1. Arameii patriarhii evrei

Arameii, un popor de neam semitic, vorbind o limbă înrudită cu limbile asiro-babilonienilor şi a fenicienilor, sunt atestaţi documentar în milleniul II, î. Hr.

Izvoarele sigure care atestă existenta, religia şi civilizaţia arameilor sunt: textele sacre ale evreilor, ce se constituie în cea mai veche sursă; textele cuneiforme siriene şi inscripţiile arameene despre regatele pe care aceştia le-au constituit.

Orientalistul Arnold J. Toynbee aşează civilizaţia arameeană, siriană, alături de cea greacă, arabă, indiană şi chineză.1

Arameii au fost un popor deosebit de canaaneeni. De urma arameilor se dă lesne urmărind datele scripturistice. Ei au fost un popor nomad care a urcat încet, în mileniul III î. Hr., din Pustiul Arab spre gurile râurilor Tigru şi Eufrat, stabilindu-se treptat în cetăţile de pe Eufrat şi-n regiunile mănoase sau comerciale ale acestui râu.

Întâlniţi în cadrul Dinastiei a III-a din Ur, ei nu se vor constitui într-un mare stat aparte, ci doar în mici state risipite de-a lungul Eufratului, precum: Haran, în nord-vestul Mesopotamiei, Bit-Agusi, lângă Arpad şi Alep, Aram Bet-Rekhob, Aram Ma’akah, Gesur şi Damasc, în sec. XI-X, î. Hr. Mai târziu: Hamat, Damasc, şi Sam’al, în Siria sec. VIII, î. Hr.

Destinul lor istoric s-a concretizat în: dezvoltarea treptată, din rândul lor, a poporului evreu, precum şi impunerea limbii aramaice, ca limbă de circulaţie internaţională în Orientul Apropiat până la ivirea creştinismului.

Biblia relatează cu privire la originea patriarhilor că ar fi aramei: ”Tatăl meu a fost un arameian pribeag, s-a dus în Egipt, s-a aşezat acolo cu puţinii săi oameni şi acolo s-a ridicat din el un popor mare, puternic şi mult la număr”(Deuteronom 26 : 5). ”Avraam a zis către sluga, cea mai bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte avea:”Pune mâna ta sub coapsa mea şi jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului şi pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isac nu-i vei lua femeie din fetele canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc eu, ci vei merge în ţara mea, unde m-am născut eu, la rudele mele, şi vei lua de acolo femeie lui Isac, fiul meu (...)a luat sluga cu sine zece cămile din cămilele stăpânului său şi tot felul de lucruri scumpe de ale stăpânului său şi, sculându-se s-a dus în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor”(Facere 24 : 2-4 şi 10);

-”Isac era de patruzeci de ani, când şi-a luat femeie pe Rebeca, fata lui Batuel Arameul din Mesopotamia şi sora lui Laban Arameul”(Facere 25 : 20).

Locul mesopotamian de unde Isac şi-a luat-o pe Rebeca este “Haranul”, o regiune la răsărit de Eufrat, în Nordul Mesopotamiei, unde după Fac. XI, 31, a urcat, din Ur-ul Caldeii, Avraam cu părinţii şi fraţii săi.Tot în Haran se va refugia şi Iacob de teama mâniei fratelui său Esau, în casa lui “Laban, fiul lui Batuel Arameul şi fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Esau”(Facere 28 : 1). În acest context amintim că, Capitolele XXIX-XXX, din Cartea Facere, vorbesc despre căsătoriile lui Iacov cu ficele lui Laban.

Trebuie să subliniem faptul că denumirea de Harran este foarte apropiată fonetic de cea de Aram, la care se adaugă realitatea mărturisită biblic că vechii evrei, din timpul patriarhilor, au fost aramei, dar depărtându-se în timp şi spaţiu şi vieţuind printre

1 Arnold J. Toynbee, Study of History, Oxford University Press, 1956, vol. I, pag. 72-84; Daniel Constantin, Scripta Aramaica, I., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag. 7.

1

canaaneeni şi egipteni, precum şi în Peninsula Sinai, ei s-au delimitat de aceştia constituindu-se în cele din urmă într-un popor de sine stătător, cunoscut sub numele de Israel sau evreu, şi cu o religie aparte.

Credinţele arameilor

Pe seama arameilor, în general, se pun ca elemente de credinţă, cele corespunzătoare perimetrului locuit, până la chemarea lui Avraam, şi prin extensie la chemarea lui Moise. Politeismului aramaic i se atribuie zei de influenţă asiro-babiloniană şi cananeeană. Dintre aceştia, mai importanţi, amintim:El, divinitate cananeeană, a cărui nume aramean a fost Ilu. El intră în combinaţii şi formează: Elagab = zeu al muntelui, iar prin derivaţie Heliogabalus = zeul soare, precum şi Bet’el = casă a zeului El.Baal, cu diferite combinaţii, între care cea mai deosebită a fost Baal-Samain = stăpânul cerului.Hadad, zeul furtunii;Marduk, zeu babilonian al cărui nume însemna în aramaică ”zeu al locului”.Melkart = zeu al oraşului.Na’aman = cel graţios, era denumirea aramaică a zeului Adonis.Resef, zeu al trăznetului.Rimmon = cel ce tună.Samas, zeu al soarelui.Sin, zeu al Lunii, care avea un templu în Haran.Yaho, divinitate arameeană adorată la Elefantina, ce pare identică cu Yahweh.

Arameeii au îmbrăţişat, după cum se vede, numeroase credinţe, în primul rând o parte din cele mesopotamiene, iar mai târziu, parte din cele mazdeene şi iudaice.

Foarte mulţi au devenit, d. Hr., creştini, iar o parte din arameii din Mesopotamia au trecut la manihei, dar începând din sec. al VI-lea d. Hr. în marea lor parte au devenit adepţi ai islamului.

În lumea creştină arameii au dat naştere la mai multe erezii celebre: nestoriană, iacobită, monofizită, iar în cadrul islamului la câteva secte. Aceasta era de fapt practica lor ancestrală.

Cultura arameană

De numele arameilor se leagă o mulţime de “inscripţii”; parte din scrierile de la Marea Moartă,2 legate de “Apocrifele Genezei” şi ”Cartea lui Henoch”; papirusuri şi ostraka arameene din Egipt.

Pentru studiul nostru mai importante sunt două din inscripţiile cu caracter moral.

Inscripţia nr. 226“Monumentul lui ‘GBR, preot al lui SHR din Nerab. Acesta este chipul său. Din

pricina dreptăţii mele înaintea lui, el mi-a dat un nume bun şi a făcut zilele mele lungi. În ziua în care eu am repausat, gura mea nu era închisă pentru cuvinte, şi ce am văzut eu

2 Constantin Daniel, Scripta Aramaica, I, pag. 111.

2

oare cu ochii mei? Copiii din a patra generaţie plângeau pentru mine şi se jeleau foarte! Totuşi ei nu mi-au aşezat nici un vas de argint sau de aramă în mormânt; ei m-au aşezat cu îmbrăcămintea leşului meu, ca tu să nu muţi sarcofagul meu. Oricine ai fi tu care m-ai căra şi m-ai lua cu sila de aici, zeii SHR, Nikkal şi Nusku3 să facă sfârşitul tău jalnic şi descendenţa ta să se prăpădească!”

Inscriptia nr. 279“Vreme de zece ani a săvârşit pocăinţă Domnul nostru Priyadarsi, regele nostru,

care împlineşte adevărul. De atunci a încetat necurăţia pentru toţi oamenii. El a făcut să piară toate lucrurile duşmănoase şi în toată ţara bucuria este mare. Şi apoi, pentru hrana Domnului nostru, regele, se ucide puţin. De aceea toţi oamenii au încetat să ucidă animale şi pentru acei care prindeau peşti, lucrul acesta le-a fost interzis. Iar aceia care erau PRBST (vânatori) au încetat să PRBSTJ (vâneze). Şi oamenii dau ascultare mamei lor, tatălui lor şi celor mai vârstnici ai lor, aşa cum destinul le impune. Şi nu este nici o judecată pentru toţi oamenii care sunt cinstiţi. Aceasta e de folos pentru toţi oamenii şi va fi de folos şi mai departe”.4

Cultura arameeană se caracterizează prin creaţii literare, artistice şi mitologice, care intră în istorie prin sec. IX, în. Hr. cu inscripţia unui rege din Damasc, Bar-Hadad, adică Fiul lui Hadad, zeul furtunii şi tatăl lui Baal, zeul fertilităţii. Cu începere din sec. VII, în. Hr. limba aramaică s-a extins mai întâi în Canaan, Ţara Sfântă şi Mesopotamia, iar odată cu formarea Imperiului Persan ea a devenit limba administraţiei persane, reuşind să se impună chiar şi după ce Alexandru cel Mare desfiinţează Imperiul Persan, cel mai vast imperiu al antichităţii de până atunci. Nici chiar culturile greco-romane n-au fost în stare să o reducă la tăcere. Aşa se face că, în cumpăna dintre milenii, Domnul Iisus Hristos a propovăduit într-un dialect aramaic, iar între textele de la Marea Moartă sunt şi suluri în limba aramaică.

Literatura aramaică îşi continuă existenţa şi în secolele creştine când denumirea ei veche şi latinească de lingua chaldaica se schimbă în lingua siriaca.

Cele mai vechi texte cu caracter moral-sapienţial, ajunse până la noi, provin din Egiptul de Sus, oraşul Elefantina, şi între ele mai deosebite sunt: Povestea lui Ahiqar şi Povestea lui Bar Punes.

Povestea lui AhiqarAhiqar este “scrib plin de înţelepciune şi iscusit, care şi-a dăscălit astfel nepotul,

pe fiul surorii sale, Nadin. Căci dânsul şi-a spus: “voi face ca el să fie copilul meu! Înainte de a rosti vorbele sale, Ahiqar fusese mare dregător, adică, purtătorul de grijă peste toată ţara Asiriei şi păstrătorul peceţilor regelui Asiriei, Senaherib”.

Ajuns la vârsta înaintată şi având nepotul bine pregătit, el îl propune regelui în locul său: “Acum eu sunt bătrân şi pe cine oare voi lăsa ca urmaş să vină după moartea mea şi să fie scribul şi păstrătorul peceţilor lui Aşaradon, regele Asiriei, aşa cum am fost eu alături de Senaherib, tatăl lui, rege peste toată Asiria?”

3 Ibidem, pag. 90; Nikkal are înţelesul de “zeiţa soţie a lunii Sin”; Nusku are înţelesul de “fiul zeului Sin”; Sahar era echivalentul arameian al zeului Lunii, Sin.4 Ibidem, pag. 159-160.

3

Hotărât şi plin de încredere în nepotul său Nadin, Ahiqar îl înfăţişează pe acesta regelui şi întregii curţi, propunând angajarea lui cu încredere în slujba pe care el o mai avea. Regele i-a pus tânărului “întrebări cu privire la lucruri înţelepte şi el a dat răspunsuri bune la tot ce a fost întrebat”, drept pentru care l-a binecuvântat pe Ahiqar şi l-a primit pe nepotul lui în marea slujbă.

Ahiqar era deosebit de mândru de sine şi mulţumit de toţi. El stă însă pe gânduri şi reflectă dacă şi-a învăţat nepotul în toate şi îşi aduce astfel aminte de învăţăturile morale şi sapienţiale date, dintre care iată câteva exemple:

“În viaţă va reuşi copilul care este strunit şi învăţat, punându-i-se o piedică la picioarele sale”;

“Nu te codi să baţi cu nuiaua pe fiul tău, altfel nu-l vei putea păzi de necazuri”;“Dacă te bat, fiule, n-ai să-ţi dai duhul, dar dacă te las să vieţuieşti după cugetul

tău, n-ai să trăieşti”;“Câteva lucruri sunt nespus de plăcute şi în ele zeul Soarelui, Şamaş, află

bucurie:-”când cineva bea din vinul său şi dă şi altuia”; -”când cineva a dobândit înţelepciunea şi o ţine pentru el, apoi când un om află

un fapt pe care nu-l dă în vileag”. “Iată ce se bucură de preţuirea zeului Soarelui. Dar pe omul care bea vinul său singur şi nu dă din el altuia, pe înţelepciunea irosită deseori pe flecăreală, cine pune preţ?”

-”Fiul meu, nu rosti vorbe prea multe ajungând a grăi orice-ţi trece prin minte, căci în tot locul ochii şi urechile oamenilor sunt aţintite asupra spuselor tale; ia aminte la aceasta, ca să nu-ţi aduci singur vătămare”;

-“Mai presus de orice, ai grijă de gura ta, iar în ceea ce te priveşte vorbele pe care le auzi grăindu-se, stăpâneşte-ţi inima. Căci cuvântul este ca o pasăre. Cine-i dă drumul nu mai poate pune mâna pe ea”;

-“Ascunde tainele inimii tale; apoi rosteşte cuvântul potrivit; un om iscusit la vorbă e mai puternic decât unul iscusit în război”;

-“Am cărat nisip şi am adus sare, dar nimic nu e mai greu decât un împrumut”;-“Puzderie sunt stelele cerului şi nimeni nu le cunoaşte numărul; tot astfel nimeni

nu cunoaşte omul”;-“Dacă la început mincinosul primeşte un jilţ, la urmă scorneala lui iese la

iveală, iar el e scuipat în obraz”;-“Nu te bucura de bogăţie şi nu-ţi lăsa inima să rătăcească după ea”;-“Nu-ţi dezvălui secretele propriilor tăi prieteni, să nu te dispreţuiască ei pe

tine”;-“Nu te lua la harţă cu cel care e mai mare decât tine”.5

Aceste şi multe asemenea lor l-a învăţat Ahiqar pe Nadin, aşa că el s-a retras din viaţa publică împăcat. Nu mare, ci foarte mare i-a fost însă mirarea când, nepotul său, în loc de mulţumire, a uneltit, urmărind să-l defăime şi să-l ucidă, punând, pe seama lui Ahiqar, un complot împotriva Casei Regale şi convingându-l pe rege să poruncească «moarte lui Ahiqar».

Regele s-a lăsat convins. Dădu repede poruncile necesare. Ca să-i fie îndeplinite poruncile, a fost trimis căpetenia oştirii Nabusumiskun împreună cu doi curteni ca «să-l

5 Tăbliţele de argilă, traduse de Constantin Daniel şi Ioan Acsan, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, pag. 263.

4

prindă pe Ahiqar şi ducându-l în munţi, să-l ucidă». Capetenia oştirii, salvată cândva, ea înseşi, de la moarte de Ahiqar, în circunstanţe asemănătoare, a luat un scalv întemniţat pe care l-a dat curtenilor să-l omoare, ca şi cum ar fi Ahiqar, iar pe Ahiqar l-a ţinut ascuns în casa sa. Trecu o vreme. Auzindu-se vestea morţii lui Ahiqar, Casa Regală s-a liniştit. Curând însă regele s-a convins de viclenia lui Nadin. Adevărul lucrurilor a fost dat pe faţă. Nadin a fost ucis, iar în locul lui a fost aşezat din nou Ahiqar.

Morala vine de la sine, precum e şi în vorba românescă: “Nu ştii ce creşti la sân” şi iarăşi: “Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”.

Parabole, sentinţe, proverbe, fabule, ghicitori, maxime, aforisme, glume, sunt la prima vedere texte religioase cu caracter aplogetic, polemic, filosofic, medical, astronomic sau matematic, dar în acelaşi timp au un bogat fond de înţelepciune. Înţelegem că acest fond este, mai întâi un conţinut transmis, ca moştenire, pe cale orală, prin cult sau prin cărţi sapienţiale de sine stătătoare, care însă s-au pierdut prin trecerea peste ele a secolelor.

Istoria acestor texte începe odată cu prelucrarea textului Torei, deci odată cu reîntoarcerea iudeilor din exilul neobabilonic (sfârşitul secolului VI, î. Hr.), şi cunosc o perioadă de înflorire în pământul sfânt prin sec. II-IV d. Hr.

Acest tip de literatură cunoscută, mai ales în sens larg sau general, sub numele de Hagada se dezvoltă cu vremea, pe de o parte, într-o literatură specială numită Hokhma = texte de înţelepciune6, iar pe de altă parte, într-o literatură specială a Kabalei care se va sfârşi cu Piuim şi predici, ultima colecţie hagadică este Midras Ha-Gadol, care este deplin alcătuită doar după 1200 d. Hr., ceea ce ne duce cu gândul la continuitatea Hagadei prin ani, după modelul egiptean al povestirilor morale şi al cărţilor sapienţiale. Aşa se face că se pot analiza cărţi aramaice cu conţinut sapienţial elaborate vreme de 1.600 de ani.

La început Hokhma are caracterul unor texte orale şi de aceea este în forma unor fraze scurte. De fapt exprimarea aramaică se făcea în fraze scurte şi cât se poate de simple, bogate însă în sensuri. Ele veneau să completeze povestirile, Hagada, sărace în conţinut educativ, Halaka consolidând în mod real Hagada.

Cel mai reprezentativ este textul cărţii Pirqe Abot. Acest text demonstrează continuitatea despre care am amintit mai sus şi tradiţia aramaică a textelor de înţelepciune. El arată totodată modul în care, de la Moise şi până la rabinii târzii, s-au transmis principiile care trebuiau să călăuzească pe invăţaţii iudei. Iniţial, tratatul Pirqe Abot era o culegere de sentinţe şi aserţiuni pe baza Torei aşezate după succesiunea cronologică a rabinilor. Cu vremea, cel mai târziu în sec. II, d. Hr., tratatul a fost redactat în forma ajunsă până la noi. Limba în care a ajuns până la noi este mişnaică cu multe expresii aramaice şi aramaisme.

O parte din Hagada, adică din povestiri, se dezvoltă, după cum arătam mai sus, într-o literatură specială, aceea a Kabalei, care are înţeles de tradiţie, predaniei, a unor învăţături esoterice. Ultima colecţie hagadică este, precum s-a arătat mai sus, Midras Ha-Gadol, după anul 1200 d. Hr., colecţie cu bogat conţinut sapienţial, întrucât Hagada nu putea exista fără Halaka. Elasticitatea Kabalei s-a dovedit deosebită. Pornită din antichitate, pe fond esenian, ea străbate secolele, într-o mişcare de uşoară potrivire cu doctrinele esoterice şi ereziile iraniene, musulmane şi creştine orientale şi apusene. Din

6 Idem, Scripta aramaica, pag. 187.

5

ea au izvorât numeroase creaţii literare, filosofice sau psihologice şi de aceea nu trebuie nici ignorată, nici minimalizată, ca fenomen cultural în trecutul gândirii europene.

Pirqe Abot - fragmente:-”Fie ca locuinţa ta să fie un locaş de adunare pentru înţelepţii, lasă să fii

acoperit de praful picioarelor lor şi bea cu sete învăţăturile lor”;_”Fie ca locuinţa ta să fie larg deschisă, săracii să fie oaspeţii casei tale”;-”Fugi de vecinul rău, nu sta alături şi împreună cu un nelegiuit şi nu pierde

nădejdea în mântuire”;-Nu te purta ca unul mai mare peste judecători; şi când cele două părţi se

înfăţişează dinaintea ta socoate-le vinovate, dar când pleacă de la tine socoate-le drepte, căci au primit hotărârea ta”;

-“Cercetează în chip amănunţit martorii şi fii cu luare aminte la cele ce le grăieşti, ca să nu poată prilejui vreo minciună”

-”Îndrăgeşte munca, urăşte să faci pe stăpânul şi nu căuta legături cu stăpânitorii”

-”Înţelepţilor, fiţi cu luare aminte la spusele şi sentinţele voastre, ca să nu fiţi osândiţi la surghiun, ca să nu fiţi surghiuniţi acolo unde sunt ape rele pe care le vor bea ucenicii ce vor veni după voi: ei îşi vor da astfel duhul şi numele cerului va fi hulit”

-”Caută pacea şi iubeşte zidirile create!”-”Cel ce risipeşte numele său îl pierde; a nu spori în învăţătură înseamnă a

sărăci”-”Dacă eu nu îmi vreau binele, cine oare va vrea binele meu? Când mă îndrăgesc

pe mine, cine sunt eu oare să fac aşa?”-”Grăieşte puţin şi lucrează mult; priveşte pe orice om cu o faţă prietenoasă”-”Toată viaţa am crescut printre înţelepţi şi nu am găsit nimic mai bun la ei decât

tăcerea . Cel mai de seama lucru nu este a discuta, ci a lucra; multă vorbărie duce la păcat”

-”Lumea are trei temelii: dreptatea, adevărul şi pacea, după cum s-a spus (Zaharia8 : 16): “judecaţi la porţile voastre după adevăr, dreaptă judecată şi pace!”

-”Calea cea dreaptă pe care tot omul trebuie s-o aleagă? Să facă tot lucrul de cinste şi pentru care oamenii îl vor cinsti. Fii cu luare-aminte şi păzeşte o poruncă mică la fel ca o poruncă mai mare ... cu privire la o greşală ţine socoteală de răsplata ei ca şi de faptul că nu a-i săvârşit-o. Cugetă la trei lucruri şi vei scăpa de păcat: să ştii că deasupra ta este un ochi care vede tot, o ureche care aude tot şi că toate faptele tale sunt scrise într-o carte”

-”Studiul Torei, o viaţă cinstită, dacă de amândouă acestea te îngrijeşti, păcatele tale sunt uitate”

-”Vredniciile cele bune ale părinţilor îi ajută pe copii şi dreptatea lor rămâne în veci”

-”Multă carne, mulţi viermi; multă bogăţie, multe griji; multe slujitoare, multă destrăbălare; mulţi robi, multe furturi; multe femei, multe vrăjitoare; mult studiu al Torei, multă viaţă; multă ştiinţă, mulţi ucenici; multă dreptate, multă pace. Este câştig mare să dobândeşti un nume bun; a dobândi cuvintele Torei înseamnă a dobândi viaţa veacului ce va să vină”.

6

-”Calea binelui: un ochi nepizmaş, un tovarăş bun, un vecin bun, o inimă bună ... Calea rea: un ochi rău pizmaş, un vecin rău, omul care împrumută şi nu dă înapoi”.

-”Trei sentinţe: Cinstea altuia să-ţi fie mai dragă decât a ta; nu fii aplecat spre mânie şi pocăieşte-te cu o zi înainte să mori; încălzeşte-te la focul celor înţelepţi, dar fii cu băgare de seamă la cărbunii lor să nu te ardă, căci muşcătură de lup este muşcătura lor, înţepătură de scorpion e înţepătura lor şi fluierat de şarpe este fluieratul lor, iar toate cuvintele lor sunt la fel ca nişte cărbuni aprinşi”.

-”Ochiul rău pizmaş arată o fire rea”.-”A veghea noaptea, a trece pe un drum singuratic şi a te osteni cu lucruri

deşarte înseamnă a te osândi pe tine însuţi”.-”Îngrăditura înţelepciunii este tăcerea”.-”Unde nu este Tora, nu sunt moravuri bune; şi unde nu sunt moravuri bune nu

este nici Tora. Dacă nu este ştiinţă nu este nici temere, dacă nu este temere nu este nici ştiinţă”.

-”Asemuim pe acela a cărui ştinţă este mai multă decât faplele-i bune cu un copac ale cărui crengi sunt stufoase, dar cu rădăcinile slăbănoage; dacă vine vântul îl smulge şi-l răstoarnă ... oricine ale cărui fapte bune sunt mai numeroase decât ştiinţa este ca un copac ce are crengi puţine, dar rădăcini puternice; dacă vânturile se vor repezi asupra sa, el nu se va mişca din loc”.

-”Cine este înţelept? Acela care învaţă de la tot omul, după cuvântul grăit: “de la toţi cei ce mă învaţă am dobândit priceperea” (Psalmul 119 : 99).

-”Grăbeşte-te să împlineşti o poruncă uşoară şi fugi de păcat; căci o poruncă înfăptuită trage după sine o altă poruncă împlinită şi un păcat atrage după sine un alt păcat ... Nu dispreţui pe nimeni şi nu părăsi nimic; căci nu este un om care să nu aibă vremea sa şi nu este lucru care să nu aibă locul său.”

-”Cine învaţă ca să înveţe pe alţii primeşte darul învăţăturii pentru sine şi pentru cei pe care îi dăscăleşte; iar cine învaţă cu scopul de a acţiona primeşte darul de a învaţa pentru sine, de a dăscăli pe alţii şi de a acţiona.”

-”Trei cununi: cununa Torei, cununa preoţiei şi cununa regească; dar cununa unui nume bun le depăşeşte pe toate”.

-”Lumea asta de aici e un pridvor al lumii ce va să vină; pregăteşte-te în pridvor ca să poţi intra în sala de mese”.

-”Nu căuta să linişteşti pe un om când este mânios, nici să-l mângâi când mortul său zace întins înaintea lui, nici să nu-i pui întrebări când face o făgăduinţă şi nu te gândi să-i faci o vizită când este copleşit de supărare”.

-”Căderea vrăjmaşului tău să nu te bucure, şi inima ta să nu tresalte de bucurie când îl vezi că se împiedică, de teamă că văzându-l pe el, Domnul, să nu-l scoată din nenorocire şi să nu întoarne de la el mânia Sa”.

-”Cu ce se aseamană cel ce dă învăţătură unui copil? Se aseamănă cu cerneala care scrie pe o hârtie nouă. Cel ce dă învăţătură uniu bătrân, cu ce se aseamănă el? El se aseamănă cu cerneala ce scrie pe hârtia unde scrierea se şterge”.

-”Înţeleptul nu vorbeşte dinaintea celui ce il întrece în înţelepciune, nu întrerupe pe altul, nu se grăbeşte să răspundă, pune întrebări după Halaka şi dă răspunsuri ce se referă la subiect; tratează mai întâi cuvintele numite cele dintâi, apoi pe cele din urmă; despre ce nu a auzit zice: nu am auzit; recunoaşte ce este adevărat. La omul fără de învăţătură găsim cele potrivnice”.

7

-”Putem deosebi patru soiuri de oameni: cel ce zice că bunul meu este al meu şi bunul tău este al tău; altul care zice că bunul meu este al tău şi bunul tău este al meu; altul care zice că bunul meu este al tău şi bunul tău este al tău, acesta este omul cucernic; iar nelegiuitul zice că bunul tău este al meu şi bunul meu este al meu”.

-”Sunt patru feluri de firi: aplecat să se aprindă şi aplecat să se împece cu uşurinţă; greu de aprins şi greu de împăcat; greu de stârnit şi aplecat să se potolească, omul cucernic; aplecat spre mânie şi greu de împăcat, nelegiuitul”.

-“Sunt patru feluri de ucenici: auzire repede şi uitare repede; auzire grea şi uitare grea; auzire rapidă şi uitare grea, ucenicul înţelept; auzire grea şi uitare rapidă, ucenicul netrebnic.”

-”Sunt patru soiuri de ucenici ai înţelepţilor: burete, pâlnie, strecurătoare şi sită. Buretele reţine totul; pâlnia primeşte la un capăt, dar lasă să iasă prin celălalt capăt; strecurătoarea lasă să treacă vinul şi opreşte drojdia;sita treieră şi lasă să treacă tărâţele şi reţine floarea făinii”.

-”Cine a călăuzit la bine un mare număr de oameni, va scăpa de păcat şi oricine a făcut să păcătuiască un mare număr de oameni nu va afla prilejul de a se pocăi”.

-”Omul: la 5 ani începe a studia Tora; la 10 ani Mişna; la 15 ani Talmudul; la 18 ani se căsătoreşte sub baldachin; la 20 de ani se apucă de munca întreprinzătoare; la 30 de ani munceşte cu vigoare; la 40 de ani face lucruri destoinice; la 50 de ani dă sfaturi; la 60 de ani e un înţelept; la 70 de ani e un bătrân; la 80 de ani eu un bătrân cu vârsta înaintată; la 90 de ani este încovoiat, iar la 100 de ani e ca şi mort,”7 dacă nu cumva a murit deja.

Pilda lucrătoruluiEste o pildă care trece, prin secole de-a rândul, fără să se învechească, acumulând

ani de dăinuire, fără să-şi piardă actualitatea. Drept pentru care las fragmentele de text să vorbească de la sine: “Oricine opreşte plata muncii celui sărac este tot atât de vinovat ca şi cum i-ar fi luat sufletul lui şi al membrilor familiei lui. Suflarea care iese din gura celui sărac - a cărui plată a fost oprită - se urcă la cer, în vreme ce omul care i-a oprit plata este lipsit de toate bunurile care i-au fost hărăzite lui. Sufletul unui asftel de om nu se va urca niciodată la cer; şi Dumnezeu să ne ferească de ruşinea de care acest suflet va avea parte. Nu este slobod să opreşti plata chiar a unui om bogat şi cu atât mai mult a unui om sărac. Când Rabb Hamenuna folosea om năimit, avea obiceiul să-i dea plata de îndată ce năimitul îşi înceta lucrul, spunându-i: “Primeşte-Ti viaţa pe care tu ai încredinţat-o mâinilor mele”. Şi chiar dacă năimitul îi spunea: “Opreşte plata mea, căci nu vreau s-o iau astăzi”, Rabb Hamenuna refuză să accepte, spunând năimitului: “Îmi este interzis să primesc amanet trupul tău şi cu atât mai mult nu trebuie să primesc amanet duhul tău care nu aparţine decât lui Dumnezeu, aşa cum este scris: “Mâinii tale încredinţez eu duhul meu”. Cel ce nu plăteşte lucrătorului, în ziua aceea chiar, plata muncii lui pângăreşte zilele cereşti cărora corespund zilele noastre de aici de pe pământ”. 8

Răbdarea lui Hillel (Sabbat, II, V, fol. 31. a)

7 Daniel Constantin, Scripta aramaica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag. 198-208.8 Ibidem, pag. 274-275, Zohar, III, 85 a.

8

Hilel este rabinul cu cea mai mare faimă în îndelunga răbdare. Textul îi descrie această virtute, izvorâtă din dragoste de oameni (I Cor. 13,4: “Dragostea îndelung rabdă”), printr-un scenariu de rămăşag între doi oameni, care pun la îndoială răbdarea înţeleptului. Unul dintre ei se angajează, ca, în schimbul a 400 de zuz (monede de aur), să-l enerveze pe înţelept. Pentru reuşită îşi propune să-l deranjeze repetat cu diferite întrebări în timp ce înţeleptul îşi încheia baia de sabat. Iată cum a făcut-o. L-a strigat afară cu cuvintele: “Este oare Hillel acasă? Este Hillel acasă?” Hillel îşi înfăşoară capul cu turbanul şi-i răspunde: “Fiul meu, ce dorinţă ai?” Acela îi pune întrebarea banală: “Din ce pricină sunt capetele babilonienilor rotunde?” Hillel îi răspunde uşor ironic: “Fiul meu, tu ai pus o întrebare însemnată. Pentru că ei nu au moaşele cu mintea întreagă”. După o scurtă vreme cicălitorul revine cu o altă întrebare, urmând acelaşi procedeu de strigare a înţeleptului. Iată întrebarea: “Din ce pricină sunt ochii locuitorilor din oraşul Palmyra înlăcrimaţi?” Hillel îi răspunde cu calm: “Pentru că ei stau pe un sol plin cu nisip”. Omul revine pentru a treia oră cu o altă întrebare: “Din ce pricină sunt mari picioarele africanilor?” Hillel îi răspunde: “Din pricină că ei locuiesc prin mlaştini”. Văzând că nu reuşeşte să-l tulbure pe Hillel, omul îi zice: “Mai am multe întrebări de pus, dar mă tem să nu te umplu de mânie”. Hillel şi-a pus, din nou, legătura pe cap, s-a aşezat jos înaintea lui şi i-a grăit: “Poţi să-mi pui toate întrebările pe care le mai ai”. Atunci acel om a zis: “Eşti tu Hillel care este numit principele Izraelului?” Atunci a zis Hillel: “Da eu sunt”. Acela a replicat: “Dacă tu eşti acela, atunci nu pot să fie mulţi la fel ca tine printre izraeliţi”. Hillel a zis: “De ce fiul meu?” Acela a răspuns: “Pentru că am pierdut 400 de zuz din pricina ta”. Atunci a zis Hillel către el: “Ia aminte, Hillel este pricina că pierzi 400 de zuz şi încă 400 de zuz, dar Hillel nu poate fi umplut de mânie”.

Hillel a trecut cu bine testul celor doi, pentru că deşi uşor ironic, cum este orice înţelept, el rămâne calm atât la chemarea repetată, pentru a fi deranjat de la rânduiala de ceremonie privată în vederea Sabatului, cât şi la întrebările anume alese care nu aveau drept ţintă cunoaşterea, ci amuzamentul.

2. Avraam un arameu pribeag ales ca patriarh al poporului evreu

Distanţa de la norma morală la principiul moral a fost parcursă de înţelepciunea vechitestamentară datorită atitudinii avraamice care iniţiază o nouă experienţă religioasă şi anume credinţa. Această credinţă fără egal şi fără precedent în istoria scrisă a religiilor lumii a stabilit o relaţie religioasă între Dumnezeu şi Avraam, relaţie care a devenit piatra de hotar a credinţei pentru poporul evreu. Răspunsul lui Avraam la iniţiativa divină a înlocuit starea de dreptate primordială în care îl aşezase Dumnezeu pe om, cu starea de dreptate prin credinţă, ulterior înlocuită de Dumnezeu, prin Moise, cu revelaţia divină supranaturală a dreptăţii prin lege. Decalogul este piramida psihică a poporului ales. Valoarea lui este eternă. De aceea din capul locului acest cod de legi mozaice este considerat revelat, atât în mediul iudaic cât şi în Biserica creştină. Originea lui este divină.

Unitatea acestor lucrări în istoria antică a civilizaţiilor majore ale umanităţii, cu repercursiuni cruciale în istoria contemporană, se realizează în înţelepciunea

9

vechitestamentară ca lucrare specială a lui Dumnezeu în lume. Prezenţa şi compatibilitatea acestor înţelepciunii mărturisesc că nimic nu este fără rost sub soare, că noi înşine, conştienţi sau nu, împlinim o iotă sau o cirtă din planul Lui divin cu lumea şi pentru lume.

Alegerea lui Avraam a fost un dar al lui Dumnezeu, nu atât pentru poporul biblic, cât pentru lumea întreagă, un dar care sporeşte responsabilitatea tuturor.

Când i-a chemat Domnul, Avraam şi toţi ai lui erau în fapt încă păstori nomazi. Ei urcă din Urul Caldeii, zguduit de elamiţi, în sus pe Eufrat până în ţinutul Haran, iar de acolo, după o vrme, Avrram coboară încet, urmându-şi turmele, înspre Miază-zi şi Apus. Întâlnind însă un an secetos, ajunge în Delta Nilului (Facere 12: 10). Pe atunci Egiptul controla fâşia roditoare a Canalului de la Marea Mediterană şi Peninsula Sinai. Era cel dintâi contact al lui cu egiptenii. Egiptul s-a dovedit a fi ospitalier (Facere 13: 1-2). Se cunoaşte, îndeobşte, viaţa urmaşilor lui Avraam, precum şi intrarea lui Iosif şi a familiei lui Iacov în Egipt (Facere 41 - 47). După ieşirea din Egipt, fiii lui Israel, nu vor ajunge numaidecât în pământul făgăduit lor, ci vor pribegi prin Peninsula Sinai, vreme de 40 de ani, după rânduiala lui Dumnezeu, pentru înnoirea poporului şi fixarea cadrelor legale, necesare vieţuirii în pământul făgăduinţei. Pe firul povestirilor biblice, se poate urmări cum, cele douăsprezece seminţii ale poporului evreu, s-au stabilit în pământul mai sus amintit. Acest perimetru, ieri şi azi, este aproximativ acelaşi. Cât priveşte etnogeneza poporului biblic îi vedem în Israel pe urmaşii vechilor semiţi, pe fiii patriarhilor.

Cele mai vechi informaţii egiptene, datând din mileniul al III-lea î. Hr. arată că Palestina era populată de semiţi crescători de vite, dar şi agricultori sedentari, care trăiau, pe la sfârşitul mileniului al IV-lea şi începutul mil. al III-lea, î. Hr., în aşezări întărite şi cunoşteau uneltele de aramă. Oştile egiptene au făcut dese expediţii în aceste ţinuturi, iar în perioada Imperiului de Mijloc, triburile de păstori, ca şi aşezările din Canaan erau supuse sau recunoşteau supremaţia egipteană. Alături de populaţia permanentă canano-hurită, s-a stabilit în Canaan, în timpul războaielor egipteano-hitite, şi o altă populaţie, care exista şi în Siria şi de care se leagă şi existenţa triburilor nomade ale deşertului arabic, populaţia habiru sau “apiru”, în sumeriană “sa-gaz”. Noii veniţi au reprezentat un adevărat pericol pentru dominaţia egipteană şi aristocraţia canaano-hurită locală. Această aristocraţie s-a aliat repetat cu aceşti “hapiru”, în lupta împotriva străinilor.

Un grup de istorici răsăriteni înclină să creadă că printre aceşti “hapiru”, originari, după limbă, din triburile semitice apusene, cunoscute în izvoarele babiloniene sub numele de sutii sau amorriţi, au fost şi strămoşii viitorilor evrei, care au devenit populaţia de bază a Canaanului în mileniul I î. Hr.

Aceeaşi părere o împărtăşesc şi Mircea Eliade, R. de Vaux şi Ovidiu Drâmbă, pentru care nu este nici o îndoiala că acei “hapiru”, crescători de măgari şi negustori caravanieri sau păstori de oi în curs de sedentare, erau strămoşii evreilor.

Pr. prof. Emilian Corniţescu este de părere că prima menţiune extrabiblică despre Israel este cea de pe stela faraonului Merneptah, prin anul al V-lea al domniei acestuia (1.200, î. Hr.), iar cât priveşte denumirea de “habiru”, domnia sa crede că se apropie mult de termenul biblic evreu (Facere 14: 13) sau că desemnează chiar pe acest popor. În urma descoperirilor de la Tell-el-Amarna, originea poporului desemnat prin termenul de “habiru” sau “apiru”, menţionat sub această formă şi în scrierile asirobabiloniene, a constituit o problemă viu disputată. Pentru mulţi cercetători această denumire desemna chiar pe poporul evreu care, în timpul faraonului Tuthmosis III (sec. XV, I. Hr.), exista

10

deja în Ţara Sfântă. În realitate însă, inscripţia faraonului Merneptah se referă, după specialişti, la intervenţia militară a acestui suveran egiptean pe când fiii lui Israel se aflau în călătoria lor spre Canaan, Ţara Făgăduinţei”.

Daniel Constantin crede că vechii evrei ar fi fost pe vremea lui Avraam aramei, eroi eponimi, întemeietori ai spiţei neamurilor atât a evreilor, cât şi a arameilor. Aram şi Eber au fost fiii lui Sem.(Facere 10: 21-22). În acest context înserăm textul de la Deuteronom 26: 5: ”Tatăl meu a fost un arameian pribeag, s-a dus în Egipt, s-a aşezat acolo cu puţinii săi oameni şi acolo s-a ridicat din el un popor mare, puternic şi mult la număr”. Legăturile de rudenie ale evreilor cu arameii sunt incontestabile. Când Moise redă spiţa neamului lui Isac, fiul lui Avraam şi al Saarei, subliniază că: “lui Avraam i s-a născut Isac. Isac însă era de patruzeci de ani, când şi-a luat de femeie pe Rebeca, fata lui Batuel Arameul din Mesopotamia şi sora lui Laban Arameul” (Facere 25: 26).

Wernwr Keller, amintind ca text biblic de bază Facere 12: 1, îl plasează pe Avraam şi strămoşii lui în partea de nord a regatului Mari, în Ţinutul Haran, în care erau înfloritoare la începutul mileniului doi î. Hr. Oraşele Nahor şi Haran, acesta din urmă dând nume zonei nord-vestice în bazinul râului Eufrat: “nume ale strămoşilor lui Avraam apar din străfundurile timpurilor ca denumiri ale unor oraşe din nord-vestul Mesopotamiei. Ele sunt situate în “Panan-Aram”, adică “câmpia lui Aram”. În mijlocul ei se află Haran, un oraş care, după descriere9, trebuie să fi fost înfloritor în secolele al XIX-lea şi al XVIII-lea î. Hr. Haran, patria patriarhului Avraam, este menţionată aici pentru prima dată. Ceva mai sus, în aceeaşi vale a râului Balih, era aşezat un oraş al cărui nume ne este, de asemenea familiar din Biblie: Nahor, locul natal al Rebecăi, nevasta lui Isaac.”10

În contextul acestui plasament geografic şi a călătoriei istorice a lui Avraam, din acest ţinut, în Canaan, va apare în istorie noţiunea ce va defini un om, o familie, o naţiune: pe Avraam evreul, familia lui şi urmaşii săi născuţi prin binecuvântarea lui Yahweh: “voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare” (Facere 12: 2).

Termenul de evreu în ebraică ivri îl întâlnim pentru prima dată în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, în Cartea Facerii. Avraam, cel dintâi patriarh al evreilor, este desemnat cu numele de Avram Ha-Ivri (Avraam evreul, Facere 14: 13) de către locuitorii din Canaan, care arătau prin această expresie a vorbei faptul că Avraam era de dincolo de râul Eufrat. Explicaţia termenului de “evreu” a fost întregită de comentariile din Midras: “Kol Ha-Olam Kulo Mei-Eiver Ehad Ve Hu Mei-Eiver Ehad”, adică, toată lumea (idolatră) de o parte, iar el (Avraam) de cealaltă parte. Cu alte cuvinte, chiar dacă toată lumea va adopta credinţa politeistă, Avraam se va situa întotdeauna dincolo, pe poziţia monoteismului. Iar termenul de Israel vine de la cel de al treilea patriarh, Iacov, numit şi Israel (Facere 35: 11).

În cursul etnogenezei sale, atât de comentată, poporul evreu a cunoscut influenţa mai multor civilizaţii şi culturi. Cea dintâi a fost influenţa sumero-akkadiană, urmată de cea egipteană, apoi de cea feniciană şi hiksoşă. Civilizaţia sumero-akkadiană a dezvoltat de timpuriu o scriere pictografică, din care au rămas câteva vestigii, datate de prin 3.200 9 Este vorba despre descrierea ce apare în tăbliţele de argilă descoperite în anul 1933 în Tell Hariri, perimetrul vechiului oraş Mari, de pe Eufrat.10 Werner Keller, Şi totuşi Biblia are dreptate. Arheologii confirmă adevărurile biblice, Editura Litera, Bucureşti, 2009, pag. 55.

11

î. Hr. Pictogramele au evoluat în ideograme, şi de la ele, în curând, la o scriere cuneiformă. În caracterele acestei scrieri s-au vehiculat cele mai vechi idei despre: creaţie, potop, viaţa socială, viaţa religios-morală, etc. Este neîndoios ca un om de talia lui Avraam să nu fi cunoscut povestirile acestor vechi scrieri.

Peste veacuri, elita poporului iudeu, va fi deportată, pentru aproximativ o jumătate de veac, în Babilon. De acolo, reîntorcându-se, prin Neemia poporul a învătat din nou legea. (Neemia 8: 8; Ezdra 7: 10) Cu civilizaţia şi cultura egipteană, evreii au avut contact aproximativ un jumătate de mileniu. Egiptenii foloseau, pe vremea vieţuirii evreilor în Egipt, o scriere hieroglifică, urmată de scrierea hieratică şi de cea neoegipteană. Dar, aşa cum nu au scris în cuneiformă, evreii nu au scris nici în limba egipteană.

În cel de-al treilea rând, evreii au fost în contact îndelung cu vecinii lor fenicieni. Fenicienii, deşi uşor influenţabili în artă, de vecinii lor egipteni, hurrito-hitiţi şi asiro-babilonieni, şi-au creat o scriere proprie, “feniciană”. Inscripţiile feniciene cele mai vechi datează din mil. al II-lea î. Hr. Forma lor este simplă şi scurtă. Cea mai marea realizare în scris, care li se atribuie, este inventarea alfabetului, ce avea 24 de semne consonantice, dar şi sute de semne silabice şi semne pentru noţiuni, ceea ce-i dovedeşte caracterul incipient.

Cel mai interesant este contactul evreilor cu alfabetul elaborat de scribii hiksoşi. Aceştia par a fi cei care, prin secolele XVIII-XVII î. Hr., au creat, pe baza scrierii hieroglifice egiptene, prima scriere alfabetică, alcătuită din 26 de semne, pentru consoane. Această scriere numită “din Sinai”, după locul unde a fost găsită, stă strâns legată de cultura poporului evreu, care a petrecut vreme îndelungată atât cu hiksoşii cât şi în Peninsula Sinai.

Acestea sunt sferele de influenţă lingvistică şi culturală în cadrul cărora s-a format poporul evreu, a scris Moise tablele legii şi “Tora” şi s-au formulat şi sistematizat principiile morale, călăuzitoare în viaţa cotidiană şi religioasă (2 Paralipomena 5: 10; 3 Regi 8: 9; Ieşire 25: 16, 21).

3. Moise şi renaşterea poporului evreu

Proorocul Moise este pomenit la începutul anului bisericesc, pe 4 septembrie, ca dreptul care, aparţinând unui popor, vremii sale, unei epoci aspre, caracterizată prin bucurii, împliniri alese, dar mai ales lupte, viclenie şi superstiţie, a fost şi rămâne o personalitate care îşi transcende propriul popor, sfidează timpul şi spaţiul şi rămâne în fapt al tuturor, aşa cum în mod obiectiv, C. F. Potter arată că: ”autoritatea lui Moise se face încă simţită, la trei mii de ani de la moartea sa. Cuvintele sale au stat la originea legilor lumii creştine şi milioane de oameni, care nu arată nici un sentiment religios faţă de el sau pentru Dumnezeul său, urmează încă, în relaţiile lor sociale, vechile reguli pe care Moise le-a rostit în umbra Sinaiului” (...); ”Altfel spus, dacă respectă cele Zece Porunci consideră că se comportă destul de bine” (...); ”Nu facem mare caz de Moise, dar trăim sub semnul legilor lui”.11

Naşterea lui Moise se înscrie în istorie pe timpul asupririi fiilor lui Israel, în Egipt, unde mânaţi de foametea care s-a abătut peste ţinutul Canaanului, în timpul patriarhului Iacob, s-au strămutat, prin voia lui Dumnezeu şi au petrecut aproximativ 430 de ani. 11 Potter, C. F., Fondatori de mari religii, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997, pag. 42-43.

12

Vremea lui Moise este cea a robiei, căci fiind cu trecere şi cu funcţii în administraţia egipteană, pe vremea stăpânirii hiksoşilor, odată cu alungarea acestor stăpânitori străini, in anul 1.580, fiii lui Israel vor fi robiţi pentru o lungă vreme, până la ieşirea lor din Egipt sub conducerea lui Moise. Cu toată robia, fiii lui Israel par a se fi înmulţit îngrijorător de mult, fapt ce atrage măsura drastică a interzicerii creşterii de prunci de parte bărbătească, dintre cei născuţi ai lor (Ieşire 1: 22).

Tocmai atunci, într-o familie oarecare, din seminţia lui Levi (Amram şi Iochebed), s-a născut în taină al treilea copil, după Mariam şi Aron. Şi pentru că după legea faraonului trebuiau să-l arunce în apele Nilului, l-au ţinut o vreme, apoi au făcut cu pruncul după voia lui Dumnezeu, care era alta decât aceea a lui faraon: ”a luat mama lui un coş de papură, l-a uns cu catran şi cu smoală, şi punând copilul în el, l-a aşezat în păpuriş, la marginea râului”(Ieşire 2: 3), unde fiica lui faraon obişnuia să coboare “să se scalde” (Ieşire 2: 5), iar Mariam, care-i urmărea destinul, privea de departe.

Pe când se scălda, fiica lui faraon a auzit un scâncet ca de copil şi căutând în aceea parte ea a zărit coşul în păpuriş şi a trimis pe roabele sale să-l aducă şi acelea aducându-l, în clipa în care au deschis coşul, li s-a arătat înaintea ochilor un copil de toată frumuseţea şi voinic de nu-ţi venea să-l dai pradă apelor. Şi deşi îşi zicea fiica lui faraon: ”acesta este dintre copii evreilor” ( Ieşire 2: 6) totuşi înţelegând dragostea maternă, care l-a aşezat nu în coşciug de ape, ci în legănel între păpuriş chiar în calea ei, l-a socotit un fiu şi un dar al Nilului12, pentru ea însăşi, ceea tot probabil socotită stearpă, şi l-a primit ca o mamă. Şi pentru ca să nu-i lipsească hrana cea trebuitoare, ea s-a aplecat la îngerescul glas al surorii pruncului aflat şi a îngăduit ca acesta să fie alăptat chiar de mama lui, însă cu preţ de bani, ca pe unul dintre egipteni. Astfel a ajuns Moise salvat şi crescut la curtea împărătească, ca un fiu de rege.

Autorul biblic, cunoscând că tradiţia egipteană şi ebraică cerea să i se pună numele copilului după împrejurările vieţii, ale naşterii, cât şi potrivit cu destinul său în lume, ne spune că: “După ce a crescut copilul, doica l-a dus la fata lui Faraon şi i-a fost ca un fiu şi i-a pus numele Moise, pentru că îşi zicea :”Din apă l-am scos!” ( Ieşire 2: 10).

Acest nume se potriveşte şi cu destinul lui Moise, acela de a scoate, prin apele Mării Roşii, pe poporul său din robie.

De asemenea trebuie să ţinem seama şi de starea sa regească întru care a fost aşezat, prin înfiere. Şi potrivit cu această stare, el trebuia să poarte un nume, ca şi bunicii săi. Iar numele preponderent în Dinastia a XVIII-a din care făcea parte era de Mosis ( Ahmosis, Tuthmosis I; II; III; IV ). Aşa se explică din trei direcţii numele de Moise.

Despre formarea sa în casa lui faraon, un sfânt părinte13 ne spune că : ”Petrecându-şi copilăria în casa împărătească, deci primind cultura din afară, ceea ce era socotit de cei din afară ca o pricină de slavă, el nu a voit să mai primească după o vreme a mărturisi ca mamă pe cultivata împărăteasă, care-l înfiase, ci s-a întors la mama sa după fire şi s-a amestecat printre cei de un neam cu el”.

Nu sosise încă vremea rânduită pentru ca să-şi slujească poporul şi credinţa. De aceea prin unele întâmplări potrivnice lui ajunge pribeag în pământul madianiţilor şi

12 Nilul era considerat un zeu de către egipteni, pentru că prin revărsările periodice ale apelor sale el aducea bogăţie tuturor.13 Sfântul Grigore de Nyssa, Viaţa lui Moise, în P. S. B. nr. 29/ 1982, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, pag. 25.

13

slugă la preotul Ietro Raguel. Ca oarecând Iacob, din slugă el devine ginere şi i se naşte primul fiu, care prin numele său Gherşon = “am ajuns pribeag în ţară străină” (Ieşire 2: 22) explică starea sa sufletească.

Dar aici greşea puţin, pentru că, deşi pribeag, el n-a fost niciodată singur. Dumnezeu era cu el. Avea să-i dovedească curând, pe când în Egipt se stingea din viaţă faraonul înrobitor Ramses II (Usermare, 1.304-1.236 î. Hr.), iar în locul lui urca pe tron fiul acestuia Mereneptah (Baenre, 1.236-1.222, î. Hr.), cu care Moise a copilărit şi a fost, prin adopţie, verişor, căci pe aceea vreme, în masivul Sinai, pe muntele Domnului Horeb14, ”i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug (...) rugul ardea şi nu se mistuia” (Ieşire 3: 2). Acest rug avea caracteristicile teofaniei : era în flăcări. Ce fel de arbust era nu se ştie precis. Textul vechi ebraic foloseşte doar în acest loc termenul de seneh, ce semnifica boschet, tufă de spini sau rug sălbatec. S-a mai spus că ar fi vorba de o specie de azalee cu flori de un roşu aprins, ceea ce ar explica viziunea lui Moise.15Ce fel de arbust era cel în care s-a manifestat teofania are mai mică importanţă. De mare importanţă este mandatul, pe care Moise îl primeşte : să conducă poporul Israel, din Egipt în Ţara Făgăduinţei (Ieşire 3: 7-22). După scoaterea poporului din Egipt, pe când încă petreceau pe drum spre pământul fagăduinţei, Moise primeşte tot pe acest munte “norma credinţei”.

Crescut la curtea faraonului şi format la şcoala religioasă şi de ştiinţe de la Heliopolis16, despărţit de poporul, ideile religioase şi durerile neamului său de sânge, Moise va primi descoperirea divină, într-un pământ pustiu şi muntos, pe culmea Horebului, în Peninsula Sinai, de unde egiptenii se aprovizionau cu minereu de aramă de secole. În masivul muntos, Moise credea că nu-l mai putea ajunge nici mânia egiptenilor, nici problemele grave ale poporului său, ci putea petrece ca într-o ruptură de nivel, detaşat de toţi şi de toate, ei bine, tocmai aici el avea să-şi complice cel mai mult existenţa.

În scurtă vreme, în acest loc pustiu, s-a întâlnit cu Yahveh, Cel ce este (Ieşire 3: 14). Moise nu-l cunoştea prea bine. În Egipt el se confruntase cu cel puţin 73 de zei. Era greu să crezi dintr-o dată că toţi aceia nu existau, că exista doar Yahveh. Dar Yahveh, care-l cunoştea pe Moise şi-i ştia carenţele religioase, se descoperă ca un apropiat : ”Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isac şi Dumnezeul lui Iacov!” (Ieşire 3: 6). Şi Moise se lasă copleşit şi convins de puterea divină : ”Şi şi-a acoperit Moise faţa sa, că se temea să privească pe Dumnezeu”(Ieşire 3: 6).

Au fost unii care au spus că Moise ştia foarte bine că Dumnezeul suprem pe care-L văzuse în mijlocul flăcărilor şi pe care hotărâse să-l facă cunoscut evreilor, din Egipt, ca pe Dumnezeu unic, şi al lor, nu era Dumnezeul străbunilor lor17, că acest nume Yahveh este cu totul nou. Dar nu este aşa. În episodul aducerii lui Isac spre jertfa arderii de tot, pe muntele Moria, Avraam foloseşte acest nume, atunci când pune nume locului în care îngerul Domnului îi oferă, spre jertfă, un berbec în locul fiului său :”Avraam a numit locul acela Yahve-ire, adică, Dumnezeu poartă de grijă şi de aceea se zice şi astăzi : ”În munte Domnul se arată”(Facere 22: 14).

14 Azi “Har Karkom”, a se vedea în “Magazin”, jurnal, nr. 30 ( 2177 ), din 20 iulie, 1999, pag. 915 Potter, C. F., Op. cit., pag. 64.16 Stan, Al. şi Rus, Remus, Op. cit., pag. 64.17 Potter, C. F., Op. cit., pag. 67-68.

14

4. Yahweh şi darul lui ca bază a religiei mozaice

Yahweh este singurul Dumnezeu, Dumnezeu dintotdeauna şi al tuturor (Ieşire 3: 1-15), dar partea lui este Israel (Isus Sirah 14: 17). Acest adevăr de credinţă l-a cunoscut Avraam şi urmaşii săi, pe care-i aminteşte Yahweh în dialogul cu Moise pe înălţimea Horebului (Ieşire 3: 15). Acest adevăr îl va consacra pe Moise cu puteri dumnezeieşti, iar pe fratele său Aaron cu puteri profetice în mijlocul seminţiilor evreieşti din Egipt şi în faţa faraonului: “Iată fac din tine un dumnezeu pentru Faraon, iar Aaron, fratele tău, îţi va fi prooroc” (Ieşire 7: 1).

Acest adevăr este punctul de la care porneşte religia mozaică din masivul muntos al Sinaiului.

Când va urca Moise pentru a doua oră pe acest masiv muntos, muntele nu va mai fi o înălţime în Peninsula Sinai ca loc pustiu, ci va fi o înăţime înconjurată de cele treisprezece seminţii ale lui Israrel, în care Moise se urcă pentru a primi din mâna lui Yahveh “norma credinţei şi norma moralei”.

Dacă acum Moise este pregătit să se întâlnească cu Yahweh, nu-i pregătit poporul său, de curând eliberat din Egipt. Poporul încă trăia sub deprinderile vieţii casnice şi sociale din Egipt. Acest fapt se observă când, primind de la Yahweh tablele cu dumnezeieşti slove, Moise se întorce la popor şi constată cu amărăciune că poporul se întorsese la ritualurile idolatre şi, prin urmare, nu este pregătit să primească aceste table dumnezeieşti, de aceea el le sparge, iar poporului îi dă o lecţie aspră, pedepsindu-l (Ieşire 32: 19-20).

Moise urcă încă odată, ca să primească de la Yahweh cele “Zece Porunci”, ca normă a credinţei mozaice şi a comportamentului între oameni, în societate. Deşi nu le redefineşte, se înţelege că este vorba de poruncile rostite de Domnul Dumnezeu înaintea lui Moise, şi care se găsesc la: Ieşire 20: 2-17; Deuteronom 5:6-21, precum şi de poruncile, mai puţin cunoscute, de la Ieşire 34: 14-26. Întors la popor, Moise va forma prin ele, treptat, treptat un nou popor, poporul ales sau Israel.

Din această normă a credinţei rezultă că Israelul trebuia să se afirme ca un popor exclusiv monoteist, nu numai în pământul Canaanului, ci în întreaga lume. Ei trebuiau să dovedească tuturor că “Dumnezeu este unul singur şi fără egal”18.

Decalogul ca normă a credinţei (Ieşire 20: 2-11; Deuteronom 5: 6-15)1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (...) să nu ai alţi Dumnezei în afară de mine!2. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare (...) să nu te închini lor!3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!4. Aduţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi_ţi fă în

acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru!

Decalogul ca normă a moralei (Ieşire 20: 12-17; Deuteronom 5: 16-21)1. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe

pământul pe care Domnul Dumnezeul tau ţi-l va da ţie!2. Să nu ucizi!3. Să nu fii desfrânat!

18 Stan, Alexandru ~ Rus, Remus, Op. cit., pag. 308.

15

4. Să nu furi!5. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!6. Să nu doreşti casa aproapelui tău!”

Dragostea faţă de Dumnezeu primează ca sentiment uman, după porunca ascultării: “Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeu nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale” (Deuteronom 6: 4-9).

În aceas “Decalog” se cuprinde norma credinţei şi norma moralei mozaice. Este adevărat că, în “Decalogul” mai cunoscut nouă, această normă a moralei este delimitată în ultimele şase porunci : cinsteşte pe tatăl tău, să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu pui mărturie mincinoasă şi să nu pofteşti. Nu-i mai puţin adevărat că norma moralei mozaice nu se limitează doar la atât. Ea cuprinde cel puţin încă trei aspecte: legea talionului, legea leviratului şi a comportamentului faţă de străini, a iubirii de Dumnezeu. Acestea sunt implicite în decalogul de la Ieşire 20: 2-17 şi Deuteronom 5: 6-21; Deuteronom 6: 4-9.

Lăcaşul de cult, pornind de la obiceiul de a zidi din douăsprezece pietre necioplite altar sau jertfelnic (Ieşire 20: 24-26; Iosua 4: 3, 9, 20; 3Regi 18: 31-32), Moise va construi, după modelul care i-a fost arătat în munte (Ieşire 24: 4) şi potrivit poruncii divine un “Cort al Mărturiei” sau al Adunării, un Tabernacol al credinţei, care va ţine vie credinţa monoteistă şi pe popor unit, în jurul lui, secole de-a rândul (Ieşire 25; 26; 27; 28; 30; 31; 36; 37; 38; 39; 40; 1Regi 1: 3-6).

Mai târziu, în vremea regilor, acest cort va fi înlocuit cu un templu deosebit (3Regi 5; 6; 8; 1Paralipomena 9; 13; 15; 16; 17; 21; 22; 2Paralipomena 2; 3; 4; 5; 6; 7).

SacerdoţiuPorneşte de la nevoia de exprimare a voii lui Dumnezeu, mai întâi către faraonul

din Egipt pentru slobozirea poporului din robie (Ieşire 4: 14-16; 7: 1), iar mai apoi din nevoia de a mijloci iertarea poporului deosebit de cârcotaş ( Numeri 14).

Pentru slujirea preoţească, în urma minunii odrăzlirii toiagului, a fost rânduită seminţia lui Levi, din care făcea parte însuşi Moise, iar ca Mare Preot a fost rânduit Aaron, fratele lui Moise (Numeri 17). Pentru această slujire, Aaron a fost consacrat în mod special : ”pe cap i-a pus chidarul, în partea lui de dinainte, i-a prins tăbliţa de aur, diadema sfinţeniei, cum poruncise Domnul lui Moise ( Levitic 8: 9).

Acest sacerdoţiu va aduce jertfe : de ardere de tot (‘olah), de mâncare, de împăcare, pentru păcat, pentru vinovăţie şi alte jertfe (Levitic 1-8); va păstra peste veacuri legea, iar peste toate acestea întreg poporul a fost socotit “preoţie împărătească, neam sfânt”(Ieşire 23: 22).

Moise “a fost regele lui Israel”(Deuteronom 33: 5). Pentru timpul când el avea să nu mai fie, a rânduit judecător, pentru ca poporul să aibă un conducător în lupte şi un judecător al pricinilor lui.

16

Acest judecător a fost Iosua Navi : ”a chemat Moise pe Iosua şi înaintea ochilor tuturor Israeliţilor i-a zis : ”Fii tare şi curajos, că tu vei intra cu poporul acesta în pământul pe care Domnul S-a jurat părinţilor lui să i-l dea şi tu îl vei împărti în părţi de moştenire”( Deuteronom 31: 7).

Tot Moise urmând tradiţiile părinţilor săi (Facere 49) încredinţează poporului speranţa mesianică: ”prooroc, din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe acela să-l ascultaţi! (...). Eu le voi ridica prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu, şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El va grăi tot ce-i voi spune Eu. Iar cine nu va asculta poruncile Mele, pe care Proorocul acela le va grăi în numele Meu, aceluia îi voi cere socoteală”(Deuteronom 18: 15-19).

Ajuns la hotarul pământului făgăduit, Moise a ajuns şi la hotarele vieţii sale. El şi-a încheiat opera. Putea deci să se stingă cu pace, convins că focul credinţei monoteiste, pe care l-a luat din rugul de pe Horeb şi l-a predat poporului său, nu se va stinge niciodată, ci va arde în inimile acelora şi a multor popoare.

Dumnezeu i-a oferit şi dreptul de aş scrie normele de credinţă şi morală şi toate rânduieleile de cult şi de viaţă (Deuteronom 31:19; 33: 4) înainte de a se urca “pe şesurile Moabului, în Muntele Nebo, pe vârful Fazga, care este în faţa Ierihonului, şi i-a arătat Domnul tot pământul Galaad până la Dan, tot pământul lui Neftali, tot pământul lui Efraim şi Manase şi tot pământul lui Iuda până la marea cea de la asfinţit. Partea de miazăzi a ţării, şesul Ierihonului, cetatea Palmierilor, până la Ţoar. Şi a zis Domnul: ”Iată pământul pe care M-am jurat lui Avraam, lui Isac şi lui Iacov, zicând : Seminţiilor tale îl voi da. Te-am învrednicit să-l vezi cu ochii tăi; dar în el nu vei intra! ”Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după cuvântul Domnului; şi a fost îngropat în vale, în pământul Moabului, în faţa Bet-Peurului, dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi. Şi era Moise de o sută douăzeci de ani, când a murit; dar vederea nu-i slăbise şi puterea nu i se împuţinase”(Deuteronom 34: 4-7).

Dacă se acceptă scrierea celor cinci cărţi ale Torei de către Moise, atunci trebuie să se accepte şi faptul că Dumnezeu l-a învrednicit, pe acesta, să-şi scrie cu exactitate propriul epitaf.

”Rabinii evreii afirmă cu o gravitate, care nu este lipsită de poezie, că Dumnezeu a luat ultima răsuflare a lui Moise într-un sărut. Alţii preferă legenda antică pe care ne-a transmis-o Iosif şi în care se spune că un nor l-a învăluit pe Moise în timp ce stătea de vorbă pe munte cu Yahweh şi cu marele preot Eliazar şi când norul s-a risipit, profetul dispăruse”.19

5. Cultul iudaic 20

19 C. F. Potter, Op. cit., pag. 91-92; Joseph Flavius, Antichităţi iudaice.20 După Jimmy Wales, Wikipedia, enciclopedia liberă; Theologisches Wörterbuch zum Alten Testament, II, 730-744.

17

O sărbătoare evreiască sau un festival este o zi sau câteva zile în care evreii fac o comemorare sfântă sau laică a unui eveniment din istoria existenţei lor. În ebraică, sărbătorile şi zilele festive, în funcţie de natura lor, pot fi numite yom tov, adică o zi bună, în dialectul idiş: yontif sau hag, adică festival şi taanit, adică post.

Originile sărbătorilor evreieşti stau în poruncile biblice numite miţvot, în prescripţiile rabinice, şi în istoria Israelului modern.

Cuvântul ebraic pentru sărbătoare, însemna la început, cor de dans, denumire care scotea în evidenţă bucuria evidentă în sărbătorile israelite.

Ca şi la alte popoare, şi la poporul israel, cel mai vechi calendar al sărbătorilor era determinat de ciclul natural al anotimpurilor, iar specificul lor ulterior, cât priveşte obiectul şi datarea lor mai precisă, era legat de anumite evenimente istorice memorabile, cum este în cazul Sărbătorii Paştelui şi a Sărbătorii Azimelor, în care semnificaţia lor naturală şi primordială a fost complet eclipsată de amintirea şi celebrarea eliberării din Egipt. De asemenea, semnificaţia naturală a Sărbătorii Corturilor, sărbătoare de toamnă, a dispărut aproape complet. Numai Sărbătoarea Săptămânilor sau a Primelor recolte, Cincizecimea sau 50 de zile după Paşti, a păstrat semnificaţia originară de sărbătoare de mulţumire, de recunoştinţă pentru recoltă. Sărbătoarea Cincizecimei se prăznuieşte la 7 săptămâni după Paşti; Sărbătoarea Paştelui unită cu cea a Azimelor dura 7 zile. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu Sărbătoarea Corturilor. Marea zi a ispăşirii şi Sărbătoarea Corturilor cădeau din 2 în 2 ani în cea de-a şaptea lună. O trăsătură importantă a calendarului sărbătorilor evreieşti este importanţa dată numărului de „7”. Sabatul era şi este celebrat o dată la fiecare şapte zile; luna nouă a celei de-a şaptea luni era celebrată cu solemnitatea cea mai mare (Levitic 23: 24 şi următoarele; Numeri 29:1-6; Neemia 8: 2-9); Anul sabatic era prăznuit la fiecare şapte ani iar Anul jubiliar la fiecare 50 de ani (7x7).

Sărbătorile erau celebrate, de obicei, prin odihnă sau repaus şi prin vizită la templu sau sinagogă (Ieşire 20:10; Levitic 32: 3, 31) Legea a poruncit expres că fiecare om trebuie să apară înaintea Domnului în cele trei mari sărbători ale anului (Ieşire 23:14-17; 34: 23; Deuteronom 16:16). Această lege devenea obligatorie începând cu cel de-al 12-lea an de viaţă (Luca 2: 42); mai târziu însă rabinii au precizat o vârstă mai mică. Nu era suficient ca poporul să ţină aceste zile de sărbătoare pe plan pur formal şi ritual, profeţii au avut cuvinte de mustrare împotriva acelora care le reduceau la aceste aspecte. Marile sărbători aveau ca ţinte spirituale întâlnirile solemne şi intense între Yahweh şi poporul său. Foarte posibil să fi existat mul mai multe sărbători locale (Judecători 21: 21); însă de trei ori pe an, toţi fii lui Israel trebuiau să participe la marile celebrări naţionale. Aceste trei timpuri erau ale recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi încorporau zile sfinte în care poporul se abţinea de la activităţile obişnuite.

Ele sunt:Paştele şi Sărbătoarea Azimelor (Ieşire 12:1-20; 23:15). Aceste două sărbători,

care conţineau elemente pastorale şi agricole, erau celebrate împreună în amintirea eliberării prin Moise din Egipt (Ieşire capitolele 11-12). Sărbătorile încep în ziua a 14-a a primei luni Nisan şi ţin o săptămână.

Shavuot (9-10 iunie 2000/ 6-7 Sivan).  Shavuot comemorează darea Torei către evrei pe muntele Sinai. Shavuot este cunoscută ca Yom Habikkurim sau Ziua primelor fructe, pentru că este momentul când fermierii din Israel aduc ca ofrandă la Ierusalim prima lor recoltă. Sărbătoarea Săptămânilor sau Sărbătoarea Recoltei (Ieşire 23:16;

18

Levitic 23:15-21). Cunoscută mai mult cu numele de Shavuot, este celebrată 50 de zile după începutul Paştelui. În mod esenţial, este o sărbătoare agricolă, în care sunt oferite Domnului primele roade din recoltă.

Sărbătoarea Corturilor, Sukkot (14-21 octombrie 2000/ 15-22 Tishrei) este o sarbatoare de opt zile, dintre care primele si ultimele doua implica stricta respectare a regulilor religioase (Ieşire 23: 16; Levitic 23: 33-43). Este o sărbătoare de toamnă celebrată la sfârşitul recoltei. În timpul ei se locuieşte 7 zile într-o sukkah, o locuinţă temporară, un cort confecţionat din ramuri. Se aminteşte astfel de zilele şederii poporului în corturi în timpul peregrinării în Pustiul Sinai (Levitic 23: 43) şi se mulţumeşte pentru recoltă. Se comemoreaza călătoria de 40 de ani a evreilor pin deşert, perioada în care Israel nu au putut să-şi construiască un adapost permanent. Pereţii acestei sukkah sunt în mod normal făcuţi din lemn sau din pânză şi tavanul este făcut din crengi tăiate. Trebuie lăsate găuri între crengi pentru ca oamenii dinăuntru să poată vedea stelele. Toate mesele trebuie mâncate în sukkah şi se spune o binecuvantare specială. De asemenea, se binecuvantează cele patru specii: palmier, mirt, salcie şi lămâi. Shemini Atzeret (21 octombrie 2000/ 21 Tishrei)  este a opta zi din Sukkot. În Israel, Shemini Atzeret şi Simchat Torah sunt combinate într-o singură zi. Ele culminează cu celebrarea mulţumirilor pe care le aducem lui Dumnezeu pentru că i-a întreţinut pe evrei în deşert.Celelalte sărbători erau, într-un fel sau altul, în legătură cu aceste trei mari şi solemne sărbători.

Rosh Hashanah (30 septembrie 2000/ Tishrei 1-2) este anul nou evreiesc, marcat încă de la început prin celebrarea marilor sărbători în cinstea Domnului. Unele dintre acestea coincideau cu schimbarea anotimpurilor şi aminteau poporului providenţa constantă a lui Yahweh în favoarea poporului său. Aceste timpuri speciale ofereau poporului ocazia de a restitui Domnului ceva în semn simbolic din tot ceea ce mâna Sa milostivă a dat oamenilor asupra cărora El binevoieşte. Alte sărbători comemorau marile evenimente ale istoriei lui Israel, ocaziile în care Yahweh a intervenit cu puterea Sa ca să elibereze poporul din diferite tipuri de sclavii. Toate erau zile de mare bucurie şi de împărtăşire de darurile pe care i le-a dat bunăvoinţa divină şi, în acelaşi timp, zile în care comunitatea de credinţă se aduna cu demnitate să ceară iertare şi purificare de păcate. Spre deosebire de celelalte sărbători evreieşti, Rosh Hashanah este de natură foarte personală. Multe sărbători evreieşti celebrează sau comemorează evenimente care au afectat poporul evreu la nivel naţional. În timpul acestei sărbători, evreii reflectă asupra experienţelor din anul precedent şi îşi evaluează în mod atent faptele bune, mai puţin bune şi cele rele. Rosh Hashanah este un moment în care se reevaluează viata din punct de vedere etic şi religios, şi se aduc rugăciuni lui Dumnezeu pentru iertarea faptelor nepotrivite cu legea săvârşite în anul, totodată se fac angajamente intime de schimbare, unde este cazul, în bine în anul nou care abia incepe. Rosh Hashanah se sărbătoreşte într-un spirit de optimism. Se mănâncă lucruri dulci care simbolizează dorinţele pentru un an nou bun şi dulce. Cele o sută de sunete impresionante produse de suflatul din shofar (corn de berbec) în fiecare din cele două zile de Rosh Hashanah sunt destinate să trezească, în mod simbolic, reflecţia şi dorinţa de a deveni mai buni. Roş Hashanah, Anul Nou evreiesc, este şi o zi de judecată în care Dumnezeu judecă fiecare persoană individual, în funcţie de faptele ei, şi-i face un decret pentru anul următor.

19

Postul lui Gedaliah (2 octombrie 2000/ 3 Tishrei) e o zi de post pentru a comemora moartea lui Gedaliah, ultimul guvernator evreu din regatul Iudeei, asasinat în 586 î. H.. Moartea lui a fost începutul unei perioade de persecuţie pentru evrei.

Yom Kippur (9 octombrie 2000/10 Tishrei) sau Ziua Ispăşirii (Levitic 16) celebrată în cea de-a 10-a zi a celei de-a 7-a luni ca o sărbătoare anuală specială a mărturisirii şi ispăşirii păcatelor. Este în acelaşi timp şi Ziua Răscumpărării, stabilită pentru a aduce împăcare între oameni, şi pentru a reafirma relaţia dintre oameni şi Dumnezeu. Regretele sincere exprimate în această zi vor răscumpăra orice greşală a oamenilor împotriva creatorului lor. Întreaga zi este interzis să mănânci, să bei, să porţi pantofi de piele, să foloseşti machiaj, parfum sau loţiuni, să ai relaţii sexuale şi să te speli. Ziua se încheie cu suflatul din shofar. Se obişnuieşte ca în săptămânile de dinaintea postului să-ţi ceri iertare de la toţi cei pe care i-ai fi putut jigni de-a lungul anului care a trecut. Yom Kippur este considerată de evrei ca cea mai solemnă zi a anului. Tema sa centrală este ispăşirea şi reconcilierea. Postul începe de la apusul de soare şi se încheie după căderea nopţii în ziua următoare. Serviciul divin de Yom Kippur începe cu rugăciunea cunoscută sub numele de Kol Nidrei, care se recită înainte de apus. Ca nume, Kol Nidrei, provine din aramaică şi înseamnă anularea ca-ntr-un act public a tuturor jurămintelor religioase nerealizate făcute în timpul anului precedent între o persoană şi Dumnezeu, dar nu anuleză sau eliberează orice jurăminte făcut între oameni.

Simchat Torah (22 octombrie 2000/ 23 Tishrei) este ziua bucuriei pentru Torah, momentul în care se termină ciclul anual al citirii Torei şi se începe citirea din nou pentru anul următor. Încheierea citirii şi începutul citirii se fac în aceeaşi zi  pentru a arăta că nu poţi niciodată termina de învăţat Tora. Simchat Torah este una din zilele cele mai fericite ale iudaismului. Seara, toate  sulurile Torei sunt scoase din arcă şi sunt date membrilor marcanţi ai congregaţiei în timp ce aceştia păşesc într-un hakafah sau circuit în jurul sinagogii. Ceilalţi membrii ai congregaţiei dansează şi cântă în timp ce se străbate acest circuit. Când grupul ajunge înapoi la arcă, un nou grup are onoarea de a ţine sulurile Torei. În cursul serii se fac şapte hakafah. Dimineţa, toţi sunt chemaţi să binecuvinteze Tora. Cele mai multe congregaţii se împart în grupuri mai mici pentru rugăciuni în scopul de a face loc la cât mai mulţi oameni. Se îndeplinesc alte sapte hakafah, într-o atmosferă de bucurie.

Chanukah (21-29 decembrie 2000/ 25 Kislev - 2 Tevet).  În prima seară se aprinde o lumânare şi se adaugă câte una în fiecare din cele opt seri. Chanukah e praznicul rededicării Templului din Ierusalim din 167 î. H., din vremea macabeilor şi comemorează şi victoria lor impotriva grecilor şi a evreilor elenişti. Sărbătoarea dedicării, celebra purificarea Templului după profanarea pe care a suferit-o din partea lui Antioh Epifanul în anul 168 î. H. (Ioan 10: 22). Pentru a rededica Templul în întregime, macabeii au fost nevoiţi să reaprindă menora cu ulei pur de măsline, dar grecii îl contaminaseră în întregime. Macabeii au găsit în sfârşit o singură sticlă, dar aceasta nu ar fi ajuns decât pentru o zi. A avut însă loc un miracol şi uleiul a rezistat de-a lungul celor opt zile necesare pentru a produce ulei proaspăt. Prin tradiţie, oamenii se joacă cu titirezi cu patru fete, numiţi dreidles. Se mănâncă mâncăruri prăjite, ca de exemplu chifteluţe de cartofi sau lotkes, gogoşi cu jeleu sau safganiot, datorită asociaţiei miracolului de Chanukah cu uleiul. În cea de-a zecea zi de Tevet (5 ianuarie 2001/ 10 Tevet) este o zi de post care comemoreaza inceputul atacului babilonienilor asupra Ierusalimului (sec. 6 i.e.n.). In

20

statul Israel, Kaddish (rugaciunea evreieasca pentru morti) se recita in aceasta zi pentru oamenii carora nu li se cunoaste ziua decesului.

Tu B'Shevat (8 februarie 2001/ 15 Shevat) este anul nou al pomilor. Se obişnuieşte să se mănânce din cele şapte specii care cresc în Israel: grâu, secară, struguri, smochine, curmale, rodii şi măsline şi se plantează pomi.

Tisha B'Av (10 august 2000/ 9 Av). Tisha B'Av este o zi de post care comemorează distrugerea primului şi a celui de-al doilea Templu sfânt din Ierusalim, precum şi alte tragedii ale evreilor.

Alte sărbători, care nu sunt menţionate în legile ebraice. Una dintre ele este Purim, care comemora eliberarea evreilor de planul ucigaş al

lui Aman (Estera capitolul 9). O altă sărbătoare, instituită mulţi ani mai târziu, era Şabat, cea de-a 7-a zi, în care

toate muncile erau absolut interzise iar oferta zilnică de sacrificii era dublată. Sabatu amintea desăvârşirea operei de creaţie făptuită de Yahweh (Ieşire 20: 11), eliberarea din Egipt (Deuteronom 5: 15) ca şi trebuinţa naturală a omului de a se odihni şi mai ales de a-şi tempera relaţia cu ceea ce era doar creat (Ieşire 23:12). După exil normele observării Sabatului au devenit şi mai rigide (Neemia 13: 15-22) şi au constituit una din trăsăturile caracteristice ale Iudaismului.

Luna nouă, deseori menţionată împreună cu Sabatul (Isaia 1:13), era caracterizată de sacrificii specifice (Numeri 28:11-15) şi de sunetul trâmbiţelor (Numeri10:10). În timpurile mai vechi era însoţită şi de banchete speciale şi de sacrificii familiale (1 Samuel 20: 5, 24), uneori, pe timpul celebrării ei erau consultaţi şi profeţii (2 Regi 4: 23). Cu ocazia Lunii noi din luna a 7-a era celebrată o sărbătoare a trâmbiţelor specială (Numeri 29:1).

Anul sabatic în care pământul era lăsat să se odihnească la fiecare 7 ani odată (Levitic 25: 1-7), îar odată la 50 de ani (7x7) era Anul jubiliar (Levitic 25: 8-34): în acel an pământurile ipotecate erau restituite proprietarilor lor dinainte, iar sclavii (cel puţin cei evrei) erau eliberaţi.

Lag B’Omer este cea de-a 33-a zi de când se număra Omer. Este o sărbătoare veselă care povesteşte faptele rabinului Akiva, ale rabinului Shimon bar Yochai şi Bar Kochba în încercarea lor de a câstiga independenţa şi suveranitatea evreilor din Israel faţă de romani. Se obişnuieşte să se facă focuri de tabară şi să se cânte.

Yom Hashoa este Ziua Memorială a Holocaustului, cănd evreii îşi amintesc de milioanele de oameni ucişi în Holocaust. În Israel, o sirenă sună timp de două minute la ora 11; atunci toată lumea se opreşte din lucru şi păstrează un moment de linişte.

6. Cosmologia mozaică21

Lumea a fost creată în timp, după o anumită ordine, şi toate ale ei au un anume scop. Mai întâi a fost creată lumea cerească, înteligibilă, apoi a fost creată lumea sensibilă. Între acestea nu există separaţie, cu toate că ele se pot delimita. Aşa se descoperă, fără egal în textele cosmogonice prin Moise.

Lumea nevăzută a îngerilor

21 Cosmologia vechitestamentară, ca expresie a revelaţiei pe care Moise a avut-o, este preluată şi în creştinism. Moise n-a participat la facerea lumii dar, prin descoperire dumnezeiască, el descrie facerea întregului univers ca şi cum ar fi de faţă la această lucrare exclusiv dumnezeiască.

21

Cuvintele « la început a creat Dumnezeu cerul » semnifică lumea nevăzută a îngerilor.22 Această lume a îngerilor e nevăzută şi a fost creată cu mult înainte de crearea cerului înstelat, la a cărui facere îngerii au lăudat pe Domnul: “Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38: 7).

Îngerii au fost creaţi din nimic. Dumnezeu i-a adus la lumină doar prin voinţa, bunătatea, iubirea şi puterea Sa. Îngerii sunt fiinţe spirituale fără de trupuri sau cu o natură ca “para de foc” (Psalmul 103 : 4), dar fiinţe care au facultăţi îngereşti de raţiune, voinţă şi simţire şi pot lua, la porunca lui Dumnezeu, aspect omenesc (Facere 18 : 16). Ei locuiesc în cer, adică în locuri uşoare, sus, dar pot fi şi pe pământ, însă nu în acelaşi timp, fiind circumcişi în timp şi-n spaţiu.

Îngerii vorbesc între ei fără de cuvinte nemateriale, în grai spiritual îngeresc, dar prin lucrarea lui Dumnezeu glasul lor se poate înţelege în grai omenesc, ca de exemplu, cântarea îngerească de la naşterea Domnului.23

Ei au deplina libertate, dobândită prin stăruinţa în bine, de unde nu mai pot să cadă, sfinţenia lor nu este însă ca cea a Duhului Sfânt, ci e primită de la Duhul Sfânt prin harul ce-i luminează.

Au o cunoaştere mai desăvârşită decât a oamenilor, dar mărginită faţă de atotştiinţa lui Dumnezeu (Psalmul 8).

Rolul lor este de a fi vestitorii, printre oameni, a voii lui Dumnezeu, de a sluji lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, de unde şi numele lor de “înger” ce înseamnă vestitor, de exemplu Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria bucuria mântuirii. 24

De asemenea fiecare om îşi are îngerul său păzitor.Numărul îngerilor este neştiut de oameni.25 Texte care dovedesc existenţa şi lucrarea îngerilorDupă scoaterea din Rai a primilor oameni, îngerii păzeau drumul spre Pomul

Vieţii: “Şi l-a izgonit pe Adam şi l-a aşezat în faţa raiului Edenului; şi heruvimi a pus, şi sabia de pară vâlvăietoare să păzească drumul către Pomul vieţii” (Facere 3: 24).

Îngerul Domnului i se arătase lui la Agar, pe care stăpâna sa Sarai, femeia lui Avraam, o alungase: “Şi îngerul Domnului a găsit-o la un izvor de apă în pustiu, la izvorul de lângă calea ce duce spre Şur. Şi i-a zis îngerul Domnului: Agar, slujnica Saraii, de unde vii şi unde te duci? Iar ea a răspuns: Fug de la faţa Saraii, stăpâna mea. Şi îngerul Domnului i-a zis: Întoarce-te la stăpâna ta şi supune-te sub mâinile ei ! Şi i-a mai zis îngerul Domnului: Atât de mult îi voi înmulţi pe urmaşii tăi, încât nu vor putea fi

22 În scrierea paulină noutestamentară o cunoaştem, în parte, pe nume : “scaune, domnii, începătorii” (Coloseni 1 : 16).23 Luca 2: 10-14.24 Luca 1 : 26-38.25 Sfântul Dionisie Pseudo Areopagitul i-a stratificat în grupe de trei ori trei astfel: Serafimi, Heruvimi, Tronuri; Domnii, Puteri, Stăpânii; Începătorii, Arhangheli şi Îngeri. Creştinismul mărturiseşte că pe lângă aceşti îngeri mai există şi o grupă de îngeri, numiţi diavoli, ca îngeri căzuţi din starea de bine, căzuţi în starea de păcat faţă de Dumnezeu Tatăl, o stare care se arată ca ură faţă de creaţia cea bună a lui Dumnezeu. Numele lor era iniţial Luciferieni, ca îngeri ai luminii, dar prin păcatul egoismului şi al mândriei au căzut din starea de har în starea de păcat, şi deci răutate, devenind demoni sau fii ai întunerecului, după întunerecul cel mai din afară (Iuda 1 : 6), în care Dumnezeu i-a izgonit de la faţa Sa, întunerec unde vor petrece până la judecata din urmă, când vor fi arncaţi în iezerul de foc. Ei ispitesc pe oameni, caută să-i abată de la bine la rău, să-i înghită în răutate (1 Petru 5 : 8), de unde sunt numiţi “ucigători de oameni” (Ioan 8 : 44), dar se subliniază că nu pot face nimic fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nici măcar în animale să intre nu pot fără această îngăduinţă (Iov capitolul 1 şi Matei 8 : 31-32).

22

număraţi din pricina numărului. Şi i-a zis îngerul Domnului: Iată, tu ai zămislit şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Ismael, pentru că Domnul ţi-a auzit necazul” (Facere 16: 7-11).

Agar, roaba egipteancă, este mângâiată şi încurajată de un înger: “Şi Dumnezeu a auzit glasul copilului de acolo unde era, şi îngerul lui Dumnezeu a chemat-o din cer pe Agar şi a zis: Ce e, Agar? Nu-ţi fie teamă, fiindcă Dumnezeu a auzit glasul copilului din locul unde este!” (Facere 21: 17).

Patriarhii vechitestamentari s-au făcut vrednici de arătările îngerilor. Avraam a găzduit doi trimişi dumnezeieşti şi pe Fiul lui Dumnezeu, care a venit cu aceştia sub chip de înger: “Domnul i S-a arătat (lui Avraam) la stejarul Mamvri, pe când el şedea în pragul cortului său sub zăduful amiezei. Şi ridicându-şi el ochii, s-a uitat; şi iată, trei Oameni îi stăteau în faţă; şi de cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ” (Facere 18: 1-2).

Îngerii s-au arătat şi lui Lot cu ocazia nelegiuirilor şi a nimicirii Sodomei: “Cei doi îngeri au ajuns la Sodoma spre seară; iar Lot şedea la poarta Sodomei. Şi văzându-I, Lot s-a ridicat să-I întâmpine şi s-a plecat cu faţa până la pământ” (Facere 19: 1). Iar în revărsatul zorilor, îl zoreau îngerii pe Lot, zicând: “Scoală, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale pe care le ai (aici) şi ieşi, ca nu cumva să pieri odată cu nelegiuirile cetăţii”! Cum însă el zăbovea, “îngerii l-au apucat de mână, pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui, Domnul având milă de el” (Facere 19: 15-16).

Avraam este împiedicat de un înger de a-l aduce ca jertfă pe fiul său, Isaac: “Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: Avraame, Avraame! El a zis:Iată-mă! (Ingerul) a zis: Să nu-ţi ridici mâna asupra băiatului, nici să-i faci vreun rău, căci acu ştiu că te temi de Dumnezeu şi de dragul Meu nu l-ai cruţat nici pe fiul tău cel iubit!” (Facere 22: 11-12).

Avraam îl pune pe slujitorul Eliazar, cel mai bătrân al casei sale, să jure că îi va lua femeie fiului său Isaac din ţara unde s-a născut el şi la nedumerirea acestuia, privind locul în care e trimis, Avraam îi răspunde că va fi ghidat de un înger al Domnului: “El îl va trimite pe îngerul Său înaintea ta, şi de acolo îi vei lua tu femeie fiului meu” (Facere 24: 7).

În scara din vis, Iacob a văzut îngerii lui Dumnezeu, ca simbol de comunicare între cer şi pământ, care se suiau şi se pogorau pe ea, iar la capătul acesteia, în vârf, stătea Dumnezeu: “Şi a avut un vis. Iată, o scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea. Şi iată că Domnul stătea drept în vârful ei şi a zis: “Nu-ţi fie teamă! Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, părintele tău, şi Dumnezeul lui Isaac” (Facere 28: 12-13).

Când Iacob a plecat de la unchiul său Laban, îşi relatează visul Rahelei şi Liei, vis în care un înger al Domnului i-a grăit: “Iacobe! Şi eu am răspuns: Ce este? Zis-a El: Ridică-ţi ochii şi vezi: toţi ţapii şi berbecii care sar pe capre şi pe oi sunt vărgaţi şi bălţaţi şi cenuşii; căci eu am văzut tot ce ţi-a făcut ţie Laban” (Facere 31: 11-12).

Îngerii i s-au arătat lui Iacob şi în locul numit Mahanaim: “Iar Iacob s-a dus în drumul său. Şi cătând el cu ochii, a văzut oştirea lui Dumnezeu adunată-ntr-o tabără; şi îngerii lui Dumnezeu i-au ieşit în întâmpinare. Şi dacă i-a văzut Iacob, a zis: Asta-i tabăra lui Dumnezeu! Şi i-a pus acelui loc numele Mahanaim, adică Două tabere” (Facere 32: 1-2).

23

Moise, în timp ce păştea oile pe Muntele Horeb, a fost chemat de Dumnezeu într-o pară de foc din mijlocul unui rug şi-n chip de Înger, pentru a-i fi accesibil, “îngerul Domnului i s-a arătat într-o pară de foc din mijlocul unui rug; şi (Moise) a băgat de seamă că rugul ardea, dar nu se mistuia” (Ieşire 3: 1-3).

Când israeliţii erau urmăriţi de egipteni la trecerea prin Marea Roşie, un înger îi însoţea, ca o protecţie ocrotitoare a lui Dumnezeu: ”Atunci îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei fiilor lui Israel, s-a mutat şi mergea în urma lor; şi s-a mutat şi stâlpul norului de dinaintea lor şi le-a stat în urmă” (Ieşire 14: 19).

Un înger i-a însoţit pe fiii lui Israel în pustie şi i-a călăuzit pe pământul făgăduinţei: “Iată, Eu îl trimit pe îngerul Meu înaintea feţei tale, ca să te păzească pe cale, să te ducă-n ţara pe care ţi-am gătit-o” (Ieşire 23: 20).

Aproape de Ierihon, în Ghilgal, i se descoperă lui Iosua voievodul oştilor Domnului: “Şi a fost atunci când Iosua era la Ierihon, s-a uitat cu ochii săi şi a văzut un om stând în faţa lui, având în mână o sabie goală. Şi, apropiindu-se Iosua, i-a zis: Eşti de-al nostru, sau dintre duşmanii noştri? Iar acela i-a zis: Eu sunt voievodul oştilor Domnului; acum am venit...Iar Iosua a căzut cu faţa la pământ şi i-a zis: Stăpâne, ce-i porunceşti robului tău?” (Iosua 5: 13-14).

Ghedeon şi ceilalţi judecători ai lui Israel au îndeplinit poruncile Domnului prin călăuzirea îngerilor lui Dumnezeu: “Dar îngerul Domnului s-a întors spre el şi i-a zis: Du-te cu această putere pe care o ai, şi-l vei mântui pe Israel din mâna lui Madian! Iată, Eu te-am trimis!” (Judecători 6: 14).

Îngerul Domnului i se arată şi femeii lui Manoe, care era stearpă şi îi dă vestea că va zămisli şi va naşte un fiu: “Dar îngerul Domnului i s-a arătat femeii şi i-a zis: Iată, tu eşti stearpă şi n-ai născut, dar vei zămisli şi vei naşte un fiu” (Judecători 13: 3).

Fiind ameninţat, Ilie a fugit pe Muntele Horeb şi acolo a fost hrănit de un înger: “Şi s-a culcat şi a adormit acolo, sub copac. Şi, iată, Cineva S-a atins de el şi i-a zis: Scoală-te şi mănâncă! Iar îngerul Domnului s-a întors şi l-a atins din nou şi i-a zis: Scoală-te şi te hrăneşte, că lungă îţi este calea!” (3 Regi 19: 5-7).

Ilie Tesviteanul este cel care este sfătuit de îngerul Domnului, să iasă în întâmpinarea solilor lui Ohozia, regele Samariei: “Atunci îngerul Domnului a grăit către Ilie Tesviteanul, zicând: Ridică-te şi ieşi în întâmpinarea solilor lui Ohozia, regele Samariei şi spune-le: -Oare de aceea mergeţi voi să-l întrebaţi pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului, că nu este Dumnezeu în Israel?” (4 Regi 1: 3). La rugămintea fierbinte a celui de-al treilea căpitan, de a-i cruţa viaţa lui şi a celor cincizeci de oameni ai lui, Ilie este sfătuit de înger astfel: “Atunci îngerul Domnului a grăit către Ilie, zicând: Coboară-te cu el, nu-ţi fie teamă de ei! Iar Ilie s-a sculat şi s-a coborât cu el la rege” (4 Regi 1: 15).

David laudă şi cinsteşte numele Domnului, care este mai presus de ceruri, raportându-l cu modestie pe om la Marea Creaţie şi fiind mai prejos de îngeri: “Micşoratu-l-ai pentru-o clipă mai prejos de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui” (Psalmul 8: 5-6).

Când David şi-a schimbat înfăţişarea în faţa lui Ahimelec şi i s-a dat drumul şi a plecat, el îl laudă şi îl binecuvântează pe Domnul, spunând: “Ingerul Domnului îşi va pune tabăra împrejurul celor ce se tem de El, şi El îi va izbăvi” (Psalmul 33: 7).

24

Tot într-o cântare de laudă, David afirmă că “îngerilor Săi le va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale; pe mâini te vor înălţa, ca nu cumva piciorul tău să ţi-l izbeşti de piatră” (Psalmul 90: 11-12).

La chemarea lui Dumnezeu, Isaia vede cerurile deschise şi pe Dumnezeu stând pe un tron înalt, iar pe serafimi şezând împrejurul Său şi cântând un imn de slavă Domnului: “Serafimi şedeau împrejurul Său; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Şi strigau unul către altul şi ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Atotţiitorul, plin e tot pământul de slava Sa!” (Isaia 6: 2-3).

Pe când evreii se aflau în robia babilonică, trei tineri evrei au fost trimişi într-un cuptor încins, pentru că au refuzat să jertfească idolilor, dar a apărut un chip de înger în mijlocul văpaiei, ocrotindu-i de dogoarea flăcărilor: “Şi a zis regele: Eu văd acum patru oameni dezlegaţi, mergând prin mijlocul focului fără ca ceva să-i vatăme; iar chipul celui de-al patrulea este asemenea Fiului lui Dumnezeu!” (Daniel 3; 25).

Când profetul Daniel se afla în groapa cu lei, a fost păzit de cruzimea leilor de un înger: “Dumnezeul meu l-a trimis pe îngerul Său şi a închis gurile leilor, iar ei nu m-au sfâşiat: că întru mine s-a aflat dreptate faţă de El. Dar nici faţă de tine, o rege, greşeală n-am făcut” (Daniel 6: 23).

Arhanghelul Mihail este descoperit profetului Daniel de către îngerul Gavriil, într-o vedenie; a apărut pentru a-i comunica profetului unele prevestiri nefavorabile neamului: “Dar voievodul regatului Perşilor mi-a stat împotrivă timp de douăzeci şi una de zile; când, iată, Mihail, unul din voievozii fruntaşi, a venit să mă ajute; şi l-am lăsat acolo, cu voievodul regatului Perşilor” (Daniel 10: 13).

În prima vedenie a sa, în care Zaharia vede călăreţi, îngerul îi prezintă: “Şi am zis: Ce sunt aceştia, Doamne? Iar îngerul care vorbea întru mine mi-a zis: Îţi voi arăta ce sunt acestea. Şi a răspuns bărbatul care stătea între munţi şi mi-a zis: Aceştia sunt cei pe care Domnul i-a trimis să dea ocol pământului. Iar ei i-au răspuns îngerului Domnului care stătea între munţi, şi i-au zis: Am dat ocol pământului întreg şi, iată, tot pământul e locuit şi se odihneşte” (Zaharia 1: 9-11).

Profetului Zaharia i se arată marele preot Iosua, de către Domnul, stând în faţa îngerului Domnului, care-i mărturiseşte lui Iosua: “Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Dacă vei umbla în căile Mele şi vei păzi poruncile Mele, atunci tu vei cârmui casa Mea; şi dacă-Mi vei păzi curtea, atunci Îţi voi da oameni care să umble prin mijlocul acestora care stau aici” (Zaharia 3: 6).

Tobie se pregăteşte pentru a porni la drum spre Media şi este însoţit de îngerul Rafael, fără a avea însă conştiinţa provenienţei acestuia, conştiinţă care capătă relief în intuiţia tatălui său, Tobit: “Tobie a ieşit să caute pe cineva care cunoaşte bine drumul, ca să meargă cu el în Media. Aşadar, a ieşit şi l-a aflat pe Rafael- îngerul care-i mergea înainte-, dar nu şi-a dat seama că acesta este un înger al lui Dumnezeu” (Tobit 5: 4).

Îngerul Rafael îşi recunoaşte însă, în cele din urmă, identitatea: “Eu sunt Rafael, unul din cei şapte îngeri care aduc şi duc înaintea slavei Domnului.” Atunci amândoi s-au tulburat şi au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat. Dar el le-a zis: Nu vă temeţi! Pace vouă! Binecuvântaţi-L în veci pe Dumnezeu! Cât despre mine, atâta vreme cât am fost cu voi, nu de bunăvoia mea am fost cu voi, ci din voia lui Dumnezeu; în toate zilele binecuvântaţi-L şi cântaţi-I laude!” (Tobit 12: 15-18).

25

Într-o scrisoare, Ieremia le face cunoscut celor ce aveau să fie duşi robi în Babilon, de către regele babilonienilor, ceea ce îi fusese lui poruncit de Dumnezeu, pomenind de prezenţa protectoare a îngerului Mihail ,,marele voievod”, patronul fiilor lui Israel: “ci ziceţi în inima voastră: Ţie, Doamne, trebuie să ne închinăm! Căci îngerul Meu e cu voi; el este cel ce va avea grijă de vieţile voastre” (Epistola lui Ieremia 6).

În fragmentul “Bel şi Balaurul” se pomeneşte de profetul Avacum, care trăia în Iudeea şi căruia i-a apărut un înger al Domnului, în timp ce ducea mâncare secerătorilor. Acest înger îl sfătuieşte să ducă mâncarea în Babilon, la Daniel, care se afla în groapa leilor: “Iar un înger al Domnului a zis către Avacum: Prânzul pe care îl ai, du-l în Babilon, la Daniel, care se află în groapa leilor.” Dar Avacum a zis: Doamne, eu niciodată n-am văzut Babilonul şi nici nu ştiu unde se află groapa. Atunci îngerul Domnului l-a prins de creştet şi, ţinându-l de păr, în repeziciunea duhului său, l-a aşezat în Babilon, deasupra gropii. Şi s-a sculat Daniel şi a mâncat; iar îngerul Domnului l-a dus de îndată pe Avacum acolo de unde-l luase” (Bel şi balaurul: 34-39).

Macabeul, cere ajutor de la Dumnezeu, să-i trimită un înger, pentru a-i învinge în luptă pe Nicanor şi oamenii lui: “Şi, rugându-se, a zis aşa: Stăpâne, Tu l-ai trimis pe îngerul Tău în vremea lui Iezechia, regele Iudeii, şi el a nimicit ca la o sută optzeci şi cinci de mii din oastea lui Senaherib; stăpâne al cerului, trimite şi acum înaintea noastră un înger bun, care să semene groaza şi cutremurul, în aşa fel încât, prin măreţia braţului Tău, loviţi să fie de spaimă cei ce năvălesc cu blasfemii împotriva poporului Tău celui sfânt! Şi aşa a încheiat” (2 Macabei 15: 22-24).

La trecerea în timpul sacru al Noului Testament, îngerii ocrotesc pe Fiul lui Dumnezeu întrupat în sânul fecioarei şi apoi născut în mediul ostil al regatului lui Irod Idumeul. Când Iosif, nevoind s-o dea în vileag pe Maria că are în pântece de la Duhul Sfânt şi vrând s-o lase pe ascuns, un înger i s-a arătat în vis, zicându-i: “Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei pe Maria drept femeia ta , fiindcă ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfân” (Matei 1: 20). Îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicându-i să ia Pruncul şi pe Maica Sa şi să fugă în Egipt, pentru a-L feri de Irod care îl căuta să-L omoare: “Iar după ce au plecat magii, iată îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe Maica Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare” (Matei 2: 13). Ingerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif şi în Egipt, după moartea lui Irod, zicându-i: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe Maica Sa şi mergi în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului” (Matei 2: 20).

Lumea văzutăLumea văzută înseamnă întregul cosmos observabil ca frumuseţe creată treptat,

treptat, începând cu: apele primordiale, lumina lucrurilor, aerul sau tăria cerului văzut, uscatul şi apele, ierburile de pe uscat şi din ape, luminătorii cerului sau bolta cerească, cerul înstelat, peştii şi păsările, animalele de tot felul şi omul (Facere 1 şi 2 , Psalmul 103 : 1-17).

Istorisirea creaţiei după Cartea Facere 1: 1-2, 4 se reia în poezia Psalmului 103: “Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte! Într-u strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu apele cele mai de deasupra ale lui; Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor; Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de

26

foc; Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munţi vor sta ape; de certarea Ta vor fugi, şi de glasul Tău se vor înfricoşa. Se suie munţi şi se coboară văi în locul în care le-ai întemeiat pe ele. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce ca să acopere pământul. Cel ce întinzi izvoarele în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape; adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli. Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas. Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul. Cel ce răsai iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor; […]Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte[…]Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea lui până seara. Cât sau mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta”.

Aici, împărţirea în zile nu este păstrată, actele creaţiei sunt în general aceleaşi, adăugându-se, în versetele 27-35, o proslăvire a chipului minunat în care Dumnezeu conduce creaţia Sa, astfel încât ea devine un monument al slavei lui Dumnezeu.26

Că Dumnezeu este creatorul cerului şi al pământului, cel care a chemat lumea la fiinţă din nefiinţă, numai prin cuvântul Său cel creator, arată 27 şi alţi Psalmii: „El a vorbit şi s-a făcut, el a poruncit şi s-a zidit „ (Psalmul 32: 9); “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmul 32: 6); “Ale Tale sunt cerurile şi al Tău este pământul; lumea şi plinirea ei Tu le-ai întemeiat. Miazănoapte şi miazăzi Tu ai zidit” (Psalmul 88: 12-13); “A Ta este ziua şi a Ta este noaptea, Tu ai întărit lumina şi soarele. Tu ai întărit toate marginile pământului; vara şi primăvara Tu le-ai zidit” (Psalmul 73: 17, 18 şi 103: 19-20).

Profeţii îl arată pe Dumnezeu ca pe creatorul cel atotputernic al cerului şi al pământului, Yahveh este cel care a întemeiat universul, împodobind cerul cu stelele cele numeroase, care nu se împiedică una pe alta. El a creat apele şi uscatul, mările şi oceanele, munţii şi văile; plantele, peştii, animalele şi păsările, toate sunt sunt făpturile Sale.

Toate câte există, fie nevăzute, fie văzute, au chemate la viaţă de Dumnezeu Creatorul din nimic28: “Doamne Savaot, Dumnezeul lui Israel, Care stai pe heruvimi, numai Tu singur eşti Dumnezeu al tuturor regatelor de pe pământ. Tu ai făcut cerul şi pământul” (Isaia 37: 16); “Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc şi suflet celor ce merg pe el” (Psalmul 42: 5); “Eu am făcut pământul şi pe om şi vieţuitoarele cele de pe faţa pământului cu puterea Mea cea mare şi cu braţul Meu cel puternic şi l-am dat cui am vrut” (Ieremia 27: 5); “Mâna Mea a întemeiat pământul şi dreapta Mea a desfăşurat cerurile” (Isaia 48: 13).

Irineu Mihălcescu apropie descrierea cosmogonică a lui Moise de unele scenarii pe care le găsim în civilizaţiile ancestrale ale Orientului.29

26 Athanase Negoiţă, op. cit., pag. 68. 27 A se vedea şi locurile: 120: 2; 123: 8; 133: 3, cf. Gheoghe Băbuţ, Dumnezeieştile dogme ale credinţei, Editura Pelerinul român, Oradea, 2001, pag. 207.28 Athanase Negoiţă, op. cit., pag. 69.29 I. Mihălcescu, Dogmatica pentru seminarii, Ediţia a IV, Bucureşti, 1988, pag. 122.

27

Despre forma pământului Psalmii 74: 4; şi 103: 5; Iov 9: 6; şi 38: 6; arată că pământul are ţâţâni şi stâlpi; Psalmii 24: 2; şi 135: 6; că pământul este întemeiat pe ocean ori se clatină în haos (Iov 26: 7); că pământul are patru laturi (Isaia 11: 2).30

Aşteptarea unui mântuitor este redată în textele profetice pentru că ele arată descoperiri dumnezeieşti ca realităţi ce se vor petrece în viitor. Cea dintâi descoperire dumnezeiască ca profeţie mesianică este rostită de însuşi Dumnezeu către şarpe, la izgonirea Evei din Rai: “Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3: 15). În această profeţie, Mesia apare ca urmaş al femeii.

Că se va naşte din femeie arată şi profetul Isaia: “Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor pune numele Lui Emanuel” (Isaia 7: 14).

Că se va naşte din seminţia lui Avraam, din Casa lui David arată profetul Valaam şi Miheia: “ Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel”(Numerii 24: 17); “Şi tu Betleeme, Efrata, deşi mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5: 1).

Timpul în care se va naşte este îndepărtat: “Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor” (Daniel 9: 24).

Despre jertfa cea nevinovată a lui Iisus arată acelaşi daniel: “Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma cetatea şi templu. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război-prăpădul cel hotărât” (Daniel 9: 26).

Despre aceeaşi jertfă nevinovată arată şi profetul Isaia: “A fost pus lângă cei fărădelege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui ... Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor Le va lua asupra Sa”. (Isaia 53: 9-11).

7. Religia si filosofia iraniană promovată de Zoroastru

Cu acest nume se cunoaşte în istoria religiilor fondatorul celei mai importante religii a Iranului preislamic. Religia întemeiată de el, “zoroastrism”, îi poartă numele, dar este cunoscută şi după numele zeului “Ahura Mazda”, numindu-se ”mazdeism”.

Personalitatea sa a trecut de timpuriu în legendă. M. Eliade este de părere că este vorba despre transformarea unui personaj istoric într-un model exemplar31. Indicaţiile puţine şi aluzive, din partea cea mai venerabilă a “Avestei”, parte formată din poemele “Gathas” ( 17 imnuri ), au totuşi un caracter autentic. Avem în vedere, pe acele dintre ele, care se referă la personaje şi evenimente concrete, cum ar fi : prinţul Vaepya ( Yast 13:93, 95 ); fiica sa, cea mai mică, Pourucista (Yast 53:3 ).30 Athanase Negoiţă, op. cit., pag. 70.31 M.Eliade “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”,vol.I.p.303;

“Mitul eternei reîntoarceri”,p.52.

28

Textele târzii, scrise în limba “pehlevi”, persana medie, către sfârşitul epocii sasanide ( 224-651, d. Hr. ), accentuiază caracterul mesianic al naşterii sale, lăsând să se vadă unele influienţe creştine. Astfel aflăm că “la naşterea sa şi-n timpul cresterii sale, apa şi plantele s-au bucurat; la naşterea sa şi-n timpul creşterii sale, apa şi plantele au crescut; (...) de acum în colo buna religie mazdeeană se va răspândi pe cele şapte continente” (...) ”Zarathustra se naşte în mijlocul istoriei, în centrul lumii. Când mama sa (Dughdhove ) a primit xvarenah-ul de a-l naşte, ea a fost înconjurată de o mare lumină. Timp de trei nopţi laturile casei sale păreau că ard”32. Iar înainte de naşterea sa “Ahriman şi mulţimea devilor s-au străduit în zadar să-i facă pe părinţii lui trupeşti ( Puruşaspa şi Dughdhove ) să piară. Cu trei zile înainte de a veni pe lume, satul a strălucit atât de tare, încât spitamizii ( cei din clanul său ), crezând că a izbucnit vreun incendiu, l-au părăsit. La întoarcere au aflat un copil răspândind lumină în jurul său. După tradiţie Zarathustra a venit pe lume râzând. Abia născut el a fost atacat de devi, dar i-a pus pe fugă rostind formula sacră a mazdeismului : ”Voinţa Domnului este Legea adevărată”. El iese învingător din patru confruntări şi lupta lui cu demonii va deveni sarcina principală a oricărui mazdeian”.33

Naşterea sa este datată în timp în anul 628 î. Hr., la Ragha, în Media, undeva în sudul Mării Caspice, aproape de Teheranul de astăzi. Azi localitatea este numită Ray şi se constituie într-o suburbie a Teheranului. Este cel de-al treilea din cei cinci băieţi ai părinţilor lui, modeşti proprietari de pământ.

Pare să fi rămas orfan, de mic, pentru că a studiat, de la şapte ani, sub îngrijirea unui tutore. La vârsta de 15 ani a primit firul sacru “kusti”, obicei oriental, întâlnit şi în tradiţia brahmanică. El marca majoratul. S-a căsătorit. Nu se ştie dacă a fost poligam. Adevăul este că a avut trei soţii. Cea dintâi i-a dăruit un fecior şi trei fete. Cea de-a doua, doi fii; Hvovi, a treia soţie, care a fost şi cea favorită, nu a avut copii. Ea va naşte însă, trei fii postumi, cică ai lui Zoroastru, care vor fi, primii doi, profeţi ai mileniului, iar cel de-al treilea, însuşi mesia, Saoshyant.

Primii treizeci de ani se scurg în familie şi-n modesta slujbă de sacerdot sacrificator al zeului “Ahura Mazda” şi cu încercări de căutare a răspunsului la marile întrebări,care i-au frământat copilăria. Se spune că obişnuia să se retragă în meditaţie şi că odată s-a retras în munţi pentru o vreme de şapte ani.34

Ajuns la vârsta de 30 de ani, pe când petrecea în reculegere, pe malul râului Daitya, nu departe de casa sa, i s-a arătat Arhanghelul “Vohu Manah” ( Gândul cel Bun ), care l-a dus în faţa lui Ahura Mazda, Domnul cel Înţelept, Fiinţa cea Supremă, care este înconjurat de îngeri. Ajuns în faţa lui Ahura, el nu-şi mai văzu umbra, de strălucirea îngerilor. Ahura l-a chemat să-i fie profet şi l-a instruit, descoperindu-i învăţătura şi normele de conduită morală ale “religiei celei adevărate”. Vreme de 8 ani a fost vizitat de îngerii ( cei 6 arhangheli principali ), care l-au instruit în detaliu asupra noii religii.

Socotindu-se trimis, el va începe propovăduirea. Va propovădui însă fără succes, şi întâmpinând chiar adversităţi, vreme de 10 ani, timp în care va câştiga un singur adept, pe vărul său Metyomah. Cu toate acestea râvna sa nu s-a împuţinat şi sfătuit de Ahura Mazda, el se îndreaptă către reşedinţa regelui Hystaspe, regele tribului Fryana,

32 Mole, Marjan “Culte, mythe et cosmogonie”, p. 284.33 Eliade, Mircea Op. cit. p. 304.34Stan, Al. şi Rus, Remus “Istoria religiilor”, p. 198.

29

un monarh puternic, din partea de răsărit a Iranului. Legenda spune că pe drumul ce ducea către palatul regelui, el a întâlnit doi regi necredincioşi şi tiranici. La vederea lor, profetul s-a rugat şi îndată s-a pornit o vijelie care i-a ridicat pe potrivnici în văzduh, şi-n jurul lor s-au adunat păsări de pradă, care le-au smuls carnea de pe oase, iar acestea goale le-au căzut pe pământ. Tot legenda spune că ajungând la palatul regal, el purta în mâini un cărbune aprins, fără să se ardă. Imediat preoţii palatului şi înţelepţii l-au provocat la o discuţie. I-au pus treizeci şi trei de întrebări, dar Zoroastru le-a citit gândurile şi i-a învins pe toţi.

În aceste condiţii, regele i-a acordat o oarecare atenţie. Aceasta a făcut ca să se urzească o intrigă. I s-au strecurat în locuinţă cozi de pisică, bucăţi de cadavre, un cap de câine, unghii, păr, sânge, etc., menite a fi proba de vrăjitorie. Când acestea au fost descoperite, Zoroastru a fost aruncat în temniţă. Dar la puţină vreme se îmbolnăveşte calul favorit al regelui “Frumuseţea Neagră”. Profetul promite vindecarea calului, cu condiţia ca regele şi casa să să se convertească, iar preoţii potrivnici să fie ucişi. Calul a fost vindecat. Pentru un cal, Zoroastru a primit aproape un regat, căci regele s-a convertit; Isfendiar, fiul său, a devenit propovăduitor al noii credinţe, regina s-a convertit şi ea, iar autorii intrigii au fost ucişi.35 Duşmanii săi n-au perit cu toţii. În timpul unei invazii turanice, el va fi asasinat, la vârsta de 70 de ani, într-un templu al focului. Sufletul său se dezvăluie în rugăciune astfel: “Cu inima atinsă de adevăr,

Cu sufletul inspirat de gândul cel bun,Sprijinit de tăria sufletească,Te slăvesv, în genunchi, o, Stăpânul meu,În timp ce buzele mele nu încetează să Te laude.Şi când, în sfârşit, mă voi înfăţişa la poarta Ta, implorându-te,Voi auzi limpede blândul ecou al rugăciunilor mele”36

Învăţătura saÎnvăţătura zoroastriană are două aspecte: unul monoteist şi celălalt dualist.Aspectul monoteist rezidă în:

1. Considerarea şi propovăduirea lui Ahura Mazda ca singurul şi adevăratul dumnezeu. Lui i se cuvine adoraţie şi veneraţie. El este bun şi sfânt; a creat lumea cu gândul (Yast 31: 7, 11 ); este cel dintâi şi cel din urmă (Yast 31: 8 ); începutul şi sfârşitul a toate. Pe el îl însoţesc fiinţele divine: Amesa Spenta = Spiritul bun, Asa = Justiţia, Vohu Manah = Gândul bun şi drept, Armaiti = Devoţiunea, Xshatha = Domnia, puterea, Haurvatat = Integritatea sau sănătatea şi Ameretat = Nemurirea. Tuturor acestor spirite Ahura Mazda le este tată.2. Necesitatea existenţei eticii în fapte, cuvinte şi raţionamente.3. Viaţa este definită ca o luptă permanentă pentru dreptate şi adevăr.4. Sacrificiile sângeroase se înlocuiesc cu slava divinităţii.5. Haoma, băutura divină, care conferea nemurire zeilor şi era sorbită cu nesat de către preoţii karapani, este combătută şi scoasă afară din cult. În schimb focul Atar = focul sacru devine simbolul noii credinţe. Înaintea focului se vor face rugăciunile de accedere înaintea lui Ahura Mazda. Înaintea unui astfel de foc a fost ucis, la vârsta de 70 de ani Zarathustra.

35 C.F.Potter “Fondatori de mari religii”,pp.110-112.36 Ibidem,p.118.

30

6. După exemplul celor doi gemeni cereşti, oamenii pot alege liber, să trăiască în dreptate sau în minciună. Ei au două posibilitătii:

“Celui care se alătură celui ce-l slăveşte pe Asa,Mai târziu, gloria va fi a lui.Mult timp în întunerec, cu hrană rea,Strigăte de durere,Aceasta va fi viaţa, pe care faptele voastreÎmpotriva credinţei, v-o vor rezerva”.

7. Drumul spre cer trece peste Podul Cinvat, ”Podul Hotărârii”. Zarathustra îi va însoţi pe cei drepţi: ”Celor pe care vreau să-i însoţesc înaintea ta pentru a fi lăudaţi, le voi merge înainte pe Podul Cinvat”.8. Cei trecuţi pe Podul Cinvat ajung în “Casa Cântecului” unde vor gusta fericirea deplină.9. Învăţătura lui Zarathustra caută să instituie un cult al dreptăţii. Iertarea şi mila nu-şi găsesc loc, în această “Religie Bună”.37

10. Zoroastru are calitatea de a transforma ideea de timp ciclic, care făcuseră carieră religioasă, în mai toate religiile lumii, în ideea de timp liniar. Graţie acestei noi viziuni asupra lumii şi vieţii, Zarathustra propovăduia sfârşitul acestei lumi, printr-un incendiu cosmic, provocat de sacrificiul final, săvârşit de către Saosyant, învierea morţilor, biruinţa binelui asupra răului, pieirea minciunii, transformarea întregii materii, într-un cer nou şi un pământ nou. ( Yast 19:90; 48:2 ).

Caracterul dualist al învăţăturii sale rezidă îndeosebi în problematicile cosmogonice şi morale. Ahura Mazda nu se confruntă însă cu un anti zeu, ci cu un spirit rău, pe nume Angra Mainyu. Nu se ştie exact originea acestui spirit rău. Aflăm doar că Angra Mainyu este frate geamăn cu Spenta Mainyu ( spiritul bun ) ( Yast 30 ). Ahura Mazda nu este însă tată lui Angra Mainyu. În această aserţiune s-a căutat a nu se da răului un dat ontologic. Faptul acesta este dovedit şi explicat de legenda zurvanistă, în care Ahura Mazda (Ohrmazd ) şi Angra Mainyu (Ahriman) sunt gemeni. Cel dintâi este născut de Zurvan, ca fiu al dorinţei de comuniune, al iubirii, iar cel de-al doilea ca fiu al îndoielii de sine, al neîncrederii, zămâslit împotriva poopriei voinţe. Autorul său involuntar a şi fixat răului limita vieţuirii în timp şi l-a determinat pe Zoroastru să propovăduiască timpul liniar, sfârşitul lumii, biruinţa binelui şi veşnicia fericită.

Dintr-o mişcare reformatoare, s-a născut astfel o religie, care s-a răspândit, în sec. V-IV, î. Hr. în Iranul Occidental, coabitând pentru început cu alte culte. Mazdeismul va fi dus peste fruntariile persane, în teritoriile cucerite, de cel mai vast imperiu al antichităţii, Imperiul Persan. Cu această religie se vor întâlni evreii, încă în Babilon, iar Magii, încorporaţi în ea vor fi aceea care-l vor căuta pe Mesia, la Betleem.

În urma distrugerii Imperiului Persan, de către cuceririle lui Alexandru Macedon ( 331, î. Hr. ), mazdeismul va păli uşor în faţa elenismului clasic, dar şi ajunge să fie cunoscut de către Aristotel. După dispariţia lui Alexandru, în timpul Sasanizilor ( 224-651 d. Hr. ), mazdeismul va ajunge religie de stat. Toşar şi Karter, doi mari preoţi, joacă, în sec. III, d. Hr., un rol important în mazdeism. Ei stabilesc învăţăturile, organizează cultul, ierarhizează sacerdoţii, şi declanşează persecuţii împotriva celor de altă credinţă. De asemenea programele reformatoare declanşate de Mani ( c. 216-276 d. Hr. ), duc la

37Cumont, Franz ”Persia, o mare putere”, Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1998, trad. C-tin Ionescu-Boeru, pp. 218 -221.

31

apariţia “maniheismului”, iar mai târziu, Mazdak ( c. 460-529 ), declanşează crize care vor duce la fărmiţarea mazdeismului.

În fine cuceririle arabe, îl vor plasa irevocabil în umbră. Vor rezista doar “guebrii”, în Iran şi “parşii”( perşii) într-o comunitate prosperă din Bombay, India. Ei predică şi azi optimismul, încrederea în triunful dreptăţii, ”religia luminii frumoase”.

8. Religii şi filosofii chineze

Cadrele civilizaţiilor chineze care premerg reformelor din secolele V ȋ. Hr.

Poporul chinez s-a format prin simbioza foarte timpurie a mai multor ginţi entice, prin mileniile VI-V î. Hr., ceea ce-i conferă statutul de cel mai vechi popor contemporan. Apărut prin multiple combinări entice, cultura şi religiia lui este marcată de această formă de devenire, ȋntr-o sinteză complexă. Cu tot hăţişul milenar se pot totuşi delimita culturi şi credinţe preistorice şi istorice.

Culturi preistorice:

Cultura Yangshao (cultura matriliniară)Aceasta este cea mai timpurie cultură chineză cu suport arheologic, descoperită

în Orient ȋn anul 1921 în apropiere de localitatea Ban po, în provincia Shanxi. Numele i s-a dat după localitatea Yangshao, în care a fost descoperit situl, şi se

caracterizează prin vase de argilă pictate, care tratate cu metoda radiocarbon au fost datate pentru anii 4365-4115 î. Hr. Localitatea Yangshao a fost locuită în mil. V. î. Hr. vreme de şase sute de ani.

Credinţele religioase care pot fi identificate în acest spaţiu şi timp stau în legătură cu spaţiul sacru, fertilitatea şi moartea, supravieţuirea sufletului ilustrată de vasele şi alimentele depuse în mormânt, de motivele iconografice: triunghiul; tabla de şah; cochilia, gravate pe vasele de uz funerar; de urnele funerare prevăzute cu un orificiu în partea superioară prin care sufletul ieşea şi intra şi de faptul că urnele erau îngropate alături de locuinţă.

Casa comunităţii este aşezată în centrul localităţii, într-o piaţă înconjurată de case de tip bordei (colibe de jumătate îngropate). Descendenţa respecta regula matriliniară.

Cultura Longshan (Cultura patriliniară)Cu datare următoare ȋn timp este Cultura Longshan, descoperită abia în 1928. Şi

ea poartă numele localităţii unde a fost descoperit situl.Cltura Longshan se caracterizează prin ceramica neagră, obiecte şi desene

înfăţişând casa sufletului. Cultura Longshan ne dezvăluie solidaritatea dintre viaţă, fertilitate, moarte şi post-existenţă, cu alte cuvinte idea de unitate/totalitate ce comunică prin calendar şi rutualuri credinţa în ciclul cosmic, roata vieţii şi importanţa strămoşilor. Descendenţa respecta regula patriliniară.

32

Culturi istorice:Culturilor protoistorice le urmează cele istorice dintre care mai importante se

remarcă cele care aparţin a două mari dinastii imperiale ȋntinse ȋn timp de peste un mileniu şi jumătate. Cele mai importante dinastii chinezeşti sunt: Dinastia Xia, fiind fondatǎ de cǎtre Yu cel Mare. Aceasta a existat, cu aproximație, între anii 2205 î. Hr și 1766 î. Hr. Dinastia Shang (~1751-1028 î. Hr.) şi Dinastia Zhou (1028-256 î. Hr.), Dinastia Qin 221-206, urmate de influenţa Dinastiei Han (206, î. Hr. -220, d. Hr.), dinastia Jin (265-589, Dinastia Sui (581-618); Dinastia Tang (618-907); Dinastia Liao (907-1125); Dinastia Jin (115-1234); Dinastia Yuan (1271–1368); Dinastia Ming (1368–1644 or 1662), Imperiul Marelui Qing, Marele Qing sau Dinastia Manciu, a fost ultima dinastie imperială în China, guvernând intre anii 1644-1912 cu o restaurare scurtă și eșuată în 1917. Acesta a fost urmată de Republica China.

Cultura Shang corespunde începutului istoriei chineze şi se caracterizează prin metalurgia bronzului, apariţia centrelor urbane, a oraşelor-capitală, a aristocraţiei militare, instituirea regalităţii şi apariţia inscripţiilor oraculare pe oase de animale şi pe carapace de broască ţestoasă care marchează începutul scrierii, abundenţa iconografică ilustrată cu precădere pe vase ritualice din bronz şi mormintele suveranilor.

Documentele sunt cele din casa regală, prin urmare mitologia şi teologia de mase rămâne necunoscută.

Simbolistica: lumina şi întunerecul, viaţa şi moartea, ilustrată prin imagini antagonice ca greierul şi masca tao die, sugerează ciclul naştere-renaştere, traduse ȋn dialectica contrariilor sau coincidenţia oppositorum.

Inscripţiile arată preeminenţa Zeului Di/Shang Di, Cerul Părinte, numit Domnul sau Domnul cel de sus. Acesta nu exclude credinţa în alţi zei ai gliei, familiei, satului, câmpurilor şi nici cultul strămoşilor.

Shang Di comandă ritmurile cosmice, fenomenele atmosferice, asigură victoria suveranului şi face să rodească câmpul, asigură fecunditatea. Tot el provoacă dezastrele, trimite boli şi moartea.

Cultul este asigurat de rege, după modelul egiptean oferit de faraonul Amenophis IV. Doar el, regale este marele preot care poate aduce sacrificiile în câmp, pentru Di şi în sanctuare pentru cinstirea strămoşilor.

Regele este copacul ce se înalţă spre cer şi se susţine prin rădăcinile strămoşilor pe care-i hrăneşte cu ofrande de cereale, carne şi sânge, este acel “axis mundi”.

Uneori serviciul său ritualic se desfăşura îndelung, chiar pe parcursul unui an întreg de 300-360 de zile, de unde s-a ajuns să fie identificat sacrificial cu anul.

Rolul regelui a fost tot mai accentuat, susţinerea lui a început să se facă prin cultivarea ideii de mandat al cerului. Mormântul suveranului a primit o importanţă tot mai mare, chiar exagerată. Exemplul ni-l oferă marile morminte de la Anyang unde s-au găsit, alături de schelete de animale de cai şi câini şi numeroase schelete umane ale celor jertfiţi pentru a-l însoţii pe suveran pe celălalt tărâm şi a-l sluji. De amintit este şi marea piramidă verde.

O idee interesantă este şi cea a sacrificiului ca bază de susţinere a unei construcţii, sacrificiu care se întâlneşte şi în spaţiul nostru mioritic ȋn aria literară a baladei “Meşterului Manole”. Cu ocazia construcţiilor marilor clădiri, ca: temple, palate,

33

mausolee, se săvârşea sacrificiu uman pentru ca sufletele victimelor să asigure, prin veşnicia lor, perenitatea construcţiei. Construcţia în sine se constituia astfel în noul corp al celui sacrificat.

Cultura Zhou are ca bază de pornire Mandatul cerului. Căpetenia gintei Zhou, prin anul 1028 î. Hr., pornit să pună capăt unei dinastii

corupte, detestabile şi uzată moral, a invocat mandatul cerului.Prin această “cutumă” el ȋşi legitima revolta ȋmpotriva dinastiei Shang şi urmărea

scopul ȋnlocuirii ei cu propria familie Zhou. Pe parcursul celor opt secole de existenţă Dinastia Zhou porneşte de unde s-a

ajuns şi clădeşte pe vechile temelii, selectând tot ce a fost bun şi sintetizând valorile perene.

Divinitatea rămâne aceeaşi Tian, Cerul, dar Tian manifestă trăsăturile unui zeu antropomorf şi personal care are în cer un palat, după modelul palatelor regilor Zhou, în Ursa Mare pe care o localizau în centrul boltei.

De acolo Tian vede şi aude totul. El este clarvăzător şi omniscient şi prin urmare poate lua hotărâri infailibile şi devine garantul ordinii cosmice şi al legii morale.

Pe pământ, suveranul Zhou, protejat de Tian, este regentul şi deci fiul lui Tian.Suveranul îşi va lărgi astfel aria de răspundere asupra succesiunii normale a

ritmurilor cosmice, iar în caz de dezastre se va supune riturilor expiatorii. El era răspunzător şi de fertilitatea ogoarelor. Grăunţele de însămânţat se păstrau în “Camera Împărătesei”. Altarul zeului era sub cerul liber şi comporta existenţa unui copac şi a unui altar de piatră.

Alături de Tian au rămas în cult şi strămoşii. Pentru ei aveau loc de patru ori pe an, după numărul anotimpurilor şi a punctelor cardinale, ceremonii complexe. Divinilor strămoşi, suveranul aducea ofrande de cărnuri crude, cereale şi băuturi.

Această cultură este suportul celor mai deosebite mişcări culturale, filosofice şi religioase chineze realizate în secolele VI-V î. Hr. de Lao Tse şi Confucius.

9. Reformatorul Lao Zi/ Lao Tse

Ȋn timpul Dinastiei Zhou, au loc mişcări de reformă. Cele mai importante sunt conturate ȋn jurul a două personalităţi remarcabile: Lao Tse şi Maiestrul Kong Fu Zi.

Lao Tse, adică „Învăţătorul Lao”, a fost contemporan cu: Zoroastru, Buddha, Ieremia, Ezechil şi cu alţi bărbaţi de seamă ai istoriei.

Cu toate acestea despre el, ca persoană istorică, se pot spune puţine cuvinte, pentru că existenţa sa a fost tăinuită şi anonimă, nu din pricina altora, ci se pare că din propria-i dorinţă. Spunem aceasta pentru că la un moment dat el renunţă la funcţia de arhivar imperial, pe care o ocupa la societatea chineză a timpului său ( sec.VI, î. Hr. ), îndreptându-se nedefinit “Tărâmul al fericirii Supreme”, din Apus.

Motivul plecării sale poate să fie propria-i renunţare, dar şi presiunea contemporanilor, care nu-l înţelegeau.

Despre el, ca persoană istorică, relatează marele istoriograf chinez Sima Qian (145-87 î. Hr. ), dar şi el se foloseşte de surse apocrife.

Sigur se ştie despre el că a fost originar din Statul Chinez Zhou (Chu), că a fost custodele principal al arhivei imperiale, la curtea suveranului Jianwang, aparţinător

34

dinastiei Zhou de Est, Dong-Zhou, în capitala statului, oraşul Loy, azi Luoyang, în Provincia Henan.38

Potrivit unei tradiţii care determina la vârsta a treia retragerea din viaţa publică, povestea viaţii ȋl poartă călătorind spre Apus, ȋn căutarea orizontului ȋn care apune soarele.

La fortul de frontieră “Hian-Ku”, care străjuia vestul Chinei, pe drumul mătăsii, poposeşte ȋn casa comandantul postului de gardă Guan Lingjin. Pe fir de poveste şi-a depănat filosofia, iar grănicerul, un iubitor de filosofie, a însemnat-o în foi de papirus. Aşa a luat naştere Cartea despre morală adică Dao de Jing (Tao-the-king).

Cartea are peste 5000 de cuvinte aşezate în adevărate aforisme, grupate în 81 de mici capitole, în care se prezintă: afirmaţii metafizice, cosmogonice, precepte etice şi politice. Varianta ajunsă până la noi nu este mai veche de sec. III, î. Hr.

Această copie este rezultatul unui program cultural care se derula de ceva vreme, anume: se ţineau conferinţe din ea. Aşa se face că a fost multiplicată. O anecdotă ne spune că “un împărat al Chinei, din sec. III, d. Hr., era obişnuit să ţină conferinţe despre Dao de Jing. Dar cum nici conţinutul şi nici prezentarea nu erau captivante, el era obligat să facă observaţii acelora dintre ascultătorii săi, care căscau plictisiţi sau chiar adormeau”.39

După ce şi-a depănat filosofia sa ȋn casa grănicerului, Lao Tse a pornit în drumul său spre Apus şi nu s-a mai auzit vreodată de dânsul.

Astăzi, după o vreme atât de îndelungată, istoriografi chinezi au formulat diferite răspunsuri despre vieţuirea sau nonvieţuirea sa. Suntem însă îndreptăţiţi a crede mai mult în vieţuirea sa şi că faima sa ajunsă legendară l-a trecut uneori între cei anonimi.

Conform tradiţiei, Lao Zi era mai vârstnic decât contemporanul său Kong Fu Zi (Confucius). Tot după tradiţia filosofiei chineze se spune că atât Lao Zi cât şi Kong Fu Zi au folosit pentru elaborarea propriilor filosofii unele surse mai vechi, poate chiar foarte vechi, care stau la bazele gândirii şi culturii chineze timpurii, undeva între anii 3.000-1.200 î. Hr.

Una dintre sursele avute în vedere ar fi “Yi Jing” sau “Cartea Scimbărilor”, o carte de preziceri a cărei profeţii se bazează pe 64 de figuri abstracte obţinute prin încălzirea unei carapace de broaşte testoasă şi realizate pe seama crăpăturilor obţinute prin încălzire. O carte care nu conţine în sine o ştiinţă exactă, ci doar un instrument util celor avizaţi şi cu o bună intuiţie.40

Taoismul/Daoismul

Daoismul se ocupă de cunoaşterea neconvenţională, de înţelegerea directă a vieţii, nu de termenii abstracţii ai gândirii reprezentaţionale. Dar daoismul nu trebuie înţeles ca o revoluţie împotriva convenţiilor, ci ca o cale a eliberării de ele, a nu se lăsa amăgit de ele.

Daoismul este în general o îndeletnicire a oamenilor vârstnici şi îndeosebi a bărbaţilor care se retrag din viaţa publică activă.

38Popa, D. Marcel şi Matei, C. H. “Micã enciclopedie de Istorie Universalã”, p. 83.39 C.F.Potter,Op.cit.p.162.40Watts, W. Alan “Calea Zen”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 32-35, trad. de Waniek, Iulia.

35

Retragerea lor din societate este un simbol al eliberării lor interioare, al ieşirii lor din tiparele convenţionale ale gândirii şi conduitei cotidiene.

Numele “daoismului “ vine de la “Dao”. Dar ce este “Dao”? Este ceva ce nu poate fi definit. “Dacă limba ar fi adecvată, ar lua doar o zi să explici pe deplin Dao. dar ea nefiind astfel, durează atât doar să explici existentele materiale. Dao este ceva dincolo de existenţele materiale. Nu poate fi transmis nici prin cuvinte, nici prin tăcere” ( 25, cf. H. A. Giles, 1, p. 351).

Cuvântul chinezesc înseamnă la origine “cale”, “drum” şi uneori “a vorbi”. În încercarea, nu de a desluşi, si doar de a sugera ce înseamnă “Dao”, Lao Zi a spus: ”Exista ceva nedesluşit mai înainte ca cerul şi pământul să apară. Cât calm! Cât gol! Stă singur, neschimbător, se mainfestă pretutindeni neobosit. Poate fi considerat izvorul a orice există în univers. Nu-i cunosc numele, dar îl numesc cu cuvântul “Dao”. ( 25 ).41

Rămânând tot la spusele înţeleptului Lao Zi: “Dao este ceva neclar şi nedesluşit.Cât de neclar! Cât de nedesluşit!Iar înăuntru sunt imagini.Cât de nedesluşit! Cât de neclar!Iar înăuntru sunt lucruri.Cât de obscur! Cât de confuz!Iar înăuntru este forţa intelectuală,Pentru că această forţă este adevărată,Înăuntru există încredere” (21 ).Pe aceste considerente - Dao ne apare aidoma haosului primordial, în care erau

cuprinse virtual toate raţiunile lucrurilor ce urmau a fi create, dar pentru că divinitatea este implicită în acest haos impersonal - un daoist nici nu ar visa să întrebe dacă Dao ştie cum crează universul.

Pentru un daoist Dao operează spontan, fără vreun plan prestabilit. În acest context Lao Zi a spus : ”Principiul lui Dao este spontanietatea” ( 25 ).

Acest principiu poate fi înţeles doar în analogia următoare : “Dao nu ştie cum produce universul tot aşa cum noi nu ştim cum ne producem mintea” sau prin cuvintele marelui succesor al lui Lao Zi, Zhuang Zi, care a spus: “În jurul nostru se nasc lucruri, dar nimeni nu ştie de unde vin. Ele ies la iveală, dar nimeni nu vede poarta de intrare. Oamenii, unul şi toţi, preţuiesc acea parte a cunoaşterii care este ştiută. Ei nu ştiu cum să se folosească de Necunoscut pentru a atinge cunoaşterea. Nu este aceasta nechibzuinţă?”( cf. H. A. Giles, 1, p. 345).

Dao nu trebuie înţeles ca divinitate, după modelul creştin, ci mai degrabă după cel panteist, după cum se poate observa din textul daoist următor:

“Marele Dao înfloreşte oriunde,La stânga şi la dreapta.Toate lucrurile depind de el ca să existe,Şi el nu le abandonează.Îşi săvârşeşte lucrarea nearogându-şi merite.El iubeşte şi hrăneşte toate lucrurile, Dar nu le devine stăpân” ( 34 ).

41Ibidem, p. 35. Apropape toţi comentatorii chinezi adoptã pentru “Dao” înţelesul de “a vorbi”.

36

Un credincios budist zen s-a exprimat mai desluşit: ”Există un singur lucru: sus, el sprijină cerul; jos, el susţine pământul. E negru precum lacul, veşnic activ” ( Tung-shan Liang-chieh, Dumoulin şi Sasaki, 1, p. 74 ).

Prin acest “negru” trebuie însă să înţelegem un întuneric metaforic, mai exact întunecarea cu care se confruntă mintea când încearcă să patrundă pe Dao.

Lao Zi exemplifică puterea de pătrundere a lui Dao astfel: ”Când omul superior aude despre Dao, face tot posibilul să-l practice. Când omul mediocru aude despre Dao, uneori îl păstrează, uneori îl pierde. Când omul inferior aude despre dao, râde în hohote. Dacă n-ar râde, dao nu ar fi Dao” (41 ).

Alan Watts îi dă dreptate considerând că este realmente imposibil să înţelegi sensul lui Dao fără a devenii oarecum prost. Aceasta pentru că, atâta vreme cât raţiunea se va strădui să-l cuprindă, Dao va deveni de neînţeles. Dao este accesibil numai celor care pot practica “wu wei”, non acţiunea.

De la “wu”/nu, fără şi “wei”/acţiune, faptă, efort, preocupare. Aşa stând lucrurile putem conchide că daoismul are două principii ca nişte fire roşii în pânza sa filosofică: “Dao” şi “wu wei”.

Din aceste două principii de bază s-au dezvoltat alte câteva care vin în sprijinul lor în vederea reglementării vieţii sociale.

Anexă cu extras din principiile taoiste

1. Aproapele “Omul de caracter ( de ) trăieşte la el acasă fără să-şi folosească mintea şi

acţionează fără grijă. Noţiunile de bine şi de rău sau lauda şi dezaprobarea altora nu-l deranjează. Când în jur toţi oamenii pot să se bucure, aceasta este fericire pentru el”.( 3: 13 ; cf. Lin Yutang 1, p. 129).

“Spune-mi, zice Lao Zi, în ce constau caritatea şi îndatorirea faţă de semenii noştrii? Ele constau , a răspunsConfucius, în capacitatea de a găsi bucurie în orice lucru; în dragostea universală, fără interes personal. Acestea sunt caracteristicile carităţii şi ale îndatoririi faţă de semenii noştri”. “Câtuşi de puţin!, a strigat Lao Zi. Daragostea universală nu se contrazice singură? (...) Există universul, regularitatea sa este fără de sfârşit; există soarele şi luna, strălucirea lor e vesnică; există stelele, a căror poziţie nu se schimbă niciodată; există păsările şi animalele, ele trăiesc în grup, mereu la fel; există copaci şi arbuşti, ei cresc pe verticală, fără excepţii. Fii ca acestea: urmează Dao şi vei fi perfect. De ce atunci aceste zadarnice zbateri în numele carităţii şi al îndatoririlor faţă de semeni, ca şi cum ai bate toba căutând un fugar? Vai! Domnule, ai adus multă confuzie în mintea omului”. ( 13. cf. H. A. Giles, 1, p. 167).

2. Bine-Rău Unul dintre reprezentanţii daoismului, Lie Zi ne arată cum fiind ucenic a fost

instruit să nu gândească la bine şi la rău: “După ce l-am slujit ( pe Lao Shang ) de-a lungul a trei ani, mintea mea nu îndrăznea să reflecteze asupra binelui şi răului “ (...) “La sfârşitul celui de al cincilea an a avut loc o schimbare; mintea mea cugeta asupra binelui şi răului şi buzele mele vorbeau despre câştig şi pierdere” (...) “La sfârşitul celui de al şaptelea an s-a petrecut o altă schimbare. Mi-am lăsat mintea să cugete în voie, dar

37

ea nu se mai preocupa de bine şi de rău” (...) “La finele anului al nouălea, mintea mea a dat frâu liber reflectărilor sale, gura mea - liberă trecere vorbirii. Despre bine şi rău, despre profit şi pierdere, nu aveam ştiinţă, fie că mă atingea pe mine, fie pe alţii”.( cf. L. Giles, 1, pp. 40-42, Din “Lie Zi” ).

3. Igiena minţii Daoismul propune igena minţii, prin “wu xin”, adică fără conştiinţa de sine sau

prin lipsa minţii, care înseamnă să-ţi foloseşti întreaga minte aşa cum ne folosim ochii când stând cu ei deschişi privim diferite obiecte, fără a le vedea, fără a face vreun efort ca să reţinem pe vreunul. Zhuang Zi dă expemplul următor: “Copilul mic priveşte la lucruri toată ziua fără să clipească; asta pentru că ochii săi nu s-au focalizat asupra unui anume obiect. El merge fără să ştie încotro şi se opreşte fară să ştie ce face. El se contopeşte cu toate din jur şi se mişcă cu ele. Acestea sunt principiile igenei minţii”. ( 23. Li Yutang, 1, p. 86 ).

4. Înţelepciunea- Învăţătura“Alungaţi înţelepciunea, aruncaţi deşteptăciunea, şi oamenii vor beneficia

însutit” (...) “Alungaţi învăţătura; ignoraţi profitul, şi nu vor mai exista hoţi şi tâlhari” (...) “Alungă învaţătura şi nu vei mai suferi!” ( 19-20 “Ch’u Ta-kao, 1, p. 30 ).

În structura Taoismului se disting două sisteme sau curente: Taoismul filosofic care are la bază gândirea lui Lao Tse42 şi Taoismul religios, conturat în primele secole după Hristos.

Taoismul filosofic

A păstrat esenţa gândirii filosofului, gândire în care se împletesc sfaturile adresate suveranilor, pentru o cârmuire înţeleaptă (se pare o preocupare a vremii), cu sfaturi adresate asceţilor care nu caută puterea şi nici nu sunt preocupaţi de guvernare, ci caută sensul vieţii, cunoaşterea şi identificarea cu Dao.

Sfaturile adrestae suveranilor, cuprind în ele cuvântul cheie “wu wei”/non fapta, non acţiunea, după modelul lui Dao care: “rămâne nemişcat, dar nimic nu rămâne nefăptuit de el”( 37: 1 );”Dacă nobilii şi regii vor fi în stare să imite pe Dao, în această atitudine de non intervenţie, cele zece mii de făpturi nu vor întârzia să-i urmeze”( 37: 2 );”Cel mai bun conducător este acela despre care se ştiu foarte puţine”( 17: 1 );”Dao ceresc triumfă fără luptă”( 73: 6 );”Ceea ce e mlădios înfrânge ce e dur, cel slab învinge pe cel puternic”( 36: 10 );”Slăbiciunea e însuşirea lui Dao”( 40: 2 ).43

Asceţilor care caută sfinţenia şi desăvârşirea vieţii, Lao Tse le cere exemplul personal prin cuvinte potrivite : ”Sfântul înfăptuieşte prin nonacţiune şi realizează învăţătura fără mijlocirea vreunui cuvânt”;44

42Vasilescu, Emilian “Dreptatea în învãţãtura principalelor religii actuale”, în Ortodoxia VII/1955, nr. 1, p. 49.43 Eliade, Mircea Op. Cit. vol. II. p. 29.44 Ibidem.

38

”Eu şi craniul acesta - spunea el unuia dintre discipoli - ştim că nu există viaţa cu adevărat, că nu există moarte cu adevărat, că moartea şi viaţa sunt un dute - vino. De unde ştim că a fi mort aici nu înseamnă oare a fi viu dincolo?”45

Omul sfânt, care şi-a golit sufletul său de toate condiţionările şi a atins Unitatea/Totalitate a lui Dao, va trăi într-un extaz neîntrerupt. Cel înţelept va contempla nefiinţa şi va vedea căile Cerului, legile universului, ce rezidă în Principiu (Tao/Dao). Cei înţelepţi “vor ajunge la o amplă participare la Tao, vor primi puterea peste toate fiinţele, vor pierde greutatea şi vor călători pe aripile vânturilor; vor deveni puternici şi vor birui moartea, devenind nemuritori”;46

”Omul perfect este spirit pur. El nu resimte căldura tufişului în flăcări, nici răceala apelor şuvoitoare; fulgerul care despică munţii, furtuna care umflă oceanul, nu vor putea să-l inspăimânte. Norii sunt trăsura lui, soarele şi luna telegarii. El hoinăreşte în cele patru mări, alternativele dintre viaţă şi moarte nu îl ating, noţiunile de bine şi de rău şi mai puţin”.47

”Am trei comori pe care le preţuiesc: prima este dragostea de om, a doua este economia, iar a treia constă în aceea că nu îndrăznesc să fiu înaintea altora. Eu îi iubesc pe oameni, de aceea pot deveni viteaz. Eu sunt econom, de aceea pot fi darnic. Eu nu îndrăznesc să fiu înaintea altora, de aceea pot deveni un conducător înţelept”.48

10. Taoisnul religios

S-a conturat prin sec. II, d. Hr., într-o învăţătură de tip esoteric, accesibilă doar preoţilor. Fondatorul acestui sistem, numit şi taoismul popular, a fost Chang Tao-ling, născut în anul 34 d. Hr. El este considerat patriarhul cel mare al taoismului religios. Descendenţii săi direcţi au fost căpetenii ale taoismului.

Şeful religios al taoismului, “Tien-şi”, Cerul stăpân, îşi avea reşedinţa, până nu demult, pe vârful unui munte din Provincia Siensi, iar ceilalţi preoţi, de rând, trăiau pe la casele lor, la fel ca şi preoţii budişti, celibatari. Între obligaţiile lor cotidiene era şi aceea de a nu mânca carne de bivol, deoarece se pretinde că Lao Tse a mers spre Vest călare pe un asemenea animal.

Preoţii taoişti pretindeau a fi găsit “elixirul tinereţii”, pe care-l administrau sub forma unei băuturi, pentru prelungirea vieţii şi asigurarea nemuririi, dar în fapt, cinci dintre suveranii Chinei din Dinastia Tan ( Han ) au murit otrăviţi de această băutură, care avea în ea şi substanţe otrăvitoare.49

Taoismul religios este sincretist, ȋn el se îmbină speculaţii filosofice ale maestrului Lao Tse, cu vechile credinţe chinezeşti. S-a dezvoltat astfel un adevărat panteon ierarhic în structura divinităţii.

Ierarhia panteonului chinez este:

Supremul şi augustul împărat de jad (Ju-huang-şang-ti) sau Cerul tată (Lao-tien-yeh), însoţit de Regina mamă (Wang);45 Maspero, Henri “Le taoisme”, p. 240.46 Stan, Al. şi Rus, Remus, Op. Cit. p. 271.47 Kaltenmark , M. “Lao Tseu”, pp. 117-118.48 “Dao-de-tzin ”Editura de Stat pentru literatura ştiinţificã”, cf. Al. Stan şi Remus Rus, Op. cit. p. 276.49 Vasilescu, Emilian “Istoria Religiilor”, p. 78.

39

Marele împărat al literaturii (Wen Ch’ang);Patronul examenelor (K’nei-hsing);Marele ȋmpărat al culmei de răsărit (T’ai-yuah-ta-ti), ocrotitor al omenirii, foarte popular astăzi;Zeităţi ale naturii, ale soarelui, a lunii, a ploii, tunetului şi vântului, trimişi ai săi spre răsplătirea sau pentru pedepsirea supuşilor (oamenilor).

Taoismul religios postulează existenţa unui Paradis, aşezat pe muntele “K’un-lun”, în care trăiesc nemuritorii. De asemenea că există un “Tărâm al fericirii Supreme”, din Apus, al lui Amitabha Buddha.

Cât priveşte existenţa Iadului, acesta este stratificat în 18 etaje, peste care domnesc regii Yama, ai morţii, pedepsind, în funcţie de gravitatea lor, faptele oamenilor.

În paralel s-au dezvoltat “tehnici de viaţă lungă”. Principiul lor fundamental este de a hrăni forţa vitală, numită “yang’xing”. Între aceste tehnici enumerăm: a Câmpurilor de cinabru, tehnica respiraţiei embrionare “tai xi”, tehnica camerei de culcare “Fang shong”.

Ca o consecinţă directă a filosofiei lui Lao Tse, se practică şi tehnica morală, a faptelor bune, a umilinţei, a imparţialităţii şi altele asemenea, potrivite cu codul moral universal şi de influienţă creştină şi islamică, aşa cum rezultă din preceptele taoiste de mai jos : - ”Pe cel care este virtuos, ia-l aşa cum este. Pe cel care nu este virtuos, ia-l tot ca pe un om virtuos. Aceasta este culmea virtuţii: Să răspunzi înjuriilor prin binefaceri”.50

11. Reformatorul K’ung Ch’iu / K’ung Fu-Tzu /Kong Zi / Kong Qiu /Confucius

Cel mai important filosof al antichităţii chineze, gânditorul care a influenţat covârşitor civilizaţia extremului orient, s-a născut, potrivit informaţiilor lui Sima Qian, prin anul 551, î. Hr. în micul principat LU, actuala provincie Shangdong, într-o familie princiară/ nobilă scăpătată.

Tatăl său, avuse cu prima soţie două fete, dar pentru că rangul familiei sale îi pretindea să nu părăsească lumea înainte de a asigura un urmaş de parte bărbătească, iar el avea deja 70 de ani, şi-a repudiat soţia şi s-a căsătorit cu Ceng-tsai, în vârstă de 17 ani, care la un an i-a dăruit fiul aşteptat. Numele său de clan ( familie ) era “Kong”, la care se adăugau numele de alint: “Ţiu” = “colina” era prenumele său de copil mic; “Tşong” = frate mai în vârstă al colinei; “Ni” = pronume intim. Descendenţii acestuia, din cea de-a şaizeci şi şasea generaţie, mai trăiesc încă şi înrudirea cu maestrul Kong, i-a făcut să fie respectaţi de toţi.51

Pricina naşterii sale a făcut ca să rămână orfan de mic, şi ajuns cât de cât măricel, s-a preocupat de susţinerea familiei. A ȋnceput să muncească pentru el şi mama lui şi pentru a se putea instruii ca să-şi poată ocupa locul în societate potrivit cu rangul său. Harnic şi educat, el ajunge funcţionar de stat, la vârsta de 18 ani. Ocupatia sa era de a asigura controlul şi calitatea semintelor şi a islazurilor, o ocupaţie onorabilă, care i-a prilejuit întâlnirea cu mediul pastoral, cu problemele oamenilor de jos.50Potter, C. F. Op. cit. p. 160.51 Ibidem.p.148.

40

La 24 de ani îşi pierde şi mama, fapt care-l întristează atât de mult încât a rămas în preajma mormântului ei vreme de 27 de luni, în reculegere. Era deja căsătorit, avea şi copii, un băiat, Li şi două fete. Depărtarea doliului, i-a stricat şi armonia din familia cu care nu s-a mai înţeles niciodată. Rămâne însingurat. Despre familia sa se aminteşte doar într-o lucrare de-a sa în care este înserată mustrarea adresată fiului său Li, care ţinea doliu după mamă.

Tot între motivele neînţelegerilor din familia sa se pune şi faptul că încă de la vârsta de 21 de ani el ş-a început activitatea de învăţător.

Întemeiază o şcoală privată, la care vor învăţa peste 3.000 de elevi.“Metoda de predare a învăţăturii sale semăna cu aceea pe care Aristotel a

folosit-o în Grecia, cu două veacuri mai târziu. El mergea “dintr-un loc într-altul, întovărăşit de toţi aceia care împărtăşau modul lui de a înţelege viaţa”. Când distanţa de parcurs era mare, mergea într-un car tras de un bou. Mersul domol al animalului le permitea discipolilor să-l urmeze pe jos şi disuţiile priveau diverse incidente ce interveneau pe drum. Pedagogii moderni, care prevăd pentru educaţia copiilor o reîntoarcere în aer liber şi la contactul cu realităţile existenţei, nu fac altceva decât să revină la metoda lui Confucius. Programul Universităţii Călătoare cuprindea: muzică, istorie, literatură, politică şi morala.52

Vreme de 17 ani a desfăşurat acest tip de învăţământ. Elevii săi vor nota cursurile şi le vor orândui în douăzeci de secţiuni, care vor alcătui mai târziu o carte, numită “Lungu”, adică “Cugetări”. Aceasta va fi singura carte a confucianismului, la care a contribuit direct, dar verbal, maestrul Kong.

Ajuns la vârsta de 51 de ani şi totodată vestit, i s-a oferit, prin anul 500, î. Hr., postul de judecător în statul Lu. Metodele aplicate în acest oficui, i-au adus desemeni faimă şi a fost numit ministrul muncii, apoi ministrul justiţiei. Cu un ministru ca el, treburile statului mergeau din ce în ce mai bine. Aşa se face că vecinii, din Statul Ts’i, au început să-i submineze autoritatea. ”În acest scop au adus un grup de 80 de ghieşe, frumoase, versate în toate actele profesiunii lor, pe care le-au trimis în dar regelui (guvernatorului ) ţinutului Lu, ale cărui slăbiciuni le cunoşteau. Acesta a lăsat curând la o parte disciplina severă a lui Confucius, pentru a profita de plăcerile care îi erau oferite (...) Dansatoarele au distrus edificiul, pe care Confucius îl clădise cu migală timp de 4 ani.53

Ajunge exilat, din proprie iniţiativă, sau din pricina intrigilor. Timp de 13 ani va cutreiera ţinuturi necunoscute şi va căuta tipul de om ideal, omul drept, integru.

După ce s-a întors, nu-ş mai reia activităţile de mai înainte, ci se dedică studiului clasicilor chinezi, devenind un adevărat istoric literar.

De numele lui se vor lega nouă cărţi chinezeşti clasice. Cinci dintre ele sunt numite “King”, iar celelalte patru “Se-Şu”.

Cărţile King sunt considerate “clasice”, iar cele Se-Şu, sunt numite doar cărţi.Cărţile King sunt următoarele : Şu-King, cartea canonică a istoriei; Şe-King,

cartea canonică a versurilor; Yi-King, cartea canonică a mutaţiilor; Li-Ki-King, cartea canonică a ritualurilor; Ciuent s’ien King, cartea canonică a primăverii şi a toamnei. Acestora li se adaugă: Hio-King,cartea canonică a iubirii filiale.

52 Ibidem. p. 157.53Ibidem, p. 167.

41

Cărţile Şu sunt scrise în fapt de discipolii săi. Ele sunt alcătuite pe baza dialogurilor dintre Confucius şi contemporanii săi. De aceea şi cuprind maxime şi aforisme morale şi politice. Ele sunt: Ta-Hio, Marele studiu, care cuprinde discurs asupra virtuţii; Ciong Yong, care cuprinde recomandări privind cunmpătarea şi calmul; Luen-Yu, care este în fapt o culegere de maxime atribuite maestrului; Meng Tse, care cuprinde un comentariu la învăţătura lui Confucius. Ea aparţine în fapt unui alt critic.

Lui Confucius i se atribuie, azi, doar o singură carte, ”Ciuent s’ien King”, cartea primăverii şi a toamnei, care cuprinde şi o istorie interesantă a Statului Lu, din care era originar maestrul Kong.

Confucius se săvârşeşte din viaţă, prin anul 479, î. Hr., lăsând, fără a avea certitudinea lucrului împlinit, în urma lui, o gândire, care s-a constituit într-un sistem de doctrină, mai mult etico-politic, decât într-un sistem filosofic propriu-zis. Confucius a fost mai mult un umanist, un moralist, decât un filosof, şi totuşi, mai mult filosof decât un reformator religios.

La 250 de ani, de la moartea lui, suveranii Dinastiei Han ( 206, î. Hr. -220, d. Hr.), au hotărât să le încredinţeze confucienilor administraţia imperiului.

De atunci doctrina maestului a călăuzit serviciile publice chinezeşti, mai bine de două milenii.

Gândirea lui ConfuciusÎn sistemul confucianist regăsim elemente ale tradiţiei chineze, preocupările

contemporane lui Confucius, şi bineinţeles ideile noi, umaniste, promovate de maestru.Dao/Tao, predicat de contemporanul său Lao Tse, este acceptat de către

Confucius, dar se întemeiază, în gândirea lui, pe hotărârea cerului “Tian”. Cerul nu este doar transcendent, el este şi imanent şi se interesează de fiecare

persoană în parte, ajutându-l pe fiecare să se perfecţioneze : -”Cerul a sădit în mine virtutea (de) (...) La vârsta de 50 de ani am înţeles voinţa cerului” ( Louen yu = Anaclete, XIV, 38; V, 22; II, 4 );-”Nu am o cunoaştere înăscută, însă iubesc trecutul şi îl cercetez cu înţelepciune”.54

Preocuparea principală o îndreaptă spre realizarea “omului nobil”, “seniorul”.

Acesta trebuie să fie un om modern, care să se ocupe mai intâi de existenţa sa concretă de aici, de slujirea oamenilor. El nu trebuie să-şi facă o preocupare din întrebarea dacă “sunt sau nu spirite?”. Pentru realizarea unui astfel de om el nu cere lucruri ieşite din comun, deosebite, ci îl vede născându-se din: comportament ceremonial şi educaţie.

Omul nobil trebuie să ştie să practice corect riturile.Riturile declanşează o forţă magico-religioasă redutabilă. Pentru exemplificare îl foloseşte pe suveranul înţelept Shun, care stătea pur şi

simplu cu gravitate şi reverenţă, cu faţa îndreptată spre Miază-zi, şi asta era tot. Treburile împărăţiei se desfăşurau potrivit rânduielilor (Louen yu XV, 4 ).

De asemenea pentru realizarea omului nobil este nevoie de educaţie. Şi el a dovedit acest lucru, efectuând un proces instructiv-educativ îndelungat, eficient, în mijlocul contemporanilor. Prin educaţie se cultivau virtuţile necesare unei

54 Eliade, M. Op. cit. vol. II, p. 25. Stan, Al. şi Rus, Remus, Op. cit. p. 264.

42

personalităţi desăvârşite şi unei societăţi bune. Întrebat fiind dacă există un singur cuvânt ( expresie ) după care să se conducă oamenii, el a răspuns : ”Da, este reciprocitatea. Ceea ce nu doreşti să ţi se facă ţie, să nu faci nici tu altora!”55

Din virtutea reciprocităţii, bine înţeleasă se naşte principiul iubirii umane. Această iubire are o întreagă curte auxiliară : respectul, loialitatea, înţelepciunea, curajul, sinceritatea, statornicia.

Suprema satisfacţie este pentru Confucius dezvoltarea acestor virtuţi, prin care omul devine desăvârşit. Şi acela este cu adevărat desăvârşit care nu este niciodată nefericit. ( IX, 28).

Peste toate virtuţile aşează ştiinţa de a guverna. ( VII, 32 ). Ea este dăruită numai unora. Importanţa ei constă în dependenţa fericirii multora de buna guvernare.

De asemena, în societatea visată de Confucius, un rol important îl ocupa familia.

Familia formează o imagine în mic a statului. Suveranul trebuia înconjurat cu pietate filială, precum un părinte în familia sa. Numai cinstind părinţii, poţi să-ţi împlineşti scopul în viaţă.

La temelia familiei a aşezat cinci relaţii:-relaţia tată-fiu;-relaţia frate mai în vârstă şi frate mai tânăr;-relaţia soţ-soţie;-relaţia bătrâni-tineri;-relaţia stăpâni-supusi.

Noutatea adusă de el constă în faptul că el dorea să modeleze familia după structura unei familii ideale.

Revalorizând funcţiile ritualice, comportamentele publice, virtuţile, familia şi funcţia statului, Confucius a arătat necesitatea şi posibilitatea recuperării dimensiunilor religioase ale vieţii, muncii şi activităţii sociale.

În memoria lui s-au ridicat temple, dar acestea nu au fost lăcaşuri de cult. În confucianism nici nu există preoţi. Ofrandele aduse de două ori pe an, la mijlocul primăverii şi la mijlocul toamnei, le aduce similarul lui “pater familias”. Ceremoniile publice le oficiază intelectualii.

Anexă: Extras din maximele lui Confucius, pe tematici56

Adevăr“Firea este adevărul. Metoda este acordarea exteriorului cu interiorul. Astfel,

potrivit împrejurărilor, se acţionează spre mai bine”( p. 12 ).

Ascultare“Ascultând mult, se risipesc îndoielile. Veghind asupra vorbelor tale, îndepărtezi

ceea ce este de prisos. În felul acesta se micşorează erorile” ( p. 19 ).

Bogăţie ( Avere )

55 Ibidem, p. 265.56Conform “Preceptele lui Confucius”, Editura Zalmoxis, Cluj-Napoca, 1994, traducere de prof. Dulcu, George.

43

“Întocmai cum bogăţiile împodobesc o casă, tot aşa calităţile înfrumuseţează o persoană” ( p. 28 ).

“Bogăţie şi nobleţe, ce mult sunt invidiate de oameni! Dar când ele nu sunt dobândite conform Metodei, nu se pot păstra” ( p. 77 ).

“A lua masa la intervale mari de timp; a bea numai apă; a avea braţul drept pernă; chiar astfel poate trăi cineva fericit. Dar a fi bogat şi nobil fără Echitate - pentru mine înseamnă a fi un nor care trece” ( p. 78 ).

“Oamenii mici, în sărăcie sunt neliniştiţi; în bogăţie, sunt plini de trufie. În neliniştea lor, devin hoţi; în trufia lor, produc tulburări. Cantitatea bogăţiilor şi a bunurilor este nefastă pentru virtute. Iar mizeria iroseşte Politeţea” ( p. 79)

“Înţelepţii au reglementat bogăţiile, ei îngăduie poporului să fie bogat dar nu atât de mult încât să devină trufaş; îngăduie să fie sărac dar nu atât de mult încât să devină chinuit; permite să aibă demnităţi dar nu îngăduie iritarea împotriva superiorilor. În felul acesta numărul tulburărilor scade” ( p. 80 ).

“Există o bună metodă pentru a face să se ivească bogăţia; cei ce produc să fie înmulţiţi şi cei care cheltuiesc să fie din ce în ce mai puţini. Cei care lucrează să-şi dubleze eforturile; cei ce administrează să fie economi. Atunci bogăţia va fi continuu îndestulătoare” ( p. 90 ).

Bunătatea“Ce e de bine, spuneţi-l celorlalţi. Ce e de rău, spuneţi-vi-l vouă înşivă.” ( p. 46 ).“Ţe-lu zice: - “Celui care îmi face bine îi fac bine. Celui ce-mi face rău îi fac rău”. Ţe Kong zice: - “Eu fac bine celui ce-mi face bine; iar când îmi face rău, mă retrag”.Ienn-Roe zice: - “Şi eu fac binele pentru bine. Dar fac bine şi celui ce-mi face rău.

Ei expuseră părerile lor diferite Maestrului care spuse: - “Părerea lui Ţe-lu e a unui barbar Mann sau Mo. A lui Ţe Kong expresia prieteniei. A lui Ienn-Roe e expresia sentimentului familial” ( p. 81 ).

“Dacă faceţi binele pentru bine, oamenii vor avea o încurajare. Dacă pedepsiţi pentru cruzime, oamenii vor avea ceea ce trebuie pentru a-i reţine. A face binele pentru rău, înseamnă a fi fără râvnă pentru reprocitate faţă de tine însuţi. Dar a aface răul pentru bine înseamnă a-i tortura pe ceilalţi şi a-i străpunge cu lovituri” ( p. 82 ).

Cârmuire - Guvernare“Regi antici nu căutau să-şi satisfacă dorinţa urechilor sau a ochilor, prin

ceremonii, ci stăruiau să înveţe poporul să-şi menţină în echilibru afecţiunile şi urile şi, mai ales, să redubleze îndreptarea în metodele oamenilor” ( p. 32 ).

“Teama de a acţiona rău trebuie să fie singura forţă de retragere pentru cei care comandă.” ( p. 85 ).

“Când şeful, el însuşi, este corect, chiar dacă nu comandă, totul merge bine. Dar dacă nu este corect, chiar dacă comandă, nu va fi ascultat” (...) “Când superiorii îşi lasă muşcăturile, inferiorii sunt mai binevoitori. Când superiorilor le place să ierte, inferiorii sunt din ce în ce mai sinceri. Când superiorii îndrăgesc pe înţelepţi, inferiorii ştiu să-şi aleagă prietenii. Când superiorii iubesc virtutea, inferiorii nu înşeală. Când superiorii au oroare de pofte lacome, inferiorii se rusinează de dorinţele lor egoiste. Când superiorii sunt energici, inferiorii sunt integri” ( p. 86 ).

44

“A guverna înseamnă a menţine hrana în cantitate suficientă, trupele în număr suficient, adică, a da poporului liniştea, încrederea şi siguranţa. A guverna înseamnă a îndrepta...a da poporului prosperitate şi viaţă lungă. Prosperitatea se dă uşurând continuu impozitele şi făcând economie. Atunci poporul se îmbogăţeşte” ( p. 90 ).

“Când cei ce guvernează nu-şi fac datoria, invăţământul nu se poate îndeplini. Lefurile şi demnităţile nu mai pot încuraja pe cei buni. Suferinţele şi pedepsele nu mai ajung să - şi impună ruşinarea de rău” ( p. 93 ).

Dragoste“A cunoaşte nu înseamnă a iubi. A iubi nu înseamnă a se îndeletnici cu plăcerea”

(...) Fără respect nu există îndreptare. Iubirea şi respectul trebuie să fie baza oricărui guvernământ. Adevăratul Senior este indulgent faţă de greşelile celor pe care îi iubeşte; el venerează bunele lor calităţi” ( p. 59 ).

“Un adevărat Senior nu trebuie să iubească oamenii după aparenţe. Sentimente absente cu o faţă iubitoare, la oamenii mici, sunt hoţi care sparg zidurile în taină. Dacă s-ar iubi înţelepciunea, cum se iubeşte îmbrăcămintea de gală la curte; dacă s-ar urî răul, cum se detestă eunucii care păzesc apartamentele femeilor, atunci demnităţile n-ar mai fi târâte în noroi şi poporul ar fi ascultător şi bun” ( p. 60 ).

Drept“Cât sunt de energici acei care, în mijlocul intrigilor rămân drepţi fără a se

înclina!” ( p. 39 ).“Pentru cel care are un caracter hotărât nimic nu este dificil. Adevăratul Senior

trebuie să se ferească de trei înclinări: în timpul tinereţii, când energia şi sângele îi sunt în mişcare, el trebuie să se ferească de destrăbălare. Când a atins maximul de forţă, trebuie să se ferească de certuri şi gâlcevi. Când ajunge bătrâneţea şi când sângele şi energia îi descresc, trebuie să se ferească de lăcomie” ( p. 40 )

“Sub cer, nu sunt oameni care, odată ce au ajuns la perfecţiune, să nu cunoască temeinic propria lor fire. Şi prin aceasta, pot pătrunde natura celorlalţi oameni, şi sunt capabili să înţeleagă natura lucrurilor; înţelegând firea lucrurilor, pot discerne evenimentele cerului şi ale pământului. Legătura dintre Cer şi pământ ei sunt” ( p. 13 )

Dumnezeu“Într-adevăr, Cerul, care face să crească fiinţele, înlesneşte înclinările lor şi le

dezvoltă. Adună pământ la picioarele arborilor drept sădiţi, şi răstoarnă pe cei strâmbi” ( p. 102 ).

“Oang-sun Ţia întreabă dacă, de fapt, are valoare mai mare să te faci plăcut Geniului Căminului, decât Geniului Grăunţelor.

Înţeleptul răspunde:”Când cineva păcătuieşte faţă de Cer, nimeni nu mai poate fi rugat. Energia fiinţelor nevăzute este mare. O priveşti fără să o vezi. O asculţi fără să o auzi. Forma şi substanţa ei nu pot fi percepute. Şi totuşi ea îndeamnă sub cer pe toţi oamenii să se purifice şi să-şi multiplice veşmintele pentru a oferi sacrificii. E un ocean. E deasupra, la dreapta, la stânga? Deşi nu se poate pipăi ea se manifestă. Realitatea ei nu poate fi negată.” (p. 108-109 ).

Familia

45

“Dragostea se stabileşte începând cu familia. Ea învaţă lumea să trăiască în bună înţelegere” ( p. 52 ).

“Toate familiiile de Stat, sub Cer, au nouă norme de îndeplinit:-să se perfecţioneze;-să respecte pe înţelepţi;-să-şi iubească părinţii;-să venereze pe mari funcţionari de stat;-să facă un trup cu mulţimea funcţionarilor;-să-şi trateze poporul ca pe copilul lor;-să înlesnească venirea sutelor de meseriaşi;-să primească, cu bunăvoinţă şi dragoste pe oamenii din ţările îndepărtate;-să trateze cu prietenie pe stăpânii feudelor.” ( p. 92 ).

Fapta“Ceea ce nu doriţi pentru voi înşivă, nu faceţi altora” ( p. 46 ).“Reciprocitate înseamnă a te purta faţă de toată lumea ca şi când te-ai afla în

faţa unui oaspete important;(...) înseamnă a nu cauza altuia ceea ce nu doreşti pentru tine însuţi. Atunci, în ţara ta şi în familia ta, nu se iveşte resentimentul” ( p. 65 ).

“Cei care au reciprocitatea fac celorlalţi ceea ce doresc să li se facă lor înşişi; ei îi tratează bine pe ceilalţi, după cum doresc ei înşişi să fie trataţi” ( p. 66 ).

“A te învinge pe tine însuţi pentru a răspunde cu politeţe - e reciprocitate. Fie ca într-o zi toţi să ne putem învinge pe noi înşine pentru a răspunde cu politeţe şi universul întreg se va înclina reciprocităţii” ( p. 68 ).

“Când cineva îşi are voinţa sincer îndreptată spre reciprocitate, nu realizează acţiuni rele” ( p. 69 ).

“Reciprocitatea este cuprinsă din cinci elemente: respectul ( de sine şi de alţii ),mărinimia, buna credinţă, bunătatea şi agerimea minţii” ( p. 70 ).

Femeia“O soţie care iubeşte unirea este ca o ureche lângă instrumentele de muzică

( ţrinn şi şe )... Bucuria familiei şi casei tale sunt soţia şi descendenţii tăi” ( p. 61 ).

Fiii“În satul meu, există o persoană de o corectitudine perfectă; un tată furând o

oaie, această persoană care îi era fiu, mărturisi.Înţeleptul răspunse: “În satul meu, oamenii de mare corectitudine se deosebesc

de aceea persoană. Copiii ascund greşelile părinţilor; parinţii ascund greşelile fiilor. Şi e dreptate în felul lor de a se purta” ( p. 45 ).

“A îndeplini fără mânie ordinele părinţilor; a nu-i critica vreodată; a face pentru ei eforturi fără resentimente; aceasta se poate numi “pietate filială”.

Când părinţii voştri sunt aproape, nu vorbiţi despre bătrâneţe. Vorbiţi despre pietatea voastră filială, despre mărinimia voastră.

Acasă, în camera de familie, fiţi veseli şi nu oftaţi. În timp ce trăieşte tatăl, a se ţine seamă de voinţa sa; când el nu mai este, a se ţine seamă de faptele lui trecute şi timp de trei ani a nu se îndepărta de Metoda sa: aceasta se poate numi “pietate filială”( p. 53).

46

Hrana“Omul nobil, hrănindu-se, nu caută să se sature. Când este în casa sa, el nu

urmăreşte tihna şi lenevia. Este atent la afacerile sale şi prudent la vorbă” ( p. 22 ).

Imoralitate“Eu n-am văzut pe cineva iubind tot atât de mult virtutea pe cât iubeşte desfrâul”

( p. 56 ). “Omul nobil ştie totdeauna să-şi reţină acţiunile, desfrâul şi vorbele. Respectul îl

face să-si reţină acţiunile, prudenţa îi împiedică desfrâul şi sinceritatea îi frânează vorbele” ( p. 57 ).

Învăţătură“Inteligenţa clară şi desăvârşită prin ea însăşi este modul firesc. Perfecţionarea

inteligenţei prin ea însăşi este educaţie. Prin instruire se ajunge la inteligenţa clară. Cu inteligenţa clară se ajunge la perfecţiune”. ( p. 13 ).

“Adevăratul Senior are trei gânduri pe care nu le poate îndeparta de la sine: a nu studia în tinereţe înseamnă a fi incapabil când eşti bătrân; a îmbătrâni fără a lăsa o învăţătură înseamnă a muri fără ca cineva să se mai gândească pe urmă la tine; a avea şi a nu da este cea mai neagră răutate.

Când doreşti să ştii, întrebi. Când vrei să fii capabil, studiezi. Când doreşti să dai, te arăţi generos. Când doreşti binele, faci eforturi” ( p. 18 ).

“Meditând am petrecut zile întregi fără hrană şi nopţi întregi fără somn. Nu am făcut progrese. Mult mai mult valorează studiul. A studia fără a reflecta este o pierdere de vreme. A reflecta fără a studia este funest (periculos ).

Am încercat să meditez ziua întreagă. Prefer să studiez o clipă. Am încercat să mă ridic pe vârful picioarelor ca să privesc: dar nu are valoarea înălţării pe o colină pentru a contempla depărtările. (...) Studiaţi ca şi când nu aţi putea reuşi şi, încă mai mult, ca şi când v-aţi teme că pierdeţi ceea ce ştiţi” ( ... ).

În vechime se studia pentru sine. Azi se studiază pentru ceilalţi. Cel ce iubeşte studiul este aproape de cunoştinţă” ( pp. 19-20 ).

Înţelepciune“Văzând un înţelept, aspiră să te armonizezi cu el. Văzând un prost, retrage-te în

tine însuţi şi îndreaptă-te” ( p. 20 ).“Înţelepţii se poartă potrivit situaţiei şi nu invidiază nimic din afară. De sunt

bogaţi şi nobili, lucrează ca cei bogaţi şi nobili. De sunt umili şi săraci, lucrează ca cei umili şi săraci. Dacă sunt barbari “I” sau “Ti”, ei lucrează ca barbarii “I” sau “Ti”. În nenorocire şi durere lucrează ca cei nenorociţi şi ca cei plini de durere. (...) Ei nu reproşează nimic Cerului şi nu urmează în nimic rău pe oameni” ( p. 75).

“Înţelepţii tratează cu respect chiar şi pe aceia cu care au relaţii fregvente”( p. 83).

“( Pentru înţelept sunt ) cinci frumuseţi: ”a fi generos, dar nu risipitor; a face să se lucreze, fără a isca resentimente; a avea dorinţe, nu pofte; a fi mândru, nu trufaş; a arăta maiestate, nu asprime” ( p. 94 ).

47

Moarte“De-aş înţelege metoda într-o dimineaţă şi chiar seara să mor, cât de mulţumit aş

fi!” ( p. 15 ). ( Metoda, de la termenul “tao” format din două semne : “cap” = a merge şi înseamnă tot ceea ce duce la scop - doctrină, învăţătură, cuvânt, etc. - şi “călare-călăuză”, de unde semnificaţia de “adevărata călăuză” dată de Confucius metodei ).

“Când cineva nu ştie ce-i viaţa, cum ar putea cunoaşte ce este moartea?”(p. 103).

“Tu vrei să ştii dacă cei morţi au sau nu au cunoştinţa lucrurilor noastre? Aşteaptă-ţi moartea - nu va fi prea târziu răspunsul atunci” ( p. 104 ).

“Când cineva dispreţuieşte moartea, nu se teme de nimic” ( p. 105 ).“Când se reuneau pentru libaţii, inferiorii erau consideraţi drept superiori - în

felul acesta se înălţau cei umili. Se distingea culoarea părului fiecăruia - astfel se grupau pe vârstă. Urmau unii după alţii în ceea ce aveau de făcut. Practicau ceremoniile lor şi politeţea. Cântau muzica lor. Venerau tot ceea ce strămoşii lor respectaseră. ei îi tratau, fiind morţi, ca şi când ar fi fost vii. Considerau trecutul ca şi când s-ar fi păstrat prezent”. ( p. 107 ).

Cu privire la înmormântare“Kong Ţe, trebuia să o îngroape pe mama sa lângă tatăl său, în districtul Fang,

El a zis: “Am auzit spunându-se că, din vechime, se îngroapă fără a mai zidi morminte. De aceea nu pot şti eu unde mi se găsesc toţi părinţi.

Şi a ridicat o moviliţă înaltă numai de patru paşi.S-a întors singur de la înmormântare. Discipolii săi îl urmau. Ploaia cădea din

belşug. El i-a întrebat: “Pentru ce veniţi aşa de încet? Ei i-au răspuns: ”Pământul de pe mormânt e luat de apă. El a tăcut. a treia oră, plângând, a zis: “Am auzit spunându-se că cei vechi nu reparau mormântul” ( p. 105 ).

“Kong Ţe spunea: ”Locuitorii din Oe, când pun două sicrie în acelaşi mormânt, le despart unul de altul. Cei care locuiesc în ţara Lu, în acelaşi caz, le apropie. E mai bine”.

“Despre înmormântare înţeleptul răspunde: Cel mai important este respectul, durerea este secundară. Apoi o înfăţişare slăbită. Culoarea feţei arată sentimentele. Veşmintele de doliu dau aspectul jalnic” ( p. 106 ).

Părinţi“Un proverb vechi spune: “Părinţii nu cunosc defectele copiilor lor”. “Numai

tata şi mama noastră se îngrijorează, cu adevărat, de bolile şi nenorocirile noastre” ( pp. 55-56 ).

Prieteni“Să ai învăţători sinceritatea şi cinstea. Să nu ai prieteni care nu ar fi deopotrivă

cu tine” ( p. 43 ).“Există trei feluri de prieteni buni şi trei care sunt funesti. Prieteni drepţi, cei

sinceri şi care au învăţat mult sunt favorabili. Amicii înclinaţi spre răutate, cei care ştiu

48

să linguşească şi cei înclinaţi spre viclenie sunt funeşti” ( ... ) “Criticând adesea un prieten, ţi-l îndepărtezi!” ( pp. 57-58 )

Răutate“Oamenii mici se ascund pentru a comite răul. Nu este exces la care ei să nu

ajungă. Când văd un om adevărat ei îşi ascund cu sforţări mari viciile şi îşi evidenţiază calităţile. Omul, trebuie să se considere pe sine, ca şi când i s-ar vedea ficaţii, rărunchii. Ce avantaje atunci! Aceasta se chiamă a identifica după interior aparenţa exterioară” ( pp. 36-37 ).

Respect“Omul adevărat numai prin simpla sa înfăţişare impune teama; numai prin

sentimentele sale imprimă respect; numai prin cuvintele sale inspiră încredere” ( p.41 )“Printr-o purtare demnă de respect, se evită părerile de rău”. ( p. 50 ).“Respectul se stabileşte începând cu cei mai în vârstă. El învaţă lumea la

supunere. Profesaţi concordia şi bunăvoinţa şi poporul îşi va aprecia familia. Profesaţi respectul faţă de cei bătrâni şi poporul va găsi cu cale să asculte” ( p. 52 ).

“Fără respect nu există îndreptare. Iubirea şi respectul trebuie să fie baza oricărui guvernământ” ( p. 59 ).

Smerenie“Fann Tşre ceru înţeleptului să-l înveţe agricultura. Înţeleptul îi răspunse: “Eu

nu sunt tot atât de experimentat ca un bătrân agricultor. Un altul ceru atunci să-l înveţe grădinaritul. Înţeleptul îi răspunse: “Eu nu am, în această privinţă, valoarea unui vechi cultivator de zarzavaturi” ( p. 90 ).

Vorba“A putea da un sfat şi a nu-l da,înseamnă uneori a pierde un om. A vorbi când nu

trebuie, înseamnă a pierde cuvintele” ( p. 26 ).“Vorbele viclene tulbură virtutea” ( p. 27 ).“Oamenii mici consideră denigrarea şi calomnia drept perspicacitate” ( p. 38 ).“Trei greşeli sunt de evitat: “A-ţi da părerea înainte de a fi venit rândul tău să

vorbeşti; a nu spune nimic când timpul de vorbit ţi-a venit şi a vorbi înainte de a fi observat starea sufletească a Seniorului” ( p. 84 ).

“Adevăratul senior nu înalţă pe om pentru un cuvânt şi nu dispreţuieşte o vorbă din pricina omului care a pronunţat-o” ( p. 87 ).

“Când un om va vorbeşte, ascultaţi cu grijă sunetul vocii sale” ( p. 88 ).

Chiar dacă în 1905 doctrina confucianistă a fost abolită, ofrandele la temple oprite, confucianismul mai dăinuie şi astăzi ca religie, cu atât mai mult cu cât în anii ‘90, legislaţia chineză este din nou tolerantă, confucianismul, împreună cu taoismul mai numără în China aproximativ 330 milioane de credincioşi.

12. Religia Geug

49

Formă religioasă tibetană, religia Geug este cunoscută şi sub numele de religia oamenilor.

Ea este clădită pe structura vechilor mituri tibetane, caracterizate prin miraculos şi fantastic. Potrivit acestor izvoare mitice zeii au fost concepuţi ca nişte “munţi sacri”. Această consideraţie se explică prin relieful muntos himalaian al regiunii chineze “Tibet”.

Mircea Eliade, care a avut acces personal la studiul religiilor tibetane, dă într-o lucrare amplă, spre justificarea celor spuse următorul text: “Unii dintre aceşti zei-munţi au coborât pe pământ, aducând cu ei animalele, plantele şi probabil pe cei dintâi oameni”.

Ei au întemeiat astfel o lume a începuturilor, caracterizată ca peste tot ca fiind beatifică. “Această epocă paradisiacă, în care oamenii trăiau în preajma zeilor, ar fi durat zece mii de ani”. După care “un demon (care stătea ) închis în al nouălea etaj subteran, a reuşit să scape şi a răspândit răul în lume. Zeii s-au retras în cer şi lumea a continuat să decadă timp de sute de mii de ani. Totuşi, unii oameni continuă să practice Geug, aşteptând “vârsta nelegiuirilor”, după care o nouă lume se va ivi, zeii se vor reîntoarce pe pământ şi morţii vor învia”57.

Oamenii n-au fost cu totul lipsiţi de ajutorul zeilor. În sprijinul lor zeii au lăsat “suveranul”. Suveranul ca fiu al cerului era legat neîncetat de cer printr-o funie de lumină de culoare alb-gălbuie, numită mu. Când timpul vieţuirii suveranului, printre oameni, se încheia, el nu murea, ci se topea în funia de lumină, iar funia se topea în cer. Locul lui era luat de un alt suveran, tânăr, coborât din cer pe funia de lumină. Dar miturile spun că al şaptelea suveran, din neglijenţă, într-o întrecere de tip “turnir”, şi-a retezat cu sabia funia de lumină, despărţindu-se astfel de cer. El a fost cel dintâi suveran tibetan îngropat. Numele lui era “Digmu”58.

De atunci oamenii practică religia cu nădejdea că zeii se vor reîntoarce într-o zi, răul va dispare şi viata beatifică a începuturilor se va reinstala. Această nădejde o exprimă ritualurile sărbătorilor, îndeosebi a “Anului Nou”.

13. Religia bon

Numele acestei forme religioase tibetane se leagă de întemeietorul ei Shenrab ni bo (omul preot desăvârşit). Existenţa sa este legendară. El s-a născut după propria voie într-o ţară din Apus, probabil “Persia”. Din palatul său ceresc a coborât în chip de curcubeu şi a ajuns pe pământ, unde a luat chip de om. Îndată ce a ajuns între oameni Shenrab ni bo se luptă cu prinţul demonilor, pe care-l învinge şi astfel supune, cu puterile sale magice, pe toţi demonii întâlniţi în cale. Ba mai mult îi face păzitori ai doctrinei şi tehnicilor “bon”, cu alte cuvinte îi transformă din răi în buni, din potrivnici în slujitori.

Rolul său în mijlocul oamenilor nu s-a limitat doar la atât, ci i-a învăţat pe oameni rugăciunile şi mijloacele magice de îndepărtare a demonilor. După acestea a adunat şi orânduit toate datinile, riturile, tradiţiile mitologice, descântecele şi formulele magice tibetane alcătuind “Canonul Bon”. Acestea fiind împlinite, el se retrage din lume, practică asceza deplină atingând “Nirvana”.

57Eliade, Mircea “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1991, vol. III, p. 259.58Ibidem, p. 260.

50

Canonul Bon în forma accesibilă astăzi datează din secolul al XI-lea. El are 75 de volume numite “Kanjur”, precum şi un număr de 131 de volume de comentarii, numite “Tanjur”.

Doctrina acestor scrieri este în linii mari următoarea: “legea impermanenţei, înlănţuirea actelor care zămislesc ciclul “samsara”. Scopul bonului este trezirea, starea de “buddha” sau mai ales atingerea stării de “vacuitate”, aşa cum este ea înţeleasă de forma budistă mahayanică”.59

Scrierile bon cuprind mai multe tipuri de cosmogonii, între care mai deosebite sunt: cosmogonia “oului primordial” şi a “omului primordial”.

Redăm în continuare mitul “Omului primordial” pentru că acest mit face obiectul şi altor cosmogonii: chineze, hinduse, iraniene şi germane. Am ales pentru exemplificare tema prezentă şi în “Mitul lui Gesar”.

“Omul ( Purusha ) are o mie de capete, o mie de ochi, o mie de picioare, acoperind pământul din toate părţile, el l-a întrecut cu zece degete,

Omul însuşi este întregul acesta, care a fost şi care va fi; e de asemenea stăpânitorul nemuririi, căci creşte până dincolo prin hrană.

Iată cât este a sa măreţie, iar Omul e încă mai mare: un sfert al său sunt toate fiinţele, trei sferturi îi sunt nemurirea din cer (...).

Când cu omul, drept prinos, zeii au întins sacrificiul. Primăvara i-a fost untul topit, vara lemnul de foc; toamna prinosul (...).

Din sacrificiul acesta, prinos împlinit, s-a adunat laptele închegat; l-a prefăcut în animalele din aer, din păduri şi din sate (...).

Când au despicat Omul, în câte părţi l-au rânduit? Ce este gura sa? Ce sunt braţele? Coapselor şi picioarelor cum li se spune? Brahmanul a fost gura lui, braţele s-au prefăcut în războinic ( rajanya ); coapsele sale sunt ce este lucrătorul ( vaisya ); din picioare s-a născut slujitorul ( sudra ), luna s-a născut din minte ( manas ); din ochi s-a născut soarele, din gură Indra şi Agni; din răsuflare s-a născut Vântul; din buric a ieşit Văzduhul; din cap cerul s-a ivit; din picioare pământul, zările din ureche.

Astfel au rânduit lumile”60

Acest mit ca de altfel şi altele asemenea sunt dovada sincretismului care

caracterizează şi religia bon. Peste aceste fundamente se va aşeza într-un timp destul de prelung lamaismul

tibetan, o formă religioasă aparte.

14. Lamaismul

Lamaismul este un sistem religios de factură budistă.Tradiţia tibetană acordă pentru începutul lamaismului secolul VII, d. Hr., când

au început să pătrundă în Tibet călugări budişti indieni din Caşmir. Aceştia au sensibilizat casa regală şi astfel regele Srong-brstan sgam-po (620-641) apare ca instauratorul tradiţional al budismului tibetan. Dar documentele sunt mai tinere cu un secol. Ele vorbesc despre regele tibetan Khri-sron-lde-brstan (755-797), care ar fi

59Ibidem, p. 266.60”Rig Veda”, X. 90. “Cele mai vechi Upanişade”, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1993, pp. 225-226. Watts, W. Alan “Calea Zen”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 54, trad. Iulia Waniek.

51

invitat în Tibet două grupuri budiste: unul indian şi celălalt chinez, pentru a-şi demonstra doctrina, metodele şi tehnicile de iluminare. Aceste două grupuri au demonstrat în faţa regelui, iar regele a ales “Şcoala budistă indiană”, care promova o iluminare treptată, ȋn detrimentul “Şcolii budiste chineze”, care promova o tehnică de iluminare instantanee.

Odată opţiunea fiind exprimată, regele a invitat în Tibet pe marii maeştrii budişti indieni: Santarakşita, Kamalasila şi Padmasambhava (acesta din urmă fiind considerat adevăratul convertitor al tibetanilor la budism. Cf. C. Ch. Toussaint “Le dict de Padma”).

Pentru tibetani India devine astfel “o ţară sfântă”, iar învăţăturile budiste indiene “sacre”. În final tibetani se vor considera moştenitori şi păstrători a tradiţiilor buddhiste indiene.61

Cu toate acestea pătrunderea buddhismului indian în Tibet nu s-a făcut ca o ploaie pe lână, ci a avut şi momente de respingere. Aceasta pentru că tibetanii de jos mai practicau vechile religii, iar unul dintre suverani vroind o renaştere a vechilor tradiţii tibetane, provoacă chiar o persecuţie împotriva buddhismului. Regele Lamg Darma (836-842) rămâne ȋn istoria tibetană ca persecutor.

În timpul acestei persecutii au fost profanate mănastiri, călugării au fost obligaţi să se întoarcă la viaţa laică, bibliotecile buddhiste distruse spre nemulţumirea multora.

Drept urmare regele Lamg Darma a fost asasinat, persecuţia oprită şi buddhismul reaşezat în vechile-i cadre.

Renăscând din propria-i cenuşă, budismul tibetan se arată mai viguros. Începe a asimila credinţele şi vechile tradiţii primid un caracter tot mai aparte.Se delimitează două căi; Calea buddhistă Mahayana, în nord şi Calea buddhistă

Minayana. Se traduc texte canonice indiene şi se revizuiesc vechile traduceri. Se dezvoltă Cărţile canonice (Kanjur ) vor ajunge la 100 de volume, iar

comentariile lor la 225 de volume (Tanjur ).Un imbod în dezvoltarea buddhismului tibetan îl va aduce maestrul tantric Atisa.

El a format o adevărată şcoală buddhistă. Urmaşul lui şi reprezentantul de seamă al lui va fi Brom-sron.

Acesta face o adevărată reformă care vizează restaurarea structurilor originare: o conduită morală severă a călugărilor, impunerea celibatului, asceza, metodele tradiţionale de meditaţie, cresterea importanţei “gurului”, care în limba tibetană se numeşte “lama”.

Această reformă va pune temeliile şcolii celor virtuoşi, care mai târziu se va numi “Gelugpa”, de la “dge-lugs-pa”, virtuoşii.

Partea credincioşilor care n-au agreat reformele iniţiate de Brom-sron s-au delimitat într-o şcoală aparte autointitulată tradiţională “Nyingmapa”, de la “Rnin-ma-pa”, cei vechi”.

Dar virtuoşii iau avânt. Ei fac călatorii de studiu în India, urmează şcolile indiene ale yoginilor,

misticilor, magicienilor, dintre care celebrii : Naropa, Marpa şi Milarepa.

61Snelling, Jhon “Elemente de budism”, Ediţia I, traducere din limba englezã de Cãtãlin Mihai Gheorghe, R A O International Publishing Company, Bucureşti, 1997, p. 60.

52

Iar în anul 1578 reprezentantul virtuoşilor, numiţi şi “înnoitori”, pe nume bTsong-kha-pa” a primit titlul de “Dalai Lama”.

De atunci şi până în zilele noastre Dalai Lama este recunoscut ca singurul reprezentant religios-spiritual şi politic al Tibetului.

Elemente de doctrină lamaistăIdeile de doctrină lamaistă mai importante sunt: cele patru adevăruri nobile; ciclul

samsara; iluminarea; altruismul; cele trei giuvaeruri şi conceptul bardo.

1. Cele patru adevăruri nobile lamaismul le păstrează din doctrina buddhistă. Ele sunt : suferinţa autentică, cauzele suferinţei stau în dorinţe, nevoia de eliminare a suferinţei şi în fine mijloacele prin care se poate suprima suferinţa sunt cele opt braţe ale “Căii de mijloc”.

2. Samsara sau ciclul transmigrării sau al reîncarnărilor ca efect al dorinţei, al suferinţelor şi al faptelor.

3. Iluminarea are trei trepte: “hotărârea de a se elibera de existenţa ciclică, punctul de vedere corect asupra vacuităţii precum şi mintea altruistă a iluminării”62.

4. Altruismul care presupune din partea fiecărei persoane o atitudine binevoitoare şi dezinteresată faţă de ceilalţi. La altruism se poate ajunge printr-un sistem de meditaţie alcătuit din şapte trepte: recunoaşterea tuturor fiinţelor în calitatea lor maternă; a deveni conştienţi de bunătatea celorlalţi oameni; a promova intenţia de a răspândi bunătatea; a iubi pe oameni; a avea compasiune; a avea o atitudine socială; dorinţa altruistă a iluminării celorlalţi63.

5. Cele tri giuvaeruri sunt: Buddha, Doctrina şi Comunitatea Spirituală.

6. Conceptul bardo cuprinde o filosofie pe înţelesul oamenilor şi se adresează stricto sensu oamenilor. Rolul acestei filosofii este de a iniţia mortul pentru viaţa de dincolo în care el trebuie să se elibereze de întuneric şi inconştienţă pentru a ajunge absolvirea sau iluminarea. Pentru conceptul bardo lumea zeilor şi a spiritelor nu este nimic decât inconştientul colectiv din minte.64

Acest concept face obiectul “Cărţii morţilor tibetane”, care propune credinciosului lamaist ca înaintea morţii :”să examineze semnele prevestitoare ale morţii aşa cum apar ele pe rând ( în corpul său muribund ), la care el ( prin observarea caracteristicilor ) se autoeliberează de simptomele morţii. Apoi când toate simptomele morţii sunt complete, ( el trebuie să întreprindă transferul, care conferă eliberarea la simpla amintire ( a procesului ).65

62Dalai Lama “Comorile budismului tibetan”, Traducere din limba englezã de Dan Chiaburul ~ Claudia Marinescu, Editura Erald, Bucureşti, p. 127.63Ibidem pp. 34-37.64Jung, C. G. “Comentariu psihologic la Bardo Thodol”, în “Cartea morţilor tibetanã”, Editura Moldova, Iaşi, 1992, p. XXV, trad. Nicolae Ionel.65”Cartea Morţilor tibetanã”, p. 3.

53

Dacă acest transfer nu s-a realizat se citeşte “Thodol”-ul exact şi clar lângă trupul mortului,iar dacă nu-i trupul de faţă se citeşte pe patul sau locul cu care era repausatul obişnuit. Citirea o face un lama, un frate întru credinţă sau un prieten. Citirea se face cât mai aproape de urechea repausatului, dar fără a o atinge.

Ritualul este următorul: “dacă se poate aduna o mare ofrandă să fie adusă în adorarea Trinităţii. Dacă acest lucru nu se poate face, să se adune câteva obiecte, asupra cărora se pot concentra gândurile, şi să se creeze în spirit o ofrandă pe cât posibil nelimitată şi să se facă rugăciune. Apoi trebuie să se recite de şapte sau de trei ori “Cărarea Bunelor Urări”, care invocă ajutorul şirului de Buddhas şi Bodhisattvas. După aceea trebuie să se citească “Cărarea Bunelor Urări, care apără de teamă în Bardo” şi “Cărarea Bunelor Urări, pentru o scăpare sigură din periculoasele capcane din Bardo”, împreună cu “Cuvintele fundamentale din Bardo”, clar şi cu intonaţie potrivită. De aceea trebuie citit acest Mare Thodol de şapte sau de trei ori, după împrejurare. Întâi vine punerea faţă în faţă cu semnele morţii, aşa cum ies ele la iveală în clipele morţii; în al doilea rând aplicarea marelui Amintitor viu, punerea faţă în faţă cu Realitatea în timp ce el este în stare intermediară, şi în al treilea rând metodele de închidere a porţilor matricelor când el caută renaşterea în starea intermediară”.66

Prin “starea de bardo” se înţelege starea intermediară pe care o petrece sufletul unui om de la momentul morţii şi până în ziua a patrusprezecea, timp în care se hotăreşte eliberarea sau reîncarnarea sufletului.

Acestea depind de posibilitatea sufletului de recunoaştere şi de discernere a realităţi faţă de iluziile şi închipuirile minţii, care-i apar pentru a-l duce spre o nouă reîncarnare. Recunoaşterea realităţii corespunde cu eliberarea, iar nerecunoaşterea corespunde cu reîncarnarea.

Anexă cu extras din Cartea morţilor tibetană

a. Invocarea Buddhas-ilor şi a Bodhisattvas-ilor

“Ţinând în mână tămâie binemirositoare se repetă cu mare fervoare următoarele: ”O, voi Buddhas şi Bodhisattvas, care locuiţi în cele zece direcţii, înzestraţi cu mare compasiune, înzestraţi cu preştiinţă, înzestraţi cu ochi divini, înzestraţi cu iubire, voi care daţi ocrotire fiinţelor vii, binevoiţi prin puterea marei voastre compasiuni să veniţi aici : binevoiţi să primiţi aceste ofrande materiale si aceste ofrande create mental, expuse aici. (...)

O, voi milostivilor, apăraţi-l ( pe cutare ), care este fără de apărare. Ocrotiţi-l pe el care este fără ocrotire. Fiţi forţa lui de luptă şi prietenii lui. Ocrotiţi ( -l ) de marea întunecime din Bardo. Întoarceţi-l de la marea spaima şi groază ale Zeilor Morţii. Salvaţi-l din lungul şi îngustul drum de trecere din Bardo”. (...)

O, tu Trinitate, ocroteşte-l de nefericirea din Bardo. Spune acestea cu mare smerenie şi credinţă, repetă-le şi pune ( pe toţi ) ceilalţi ( de faţă ) să le repete de trei ori”67.

b. Calea bunelor urădi pentru salvarea din periculosul pasaj îngust din Bardo :

66”Cartea morţilor tibetanã”, p. 4.67Ibidem, p. 84.

54

“O, voi Învingători care locuiţi în cele zece direcţii şi fii ai voştre (...) Când - din cauza amăgirii - eu şi alţii rătăcim în Sangsara, de-a lungul strălucitei căi de lumină a ascultării concentrate, a reflectării şi a meditaţiei, să ne conducă Gurus-ii liniei iluminate (...) să ne conducă Bhagavan Vajra-Sattva (...) să ne conducă Bhagavan-Sambhava (...) să ne conducă Bhagavan Amitabha (...) să ne conducă Bhagavan Amogha-Siddhi (...) să ne conducă Bhagavan Vairochana (...) să ne conducă cetele de Bhagavani Mânioşi (...) să ne conducă eroicii Deţinători ai Cunoaşterii (...) să fim transpuşi în starea desăvârşitei buddheităţi.Elementele eterice să nu se ridice ca duşmani;Fie ca noi să vedem Împărăţia albastrului Buddha.Elementele apoase să nu se ridice ca duşmani;Fie ca noi să vedem Împărăţia albului Buddha.Elementele pământeşti să nu se ridice ca duşmanii;Fie ca noi să vedem Împărăţia galbenului Buddha.Elementele de foc să nu se ridice ca duşmani;Fie ca noi să vedem Împărăţia roşului Buddha.Elementele aeriene să nu se ridice ca duşmani;Fie ca noi să vedem Împărăţia verdelui Buddha.Elementele culorilor curcubeului să nu se ridice ca duşmani;Fie ca noi să vedem toate Împărăţiile lui Buddha.Fie ca noi să ajungem ca toate sunetele ( în Bardo ) să le recunoaştem ca propriile noastre sunete;Fie ca să ajungem ca toate radiaţiile să le recunoaştem ca propriile noastre radiaţii;Fie ca să ajungem să obţinem Tri-Kaya în Bardo” ( Cartea morţilor tibetană, II, “Calea bunelor urări”, 1-10 ).

c. Versuri fundamentale din cele şase Bardo“O, acum, când mi se iveşte locul de naştere Bardo,

Renunţând la lene - fiindcă nu există lene în viaţa unui credincios adevărat - intrând în Realitate recules, ascultând, reflectând şi meditând, ducând pe cale cunoaşterea adevăratei naturi a fenomenelor şi a spiritului, Tri-Kaya să fie atinsă: Pentru ca odată înfăţişarea umană obţinută să nu mai fie timp nici ocazie s-o risipesc”. ( III, 1 )

“O, acum când mi se iveşte Bardo al Realitaţii,Lăsând orice spaimă, frică şi groază de toate apariţiile,Ceea ce apare să recunoască ca propriile mele forme de gândire,Să le cunosc ca fantome în Starea Intermediară;S-a spus “Vine un timp, când punctul de cotitură este atins; nu te teme de cetele Blânzilor şi Mânioşilor, care sunt propriile tale forme de gândire” ( III, 5 ).

“O, acum cbnd mi se iveşte Bardo al Renaşterii,Ţinând concentrat o singură dorinţă,Să fiu capabil să continu cursul faptelor bune prin eforturi repetate;Poarta matricei să rămână închisă şi dezgustul în amintire;A venit ceasul când încordarea şi pura iubire sunt necesare;Fie să îndepărtez pizma şi să meditez asupra Gurului Tată-Mamă” ( III, 6 ).

d. Calea Bunelor urări care apără de frică în Bardo:

55

“Când jocul vieţii mele este la capăt, rudele din această lume nu-mi ajută cu nimic.Când eu rătăcesc cu totul singur în Bardo, o, voi Învingători blânzi şi mânioşi, folosiţi puterea milei voastre pentru ca întunericul Ignoranţei să se risipească”.

“Când rătăcind singur, despărţit de prietenii dragi,Îmi apar aici întruchipările formelor mele de gândire vide,Fie ca Buddhas-ii să-şi exercite puterea milei lor divine,Astfel încât nici frica nici groaza să nu domnească în Bardo”.

“Când limpezi radiaţii ale celor cinci Înţelepciuni strălucesc acum peste mine, fie să ajung ca, nici îngrozit, nici înspăimântat, să le recunosc ca venind din mine însumi;Când mi se ivesc aici fantomele formelor Blânzilor şi Mânioşilor, fie ca să ajung că obţin siguranţa neînfrânării şi astfel să recunosc Bardo” ( IV, 1-3 ).

“Când voi vedea viitorii părinţi în unire, fie să-i privesc ca pe o pereche divină, Învingătorii, Blânzii şi Mânioşii Tată- Mamă.Când voi obţine puterea de a mă naşte oriunde spre binele altora, fie să obţin corpul desăvârşit, distins cu semne şi podoabe”.

“Când voi obţine corpul unei fiinţe masculine - ceea ce este bine - fie să-i eliberez pe toţi cei care mă văd şi mă aud, fie ca reaua karmă să nu mă poată urmări şi meritele pe care le am să mă urmeze şi să se înmulţească”.

“Oriunde şi oricând ar trebui să mă nasc, fie să întâlnesc acolo Învingătorii, Zeităţile Blânde şi Mânioase ca să pot merge şi vorbi imediat ce mă voi naşte. Fie să obţin interlectul care nu uită şi să-mi amintesc de viaţa anterioară sau de vieţile mele anterioare”.

“În toate diversele ştiinte, mari, mici şi mijlocii să fiu capabil să obţin perfecţiunea numai prin ascultare, reflecţie şi vedere; în orice loc mă voi naşte să-mi fie o promisiune favorabilă. Facă-se ca toate fiinţele vii sa fie înzestrate cu fericire” ( IV, 11-12 ).

“Prin graţia divină a nenumăraţilor preabuni Blânzi şi Mânioşi şi prin undele harice ale Realităţii în întregime pure, şi prin undele harice ale concentratei devoţiuni a credincioşilor mistici, facă-se ca, orice s-ar ura, să fie aici împlinit imediat” ( IV, 14. ). “Bardo” s-a sfârşit.

56