva un secret, o taină.

Page 814: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←5] comptoar - masă folosită de negustori; tejghea, tarabă, scrin.

Page 815: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←6] covacerie – atelier de fierărie

Page 816: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←7] curtenii

Page 817: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←8] Messir – sinonim diminutiv pentru Monsenior

Page 818: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←9] Intenţionat, în mod special

Page 819: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←10] uşori de bani – cu bani puţini

Page 820: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←11] Sinceritate, faptul de a-şi spune deschis gândurile.

Page 821: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←12] Locuitor din Burgundia (Bourgogne), regiune franceză, cu

capitala la Dijon.

Page 822: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←13] Bobine, mosoare.

Page 823: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←14] Scutier, cu sens de titlu de nobleţe, inferior celui de cavaler.

Page 824: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←15] Locuitor din regiunea Touraine

Page 825: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←16] Locuitor din munţii Pirinei.

Page 826: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←17] Comandant suprem al armatelor regale din Franţa feudală.

Page 827: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←18] Lege prin care se aplică vinovatului o pedeapsă identică cu

fapta de care se face vinovat

Page 828: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←19] Nevinovat

Page 829: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←20] Instrument de tortură; Suport pe care era întins şi legat cel ce

urma a fi torturat.

Page 830: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←21] Le prévôt - agent al administraţiei regale, similar prefectului.

Page 831: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←22] Senzaţie de oboseală, plictiseală, dezgust. (fr. lassitude)

Page 832: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←23] Îndreptăţire, justificare, cauză, motiv, temei.

Page 833: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←24] Care se poate vedea sau înţelege bine; vizibil, evident.

Page 834: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←25] A ricana – a râde batjocoritor.

Page 835: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←26] a brava – a înfrunta bărbăteşte, vitejeşte (o primejdie).

Page 836: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←27] În ediţia 1879 scris „fidanţata”, sinonim vechi pentru

„logodnica”.

Page 837: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←28] clar, evident.

Page 838: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←29] Povestire, istorioară în proză sau în versuri care cuprinde o

învăţătură morală, prezentată alegoric; fabulă.

Page 839: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←30] a privi prin lornietă (LORNIETĂ – ochelari plianţi, cu mâner).

Page 840: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←31] Suport pe care se păstra armura.

Page 841: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←32] Cavaleri rătăcitori şi mereu în căutare de aventuri eroice în

Evul Mediu.

Page 842: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←33] Lovit, tăiat cu pumnalul, cu scopul de a ucide.

Page 843: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←34] Cu sensul de: dispărut de pe lume, mort.

Page 844: Junetea Regelui Henric - Ponson Du Terrail

[←35] Escrocii.