istoria religiilor lect. univ. dr. liliana trofin

Istoria religiilor Lect. Univ. Dr. Liliana Trofin

Obiectivele cursului:- evidenţierea dimensiunii interdisciplinare a istoriei religiilor;-înţelegerea de către studenţi a impactului acesteia asupra culturii, civilizaţiei şi a mentalului colectiv;- să clasifice formele de credinţă în conformitate cu epocile de dezvoltare ale omenirii;- să determine interdependenţa dintre dezvoltarea social–economică a societăţii şi mentalitatea religioasă a oamenilor; - studenţii să aprecieze diversitatea religioasă a lumii.

C1. Introducere în istoria religiilor

• Orice definiţie simplă a religiei pleacă de la existenţa unei legături strânse între credincioşi şi o Fiinţa supranaturală. Această formă de comuniune reuneşte inevitabil două universuri paralele, unul alcătuit din indivizi care trăiesc în istorie şi au o existenţă efemeră, iar celălalt populat cu fiinţe anistorice, înzestrate cu puteri nelimitate, capabile să schimbe sau să influenţeze destinul primilor.

- Trăsătura majoră a gândirii religioase constă în diviziunea sau segregarea lumii în două mari domenii: sacrul şi profanul.

- Noţiunile cu care operează religia sunt: divinitate, simbol, semn, hierofanie, teofanie, epifanie, etc.

Sociologii reduc sfera sacrului la determinarea lui socială, excluzând din discuţie transcendentul. Nicăieri nu se face aluzie la divinitate. Pentru gândirea sociologică religiile nu sunt revelate de Dumnezeu ci sunt construite exclusiv de către oameni. Eşecul ideologiilor moderne a făcut ca politicul să vadă din nou în religie un mijloc util şi necesar înfăptuirii scopurilor sale.

Bibliografie selectivă:

Trofin, Liliana, Istoria religiilor (curs universitar), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucuresti, 2009.

M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, Editura Universitas, Chişinău, 1991.

A. Van Gennep, Riturile de trecere, trad. rom. de Lucia Berdan şi Nora Vasilescu, Studiu introductiv de Nicolae Constantinescu şi Postfaţă de Lucia Berdan, Iaşi, 1996.

S. D. Kunin, Religion: the modern theories, Edinburgh University Press, 2003.

J. Waardenburg, Classical approaches to the study of religion: aims, methods and theories of research, Walter de Gruyter, 1999.

C2. Manifestări spirituale în Preistorie

Viaţa spirituală a omului paleolitic rămâne în esenţa ei qvasi-necunoscută şi asta în pofida numeroaselor descoperiri făcute până în prezent.

Analogiile care se fac între manifestările religioase din această perioadă şi comportamentul religios al comunităţilor aborigene moderne este, oarecum, forţată, deoarece datele actuale nu coincid cu cele din zorii civilizaţiei umane.

Valorizarea magico-religioasă a limbajului şi a semnelor i-au permis omului paleolitic să se integreze într-un univers plin de mistere. La baza acestei acţiuni a stat gândirea lui religioasă.

Oamenii de ştiinţă au elaborat de-a lungul timpului mai multe teorii cu privire la originea religiei preistorice, cum ar fi:

- animismul- animatismul sau adorarea naturii - cultul strămoşilor sau manismul - monoteismul primar sau henoteismul- totemismul - fetişismul- şamanismul -magia, etc.• Apariţia primelor înmormântări în paleoliticul

mijlociu a fost legaţă de credinţa în lumea de dincolo.

- Datele arheologice sugerează existenţa unor credinţe şi practici, cum ar fi:

- presărarea ocrului roşu peste defuncţi;- canibalismul religios;- perforarea statuetelor de animale;- depunerea defunctului în mormânt în poziţie

chircită;- Sacrificii umane cu ocazia înmormântărilor;- tratarea craniilor;- plăci de piatră sau coarne de cerb asezate

deasupra gropii funerare; - mutilarea cadavrelor;- sacrificii de fundaţie, etc.




Philo Laos Mills, Prehistoric Religion a Study in Pre-Christian Antiquity Part 1, Kessinger Publishing, 2003 (Introduction).

R. D. Guthrie, The nature of Paleolithic art, University of Chicago Press, 2005.

B. E. Carroll, The Routledge historical atlas of religion in America, Routledge, 2000.

C3. Cosmogonii, teogonii şi epifanii în spaţiul mesopotamian şi canaaneean

Deşi mitologiile sumerinilor (antediluvieni sau Sinari/Sennaar), grecilor minoici, egiptenilor şi dravidienilor conţin o serie de elemente culturale comune, detectate în urma analizei antropologice a miturilor, reconstituirea “timpului primordial” din datele transmise pe cale orală este dificilă.

Transmiterea miturilor s-a făcut prin intermediul unor persoane “iniţiate”.

Zeii sumerieni erau puternici şi atotstăpânitori, patronau regalitatea, comunităţile umane, le descopereau oamenilor tainele Cerului şi le influenţau destinul.

Supranaturalul sumerian este divizat în demoni, spirite bune şi zei. Se remarcă două triade: una masculină (An/Anu – Enlil – Enki/Ea) şi una feminină (Ninhursag –zeiţa – mamă; Ninmah – stăpâna cerului; Innana – zeiţa iubirii, fecundităţii şi patroana naşterilor).

Un loc aparte în panteonul sumerian îl ocupa zeiţa Innana (“stăpâna cerului”), desemnată în unele texte drept “steaua care apune”. După cucerirea akkadiană ea devine Iştar.

Unul din cele mai faimoase mituri despre Iştar se referă la coborârea ei în Infern.

Ca şi în cazul altor divinităţi agricole cunoscute, mitologia ei şi a păstorului Dummuzi/Tammuz (îi era frate şi soţ) este strâns legată de ciclurile vegetaţiei.

Baal şi Mot se înscriu în “ritmurile vieţii agrare”; dubla încarnare a divinităţii reprezintă nota particulară a pantheonului vest-semitic.

Divinităţile erau slujite de un personal specializat care reunea laolaltă preoţi, bocitoare, sacrificatori, cântăreţi, instrumentişti şi hierodule.

Cea mai spectaculoasă sărbătoare era cea a Anului Nou. Ceremonialul purta numele de „akitu“ şi avea darul de a scoate în evidenţă marele rol al regelui de a regenera timpul.

Temele principale ale mitologiei asiro-babiloniene sunt: creaţia universului şi a oamenilor, isprăvile regelui Ghilgameş, giganţii, potopul şi coborârea zeiţei Iştar in Infern.




R. Turcan, Cultele orientale în lumea romană, trad. rom. de Mihai Popescu, Bucureşti, 1998.

J. Markale, The Great Goddess: Reverence of the Divine Feminine from the Paleolithic to the Present, 1999, Inner Traditions / Bear & Company.

C4. Lumea fascinantă a zeilor egipteni

La baza credinţelor care au dominat bazinul mediteraneean a stat ideea de nemurire, idee care reuneşte laolaltă două registre diferite: viaţa şi moartea.

În Egiptul faraonic “dogma divinităţii” conducătorului a modelat mentalul colectiv şi civilizaţia în ansambu.

• Faraonul este: - zeu-întrupat; - garantul menţinerii ordinii cosmice şi sociale; - păstorul poporului; - încarnare a lui ma’at (adevăr, ordine, dreptate); - funcţiile fertilizatoare şi fecundatoare devin

anexe ale funcţiilor sale cosmice.

Gândirea egipteană este remarcabilă în ansamblul ei, deşi e lipsită de dogmă şi de un corpus de scrieri sacre. Aceste lipsuri n-au împiedicat însă evoluţia ei spre un qvasi-monoteism, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp (cultul zeului Athon).

Esenţa teologiei egiptene era exprimată, aidoma altor sisteme religioase antice, de cosmogonie şi mitologie.

- Mitul lui Osiris este cel mai cunmoscut.• Au existat patru sisteme doctrinare care au

animat viaţa religioasă a Egiptului antic. • Gândirea egipteană evidenţiază faptul că

moartea poate fi controlată până în mici amănunte cu ajutorul unor procedee magice speciale descrise în Cartea morţilor.

• Panteonul egiptean cuprinde numeroşi zei.

• Legarea destinului după moarte al faraonului de cel al lui Osiris le-a permis teologilor Noului Regat să postuleze procesul osirizării lui Ra şi al solarizării lui Osiris.

• Lumea a morţilor era compusă din două părţi: Duat sau Amduat (o zonă a tenebrelor şi a pericolelor de tot felul) şi Amenti (locul unde rezida Osiris şi se aflau Câmpiile Joncilor sau ale Preafericiţilor – Sekht-Ianru/Sekht Iaru şi Câmpiile Păcii – Sekht-Hotep).

• Veşnicia în concepţia vechilor egipteni avea un anume “ritm” şi se supunea unui “ciclu” propriu. Zeii bătrâni aveau nevoie

vitală să fie revigoraţi periodic, fie de substanţa defuncţilor, fie de ofrandele aduse de cei vii.




Cartea egipeană a morţilor, XXIII, traducere, studiu introductiv şi note de Maria Genescu, Arad, 1993.

J. Assmann, Of God and gods: Egypt, Israel, and the rise of monotheism, Univ of Wisconsin Press, 2008.

T. Hare, ReMembering Osiris: number, gender, and the word in ancient Egyptian representational systems, Stanford University Press, 1999.

C5. Religia grecilor

Religia greacă arhaică şi clasică este o religie fără revelaţie, profeţi sau mesia (Jean-Pierre Vernant ).

- are fără îndoială origini cretane;

- cel mai important complex de temple şi sanctuare se afla pe Acropole, fiind format din patru construcţii monumentale: Propileele, Pathenonul, templul Athenei Niké şi Erechteionul;

- eroii aparţin memoriei colective;

- zeii au o formă complet antropomorfizată;

Moralitatea îndoielnică a zeilor reprezintă una din tarele antropomorfismului exagerat, care va conduce la scăderea pietăţii religioase.

- zeilor le lipsesc atributele de “sfânt” (αγιος) şi “pur” (άγνός), iar “iubirea de zei” nu apare în vocabularul limbii greceşti vechi (piXâQeoq este utilizată de Aristotel pentru prima oară);

- sunt superiori oamenilor (sunt puternici, au capacitatea de a-şi schimba înfăţişarea după bunul plac şi atributul nemuririi);

- în viziunea homerică ierarhiile divine sunt bine stabilite; zeii nu sunt implicaţi în actul creaţiei.

Un reper important pentru studiul mitologiei greceşti îl constituie poemul lui Hesiod, Munci şi zile, deoarece reţine istoria lui Prometeu şi a Pandorei.

În epoca elenistică şi cea romană au loc schimbări în sferele cosmologiei, antropologiei şi eschatologiei.

Stoicii au eşuat în încercarea de revigore a religiei printr-o interpretare alegorică a tradiţiilor populare.

BIbliografie selectivă:



N. Achimescu, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, ediţia a II-a, Iaşi, 2000.

J. N. Bremmer, Interpretations of Greek mythology, Taylor & Francis, 1987.

Th. Bulfinch, Bulfinch's Greek and Roman Mythology: The Age of Fable, Courier Dover Publications, 2000.

C6. Religia romanilor

Deşi există numeroase izvoare literare şi arheologice, cercetarea religiei romană întâmpină greutăţi, cum ar fi:

- absenţa unei mitologii complexe;

-natura contradictorie a informaţiilor de natură religioasă înainte de secolul al IV-lea îdHr;

- suprapunerea mai multor straturi de credinţe şi practici religioase peste fondul original, etc.

•• Propaganda aristocratică l-a transformat pe Romulus în fondatorul auspiciilor şi al ordinului patrician.

• Prin atribuţiile lor, zeii Triadei (Jupiter, Marte şi Qvirinus) se încadrează în schema trifuncţională.

Structurările care afectează statul conduc la substituirea Triadei precapitoline cu cea capitolină (Jupiter/Iupiter Optimus Maximus, Iunona şi Minerva) în perioada Tarqvinilor.

Actele cultice se desfăşurau îniţial în peşteri, păduri sau în acele locuri unde zeii şi-au făcut simţită prezenţa, iar memoria mitică a reţinut acest amănunt. Cu timpul s-au construit temple.

Cultul suveranilor orientali şi credinţa străveche a romanilor în puterile supranaturale ale conducătorului au stat la originea cultului Romei Eterne şi a lui Augustus.




N. Achimescu, Istoria şi filosofia religiei la popoarele antice, ediţia a II-a, Iaşi, 2000.

E. M. Orlin, Temples, religion, and politics in the Roman Republic (volumul 164 din Mnemosyne, Bibliotheca Classica Batava), BRILL, 2002.

R. Turcan, The Gods of Ancient Rome: Religion in Everyday Life from Archaic to Imperial Times, Taylor & Francis, 2001.

C7. Doctrine orientale cu mistere

În societăţile antice mai evaluate succesiunea anotimpurilor era imaginată ca episoade ale vieţii zeilor.

- Zeii misterelor aveau atribute legate de cultivarea pământului.

• Cultele orientale au un caracter orgiastic.

Cel care patrona fertilitatea şi vegetaţia în imaginarul mitic al vechilor greci era Dionysos, o figură captivantă şi controversată în acelaşi timp a pantheonului grecesc.

- Reţin, în mod special, atenţia ipostazele zeului de vindecător, de salvator şi de erou civilizator, precum şi latura lui sălbatică şi malefică.

- Îşi depersonaliza ritualic şi temporar adepţii aflaţi în extaz.

• La Eleusis mitul lui Demeter şi al fiicei sale constituie esenţa cultului.

• Sosirea zeului la Eleusis vestea în mod tainic renaşterea naturii şi regenerarea sufletelor.

• Preoţii Cybellei se numeau Galli şi se mutilau ritual în semn de omagiu adus acesteia.

Cultul traco-frigianului Sabazios, zeul “sucului” fermentat (saba/sapa), era “înrudit” cu Dionysos prin “riturile corybantice”.

- Zeului i se aduceau sacrificii numai noaptea “din cauza ruşinii ce apăsa aceste reuniuni” (Diodor din Sicilia).

• Toate noutăţile care apar în domeniul moral şi religios au fost puse, de regulă, pe seama orfismului.

- Orfeu aparţine aceleaşi familii spirituale din care mai fac parte Musaios şi Zalmoxis: cea a taumaturgilor.

- Ca stăpân al Infernului, Osiris permite regenerarea şi învierea defuncţilor care se identifică cu el.

Mithraismul este o religie a criptei care nu comportă ceremonii publice.

Mithra este singurul zeu al misterelor care nu moare.



R. Turcan, Cultele orientale în lumea romană, trad. rom. de Mihai Popescu, Bucureşti, 1998.

I.P. Culianu, Experienţe ale extazului, ediţia a II-a, trad. rom. de Dan Petrescu, Prefaţă de Mircea Eliade, Iaşi, 2004.

P. Nabarz, The mysteries of Mithras: the pagan belief that shaped the Christian world, Inner Traditions / Bear & Company, 2005.

C.8. Religia celţilor, vechilor germanici şi traco-dacilor

Pantheonul zeilor celţi este bogat (peste 400 de zei), fiind dominat de trinitatea Teutates /Toutatis/ Tutatis Taranis (Apollo), “taran” însemnând “tunet” şi Esus (Marte, Odinn).

Celţii îşi oficiau cultul în aer liber (într-un loc consacrat numit nemeton), în pădure, pe înăţimi, în poieni sau temple din lemn sau piatră.

Triada zeilor de la Upsala care domina ansamblul miturilor şi legendelor şi ideologia trifuncţională indo-europenă era compusă din Odinn, Porr şi pe Freyr.

Odin/Odhinn/Odinn este marele zeu care domină pantheonul vechilor germanici. Este asimilat celticului Lugh şi magicianului Varuna de la inzi.

Vechii germanici credeau în nemurirea sufletului şi acordau o mare importanţă ceremonialului funerar.

Pantheonul tracilor sudici avea in frunte triada Zbelsurdos, Bendis şi Dionysos (Zagreus/Sabazios).

Eroul Trac avea multe şi importante atribuţii complexe, ca binefăcător al oamenilor, al sănătăţii şi bunăstării credincioşilor devotaţi.

În Istorii lui Herodot este consemnată credinţa în nemurire a geţilor.

- Nu se cunosc mijloacele sau tehnicile utilizate în vederea obţinerii nemuririi (“geţii care se fac nemuritori'”/“Gétos toús athanationtas”).



G. Dumezil, Zeii suverani ai indo-europenilor, a treia ediţie, revăzută şi corectată în româneşte de Petru Creţia, Bucureşti, 1997.

M. Eliade, I.P. Culianu, Dicţionar al religiilor, în colaborare cu H.S. Wiesner, trad. rom. de Dan Petrescu, Iaşi, 2007.

C9. Iudaismul - între tradiţie şi modernitate

Chemarea lui Avraam şi făgăduinţa unui “pământ nou” reprezintă momentul despinderii “evreilor” din marea masă a semiţilor vestici.

Relaţiile dintre comunitatea lui Israel şi zeul suprem se sprijină pe cei doi piloni de bază ai cultului: rugăciunea şi sacrificiul .

Potrivit Vechiului Testament divinitatea “naţională” este creatoare, puternică şi unică.

- Divinitatea este legată de Israel printr-un contract sacru (în limbaj teologic este numit Legământ) încheiat pe muntele Sinai.

Preoţia a fost instituită prin poruncă divină de către Moise, iar primul preot a fost chiar fratele lui, Aaron.

O descoperire făcută la Arad a evidenţiat un lucru important: templul din Ierusalim nu este singurul lăcaş de cult centralizat al evreilor.

Mesianismul s-a dezvoltat începând cu cel de-al doilea sadochitism şi a continuat şi pe parcursul epocii macabeice şi haşmoneice.

- Ideea mesianică şi-a schimbat conţinutul după sfârşitul republicii sadochiţilor.

Profeţii sunt păstrători şi apărători ai credinţei adevărate.

Ziua de odihnă generală este sâmbăta (Shabbàt/sabath).

Teologia iudaică admite existenţa îngerilor buni şi a celor răi, învierea morţilor şi Judecata de Apoi.

Cartea sacră a iudaismului este Torah.

Religia evreilor este monoteistă.

Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.



D. M. Goodblatt, Elements of ancient Jewish nationalism, Cambridge University Press, 2006.

Monica Broşteanu, Numele lui Dumnezeu în Coran şi în Biblie, Prefaţă de Nadia Anghelescu, Iaşi, 2005.

M. Katz, Understanding Judaism: a basic guide to Jewish faith, history, and practice (ArtScroll series), Mesorah Publications, 2001.

C10. Apariţia şi răspândirea creştinismului

Creştinismul este o religie relevată, având un mesaj universal. Întemeietorul cultului este Iisus Hristos, iar începutul acestuia este plasat în ziua Cinzecimii.

Noutatea cu care vine creştinismul priveşte delimitarea strictă între religie şi politică, care în epoca modernă va conduce la separarea între Stat şi Biserică.

În epoca persecuţiilor, neîncrederea autorităţilor păgâne a fost alimentată de atitudinea creştinilor care se supuneau formal statului, dar nu recunoşteau cultul imperial.

Creştinismul preia tradiţia veche testamentară care evită să prezinte o teogonie.

Teologia patristică evidenţiază că lumea a fost creată de Dumnezeu în aşa fel încât să-i permită omului să se înalţe spiritual (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron).

În concepţia neotestamentară unirea sufletului cu trupul se face într-un chip tainic şi incognoscibil raţiunii umane.

Se poate recunoaşte lucrarea Logosului în toate.

Adunările liturgice în epoca apostolică şi post apostolică aveau loc noaptea, mai precis, sâmbătă seara spre duminică (Faptele Apostolilor şi Scrisoarea consulului Bithiniei adresată împăratului Traian).

Tainele au fost instituite direct de către Hristos, dar au fost puse în practică de către apostoli şi de cei investiţi de ei. Acestea sunt:

- euharistia- botezul- hirotonia - mărturisirea - căsătoria- confirmarea sau mirungerea- maslul.Ierarhia bisericească cu cele trei trepte ale sale,

diaconatul, preoţia şi episcopatul s-a format în perioada apostolică.

În cultul creştin un rol important îl joacă icoana, care este privită de unii teologi creştini ca o mărturie a întrupării Domnului.

Sacrificiul şi jertfa joacă un rol important şi în creştinism.

Sub patronajul Bisericii au intrat şi riturile de iniţiere, riturile de fundaţie şi riturile de curăţie, după epurarea de elementele magice (care dădeau forţa acestor rituri).

Domeniul funerar a rămas tributar credinţelor păgâne, iar sancţiunile bisericeşti n-au reuşit să le anihileze definitiv.

Secole de-a rândul Biserica s-a străduit să elimine din sânul ei disidenţele şi să instaleze pacea în sânul comunităţii.

Cea mai mare sărbătoare creştină este Paştele.

• Creştinismul s-a confruntat de-a lungul timpului cu numeroase erezii şi schisme.

Toate încercările de unificare a Bisericii au eşuat.




G. Filoramo, Istoria religiilor, II ( Iudaismul şi Creştinismul), trad. rom. de Cornelia Dumitru, Iaşi, 2008.

R. L. Ottley, Doctrine of the Incarnation, Kessinger Publishing, 2003.

E. Branişte, Liturgica specială pentru Institutele teologice, ediţia a II-a, Bucureşti, 1985.

Judith Perkins, The suffering self: pain and narrative representation in the early Christian era, Routledge, 1995.

C11. Unicitatea (tawhid) lui Allah în Islam

Islamul este o religie a Cărţii.

Învăţătura lui Allah este cuprinsă în Coran (Revelaţie), care este un îndreptar religios, politic, juridic şi moral, devenit ulterior cartea sacră a islamului.

Doctrina islamică este simplă şi facilă tuturor oamenilor: “Nu este Dumnezeu afară de Dumnezeu şi Muhammad este trimisul său / La ilâha illâ va Muhâmmadum rasulullâhi” .

Ceea ce diferenţiază islamul de creştinism şi iudaism este rolul excepţional pe care-l joacă profetul Muhammad în cadrul revelaţiei.

Nu sunt accepte inovaţiile în materie de credinţă (Bid’ah).

Principiile diferite de alegere ale conducătorului comunităţii au dus la schismă în islam.

Elementele preluate de eschatologia islamică din iudaism, creştinism şi zoroastrism au fost puse în acord cu tradiţia coranică.

Omul creat de divinitate este supus voinţei lui Allah.

În credinţa islamică nu există conceptul de “păcat originar” deşi omul dă dovadă de slăbiciune.

Islamul a pus iniţial în valoare cultul lui Muhhamad. Cu timpul, însă, a acordat o atenţie specială persoanelor apropiate lui (ansarilor), eroilor căzuţi în numele islamului, marilor mistici şi întemeietorilor ordinelor islamice. Toţi aceştia au primit numele de sfinţi (wali).

Rugăciunea musulmanilor este privată şi colectivă. Credincioşii se supun unor obligaţii sfinte.Calendarul religios este unul lunar. În cadrul acestuia

Ramadanul ocupă un loc aparte.

Experienţa extatică, meditaţia, contemplaţia şi aneantizarea fac diferenţa dintre sufism şi pietatea populară clasică.




W. B. Hallaq, The origins and evolution of Islamic law (Volumul 1 din Themes in Islamic law), Cambridge University Press, 2005.

Monica Broşteanu, Numele lui Dumnezeu în Coran şi în Biblie, Prefaţă de Nadia Anghelescu, Iaşi, 2005.

M. Chable Dicţionar de simboluri musulmane, trad. C. Auneanu, Ed. Paralele 45, Piteşti, 2005..

C12. Vocaţia universală a budismului

Budismul face o notă aparte în tabloul religios al lumii, deoarece întemeietorul său nu se declară profet şi nici trimisul lui Dumnezeu.

- Respinge ideea existenţei unei substanţe universale şi a unei fiinţe supreme.

- Buddha ajunge să fie investit, chiar indirect, cu acest statut.

• Esenţa mesajului budist constă în compasiunea faţă de toate fiinţele care suferă şi în căutarea căilor de abolire a acesteia.

Există patru adevăruri nobile: - 1. existenţa durerii este legată de curgerea perpetuă

a lucrurilor; - 2. dorinţa este cauza durerii; - 3. prin suprimarea dorinţei se suprimă durerea; - 4. respectarea normelor, practicarea meditaţiei şi

cunoaşterea deplină a doctrinei conduc la suprimarea dorinţei, adică la salvarea prin Nirvana (Émile Durkheim).

• Cultul budist se desfăşoară în temple. Treptat, au fost înlocuite imaginile simbolice ale lui Buddha (umbrela albă, arborele sacru, stâlpul de foc, roata, tălpile picioarelor, stupa, elefantul alb, tronul) cu imagini antropomorfe.

Budismul este o religie cu vocaţie universală. - A reuşit să-şi păstreze propria identitate deşi este împărţit în patru mari ramuri (budismul tibetan, budismul chinez, budismul japonez şi tantrismul).




M. Siderits, Buddhism as philosophy: an introduction (Ashgate world philosophies series), Ashgate Publishing, Ltd., 2007.

C13. Sufletul şi trupul în viziunea religiei

Sufletul este văzut de religii ca o realitate unică.

- Este valoarea cea mai de preţ a omului, deoarece este nemuritor.

- Este o entitate distinctă şi separabilă de trup.

- Ruah, spiritus şi pneuma desemnează răsuflarea.

- Sufletul Ba este energia vitală şi creatoare după moarte.

- Multe doctrine religioase admit transmigrarea sufletelor în mai multe corpuri.

- Marile religii monoteiste resping transmigraţia.• În unele religii omul este valorizat ca întreg: trup

şi suflet.

• Trupul este: - sediu al patimilor;

- templul Duhului Sfânt.

•Trupul şi sufletul merg împreună la judecata divină.




M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, volumele 1-3, Editura Universitas, Chişinău, 1991.

William J. Wainwright, The Oxford handbook of philosophy of religion, Oxford University Press US, 2005.

C14. Dragonul în imaginarul mitologic

De multe ori dragonul este privit ca:

- paznicul comorilor ascunse;- simbol al răului şi al manifestărilor demoniace;- se identifică cu şarpele (Psalmul 73);- simbolismul dragonului este ambivalent.

• În Extremul Orient este văzut în acelaşi timp ca:- animal acvatic;- animal celest; - animal terestru (chiar subteran).

În doctrina hindusă se identifică cu “Principiul, cu Agni, cu Prajapati”.

- Produce soma, băutura vieţii veşnice.• Este simbolul suveranului.


• M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, volumele 1-3, Editura Universitas, Chişinău, 1991.

• Octavian Simu Dragonul in imaginarul mitologic, Editura Vestala, Bucureşti, 2006.

• Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 1, Editura Artemis, Bucureşti, 2006.

istoria religiilor lect. univ. dr. liliana trofin

Documents