<titlu> Istoria Românilor

MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

MIHAI MANEA BOGDAN TEODORESCU

De la 1821 până în 1989

Manual pentru clasa a XII-a

EDITURA DIDACTICĂ SI PEDAGOGICĂ, R.A. - BUCUREŞTI 1996

Au colaborat la realizarea manualului:

Adrian Pascu, profesor, gr.l, Alina

loana-Şerbu, cercetător ştiinţific,

Dumitra Teodorescu, profesor, gr. I

Referenţi: Prof. univ. dr. loan Scurtu Prof univ Nichita Adăniloaie Prof. Radu Homer Prof. Minai Oproiu

Redactor, Prof. GabrielStan

Tehnoredactor, Ancuţa Peţa

Coperta, Dumitru Şmalenic

I.S B.N. 973-30-4690-6

Culegere şipaginare computerizată Secţia

Jotocukgere - %!A.I. - Imprimeria Coresi

Tipărit sub comanda nr. 60077/42240 Regia Autonomă a Imprimeriilor Imprimeria CORESI Bucureşti

Piaţa Presei Libere Nr.1 ROMÂNIA

INTRODUCERE

SECOLELE AL XIX-LEA ŞI AL XX-LEA ÎN DEVENIREA

ISTORIEI ROMÂNILOR

Manualul de faţă îl continuă pe cel pentru clasa a XI-a, elaborat în 1991 şi

editat un an mai târziu. Aşadar, după cunoaşterea preistoriei, protoistoriei,

antichităţii, evului mediu şi a tranziţiei spre modernizare a societăţii din spaţiul

carpato-danubiano-pontic, ne vom ocupa de modernitatea precum şi de con-

temporaneitatea devenirii istorice pe aceste meleaguri. Trimitem, astfel, la intro-

ducerea manualului precedent, care cuprinde, între altele, definirea cronologică

a structurilor (epoci, perioade, etape) corespunzătoare. Atragem atenţia însă că

această „definire" are un caracter orientativ; reprezintă o variantă - încă discu-

tabilă- a periodizării istoriei românilor. De altfel, acelaşi lucru se întâmplă şi în

privinţa studierii istoriei românilor.

In introducerea de faţă, ne vom opri numai asupra semnificaţiilor pe care secolele al XIX-lea şi al XX-lea le au în devenirea istorică a românilor.

începutul secolului al XIX-lea coincide cu noi incursiuni ale trupelor otomane la nord de Dunăre. Trece numai o jumătate de deceniu şi urmează o

lungă ocupaţie militară ţaristă (1806-1812). Ea se încheia cu o nouă pierdere

teritorială. Pământul românesc dintre Nistru şi Prut este anexat Imperiului

Romanovilor.

în anul 1821, pentru „Dreptate" şi „Slobozenie" „cămaşa mort/Teste îmbră-

cată de Tudor Vladimirescu care piere însă asasinat de eterişti. Programul său

naţional şi social este împlinit de cei care suferă privaţiunile pricinuite de

ocupaţia otomană în anii 1821-1822. Sunt reinstaurate domniile pământene.

Din nefericire, sunt întrerupte de o nouă ocupaţie militară ţaristă (1824-1834), în

timpul căreia Rusia anexează Delta Dunării şi Insula Şerpilor, demon-

strând, totodată, la Săbăoani, unde sunt ucişi sute de săteni, ce înseamnă

„protectoratul" ei. împotriva acestei noi forme de dominaţie străină, protectoratul rusesc, care

se adăugase exercitării suzeranităţii otomane, acţionează revoluţionarii de la

1848. Bucureştenii ucişi la 19 iunie şi 13 septembrie 1848 constituie, în această

privinţă, o eternă mărturie. După cum, la miazănoapte de Carpaţii Meridionali,

contra absolutismului habsburgic şi obtuzităţii nemeşeşti, vor avea aceeaşi

soartă conaţionalii lor Ion Buteanu şi Petru Dobra, precum şi înţeleptul teolog

sas Stephan Ludwig Roth. De cealaltă parte a baricadei, dar tot în numele unui

ideal romantic, îşi găseşte un prea timpuriu sfârşit poetul ungur Petofi Sândor.

întru dreaptă judecată, să reţinem numărul victimelor revoluţiei de la 1848-1849

în Transilvania, aşja cum este el publicat de periodicul „Kronstădter Zeitung":

5411 români, 304 maghiari, 310 saşi, 93 de alte naţionalităţi.

Din toamna anului 1848 până în primăvara anului 1851, trupele otomane şi ţariste nu părăsesc teritoriile de la est şi sud de Carpaţi. în interiorul arcului

carpatic, armatele habsburgice impun regimul politic neoabsolutist. Ostile Rusiei

revin în 1853-1854, când ocupă, ca „zălog", Moldova şi Ţara Românească. Din

august 1854 şi până în martie 1857, întreg spaţiul românesc este ocupat de

armatele Austriei. Exponenţii naţiunii române - poeţii Vasile Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, scriitorii Ion Ghica şi Costache Negri, sprijiniţi de istoricul Eudoxiu Hurmuzaki ori de marele industriaş şi bancher Gheorghe Simeon Şina - reuşesc ca, printr-o amplă activitate diplomatică (Viena - 1855, Constantinopol şi Paris 1856), să facă din propria cauză o problemă de însemnătate europeană.

Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, amplă operă

reformatoare din timpul domniei lui Alexandru loan Cuza şi al guvernării lui

Mihail Kogălniceanu, contribuie, în mod hotărâtor, la edificarea României

moderne. Forme de viaţă socială şi de cultură, moştenite de secole, sunt

transformate din temelii. Apar noi instituţii administrative, artistice, bisericeşti,

juridice, militare, politice, de învăţământ, sănătate ş.a.m.d.

Schimburi de atitudine şi de mentalitate, explicabile în contextul continental

complex şi contradictoriu, duc la întronarea dinastiei străine. Urmare proximă a

înscăunării principelui Carol I, la 10 Mai 1886, Constituţia din acelaşi an încheie

practic „deceniul restructurării naţionale" şi îl deschide pe cel care pregăteşte

„epopeea Independenţei". Ţara este înzestrată cu cel mai înalt for ştiinţific,

Societatea Academică Română (1867) cuprinzând membri din toate teritoriile

locuite de români. Zece ani mai târziu, guvernul condus de I.C. Brătianu îşi

asumă răspunderea confirmării, pe câmpul de luptă, a votului Camerei de la 9

Mai 1877. George Şonţu, Nicolae Valter Mărăcineanu, Dimitrie Giurescu,

Constantin Ene şi alţi zece mii de eroi (peste 4 000 de morţi şi aproape 6 000 de

răniţi) plătesc „tributul de sânge" la Griviţa, Rahova, Smârdan. Prin tratatele

internaţionale (San Stefano şi Berlin, 1878), României moderne îi sunt

recunoscute deplina neatârnare ca stat şi suveranitatea sa asupra Dobrogei,

asupra teritoriului fostului sangeac al Tulcei, asupra Deltei Dunării şi Insulei

Şerpilor.

Ulterior este proclamat Regatul (1881). Legea fundamentală a ţării,

modificată în 1879 şi 1884, confirmă pluralismul politic. Afirmate deja prin cele

două partide (Naţional-Liberal şi, respectiv, Conservator) care asigură alternativa

guvernamentală după instaurarea regimului monarhiei constituţional-parla-

mentare, liberalismul şi conservatorismul/junimismul se consolidează ca doctrine

politice. Triumfă concepţiile privind protecţionismul economic şi încurajarea

industriei naţionale. Pe acest fundal,opera lui Mihai Eminescudobândeşte durată

infinită. Din ea se naşte curentul naţionalist-democrat. Concomitent, din alte

izvoare, fireşte, se conturează ţărănismul, iar social-democraţia se pronunţă

pentru reformarea societăţii româneşti din interiorul acesteia, pe temeiul justiţiei

sociale şi al solidarităţii naţionale.

Totodată, românii din afara graniţelor statului naţional modern continuă

lupta pentru emancipare politică şi spirituală. La cunoscutele tactici - „activismul"

şi „pasivismul de protestare"- - ei adaugă noi forme de acţiune. Acestea se

desfăşoară sub egida partidelor naţionale ale românilor din Basarabia, Bucovina,

Transilvania şi din celelalte teritorii aflate, încă, sub dominaţie străină. Are loc

mişcarea memorandistă (1892-1894). în 1898, cu prilejul aniversării unei

jumătăţi de veac de la Revoluţia de la 1848, sunt readuse în prim-plan faptele şi

ideile tribunilor de pe „Câmpul Libertăţii" (Blaj-Filaret).

a Privit chiar strict cronologic, secolul al XIX-lea rămâne aşa cum îl

caracterizează i. Ghica: „cel mai mare şi mai luminos dintre toate" veacurile

istoriei milenare a românilor.

Prin evenimentele cruciale de la 1821-1822 şi 1848-1849, din 1859, 1866

sau 1877-1878, acest veac întruneşte, şi la români, trăsăturile afirmate de

istoricul german Leopold von Ranke sub sintagma „secolul naţiunilor". Din acest

punct de vedere însă, în istoria noastră naţională, secolul amintit depăşeşte

cunoscuta limită cronologică finală (1900); el continuă până în 1918.

Desigur, pe plan universal, există şi alte definiri ale veacului al XIX-lea:

pentru spiritul său dominant, este denumit „secolul romantic"; din punct de

vedere psiho-social, frecvente sunt sintagmele „secolul raselor" şi „secolul

individualismului"; rar se vorbeşte despre „secolul economiei politice"; cât

priveşte infrastructura, este folosită adesea expresia „secolul roţii".

SecolulXX. Aidoma veacului care îl precede, ultimul secol din mileniul doi

al erei noastre cunoaşte, în lume, mai multe denumiri. între altele, este

considerat „secolul artei noi". în această privinţă, poporul român îl are ca ilustru

reprezentant pe Constantin Brâncuşi, stabilit la Paris chiar la începutul veacului.

Tot în capitala Franţei, în 1906, Traian Vuia realizează primul zbor cu mijloace

proprii de bord, înscriindu-se definitiv în ceea ce avea să fie numit „secolul

aviaţiei", mai ales după ce, lângă Paris, Henri Coandă va realiza cel dintâi zbor

experimental al unui avion cu reacţie inventat de el.

între timp, în ţară se înregistrează primul „semn de sânge" al veacului.

Ţărani răsculaţi la 1907 sunt ucişi sau răniţi de armată, din ordinul autorităţilor

presate şi de un factor extrem de periculos (armatele Austro-Ungariei ocupă

poziţii de atac pe linia Carpaţilor, iar cele ale Rusiei, la Prut). „Dumnezeu să-i

ierte", scrie N. lorga în ziarul „Neamul Românesc", îndemnând la o reconciliere

din care rezultă prezenţa eroică a fiilor satelor în Războiul pentru Reîntregirea

Naţională (1916-1919). Mobilizaţi de un guvern condus de Ion I.C. Brătianu şi

comandaţi, între alţi generali, de Alexandru Averescu, peste 800 000 de ostaşi

participă la cele trei campanii de pe frontul românesc, 300 000 dintre ei

jertfindu-şi viaţa pentru supremul ideal naţional.

Marea Unire din 1918, sub sceptrul regelui Ferdinand, este rodul unei

generaţii de excepţie. Din ea fac parte medicul Daniel Ciugureanu, profesorul de

matematică Ion Inculeţ, „misteriosul şi plinul de omenie" Pantelimon Halippa, toţi

ceilalţi deputaţi din Sfatul Ţării de la Chişinău, care la 27 Martie (st.v.) voteaz

Unirea Basarabiei cu România; Mitropolitul Vladimir Repta, Dionisie Bejan,

Cavaler lancu Flondor, istoricul Ion Nistorşi alţi participanţi la Congresul Generai

de la Cernăuţi, prin votul cărora Bucovina se uneşte cu România la 15/18

noiembrie; militantul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, profesorul de istorie şi

publicistul Vasile Goldiş, /uliu Maniu, dr. losif Jumanca, precum şi toţi cei care,

Prin opţiunea plebiscitară de la Alba-lulia, la 1 decembrie (st.n.) „decretează

Unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească" cu Patria-

Mamă, România. 1 Decembrie 1918 marchează, astfel, în istoria românilor, trecerea de la

ePoca modernă la contemporaneitate (epoca de actualitate, epoca zilelor

noastre).

c Desăvârşirea' unităţii de'- stat, recunoscută (în cele din. urmă) şi de

comunitatea internaţională, la capătul unei energice acţiuni diplomatice, oferea

naţiunii române, pentru prima oară reunită în întregimea ei în margini teritoriale

fireşti, cel mai propice cadru af propăşirii sale.

Peste dificultăţile inerente începutului, reforma politică (acordarea votului

universal şi Constituţia din 1923) şi reforma socială (cu deosebire legea

definitivă de înfăptuire a reformei agrare din 1921) statuau o monarhie constituţională cu deplina separare a puterilor în stat, al cărei izvor era sufragiul

universal egal, direct şi secret. Conştientizarea sa era strâns legată de dreptul la

proprietate acordat celui mai numeros electorat - ţărănimea.

O creştere economică, întreruptă doar de catastrofala criză din anii 1929-

1933, a oferit României cei mai înalţi indici de dezvoltare. în anul 1938 ţara

noastră era cu totul independentă din punct de vedere energetic, se număra

printre marile producătoare de cereale şi petrol din Europa şi din lume şi

dezvolta o industrie prelucrătoare şi de maşini (aviaţie şi locomotive Diesel) în

plin avânt.

Realizărilor deosebite în plan politic, social şi economic li se adaugă cele

culturale, nu mai puţin prestigioase. Marile generaţii spirituale ale înfăptuirii Unirii

se aflau într-o emulaţie fericită cu mai tinerii lor confraţi născuţi la începutul secolului XX, din această competiţie ivindu-se valori perene ale culturii

universale, precum istoricul Nicolae /orga, filosoful şi literatul Lucian Blaga,

muzicianul George Enescu, sculptorul Constantin Brâncuşi. Acum se formează

în România mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii postbelice, biologul Gheorghe

Palade - încă singurul român deţinător al Premiului Nobel, reputatul istoric al

religiilor Mircea E/iade, filosoful şi eseistul Emil Cioran sau dramaturgul de

anvergură mondială Eugen lonesco.

Din păcate, sub o puternică presiune internaţională care va acţiona vreme

de aproape 50 de ani, constant, împotriva intereselor româneşti, dar şi drept

consecinţă a unei nefaste politici care a căutat, mereu, compromisul avantajos,

realizând mai mereu contrariul, România va aluneca pe panta unor regimuri

autoritare şi dictatoriale. Primul dintre ele, cel instalat în februarie 1938, s-a încheiat cu amputările

teritoriale din vara 1940, expresie a politicii de forţă şi dictat promovate de

Germania şi Uniunea Sovietică în Europa centrală şi sud-estică.

Cedarea Basarabiei, apoi a Transilvaniei nord-estice şi, în cele din urmă, a

celor două judeţe din sudul Dobrogei a antrenat prăbuşirea lui Carol al II şi a

deschis perspectiva dictaturii antonesciene. Animat de cele mai bune inten ţii

(între care refacerea unităţii de stat era cea mai importantă), regimul politic al

mareşalului Antonescu a fost confruntat cu consecinţele raporturilor de forţă

dintre Marile Puteri în timpul războiului mondial, precum şi cu complicaţiile

intervenite între Uniunea Sovietică şi Germania. Actul de la 23 August 1944,

născut din dorinţa de a asigura ţării o situaţie cât mai bună în perspectiva unei

victorii aliate, a condus însă, la lichidarea grabnică a democraţiei abia înfiripate, la abolirea monarhiei şi instaurarea unei noi dictaturi, - de stânga, prin

sovietizarea societăţii româneşti.

încălcarea brutală a celor mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti s-a

însoţit cu marginalizarea valorilor naţionale şi preluarea unui model străin. în

virtutea sa trebuiau create noi instituţii şi construită o economie întemeiată pe

Un centralism excesiv, în care rolul priontar revenea unei industrii mare,

consumatoare de .materii prime, dar necompetitivă, ceea ce a adâncit, în timp,

contradicţii şi a determinat conflicte practic imposibil de soluţionat.

Când, la jumătatea deceniului şapte al acestui secol, a devenit vizibilă

nevoia unei deschideri şi când România a adoptat o politică externă mai puţin

obedientă faţă de fosta U.R.S.S., din care n-au lipsit chiar manifestări independente, de noua situaţie a beneficiat exclusiv un clan care,-sub ochii uimiţi

ai unui popor întreg, reitera practicile absolutismului monarhic, alăturându-le

celui mai rigid neostalinism în construcţia „noii societăţi".

Uriaşa putere de cumpătare şi de toleranţă a românilor a atins limita în

dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Un regim politic impus prin forţa unor

înţelegeri, din care fusesem cu ostentaţie excluşi, s-a prăbuşit ca un castel de

cărti de joc, o dată cu ieşirea din scenă a marionetelor, care se străduiau să-i

dea consistenţă.

Nu fără convulsii şi tragice sfâşieri, evenimentele de acum aproape trei ani

au deschis perspectiva unor transformări structurale, în speranţa unei fireşti

continuităţi şi reveniri româneşti pe marile itinerarU ale istoriei, în direcţia

democraţiei şi progresului.

V, - ■n-1

flb,.

1,

■'-. \,i <V, . t r -

va rţf

•îl'

-3Î

HABITAT SI POPULAŢIE, STRUCTURI, EXISTENŢA COTIDIANĂ, IMIGRĂRI

- ŢĂRILE ROMÂNE ÎN PRIMII ANI Al SECOLULUI AL XIX-LEA.

- HABITATUL SI POPULAŢIA.

- CARACTERUL PREVALENT RURAL AL HABITATULUI.

- AŞEZĂRI CU CARACTER URBAN SI SEMIURBAN.

- STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI.

- DATE PRIVIND STRUCTURA CONFESIONALĂ A LOCUITORILOR SPAŢIULUI,

CARPATO-OANUBIANO-PONTIC.

- STRUCTURA SOCIALĂ A POPULApEI ROMÂNEŞTI.

Ţările Române în primii ani ai secolului al XIX-lea. în primele decenii

ale secolului al XIX-lea, istoria oamenilor pământului de la Dunăre, Pont şi

Carpaţi marchează, în dezvoltarea sa, o însemnată etapă a habitatului

uman, îndeosebi a celui urban. Acesta este, de altfel, rezultatul principal al

creşterii demografice din secolul al XVII-lea-al XVIII-lea, al progresului

economic şi al mobilităţii sociale, al cursului politic promovat de regimul

austriac şi de cel otomano-fanariot, prin reformele administrative, fiscale,

sociale, culturale şi religioase specifice „despotismului luminat". La începutul

secolului al XIX-lea însă, progresul general al societăţii româneşti resimte şi

influenţele negative ale unor factori externi. Ne gândim, în primul rând, la

invaziile repetate ale armatelor străine.

în iarna 1801/1802, trupele paşei de Vidin, Pasvan Oglu, pradă Oltenia.

Craiova este arsă, Mănaf Ibrahim, aghiotantul paşei amintite, distruge

Tg. Jiu. Panica provocată în rândurile populaţiei locale este cvasigenerală.

însuşi M/hai Şuţu, aflat la a treia domnie în Ţara Românească, ultima în anii

1801-1802, părăseşte tronul. Ca urmare, timp de câteva luni, domnul

Moldovei, Alexandru Şuţu (1801-1802), îndeplineşte şi funcţia de caimacam

pentru principatul de la sud de Milcov. în această perioadă, numeroase

familii de mari boieri, de la miazăzi de Carpaţi - Brâncoveanu, Câmpineanu,

Dudescu, Ghica, Obedeanu, Ştirbei ş.a. - trecuseră munţii, refugiindu-se la

Sibiu şi Braşov. Din ultimul centru urban menţionat, reprezentanţii lor se

adresează lui Napoleon Bonaparte, solicitând protecţie „împotriva tâlhăriilor

turceşti".

Demersurile ulterioare ale diplomaţilor francezi aduc numai o scurtă

perioadă de linişte,relativă,în Câmpia Dunării. Prin hatişeriful de la Gulhanei i

septembrie 1802), Poarta reconfirmă „privilegiile" cuprinse în firmanele din 1774,

1783 şi 1791- Este stabilit regimul obligaţiilor materiale ale „Valahiei" şi Moldovei

fată de Imperiul Otoman, fiind exclusă orice altă cerere de bani din partea curţii

suzerane. Totodată, este recunoscută autonomia celor două ţări carpato-dună-

ne, imixtiunile otomane în treburile lor interne fiind, de asemenea, interzise.

Durata domniei este fixată la şapte ani. Anterior expirării acestui termen,

mazilirea domnilor este condiţionată de acordul comun al Rusiei şi Porţii. în

acest context, nu mai surprinde faptul că, imediat, noii domni de la Bucu-

reşti - Constantin Ipsilanti (1802-1806, 1807) - şi laşi - Alexandru Moruzi

(1802-1806, 1807) - adoptă o politică filo-rusă. Ei nemulţumesc, astfel, pe

primul împărat al francezilor, care îl convinge pe sultan să-i îndepărteze din

scaun (12 august 1806). Ţarul Alexandru I (1801-1825) invocă încălcarea

hatişerifului sus-menţionat şi ordonă trupelor ruse să invadeze Moldova, apoi

Tara Românească.

Războiul ruso-otoman (1806-1812) desfăşurat pe teritoriul locuit de

români, provoacă acestora mari pierderi umane şi materiale. Mai mult, deşi la

început anunţase că acţionează pentru apărarea religiei şi drepturilor românilor,

Curtea de la Sankt-Petersburg pretinde, totuşi, anexarea Principatelor invadate.

Presaţi de Napoleon I, care declanşează campania din Rusia, diplomaţii lui

Alexandru I încheie pace cu otomanii (Bucureşti, 16 mai 1812) mulţumindu-se

numai cu încorporarea unei părţi din Moldova. Este vorba despre regiunea dintre

Nistru şi Prut (Basarabia), pământ românesc pe care B.P. Hasdeu îl defineşte

a fi „cu picioarele muiate în Marea Neagră şi cu fruntea umbrită de codrii

Bucovinei".

Noul rapt teritorial este urmat de schimbări demografice. Pe lângă

mişcările tradiţionale ale populaţiei autohtone, respectiv emigrări în zone mai

puţin expuse asupririi sociale şi naţionale, au loc imigrări repetate, colonizări

iniţiate de către autorităţile de ocupaţie. Alogenii şi cele câteva sute de aşezări

întemeiate de aceştia nu pot schimba însă ponderea evidentă a românilor în

ansamblul locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic. Băştinaşii îşi păstrează

obiceiurile, continuitatea caracterizându-le întreaga lor existenţă cotidiană. Este

rezultatul firesc al adaptării la complexitatea condiţiilor de viaţă oferite de

teritoriul locuit (habitatul). în consecinţă, se impune să cunoaştem structurile

acestui habitat şi pe cele ale populaţiei.

n- -• * ; Pentru primele două decenii ale secolului

al XIX-lea există mai multe izvoare de demografie istorică: inventare

(catagrafii) eparhiale, recensăminte (conscripţii) fiscale, schiţe statistice ş.a.

Multe dintre acestea însă au un caracter regional şi se referă, adesea, numai

•a familiile contribuabile. Datele conţinute sunt, aşadar, incomplete. Totuşi,

Pe temeiul lor, putem cunoaşte cu aproximaţie structura etnică, confesională

Şi socială a locuitorilor, repartizarea acestora pe oraşe, târguri, sate. Cu

rezervele de rigoare trebuie privit şi următorul tablou sinoptic privind

Şezările rurale, semiurbane şi urbane din- spaţiul carpato-danubiano-

pontic, până la 1821:

» 11

ENTITATEA * ISTORIC6-GEOGBAF(CA

> STRUCTURA HABITATULUI

TOTAL

AŞEZĂRI

din care.

târguri şi oraşe _, aşezări rurale s

număr % număr %

* BANAT BASARABIA

BUCOVINA CRIŞANA

DOBROGEA

MARAMUREŞ

MOLDOVA

TRANSILVANIA ŢARA

ROMÂNEASCĂ

729

707

316

460

453

403

1455 2

182 2

779

56 22 7 5 7 24

* 25

63 34

7,68

3,11

2,21

1,09

4,55

5,95

1,72

2,89

1,22

673

685

309

455

446

379

1,430

2119 2

745

92,32

96,89

97,79

98,91

98,45

94,05

98,28

97,11

98,78

TOTAL GENERAL 9 484 243 2,56 9 241 97,44

,: Din cele aproape 9 500 aşezări

atestate documentar în perioada care ne interesează, peste 97% reprezintă

sate. Acest procent denotă caracterul prevalent rural al habitatului din spaţiul

carpato-danubiano-pontic. O asemenea trăsătură se explică prin făptui că

economia însăşi are un pronunţat caracter agrar.

Procentul aşezărilor rurale diferă însă de la o entitate istorico-geografică la

alta. Astfel, media pe întreg spaţiul amintit este depăşită de procentul înregistrat

în cele cinci cercuri administrative din comitatul Bihor, cele două sangeacuri

dobrogene (Silistra şi Tulcea), în cele 17 judeţe din Muntenia, unde numărul

aşezărilor rurale fireşte între anii 1815-1821, în cele 16 ţinuturi din Moldova

•dintre Prut şi Carpaţi şi în Bucovina. Spre 1826, numărul aşezărilor rurale scade

în Transilvania.

Datele aceluiaşi tablou sinoptic

confirmă şi creşterea diferenţiată a numărului târgurilor. Procentele cele mai

semnificative sunt, în această privinţă, cele din Banat şi Maramureş. Diferenţieri

există însă chiar între subdiviziunile administrative ale acestor două entităţi

istorico-geografice.

Astfel, în comitatul Arad documentele confirmă existenţa unui singur „oraş

liber regesc", dar şi un număr de târguri mai mare cu zece, decât cel al

aşezărilor cu caracter semiurban din comitatele Timiş şi Torontal, luate la un loc,

unde sunt atestate trei oraşe. De asemenea, în comitatul Şătmar, integrat

Maramureşului încă din timpul Drăgoşeştilor, există - la începutul secolului

al XIX-lea „două oraşe libere regeşti" şi un „oraş liber minier". în schimb,

comitatul care poartă numele amintitei entităţi istorico-geografice nordice,

Maramureş, are numai „cinci oraşe-târguri".

în comitatul Alba de Jos sunt atestate patru oraşe şi zece târguri, dar în

comitatur Alba de Sus lipsesc asemenea structuri ale habitatului. Numai târguri,

fără oraşe, figurează în izvoare demografice referitoare la comitatele Caraş<

Chioar, Crasna, Hunedoara şi Zarand, la scaunul Arieş, în judeţul Ialomiţa ori la

cazatele Ostrovşi Mangalia-. în Basarabia, un izvor cartografic din 1817 confirm3

existenţa a 17 târguri şi 5 cetăţi.

Numărul cşl mai mare de oraşe (11, dintre care şise „regeşti şi cinci

oraşe-municipii)- se înregistrează, pe „Pământul Crăiesc" respectiv scaunele

jOrăştie, Sebeş, Miercurea Sibiu, Nocrich, Mediaş, Cincu, Sighişoara, Rupea,

districtele Braşov şi Bistriţa. împreună cu târgurile, centrele urbane reprezintă, în

zona respectivă, puţin peste 8% din numărul total al aşezărilor (276, din care 253

"sate). Procente peste media continentală, de la acea dată, întâlnim însă numai

în districtul Braşov (16,66%) şi în scaunul Mediaş (25,9%).

Se constată că numărul târgurilor este mai mare decât cel al oraşelor.

Ambele tipuri de habitat sunt depăşite numeric, copleşite chiar, de habitatul

rural. Gradul redus de urbanizare, ca fenomen demografic petrecut pe aceste

meleaguri - anterior anului 1821 - permite desprinderea clară a funcţiilor

oraşului. Fără îndoială, acesta reflectă dezvoltarea meşteşugurilor şi co-

merţului. Există, totodată, elemente care denotă o intensă activitate agricolă,

îndeosebi horticolă (floricolă, legumicolă, pomicolă) şi viticolă, precum şi una

pastorală.

Printre vii şi „frumoase grădini", admirate de un conte francez în toate

'oraşele străbătute, de la Timişoara şi până la Bucureşti, adăposturi pentru vite,

pentru oi, au în preajmă ateliere metalurgice, manufacturi de postav, hârtie,

sticlă, salpetru, potasă,- piele, bere, var, ceară etc; sedii ale breslelor şi

companiilor comerciale sunt situate în preajma pieţelor centrale, printre edificii

ecleziastice sau laice, de tradiţie medievală ori baroc, şi case ţărăneşti (una

chiar în centrul capitalei Ţării Româneşti, lângă Mănăstirea Sf. Sava). La laşi, din

cele şase mii de case, despre care scrie un călător străin, numai trei sute sunt

construite din piatră; printre ele, numai treî băi publice.

Pe măsură ce va fi promovată o viaţă intelectuală tot mai bogată şi o

estetică arhitecturală proprie, se va ajunge la o structurare valorică a spaţiului

urban. Deocamdată, oraşele - şi unele târguri - dobândesc numai un statut

administrativ (reşedinţe de cazale, comitate, districte, judeţe, sangeacuri,

scaune, ţinuturi ş.a.m.d.). Din punct de vedere juridic, unele oraşe şi târguri au

statut de aşezări libere; altele, cum vom vedea, luptă însă pentru emancipare de

sub stăpânirea marilor proprietari funciari. De asemenea.oraşele şi târgurile se

deosebesc între ele şi prin numărul de locuitori. Majoritatea lor covârşitoare,

inclusiv Cernăuţi (5 743 locuitori în 1810), Satu Mare (8 370) şi Timişoara

(8 480), au sub zece mii de locuitori (cifră tipică pentru Europa Apuseană). Peste

această cifră, între 10.000 şi 20.000 de locuitori au oraşele Cluj (circa 13.000),

Sibiu şi Braşov (ultimul depăşind 18.000 de locuitori, la 1820). O populaţie mai

mare de 20.000 de locuitori avea oraşul laşi, în timp ce oraşul Bucureşti

depăşise deja 30.000 de locuitori.

Creşterea numărului locuitorilor oraşelor redă mai convingător procesul de

urbanizare. Faţă de procentul aşezărilor neagricole din Moldova (1,72%),

unaoară, indicele concentrării populaţiei în oraşele şi târgurile Principatului

respectiv este superior (9,11% în 1803).'

„ . Există statistici care redau numărul s i h t -

ri'

r conform

str

ucturii etnice a locuitorilor, lată, spre exemplu, o asemenea ! statistic

ă pentru Banat, la cumpăna dintre veacurile al XVIII-lea şi e

13

------------------------ m— Aşezările după structurile etnice

Româneşti Româno-sârbeşti

Sârbeşti Sârbo-germane

Româno-

sârbo-

germane

Procentul din totalul

aşezărilor bănăţene

73,35% 3,56% 19,91% 1,31% 1,87%

Din cele arătate rezultă că, în Banat, circa 3/4 din localităţi cuprindeau populaţie românească.

Semnificativă este, în aceeaşi ordine de idei, şi structura gospodăriilor din Basarabia, în anul 1817, potrivit căreia, din totalul de 96 528 gospodării basarabene, luate în calcul, cele româneşti reprezentau, aşadar, peste 94%.

Gospodăriile după

structura etnică a

membrilor lor

„Moldoveneşti"

(româneşti) Evreieşti Greceşti Armeneşti Bulgăreşti Şi

găgăuze

Numărul 91.048 3.826 640 530 482

Să reţinem că, anterior, în Bucovina existau următoarele procente privind numărul familiilor după structura lor etnică: familii de români - 77,3%; ruteni şi alţi ucrainieni, din Imperiul Habsburgic-15,8%; evrei-3,7%; ţigani-2%; armeni - 0,4%; alte naţionalităţi - 0,8%.

în cele 16 ţinuturi din Moldova sunt atestaţi, în 1820, aproximativ 700 000 de locuitori români. Pentru anul următor, populaţia din Ţara Românească este estimată la aproape 1 800 000 de locuitori.

Pentru Dobrogea, datele sunt incomplete. Cele referitoare la români, de exemplu, provin numai din câteva cazale (Tulcea, Isaccea, Macin, Babadag, Hârşova şi Mangalia), unde sunt atestaţi în număr de aproape 18 000. Alături de români trăiesc turco-tătari (în număr aproximativ egal cu cel al românilor), bulgari, cazaci şi greci (câteva mii fiecare grup etnic), ţigani, evrei, şi armeni (între 800 şi 400 de suflete, fiecare). Să reţinem însă faptul că, în Dobrogea, datorită păstoritului transhumant, locuiesc anual între 2 900 şi 5 000 de mocani, veniţi cu oile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească.

împreună cu locuitorii de acelaşi neam din Banat, românii din Transilvania, Crişana şi Maramureş, totalizează, la începutul secolului al XIX-lea, peste 2 200 000 de locuitori. Astfel, ponderea românilor, în ansamblul populaţiei spaţiului carpato-danubiano-pontic, este următoarea:

TERITORIILE TOTAL LOCUITORI DIN CARE ROMÂNI

Moldova şi Ţara Românească

Banat, Transilvania, Crişana şi

Maramureş Bucovina, Basarabia

şi Dobrogea

2.695.130

2.807.075

759.955

2.575.020

2.202.542"

639.438 ______ . TOTAL GENERAL 6.262.160 5.417.000

Cifră atestată în perioada istorică imediat următoare.

14

Un număr însemnat de locuitori români este atestat, totodată, în Mace-

nia Pe văile Timocului şi Măritei sau la est de Nistru; de asemenea, în Galiţia

Slovacia, de unde, printr-un proces asemănător de emigrare, locuitori de alte

5' .. se vor îndrepta spre spaţiul istorico-geografic românesc. împreună cu cei 6 ste 5.4 milioane de locuitori autohtoni, alogenii se vor integra unei vie ţi

P ijtjco-naţionale complexe, dar nu lipsită de contradicţii generate de dominaţia

? rtial, cnjar ocupaţia) imperiilor absolute vecine.

Date privind structura confesională a locuitorilor spaţiului carpato-da-

ubian» i-pontic. Majoritatea covârşitoare a populaţiei de la Dunărea de Jos,

Pont şi Carpaţi aparţine, în continuare, confesiunii tradiţionale, respectiv cea a

credincioşilor creştini ortodocşi. Aceştia sunt îndeosebi români, a- căror viaţă

religioasă este coordonată de Mitropolia Ungro-Vlahiei şi de Mitropolia Moldovei,

în 1821, este întemeiată Mitropolia Basarabiei, în frunte cu Gavriil Bănu-

lescu-Bodoni (1746-1821). De sub autoritatea Mitropolitului Moldovei au fost

scoşi, anterior, şi românii ortodocşi din Bucovina. Episcopia acestora, cu re-

şedinţa la Cernăuţi, împreună cu cele şase protopopiate ale sale (între care cele

ale Ceremuşului, Nistrului, Sucevei), împreună cu ortodocşi din Banat (români şi

sârbi), Crişana, Maramureş şi Transilvania (români, în majoritatea lor, şi greci)

sunt trecuţi în subordinea Scaunului mitropolitan de la Karlowitz. La Sibiu se

menţine numai o Episcopie Ortodoxă. Mitropolia Ortodoxă care funcţiona la

Alba-lulia fusese desfiinţată cu prilejul Uniaţiei, când o parte dintre românii ar-

deleni, pentru a obţine egala îndreptăţire în faţa legilor, deveniseră greco-catolici.

într-un izvor demografic publicat la Sibiu, referitor la anii 1786-1833, se

arată că: „mai numeroşi sunt adepţii religiei greco-neunite", respectiv ai Bisericii

Ortodoxe „căreia îi aparţine aproape trei cincimi dintre români şi ţigani şi apoi toţi

grecii. Numărul acestora poate, desigur, să se ridice la 800 000 de suflete, dacă

nu şi mai mult". Celelalte 2/5 ale populaţiei româneşti şi locuitori aparţinând

diferitelor grupuri etnice creştine din Transilvania alcătuiesc adepţii confesiunii

greco-catolice (uniţi cu Biserica Romei), care înregistrează „sporul numărului (...)

cel mai important (...) datorită trecerii unor comune întregi" la această religie.

După numărul adepţilor, în Transilvania urmează religia evanghelico-lu-

therană, de care „ţin, cu puţine excepţii, saşii (..) circa 250 000 de suflete", la

care se adaugă „şi câteva comunităţi ungare de această religie". Cât priveşte

religia romano-catolică, aceasta are, în interiorul arcului carpatic, la începutul

secolului al XIX-lea, 18 081 de adepţi, cu deosebire maghiari şi secui. Tot în

scaunele secuieşti, dar şi în comitatele Alba de Jos, Cluj etc, îşi au credincioşii

celelalte două religii reformate: calvină şi unitariană (sunt atestaţi 140 043

unitarieni). Potrivit aceluiaşi izvor, religia mozaică are aproximativ 3 000 de

prozeliţi dintre „evreii ce trăiesc risipiţi prin Transilvania".

Comunităţi de catolici şi mozaici sunt prezente, totodată, în Moldova şi în c vina; armenii îşi organizează temeinic instituţiile religioase în Basarabia.

Majoritatea confesiunilor amintite există şi în Dobrogea primelor două decenii e Vea

cului al XIX-lea. în plus, remarcăm coreligionarii ortodocşi de rit vechi,

Prezentaţi de cazacii crosoviţi sau lipovenii colonizaţi între Dunăre şi Marea agrâ. De asemenea, câteva mii de musulmani, îndeosebi „bosniaci şi arnăuţi de

9lr|e slavă, renegaţi", vin să întregească acest tablou al vieţii religioase.

Structura socială a populaţiei româf Izvoarele de demografie istorica

oferă date semnificative şi în legătură cu structura socială a populaţiei româneşti din primele două decenii ale secolului ai XIX-lea. Spre exemplu, redăm în tabelul de mai jos procentele care revin principalelor grupuri sociale în cadrul celor peste două milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Marafnureş.

Ţărani dependent' Ţărani liberi Orăşeni Mica nobilime Intelectuali

81,3% 10,5% 5,2% 2,8% 0,2%

în diferite regiuni însă, procentele oscilează, mai puţin ori mai mult, faţă de cifrele medii mai sus-menţionate. Spre exemplu, pe Pământul Crăiesc, ele se reprezintă astfel:

- ţărani liberi ........................................................................................... 59% - ţărani dependenţi ................................................................................. 24% -orăşeni ................................................................................................. 17%

în Ţara Românească şi Moldova, ţăranii clăcaşi reprezintă cu puţin peste 70%, iar cei biberi (moşnenii, răzeşii) aproape 30%. Ultima cifră este confirmată de repartiţia proprietăţii funciare dintre Carpaţi şi Nistru, mai precis de structura satelor menţionate în recensământul fiscal din 1803 (impropiu denumit Condica liuzilor):

Sate domneşti Sate mănăstireşti Sate boiereşti Sate răzăşeşti

25 215 927 546

Pentru cunoaşterea locului în viaţa socială a diferitelor categorii de locuitori,

semnificativă este şi următoarea structură a familiilor româneşti din Bucovina: 4„

Boieri Mazili Răzeşti Feţe

bisericeşti Slujbaşi

publici Meşteşugari şi

negustori Ţărani

iobagi

0,13% 1% 0,9% 2,9% 1,6 4,5% 87,9%

HISTORISCHE BESCHREIBUND (1780) despre locuitorii Bucovinei, re ligia şi limba

obştească a regiunii. ...locuitorii cei mai vechi ai Bucovinei sunt deopotrivă cu locuitorii din Moldova turcească,

descendenţi din coloniile valahe sau vechi romane. în timpurile precedente ei primiră o puternică

sporire de coreligionari greceşti, refugiaţi din Transilvania. Către sus-numiţii vechi locuitori s-au mai

ataşat mulţi din ţările vecine, care, refugiindu-se ici-colo, s-au aşezat aici. De aceea întâlneşti în ţară

multe familii ungureşti, transilvănene, armeneşti, dar mai cu seamă evreieşti. Limba obştească a

ţării este limba moldovenească ce se compune dintr-o latinească stricată.

J.A DEMJAN, statistic/an austriac, despre structura etnică a populaţiei Transilvaniei la

începutul secolului al XIX-lea (1804).

între naţiunile mai vechi, românii ocupă necontestat în privinţa numărului, locul cel dintâi. ". .or se

poate aprecia pe drept la 4/7 din întreaga populaţie. înmulţirea populaţiei româneşti e TlailJ

dsproporţinat de mare faţă de cea secuiască, maghiară şi săsească, încât oriunde trăieşte atât

de aceia' |e ja locul îndată. Ei sunt răspândiţi în întreaga tară, pe de o parte în grupuri românu

întregjme satele sau jumătate din populaţia acestora, pe de altă parte la marginea aşezărilor

ungureşti, secuieşti şt săseşti.(...)"

CHEORGHE MAIOR despre situaţia iobagilor. Când răsărea soarele îi puneau în lucru şi după ei stătea un pârcălab cu băţul în mână şi de se

întâmpla ca unul să nu lucreze ca celălalt sau să rămână ceva mai îndepărtat, îl bătea Când bagii

făceau greşeli nu tocmai mari, de pildă lipseau vreo zi de la lucru fără voia domnului, atunci îi '

uneau jos pe scaun şi le dădeau 10-20 beţe, şi apoi îi puneau iarăşi la lucru".

TEMĂ:

în ce constă semnificaţia cunoaşterii structurii confesionale a locuitorilor din spaţiul carpatc-danubiano-pontic?

■ Moghilev 'V K Culisăuţi y

Soroca V <1V

Dorohoi Ripiceni Dumbrăvenii? y-

Şiret - l " I U Botoşani Vasilâu*

Satu Baia Mare ~ Cavnic Tăşnad

Cehu Silvaniei Marghita Şimleul Silvaniei Oradea zalău Dep

Bistriţa M-rea Secuo

1 Tophţa

RĂSCOALA HOLEREI Deda ' ' Bicaz

Reghin Gheorghieni ■ Nea

SILVANIA / ) B

R Târgu Mureş /

' Bi

'M

iercurea Ciu Tarnăveni

Bolgrad Chilia'—

Ismail 9-1856 'usla T u l ~

■ $ Babadag

SloboijaX Q Feteşti ■> Cernavodă 83a-40 *" Călăraşi

J Medgidia

"" ţ6a Olteniţa'. Adamclisi Constanţa ,X" Silistra ostrov Cobadin Alexandria'Gjuraju Turtucaia

Corabia Turnu Măgurele s y

• Mangalia Nicopole

Zimnicea

A l k I Bazargic

IMPERI U L OTOMAN

s

V

Nădlac

<ikinda Jimbolia

BELGRAD

LEGENDA îentre ale revoluţiei din 1821

tinerarii ale pandurilor şi arnăuţilor de sub comanda lui Tudor

Retragerea lui Tudor din Bucureşti

Debrecen '

Valea lui Mihai Măgura Moldovenese

Rodna

Vatra Do'rnei

VO.

2.11.1821

culenii Vechi

l \ Chişii* , TolăDusnei -STiraspol imuJg.UapuşneiTjghina

.. . Nucet Vaşcau Băit£

1843-46 : Sântana

Arad """' \Ş! : "Abryd (Ai

Brad "'Albalulia Mediaş Rupea Deva Orăstie

Sebes " >Sf. Gheorghe

Timişoara "unedoara, cuair Sibiu ' FăgărasN BU 18402-L459OJ HateT nS"*»*— '

CiacovEaFTIMIEBo

McSM ană

P l,& \ i Predeal Râ™lc* Dognecea Reşiţa 23/25.5 sO;:i| o ff "

Coz'a Curtea Slăpic

" ' " U M

Horezu de Argeş câmpina -" - LCI-r.Târgu Jiu

Râm™Y_

eaJ>loiest -<;T

BuZaU

Lipova

Galaţi Brăila© 1841-43 Isacce

Sulina

heorghe

Mehadia Baia\lp Arama Moldova Veche Orşova

' Turnu Severin v Ţînţăreni 4JH.182 slatina

Principalele itinerarii "\ " ) 4/28.11.1821 * ale detaşamentelor eteriste~\ " Craiova

Lupte cu turcii I Vidifv

v — Caracal/o Y. ele

v/ RUSII de Vec 1 Băileşti Segarcea Intrarea turcilor în Ţările Române

Agitaţii ţărăneşti în Transilvania sub influenţa mişcăm conduse def Ţuclor'

) Centre 6e agitate între 1822-1847 îa mo\\Vov susvnută de Ecaterina Varga (1843-1846)'

-bO

NAŢIUNE SI ACŢIUNE LA 1821. PROGRAM, OAMENI, FAPTE, URMĂRI IMEDIATE SI DE PERSPECTIVĂ

- CONTEXT INTERNAŢIONAL SI CAUZE ROMÂNEŞTI. _ TUDOR VLADIMIRESCU - VIAŢA SI PERSONALITATEA.

-TUDORŞIETERIA. - PROGRAMUL REVOLUŢIEI OE LA 1821.

Context internaţional şi cauze româneşti. începutul secolului al XIX-lea

s-a desfăşurat sub semnul activizării excepţionale a mişcării pentru libertate

socială, restructurări politice interne şi afirmare naţională.

Ideile generoase ale marii revoluţii franceze, care propovăduiau dreptatea

şi egalitatea socială, precum şi dreptul la autodeterminare a popoarelor opri-

mate, s-au răspândit în întreaga Europă. Terenul pe care se mişcau era de mult

pregătit într-alume a cărei ordine (cea veche, medievală) se destrăma progresiv,

iar imperiile absolutiste, lovite de forţa geniului napoleonian, păreau a fi aproape

de prăbuşire. Dar, înfrângerea de la Waterloo, lungul şi sinuosul Congres de la

Viena au impus, din nou, popoarelor abia ridicate din letargie, vechile rânduieli,

în spatele acestor reglementări se afla forţa, acum reunită, a celor mai influente

puteri politice ale continentului.

Legitimismul şi conservatorismul aveau să avertizeze naţiunile oprimate că

marele ceas al dezrobirii lor nu sosise. Dar, din sudul iberic şi până în cel italian,

din îndepărtatele colonii ale Spaniei şi Portugaliei, din America.de Sud şi până în

Rusia şi, cu deosebire, în tumultoasa Peninsulă Balcanică, voinţa de libertate,

unitate şi afirmare naţională se arăta din ce în ce mai greu de stăvilit.

Erodate de numeroase cauze interne şi externe, structurile de putere ale

Imperiului Otoman cedaseră marilor Imperii creştine, Habsburgic şi Rus, vaste

teritorii în Europa centrală şi de est. Declinul evident al marii împărăţii a

sultanilor, atâta vreme puternică, se traducea, în anii de la răscrucea veacurilor

XVIII-lea Şi al XIX-lea, printr-o exploatare crescândă a teritoriilor şi popoarelor af

late încă sub, stăpânirea sa. Speranţa de "grabnică eliberare a acestora era

s rans legată de presiunea diplomatică, dar şi de acţiunea militară a Imperiului Us

. care se erija, deja, în protectorul slavilor din Balcani, aşa cum, mai târziu, erh'

Ua asupra

sa

Pe toî'

creŞ

tin'' subjugaţi de Poartă. Unitară în aspiraţia ei spre

erare naţională sau autonomie, acţiunea politică a popoarelor oprimate din

-estul Europei se arată însă intens particularizată în funcţie atât de ezvoltarea lor istorică, cât şi de statutul lor politico-juridic foarte diversificat.

p _ .a capătul secolului de domnii fanariote, societatea românească, deşi

9atită să progreseze, era permanent împiedicată de instituţii şi o clasă politică

1Q

dominată de venalitate şi corupţie, de risipa neîngrădită a resurselor în folosul

unui opresor pe cât de lacom, pe atât de imprevizibil în cupiditatea sa, de o stare

permanentă de insecuritate şi instabilitate. S-a afirmat că fanariotismul a

reprezentat „o structură socială, politică şi de cultură întemeiată pe un sistem de

valori din care n-au lipsit .ortodoxismul conservator, tradiţionalismul anti-occi-

dental şi legătura de credinţă faţă de Poartă". între cei care s-au aliniat sub

stindardul său s-au numărat grecii dar şi alţi balcanici, şi, nu în ultimul rând, chiar românii.

„Grecizarea" domniei, a marii proprietăţi funciare şi a Bisericii se vor produce, cu deosebire, după 1780. La ea acasă, boierimea autohtonă se vede

sistematic împiedicată să se exprime politic. Din nefericire, diminuarea puterii

vechii clase politice se petrecea concomitent cu aceea a ţării. Nu ajungea că

Poarta răpise treptat Principatelor dreptul de a promova o politică externă

proprie! După jafurile, distrugerile şi ocupaţiile armatelor austriece şi ruseşti, cu

întregul lor cortegiu de suferinţe, părţi importante din pământul strămoşesc au

devenit moneda de schimb a precautului echilibru de forţe între cele trei imperii.

Pentru o scurtă vreme, Oltenia (1718-1739), pentru mai bine de un secol

Bucovina (1775-1918) şi Basarabia (1812-1918) - nordul şi, respectiv răsăritul

Moldovei istorice - au fost desprinse din trupul patriei.

Puternicul conflict de interese între boierimea pământeană şi domnia străină, a cărui miză a fost puterea în stat, avea să explodeze, între altele, în

lunga serie de memorii adresate de clasa politică autohtonă marilor imperii

vecine. Jocul complicat de interese al acestora, concesiile pe care Poarta, mai

mereu înfrântă, a fost silită să le facă Rusiei ţariste, precum şi lungile perioade în

care, în vreme de război, administrarea ţării, în absenţa domnilor, era

încredinţată unor Divane boiereşti au condus, treptat, la elaborarea unor

reglementări care asigurau, teoretic, cadrul unei minime stabilităţi economice şi

politice.

Astfel, tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) diminua monopolul comercial al

Porţii şi asigura, potenţial, dezvoltarea forţelor productive, iar hatişeriful din 1802

stabilea durata domniilor precum şi obligaţiile materiale ale celor două ţări faţă

de puterea suzerană. în acelaşi timp, adoptarea Codului Calimah (1817), în Moldova, şi a

Legiuirii Caragea, în Ţara Românească (1818), după numele penultimilor domni

fanarioţi, inspirate din Codul civil austriac, din 1811, şi Codul napoleonian, înscriau

în modernitate legislaţia românească.

Erau, toate acestea, încercări de a aşeza în drepturile ei legea şi ordinea,

într-o societate puternic perturbată, chiar dacă, în fond, avem de-a face fie cu

gesturi de bunăvoinţă, interesate, ale unor puteri imperiale, fie cu acte de

guvernare ale unor despoţi luminaţi de sorginte fanariotă.

Din păcate, treptele inferioare ale scării sociale continuau să suporte

presiunea excesivă a unor factori de destructurare, cel mai teribil venind din

partea Porţii, care, prin menţinerea domniilor fanariote, păstra neatinse bazele

unui sistem de extorcare fără egal în întreaga noastră istorie. Sursele acestuia, de regulă repede trecătoare, sunt legate de natura însăşi

a domniei, negociată de Imperiul Otoman cu un număr în creştere de solicitanţi-

Abia spre 1821 se va ajunge la situaţia ca doar patru familii din Fanar să se

20

ronstituie în ceea ce s-a numit „un cartel pentru exploatarea Ţărilor Române"

împărţind, doar între ele, dreptul de a concura pentru cele două tronuri.

Cumpărarea lor costa sume enorme; 3 milioane de piaştri va da M/ha// Şuţu, în

bună măsură împrumutaţi, ceea ce sporea numărul potenţial al familiarilor

domnului (creditori şi rude) - nu mai puţin de 820 de persoane la înscăunarea lui

Alexandru Şuţu în 1819.

Cum se obţineau aceşti bani? Mai întâi prin venalitatea funcţiilor. Orice

slujbă, de la dregătorii divanului până la ultimul funcţionar, îşi are preţul ei.

Marele vistiernic oferă pentru locul său 300 000 piaştri, dar câştigă cu 200 000

mai mult; spătarul şi aga, o treaptă mai jos decât şeful finanţelor, fac însă o

afacere şi mai bună; pentru 200 000 piaştri câştigă mai bine de dublu.

Ispravnicii, reprezentanţii domnului în cele 17 judeţe, dau lui Al. Şuţu 300.000

piaştri; peste cinci luni sunt înlocuiţi, succesorii plătesc aceeaşi sumă. Recordul

pare a fi deţinut de loan Caragea care a vândut 4 762 titluri de boierie, pentru

care a obţinut 20 milioane de piaştri.

Impozitele indirecte (vămile şi ocnele), oieritul, vinăritul şi dijmăritul (pe

stupi şi ramatori), precum şi văcăritul (plătit de două ori şi chiar trei ori pe an,

inclusiv de boieri) intrau, de asemenea, în cămara domnului.

Visteria statului se alimenta, în schimb, din bir, un impozit personal achitat

de întreaga populaţie masculină a ţării, în vârstă de peste 16 ani. Absolut

revoltător era nu atât cuantumul total al acestor dări, cât mai cu seamă modul

cum erau repartizate. Mai mult de jumătate din populaţia ţării (boierii, neamurile,

clerul, mazilii, precum şi scutelnicii şi posluşnicii, exceptaţi pentru că prestau

servicii boierilor) nu intrau în categoria contribuabililor.

Din 1783, unitatea fiscală era ludea care cuprindea, de regulă, în medie, 6

familii de birnici solidari, la plată. După unele aprecieri, impozabilii erau egali la

număr cu scutiţii, ceea ce explică sumele mari de bani aruncate pe capul

acestora şi creşterea lor constantă. Se ştie că în 1818 erau 18.000 lude care plăteau câte 600 de piaştri fiecare, ceea ce conduce la suma de 10 800 000 lei,

şi că în 74 de ani birul a crescut, în medie, cu 8,78% pe an, deci, în total, cu

638, 72%. Cea mai mare parte a acestor venituri, obţinute frecvent prin mijloace

de constrângere, mergea la Constantinopol.

Deşi tributul era stabilit la o sumă fixă, Ţările Române erau silite să

satisfacă, practic, toate solicitările puterii suzerane. în preajma revoluţiei

condusă de Tudor se acopereau cereri de aproape 6 milioane de lei, pe când

haraciul nu reprezintă, între acestea, decât circa 65 000 lei.

Toate comentariile, inclusiv cele din epocă, sunt în sensul că aceste atât de apăsătoare şi nedrepte obligaţii datorate statului, devenit agent fiscal al opresorului străin, erau mult mai mari decât cele datorate de ţărănimea clăcaşă sau de celelalte forţe productive în cadrul atât de puternic contestat al vechilor raporturi sociale.

Deşi marile reforme de la jumătatea secolului al XVIII-lea au eliberat pe gram din serbie, relaţiile agrare tradiţionale au perpetuat până la Regulamentele rganice. In ansamblu, boierii au continuat să exploateze marile moşii prin

Ta ia68

de

loturi

în

folosin

tă Pentru clăcaşi, obligaţiile acestora, cel puţin în

,ara Românească şi Moldova, rămânând suportabile atâta vreme cât marea

21

proprietate funciară nu s-a specializat în exportul de cereale. Cele 12 zile de

clacă, statuate încă din vremea lui Constantin Mavrocordat, au fost mai mereu

înlocuite cu un volum de muncă reciproc convenabil, prin bună învoială, de multe

ori convertit în bani (în Moldova de la 1 leu la 2 lei; în Ţara Românească

creşterea a urcat până la 1 leu, spre 1818).

O situaţie oarecum similară înregistrează şi oraşul. Locuitorii săi înfăţi-şează, într-o devălmăşie deplină, întreaga structură socială a lumii româneşti de

la începutul epocii moderne. Se întâlnesc, aici, categorii intens productive

precum meşteşugarii, negustorii şi ţăranii de la margine, ultimii preocupaţi mai mult de agricultură, slujbaşi de stat, clerici şi chiar mari boieri. încătuşată

de o societate încă patriarhală, burghezia se exprimă economic şi politic

timid. Totuşi, la 1811, dintr-un total de 4 180 negustori cu prăvălii în Ţara

Românească,marea majoritate erau români şi aveau un volum de afaceri

care, deşi modest, se arăta în sensibilă creştere. După Imperiul Otoman, be-

neficiarul monopolului comercial, Austria este al doilea mare partener, chiar

dacă autorizaţiile se obţineau greu. Produse de lux ajungeau în Principate de

la Constantinopol, Viena, Lipsea, din Rusia şi chiar din Anglia, prin filieră

turcească.

Dar oprimarea oraşului, ai cărui locuitori ţărani erau trataţi de domnie ca

simpli birnici, a produs mişcări frecvente al căror caracter social se îmbină cu cel

antifanariot. Astfel, între pandurii răzvrătiţi la 1814 pentru că li se suspendaseră, pe nedrept, imunităţile, tătărăşenii din laşi (1819) sau târgoviştenii, a căror moşie

a fost abuziv expropiată în folosul său de ultimul fanariot de la Bucureşti, Al.

Şuţu, există o strânsă apropiere.

Aceste constatări dovedesc starea de tumult premergătoare marelui

eveniment din 1821, în care toate componentele structurii sociale a societăţii

româneşti îşi arată nemulţumirea. Boierimea română, divizată în funcţie de avere

şi poziţia în stat, doreşte să-şi recapete vechile privilegii, să fie stăpână la ea

acasă iar ţara reîntregită să-i aparţină.

Forţele productive din lumea satului şi oraşului au propriile lor revendicări:

pământul pe nedrept stăpânit de boieri să revină ţăranilor, iar afacerile, stân-

jenite de risipa resurselor, să îmbogăţească investitorii şi ţara. Soluţia, în virtutea

căreia atâtea aspiraţii particulare puteau da o rezultantă, comună, firesc naţională, era recâştigarea vechii autonomii şi, implicit, desfinţarea sistemului

domniilor fanariote, pricipalul obstacol aşezat în calea progresului general de

dominaţia otomană.

Tudor Vladimirescu - Viaţa şi personalitatea. Chiar dacă viaţa lui Tudor Vladimirescu nu este cunoscută în toate încheierile ei, suficiente documente

îngăduie, totuşi, o reconstituire. S-a născut într-o familie de moşneni, probabil,

în jurul anului 1780, în satul gorjan Vladimiri, al cărui nume îi va deveni

patronimic. Instrucţia de început a primit-o în satul său, unde va deprinde scrisul

şi cititul. Mai târziu, în casa boierului Glogoveanu, va învăţa „cartea şi limba

greceasă". împrejurări ulterioare arată a fi cunoscut şi germana, desigur,

necesară afacerilor sale, care-l duceau mereu peste munţi. Indiferent de

categoria socială din care provenea şi de nivelul pregătirii sale, Tudor a fost

omul unor timpuri în schimbare şi întreaga sa viaţă arată o mare voinţă de a-şi

22

. u mijloacele de care dispune, un cr

l' a strânge o avere şi a dobândi o r

7itie de prestigiu. p pentru aceasta, în scurtul răstimp

i vieţii sale, de numai 40 de ani, şi nu A

nutine ori înfruntând umilinţa, va -e r c a să iasă din condiţia sa iniţială

'lin practicarea unor profesii şi însu-

şirea unor slujbe, care, toate, îl propul-

sau printre cei direct interesaţi în trans-

formarea lumii în care trăia. Vătaf de plai

la Cloşani, după 1806 până spre 1821 în

mai multe rânduri, a cunoscut viaţa

obişnuită a oricărui funcţionar fanariot,

într-o luptă inegală cu hoţii şi trecătorii

clandestini ai frontierei apropiate.

Soldat şi ofiţer în armata rusă, co-

mandant de panduri în războiul ruso-oto-man din 1806-1812, a luptat dincolo de

Dunăre, la Rahova, Negotin şi Cladova, a

deprins - autodidact de excepţie - cu-

noştinţe militare cu care îşi va uimi apro-

piaţii în 1821. La capătul ostilităţilor era

înaintat în grad, obţinea o importantă decoraţie şi

devenea sudit rus, unul din apropiaţii consulului Pini la

Bucureşti.

în viaţa civilă, fie împreună cu boierul Costache Glogoveanu, fie pe cont

propriu, însoţit de câţiva asociaţi, va intra în lumea afacerilor. Ştim că exporta

vite, cereale şi seu în Ardeal (1808), peşte sărat şi cereale şi că rotunjise, cum

arată diata sa din 1812, din slujbe, militărie şi comerţ, o avere frumoasă pe care era interesat s-o sporească.

Biografia sa ar fi incompletă dacă am lipsi-o de episodul mal lungii sale

şederi la Viena (iunie-decembrie 1814), urmat, la scurtă vreme, de cele câteva

săptămâni petrecute la Mehadia, în preajma popei Stoica (viitorul cronicar

bănăţean - Nicolae Stoica de Haţeg), prilej de a citi istorie românească.

Timpul cât s-a aflat în capitala Imperiului Habsburgic a fost folosit,în primul

rând, pentru a clarifica succesiunea soţiei lui C. Glogoveanu, Elenco, decedată

acolo la 7 mai 1814, misiune încununată de succes la capătul mai multor luni de

aprigă înfruntare cu justiţia austriacă. Dacă spiritul său de dreptate, îndelung

exersat în ţară, în lungi şi complicate procese, îşi găseşte aici o nouă confirmare,

c or

Vtedimirescu se arăta, în mod egal, interesat de pregătirea marelui

ongres european de după prima cădere a lui Napoleon Bonaparte. într-o eiebră scrisoare, trimisă în ţară la 28 iulie 1814, el încheie: „Se sună că atunci

cur eVa

Ş'

pentru locurile

acelea, ci mult a fost puţin a rămas". Să fi fost la renţ omul de casă al Glogovenilor cu proiectele de dezmembrare ale

ase ' Otomar1)

vehiculate la Congresul european, şi să se fi gândit că, într-o menea împrejurare, ar fi trebuit discutată şi chestiunea românească?

t, f

Tudor Vladimirescu

Fără a insista prea mult asupra trăsăturilor sale fizice şi psihice, mai cu

seamă ultimele - relativ contradictorii - este cert că Tudora întruchipat calităţile

şi limitele unui om al timpului său, căruia împrejurările ulterioare aveau s'ă-i

rezerve un destin de excepţie.

uaor şi Eteria. La începutul secolului al XIX-lea, devenise clar că

redobândirea autonomiei ţării era strâns legată de mişcările popoarelor oprimate

din Balcani şi că succesul unei asemenea acţiuni era condiţionat de sprijinul militar al unei mari puteri, evident antiotomane, Rusia ţaristă. De altfel,

evenimentele anului 1821 se îndreptau spre un asemenea deznodământ şi un

plan de război antiotoman, ce se va dovedi ulterior absolut fantezist - elaborat la

Bucureşti, în septembrie 1820 - prevedea ca ridicarea grecilor să fie precedată

de o răscoală a sârbilor şi de o alta a bulgarilor.

Sufletul acestei acţiuni era societatea secretă Eter/a, (Frăţia sau Societatea

prietenilor), înfiinţată în 1814, la Odessa, de trei negustori greci. Unirea tuturor

balcanicilor în lupta împotriva Porţii era scopul declarat al organizaţiei, imposibil

de realizat altfel decât printr-o propagandă eficace în rândul popoarelor oprimate

de Semilună. De la început s-a afirmat că în spatele întregii acţiuni se află Rusia,

cu atât mai mult cu cât principalul sfetnic al ţarului era grecul Capodistria (Capo

d'lstria). Acesta neputând fi adus în fruntea Eteriei datorită poziţiei sale în conducerea Imperiului Rus, a fost ales, în cele din urmă, Alexandru Ipsi/anti, fiul

fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti.

El era proclamat Epitrop general la 20 aprilie 1820 şi tot ce va întreprinde

din acest ceas pare a confirma ajutorul ţarului. Iniţial, planul său prevedea o

răscoală în Pelopones la care însă a trebuit să renunţe când a aflat de efectivele

otomane staţionate acolo, mulţumindu-se cu o diversiune la nord de Dunăre, în

Ţările Române. După ce la 1 octombrie 1820 Alexandru Ipsilanti era gata să dea

semnalul acţiunii conaţionalilor săi, trei săptămâni mai târziu el se răzgâdise şi

era dispus să înceapă la nord de Dunăre, unde fanarioţii, nu neapărat toţi

eterişti, dispuneau de importante mijloace utile succesului mişcării.

Planul general, acum elaborat, a devenit cunoscut la 19 ianuarie 1821. Tudor

Vladimirescu ar fi dat semnalul unei insurecţii generale care s-ar fi întins în toată lumea greacă. Milos Obrenovici, căpetenia sârbilor, era chemat să li se alăture.

Contextul istoric în care s-au desfăşurat evenimentele din 1821 a aşezat

faţă în faţă „partida naţională", alcătuită din boieri care doreau să înlăture

domniile fanariote, Eteria, interesată într-o mişcare generală antiotomană, şi

Tudor, recunoscut în epocă drept comandant al unei forţe armate a ţării,

pandurii. Este imposibil de crezut că între aceste trei forţe nu au existat contacte,

nu s-au negociat înţelegeri, nu a avut loc o coordonare a planurilor de luptă pe

poziţii riguros egale.

Fără a face parte din rândurile organizaţiei secrete greceşti, Tudora fost

parţial iniţiat în acţiunea militară pregătită de Eterie. Acordul încheiat de acesta

cu căpitanii lordache şi Farmache prevedea colaborarea „cu scopul de a ne

elibera de jugul apăsător al barbarilor". Pe de altă parte, înţelegerea sa din 18 ianuarie 1821, puţin timp după moartea suspectă a ultimului domn fanariot, Ale-

xandru Şuţu, cu trei dintre membrii marcanţi ai Comitetului de Oblăduire (însăr-

cinat cu guvernarea provizorie a ţării până la numirea unui nou domn), toţi trei

membri ai „partidei naţionale", îl însărcina, la cererea lui, „să ridice norodul la arme".

încă din acest ceas, „îmbrăcat cu cămaşa morţii", Tudor îşi asumă derea

unei acţiuni militare care să faciliteze trecerea Dunării de către răspun eterjste şj

să' atragă sprijinul .Rusiei; dar, în acelaşi timp, pentru că trU

Pe (jg 0 armată

proprie, urma să afirme şi obiectivele specifice ale unei 'S

U"ri naţionale

româneşti. Spre a-şi acoperi mişcările, pentru a scăpa neatinşi r sca . boierii

participanţi se adresau Porţii negând orice participare S evenimentele

care se pregăteau. '

Prooramui revoluţiei de la 1321. Conţinutul acţiunii politice româneşti de

1821 este cuprins în programul revoluţiei alcătuit din textele cancelariei lui

r /-(proclamaţii, documente oficiale sau scrisori personale) şi intervenţiile sale

bale îndeobşte păstrate în memoria, uneori infidelă, a contemporanilor şi

apropiaţilor săi. Proclamaţia de la Padeş (Tismana, 23 ianuarie 1821) adresată locuitorilor Tării

Româneşti „veri de ce neam veţi fi" justifică ridicarea la luptă prin dreptul de

rezistentă la opresiune" care decurge din principiul suveranităţii poporului.

Acţiunea este legitimată prin voinţa lui Dumnezeu şi dorinţa prea puternicului

împărat" (desigur sultanul) ca supuşii lui să trăiască bine. Tudor chema pe toţi

cei ce vor „a lucra binele" să se adauge cu arme, cu furci de fier şi cu lănci

Adunării orânduite pentru binele şi folosul a toată ţara". în concepţia conducă-

torilor revoluţiei, mulţimile strânse sub stindardul ridicat în Oltenia urmau a

constitui o armată, dar şi un corp reprezentativ care să conducă şi să legifereze

.în interesul general.

Partea finală a textului cerea ţăranilor să „jertfească binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri" dar să cruţe bunurile tuturor celorlalţi, inclusiv

ale rrjarilor proprietari „făgăduiţi" - participanţi la marea acţiune.

Proclamaţia exprimă gândirea politică a mişcării naţionale la începutul

revoluţiei, un apel înflăcărat pentru o ridicare generală împotriva nedreptăţii şi

asupririi, menit să atragă atenţia asupra stărilor de lucruri din Principate.

Prudenţa domină însă mişcările răzvrătiţilor. Tendinţa spre o răscoală

generală împotriva boierilor este greu stăvilită de Tudor, iar eventuala reacţie a

puterii suzerane, mereu dornică să intervină la orice tulburare în ţinuturile de la

Dunăre, e potolită printr-un arz trimis Porţii, din care se desprinde, exclusiv, o

incriminare la adresa boierilor greci şi români: „ridicarea noastră nu este pentru

altceva... decât numai asupra boierilor, care ne-au mâncat dreptăţile noastre".

ocul politic stabilit la Bucureşti, din care fac parte şi textele mai sus amintite, continua cu schimbul de scrisori dintre Tudor şi „Comitetul de Oblăduire"numit şi

n (3-4 februarie 1821). Conducătorul revoluţiei le cere boierilor „să se facă

noţi adevăraţi, iar nu vrăjmaşi ai patriei precum aţi fost până acum". în acelaşi

Cln pare

sa

fi 'ntrat şi misiunea atribuită vornicului Nicolae Văcărescu, însăr-

Sp _ r sa

risipească trupa lui Tudor, dar rechemat la Bucureşti imediat ce acesta se

Pregătea de acţiune. celebra J

Crisoarea adresată acestuia, la 11 februarie 1821, este formulată

afirmaţi j?'*ie a Patr/e/

- Drept replică la acuzaţia că ar fi răzvrătit ţara el face nu tanL '

ar cum

nu

socotiţi dumneavoastră că Patrie se cheamă poporul, iar Ulagţma

jefuitorilor?" 0 a ta foarte cunoscută apreciere, când a justificat asprimea cu care i-a pe

vinovaţii jafurilor de la Beneşti, Tudor afirma că „mişcarea sa nu

este îndreptată împotriva boierilor", ci împotriva otomanilor, „din porunc

împăratului Alexandru". Urma ca ruşii să ne ajute să redobândim cetăţile „<w

care ne vor lăsa liberi să ne conducem după legile noastre".

Cel mai important document programatic al revoluţiei, elaborat probai

anterior, dar devenit cunoscut în februarie 1821, este „Cererile norodului roma-

nesc" care, fără a fi supraevaluat, cuprinde totuşi principiile de bază ale unei n "

ordini sociale.

Astfel, este recunoscută suveranitatea poporului, singura în măsură să

acorde puterea şi să impună legea. Tot ce nu s-a orânduit prin „alegerea s'

voinţa a tot norodul" urmează a se îndepărta. „Adunarea norodului" reprezintă

voinţa suverană în stat.

Se cerea desfiinţarea privilegiilor boierimii şi obligaţia domnului numit de

Poartă de a respecta voinţa tuturor celor pe care-i conduce. Accesul la dregătorii

urma să se întemeieze pe merit: „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai

face". Cum astfel era aşezat pe baze noi atât statul, cât şi relaţia dintre cetăţeni

şi putere, urma a se continua cu o largă reformă, extinsă de la justiţie la

administraţie, la domeniul şcolar (instituţiile didactice sporeau pe seama

episcopilor) şi la armată (se prevedea instituirea unei oştiri permanente cu 4 000

de panduri şi 200 arnăuţi, cu „leafă uşoară", pe socoteala mănăstirilor"). Fără a

desfiinţa birul, „Cererile..." făceau, oricum, suportabilă fiscalitatea stabilind un

impozit fix, în patru rate. Posluşnicii şi scutelnicii erau desfiinţaţi: mărirea

numărului contribuabililor ar fi trebuit - cel puţin teoretic - să diminueze dările

individuale. Desfiinţarea vămilor interne era considerată o necesitate, căci „ţara

alta tarapana nu are, numai cu neguţătoria trăieşte".

în sensul creşterii autonomiei merg şi acele reglementări care limitează la

patru numărul dregătorilor greci, însoţitori ai domnului, sau„naţionalizarea"

scaunelor arhiereşti, din care să fie îndepărtaţi grecii. Firesc, spre a nu tulbura

unitatea, acum atât de necesară împotriva opresorului străin, revoluţia de la

1821 nu a pus, în nici o formă, problema agrară, în sensul ei modern, bine ştiut-

de împroprietărire a ţăranilor şi desfiinţarea definitivă a clăcii.

în acelaşi timp, Alexandru Ipsilanti trecea Prutul şi prezenta, la laşi, o

Proclamaţie (28 februarie 1821) în care afirma obiectivele revoluţiei greceşti,

garanta pacea şi securitatea Moldovei şi, într-o formulare înţeleasă repede de

toţi, anunţa că, în eventualitatea unei intervenţii otomane, „o forţă teribilă le va

pedepsi îndrăzneala" (adică Rusia).

Uşurinţa cu care epitropul Eteriei a trădat participarea Imperiului Rus in

evenimentele de la nord de Dunăre şi din Balcani a atras, aproape imediat, atât

dezavuarea acţiunii conduse de Alexandru Ipsilanti, cât şi a aceleia care îl avea m

frunte pe Tudor, mai întâi prin ambasadorul Stroganof la Constantinopol apoi de ţar

însuşi, aflat la un Congres al Sfintei Alianţe, la Laybach (Liubliana, Slovenia).

Refuzul declarat al Rusiei de a urma Eter/a în planurile ei aventuriste va

modifica înţelegerile anterioare. în deplasarea de la laşi spre Bucureşti, împreuna

cu cei 2 000 de ostaşi recrutaţi în Moldova, Al. Ipsilanti primejduia şi acţiunea

românească. La vestea că aliaţii săi coborâră spre Dunăre, Tudor părăseşte tabăra de

la Ţânţăreni şi se îndreaptă, la rândul său, spre capitala Ţării Tomâneşti aban-

Jurământul lui Tudor Vladimirescu în faţa boierilor care susţineau cauza naţională.

donată de boierii în panică, disperaţi de gestul Rusiei, de excesele trupei lui

Al. Ipsilanti, de mânia vindicativă a „Adunăriinorodului".

Spre a preîntâmpina ocuparea capitalei de către eterişti, Tudor ajunge, la

16 martie, în preajma Bucureştilor, de unde adresează o Proclamaţie (din

Bolintin) locuitorilor oraşului spre a le anunţa intenţiile sale. Va rămâne la

margine de unde va aştepta trimişii Porţii spre a cerceta „jalnica stare" a ţării

spre a face dreptate şi orânduială bună. Poporul s-a ridicat pentru „dreptăţile

folositoare la toată obştea" stricate în ultima vreme. Se remarcă grija cu care sunt menajate susceptibilităţile Imperiului Otoman şi o anumită indecizie în ce

priveşte direcţia ulterioară a mişcării.

A doua Proclamaţie, datată 20 martie 1821, este comunicată de la Cotro-ceni, unde se afla tabăra sa. Din nou, conducătorul revoluţiei insistă asupra cauzelor care au determinat ridicarea sub arme: „pierderea privilegiilor" noastre §! jafurile nesuferite. Mai mult ca oricând se cere unirea, „lucrarea tuturora rnpreună după destoinicie'spre a câştiga din nou dreptăţile pierdute". Caracterul P onunţat social exprimat în Proclamaţia de la Padeş şi în „Cereri..." lăsa loc, aic|

. unităţii naţionale. câşti

f'ne

' acordul

cu

"boi

erii patrioţi" (23 martie), în virtutea căruia Tudor rjoaij

a

dreptul

d8 a exercita „vremelnica stăpânire", întăreşte concluzia ante-

Politic"- atea

ac

ţ'un

" întreprinse de Tudor era recunoscută şi de clasa revolut'

Pe teme

' na

ţi nal, toate forţele interesate în realizarea programului ?e"

se uneau în faţa unei situaţii imprevizibile. 51

'6-

1

ă obiectivele

Eteriei făceau iminent un atac otoman, tran-' ca

în

atâtea rânduri, pământul ţării într-un spaţiu al jafului şi al pustiirii,

27

Tudor va tranşa, în discuţiile cu Alexandru Ipsilanti, problema raporturilor rjjm

cele două mişcări. După unele surse, Tudorar fi întrebat doar unde este spjiJ6

Rusiei. Răspunsul echivoc al epitropului l-ar fi înfuriat, rostind cuvinte de câjn!J'

pentru că a fost înşelat. După altele, el s-ar fi exprimat clar: „Scopul d

neavoastră este contrar celui urmărit de mine", invitându-l să treacă Dunăr

spre a evita o nenorocire. a>

în acelaşi timp, insistentele tratative cu otomanii erau menite să întârz invazia, cel puţin până când, retras în zona fortificată a Olteniei, i-ar fi puy

rezista cu şanse de succes.

încă învăluită în mister şi supusă unor interpretări contradictorii, revoluţi

de la 1821 relevă complexitatea unei lumi în schimbare, a cărei reaşezare

comporta un proces îndelungat sub beneficiul unor condiţii favorizante

determinate de jocul de interese al Marilor Puteri.

Supus unei morţi de martir, Tudor este - asemeni marilor figuri legendare ale istoriei noastre - jertfa primordială pe care acele timpuri au aşezat-o |a

temelia noii societăţi.

A. OŢETEA despre personalitatea lui T. Vladimirescu.

„lată însuşirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredinţat

un spirit natural, care-l ridica mult peste gradul său de cultură, o adâncă cunoaştere a oamenilor şi o

experienţă bogată în afaceri militare, o voinţă dârză şi o ambiţie puternică... care nu-l putea face sâ

uite interesul de a izbuti cu orice preţ şi de a cuceri pentru sine şi pentru clasa căreia îi aparţinea

puterea supremă". *

La întoarcerea de la Viena, Tudor Vladimirescu semnalează, într-o scrisoare, pagubele ce

i-au fost pricinuite de tulburările din Oltenia.

„Hoţomanii de la Ada-Kaleh au prăpădit lumea de pe la noi şi de la mine şi de la

dumneavoastră au luat toate bucatele şi tot ce au găsit. Apoi din nechivernisirea stăpânitonlor ţări

noastre vezi câtă prăpădenie ni se pricinuieşte!... O stăpânire cu aşa ţară mare în mână şi un lucru

de nimic n-au putut opri, ci ne lăsară de ne prăpădirăm şi ne stinserăm de tot!"

TEMĂ:

1. Prezentaţi personalitatea lui Tudor Vladimirescu în contextul tendinţelor de restructurare

în sens modern, a societăţii româneşti

2. Care au fost raporturile dintre Tudor şi Eterie?

3. Comentaţi principalele prevederi ale documentelor programatice ale revoluţiei de la 1821Ş

stabiliţi semnificaţia lor.

DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1821

RĂZVRĂTIREA OLTENIE!. - TUDOR LA ŢÂNŢĂREN!, ÎPSILAfc * SAŞI.

- „SOMNIA" LUI TUDOR.

- SFÂRŞITUL REVOLUŢIEI; MOAR . DE MARTIR A LUI

în contextul creat de implicarea mişcării eteriste

într-o insurecţie care îşi avea baza de plecare în Principatele Române, trei dintre

cei mai de seamă boieri ai ţării au desemnat, printr-un înscris, pe Tudor

Vladimirescu, să ridice norodul la arme pentru „obştescul folos", în vederea

obţinerii vechilor dreptăţi ale ţării: autonomie şi domniile pământene.

în consecinţă, în noaptea de 18 ianuarie 1821 Tudor a părăsit Bucureştiul,

şi, după ce a întărit Mănăstirea Tismana, s-a instalat la Padeş, unde oamenii săi

de încredere pregătiseră /ra/ea" De aici, la 23 ianuarie el a făcut cunoscută

Proclamaţia prin care chema pe toţi locuitorii ţării pentru a înlătura nedreptăţile şi

„răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre" iar dintre aceştia „să se aleagă...

cei care pot să fie buni şi cu care noi dimpreună vom lucra binele, ca să le fie şi

lor bine, precum ne sunt făgăduiţi".

Tot de aici, Tudor ş\ Adunarea norodului constituită la Padeş au întreprins

demersuri diplomatice la Poartă, Austria şi Rusia, cărora le solicită sprijinul,

arătându-le că nu s-au ridicat împotriva autorităţii legitime a Porţii, ci împotriva

stăpânirii interne, fanariote. Prin asigurările date Imperiului Otoman, Tudor

urmărea să împiedice o invazie armată şi orice suspiciune cu privire la intenţia

de răzvrătire împotriva ordinii legale.

în drumul său spre Craiova, Tudor

'rece prin Baia de Aramă, Broşteni şi Strehaia, unde i s-au alăturat numeroşi

ţărani. Chemarea sa a avut efectul unei declaraţii de război adresate boierilor.

Coborând pe Motru el îşi stabileşte tabăra la Ţânţăreni, nu departe de Craiova, Ur

>de Adunarea norodului a rămas toată luna februarie şi unde, păstrând o

Permanentă legătură cu boierii „partidei naţionale"din administraţia centrală, va

„ măsuri de fortificare a mănăstirilor din Oltenia în vederea unei rezistenţe

|ndelungate. Organizarea armatei, al cărei nucleu îl formau pandurii, precum şi

rea disciplinei şi a capacităţii combative a trupelor sale l-au preocupat în m a deosebit pe Tudor.

s„ Pentru el, acţiunea abia începută nu trebuia să fie o simplă diversiune care a

lnlesnească trecerea eteriştilor în sudul Dunării sau intervenţia Rusiei într-un flit

cu Poarta Otomană.

11 &• -T; Trecerea Oltului de către pandurii lui Tudor

Dar acţiunile eteriste din Moldova au schimbat planul iniţial, complicând situaţia. în seara de 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti a intrat în laşi şi l-a asigurat pe domnitorul Mihai Şuţu de sprijinul pe care Rusia îl acorda mişcăm sale şi -de iminenţa trecerii Prutului de către trupele ţariste. în „Proclamaţia şdresată locuitorilor Moldovei", pe 28 septembrie, cărora le garanta persoana'şi averea, îi asigura că, în cazul intrării otomanilor în ţară, aceştia vor avea de înfruntat o „straşnică putere". Aceste declaraţii au compromis mişcarea în fruntea căreia se afla Alexandru Ipsilanti. Deconspirată, Rusia a dezavuat imediat Etena şi mişcarea pornită de Tudor.

Sub presiunea acestor evenimente, îngrijoraţi şi de amploarea socială extraordinară a mişcării conduse de Tudor, căpeteniile „partidei naţionale" au luat drumul Braşovului (2Q februarie 1821). în acelaşi timp, lordache Olimpiotula avut o întrevedere cu Tudor, în tabăra de la Tântăreni, spre a-l atrage de partea Eteriei; discuţiile purtate pe baza „Cererilor norodului românesc" au reflectat clar divergenţele dintre cele două mişcări.

Atent la tot ce se întâmplă în ţară, conştient însă şi de consecinţele externe ale unei acţiuni pripite, Tudor a căutat soluţiile cele mai bune, în situaţia în care, la 5 martie 1821, armata grecească aflată în Moldova şi'

a

început marşul spre Dunăre. în interesul acţiunii româneşti, era absolut necesar ca forţele armate de sub comanda lui Tudor să ajungă la Bucureşti, înainte de a sosi aici Ipsilanti împreună cu susţinătorii săi.

„Domnia" lui Tudor. Plecat din Tântăreni, prin Slatina, spre Capitală, el va ajunge aici la 21 martie 1821. După ce şi-a stabilit tabăra el a iniţiat tratative atât cu Comitetul de Oblăduire din Bucureşti, cât şi cu otomanii, pentru a da o aparenţă de legalitate acţiunilor sale şi a pune la adăpost ţara, în cazul eventuale intervenţii de peste Dunăre.

30

în acest sens, Tudor şi boierii rămaşi în Bucureşti, reciproc, şi-au jurat

A- tă Acordul încheiat între părţi şi-a găsit expresia în Proclamaţia din 23 c 1- 1821, în virtutea căreia comandantul armatei revoluţionare recunoaştea

elnica stăpânire" a ţării, alcătuită din boieri „patrioţi". Tudor acceptă să

'Vr6

Hucă împreună cu ei, iar aceştia declarară că „pornirea slugerului Tudor nu

eSte r®?ontjnutu| acestui compromis politic îşi găsea expresia într-un document

■ tat Porţii şi într-un memoriu adresat ţarului. Scopul general al revoluţiei

"mânea împlinirea „dreptăţilor ţării" şi hotărârea de a le obţine chiar cu „vărsare

!f sânge", ceea ce marchează etapa nouă în care se intrase după dezavuarea

emisă de ţarul Alexandru.

La 28 martie, trupele lui Alexandru Ipsi/antis-au oprit la marginea Capitalei,

*n Colentina. Aflându-se cu „sabia în ţara sa" Tudor se opunea intrării armatelor eteriste în oraş, •exprimându-şi hotărârea de a-şi păstra independenţa şi

libertatea de mişcare. întâlnirea din 30 martie 1821 cu conducătorul Eteriei a

scos în evidenţă lipsa de concordanţă dintre mijloacele şi căile folosite de către

cele două mişcări. Tudor1-a atras atenţia lui Al. Ipsilanti că fără sprijinul Rusiei

nu va putea ridica steagul luptei antiotomane, iar dacă doreşte să o facă să

treacă Dunărea şi să-i înfrunte acolo.

în ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia

judeţele din nord trec sub autoritatea lui Alexandru Ipsilanti, iar Oltenia şi

judeţele de câmpie sub cea a lui Tudor. în consecinţă, primul îşi stabileşte

cartierul general la Târgovişte, iar celălalt la Cotroceni. Tudor îşi deplasează

forţele principale, întreprinde unele lucrări de apărare a Capitalei, sporeşte

efectivul trupelor, cărora le măreşte capacitatea combativă şi disciplina, şi duce tratative cu paşalele de la Dunăre pentru a evita intervenţia acestora. în acelaşi

timp, recomandă stabilirea de legături cu boierii din laşi, ca „la un gând şi o unire

cu Moldova să putem câştiga deopotrivă drepturile acestor principate". Şi peste

munţi, în Transilvania, era aşteptat „craiul Tudoruţ", autorităţile habsbur-

gice temându-se ca duhul răzvrătirii să nu-i cuprindă şi pe românii de acolo.

în scurtul timp ai guvernării sale, preocuparea de căpetenie a lui Tudor a

fost întărirea capacităţii de apărare a ţării, sporirea numărului oamenilor sub

arme şi buna lor aprovizionare, în eventualitatea unui conflict militar îndelungat.

Boierii reţinuţi să-l slujească la Bucureşti au primit, de la început, însărcinarea să

asigure ordinea în ţară, să strângă bani şi să asigure mijloacele de transport şi

alimente pentru nevoile oştirii. Deşi Capitala ţării era aşezată într-o zonă '

proprie apărării şi nu dispunea de ziduri şi fortificaţii el a ocupat Mănăstirile Kadu-Vodă, Mihai-Vodăş\ Mitropolia şi a întărit tabăra de la Cotroceni.

In concordanţă cu programul revoluţiei, ori de câte ori a fost sesizat, Tudor

acţionat ferm atât împotriva actelor de indisciplină ale trupei, cât şi a abuzurilor

varşite de diverşi proprietari funciari, în raporturile lor nemijlocite cu ţăranii.

Dla" i ' aPri'i

e 1821 marele vistier era chemat să uşureze claca satelor din ',

Dâmbovitei, iar 5 zile mai târziu a ordonat să fie înjumătăţită darea impusă

Olului CreţeştMIfov.

lUa

*'a con

cretă a Principatelor, unde autoritatea puterii suzerane fusese Cata

. a determinat însă intervenţia armată a Porţii, la începutut lunii mai încurajată şi de expectativa rusă.

Sfârşitul revoluţiei; moarte?*, de martir a lui Tudor. La apropierea

otomanilor de Bucureşti, Tudor Vladimirescu, după îndelungate ezitări, a părăsit

Capitala considerând că rezistenţa ar primejdui oraşul. într-un cuvânt către

oştenii săi, la 15 mai 1821 el anunţă hotărârea de a se uni „cu ceilaţi fratj

creştini" pentru „a descărca împreună puştile în carne de turc".

Deşi la 18 mai, la Goleşti, s-a ajuns la o înţelegere între Tudor şi lordache Olimpiotul, conducătorit eterişti au hotărât să-l îndepărteze de la conducerea

armatei pandurilor cu sprijinul căpitanilor D. Macedonsky şi Hagi Prodan. Seve-ritatea excesivă cu care a pedepsit actele de indisciplină prin execuţia unuia din

tinerii săi căpitani, loan Urdăreanu, i-a îndepărtat pe ceilalţi şi a uşurat misiunea

complotiştilor. în dimineaţa zilei de 21 mai 1821, după înmormântarea lui loan

Urdăreanu, mai mulţi eterişti, în frunte pu lordache Olimpiotul, au pătruns la

Tudorcare a refuzat orice discuţie. Izolat de ai săi, Tudora fost scos repede din

tabără, înainte ca „lagărul pandurilor să se trezească bine şi să afle despre ce

este vorba", şi înconjurat de arnăuţi a fost pornit spre Piteşti, iar de aici la

Târgovişte.

înfruntând moartea cu dârzenie şi demnitate, Tudora fost ucis în noaptea

de 26-27 mai 1821, la marginea Târgoviştei, iar trupul său spintecat şi azvârlit

într-o fântână. Singurul său mare păcat a fost acela că „voise ca în ţara lui să

aibă parte de fericire şi de putere săracii neamului românesc". Rămasă fără comandant, oastea lui Tudor s-a dezmembrat, nu înainte de a-şi demonstra, în

luptele cu otomanii de la Drăgăşani, o înaltă capacitate de luptă. în schimb,

armata eteristă, lipsită de pregătirea şi instrucţia militară corespunzătoare, a fost

înfrântă, ultima rezistentă consemnându-se la Mănăstirea Secu.

Arestarea lui Tudor de către eterişti

în Oltenia, luptele de hărţuire au mai continuat o vreme, chiar dacă tia

fusese înfrântă o dată cu dispariţia conducătorului acesteia, iar ţara din reV

cupată de trupe otomane. Sumele enorme solicitate de întreţinerea n u , r

represaliile exercitate împotriva participanţilor la evenimentele anului t r U

? au

dus la o nemulţumire generală care a generat puternice frământări şi

„uscări sociale. Unul din obiectivele „partidei naţionale" a fost astfel atins. Problema

-nească a devenit subiect de discuţie între Marile Puteri Sub presiunea lor rorTI

rta a f0St obligată să numească primii domni pământeni, loniţă Sandu Sturza -

Moldova) şi Grigore Dimitrie Ghica (în Ţara Românească). Sosirea lor în p

pate, fn toamna anului 1822, concidea cu retragerea trupelor otomane de

atie care (ăsau în urmă amintirea a nenumărate jafuri, distrugeri şi a mii de

victime omeneşti.

*

*

NICOLAE BĂL CESCU despre evenimentele de la 1821

.Revoluţia de ia 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să

se facă românesc Ea fu o revoluţie democratică."

NICOLAE /ORGA despre Tudor Vladimirescu

„Nu se poate zice că Tudor a căzut orbeşte în prăpastie El a înţeles şi slăbiciunea sa faţă de

turci şi încurcătura în care trebuia să se zbată faţă de etenşti şi puţinul temei ce trebuia pus pe

boieri, A făcut tot ce se putea face de un om necunoscut, fără mijloace, fără adevăraţi sfătuitori şi

fără sprijinitori trainici A chibzuit, a socotit, a potrivit - nu fără izbândă de multe ori Fără a se

lăuda şi a minţi, ca duşmanii săi el s-a păstrat multă vreme teafăr nevătămat, sigur de el şi oastea

sa, deopotrivă. Dar o putere mai mare decât viaţa lui îl ţâra spre pieire"

TEMĂ . Ilustraţi politica internă a lui Tudor Vladimirescu şi stabiliţi semnificaţia

acesteia.

ROMÂNII ÎNTRE OCUPAŢIA, SUZERANITATEA

Şl „PROTECTORATUL" IMPERIILOR VECINE. DE LA REGULAMENTELE ORGANICE

LA REVOLUŢIA PAŞOPTISTĂ

-CONTEXTUL POLITIC INTERNAŢIONAL; AKKERMAN (1826) SI

ADRIANOPOLE (1829). - DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ; DEMOGRAFIE.

- SOCIETATE.

- AGRICULTURA.

- INDUSTRIA.

- COMERŢUL, TRANSPORTURILE SI COMUNICAŢIILE.

- URBANIZAREA.

Contextul politic internaţional. Akkerman (1826) şi Adrianopole (1829).

Anul revoluţionar 1821 şi ceea ce a urmat - reprimarea mişcăm de

eliberare greceşti, dar şi a acţiunii politice şi militare întreprinse de Tudor, ororile

ocupaţiei otomane şi intervenţia diplomatică a Marilor Puteri în favoarea Ţărilor

Române - au creat condiţii propice pentru formularea explicită a programului na-

ţional. Abia schiţat în vremea lui Tudor, eludat în punctele sale principale dintr-o

firească prudenţă la 1821, acesta îşi găseşte cuprinderea aşteptată-cu deosebire - în memoriile înaintate de către marea boierime Austriei, Rusiei şi

Imperiului Otoman. Revin în aceste texte revendicări esenţiale: instaurarea dom-

niilor pământene şi a puterii politice a oligarhiei boiereşti, desfiinţarea raialelor,

libertatea comerţului şi a celorlalte activităţi economice, expulzarea străinilor din

conducerea statului şi a Bisericii.

Paralel, se desfăşoară o luptă de poziţii între boierimea mare şi boierimea

mijlocie şi mică, dornice să participe la împărţirea beneficiilor exercitării puterii şi

pentru care înfăptuirea progresului social-economic şi politic se asociază cu un

sistem de privilegii exclusive.

Implicarea nu se opreşte însă aici. Conflictului intern pentru putere i se

adaugă şi o participare internaţională. Marea boierime învinge cu sprijinul Rusiei,

care a acceptat înfăptuirea programului politic naţional cu condiţia instalării m Principate a „protectoratului" său, înţeles iniţial corect, ca un sprijin pentru

modernizare.

Instaurarea domniilor pământene va asigura cadrul înăuntrul căruia urma

a se realiza importante transformări. La 7 octombrie 1826, printr-o Convenţi

semnată la Akkerman, complementară tratatului de la Bucureşti (1812), s

reinstituia pentru Poartă obligaţia de a respecta drepturile Principatelor. Intr-u _

act separat,referitor la Ţara Românească şi Moldova, erau puse bazele unei n

34

■ ări interne, în sensul căreia domnia pământeană se limita pe o durată de

organiz atea comerţu|uj se fixa cu rezerva asigurării celor necesare Porţii, se 7 3n'\

cOmisii care să ia măsuri cu privire la întocmirea unor regulamente instituia

Ţrjbutu( şj celelalte obligaţii rămâneau în limitele hatişerifului din 1802. genera ■

sfârşit lungul exil al boierilor pământeni - alungaţi de revoluţia din ţn fine, .nutj

departe de ţară, de conflictul ruso-otoman. f qeneral, favorabilă

intereselor româneşti convenţia marca, totuşi, în- rile protectoratului" ţarist. încălcarea ei de către Poartă va declanşa un nou

*Phd între cele două Mari Puteri. La 26 aprilie 1828, trupele ţariste trec Prutul

nă Tara Românească şi Moldova, situaţie care se va menţine până în a'Driliei834.

în absenta domnilor, care se retrag din faţa armatei ruse, conducerea

p ncipatelor este încredinţată contelui Pahlen (1828-1829) şi ulterior generalilor

jeltuhin(februarie-octombrie 1829) şi Kiseleff{\829-1834), cu titlu de preşedinţi

ai Divanelor celor două ţări.

Victoria Rusiei, consfiinţită de Tratatul de la Adrianopol, garanta Ţărilor

Române vechile lor privilegii cuprinse în capitulaţii sau în înţelegerile dintre cele

două puteri. în acelaşi spirit era elaborat un nou act separat pentru cele două

Principate. Reglementările lui, în spiritul înţelegerilor mai vechi dintre marea

boierime şi Rusia, aveau un caracter contradictoriu. Domnia pe viaţă întărea

stabilitatea principalei instituţii în stat; libertatea comerţului, însoţită de retro-

cedarea teritoriilor fostelor raiale şi stabilirea graniţei pe talvegul Dunării - primul

pas pe calea unificării de stat în epoca modernă - au avut consecinţe favorabile

în afirmarea societăţii, moderne. Poarta şi Rusia se obligau să confirme

viitoarele regulamente administrative ale Principatelor. însă, în planul statutului

lor politico-juridic Ţările Române ieşeau de sub dominaţia singulară a Porţii spre

a cunoaşte, vreme de aproape 50 de ani, suzeranitatea Imperiului Otoman şi,

timp de 30 de ani, protectoratul concomitent al Rusiei.

l>ti vo' s- - Paralel cu creşterea nume-

rică a satelor, oraşelor şi târgurilor, se înregistrează şi o diversificare a populaţiei, care îşi schimbă structura şi omogenitatea. La oraşe apar noi meserii

Şi comerţul se diversifică, în vreme ce în lumea rurală se adânceşte stratificarea

socială. Societatea românească intră într-un curs racordat la ritmurile unei vieţi ln Plină schimbare şi transformare.

. __ In perioada anterioară revoluţiei de la 1848, în Moldova existau 1 933 sate

rar în Ţara Românească, la 1838,'3 584. în Transilvania, la 1857 se semnalau

2 localităţi, înregistrându-se şi un proces de comasare a acestora.

In ansamblu, sporul demografic este mai mare la oraşe decât la sate iar

xul de locuitori din mediul rural determină apariţia unor noi aşezări urbane, mai

ales după 1829.

Ia 1 qLa

începutul

secolului al XIX-lea, în Ţara Românească, populaţia se ridica în

M i "9 3 2

locuitori

' iar

la jumătatea secolului la 2.500.000 locuitori, în timp ce

Moldova, la aceeaşi dată, se înregistrau 1 462.105 locuitori. l0C(Jj ln

Tl"ansilvania, recensământul din anii 1784-1787 consemna 2.500.000 3QO/O ?

ri|

Pentru ca în 1847 populaţia să numere 3.500.000, într-o creştere de

n anul 1844, românii reprezentau 60,28% din populaţia provinciei, maghiarii

35

__________________________________ nD.Cavnic

Borşa Baia Mare BaiaSpne

*>Borsec Piatra Neamţ lin" Gpeorghieni i—-" — * *■-*-/

„ , ------------------------------------------------------ - . Târgu/wlure Nucet

e*a e .Turda ■ -

a-- ------------------------------------------------

Sântana Abrud Jţţeş A j , Ocna Mureş "' Corund

• Arad Roşia Montană n Z|aţna j Dumbrăveni BăiţaD " • e -Ocna- Rupea A

Bixad , Săvârşm Sacărfmbp Alba lulia Sibiului gja o < Malnaş C h l

G>?eva

•CU9

'r*

Sebe|Slbiu

C V lceOf. Gheorghe FocşT

a UCI

. Cahl

ţ '

w ţ Olt'&dr A Teliuc Arpaşu «" □ [ / e J ]fBolgrad

l &-Găvoidia • Nădrag DCălan Sadu*p r *ac«zărn1ftilX ' Galaţi Reni 4 Chilia Nouă-- i " \ , •Ferdinandsberg \ 3 r "-? fag \ e Ismail ~z \ * ib (Oţelu Roşu )■ Petroşani Câmpu}und C

eoea/

sâpu" © D -i 1829-1856 I.Şerpilor

w Dognecea «Reşiţa' ■ uricani Cjga ~ ( mSfe« JI \ nd£Bafta A/bT T Prpa'a Rusia Sulina rea

\{ Vrsac nA "Anina Baia de Aramă ae

Ar

?eş

Bpiteni- Camfrna b uzau-' _ "Va Tulcea BELGRAD Oraviţa Ciclova D - Târgu JiuRamnicu Vâlcea % Pioasa VC,C JS / Sf.Gheorghe

A Orşova ■ Zăgujani Piteş* Dragomiresti Ploieşti ' ţ> a S Moldova Veche/**xTurnu Severin ■ -.\.

v o _. . n£

■' _ ! > _ . . . Filiasi Drăaăsani VoHtu __ * oSlobOZia F

et« Călăraşi

LEGENDA

Extracţii de cărbuni Extracţii de fier Metale neferoase Păcură Sare Ape minerale Metalurgie, unelte agricole Construcţii de vaseJ

Maşini cu abur

Potasă Lumânări,

săpun Hârtie

Pielărie

,Râbniţa

IMPERIUL Debrecen

Valea lui Minai

A

©• Oradea RUSIEI

e" Chisinău ' T "tg.Lăpuşnei

Tiraspol

lina

Salonta

. . l Bacău v , : doineşti ., vaslui

Tg.Ocna '* ' 5 ..Grozeşti (Oituz) [

Tecuci

?Leova - -%,

aComrat Cetatea Albă.C\

Tatarbunar

7 Jimbolia Timişoara

Hârsova

Sticlării, ceramică, faianţă, cărămidărn\

Textile Zahăr Berării

Distilerii de spirt f Mori Pvtte vnuepnnderv alimentare (.came, u\e\ e\c

Craiova

n . Caracal r Ruşii de Vede Sj|(stra j Calafat Segarcea

andr'a Giurgiu Turtucaia

îorabia Turnu Măgurele Rusciuc

Videle - 9 Constanţa

Adamclisi

Mangalia

Bazargic ' J _ ?&-,

Olteniţa Vidirî-.

Zimnicea

97% iar sa

S" 9'99%- Creşterii populaţiei şi numărului aşezărilor le cores-

He o puternică adaptare, înnoire, diversificare în raport cu cerinţele societăţii

fl10

ţn perioada anterioară anului 1848, în Principate, ţăranii clăcaşi alcătuiau ,

jp populaţia Moldovei şi 74% din cea a Ţării Româneşti. Stratificarea - -

imii vizibilă încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, este în strânsă

*ara

~tură cu transformările economice. Astfel, locul scutelnicilor, posluşnicilor, 'e

slaşilor şi slugilor, categorii- sociale care, în schimbul scutirilor fiscale,

„,ep|jneau anumite îndatoriri faţă de boieri sau mănăstiri, desfiinţaţi prin

Regulamentele organice, este luat de categoria căpătăierilor, locuitori fără

domiciliu stabil, care reprezentau o importantă sursă de muncă salariată, a

beienarilor, oameni veniţi de peste hotare, precum şi a ruptaşilor, utilizaţi în

administraţie şi care plăteau doar o dajdie. în Transilvania, marea majoritate a populaţiei o alcătuia ţărănimea iobagă

care, în 1831, reprezenta 39,17%, jelerii 18,33%, iar ţăranii liberi 27,21%. Rigidi-

tatea' structurilor sociale a împiedicat o dinamică similară aceleia din Principate.

şOc!<'atate Schimbările profunde din viaţa economică şi socială se observă

si în transformările survenite în structura boierimii din cele două Principate

Procesul de îmburghezire a acesteia se desfăşoară în ambele sensuri „de jos",

prin intrarea în rândurile ei a negustorilor, arendaşilor, funcţionarilor din

administraţia de stat, intelectualilor şi „de sus" prin încadrarea activă a unei părţi

din boierimea veche în activităţi cu conţinut burghez.

Structura populaţiei orăşeneşti reflectă mai bine dinamismul vieţii noi. Aici

stratificarea este puternică. Negustorii şi meseriaşii reprezentau principalele

categorii de locuitori; prezenţi în număr apreciabil, ei alcătuiau un important contingent al burgheziei care se prezenta divizată - confesional şi etnic - în

• Moldova, fiind mult mai omogenă în Ţara Românească, cu implicaţii reliefate cu

prilejul revoluţiei de la 1848.

în Transilvania, deşi populaţia oraşelor a crescut, ea era încă legată de

agricultură. Burghezia română, slabă sub raport numeric datorită păstrării

regimului stărilor şi a naţiunilor privilegiate, îşi găsea un teren de afirmare mai

prielnic în mediul intelectual.

In concluzie, marea masă a populaţiei o alcătuiau ţăranii, în vreme ce caracterul predominant agrar al economiei făcea ca interesele burgheziei să

coincidă cu cele ale boierimii, agricultura (pământul şi ţăranul) fiind o cale

Profitabilă de câştig. în acest fel, putem înţelege apropierea între burghezie şi

Proprietarii funciari, obiectivele şi limitele alianţei dintre ele, particularităţile luptei

Politice şi sociale desfăşurate în timpul revoluţiei de la 1848.

Agricultura Nevoia unei produc ţii sporite de bunuri agrare"(legată de rgirea pieţei interne, de cererile otomanilor, în Ţările Române, şi de cele

ustriece, în Transilvania, de nevoile armatelor de ocupa ţie, de începutul

9ajării produselor româneşti pe piaţa externă şi de nevoia de bani a tuturor

a e9oriilor sociale) a avut drept consecinţă extinderea suprafeţelor cultivabile,

enarea în circuitul pieţei a moşiilor nobiliare, boiereşti şi mănăstireşti, ca şi a lot "■.

Pro':)r

'et ţ' ţărăneşti. în fapt, s-a extins rezerva moşierească în detrimentul

ale " C'ate

n f '

os'nţă ţăranilor dependenţi, s-au înmulţit obligaţiile în muncă

acestora, s-au accentuat tendinţele de acaparare a pământurilor ţăranilor

37

liberi. în acelaşi timp, s-a extins munca salariată, s-a generalizat arendarea

pământului, au sporit preocupările pentru modernizarea producţiei, în conditii|e

în care agricultura reprezintă sursa esenţială de câştig.

Alături de transformările cantitative se înregistrează şi transformări

calitative, prin introducerea unor procedee tehnice noi, a muncii salariate, şi, nu

în ultimul rând, a cunoştinţelor ştiinţifice din literatura de specialitate. în acest

scop, se înfiinţează, în 1834, Societatea de agricultură, înŢara Românească, se organizează învăţământul agronomic şi economic în cadrul şcolii de la Sfântul

Sava şi a Academiei Mihăilene, se constituie Asociaţia economică ardeleană

având drept obiectiv organizarea şi dirijarea economiei în acord cu nevoile

societăţii, se experimentează maşini agricole de import la ferme model, ca cea

de la Pantelimon, se pun bazele Şcolii de meserii din Bucureşti ş\ a alteia de arte

şi meserii la laşi (1843). La toate acestea se vor adăuga înfiinţarea fabricilor de

maşini agricole de la Cluj şi laşi, experimentele lui Ion lonescu de la Brad, unul

din cei mai de seamă agronomi şi oameni de ştiinţă ai vremii, trimiterea de

bursieri în străinătate, fapte care vin să ilustreze nevoia de a depăşi stadiul

rutinier al agriculturii, de a o moderniza şi înnoi.

în 1821-1848, agricultura stă sub semnul revoluţiei agrare declanşate în Ţările Române încă din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al

XIX-lea. Deşi are un ritm inegal, ea este legată de activizarea elementelor din sistemul de valori corespunzător societăţii moderne.

Toate aceste căutări nu-şi puteau găsi plenitudinea într-o societate încă

aflată sub dominaţie străină. De aceea, asistăm la adaptarea, la noile realităţi, a

metodelor vechi, cum ar fi folosirea muncii de clacă în serviciul producţiei de

marfă. Mărirea rezervei, prevăzută în Regulamentul Organic, a fost însoţită de

sporirea numărului zilelor de muncă, prin intermediul nartului (volum de muncă

zilnic al ţăranului clăcaş, imposibil de îndeplinit în timpul afectat), de îngrădirea

dreptului de folosinţă şi de strămutare a clăcaşilor, situaţii ce vor provoca

numeroase conflicte de proprietate.

în Transilvania, evoluţia a fost asemănătoare. Şi aici necesitatea unei

producţii sporite de cereale a dus la creşterea rezervei senioriale, la formarea

de mari latifundii prin acapararea pământurilor ţăranilor liberi, prin reducerea sesiilor iobăgeşti, prin înmulţirea numărului zilelor de clacă. Aceasta a

determinat atât pauperizarea unei însemnate părţi a ţărănimii, cât şi formarea

unei categorii subţiri de ţărani înstăriţi. Elementele noului se răspândesc, şj

aici, prin activitatea desfăşurată, în Transilvania, de Societatea Agricolă,

înfiinţată la Sibiu încă în 1769, cu scopul de a populariza cele mai avansate

rezultate agrotehnice.

în acelaşi timp, numeroase date dovedesc orientarea stăpânului de moşie

spre producţia de piaţă, prin comercializarea tuturor produselor obţinute Pe

domeniu, precum şi prin înfiinţarea unor întreprinderi de prelucrare Ş>

industrializare a acestora. Dar, aceste elemente de modernizare, acceptate m

Transilvania şi în Principate, îşi fac loc în condiţiile în care principalul mijloc de

exploatare a pământului îl reprezintă munca silită, în regimul clăcii, care frânează progresul agriculturii şi al societăţii,în general.

Cum agricultura reprezenta sectorul dominant al economiei, nicăieri ca a|CI

nu s-a manifestat, cu atâta vigoare, lupta dintre nou şi vechi. De aceea

ea provocată de transformările din lumea agrară, de care era legat

ns noire a societăţii româneşti, va impune această problemă drept

Proc

!ldamentală în revoluţia de la 1848. una

a Comparativ cu sectorul demografic şi agrar, industria cunoaşte o

'[ mai puţin spectaculoasă. îi lipseau iniţiativa, capitalul, materia primă, creşe

de muncă liberă, garanţiile, sprijinul economic şi stabilitatea politică. a

naţia otomană în Principate şi stăpânirea habsburgică în Transilvania creau OrT1

erioase obstacole. De aceea, cel puţin până la 1829, în Principate mai ales,

o înreDuturilor industriei este istoria unor eşecuri repetate în absenta istoria IMV K . condiţiilor indispensabile.

Cu toate acestea, se remarcă dezvoltarea deosebită pe care au luat-o

teşugurile Săteşti, prin introducerea în circuitul comerţului intern a unei game

"artete de produse şi sporirea numărului de meşteri din marile oraşe.

Numărul manufacturilor a crescut, mai cu seamă în Transilvania şi Banat,

în ramura metalurgică, în cuprinsul căreia includem şi atelierele de fabricat

unelte şi maşini agricole, în cele ale zahărului ş\ textilelor. în Moldova şi în Ţara

Românească, aceste întreprinderi aparţin mai cu seamă boierilor şi negustorilor

si produc postav sau ţesături diverse (laşi), paste făinoase, sticlă (Comăneşti),

lumânări. Din păcate, dimensiunile activităţii manufacturiere s-au dovedit mo-

deste, departe de a alcătui baza unei industrii maşiniste. Comerţul accelerează procesul de dezvoltare în sens modern a

societăţii româneşti, imprimând acesteia un dinamism cu totul deosebit.

Alături de ţărani liberi sau dependenţi, de proprietari, în rândul cărora intrau

şi boierii ce-şi cumpăraseră rangul (aparţinând unor categorii diverse -

arendaşi, funcţionari de stat), îşi află locul şi o categorie de negustori

profesionişti, care conferă comerţului un caracter uniform şi organizat. în

continuă creştere numerică în perioada regulamentară, negustorii români îşi

sporesc activitatea, în special cei din Braşov (casa fraţilor Orghidan) şi din

Sibiu (casa Hagi Pop Constantin) care şi-au impus supremaţia absolută în

relaţia cu Principatele.

Dezvoltarea comerţului dincolo de Carpaţi a fost stimulată mai cu seamă de desfiinţarea monopolului economic otoman, care a dus la antre-narea Ţărilor Române în circuitul european. Numărul vaselor comerciale sub Pavilion străin care descarcă în porturile dunărene Brăila şi Galaţi - acest d|

n urmă oraş beneficiar de regimul de porto-franco din 1838- era în continuă creştere.

Un corolar al dezvoltării schimbului intern şi extern l-au reprezentat Porturile şi comunicaţiile. După 1829 s-a construit podul de peste Olt, de la

atina, s-a votat legea drumuri/or, în 1845, în Ţara Românească, iar în 1847 se nstituig o Direcţie a lucrărilor publiceîn cadrul căreia va activa secţia podurilor

a a.drumurilor. Prin preocupările constante de modernizare a transporturilor,

mistraţia regulamentară a contribuit la accelerarea schimbului, la consoli- 6a

Pieţei rnterne, la strângerea legăturilor cu piaţa externă. acti ■ţ!

r*

3an'zarea

- Oraşele erau centre de producţie şi de schimb, precum şi ale IVl

<aţii administrative şi culturale. în c*

Moldova, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, numărul lor este

re§tere: în 1832 se înregistrau 22 oraşe şi 18 târguri, pentru ca în 1845

39

Staţie de poştă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea

ul târgurilor să sporească la 50; populaţia oraşului laşi ajungea la

5 locuntori.

n Ţara Românească, în 1831 sunt consemnate 37 oraşe şi târguri, între

tuc'ureştii numărau 50.370 locuitori, Ploieştii 15.895 iar Craiova 11.885. în

Ivania, de la 3 oraşe (Cluj, Sibiu, Braşov) care numărau peste 10 000

>ri în 1786, se ajunge, în 1846, la 6 oraşe, cu o populaţie de aproximativ

D locuitori (se adaugă Oradea, Timişoara, Arad).

în perioada regulamentară se realizează o mai /■/(, -oisă sistematizare,

imenajate locuri de agrement (Copoum laşi şi Cişmigium Bucureşti), se

dează la pavarea şi la iluminatul străzilor, la extinderea reţelei de cana-

sunt regularizate cursurile Dâmbovitei şi Bahiuiului, ape care străbăteau

louă capitale ale Principatelor.

Porturile Galaţi şi Brăila îşi modernizează instalaţiile Din 1831 începe

ruirea noilor oraşe Brăila şi Giurgiu (foste raiale); de asemenea, se edifică

\ndria (1834) şi Turnu-Măgurele (1836). Perioada istorică cuprinsă între -

1848 este bogată în transformări. Dezvoltarea îşi accelerează ritmul,

ul spre modernizare devine ireversibil. Progresul nu mai poate fi oprit, chiar

pentru triumful său va fi necesară o nouă revoluţie.

Dintr-o veche monografie sanitară a Munteniei datorată doctorului Constantin Caracas

„Oricum s-ar privi clasificarea locuitorilor Valahiei fie din punctul de vedere politic, fie din de vedere fizic al ocupaţiunilor lor (aceştia) se împart în două clase boieri, adică nobilii -.şi Comercianţii şi meseriaşii, dintre care cei mai mulţi sunt de alte neamuri se socotesc în

orwna clasă, fiindcă din punct de vedere al traiului aflu putină diferenţă între cei dintâi şi cei din jrmă, căci toţi comercianţii şi toţi câţi dobândesc o pozitiune bănească mai bună se silesc în toate bhipunle şi cu toată întinderea luxului să imite viata boierilor"

Dl NI CU GOLESCU în „însemnare a călătoriei mele" despre nevoia de modernizare a

economiei româneşti

„Această mulţime de fabrice sunt în toate ţinuturile europeneşti, căci cu aceste fabrici

fieşcare stăpânire îşi fericeşte norodul, de aceia fac şi felurime de ajutoare acelora ce întemeiază

fabrice, iar nu împotrivă să le ia domnii bani, pentru că ei au fabrici Marea pagubă este la o tară de

a-şi scoate tot materialul nefabnearisit vânzându-l în alte tari cu un prost preţ şi apoi să-l cumpere

iarăşi cu preţ de 30 ori mai mult,,

\

TEMĂ

1 Care a fost semnificaţia politică a tratatului de pace de la Adrianopol (1829) pentru evoluţia

politică a Principatelor Române?

2 Caracterizaţi nivelul de dezvoltare social-economică a Principatelor în prima jumătate a

secolului al XIX-lea

PRINCIPATELE ROMÂNE SI PROVINCIILE ISTORICE ROMÂNEŞTI ÎNTRE 1822-1848

- DOMNIILE PĂMÂNTENE (1822-1828). -

- REGULAMENTELE ORGANICE (1831-1832).

- DOMNIILE REGULAMENTARE.

- ROMÂNII DIN TRANSILVANIA, BUCOVINA, BASARABIA SI DOBROGEA ÎN

PERIOADA PREPAŞOPTISTĂ.

- MIŞCAREA POLITICĂ PREPAŞOPTISTĂ.

Domniile pământene (1822-1828). în succesiunea aproape imediată a

)lutiei de la 1821 şi în contextul unor puternice contradicţii între Rusia şi eriul Otoman, memoriile adresate Marilor Puteri, atât de interesate de viitorul

ilor Române, şi-au atins ţelul.

La 23 iulie 1822, Poarta hotărăşte numirea a doi domni pământeni, care

fi instalaţi însă abia în toamnă. Secolul fanariot lua sfârşit şi se împlinea

fel principalul deziderat al revoluţiei de la 1821.

Spre deosebire de predecesorii lor, loniţă Sandu Sturdza (în Moldova) şi

gore D. Ghica (în Ţara Românească) s-au aflat, de la început, într-o situaţie

jă. Ei au fost nevoiţi să se supună suflului înnoitor inaugurat de revoluţia de la

21 şi să.guverneze în spiritul acestuia. Pe de altă parte, bunele lor intenţii şi

/oia acută de schimbare s-au lovit de obstacole de tot felul, multe insur-

mtabile, precum rivalitatea ruso-otomană sau conflictul politic şi ideologic între

ierimea mare şi cea de rang inferior, acum declanşat şi acutizat. Nu au dat,deci, rezultatele aşteptate, nici măsurile fiscale care urmăreau o

ii corectă aşezare a birului, inclusiv asupra privilegiaţilor, nici încercările de a

;e ordine în administraţie (lupta împotriva venalităţii şi corupţiei a înregistrat un

ec) şi nici cele care urmăreau o nouă împărţire administrativ-teritorialâ,

;lusiv o evidenţă exactă a supuşilor străini sau a scutelnicilor şi posluşnicilor.

Contemporanii au reţinut doar că, în timpul acestor domnii, birul a depăşit

oporţiile avute în vremea lui Caragea Vodă, rezerva moşierească a sporit şi,

irespunzător, şi unele obligaţii ale clăcaşilor.

în politica externă a Ţării Româneşti reţine, totuşi, atenţia corespon-

înţa activă a domnului cu cavalerul von Gentz, secretarul lui Metternich; prin

termediul acesteia Austria a câştigat o posibilitate nouă de a influenţa poli-

:a Porţii în Principate căci informaţiile epistolare erau, firesc, transmise la onstantinopol.

Războiul ruso-otoman încheiat cu pacea de la Adrianopol a impus „pro-sctoratul" Imperiului Rus asupra Principatelor, inaugurat cu o ocupaţie militară are se va prelungi până în 1834.

Regulamentele Organice

(1831-1832). în anii 1829-1831, o mai

veche iniţiativă, impusă încă la

Akkerman, încercată şi de Grigore

Chica, avea, în cele din urmă, să

izbândească: elaborarea Regula-

mentului Organic.

Geneza lor, pentru ambele

Principate, relativ îndelungată şi

complexă, este cunoscută: o anchetă

rusă după ocuparea Principatelor, care

a format obiectul unui raport general,

sintezele consulilor imperiali de la

Bucureşti şi laşi, propunerile şi

memoriile boiereşti şi, desigur,

instrucţiunile speciale ale curţii de la

Petersburg, toate la dispoziţia celor

două comisii speciale de redactare, care

au funcţionat la Bucureşti şi la laşi sub

preşedinţia consulului general rus

Minciaki. în mod esenţial, în

elaborarea Regulamentului s-a dorit ca

reformele să nu modifice radical structurile so-cial-politice interne, dar să

susţină unitatea celor două provincii româneşti.

Acest principiu, precum şi cele mai multe dintre revendicările cuprinse

în memoriile boiereşti, dovedesc că Tratatul de la Adrianopol şi Regulamen-

tele Organice nu reprezintă începutul unei noi societăţi, cât, mai ales, împlinirea

unor deziderate pe care jocul de interese ale Marilor Puteri abia acum le

recunoşteau.

Proiecte/e de Regulament, amendate de Curtea protectoare, erau adoptate

de Adunări/e obşteşti extraordinare din Bucureşti şi laşi, în mai şi octombrie

1831. La acea dată, multe din dispoziţiile lor fuseseră deja puse în practică

de generalul Kiseleff, oficial însă doar de la 1/13 iulie 1831, pentru Ţara

Românească şi, respectiv, 1/13 ianuarie, pentru Moldova.

Astfel, separarea puterilor în stat, solicitată în „Cererile norodului

românesc", şi-a găsit o expresie mai apropiată de necesităţi. Domnul, care deţinea puterea executivă, era ales pe viaţă de Adunarea obştească extra-

ordinară. Contrar acestor reglementări, primii domni regulamentari au fost

desemnaţi de Rusia ţaristă şi de Imperiul Otoman, doar târziu, în 1842,

Gheorghe Bibescu fiind instalat, conform procedurii stabilite.

Puterea legislativă aparţinea unei Adunări obşteşti care, alcătuită din boieri

favorabili domniei, era departe de a putea limita excesele acesteia. între

Prerogativele ei erau şi acelea de a elabora legile şi de a prezenta domnului

rapoarte despre starea ţării. Spre deosebire de Ţara Românească, unde în forul le9islativ s-a manifestat o puternică opoziţie faţă de puterea protectoare, în

Moldova, Adunarea nu a luat atitudine împotriva lui Mihail Sturdza, a cărui

Politică filo-ţaristă era cunoscută.

43

TRATATUL DCLA ADRIANOPOL ÎNCHEIAT INTKC RKSIâ SI TBRCTl1.3 2'14 StPTCMBRK «29

PR£V6D€RI IN fATORH TARILOR RO(1Ϋ6

fluTONOMtt ADMINISTRA, HM PtNTKii TARIlt ROfllSe. ItttPOKRSl CCLOR TREI fHWLe (BfHILâ OttlKfiW tSKNU

«SGHReLe ) D€UMITÎNtM!-S£ PR£CJS HOTARa TARII Pt TrtL"

VEOKL DKWAmi

PENTRU TARILE MOMÎMC KASIORGAWIW

LA

DE teraşt mnim maKraTi LlKRT4T€S C0MERT8I.BI TARILOR BOMÎH€ C8 CCIMTE

TARI. ÎBRCIi NU M3I 4H ORCPTBL S3 CfiU» MIA TARILE RO-

MCMe APROVIZIONĂRI POtTRM aKHJTA SAM P6HTRU COH-

SFANTINOPOl. Sf NICI SaUHORI TaHCia ReCUNOAŞTE V,lL3BIIJTaTea K£GULSf1€«T£LOR

ce se VOR Face IN TIMPBL awwiSTKWiei KMSC PEHTRH

0KGa«Z4Rea TARILOR ROMINC

Boemii VOR fi cONSTiTuncwaLt si PAMINTEM.

RecaNoasTesea PAVILIOMVUU ROM ÎN D€ CSTRE T03TC STATeLE C«RO«Ne.

„Tratatul de la Adrianopol"

Sistemul judecătoresc s-a reorganizat: tribunalele judeţene şi instanţele de

au fost pentru prima oară constituite. Practicile moderne încep să înlo-

că arbitrariul justiţiei medievale prin înfiinţarea corpului de avocaţi şi a

iraturii. înaltul Divan Domnesc, instanţa superioară, conferă autoritatea lu-

ijudecat, ceea ce împiedică reluarea infinită a unei cauze o dată cu schim-i

domnului.

în domeniul administraţiei s-au creat departamentele, a fost modernizat

mul fiscal prin instituirea unei dări unice pe cap de familie, categoriile pos-

cilor şi scutelnicilor fiind desfiinţate; a fost instituit bugetul şi lichidate vămi/e

ne. Totuşi, boierii şi clerul continuau a fi exceptaţi de la impozite, iar vechiul

m al solidarităţii la bir s-a păstrat.

Armata a fost reinstituită, şcolile organizate pe o bază naţională, arhivele

i câştigat dreptul la existenţă. „Nedespărţita unire", acum pentru prima oară

arată, se instituie ca preambulul fericit al adevăratei uniri, nu prea

părtate.

Caracterizarea de ansamblu a acestei prime legi fundamentale a celor

a ţări evidenţiază două elemente: pe de o parte, se îngăduia modernizarea 'etăţii româneşti, sub incidenţa unei situaţii care nu mai aştepta tergiversări,

ie alta, se consolida puterea politică şi economică a marii boierimi, vechiul ei

3m de privilegii, şi apăsătorul „protectorat" al Rusiei. înlăturarea vechilor

Drturi sociale şi a unor instituţii se desfăşura în condiţiile în care, în sectorul

nomiccel mai important, în agricultură, marii proprietari devin stăpâni asupra

i treimi din moşie, iar claca este constant majorată. Acesta este motivul itru care, peste avantajele pe care le ofereau, Regulamentele Organice au

at noi obstacole în calea progresului general. Puterea oligarhică a boierimii şi

imul clăcii au ridicat împotrivă, în marea mişcare politică de la 1848, toate

ele dinamice ale societăţii româneşti.

Donc-vU rcg-jij- .«.--.to<- Numiţi de puterea protectoare şi suzerană în

ilie 1834, Alexandru Ghica şi h/lihail Sturdza, au devenit efectiv domni în

ie, după obişnuita călătorie de învestitură la Constantinopol.

Dintr-un bun început, noile căpetenii ale Principatelor s-au confruntat cu

iri dificultăţi. Preluau conducerea ţărilor lor după lungi ani de ocupaţie străină,

re le afectaseră grav resursele, şi suportau consecinţele sociale ale aplicăm

igulamentelor Organice: o activă rezistenţă a ţărănimii şi nemulţumirea cres-

ndă a boierimii, mijlocii şi mici, faţă de marea putere a aristocraţiei funciare, i adaugă permanenta imixtiune a puterii protectoare şi atitudinea cel mai

Ieşea rigidă, cu deosebire în chestiuni de reformă socială şi economică, a

lunarilor obşteşti, în fond, bastioane ale privilegiaţilor.

în pofida acestei situaţii, domnii regulamentari au acţionat constant în

insul modernizării instituţiilor şi societăţii, s-au arătat interesaţi de îmbunătă-

ea raporturilor dintre ţărani şi proprietari, precum şi de consolidarea autonomiei

rii. Astfel, de numele lui Alexandru Ghica (1834-1842) se leagă o activitate

imarcabilă în domeniul judiciar (lichidarea proceselor restante, revizuirea

sndicii civile, şi adoptarea celei comerciale de inspiraţie franceză), în vreme ce

rmaşul său, Gheorghe Bibescu (1842-1848), a luat decizii importante în plan

nanciar şi judecătoresc, s-a preocupat de dezvoltarea învăţământului şi a efec-

lat un control eficace în problema veniturilor eclesiastice. Spre deosebire de Al

Recepţie la curtea domnitorului Gheorghe Bibescu

Ghica, recunoscut pentru relaţiile sale dificile cu Adunarea obştească, Gheorghe

Bibescu a suspendat-o (1844), inaugurând o guvernare prin decrete domneşti.

Personalitatea cea mai interesantă a epocii regulamentare rămâne însă domnul moldovean Mihail Sturdza (1834-1849). Contradictoriu, ca timpurile în

care a trăit şi a guvernat, a fost apreciat pentru spiritul său gospodăresc, pentru

calităţile intelectuale şi simţul politic, după cum, în egală măsură, a fost

condamnat pentru felul în care a înţeles să-şi sporească averea, pentru modul în

care a încurajat corupţia şi venalitatea, pentru atitudinea sa de extremă duritate

faţă de acţiunile opoziţioniste, ori de unde ar fi provenit ele.

Peste meritele şi limitele lor, domnii celor două ţări române şi-au concertat

acţiunile, în multe situaţii măsurile adoptate fiind identice. încoronarea unor

asemenea iniţiative - desfiinţarea vămii dintre Moldova şi Ţara Românească,

hotărâtă în 1847 dar aplicată în chiar anul revoluţiei de la 1848, deschidea

Perspectiva pieţei unice între cele două Principate, condiţie esenţială pentru

unirea politică de mai târziu. în politica externă a perioadei prepaşoptiste merită insistat asupra a două

Momente semnificative: respingerea de către Adunarea obştească din Ţara

Românească a articolului adiţional la Regulamentul Organic şi iniţiativa „partidei

naţionale" muntene, care a oferit domnia acestei ţări lui Mihail Sturdza, foarte a9reat de puterea protectoare, în speranţa înfăptuirii, o clipă mai devreme, a unirii.

Este astfel cunoscut că legile fundamentale, puse în aplicare în anii 1831-

1832, după ce fuseseră semnate de către Adunările obşteşti extraordinare, au

45

nfirmate de puterea suzerană abia în 1833, într-un moment în care Rusia

socotea oportun să le completeze potrivit intereselor sale în Principate. \şa

a apărut articolul adiţional, astfel formulat: „în viitor orice modificaţie ar

facă Domnul la Regulamentul Organic nu se vor putea înfiinţa şi a se

n lucrare decât după o într-adins deslegare a înaltei Porţi şi cu primirea

Rusiei." Devenit consul al puterii protectoare la Bucureşti, în 1835, baronul

nann a insistat să se supună spre aprobare forului legislativ al ţării noul

Regulamentului, cu toate adăugirile.

actorii autohtoni de decizie se pun însă greu în mişcare. La 27 iunie 1836,

torul cere Adunării să numească o comisie care să adauge textului vechi

gulamentului legile noi, în vederea unei redactări cuprinzătoare. Varianta

;e pregăteşte întâmpină, de la început, o puternică opoziţie, din rândurile

, va lua naştere o „Partidă naţională" condusă, energic, de Ion Câmpi-

i, mare boier prahovean. Toate presiunile exercitate asupra acestuia şi a

care i se alăturaseră s-au dovedit neputincioase. După ce la 15 iulie 1837

area a respins „articolul adiţional", la 21 iulie 1837 lucrările forului legislativ

iuspendate, iar consulul rus, ofensat, pleacă la Constantinopol spre a cere

i suzerane să cheme la ordine pe opozanţi. La 9 mai 1838, cu prilejul

chiderii Adunării, era citit un „înalt împărătesc firman", care condamna

lea din anul anterior, ameninţând cu represalii pe nesupuşi. Se impunea,

, din afară şi „de sus", cu acordul puterii suzerane, „articol adiţional";

'da naţională" era învinsă iar dreptul de intervenţie al Rusiei ţariste

rat.

Adunarea, dominată de marea boierime, atât de puţin receptivă la iniţia-

de reformă ale domnului, se arătase însă disponibilă pentru a afirma

ui la autonomie politică.

A doua iniţiativă a „Partidei naţionale" muntene, explicit prezentată într-o

raţie de principii, ■ era, semnificativ initulată, „Actul de unire şi inde-'enţă".

în a doua jumătate a anului 1838, Alexandru Ghica a plecat din ţară,

tenţia declarată de a-şi îngriji sănătatea în străinătate. în absenţa sa, din

se anunţa, la 20 ianuarie 1839, că o parte dintre boieri sunt hotărâţi să-l

jă domn pe Ion Câmpineanu, candidatură însă repede abandonată în lipsa

imitaţii.

Atunci s-a născut ideea de a oferi tronul celor două Principate, reunite, lui

'// Sturdza. Deşi domnul Moldovei nu avea renumele unui liberal, şi nici nu

îmarcase în apărarea autonomiei ţării, se spera, astfel, să se pună capăt

ilor boiereşti şi să fie anihilată preponderenţa ţaristă. Ion Ghica, emisarul

'idei naţionale", a fost trimis la laşi cu mandat precis. /. Câmpineanu renunţa

litiv la tron în schimbul angajamentului lui Mihail Sturdza că va obţine, de ia

rea suzerană, Unirea Principatelor şi desfiinţarea protectoratului rus. Domnul

moldovean s-a arătat interesat de propunere; în ce priveşte unirea, a

convins că nu se putea realiza fără sprijinul Franţei şi Angliei. în relaţii mai

ise decât Al. Ghica cu puterile occidentale, M. Sturdza înţelegea că

ersul unionist nu poate avea succes decât însoţit de o puternică presiune

naţională asupra puterii protectoare şi a celei suzerane. Misiunile diplo-

I

matice întreprinse la Constantinopol şi mai apoi la Londra şi la Paris, de Ion Câmpineanu(în cursul anului 1839), nu au reuşit.

Românii din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobroge J în perioa-

da prepaşoptistă. |n imperiul Habsburgic, sub domniile împăraţilor Franc/se II (1792-1806; din 6 aug. 1806 Francisc //renunţă la coroana „Sfântului Imperiu

Roman de naţiune germană, rămânând doar împărat al Austriei sub numele de

Francisc I.) şi Ferdinand V (1835-1848), dar cu deosebire în vremea cance-

larului Metternich (1809-1848) revenirea la absolutism se produce în forţă.

Centralizarea, germanizarea şi catolicizarea devin armele principale ale guver-

nării sprijinite pe autoputernicia poliţiei secrete şi cenzurii. Confruntat cu extin-

derea valului de acţiuni sociale şi naţionale, guvernul habsburgic se vede obligat

să intensifice apăsarea economică şi fiscală.

Este şi situaţia Transilvaniei, subminată atât prin subordonarea ei politică

(Dieta nu a mai fost convocată până în 1834, conducerea revenind unui

guvernator şi înalţilor funcţionari, coordonaţi de cancelaria aulică de la Viena),

cât şi printr-o consistentă exploatare a resurselor ei materiale şi umane. Clasa politică rămâne nobilimea maghiară, de certă orientare conser-

vatoare, deşi vehement antihasburgică.

în aceste condiţii, viaţa politică a Transilvaniei s-a desfăşurat în Dieta

redeschisă în 1834 (evident, fără participare românească) şi prin raporturile

acesteia cu „Guberniul" şi cu Curtea de la Viena. Cele mai importante decizii,

aici adoptate, au survenit în anii 1841-1843 şi mai apoi în 1847, când s-a

încercat, fără succes, să se oficializeze limba maghiară şi o legiuire urbarială

care nesocotea complet dreptul la pământ al ţărănimii iobage. Şi într-un caz şi în

celălalt opoziţia românească a fost deosebit de puternică. în 1842, într-un

celebru memoriu, „O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă", Simion Bărnuţiu

protesta împotriva înlocuirii limbii române cu limba maghiară în Biserica

Greco-Catolică din Transilvania. I s-a alăturat învăţatul sas din Mediaş, Ştefan Ludwig Roth, care scria: „nu văd nevoia de a impune o limbă oficială ţării, căci

noi avem deja o limbă a ţării. Nu este nici limbă germană, nici cea maghiară, ci

este limba română".

în cea ce priveşte legea urbarială, G. Bariţiu a caracterizat-o drept „o

sterpitură născută dintr-un egoism orb lipsit de sentimente umanitare ca şi

neţinând cont de adevăratele interese ale ţării". Prezent la dezbateri, Avram

lancu, exasperat de orbirea cercurilor reacţionare care conduceau Transilvania,

ar fi exclamat: „Nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot convinge tiranii ci

cu lancea ca Horea."

Absolutismul habsburgic şi poziţia reacţionară a nemeşimii maghiare au ascuţit constant conflictele sociale şi naţionale din Transilvania.

Bucovina, vechi pământ românesc, care alăturat Moldovei cuprindea ţinutul

Cernăuţilor şi o parte din cel al Sucevei, a fost „răpit" de Imperiul Habsburgic în 1775!

După 10 ani de ocupaţie militară, în 1786 a fost înglobată Galiţiei devenind 5

1 19-lea ei cerc administrativ. Cu toate eforturile clasei politice autohtone şi "

potriva patentei imperiale din 29 septembrie 1790, care hotăra separarea Bucovinei, această situaţie se va menţine până la 4 martie 1849 când, prin constituţia austriacă, teritoriul din Norduf Moldovei a fost declarat provincie' auto-nomă a Casei de Austria.

47

pirea la Galiţia a avut importante consecinţe social-pohtice, etnice şi ,e Cancelaria aulică de la Viena a preluat prerogativele Consiliului aulic oi iar autoritatea guberniului de la Liov s-a extins şi asupra provinciei în căreia a fost aşezat un căpitan districtual, cu reşedinţa la Cernăuţi

Dndenţa între autorităţi se purta în limba germană

jtontătile habsburgice au urmărit să asimileze boierimea moldoveana din

ia celei poloneze din Galiţia în consecinţă, o mare parte a proprietarilor

s-a retras la laşi Intre cei rămaşi, la ioc de frunte se aşază familia

zaki, cu un rol eminent în lupta pentru afirmare naţională a românilor

leni în întreg secolul al XIX-lea Casa şi moşia lor de la Cernauca au

;ntat un loc de refugiu pentru moldovenii izgoni ţi din ţară pentru

genle lor democratice, dar şi un model de viaţă, de multe ori elogiat de iporani Raporturile sociale au fost reglementate prin Ordonanţa imperială din 22

1787, care a instituit proprietatea mică ţărănească (rusticală), prin împro-

ma cu loturile aflate în folosinţă, şi cea mare boierească (domimcală)

e supuse impozitului funciar Vechile obliga ţii de dijmă şi robotă se vor

ie însă până la 1848

Jnirea forţată cu Galiţia a înlesnit slavizarea progresivă a Bucovinei o dată

runderea masivă în regiune a huţu/ilorş\ ucraimenilor Imperiul Habsburgic

a recunoscut Biserica Ortodoxă şi credincioşii ei s-au bucura de exerciţiul

liber al acestei religii Prin patenta imperială din 5 iulie Episcopia

Bucovinei, asemenea aceleia a Transilvaniei, era aşezată în dinea

Mitropoliei Ortodoxe sârbeşti de la Carlowitz (Karlowitz) Pnntr-un lament

din 1786, menţinut vreme de 7 ani, era afirmată obligativitatea amantului primar, înfiinţarea, întreţinerea şi, implicit, subordonarea lui

ui ortodox român

După 1815, catolicizarea şcolii a avut grave repercusiuni asupra învă- ntului în limba naţională, restaurat pnntr-o recunoaştere parţială abia la

La 26 septembrie 1826 a fost înfiinţat, la Cernăuţi, un Institut Teologic şi

eminar clerical, cu limbile de predare latină, greacă şi germană

Basarabia fusese încorporată de Rusia ţaristă la capătul războiului ruso-oto-

din 1806-1812, măsura 45 629,9 km p şi, după o statistică din 1817, care

niază caracterul preponderent românesc al provinciei, număra 83 848 de

iu, ceea ce reprezenta 419 240 locuitori (urmează în procente, incomparabil

loare rutenii, evreu, lipovenii, grecii, armenii, bulgarii şi găgăuzii)

Iniţial, imperiul Rus a păstrat în Basarabia vechea împărţire românească în

nuturi, în cuprinsul cărora se aflau cinci cetăţi, 17 târguri şi 685 de sate De nenea, sunt menţinute administraţia moldovenească şi întreaga legislaţie

■noară In fruntea regiunii a fost numit un boier moldovean, dublat de un

landant militar rus, ţinuturile sunt, de asemenea, încredinţate, spre

ducere unor boieri autohtoni Din 1816, funcţia de guvernator civil este

'ordonată unui locţiitor al ţarului

După 1818, tendinţele de suprimare a autonomiei Basarabiei de către

enul Rus au devenit tot mai evidente, la 29 februarie 1828 a intrat în vi-

ire noua organizare administrativă şi conducere a provinciei Basarabia

încorporată Guberniei Novorosnsk, firesc, organele de conducere auto

nome erau suspendate, limba rusă fund singura admisă în administraţie şi

justiţie

în pofida unei ocupaţii militare, întinse pe durata a 6 ani, şi a „protecţiei"

exercitate asupra celor două Principate, practic, până în 1856, Imperiul Rus nu

s-a putut extinde până la Carpaţi şi la Dunăre Astfel, doar românii din Basarabia

au fost expuşi deznaţionalizării şi pierderii treptate a identităţii şi asimilăm în

marea masă a populaţiilor supuse slavismului

Până la 1877, Dobrogea s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman După

desfiinţarea raialelor (1829) ea a fost inclusă în noul paşalâc al Dunării, în care

intra şi Bulgaria Invaziile repetate şi războaiele, starea generală de nesiguranţă,

explică condiţiile grele de existenţă ale locuitorilor pământului dintre Dunăre şi

Mare

Investigaţiile dobrogene ale lui Ion lonescu de la Brad, e drept ulterioare

anului 1848, dar în strânsă legătură cu situaţia regiunii în întreaga primă

jumătate a secolului al XIX-lea, pun în evidenţă preponderenţa românilor alături

de otomani, cei mai vechi dar şi cei mai stabili locuitori Aşezaţi cu deosebire pe

malul Dunării, ţărmul Mării Negre şi în zonele păduroase din nordul şi sud-estul

Dobrogei, ei reprezintă o majoritate demografică şi în Deltă

De-a lungul anilor, fluxul demografic românesc s-a manifestat constant

dinspre celelalte provincii istorice, aportul cel mai ridicat fund cel din Tran-

silvania Nu fără temei s-a spus că, aici, ardelenii au făcut una dintre „cele mai

trainice şi mai semnificative descălecări" Prezenţa păstorilor transhumanţi

- mocanii - cu deosebire a celor din Ţara Bârsei şi din partea Sibiului în

Dobrogea, era apreciată de Ion lonescu de la Brad la 6 000.de persoane anual

Cel din urmă autor se arată impresionat şi de contribuţia lor la păstrarea

naţionalităţii „ prin intermediul lor cauza naţională poate să progreseze pretu-

tindeni unde ei merg"

H M.I ■■ întregul răstimp cuprins între cele două revoluţii este caracterizat de lupta intensă dintre forţele politice, din perspectiva

căilor de urmat pentru modernizarea societăţii româneşti Conflictul intern dar şi

cu susţinere internaţională, implică practic întreaga lume românească aflată

într-un moment de răscruce al existenţei sale

Ansamblul memoriilor boiereşti, de dinainte şi imediat după 1821, adresate

Marilor Puteri, a condus la obţinerea domniei pământene Situaţia conjuncturală

creată de evenimentele din 1822 a favorizat categoriile de rang inferior ale

boierimii Ele elaborează proiectul sau, aşa-zisa „constituţie cărvunară", pre-

zentat spre sancţionare domnitorului moldovean lomţă Sandu Sturdza, în

toamna anului 1822 Puternic influenţat de „spiritul veacului" şi de ideile revoluţiei

franceze, în cele 77 de articole ale sale statuau autonomia statului şi separarea

Puterilor, principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, la proprietate şi la

Petiţionare precum şi ale tiparului şi învăţământului Dacă ar fi fost acceptat

de marea boierime şi de către Poartă, ar fi servit drept bază legislativă

Pentru guvernarea ţării Deşi domnitorul simpatiza cu „cărvunarii", el n-a putut aPlica proiectele datorită opoziţiei marii boierimi sprijinită de forţe absolutiste

externe

Tot în deceniul trei, filosoful Iurfiinist Eufrosin Poteca, profesor la Şcoala de

fa Sfântul Dava (1825-1832), propunea un program din care nu lipseau ega-

49

Gheorghe Asachi Gheorghe Lazăr

j la numirea în funcţii, libertatea tiparului, impozitul proporţional cu averea. I astfel preconizat ar fi fost o republică burgheză Eforturilor forţelor

;e, conştiente de necesitatea modernizării societăţii româneşti şi recrutate

ândurile boierimii şi tinerei burghezii li s-au adăugat cele ale maselor

eşti nemulţumite de reglementările regulamentare: în primăvara anului

, în Moldova, la Săbăoani, Hârlău şi Herţa, când tunurile armatei de

aţie au ucis peste 300 de răsculaţi şi la Islaz, în sudul Ţării Româneşti, în

Tumultul luptei naţionale a cuprins treptat toate provinciile istorice locuite

xnâni. La Sibiu, în cuprinsul monarhiei habsburgice, era descoperită, la

, o „Societate revoluţionară secretă româno-polonă" condusă de Adolf

d, un emigrant polonez. Frgntaşii acţiunii naţionale din Transilvania, Banat şi

Românească militau pentru „republică românească, cuprinzătoare, aşezată

parte şi alta a Carpaţilor". Cinci ani mai târziu, la 1839, în Moldova, era

descoperită „Conjuraţia

ederativă", a comisului Leonte Radu, care preconiza, în vederea con-

Jrării Marilor Puteri vecine, unirea federativă a Moldovei, Ţării Româneşti îrbiei.

Dar cele mai semnificative acţiuni în direcţia naţională vor fi întreprinse de

ui grupării reprezentând aceste interese în Adunarea obştească a Ţării

lâneşti - Ion Câmpineanu. Partida sa - frecvent numită „naţională" - a ela-

it două documente de incontestabilă semnificaţie: „Actul de unire şi

•pendenţă" (13 noiembrie 1838) şi „Osăbitul act de numire a suveranului

anilor" (17 noiembrie 1838). Semnatarii primului text contestă legalitatea

Regulamentelor şi a domniei în fiinţă şi denunţă legăturile de vasalitate faţă de

Poartă, pe care le-ar dori răscumpărate printr-o contribuţie generală. Ei se

pronunţă, de asemenea, pentru Unirea Principatelor.

„Osăbitul act" prezintă prerogativele excepţionale ale domnului pe durata

războiului de independenţă. în partea a doua, sub influenţa ideologiei revoluţiei

franceze, se solicită drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, completate cu votul universal

si rezolvarea problemei agrare prin abolirea clăcii şi instituirea libertăţii în

învoielile dintre ţărani şi proprietari.

Obiective, în egală măsură, naţionale şi sociale au călăuzit şi mişcarea din

1840, organizată de o societate secretă în conducerea căreia, de la început, s-

au aflat D. Filipescu, E. Murguşi J.A. Vaillant. Un Comitet Patriotic, în rândurile

căruia se numărau mulţi tineri, coordona activitatea de la Bucureşti. Scopul

acţiunii, extinsă şi asupra Moldovei şi Transilvaniei era „de a realiza întru totul

dorinţele şi trebuinţele poporului".

Se urmărea astfel, consolidarea autonomiei şi chiar „o anumită situaţie de

independenţă". în cea ce priveşte obiectivele sociale, se preconizau: lichidarea

proprietăţii de tip feudal şi a relaţiilor servile, desfiinţarea statului „ciocoiesc" şi

constituirea altuia nou, pe principiul „domniei democratice"; programul agrar

prefigura o lungă dezbatere teoretică, încununată în 1864 cu „legea rurală" a lui

Cuza şi Kogălniceanu: emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor cu loturile

în folosinţă, în schimbul unei despăgubiri, „o rentă în bani în locul rentei în

muncă obligatorie... statornică o dată pentru totdeauna în raport cu valoarea

pământului cedat de veci". Descoperiţi, „complotiştii" au fost anchetaţi de

domnitorul Alexandru Ghica, judecaţi şi condamnaţi în primăvara anului 1841.

înfrântă şi suprimată o dată cu arestarea organizatorilor, mişcarea din 1840

avea să renască sub înfăţişarea societăţii secrete „Frăţia", organizată în 1843 de

Nicolae Bălcescu, Christian Teii, Ion Ghica şi CA. Rosetti. Relativ repede şi-a

constituit o filială la Paris, al cărei secretar avea să fie CA. Rosetti, „Societatea

studenţilor români", în 1845, şi, foarte probabil, o alta la laşi, sub înfăţişarea

.Asociaţiei patriotice". După eşecul de la începutul deceniului, „partida revolu-

ţionară îşi mărgineşte lucrarea la propaganda tainică şi pe faţă a ideilor; cu

scrieri literare şi caută a pregăti revoluţia viitoare şi a formula sinteza ei", avea să

scrie N. Bălcescu.

Anii premergători anului 1848 sunt destinaţi, deci, unor intense căutări

teoretice, dar, în egală măsură, şi descoperirii, în toate ţinuturile româneşti, a

celor capabili să-şi asume programul social şi naţional al acelui timp. Astfel,

Bălcescu este prezent în Banat şi în Transilvania, în 1845, iar în anul următor, la

laşi. Fructuoase contacte între tinerii despărţiţi de Milcov, „balaurul care trebuie

Privit", au loc la Mânjina, în 1845 şi 1846, la conacul lui Costache Negri, care se

adresa lui Costache Filipescu îndemnându-l să lucreze pentru a pune bazele

solide ale Unirii „între două popoare mici care nu trebuie să formeze decât unul

singur".

în fine, la 1 ianuarie 1847, în faţa studenţilor români aflaţi la Paris, Băl-

cescu formula, cu toată claritatea, obiectivul major al viitoarei revoluţii, sinteza as

piraţiilor întregului nostru popor: „Ţinta noastră, domnilor, socotesc că nu

Poate fi alta decât Unitatea Naţională a Românilor. Unitate mai întâi în idei şi în

51

nte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică... La crearea acestei

ităti, la o reformare socială a românilor... trebuie să ţintească toate

noastre."

BARIŢIU despre naţionalitate

unirea şi uniunea naţională sunt bunuri mari, importante şi însufleţitoare, care nu cer mai

it voinţa tare de a fi şi a rămâne un singur popor... toţi fraţi, vorbitori ai unei limbi păstrate

ni şi veacuri... lubiţi-vă şi apăraţi-vă unul pe altul, cunoaşteţi că sunteţi fraţi şi aceasta e

atea".

DES PREZdespre Moldo-Valahia şi mişcarea românească.

stuala situaţie a românismului, ca şi întreaga sa istorie, se vădeşte limpede în această

itre patriotismul latin al moldo-vlahilor şi intrigile greco-ruse. Prost slujit de oamenii pe care

a putere, persecutat cu înverşunare de greci şi ruşi, slab înconjurat de turci, românismul

uieşte ş i prosperă; el domneşte în Moldo-Valahia, stăpâneşte Bucovina, Ungaria

ia, Transilvania, în ciuda maghiarilor, Basarabia, în pofida ruşilor şi a stabilit între toate

âne o legătură de idei şi interese nu mai puţin puternice decât cea de sânge".

iMĂ:

Prezentaţi statutul politico-juridic al Principatelor Române între 1822-1841 faţă de puterea protectoare şi cea suzerană. Care a fost contribuţia Regulamentelor Organice la opera de modernizare a Principatelor Române? . Caracterizaţi dezbaterea în jurul articolului adiţional şi ecoul ei în plan politic. Identificaţi principalele forme de luptă ale românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină în perioada prepaşoptistă.

MIŞCAREA DE REGENERARE NAŢIONALĂ SI SOCIALĂ

DE LA 1848-1849

- REVOLTA SOCIALĂ SI PREMISELE EL; CAUZELE REVOLUŢIEI. - DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI (ÎNCEPUTURILE EL). PROGRAMUL

NAŢIONAL INTRE MINIMAL ŞI MAXIMAL.

Revolta socială şi premisele ei; cauzele revoluţiei. Anul 1848 a fost un an "revoluţionar, pregătit de marile transformări din structura societăţii europene din

prima jumătate a secolului al XIX-lea. Revoluţia a inaugurat o etapă nouă în dezvoltarea lumii modeme. într-un moment de acutizare a crizei interne, acţiunea

revoluţionară s-a profilat drept unica modalitate de rezolvare a marilor probleme

social-economice, politice şi naţionale ce se ridicau în faţa popoarelor. Pentru

Nicolae Bălcescu, momentul revoluţiei de la 1848 a constituit „o revoluţie demo-

cratică şi socială", dar aspectul naţional transpare din însăşi esenţa revoluţiei.

Revoluţia de la 1848-f849 îşi află cauzele în: gradul de dezvoltare a

societăţii în general, accentuarea contradicţiilor sociale, acutizarea problemei

agrare şi necesitatea rezolvării sale, necesitatea soluţionării problemei naţionale

prin făurirea unui singur stat românesc în cadrul fostei Dacii, cerinţa rezolvării

favorabile şi impunerii unui statut internaţional deosebit Ţărilor Române, în

condiţiile raporturilor încordate între puterea suzerană şi puterea protectoare.

Cauzele sunt reflectate şi mai pregnant în situaţia de exploatare naţională a românilor din Transilvania.

Fiind expresia elocventă a tendinţei permanente şi tot mai accentuate de

modernizare în societatea românească, revoluţia paşoptistă din Principate a

constituit veriga cea mai înaintată din sud-estul Europei. La baza sa s-au aflat

progresele acumulate de societatea din Ţările Române, în direcţia dezvoltării

moderne, vizibile încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ca o cerinţă

primordială a propăşirii istorice a românilor, revoluţia din 1848-1849 a continuat,

pe o treaptă superioară, idealurile revoluţiei din 1821 condusă de Tudor

Vladimirescu.

Ea s-a caracterizat printr-un profund democratism reflectat în ideologia

tuturor românilor - daco-românismul - şi în întreaga activitate revoluţionară.

Caracterul modern reiese din modalitatea de conducere şi din practica politică, din Prevederile principalelor documente programatice care au fost rezultatul acţiunii <;i

deciziei boierimii liberale. Acestea au reflectat dorinţele românilor, în ansamblul lor,

au exprimat noile cerinţe, în acord cu nivelul de dezvoltare istorică, şi au lăsat să

se întrevadă aspecte ideologice şi politice noi. Un element specific al revo-

luţiei române este cel legat de organizarea marilor adunări populare cu ca-

racter plebiscitar, care au dat un gir democratic documentelor programatice.

53

I Adunări populare

Mişcări ţărăneşti ► Forţe

revoluţionare maghiare şi

secuieşti ||, M

Oradea ®

Salonta '""

Vărsând

Baia Mare vişeu. ue

f\Târgu Lăpuş ..V •••:.. Rodna

•v .■' \ > Năsăud Vatra Dornei \ Zalău

ToSa Topliţa in Gheorghieni; . .-; Mureş Leontmeşti P v

\ oTg.Lăpuşnei i Tiraspol Tighina

Comrat

Cetatea Alb

Tatarbunar ecuci

Cahul 15/27 IX.1848 îBolgrad

Caransebeş .,». _ Petroşani o» ?<>< ____ ,..

Vrsacl Aninaj ,Vs._ Râmn,c~u Vâlcea Racovjta ► " '% RFirBin ur«v.ia 4T .. Baia.Jârgu Jiu -- - -

Ca mP

i na.. .

BELGRAD • -d Aramă

""-•4 Orşova

Tumu S

even'n... .

Strehaia Cernavodă

Constanţa Punghina/ BăileŞti'-. ; Vi!' y nauuvaiiu -■- Vidin •

: — »* oiiisua

Calafat '"'Segarcea A * „N ► Giurgiu Turtucaia •A & Alexandria Rusciuc

Lom -

Islaz o Turnu Măgurele Nicopole ' . . ţ « *,

V . . « . - i R i i ' i - O

I—'-,

'

Comloşu Mare Jimbolia {

Timişoara ®..liugoj ■jSf Ghebrghe

OBraşo\/V/i9-.VUo' 12/24.XI.Râmnicu t l

Oraviţa

Câmpulung :ea

Racc

'Râureni Târgovişte

Sf.Gheorg

heE

Sulina 'zz

.. 'Dealu Spirii*

Radovanu

~« Centre de activitate ale revoluţionarilor maghiari si secui

g Tabăra militară a lui Gh. Magheru Forţe habsburgice Timişoara

Centre de rezistenţă ale trupelor

imperiale Intervenţia ţaristă

Bazargic

Balac _

Rolul executoriu în revoluţie l-a jucat întreaga naţiune română, boierimea

liberală, întreprinzătorii, meseriaşii, lucrătorii şi marea masă a ţărănimii. Un ele-

ment fundamental al revoluţiei române provine, astfel, din participarea ţărănimii,

în proporţie de masă, la acţiunile revoluţiei.

Specificul unitar al istoriei naţionale s-a manifestat, şi de această dată, în

mod plenar. Unitatea revoluţiei şi-a avut originea în: similitudinea condiţiilor

istorice de desfăşurare, registrul ideologic şi programatic comun, colaborarea

permanentă a liderilor revoluţiei, prezenţa aceloraşi forţe sociale participante.

Acestea nu au estompat însă unele aspecte cu caracter particular, determinate

de natura regimului politic din provincii şi de raporturile cu marile imperii vecine.

Izvorâtă din cauze interne, revoluţia paşoptistă a urmărit, între altele, înlă-

turarea servitutilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor, asigurarea de drepturi şi

libertăţi democratice, unitatea şi independenţa naţională. între programul de

acţiune imediată şi cel de perspectivă, tactica revoluţionară a impus deseori, în

funcţie de conjunctura istorică, ţeluri şi forme mascate de manifestare în propa-

garea programului naţional, şi în poziţia faţă de imperiile vecine. Necesitatea

unirii Moldovei cu Ţara Românească mai întâi, ca nucleu al viitorului stat unitar

român, era acceptată chiar şi de transilvăneni. Astfel, în Transilvania, unde

sarcinile sociale şi naţionale s-au împletit strâns, în faţa politicii profund

antiromâneşti a nobilimii maghiare, care urmărea, practic, anihilarea elementului

autohton, liderii naţiunii române, prin programul lor politic, s-au apropiat de

Habsburgi („alegerea răului ţel mai mic"), au acceptat să colaboreze cu

Habsburgii. Aşadar, revoluţia a reprezentat un moment important în dezvoltarea

şi afirmarea naţiunii române şi a conştiinţei sale proprii.

Desfăşurarea revoluţiei (începuturile ei). Programul naţional între

minimal şi maximal. n primăvara anului 1848, tensiunea socială'şi politică a

crescut în condiţiile izbucnirii revoluţiei europene. Datorită condiţiilor istorice

concrete, programul naţional al revoluţiei române a evoluat între minimal- reafir-

marea statutului particular al Principatelor în plan internaţional şi în raporturile cu

Poarta Otomană - şi maximal- constituirea statului naţional român, idee pentru

care au militat conducătorii revoluţionari din întreg spaţiul românesc. Principatele

Române au fost cuprinse, la începutul lunii martie, de numeroase agitaţii

revoluţionare. în aprilie 1848 se desfăşurau consfătuiri ale membrilor societăţii

revoluţionare „Frăţia" m Ţara Românească. Un loc important în rândul docu-

mentelor programatice l-a ocupat broşura „Ce sunt meseriaşii", care se pronunţa

pentru aplicarea unor reforme cu caracter modern. în Ţara Românească se

constituia un Comitet Revoluţionar se preconizau drept centre ale unei mari

acţiuni politice localităţile Bucureşti, Telega, Islaz şi Ocnele Mari.

într-o atare conjunctură, Rusia ţaristă continua să-şi manifeste tendinţele

de expansiune în zona Dunării de Jos şi era foarte neliniştită faţă de orice

posibilă acţiune revoluţionară. într-o scrisoare din martie 1848, către domnitorul

Gheorghe Bibescu, generalul Pavel Kiseleff arăta că guvernul imperial rus lua

act cu nelinişte de agitaţiile revoluţionare din Ţara Românească, în timp ce, la 28

martie, cancelarul Rusiei, Nesselrode, a înaintat o notă diplomatică în care

amintea că ţarul Nicolae I nu admitea slăbirea controlului Rusiei, în calitate de

putere protectoare, asupra Moldovei şi Ţării Româneşti.

55

între timp, noi acţiuni revolu-

ţionare erau înregistrate în Bucovina şi

în Transilvania. în martie 1848, la

Cernăuţi se organizau gărzi naţionale

şi lua fiinţă un Comitet de acţiune în

rândul căruia activau fraţii Hurmuzaki.

în Transilvania situaţia era mult mai complicată. Revoluţia maghiară, în

frunte cu Lajos Kossuth, urmărea

reconstituirea regatului medieval al .

Ungariei, în care să existe o „naţiune

unică" şi un stat „indivizibil". încă din

martie, în Transilvania se constituiau,

de către maghiari, „gărzi naţionale"

îndreptate împotriva mişcărilor ţără-

neşti, ale românilor în general; românii

şi Transilvania erau excluşi de la re-

zolvarea problemei agrare, un obiectiv

prioritar al revoluţiei maghiare. Tot în martie, prin hotărârea

Dietei de la Pojon, Transilvania şi Par-

tium-ul au fost anexate la Ungaria, contrar voinţei

naţiunii române. Se impunea deci,

din partea românilor,

sa unui program de acţiune politică şi social-naţională imediată. Pe inie se înscriu documentele redactate, sub impulsul lui Eftimie Murgu, la

cele alcătuite de tinerii Avram lancuşl Alexandru Papiu-llarian la Târgu-

jna din cerinţele fundmentale fiind rezolvarea problemei naţionale.

Bărnuţiu publica documentul intitulat „Provocaţiune", în care era

în mod categoric, ideea anexării Transilvaniei la Ungaria. în aprilie, -

a intensificat în condiţiile în care mişcările ţărăneşti cuprindeau Munţii

Banatul şi zonele secuilor. Autorităţile din Transilvania au intervenit isuri împotriva românilor, printre ai căror lideri erau menţionaţi Avram

oan Buteanu.

Moldova, opoziţia faţă de politica domnitorului Mihail Sturdza s-a

at, la 27 martie/7 aprilie, într-o Adunare populară desfăşurată la Hotelul

rg din laşi. Adunarea a fost condusă de Grigore Cuza. Protestând

gimului lui Mihail Sturdza, Adunarea, ce cuprindea reprezentanţi ai

irţelor sociale şi politice, a numit o comisie care să redacteze un

de revendicări. Un rol important în elaborarea sa l-a avut Vasile

n, documentul, „Petiţiunea-proclamaţiune", aparţinând boierilor şi moldoveni. El cuprindea 35 de puncte şi avea, aparent, un caracter

încercând să se păstreze în limitele legalităţii politice datorită temerii de

Rus; de aceea, la primul punct se proclama „Sfânta păzire a

untului Organic în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire", Aceasta

iur, o prevedere ce urma să atenueze o posibilă reacţie a Rusiei ţariste, ii

moderat reiese şi din abordarea problemei agrare, solicitându-se doar

Vasile Alecsandri

„grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni". Erau prevăzute şi revendicări

cu caracter democratic, modern, precum eliberarea deţinuţilor politici, o reformă

a sistemului de învăţământ, siguranţa persoanei, desfiinţarea cenzurii.

Mihail Sturdza a respins însă „Petiţia". Domnitorul a trecut la arestări în

rândul liderilor revoluţiei. 13 dintre ei erau duşi în arest, în Imperiul Otoman, dar,

la Brăila, 6 dintre ei au fugit de sub escortă şi s-au refugiat la consulatul englez

de unde, apoi, au trecut în Banat şi în Transilvania, unii dintre lideri elaborând şi

planuri pentru o acţiune militară în Moldova. Reprimarea revoluţiei din Moldova

de către Mihail Sturdza a generat exilul revoluţionarilor români ce a cuprins

participanţi din toate provinciile.

în primăvara anului 1848, situaţia s-a agravat în Transilvania după ce aceasta

a fost anexată cu forţa la Ungaria. Guvernatorul Telekia trecut imediat la măsuri dure

împotriva românilor şi a conducătorilor lor. Se punea, practic, problema supravieţuirii

naţiunii române din Transilvania. în această situaţie gravă s-a hotărât, la 30 aprilie,

într-o primă adunare politică a românilor transilvăneni pe Câmpia Libertăţii,

organizarea la Blaj, cu începere din 3/15 mai, a unei Mari Adunări Naţionale.

Deschisă la data stabilită, Adunarea a demonstrat excepţionala solidaritate

a naţiunii române şi forţa sa de acţiune politică. S-a pus în lumină caracterul

profund radical al revoluţiei din această provincie românească, confruntată cu

atât de dificile probleme politice. Au participat peste 40 de mii de oameni, în

marea lor majoritate ţărani şi tineri intelectuali, ridicaţi din rândul ţărănimii şi le-

gaţi de masele populare.Ea a«realizat unitatea între ţărănime şi tineretul studios,

din rândul căruia se vor recruta tribunii revoluţionari. Adunarea a fost bine

organizată, având un caracter reprezentativ şi naţional. La conducerea sa s-au

aflat doi preşedinţi, doi vicepreşedinţi şi zece secretari. în conformitate cu

una din lozincile adunării - „Noi vrem să ne unim cu ţara" - la Adunare au

participat revoluţionari din Moldova, Alecu Russo, Alexandru loan Cuza,

N. lonescu, ş.a., reprezentanţi ai Comitetului Revoluţionar din Ţara Româ-

nească, Dimitrie Brătianu şi transilvăneni stabiliţi în Ţara Românească, precum

August Treboniu Laurian şi Ion Maiorescu. La 14 mai, Simion Bărnuţiu a rostit

un discurs în cadrul unei consfătuiri a fruntaşilor revoluţiei, în catedrala de la

Blaj. El a cerut ca Adunarea să proclame deplina libertate şi independenţă a

naţiunii române.

Adunarea a votat, în unanimitate,documentul intitulat „Petiţiunea Naţio-

nală". Se revendicau independenţa „naţională" a românilor din Transilvania,

desfiinţarea iobăgiei fără nici o despăgubire din partea ţăranilor, constitui-

rea unei gărzi naţionale româneşti, libertatea persoanei, a cuvântului şi

întrunirilor. Din motive tactice, Adunarea a exprimat fidelitatea naţiunii române

faţă de împăratul de la Viena şi dinastia conducătoare. De asemenea, locul

desfăşurării istoricei Adunări a căpătat denumirea de Câmpia Libertăţii.

Adunarea a decis ca programul revoluţiei să fie prezentat de două delegaţii -

una la Viena şi alta la Cluj. A fost ales un Comitet Naţional Român (Permanent),

cu sediul la Sibiu, sub pre;edinţia lui Andrei Şaguna. Adevăratul conducător era

.însă Simion Bărnuţiu.

în Bucovina, s-a desfăşurat, la 20 mai 1848, o Adunare populară condusă

de fudoxiu Hurmuzaki. Ideile dezbătute aici au fost preluate, în vara aceluiaşi

57

Simion Bărnuţiu Gheorghe Bariţiu

i, în documentul intitulat „Petiţia ţării". Aceasta cerea autonomia Bucovinei şi a

isencn Ortodoxe, libertatea comerţului, deplina egalitate în faţa legii.

Adunarea de la Blaj, din mai 1848, a avut meritul istoric de a fi contribuit,

i mod decisiv, la desăvârşirea programului revoluţionar comun al tuturor

Dmânilor. Sub influenţa hotărârilor adunării, revoluţionarii moldoveni reuniţi la

raşov, la 24 mai 1848, au redactat un legământ intitulat „Prinţipii/e noastre

>entru reformarea patriei". Se cereau desfiinţarea clăcii (boierescului) şi împro-

rietărirea ţăranilor fără despăgubire, asigurarea libertăţii persoanei şi a egalităţii

i faţa legilor. Prevederea cea mai importantă era cea privitoare la unirea

/loldovei şi a Ţării Româneşti „într-un singur stat neatârnat, românesc".

temarcăm astfel că, formulate într-o conjunctură istorică specifică, revendicările

omâneşti nu puneau în discuţie echilibrul de forţe stabilit între marile imperii, în

Europa de sud-est. în acelaşi timp însă, idealul naţional românesc era sprijinit şi

)ropagat, în continuare, pe toate căile. în condiţiile regimului opresiv din

Moldova şi Ţara Românească „Gazeta de Transilvania" reprezenta organul de

)resă principal al revoluţiei româneşti.

NICOLAE BĂLCESCU despre istoria naţională

„Să deschidem Istoria, cartea de mărturie a veacurilor şi luminaţi de filosofia ei, vom vedea

că de 18 veacuri naţiunea română n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte transformându-se şi

luptându-se neîncetat pentru triumful binelui asupra răului, a spiritului asupra materiei, al drefltului

58

asupra silei, pentru realisarea, atât în sânul său cât şi în omenire, a dreptăţii şi frăţiei, aceste două temelii a ordinei absolute, perfecte a ordinei dumnezeieşti".

NICOLAE BĂL CESCU cu privire la caracterul revoluţiei române din 1848-1849.

„Revoluţia română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără

altă causă decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia

generală fu ocasia iar nu causa revoluţiei române. Causa ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitoni

ei sunt 18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi. Revoluţia de la 1848 căuta a reîntregi pe român numai în drepturile sale de om şi de

cetăţean, fără a căuta a-! reîntregi în drepturile sale de naţie. într-aceasta ea se mărgini a cere ca

Turcia să respecte vechile capitulaţii recunoscute şi întărite şi prin tratatul de la Adnanopol şi

Hatişeriful de la 1834. Ea ceru asemenea ca Rusia să-şi păzească tractatele, care recunosc

autonomia şi independenţa administrativă a terii şi nesihrea pământului ei, şi să se mărginească în

rolul ei de chezaşă fără a se amesteca în treburile din lăuntru ale ţeni usurpând titlul şi rolul de

protectoare Revoluţia de la 1848 nu era dar în drept împotrivitoare nici Porţii nici Rusiei, devreme

ce se mărginea a cere păzirea tractatelor fără a proclama un drept nou. Românii, în buna credinţă a

lor socoteau că aceste Puteri vor fi gata a păzi sfinţenia tractatelor, şi nu vor putea a le tăgădui

reformarea legiuirilor potrivit dreptului lor de autonomie".

TEMĂ:

1. Caracterizaţi revoluţia română paşoptistă.

2. Prezentaţi raporturile dintre revoluţia română şi cea maghiară, în 1848.

3. Prin ce se remarcă radicalismul „Petiţiunii Naţionale" de la Blaj?

MERSUL REVOLUŢIEI ÎN PROVINCIILE ROMÂNEŞTI. (MAI-SEPTEMBRIE 1848).

- PROGRAMUL DE LA CERNĂUŢI.

- EVENIMENTELE DIN TRANSILVANIA SI ACTIVITATEA GUVERNULUI DIN

ŢARA ROMÂNEASCĂ (IUNIE-SEPTEMBRIE 1848).

Programul de la Cernăuţi. în Ţara Românească, politica domnitorului eorghe Bibescu nu a putut preîntâmpina izbucnirea revoluţiei. în aprilie 1848,

nitetul Revoluţionar, compus din St. Golescu, Ion Heliade Rădulescu, Christian

'/, a inclus şi pe fraţii Ion şi Dimitrie Brătianu. Aceasta a semnificat întărirea

pului revoluţionarilor români şi constituirea unui nucleu de conducere al

oluţiei. Revoluţia din Ţara Românească era văzută ca o urmare firească a

jnimentelor din toate celelalte provincii. Nicolae Bălcescu, Alexandru C. Go-

cuşi C. A. Rosettim avut rolul principal în organizarea acţiunii revoluţionare. A fost elaborat un program revoluţionar în care se insista asupra respon-

Dilităţii ministeriale, libertăţii de exprimare, alegerii unui domn responsabil,

ntru secularizarea averilor Bisericii, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor prin

spăgubire. Programul era expresia compromisului între forţele şi curentele

/oluţionare. El nu a vizat, din considerente de tactică şi de strategie politică, în

)d deschis, problema raporturilor cu Poarta otomană (deşi articolul 1 din

oclamaţia de la Islaz se pronunţa pentru un statut deosebit al raporturilor cu

periul Otoman), unitatea şi independenţa naţională, mai ales că Poarta şi

isia numiseră comisari cu misiuni de informare în Ţările Române, iar în

isarabia erau semnalate concentrări de forţe militare ţariste.

Şi în celelaltare provincii româneşti aflate sub opresiunea străină au avut

; mari adunări plebiscitare. La 20 mai 1848, la Cernăuţi, în prezenţa unor prezentanţi de frunte ai clerului, boierimii, şi fruntaşilor ţărănimii, după

îzbateri susţinute, au fost adoptate 12 dorinţe, între care, la loc de frunte, se

Iau separarea Bucovinei de Galiţia, conservarea naţionalităţii române şi

earea de şcoli naţionale, autonomia provincială, defiinţarea clăcii şi a dijmei,

îsfacerea de Mitropolia Ortodoxă de la Karlowitz şi alegerea episcopului de

ătre un Congres bisericesc alcătuit din clerici şi mireni. La 15/27 iunie 1848, la

jgoj, în Banat, sub preşedinţia lui Eftimie Murgu, o Adunare de 12 000 de

ameni a decretat, între altele, respectarea naţionalităţii româneşti, oficializarea

nbii române, înarmarea poporului „după putinţă în răstimp de 6 zile cu

sfensive, iar după ce se va arma de către stat, atunci să păşească ofensive".

Evenimentele din. Transilvania şi activitatea guvernului Jtn Ta ' omânească (iunie-septembrie 1848). In Ţara Românească, revoluţia trebuia ă izbucnească în mai multe centre deodată pentru a nu permite domnitorului

Gheorghe Bibescu să acţioneze pentru înăbuşirea ei. Revoluţia s-a declanşat însă, datorită măsurilor autorităţilor, mai întâi în Oltenia, la Islaz, la 9/21 iunie, şi apoi în Bucureşti, la 11/23 iunie 1848. La Islaz s-a format primul guvern revoluţionar, din care făceau parte Ion Heliade Rădulescu, Ştefan Golescu, Radu Şapcă, Christian Teii, Nicolae Pleşoianu. Tot aici s-a dat ci-tire unei Proclamaţii ce cuprindea pro-gramul aprobat ulterior, sub presiunea maselor, la 11/23 iunie, de către Gheorghe Bibescu. în zilele următoare, consulul general al Rusiei a protestat faţă de acest act şi a părăsit Capitala. Aceasta l-a determinat pe Gheorghe Bibescu să abdice şi să plece grăbit din ţară. S-a constituit, astfel, un nou guvern provizoriu în care intrau Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Ma-gheru, Alexandru G. Golescu, C. A. Rosetti, Nicolae Bălcescu. şi alţii.

Nicolae Bălcescu

Eliberarea deţinuţilor politici, la 11 iunie 1848, la Bucureşti, de către un grup de revoluţionari

61

a uşura obţinerea recunoaşterii noului guvern de către Rusia au fost în guvern colonelul Ion Odobescu şi Mitropolitul Neofit, cunoscute ele- conservatoare. La 15/27 iunie, pe Câmpia de la Filaret masele populare

IUS jurământul prin care îşi exprimau adeziunea la programul revoluţiei. Suvernul revoluţionar din Ţara Românească a încercat să aplice unele Ieri ale Proclamaţiei de la Islaz. S-au remarcat în această activitate febrilă e Bălcescu şi Alexandru G. Golescu. Astfel, au fost abolite rangurile şti, s-au adoptat steagul tricolor şi lozinca „Dreptate şi frăţie", au fost iti deţinuţii politici, a fost organizat corpul comisarilor de propagandă, s-a

la organizarea forţelor armate. Buvernul provizoriu a dus însă o politică prudentă şi, deseori, lipsită de re, încât forţele contrarevoluţionare, reprezentate de coloneii I. Odobescu omon şi de către Mitropolitul Neofit, au organizat, la 19 şi respectiv la ie, acţiuni menite să restaureze vechiul guvern. Ele au fost dejucate însă târârea maselor populare. în ceea ce priveşte problema agrară, Nicolae seu s-a pronunţat, hotărât, pentru rezolvarea ei prin împroprietărirea or. La 21 iulie' 1848 a fost constituită Comisia Proprietăţii. Comisia etăţii, al cărei vicepreşedinte era Ion lonescu de la Brad, şi-a deschis le la 9/21 august 1848. Ea a ţinut opt şedinţe de lucru, fiind formată din entanţi ai ţăranilor clăcaşi şi ai marilor proprietari agricoli desemnaţi în rile judeţene. Discuţiile, care au căpătat un caracter steril, au privit eţele de pământ ce trebuiau acordate şi despăgubirile pentru marii stări agricoli. Comisia Proprietăţii a fost desfiinţată la 31 august, fără a a problema pentru care fusese creată.

Suvernul revoluţionar din Ţara Românească a acţionat, în acelaşi timp, i recunoaşterea sa de către puterile europene. Pentru aceasta au ?urat o bogată activitate diplomatică Ion Ghica la Constantinopol, ndru G. Golescu la Paris, Dimitrie Brătianu la Pesta, Ion Maiorescu la furt. Deşi ascuns, din considerente tactice, obiectivul unităţii naţionale a iereu prezent în toate acţiunile revoluţionare. La 12 iunie 1848, în gazeta "ui român" dm Bucureşti, apărea manifestul intitulat „Către fraţii noştri din >va", în care era subliniată ideea deplinei unităţi naţionale. Peste numai o nană, August Treboniu Laurian îi propunea lui Nicolae Bălcescu izarea, la Bucureşti, a unui Congres al tuturor românilor. Activitatea diplomatică desfăşurată de revoluţionarii români în capitalele ene urmărea să evite o intervenţie militară, a Rusiei şi a Imperiului an, care se profila. La 31 iulie 1848, printr-o notă diplomatică. Rusia a imnat violent revoluţia română şi a acuzat pe români că doresc să se ■că într-un singur stat. Succesiunea evenimentelor din Transilvania şi Ţara nească a însufleţit, din nou, mişcarea românească din Moldova. In august 1848 a fost redactat, de către Mihail Kogălniceanp, la Cernăuţi, amul, atât de semnificativ intitulat, „Dorinţe/e partidei naţionale în Moldova" derile sale au fost dezvoltate, ulterior, în „Proiectul de constituţie pentru wa". Erau cuprinse, aici, elemente de bază ale viitorului stat român modern etatea întrunirilor şi a cuvântului, a persoanei, egalitatea în faţa legit, nsabilitatea ministerială, desfiinţarea privilegiilor. Demn de remarcat este irea Moldovei cu Ţara Românească era considerată „cheta bolţii fără de i-ar prăbuşi întreg edificiul naţional".

Fruntaşi ai revoluţiei române de la 1848, din Ţara Românească

în Transilvania, în vara anului 1848, conflictele social-politice s-au acutizat. pentru a învrăjbi revoluţia română şi cea maghiară împăratul de la Viena a

sancţionat anexarea Transilvaniei la Ungaria. Era încălcată, încă o dată, voinţa

naţională a românilor. în acelaşi timp, autorităţile maghiare din Transilvania erau

63

Arderea Regulamentului Organic şi a Arhondologiei

Î de trupele imperiale. La 21 mai/2 iunie 1848 a avut loc masacru/ de la

unde au fost împuşcaţi 12 ţărani români, ceea ce a provocat o puternică a populaţiei româneşti.

Ţara Românească, sub presiunea Rusiei, Imperiul Otoman a intervenit

i militare pentru a restabili regimul Regulamentului Organic. La 31 uhe

n Corp expeditionar otoman conclus de Suieiman Paşa a trecut Dunărea

giu. După numeroase tratative, în ciuda protestului populaţiei româneşti

ui provizoriu a fost înlocuit de o Locotenentă domneascăformată din Ion

3 Rădulescu, Christian Teii şi Nicoiae Goiescu. Programul revoluţionar a

unele modificări şi a fost supus aprobării Porţii. S-au reluat contactele

oua conducere şi consulii puterilor străine, iar o delegaţie în frunte cu

Goiescu şi Nicoiae Băicescu a fost trimisă la Constantinopol pentru a

recunoaşterea oficială din partea Porţii. Ea nu a fost recunoscută însă de

ultan.

tusia a considerat atitudinea lui Suieiman Paşa mult prea moderată şi a ilocuirea sa grabnică. A fost numit un nou comisar, în persoana lui Fuad ce avea ordinul să pătrundă cu armata în Bucureşti, pentru a restabili i. Pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de intervenţia militară a Jlui Otoman, la 6/18 septembrie 1848, în cadrul unei mari Adunări, au fost la Bucureşti, copii ale Regulamentului Organic şi ale Arhondologiei :a rangurilor boiereşti). A fost spânzurată, de asemenea, o caricatură a arului rus, generalul Duhamel, şi dărâmat monumentul care-l reprezenta vel Kiseleff. La 13/25 septembrie, în condiţiile în care trupele otomane

pătrundeau în Bucureşti, iar cele ţariste înaintau dinspre Focşani, mai multe mii

de ţărani şi locuitori ai oraşului au format un veritabil zid viu pentru a opri

intervenţia străină. Pe Dealul Spirita avut loc o ciocnire între soldaţii otomani şi o

unitate de pompieri români'condusă de PavelZăgănescu. Bucureştiul a fost însă

ocupat de către forţele otomane şi peste 200 de fruntaşi erau arestaţi, Fuad

Paşa şi generalul Duhamel anunţând reintroducerea sistemului regulamentar.

Tulburările şi agitaţiile ţărăneşti au continuat, în timp ce în Oltenia se preconiza o ultimă rezistenţă a forţelor revoluţionare. O armată populară, cifrată

la 30 000 de soldaţi, a fost adunată la Râureni, sub comanda generalului

Gheorghe Magheru, pentru a lupta împotriva ocupanţilor străini. în noile condiţii

politice, ea a fost însă dizolvată.

Articolul „Trăiască România liberă", din 13 iunie 1848

„Fraţi români din toate clasele, lată aurora libertăţii, iată ziua fericită, ziua de mult dorită, ziua

aşteptată cu atâta înfocare, ziua în care v-aţi arătat vrednici de strămoşii voştri, vrednici de numele

de român. Da, România iubită, care de atâtea veacuri gemea subt robie, a rupt lanţurile ruşinoase şi

a arătat lumii întregi că în vinele copiilor ei curge încă sânge de roman. Bucuraţi-vă fraţi, nici o

picătură de sânge n-a curs şi am dobândit cerescul dar al libertăţii, curat şi nepătat ca un sfânt dar

dumnezeiesc. Trăiască România.

Acum, fraţi români, cu aceeaşi înţelepciune, cu acelaşi patriotism care aţi arătat ieri la 11

iunie, trebuie să ne purtăm şi de acum înainte; nu e destul că am dobândit libertatea, trebuie să ne

arătăm şi vrednici de dânsa, trebuie să ştim a păstra cerescul dar. Ceea ce dar trebuie făcut mai

nainte este organizaţia unei guardii naţionale spre păstrarea liniştii şi bunei orânduieli. Tot românul

îşi va vărsa cu bucurie cea mai după urmă picătură de sânge pentru patria sa şi nici o putere

omenească nu ne va putea răpi cerescul dar ce am dobândit..."

TEMĂ:

1. Care au fost principalele măsuri adoptate de guvernul revoluţionar muntean în 1848? 2

Prezentaţi activitatea Comisiei Proprietăţii. 3. Ce reprezintă ziua de 13 septembrie

1848?

CONTINUAREA REVOLUŢIEI DE LA 1848 ÎN TRANSILVANIA

- REZISTENŢA ROMÂNEASCĂ DIN MUNŢII APUSENI; SFÂRŞITUL

REVOLUŢIEI. - IMPORTANŢA REVOLUŢIEI.

szistenţa românească din Munţii Apuseni; Sfârşitul revoluţiei. în

'ania, lupta revoluţionară s-a radicalizat în vara anului 1848. în condiţiile srii revoluţiei în Moldova şi în Ţara Românească, Transilvania a devenit

românismului. Politica reacţionară a guvernului maghiar, în condiţiile

i Transilvaniei la Ungaria, a generat, şi aici, un veritabil război pentru

ile naţionale ale românilor. în Transilvania, comisarul Nicolae Vay a

t Comitetul Naţional Român (Permanent), de la Sibiu, şi a intensificat

jnile împotriva ţăranilor români.

i septembrie 1848 a avut loc a treia Adunare Populară de la Blaj, la care

ticipat ţăranii români organizaţi militar de către Avram lancu. A treia

re Naţională a românilor de la Blaj s-a transformat însă într-o veritabilă

militară ţărănească. Aceştia luaseră armele în condiţiile regimului de

' introdus de autorităţile maghiare - masacre, precum cel de la Mihalţ,

unile de la Oradea, Arad, din Bihor şi Făgăraş, formarea unui corp militar > de Lajos Csanyşl trimis împotriva românilor.

idunarea a votat o Rezoluţie în care protesta împotriva „uniunii" Tran-

3i cu Ungaria şi cerea abolirea regimului, care i-a urmat. Puşi în faţa a doi

ni, românii l-au ales pe cel mai puţin periculos. între revoluţia maghiară şi i

de la Viena ei au ales-o pe ultima deoarece, cel puţin aceasta accepta,

|ic, existenţa lor naţională. în acelaşi timp, românii nu au abdicat niciodată

•rincipiul.colaborării pe bază de deplină egalitate cu ungurii, saşii şi secuii.

îa urmare a celei de-a treia adunări de la Blaj s-a trecut la organizarea

$ şi militară a Transilvaniei pe baze noi. Provincia a fost împărţită în 15

turi, fiecăreia corespunzându-i câte o legiune. S-a constituit Comitetul

ia/ cu sediul la Sibiu şi care avea rolul unui veritabil guvern românesc.

s nobiliare maghiare au fost dezarmate. Unii ţărani saşi şi secui şi-au îstat, de asemenea, hotărârea de a lupta alături'de români. La 9 ianuarie

a avut loc Adunarea de la Sibiu a conducătorilor revoluţiei române, cu care

>-a definitivat programul acesteia. La 4 martie 1849 s-a publicat la Viena o

constituţie imperială prin care se restabilea autonomia Transilvaniei şi se

şa existenţa naţională a românilor.

In aceste condiţii, guvernul revoluţionar maghiar a făcut apel la generalul

sz losef Bem. Acesta a condus o puternică ofensivă a armatei maghiare

Stephan Ludwig-Roth Gabor Aron - fruntaş al secuilor

•prin care a reuşit, în primăvara anului 1849, să cucerească o mare parte a

Transilvaniei, în afară doar de zona Munţilor Apuseni. Pe teritoriul cucerit

nobilimea maghiară a dezlănţuit o cruntă represiune împotriva ţăranilor români.

S-au organizat, sub conducerea comisarului Lajos Csany, „tribunalele de sânge",

s-a introdus starea de asediu, au fost urmăriţi conducătorii revoluţiei române. Mii

de ţărani români au căzut victime acestei represiuni furibunde.

Zona Munţilor Apuseni a continuat însă să se afle sub controlul românilor.

în Munţii Apuseni se apăra, de fapt, cauza generală a românilor în faţa a peste

21 000 soldaţi unguri conduşi de ofiţeri de carieră. Aici, într-un spirit democratic,

s-a organizat o veritabilă „Ţară" românească. Rolul conducător l-a avut Avram

lancu, care era supranumit şi „Craiul munţilor". El s-a dovedit un strălucit

conducător militar şi un important om politic. Sub conducerea sa au fost respinse

toate încercările forţelor militare maghiare de a pătrunde în munţi. S-au organizat

legiuni româneşti. Prima legiune a fost cea a Blajului, în frunte cu loan Axente

Sever. în condiţii deosebit de grele, Avram lancu a acceptat ideea tratativelor

propuse de Lajos Kossuth prin intermediul deputatului român loan Dragoş,

deputat, pentru cele şapte judeţe din Partium, în Dieta Ungariei, loan Dragoş s-a

pronunţat, sincer, pentru înţelegerea dintre revoluţionarii români şi maghiari, dar

i-a lipsit clarviziunea politică. Ele urmau însă să ducă, cel puţin pentru maghiari,

fa încheierea unui armistiţiu şi folosirea forţelor disponibile contra Austriei. în

timpul tratativelor însă, trupele maghiare au atacat pe neaşteptate iar prefecţii

Ion Buteanu şi loan Dobra au căzut la datorie. în împrejurări tragice a pierit şi

deputatul loan Dragoş, acuzat, de către moţi, de trădare.

După înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească, fruntaşi revoluţionari,

ca Nicolae Bă/cescuşi Cezar Bol/iac, au susţinut necesitatea de a se ajunge la

67

între conducătorii revoluţiei române şi ai celei maghiare, pentru a

mpotriva duşmanului comun, Imperiul Habsburgic. ecembrie 1848 a

devenit împărat, la Viena, Franz losif. Acesta a cerut usiei ţariste

pentru înăbuşirea revoluţiilor din Imperiu. în vara lui 1849 vperiale au

declanşat o ofensivă în Transilvania, concomitent cu ea trupelor

ţariste în provincie. în faţa acestui pericol, aflat într-o >arte dificilă,

guvernul maghiar a acceptat să desfăşoare tratative cu orii revoluţiei române din Transilvania. Tratativele s-au desfăşurat la între Nicblae

Bălcescu şi Lajos Kossuth. Sub presiunea iminentă a trupelor

ţariste, guvernul maghiar a acceptat să semneze, la.2/14 iulie

>eghedin! un document intitulat „Proiectul de pacificare". /ederile sale

consemnau însă o stare deja existentă de câteva luni în iia. Astfel, se

recunoşteau dreptul românilor de a-şi folosi propria limbă listratie,

independenţa Bisericii Ortodoxe, prezenţa românilor în atia de

stat. Totodată, s-a semnat un tratat pentru formarea unei legiuni i.' în

noua' lege a naţionalităţilor, votată în iulie 1849 de către tul

maghiar, au fost acordate unele drepturi politice românilor. în np,

prin eforturile lui Bălcescu s-a obţinut neutralitatea lui Avram lancu din

Transilvania. Toate acestea au intervenit însă mult prea târziu. La jst 1849 armata maghiară a capitulat la Şina.

el a luat sfârşit revoluţia din Transilvania. Conflictul dintre revoluţia

}\ cea maghiară, politica duplicitară a Habsburgilor ca şi intervenţia

.răină i-au grăbit sfârşitul.

Avram lancu în fruntea oştilor sale, în Munţii Apuseni

lfVspc"tanţa revoluţie, Revo-

luţia română din 1848-1849 a

constituit piatra unghiulară a epocii

moderne în istoria naţională. Toto-

dată, ea a fost rezultatul procesului

de evoluţie firească a societăţii ro-

mâneşti. Programul revoluţiei a cu-prins, practic, toate marile probleme

ale epocii - unitatea şi emanciparea

naţională, asigurarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale, de sorginte

modernă, ale omului, rezolvarea pro-

blemei agrare. Acestea erau, de fapt,

elementele fundamentale ale statului

modern.

Trăsătura esenţială a revoluţiei,

trecând peste o bogată moştenire

culturală şi ideologică, a fost deplina

solidaritate naţională reliefată de programele revoluţionare şi marile

r

adunări populare. Conjunctura inter-

•naţională, raporturile de forţe între

marile imperii, interesele lor specifice

faţă de Principate, ca şi situaţia

politică şi socială la nivelul fiecărei provincii

româneşti au imprimat anumite trăsături

procesului revoluţionar

- moderaţie şi prudenţă în Moldova, radicalism în Transilvania, compromisul de

acţiune în Ţara Românească.

în acelaşi timp, stadiul de dezvoltare istorică a Ţărilor Române, la jumăta-

tea secolului al XIX-lea, a determinat o anumită atitudine politică a forţelor revoluţionare - aceea de a cointeresa boierimea în reformarea societăţii. Re-

voluţia a adus însă doar modificări şi aprecieri de tactică în problemele politice şi

agrară.

în lupta pentru îndeplinirea unor largi obiective cu caracter naţional,

colaborarea a numeroase forţe social-politice a permis anihilarea temporară şi

parţială a forţelor contrarevoluţionare. Un rol semnificativ în acest sens l-au jucat

masele populare. Aceasta explică, până la un punct, succesul revoluţiei în Ţara

Românească. Intervenţia militară a marilor imperii vecine şi înfrângerea, astfel, a

revoluţiei au demonstrat că, în acel moment, nu erau create condiţiile constituim

unui stat naţional românesc suveran şi independent.

Revoluţia a deschis drum larg marilor mutaţii în sensul adâncirii procesului

de modernizare şi de renaştere naţională în Principate, s-a probat capacitatea românilor de a-şi croi drumul în istorie, pe baza propriilor lor forţe. Revoluţia a

elaborat şi a desăvârşit programul de construcţie a României moderne, perfect

legat de realităţile naţionale. Toată istoria modernă a românilor, până la Marea

Unire din 1918, a fost dominată, aşadar, de lupta susţinută a naţiunii pentru

69

Avram lancu vorbeşte poporului răsculat

jrogramului paşoptist, în vederea îndeplinirii revoluţiei pentru unitate ;i a celei pentru independenţă.

larea trimisă de Nicolae Bălcescu, la 4 martie 1850, din Paris, IuiAiexandru G. Goiescu

trebuia să fie programul revoluţiei din 1848? El era dezvoltarea progresivă a revoluţiei era organizarea democraţiei şi eliberarea ţăranului, împroprietărindu-l. într-un cuvânt,

ă o revoluţie democratică şi socială. Acesta a fost scopul nostru şi programul din 1848.

totul acelaşi cu cel din 1821 având în minus problema fanarioţilor, şi în plus problema n-am făcut o revoluţie nici împotriva turcilor, nici împotriva ruşilor. Dreptul nostru de a

e era dreptul nostru de autonomie, care ne-a fost recunoscut de cele două puteri, deşi

np în timp, chiar şi în Regulament. Noi am cerut respectarea lui fără să vrem să ne tratate. Odată revoluţia realizată ne mai rămâneau de făcut alte două revoluţii: o

itru unitate naţională şi, mai târziu, pentru independenţă naţională, ca în felul acesta reintre în plenitudinea drepturilor sale naturale. Este deci evident, pentru toţi cei care

seamnă progres şi dezvoltare istorică, că revoluţia care va deveni nu se va mai mărgini

sratică şi socială şi că, potrivit actualelor tendinţe ale ideilor în toată Europa şi mai ales

ni, ea se va face într-una din unităţile naţionale. Revoluţia democratică şi socială va sluji

i drept mijloc decât drept scop. Problema unităţii a făcut mari progrese şi s-a simplificat

Unirea Valahiei şi a Moldovei este un fapt împlinit pentru toată lumea, chiar şi pentru

u poate să nu se realizeze neîntârziat. Românii din Austria, bazându-se pe constituţia şi pe promisiunile făcute, cer toţi şi cu multă insistenţă să se constituie într-un singur

jne de 3 milioane şi jumătate şi până la urmă vor obţine".

k

ezentaţi rezistenţa naţională a românilor în Munţii Apuseni (1848-1849).

ire a fost semnificaţia Proiectului de pacificare de la Seghedin (1849)?

straţi importanţa istorică a revoluţiei de la 1848-1849 în Ţările Române.

România în context internaţional, 1821-1848

(tabel recapitulativ)

Principatele Române şi Transilvania Anul Situaţia internaţională

1 2 3

18-19 ian. - Tudor Vladimirescu părăseşte

Bucureştiul şi se îndreaptă spre Oltenia. 23

ian. - Proclamaţia de la Padeş. 4-28 febr. -

Tabăra lui Tudor Vladimirescu de la

Ţânţăreni. 22 febr. -,Eteriştii trec Prutul în

Moldova şi încep înaintarea în Principate. 23

febr. - Rusia condamnă revoluţia lui

Tudor Vladimirescu. 28 febr. -

Reprezentanţi ai marii boierimi muntene

se retrag la Braşov. 16 mart. -

Proclamaţ ia lui Tudor de la Bolintin.

'i 21 mart. - Tudor intră în Bucureşti. 30

mart. - întâlnire între Tudor Vladi-'

mirescu şi Alexandru Ipsilanti. 3 apr. - în

urma dezavuării Eteriei de către Rusia,

Ipsilanti se retrage la Târgovişte. apr. -

Negocieri ale lui Tudor cu paş i i otomani

de la Dunăre pentru a evita intervenţia

Porţii. 1 mai - Otomanii pătrund în Principate.

15 mai - Tudor se retrage către Oltenia. 21

mai - Arestarea lui Tudor în tabăra de la

Goleşti. Este executat de către eterişti la

Târgovişte (27 mai). 7 iun. - Bătălia de la

Drăgăşani. 6 aug. - Bimbaşa Sava ş i

un grup de arnăuţi sunt măcelăriţi la

Bucureşti de către otomani.

1821 ->!

12 mai - Congresul Sfintei Alianţe de la Leibach însărcinează Austria să intervină în Italia pentru reprimarea mişcării carbo-narilor. 7 mart. - Habsburgii restabilesc Regatul celor două Sicilii. 25 mart. - începutul revoltei grecilor în Peloponez, împotriva stăpânirii otomane. 8 april. - Trupele austriece înfrâng insurecţia din Piemont. 5 mai - Moartea lui Napoleon I în insula Sfânta Elena. 28 iul. - Proclamarea independenţei Perului.

-Grigore al IV-lea Ghica construieşte

Palatul Ghica-Tei apr. - Mica boierime în

frunte cu loniţă Tăutul alcătuieşte

Constituţia Cărvunarilor. 1 iul. - Restabilirea

domniilor pământene în Moldova şi Ţara

Românească.

1822 12 ian. - Congresul de la Epidaur proclamă

independenţa Greciei, -apr. - Masacrul din

Chios săvârş it de otomani împotriva

grecilor, -mai-sept. - Proclamarea

independenţei Ecuadorului şi Braziliei. 20

oct.-14 dec. - Congresul Sfintei Alianţe de

la Verona dă mandat Franţei să

intervină în Spania pentru a sprijini pe

Ferdinand al VII contra forţelor revo-

luţionare.

71

1 2 3

tr-un memoriu, Mihail Sturdza, repre-

tant al marii boierimi din Moldova,

seşte pentru prima dată termenul de

tservator.

1823 - Expediţie militară franceză în Spania.

Ferdinand al VII este restabilit pe tron. -

Spania recunoaşte independenţa statelor

latino-americane. 2 dec.-„Doctrina" Monroe.

r. - Mica boierime din Moldova se

nge Porţii în legătură cu loniţă Sandu

irdza. - Mica boierime din Moldova

prezintă Adunarea Obştească un

proiect de orme.

1824 - învăţământul particular în Franţa intră sub

controlul clerului. 19 apr. - Moartea lordului

Byron (George Gordon-1788-1824) la

Missolonghi, în Grecia.

nfiinţarea Conservatorului din Cluj. 1825 apr. - Legi în favoarea foştilor emigranţi în

perioada revoluţiei din Franţa. 25 aug. -

Independenţa Uruguayului. 1 dec. - Moartea

ţarului Rusiei Alexandru I. Este urmat la tron

de către Nicolae I. dec. - Mişcarea

decembristă din Rusia.

Răscoală în Oltenia condusă de Ghiţă

jţui şi Simion Mehedinţeanu. > sept./7 oct. -

Semnarea convenţiei ruso-omane de la

Akkerman.

1826 ■ - Tulburări populare în Franţa, ian. -

Spania abandonează portul Callao, ultima

sa posesiune în America de Sud. t? 22 apr. -

Otomanii cuceresc Missotonghi. 29 mai -

Sultanul Mehmet Aii al Egiptului

desfiinţează corpul de ieniceri şi

reorganizează forţele armate după model

european.

înfiinţarea „Societăţii literare", apr. -

Anaforeaua boierimii pentru ronomiile

Moldovei consolidează puterea larii

boierimi. 7 dec. - Adunarea Obştească

de la lucureşti protestează contra hotărârii

Porţii le a restitui călugărilor greci

administraţia nănăstirilor închinate.

1827 iun. - Otomanii cuceresc Atena. 24 iun. -

Reintroducerea cenzurii în Franţa. 6 iul. -

Convenţia de la Londra. Anglia, Franţa

şi Rusia se decid să intervină în

conflictul din Grecia, oct. - Incidente în

relaţiile dintre Franţa şi beiul de Alger. 20

oct. - Bătălia de la Navarino (Grecia).

- Epidemie de ciumă în Muntenia şi o parte

a Moldovei. 14/26 apr.-2/14 sept. -

Războiul ruso-otoman. Principatele sunt

ocupate de către armatele ţariste şi

se instituie o administraţie militară

rusă în frunte cu Dontele Pahlen.

1828 iun. - Iezuiţii sunt excluşi din învăţământul

secundar din Franţa, aug.-nov. - Expediţie

franceză în Moreea. - Uniunea vamală între

Rusia şi Hessa.

2/14 sept. - Semnarea păcii de la

Adrianopol (Edirne) între Rusia şi Imperiul

Otoman. 7/19 nov. - Generalul rus Pavel

Dmitrievici Kiseleff (1788-1872) este numit

preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Ţării

Româneşti (până în 1834).

1829 5 mart. - Acordarea de drepturi pentru

britanicii de rit catolic. - Anglia anexează

Australia de Vest. 14 sept. - Tratatul de

pace de la Adrianopol pune capăt războiului

ruso-otoman.

72

1 2 3

- înfiinţarea manufacturii de ceramică de la

Târgu-Jiu. - la fiinţă în Principate miliţia

naţională, nucleu al armatei moderne, -îşi

începe activitatea societatea secretă

„Constituţia", de la Lugoj. 29 mart.-8 oct. -

îşi desfăşoară lucrările Comisia de

delimitare a graniţei Dunării. - Fostele

raiale otomane revin Principatelor. 30

mart. - încheierea lucrărilor de ela-

borare a Regulamentelor Organice, apr. -

Divanurile de la laş i ş i Bucureşti aprobă

proiectul de lege privind organizarea

armatei.

1830 iul. - Expediţie franceză în Algeria, care

este ocupată militar. 25 iul. -

Publicarea, în Franţa, a Ordonanţelor

privind dizolvarea Camerelor, modificarea

sistemului electoral, suprimarea

libertăţii presei. 27-29 iul - „Cele trei zile

glorioase" la Paris; lupte pe baricade;

Bourbonii sunt înlăturaţi. începe

„Monarhia din iulie" (familia d'Orleans).

Este o guvernare constituţională. 25

aug. - Insurecţia din Belgia contra

dominaţiei olandeze. 29 nov. - Revoluţie la

Varşovia. 20 dec - Conferinţa

internaţională de la Londra garantează

independenţa şi „veşnica neutralitate" a

Belgiei.

-Recensământ general al populaţiei din

Principate. - Răscoală ţărănească în

Moldova, mai-oct. - Adoptarea

Regulamentelor Organice în Moldova ş i

în Ţara Românească, un. - Epidemie de

holeră în Principate.

1831 7 febr. - Trupele ţariste pătrund în Polonia. -

Război între Imperiul Otoman şi Egipt. 21-

24 nov. - Revolta ţesătorilor din Lyon.

1832 25 febr. - Polonia devine o provincie a

Imperiului Rusiei. -Otto de Bavaria este

proclamat rege al Greciei (Otto I). -

Tulburări republicane în Franţa.

-Poarta recunoaşte Principatelor dreptul

de navigaţie sub pavilion propriu. -

Constituirea „Societăţii filarmonice" din

Bucureşti.

1833 mai - Poarta cedează Siria către Egipt prin

tratatul de la Kutahya. - începutul războiului

civil în Spania, iul. - Tratatul de la Unkiar-

lskelesi între Imperiul Otoman şi Rusia. -

Constituirea uniunii vamale Zollverein în

Germania.

- Primul vas românesc construit la Giurgiu

ancorează la Constantinopol. 11/23 febr. -

Ciocniri între studenţii de la Cluj şi

soldaţii din trupele habsbur-gice. 22

mart./3 apr. - Poarta numeşte, cu

acordul Rusiei, noi domni în Principate -

Mihail Sturdza în Moldova şi Alexandru

Ghica în Ţara Românească. -Ia naştere

societatea secretă revoluţionară

condusă de polonezul Adolf David.

1834 9-13 apr. - Tulburări populare la Lyon. 13-

14 apr. - Insurecţie republicană la

Paris. - Anglia proclamă libertatea sclavilor,

-începutul aşezării burilor în Africa de Sud.

73

1 2 3

primele experienţe cu maşini

PanteJimon. ă la Paris „Cercul

revoluţionar i - Inaugurarea cursurilor

Mihăilene de la laşi. încheierea

unei convenţii între Ţara

Românească cu privire la -

nerţului şi extrădarea fugarilor.

1835 28 iul-Atentat contra lui Louis Philippe

regele Franţei. -Guvernarea autoritară a

lui Rosas în Argentina.

1836 17 febr. - CraGovia (Polonia) este ocupată

de trupele ruse, austriece şi prusace. -

Independenţa Texasului, care se rupe de

Mexic. 29/30 oct. - încercarea lui

Ludovic Napoleon de a prelua puterea în

Franţa.

;apătă statutul de porto-franco.

•ecunoaşte vaselor muntene şi Î

dreptul de a naviga pe Marea

1837 -începutul domniei reginei Victoria în

Anglia.

uncţiune, la Zlatna, prima maşină n

Transilvania. Sub presiunea

Porţii, Adunarea i a Ţării

Româneşti votează Adiţional,

conform căruia orice

constituţională se putea realiza

:ordul Rusiei şi al Porţii.

1838 12 febr. - Tratat între Franţa şi Haiti. -

Depunerea unei petiţii de către lucrătorii

din Birmingham (Anglia) în care se solicitau

drepturi sociale şi politice.

ia Confederativă din Moldova e

comisul Leonte Radu. -

Constituirea de către studenţii

aţi la studii la Paris a „Societăţii

ăţătura poporului român".

1839 - Olanda recunoaşte independenţa Belgiei -

Agitaţii republicane la Paris. 1839-1842-

Război între India şi Afganistan. 1839-1851-

Război între Argentina şi Uruguay.

istituirea, în Ţara Românească, a

staţi secrete condusă de boierul

Mică) Filipescu. Conducătorii săi

ă un program politic, dar sunt

i condamnaţi la pedepse grele

1840 4 apr. - Anglia declară război Chinei,

începe primul „război al opiului". 15 iul. -

Anglia, Austria, Prusia şi Rusia se decid să

sprijine Poarta contra Egiptului - Anglia

ocupă Noua Zeelandă. -Prin tratatul de la

Londra Mehmet Aii controlează Egiptul şi

Sudanul. 18 oct.-14 dec. - Aducerea de

per insula Sfânta Elena şi depunerea la Paris

a rămăşiţelor pământeşti ale lui Napoleon

Bonaparte.

bazele unor noi stabilimente în Principate.

1841 13 iul. - Convenţia de la Londra stabileşte

regimul navigaţiei prin strâmtoriie Bosfor şi

Dardanele. - Sultanul otoman recunoaşte lui

Mehmed Ah guvernarea ereditară în Egipt.

1 2 3

- Dieta maghiară votează un proiect de

lege prin care urma să se introducă, în mod

progresiv, limba maghiară în locul celei

latine, în justiţie şi administraţie, şi a celei

române, în şcoală şi biserică. 7 oct.- Poarta îl

revocă pe Alexandru Ghica ca domn al Ţării

Româneşti. 20 dec. - Gheorghe Bibescu

(1805-1873) este ales domn al Ţării

Româneşti.

1842 - Eşecul pătrunderii englezilor în Afga-

nistan. 29 apr. - Tratatul de la Nankin pune

capăt „războiului opiului".

- La Tunari funcţionează prima ţesătone

mecanică din Ţara Românească. 15 febr. -

Consistonul de la Blaj cere

Episcopului loan Lemeny (1780-1861) să

facă demersuri Ja Viena pentru neaplicarea

legii cu privire la folosirea limbii maghiare

votată de dieta de la Pressburg. - Se

înfiinţează societatea secretă „Frăţia".

1843 - Anglia anexează noi teritorii în India. 27

iul. - Acord prin care piaţa Chinei este

deschisă comerţului european. -

Intensificarea luptei pentru unitatea

naţională a Italiei.

-Gheorghe Bibescu decretează eman-

ciparea ţiganilor statului, autorităţilor

publice şi ai mănăstirilor închinate. Un

decret asemănător este dat în Moldova de

către Mihail Sturdza (1795-1884). - Se

desfăşoară mişcarea naţională din Banat

condusă de Eftimie Murgu.

1844 12 sept. - întâlnirea de la castelul Windsor

între regina Victoria, a Angliei şi Louis

Philippe, regele Franţei. 24 oct. - Tratat

comercial între Franţa şi China.

-Se introduce, în Ţara Românească,

cultivarea rapiţei pentru fabricarea uleiului.

14 febr. - Fondarea la Bucureşti a

.Asociaţiei literare a României". 2/14 dec. -

Se pun bazele, la Paris, ale „Societăţii

studenţilor români".

1845 - Mare foamete în Irlanda. -Texasul este

reunit cu Statele Unite ale Americii.

- Intră în funcţiune, la Reşiţa, primele

laminoare acţionate de maşini cu aburi, -în

Ţara Românească începe construirea

unui important sistem de drumuri, nov. 1847

- Sesiune a Dietei Transilvaniei care

votează un nou urbariu (lege agrară)

defavorabil ţăranilor iobagi, -înfiinţarea

„Asociaţiei patriotice" din Moldova.

1846 - Marea Britanie adoptă politica economică a

liberului schimb, -începutul războiului între

S.U.A. şi Mexic în legătură cu stăpânirea

Texasului. 11 nov. - Cracovia este anexată

Imperiului Habsburgic.

ian. - Arestarea Ecaterinei Varga, con-

ducătoarea acţiunilor de protest a moţilor

de pe domeniul Zlatnei.

1847 - Independenţa Liberiei. - Se descoperă aur

în California, nov. - Conflict, în Elveţia, între

cantoanele catolice şi cele protestante.

75

ttră în vigoare o convenţie între şi Moldova cu privire la

a vămii între cele două ţări, cu

arii. t. - Nobilimea maghiară cere

Transilvaniei la Ungaria, îrt. -

Proclamaţ ia lui Simion jrin

care românii din Transilvania naţi

să se ridice la luptă pentru

drepturilor lor. 3 apr. - Adunarea de la laşi. Se

etiţiunea-proclamaţiune".

revoluţionară în Ţara Româ-

>r - Prima adunare politică a de la Blaj.

i mai - Marea Adunare Naţională

Câmpia Libertăţii de la Blaj. Se

'etiţia naţională", ■i ale românilor din

Banat, nai - Revoluţionarii

moldoveni la Braşov redactează

„Prinţipiile Dentru reformarea

patriei", tai - Dieta de la Cluj

votează, voinţei românilor, anexarea

aniei la Ungaria. . - Adunarea de la Islaz. Se adoptă

naţia de la Islaz". iun. - Formarea unui guvern

iu la Bucureşti. te ale puterii revâluţionare în Ţara

sască. /"IO iul. - Trupele ţariste

ocupă

ui. - Notă a guvernului ţarist prin

au dezavuate tendinţele de unitate

lă ale românilor. )rp militar otoman

trece Dunărea la

'9 aug. - Formarea Locotenentei şti în Ţara Românească. ilegaţie munteană duce tratative la

Se publică la Cernăuţi „Dorinţele

II Naţionale din Moldova", icre asupra

populaţiei româneşti din vania. 6/28 sept. - A treia Adunare

ală de la Blaj.

1848 12 ian. - Revoluţie la Palermo. 2 febr. -

Tratatul de la Guadelupa Hidalgo pune

capăt războiului dintre Mexic şi S.U.A. -

Constituţii noi în statele italiene. 22-24

febr. - Lupte pe baricade la Paris, -

înlăturarea „Monarhiei din iulie". 24 febr. - Piemontul declară război

Imperiului Habsburgic. 25 febr. - Proclamarea republicii în Franţa.

27 febr. - Crearea atelierelor naţionale în

Franţa. 5 mart - Introducerea votului universal în Franţa. mart. - Revoluţii la Viena, Veneţia, Berlin, Milano, Miinchen. apr. - Stabilirea de guverne revoluţionare în Italia. 4 mai - Se reuneşte la Paris Adunarea Naţională a Franţei. 18 mai - Deschiderea lucrărilor Parlamentului de la Frankfurt. 29 mai - Instaurarea unui guvern provizoriu în Cehia. 22-28 iun. - Lupte de baricadă la Paris. Generalul Cavaignac devine şef al puterii executive. 25 iul. - Habsburgii înfrâng la Custozza (Italia) pe Carol Albert, regele Piemontului. 2 dec. - împăratul habsburg Ferdinand I abdică. îi succede Franz losef (Francisc losif) (1848-1916). 7 dec. - începutul ostilităţilor militare între Habsburgi şi trupele revoluţionare maghiare. 10 dec. - Ludovic Bonaparte (viitorul împărat Napoleon al lII - 1852-1870) este ales preşedinte al Franţei.

ii

1 2 3

13/25 sept. - Otomanii forţează intrarea în

Bucureşti în ciuda rezistenţei populare. 25

sept./7 oct. - Exilarea conducătorilor

revoluţiei din Ţara Românească, dec. -

începe ofensiva maghiară în Transilvania,

care este ocupată, cu excepţia zonei

Munţilor Apuseni, până în martie 1849. -

Rezistenţa moţilor din Apuseni, condusă

de Avram lancu.

•

20 febr./4 mart. - Constituţia imperială din

1849 recunoaşte o autonomie limitată

Transilvaniei. 22 apr.-4 mai - 24 apr.-6

mai - Tratative între Avram lancu şi loan

Dragoş.

1849

•';î(#.s Mişcări ale lucratorilor [[]

Organizaţii muncitoreşti ■■V.-

Conspiraţia antihabsburgică

. Atacuri ale trupelor ruse în 1853-1854 Atacuri şi mişcări ale trupelor otomane în 1853-1854 Manifestaţii ţărăneşti în favoarea alegerii lui Alexandru I. Cuza în Tara Românească

Darabani

Botoşani

Soroca

Râbniţa

Orhei

Tiraspol

Gheorghieni vM.i854-VII.1855 Huşi { ) Alegeri: 7/19.VH.1857 Leova " ' . v.

Anulate: Miercurea Ciuc P&k 12A24.VIH.1857

Comrat Tg.OcnaV£S'No| alegeri. ix.1857

Divan Ad-hoc : 22.IX./4.X.1857 , V Ai> > Al. I. Cuza ales ca domnitor:

rteă H âmpina VI.1853V Ar

oviste Ploieşti Ocupaţie austriaca

Targovişte vill.1854-XII.1854 v

J Ali»aeri • 7/19 IX 1857

v j Divan Ad-hoc: V • 20.IX./12.X.1857 Slatina BUCuREsfi Al. I. Cuza ales ca domnitor: w

Olteniţa T . . • Silistra Giurgiu Turtucaia,

Corabia Turnu Măgurele Rusciuc

Bazargic

Hust

Sighet

Baia Mare

Halmeu

Cărei Satu Mare

JTăsnad

•'•" Rădăuţi

Viseul de Sus Valea lui Mihai

Marghita (3 rWăsăud

R P

D Oradea Zalău

8 * *

Sântana

A r a d Lipova

Timişoara

Cetatea Albă ';

Tatarbunar 3

Nădlac

Kikinda

Jimbolia Deva «r

Orăstie Lugoj

Caransebeş

Buziaş

Ciacova '

Chilia Nouă " I.ŞerpildF-

Oravi ţa f mna BELGRAD

v Moldova Veche . Orşova Turnu Sevenn

, laşi Centrele principale ale mişcării unioniste p Ecoul Unirii

în teritoriile româneşi. aflate sub ocupaţia străină; centre ale luptei pentru desăvârşirea unrticâm

. \ ."VexvVoţu ocupare

Vidin Calafat

Lom

gCâmpehij? Turzii ' Aiud

Zlatna Blaj W Alba lulia

Sulina :

Babadag sf.Gheorgrvţ

Râmnicu Vâlcea Târgu Jiu /

rlle!?ll

n

Drăgăsani Filiaşi

/ Caracal

O

Mangalia Nioopole

Ba/c/c

PERIOADA POSTPAŞOPTISTĂ (1848-1856) Şl „DECENIUL RESTRUCTURĂRII NAŢIONALE"

(1856-1866)

-CONVENŢIA DE LA BALTA LIMAN SI ACTIVITATEA EMIGRAŢIEI ROMÂNE

(1849-1856). - PROBLEMA ROMÂNEASCĂ, PROBLEMĂ EUROPEANĂ.

- ADUNĂRILE AD-HOC (1857).

- CONFERINŢA SI CONVENŢIA DE LA PARIS (1858).

- DUBLA ALEGERE A LUI AL. IOAN CUZA.

Convenţia de la Balta Liman şi activitatea emigraţiei române (1849--1856). înăbuşirea revoluţiei, reinstaurarea domniilor regulamentare nu au pus

capăt mişcărilor sociale care vor continua, în ambele Principate, până la jumăta-

tea anului 1849. în vederea reprimării acestor acţiuni, a fost folosită forţa armată,

s-au constituit comisii speciale pentru urmărirea $i anchetarea celor implicaţi în

acţiunile politice ale anului anterior. A fost astfel instituită o înaltă curte crimina-

listică, la 18 aprilie 1849, pentru judecarea celor arestaţi, şi s-a interzis, printr-un '

firman al sultanului, intrarea în ţară a unui număr de 34 de revoluţionari. Plecaţi din cele două Principate, exilaţii români s-au împrăştiat în întreaga

Europă: Paris, Viena, Londra, Constantinopol, Triest sau Brussa. „Ei îşi asumau

o sarcină de mare responsabilitate - aceea de a călăuzi poporul la luptă, în

ceasul deşteptării".

Dar cele două puteri, suverană şi „protectoare", în dezacord cu interesele

poporului român dar arogându-şi dreptul de a dispune de soarta acestuia,

încheiau la Balta Liman - în primăvara anului 1849 - o Convenţie, valabilă pe

termen de şapte ani, care ştirbea grav suveranitatea Principatelor.

în cuprinsul ei se modificau substanţial unele prevederi ale Regulamentelor

Organice, hotărându-se: domnitorii celor două ţări române, consideraţi înalţi

funcţionari ai Imperiului Otoman, erau numiţi direct de sultan, cu acordul puterii

«protectoare" (Rusia) pe timp de şapte ani; Adunările obşteşti ordinare şi extra-ordinare se suspendau, locul lor fiind luat de Consilii sau Divanuri ad-hoc, formate

din boierii cei mai notabili şi mai demni de încredere. Staţionarea în Principate a

25 000 - 30 000 de soldaţi pentru fiecare din cele două ţări, până la „restabilirea

liniştei", era prelungită. în baza Convenţiei, au fost numiţi domni pe perioadă stabi-

lită: Bartiu Ştirbey, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova.

împotriva celor decise la Balta-Liman, emigraţia română a adresat un protest Adunării Naţionale a republicii franceze şi, din iniţiativa lui CA. Rosetti, s-a constituit la Paris, la începutul lunii iunie 1849, Comitetul Demo-cratic Român.

79

în aceeaşi direcţie, Nicolae Bălcescu sosea în capitala Franţei pentru a concentra activitatea emigraţiei revoluţionare române.

Grupată în jurul revistei „România viitoare", emigraţia română considera revoluţia europeană generală drept singura cale pentru înfăptuirea statului naţional român. Pentru pregătirea ei, în iulie 1850, la Londra, a fost constituit Comitetul Democratic European condus de Giuseppe Mazzini. Organizarea revoluţiei române era încredinţată unui Comitet cu sediul la Paris, deviza ei fiind: Dreptate! Frăţie! Unitate!. Foile volante răspândite în Moldova, Ţara Româ-nească şi Transilvania conţineau apeluri la unitate şi proclamaţii revoluţionare. Data de 13 iunie, a noii revoluţii, se estima a coincide cu expirarea mandatului preşedintelui francez Ludovic Bonaparte când, din Franţa, revoluţia urma să se extindă în toată Europa.

Dar, desfăşurarea evenimentelor a luat un alt curs. La 2 decembrie 1851, printr-o lovitură de stat, acesta s-a proclamat preşedinte pe viaţă şi apoi împărat sub numele de Napoleon al ///-/ea. Curtea de la Viena abroga, la 31 decembrie 1851, constituţia promulgată la 4 martie t849. Nu peste mult timp, la Palermo, se stingea din viaţă, la 28 noiembrie 1852, Nicolae Bălcescu.

în fine, declanşarea în cursul anului 1853 a conflictului armat între Imperiile Rus şi Otoman, îndeobşte numit al Crimeii, a avut importante consecinţe pe plan european. Imperiul Otoman era sprijinit de Franţa şi Anglia. înfrângerea ţarului a creat perspectiva unui nou echilibru european, care să îngăduie abordarea problemei româneşti ca problemă europeană. Este, în această direcţie, meritul marilor personalităţi paşoptiste care au acţionat concertat, atât în ţară cât şi în străinătate, în sensul unei noi tactici de luptă. Cum o nouă revoluţie europeană, nu se mai putea realiza, rămânea ca fiecare dintre popoarele oprimate să îşi aleagă, singur, calea spre unitate şi dezrobire.

începutul Războiului Crimeii a transformat Ţările Române în teatrul de desfăşurare a unor mari operaţiuni militare urmate de perioade lungi de ocupaţie. Trupele ruse, sosite aici în iunie 1853, erau obligate să părăsească Principatele, între aprilie-septembrie 1854, pentru a fi înlocuite cu trupe otomane şi austriece, acestea din urmă prelungindu-şi şederea până la 30 martie 1857.

. ■ Atâta vreme cât propa- ganda prounionistă era stânjenită în Principate, emigraţia politică română şi-a concentrat toate eforturile pentru captarea interesului diplomaţiei europene şi a opiniei publice internaţionale.

încă din fazele preliminare ale Congresului de la Paris, din 1856, repre-zentantul Franţei a abordat problema unirii celor două Principate. Noul stat ar fi format o barieră naturală în calea expansiunii Rusiei ţariste şi ar fi apărat, în acelaşi timp, integritatea Imperiului Otoman.

La aproape un an de la retragerea trupelor ţariste din Ţările Române cei doi domni îşi recuperau tronurile la sfârşitul lunii septembrie 1854: Barbu Ştirbey, în Ţara Românească, a manifestat o atitudine defavorabilă mişcării unioniste, sperând să obţină o nouă candidatură la tron. în Moldova însă, Grigore Alexandru Ghica a înlesnit editarea unor publicaţii ca „România literară" şi „Steaua Dunării", cu rol important în pregătirea spiritelor pentru Unire, în formarea conştiinţei naţionale.

în acelaşi timp, s-a militat pentru conştientizarea opiniei publice şi atra-gerea unor personalităţi europene precum împăratul Napoleon al ///-/ea, contele

80

Walewski, ministrul de externe al Franţei, premierul englez Palmerston. Porţii

otomane i-au fost trimise repetate memorii de protest în care erau înfăţişate

realităţile româneşti şi dorinţa unanimă de înfăptuire a statului naţional. Au fost

antrenate în sprijinul acestei idei şi spiritele alese ale vieţii publice şi culturale

europene, între care s-au remarcat Jules Michelet, Edgar Quinet, J.A. Vaillantş\

mulţi alţii, care au pledat cu căldură pentru cauza noastră.

Publicaţiile presei europene a timpului ilustrează solidaritatea opiniei publice cu cauza nobilă a poporului român. Astfel, când Congresul de Pace de la

Paris şi-a început lucrările, problema românească avea deja anvergură

europeană. Reprezentanţii Marilor Puteri s-au pronunţat însă în conformitate cu

interesele lor. Astfel, Franţa a cerut înfăptuirea Unirii sub un principe străin;

Rusia a susţinut-o, dar cu dorinţa dezbinării concertului european, iar Prusia şi

Sardinia, din raţiuni care priveau propriile lor obiective politice; Anglia nu s-a

pronunţat, lăsând problema deschisă. împotriva Unirii au fost, de la început, din

motive lesne de înţeles, Poarta şi Austria. Ca urmare, la sugestia puterilor

favorabile Unirii, Congresul a hotărât ca statutul Principatelor să fie stabilit prin

consultarea locuitorilor din cele două ţări. Poarta trebuia să se îngrijească de

convocarea, în cele două Principate, a unor Adunări ad-hoc care urmau să

exprime voinţa românilor în chestiunea Unirii, nici una dintre puteri neavând dreptul să intervină cu forţa armată decât în urma unui acord general între ele.

în continuare, prin Tratatul de Pace încheiat la Paris, la 30 Martie 1856,

Principatele române rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar treceau, totodată,

sub garanţia colectivă a Puterilor semnatare; se stabilea libertatea de navigaţie

pe Dunăre şi se hotăra crearea unei noi Comisii permanente, alcătuită din

reprezentanţii statelor riverane; se înapoiau Moldovei cele trei judeţe din sudul

Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad, ce au constituit, timp de douăzeci de ani,

un permanent subiect de animozitate între Rusia ţaristă şi Principate. Se

statua întrunirea la Bucureşti a unei Comisii alcătuite din reprezentanţii celor

şapte Mari Puteri pentru a cerceta starea internă a ţării şi a face propuneri care

priveau reorganizarea lor.

Adunările ad-hoc (1857). Anii 1853-1858 s-au arătat hotărâtori şi în plan intern. Paşoptiştilor moldoveni, cărora li se interzisese de către domn să susţină

cauza statului naţional român, li se vor adăuga şi cei munteni reîntorşi, masiv, în

ţară, spre sfârşitul domniei lui Barbu Ştirbey.

în ambele Principate, conducătorii mişcării unioniste s-au organizat în câte

o formaţie politică denumită „Partida naţională". După ce în Moldova şi în Ţara

Românească s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a

constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare

programului politic naţional: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea, prinţ

străin, guvern reprezentativ şi o singură Adunare, în care să fie reprezentate

interesele tuturor forţelor social-politice ale societăţii.

La expirarea mandatului de domnie a lui Grigore Al. Ghica şi a lui Barbu

Ştirbey, Poarta a desemnat drept caimacami (locţiitori de domni) pe Teodor Ba/ş

şi apoi pe Nicolae Vogoride, în Moldova, şi pe Alexandru Ghica, în Ţara

Românească. Alegerile pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei au fost falsificate de

caimacamul N. Vogoride, cu sprijinul direct al consulului Austriei la laşi. în

81

omisia internaţională trimisă în 1857, ftvPrincipatele Române, pentru a se informa în

legătură cu dorinţele românilor.

îxtul reacţiei stârnite de această situaţie, demisia pârcălabului de Galaţi,

andru loan Cuza, a reprezentat un act cu puternic răsunet intern şi

laţional. Puterile favorabile Unirii au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta.

Ierna românească era pe punctul de a provoca un conflict european. Pentru

evita această situaţie era necesară intervenţia Angliei care, după Congresul

Paris, se arătase potrivnică Unirii. în august 1857, împăratul Napoleon al lII şi regina Victoria a Angliei

întâlnit la Osborne. S-a ajuns la un compromis, în virtutea căruia Anglia

imţea la anularea alegerilor falsificate; în schimb, Franţa renunţa să

'ne Unirea deplină a Principatelor sub un principe străin şi se declara doar

ru o simplă unire legislativă. Poarta a fost nevoită să accepte noua

uitare care a asigurat victoria deplină a unioniştîlor în ambele Principate.

Lucrările Adunărilor s-au deschis în septembrie 1857. Pentru prima oară

aleşi şi deputaţi ţărani, chiar dacă ei se aflau în minoritate în raport cu

'ii. Pentru prima oară în istoria ţării, toate forţele sociale şi politice erau

nate să se pronunţe într-o chestiune crucială pentru viitorul României. în

i de 7-8 octombrie/19-20 octombrie, Adunările ad-hoc ale Moldovei şi Ţării

lâneşti au votat Rezoluţii asemănătoare, exprimând, unanim, voinţa lor de i. Celelalte dorinţe erau neutralitatea, autonomia, prinţul străin şi Adunarea

îzentativă. Prezenţa deputaţilor pontaşi a adus în discuţie desfiinţarea clăcii

iproprietărirea. Cum în rândul „Partidei Naţionale"se aflau şi numeroşi mari

rietari funciari, al căror vot favorabil unirii era foarte necesar, rezolvarea

acestor din urmă cereri a fost amânată. Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti s-a pronunţat pentru aceleaşi deziderate.

Conferinţa şi Convenţia de la Paris C\858).Cerer/ie celor două Adunări, cuprinse într-un Raport al comisarilor puterilor europene, au fost înaintate reprezentanţilor puterilor garante întrunite în Conferinţa de la Paris, din 10/22 mai -7/19 august. înţelegerile asupra celor convenite au fost incluse într-o Convenţie care cuprindea statutul internaţional şi principiile de organizare înternă a Principatelor. Fără să ţină seama de dorinţele formulate în Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc, acest document oferea românilor o unire trunchiată.

Statul astfel rezultat urma a se numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar cu excepţia a două instituţii cu adevărat unice - Comisia centrală şi înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cele mai înalte foruri legislative şi juridice, ambele cu reşedinţa la Focşani, în cele două ţări ar fi trebuit să funcţioneze domni, adunări şi guverne separate. Spre a fi cât mai aproape de adevăr, este necesar să spunem că textul Convenţiei nici nu încuraja dar nici nu descuraja „Partida Naţională"'din cele două ţări în aspiraţia ei spre Unire, întrucât nicăieri nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate trebuiau să fie persoane separate. Era astfel deschisă calea unei acţiuni îndrăzneţe, care ne-ar fi putut deschide perspectiva imediată a atât de doritei uniri depline: alegerea aceluiaşi domn atât la laşi, cât şi la Bucureşti.

Convenţia de la Paris stipula b serie de principii importante, precum abolirea privilegiilor şi a monopolurilor, şi obliga la statornicirea raporturilor dintre proprietari şi ţărani pe baze noi, modeme. Legea electoralăprevedea însă un cens ridicat.

Cu plusurile şi minusurile sale, actul constituţional adoptat la Paris a reprezentat un cadru propice înfăptuirii unităţii naţionale româneşti; nu degeaba Vasile Boerescu afirma că „depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim unirea". „Europa ne-a ajutat", rostea acelaşi om politic, „rămâne să ne ajutăm noi înşine".

Conform Convenţiei de la Paris, au fost numiţi trei caimacami în fiecare din cele două ţări, care aveau misiunea de a pregăti şi efectua alegerile pentru adunările elective.

Dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza. în Adunarea electivă a Moldovei, „Partida Naţională" m a prezentat, de la început, un candidat pe care să-l opună grupărilor conservatoare care aveau de ales între Mihai Sturdza, fostul domn regulamentar, şi Grigore Sturdza, fiul acestuia. în cele din urmă, la 3/15 ianuarie 1859, aceasta a propus pe Alexandru loan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi (5/17 ianuarie 1859).

întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate; conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească, iar Europa să fie pusă în faţa faptului împlinit. De altfel, o delegaţie moldovenească, care s-a oprit la Bucureşti în drum spre Constantinopol, unde trebuia să comunice înscăunarea lui Al. I. Cuza, nu a fost străină de aceste planuri. La 17 ianuarie 1859 ziarul „Românul"consemna că „nici o putere omenească nu va putea în viitor despărţi ceea ce Dumnezeu a unit pentru eternitate".

Adunarea electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate; de aceea, victoria cauzei naţionale nu era posibilă fără intervenţia maselor, singurele în măsură să producă un dezno-dământ fericit.

83

Adunarea electivă a Moldovei

în această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o

ie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime

de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării în acele zile istorice. Unul

dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în

Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".

Adunarea electivă a Ţării Româneşti 84

V-Jfc

Proclamarea unirii, în 1859

într-o şedinţă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la

24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în

unanimitate.

Entuziasmul s-a transmis şi poporului. în mod firesc, în Capitală şi apoi în

întreaga ţară, victoria forţelor naţionale a provocat o explozie de satisfacţie

Unanimă a fost şi în străinătate opinia, potrivit căreia, ziua de 24 ianuarie este o

J expresie a „voinţei puternice de unire" a românilor, cum s-a exprimat contele Wa-

lewski, ministrul de externe al Franţei. L Kossuth scria: „un astfel de spirit e

necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau, dacă a pierdut-o, să şi-o

recâştige".

Perspectiva celor aproape 140 de ani, care au trecut de la evenimen-

tele din 1859, confirmă, în egală măsură, patriotismul, dar şi remarcabila

abilitate a oamenilor politici ai timpului, care au ştiut, printr-o acţiune îndrăz-

neaţă, să pună Marile Puteri „în faţa faptului împlinit" şi să depăşească obsta-

colele pe care interesele contradictorii ale acestora le aşezau în cale i

Unirii. De asemenea, ca în atâtea rânduri în istoria ulterioară a ţării, deci?ia

finală s-a datorat excepţionalei abnegaţii pe care naţiunea română a

arătat-o acestei cauze. Presiunea populară de la Bucureşti, din istoricele zile

de 22-24 ianuarie 1859, legitima o mare aspira ţie şi-i dădea trăinicia

eternităţii.

85

Rezoluţia în 5 puncte a Adunării ad-hoc a Moldovei, citită luni, 7 octombrie 1857, în a şaptea

Hnţă publică.

... cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării sunt: 1 Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor

)itulaţii încheiate cu înalta Poartă... 2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România.

3. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei şi ai

ei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.

4. Neutralitatea pământului Pricipatelor.

5. Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti adunări în care să fie reprezentate toate

tresele naţiei.

Toate acestea sub garanţie colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris".

A.D. XENOPOL despre Convenţia de la Paris '

„Această convenţie este o lucrare foarte stranie, o silinţă supremă a combinaţiei diplomatice,

re totdeauna a căutat să domine prin idei, adeseori prin cuvinte, interesele reale şi puternice ale

sţii. Ea este un amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care caută să se împace

eresele deosebite ale puterilor (europene) pe capul poporului român. Necontenit i se arată unirea,

r i se pun stăvili pentru ca ea să nu se realizeze"...

TEMĂ:

1. Care a fost semnificaţia luptei emigraţiei revoluţionare după 1848?

2. Prezentaţi poziţia Marilor Puteri europene faţă de problema românească.

3. Ilustraţi politica „faptului împlinit" practicată de români, prin raportare la hotărârile

Congresului (1856) şi, respectiv, Conferinţei de la Paris (1858).

DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CU ZA (1859-1866)

-ACŢIUNEA POLITICĂ SI LUPTA DIPLOMATICĂ PENTRU RECUNOAŞTEREA

UNIRII DEPUNE (1859 - 1861). -DOMNUL SI ADUNAREA ELECTIVĂ, DOUĂ FORŢE OPUSE ÎN OPERA DE

EDIFICARE A ROMÂNIEI MODERNE. -GUVERNUL MtHAIL KOGĂLNICEANU (1863-1865). SECULARIZAREA AVERI-

LOR MĂNĂSTIREŞTI. LEGEA RURALĂ. LOVITURA DE STAT DIN 2 MA11864.

Uriaşul entuziasm stârnit de dubla alegere a lui Alexandru I.Cuza, pretutindeni unde trăiau români, nu putea în nici un fel să ascundă situaţia

complexă în care se găsea noul stat.

De la începutul domniei sale, Alexandru I. Cuza â acţionat în sensul voinţei Adunărilor ad-hoc. în plan internaţional, el a declanşat o campanie diplomatică

energică pentru recunoaşterea de către Marile Puteri, a faptului împlinit la 24

ianuarie 1859, adică a dublei alegeri, şi pentru unirea deplină. Convins fiind că

peste obstacole de tot felul Principatele vor obţine în cele din urmă statutul

solicitat, Alexandru I. Cuza nu s-a temut să grăbească momentul aşteptat. între

anii 1859-1862, unificarea unor instituţii până atunci separate trebuia să

avertizeze că ţara e dispusă să-şi ia soarta în propriile mâini şi că actul de la 24

ianuarie este ireversibil.

Odată unirea deplin recunoscută, chiar dacă numai pe durata domniei şi

vieţii lui Cuza, eforturile sale s-au îndreptat spre înfăptuirea marelui program de reforme care va edifica'România modernă. Dar luptătorii de la 1848 se vor găsi

acum pe poziţii diferite.

Opoziţia marilor proprietari (temători de a-şi pierde o dată cu pământul şi

puterea politică) se alătură celei „roşii", liberale, constituită din personalităţi

politice care acţionaseră pentru Unire şi dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza,

dar pe care acesta nu le cointeresase în marea sa operă politică.

Domnul nu avea de ales; respinse de Adunarea electivă, reformele nu

puteau fi impuse decât printr-un act de autoritate pe care Alexandru I. Cuza nu

ezita să-l înfăptuiască. După ce secularizarea averilor mănăstireşti, legea

electorală, legea rurală, legea instrucţiunii, legea comunală, legea organizării

armatei ş\ Codurile civil şi penal au devenit realitate, acesta a considerat că îi

mai rămânea de înfăptuit doar, pentru a pune în practică integral hotărârile Adunărilor din 1857, instalarea prinţului străin.

Scrisoarea pentru Napoleon al ///-/ea, din 1 octombrie 1865, şi mesajul

pentru cele două camere ale Parlamentului, de la începutul lui decembrie, arătau

clar că domnul Unirii îşi îndeplinise misiunea.

87

Stema reunită a Moldovei şi Ţării Româneşti

Alexandru loan Cuza

Acţiunea politică internă şi lupta diplomatică pentru recunoaşterea

Unirii depline (1859-1861). Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta

primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o

puternică presiune populară, cu deosebire la Bucureşti, alegerea ca domn al

Ţării Româneşti a lui Alexandru loan Cuza avea să-şi găsească o confirmare

deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala

munteană, ce avea să devină, peste numai câţiva ani, capitala tuturor românilor.

Dar odată încheiate manifestările prilejuite de dubla alegere, Alexandru I.

Cuza îşi dădea seama că Principatele aveau să rezolve grele şi complicate

probleme, cea mai stringentă fiind recunoaşterea internaţională a alegerilor

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1O

59 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma

să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea

la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de

persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri

garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. încă în a doua

şedinţă a Conferinţei (1/13 aprilie) Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au

recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult,

se află că se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre. Alexandru I.

Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Floreşti, între Ploieşti şi Câmpina,

armata moldo-munteană era concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După

alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial,

o dată cu Austria, în a 3-a şedinţă a Conferinţei de la Paris (25 august/7

septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situaţiei,

atât în relaţiile cu Imperiul Otoman, cât şi cu cel Habsburgic, îl determină pe

domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti{\ 1 septembrie 1859).

Astfel împlinită recunoaşterea situaţiei de fapt, impusă la 24 ianuarie,

obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Este sarcina pe care domnia şi sfetnicii apropiaţi ai acesteia au reuşit

s-o încheie cu succes la capătul a doi ani de insistente negocieri diplomatice şi

de hotărâtă acţiune internă. .

Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale, Alexandru I. Cuza a

trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecinţele hotărârilor

adoptate prin Convenţia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la

Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache

Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două

ţări Unificarea armatei începea cu deplasări de iwiităţi militare moldovene, la

Bucureşti şi muntene, la laşi; tabăra de la Floreşti s-a bucurat de o comandă

unică. în cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa

au fost aşezate sub o singură autoritate, iar aceeaşi persoană - generalul Ion Emanoil Florescu- a fost numită în funcţia de ministru de război în ambele ţări.

fn serviciul telegrafului moldovean şi muntean este numit Cezar Librecht

inspector general. La 26 octombrie/7 noiembrie 1860, domnul a inaugurat

Universitatea din laşi, la început cu 4 facultăţi: drept, filosofie (litere), ştiinţe şi

teologie.

La Focşani, nu fără dificultăţi, îşi începuse activitatea Comisia Centrală

care, potrivit Convenţiei de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor

două ţări. în cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost

aprobate de Adunarea, electivă şi promulgate de domn doar cele referitoare la

Curtea de Casaţie şi la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalităţii

fiscale).

Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viaţa Principatelor (Rusia, în anii „protec-

toratului") au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe

respectarea neştirbită a autonomiei ţării nou-constituite. Astfel, prezenţa

militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului

1860, să renunţe la paşapoartele sale solicitaîe călătorilor români, în mai multe

situaţii supuşii Imperiului fiind reţinuţi pentru că au produs diverse neorânduieli.

Austria, vehement duşmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român

sunt valabile şi pentru locuitorii cezaro-crăieşti aflaţi aici cu afaceri. Maghiarii şi

polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni,

sunt protejaţi de guvern şi de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-

se la plecare chiar mijloacele necesare. Cooperarea statului român cu emigraţia

revoluţionară maghiară, în sensul unei acţiuni comune în Transilvania şi Ungaria, nu a dat rezultatele aşteptate întrucât a fost mereu condiţionată de buna

înţelegere a conducătorilor unguri cu cei ai românilor de peste munţi.

Desigur, Franţa, apoi Rusia, Italia şi Prusia erau de acord cu unirea

deplină. Alexandru I. Cuza aştepta hotărârea Conferinţei de la Constantinopol

89

convocată în acest scop. Cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a

cerut dreptul de intervenţie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale

Convenţiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui

Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era

prezentat, dar în condiţii considerate, în ţară, inacceptabile. într-o scrisoare către

C. Negri, domnul afirma că sunt de aşteptat mari complicaţii interne şi că îşi

declină răspunderea.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacţia energică aXamerelor şi a guver-

nelor, poziţia intransigentă a lui C. Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii

Marilor Puteri garante şi-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinţei,

Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunţat la

condiţiile anterior solicitate, Austria păstrându-şi vechea poziţie.

Cu o zi înainte, 3/15 decembrie 1861, convins că Unirea deplină a fost

recunoscută, Alexandru loan Cuza afirma că „înalta Poartă şi toate. puterile

garante au aderat la Unirea Principatelor... Unirea va fi aşa precum România o

va simţi şi o va dori"., ■

Domnul şi Adunarea electivă, două forţe opuse In opera de edificare a

României modeme. Recunoaşterea internaţională a dublei alegeri şi a Unirii de-

pline deschidea perspectiva înfăptuirii României modeme. O nouă lege electorală,

care să sporească accesul forţelor productive, a întreprinzătorilor în primul rând, la

viaţa politică, o lege rurală al cărei conţinut principal - desfiinţarea clăcii şi

împroprietărirea - să dea ţăranilor sentimentul că au o patrie, legea instrucţiunii,

prin care să se asigure accesul neîngrădit la învăţătură tuturor copiilor ţării şi, nu în

ultimul rând, o lege a secularizării averilor mănăstireşti, care să restituie poporului

român venitul unui sfert din suprafaţa ţării sale, îşi aşteptau înfăptuirea.

Toată această excepţională operă juridică - fără precedent în trecut -

trebuia realizată cu o Adunare alcătuită, în majoritate, din mari proprietari şi cu

un guvern unic care avea în frunte un remarcabil bărbat de stat, conservatorul

Barbu Catargiu. Era o probă de mare abilitate pentru domn, care menaja astfel

susceptibilităţile Marilor Puteri autocrate - Rusia, Poarta şi Austria - dar şi un

motiv de puternică nemulţumire populară întrucât cu o asemenea conducere a

afacerilor publice, programul de reforme era, din start, obstrucţionat. Era şi

convingerea lui Mircea Mălăieru, reprezentant al ţăranilor în Adunarea ad-hoc a

Ţării Româneşti care, sprijinit de liberalii radicali, a antrenat un grup de ţărani din

Ilfov şi Prahova să meargă la Bucureşti „să scape de boierii care-l împiedică pe

Vodă să facă dreptate". în drum au maltratat mai mulţi arendaşi şi un subprefect,

în capitală însă sătenii sunt opriţi de armată, care a operat 200 de arestări.

împotriva unui curent de opinie foarte larg guvernul Barbu Catargiu refuză

să ia în discuţie o nouă lege electorală şi pune pe masa Adunării vechiul proiect

de lege rurală, elaborat de Comisia Centrală încă în 1860, care lăsa practic

neatinse bazele marii proprietăţi funciare. Nu se prevedea, deci, aşa cum se

ceruse încă la 1848, împroprietărirea ţăranilor pe loturile pe care le lucrau şi se

acordau doar câte trei pogoane pentru fiecare cap de familie, din aşa-zisul

pământ comunal, constituit exclusiv din vânzarea sau închirierea unor loturi pe

moşiile statului sau ale instituţiilor publice. ,, ,, _,~ _ -

90

Printr-un magistral discurs, rostit la 6 iunie 1862 - o capodoperă a oratoriei

politice româneşti - M. Kogălniceanu deschidea discuţia în jurul proiectatei legi.

Invocând Convenţia de la Paris, care cerea reglementarea pe baze noi a

raporturilor dintre' ţărani şi proprietari, vorbitorul afirma că prin adoptarea

proiectului supus dezbaterii, primii vor fi definitiv spoliaţi de pământul pe care-l

lucrează, pe care nu sunt chriaşi şi asupra căruia au un drept de folosinţă. Apelul

patetic, din finalul cuvântării, în favoarea ţărănimii, pe a cărei muncă s-a aşezat averea boierească şi fără a cărei faptă ţara nu ar putea fi apărată, nu a fost luat

în considerare de deputaţi. După un schimb de replici între Barbu Catarg/u şi

M. Kogălniceanu, contraproiectul propus de acesta, care stabilea împroprie-

tărirea cu loturile în folosinţă, este respins de Adunare.

Liberalii radicali, care susţinuseră consecvent poziţia lui M. Kogălniceanu,

au hotărât că singura cale spre a se adopta legea atât de dorită de ţărani este

apelul la mase.

în această atmosferă tensionată, puţină vreme după ce în amiaza zilei de 23 iunie 1862 primul ministru Barbu Catargiu se arăta gata să apere pacea

internă cu orice preţ („voi prefera moartea înainte de a călca sau a lăsa să se

calce vreuna din instituţiile ţării"), zilele lui au fost curmate într-un atentat al cărui

mister persistă până azi. Indiferent de raţiunile care au determinat-o, moartea sa

a însemnat sfârşitul legii rurale dorite de majoritatea conservatoare din Adunare, care, deşi adoptată la 26 iunie, nu a fost promulgată de domn, de teama firească

a unei răscoale populare.

Noul guvern, condus de doctorul N. Kretzulescu (24 iunie/6 iulie 1862-

11/23 octombrie 1863), a continuat opera de unificare administrativă (cu

serviciile sanitare din cele două ţări). A fost reorganizată Şcoala de silvicultură ş\

s-a instituit Direcţia Generală a Andivelor Statului.

în noiembrie-decembrie 1862, împotriva protestelor Porţii, domnul şi gu-

vernul au protejat tranzitul armelor sârbeşti pe teritoriul ţării, de la Bolgrad

(Moldova) şi până la Crivina, pe Dunăre. De provenienţă rusească, ambalate în

500 de care de transport (63 000 puşti cu baionete, 10 000 carabine, 30 000

pistoale, săbii), erau destinate să întărească potenţialul militar al statului vecin cu

care tânăra Românie întreţinea relaţii excelente. Nu degeaba, după ce scandalul diplomatic prilejuit de acest eveniment s-a încheiat, prinţul Mihail Obrenovici a

dăruit lui Alexandru I. Cuza o splendidă spadă împodobită cu pietre scumpe, pe

a cărei lamă de oţel a fost gravată inscripţia „Amico certo in re incerta".

împotriva marilor realizări ale domnului, între care recunoaşterea interna-ţională a Unirii şi politica sa fermă de apărare şi consolidare a autonomiei ţării, în

ianuarie 1863 se constituia, în Adunare, o alianţă, imposibilă altfel, între dreapta

conservatoare, care se temea de o reformă agrară după proiectul lui M. Kogăl-

niceanu stânga radicală, nemulţumită de prudenţa domnului şi de reţinerea sa

în a o solicita la putere. Scopul, mai mult sau mai puţin făţiş declarat, era

îndepărtarea lui Alexandru I. Cuza şi întronarea prinţului străin, pentru realizarea

integrală a hotărârilor Adunărilor ad-hoc din 1857. Un bun prilej pentru opozanţii

domnului l-au constituit discuţiile la mesajul său, începute în Cameră, la 22

ianuarie 1863, cu un text elaborat de A. Panu care îl acuza pe Alexandru I. Cuza

de a nu fi respectat Constituţia, de a fi solicitat Marilor Puteri o nouă lege

91

electorală şi de a fi tolerat starea precară

a finanţelor ţării. Criticile au alunecat apoi

spre miniştrii săi, făcându-se auzite şi voci

de completă şi energică autoacuzare:

„Ce-am făcut noi toţi până acum ca să

punem (ţara) pe calea progresului?

Ne-am sfâşiat între noi prin lupte şi intrigi

de partid şi am sacrificat înteresele cele

mai vitale ale ţării în setea răzbunărilor

personale". în pofida unei intervenţii

argumentate a lui M. Kogălniceanu în

favoarea guvernului şi a domnului, la 2

martie Camera dădea un vot de blam cabi-

netului şi, indirect, lui Alexandru I. Cuza.

Din ce în ce mai hotărât să acţio-

neze - era şi sfătuit în acest sens de mulţi

dintre apropiaţii săi - Alexandru I. Cuza a

adresat Porţii un memoriu, la 27 iunie

1863, prin care se pronunţa pentru un regim nou, de

autoritate şi dreptate. Pentru aceasta ar fi fost

necesară o nouă lege

jctorală care să limiteze puterea corpului legislativ. Prezentat ambasadorilor

igliei şi Franţei şi ministrului de externe otoman, memoriul devenea, în fapt,

proiect de constituţie care acorda domnului întreaga autoritate în stat

ilie-august 1863).

Guvernul Mihail Kogălniceanu (12/24 octombrie 1863-26 ianua-

s/7 februarie 1865). Secularizarea averilor mănăstireşti. Legea rurală,

ivrtura de stat din 2/14 mai 1864. Deşi lovitura de forţă era aproape hotărâtă,

exandru I. Cuza mai încearcă o dată lupta constituţională, încredinţând

inducerea guvernului-, la 12/24 octombrie 1863, lui M. Kogălniceanu, a cărui

iergie şi capacitate politică erau o garanţie că marile reforme puteau să

ceapă.

Auspiciile sub care şi-a început activitatea noul cabinet păreau să nu fie de

in augur. Publicarea imprudentă, într-un ziar străin, a proiectului de constituţie

Jtoritarăa lui Alexandru I. Cuza a provocat, o vie nemulţumire în rândul opozi-

ii; în schimb, dezbaterea şi adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti

a dovedit a fi o bună ocazie de a reuni pe deputaţi în jurul unei acţiuni de multă eme aşteptată.

în text erau cuprinse mai întâi averile aşa-ziselor mănăstiri închinate, puse

3 ctitorii lor sub ascultarea Patriarhiilor Orientului pentru a le asigura o mai

jnă gospodărire şi un prestigiu sporit. în Muntenia, aceste bunuri reprezentau

1,14%, adică a noua parte din teritoriul naţional, iar în Moldova, 12,16%.

daugând şi suprafeţele deţinute de mănăstirile pământene, rezultă pentru cele

suă ţări române 25,6% din' suprafaţa agricolă. Practic, un sfert din bogăţia ţării

aarţinea clerului, iar din aceasta o parte importantă era destinată a servi

tereselor străine tării.

Mihail Kogălniceanu

încă de la sfârşitul lunii iulie 1863 se oferise drept despăgubire călugărilor greci o importantă sumă de bani la care se adăuga o alta separat, pentru construcţia unei şcoli laice şi a unui spital la Constantinopol. Oferta statului român fusese însă respinsă, în sprijinul celor expropriaţi aflându-se Poarta, foarte sensibilă când era vorba de venituri care i se „cuveneau", şi Rusia, „protectoarea" tuturor ortodocşilor din Imperiul Otoman. Spre a se evita alte com-plicaţii, Alexandru I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu au grăbit dezbaterea şi adop-tarea legii care, cu o majoritate foarte largă, a fost votată la 25 decembrie 1863.

Domnul preciza că toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân

averi ale statului, veniturile lor aparţinând bugetului, reînnoind oferta de

despăgubire. Cu excepţia Franţei, care a avut, ca de obicei, o atitudine

favorabilă, celelalte Mari Puteri garante, cu deosebire Rusia, Austria şi Poarta.

au protestat, desiguf, în dorinţa de a asigura călugărilor greci o recompensă

convenabilă. Pentru Alexandru I. Cuza însă necesitatea acestei fegi, ca şi

sprijnul popular pentru înfăptuirea ei erau de la sine înţelese. într-un mesaj către

ministrul de externe otoman, căruia îi explica raţiunea secularizării, Alexandru I.

Cuza i-a scris: „în această chestiune, Alteţă, eu nu sunt principele românilor,

sunt România însăşi". Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, reunită în

cele din urmă, a convenit asupra unei despăgubiri pe care mănăstirile au refuzat

s-o primească.

Cele patru luni care separă adoptarea legii secularizării de lovitura de

stat din 2 mai 1864 au fost caracterizate printr-o fecundă activitate legislativă:

a fost înfiinţată, după model francez, Casa de Conturi pentru verificarea actelor

financiare ale statului, era adoptată hotărârea pentru realizarea unui împrumut

extern contractat la Londra cu Banca Stern, au fost votate legea organizării

puterii armate şi legea instrucţiunii, care însă nu au fost sancţionate, a fost

înfiinţat Consiliul de Stat, care va avea rolul său în noile structuri de putere,

după lovitura de stat. Toi după exemplul francez, se adoptă legile contabilităţii,

legea comunală şi, la 23 martie 1864, codul penal ş\ de procedură penală,

urmat de legea organizării judecătoreşti. Dezbaterea proiectului de lege

rurală propus de Kogălniceanu, încă în urmă cu doi ani, devenise inevitabilă

mai cu seamă după publicarea sa care a provocat o vie efervescenţă la sate.

Lupta parlamentară s-a declanşat pe 13/25 aprilie 1864. Guvernul susţinea

desfiinţarea clăcii, împroprietărirea în funcţie de numărul de vite sau de puterea

economică a ţăranilor, în schimbul unei despăgubiri eşalonate pe 20 de ani cu

dobândă de 5%, în vreme ce majoritatea conservatoare se pronunţa pentru

împroprietărirea cu un lot, acelaşi pentru toţi, egal cu 4 pogoane, contra unei

despăgubiri ce urma a se plăti în şapte ani cu dobândă de 8%.

în discuţiile care au urmat, M. Kogălniceanu s-a arătat inflexibil în ches-

tiunea împroprietăririi cu loturile legiuite, dar problema despăgubirii a lăsat-o

. deschisă. Teama de adoptare a legii rurale în varianta guvernamentală şi de o

nouă lege electorală care tocmai urma să fie discutată, au determinat votul de

blam împotriva cabinetului lui M. Kogălniceanu. Primul ministru îşi prezintă

demisia care nu este acceptată. Alexandru I. Cuza a dizolvat, în aceste condiţii,

Adunarea, printr-o lovitură de stat, la 2/14 mai 1864.

93

VASILE BOERESCU scria în „Naţionalul" din 14/28 august 1858:

„Puterile europene ne-au dat garanţia lor, certitudinea că noi vom exista în viitor, că nu vom fi

prada acelui care se va ridica spre a ne înghiţi; însă restul nu depinde-decât de noi. Depinde de noi,

dacă vom şti să păstrăm drepturile strămoşilor noştri, de a şti să ne dăm cele mai bune legi şi să

întărim ordinea socială şi morală, să ne angajăm pe adevărata cale a progresului; în sfârşit depinde '

de noi dacă vom şti să înfăptuim Unirea."

*

La 17 februarie 1859 consulul francez la Bucureşti, BSclard, raporta la Paris: „Noul domnitor, cu

faţa sa plăcută, aspectul său tineresc: expresia calmă şi hotărâtă a fizionomiei sale încântă

mulţimea, care îl privea sărbătoreşte şi se îmbulzea în urma sa... Colonelul Cuza are, din ceea ce

cred eu, una dintre calităţile cele mai rare şi în consecinţă cea mai preţioasă în această ţară,

sinceritatea. Am găsit la el de asemenea bunul simţ şi modestia... Ar fi omul nou pe care îl cere

situaţia sa nouă..." La o a doua întâlnire, demnitarul străin remarcă „un om cinstit plin de dragoste pentru ţara

sa, sub nici o formă ameţit de un succes neaşteptat, foarte hotărât să pună în practică Unirea şi

ideiile sale de reformă şi de progres. Colonelul Cuza este vădit progresist dar este, în acelaşi timp,

foarte devotat principiului de ordine..." *

TEMĂ: - Ilustraţi raporturile care s-au stabilit între principele Alexandru I. Cuza şi „Adunare".

EPOCA MARILOR REFORME

- DOMNIA AUTORITARĂ A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA. MARILE REFORME:

LEGEA ELECTORALĂ, LEGEA RURALĂ, LEGEA INSTRUCŢIUNII, CODUL CIVIL. -ANII 1865-1866. DECLINUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA SI

ÎNDEPĂRTAREA SA, LA 11 FEBRUARIE 1866. -ROLUL ISTORIC AL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA SI AL GENERAŢIEI

PAŞOPTISTE ÎN ÎNFĂPTUIREA UNIRII SI A ROMÂNIEI MODERNE.

Domnia autoritară a iui Alexandru loan Cuza. Marile reforme: legea electorală, legea rurală, fegea instrucţiunii, codul civil. După evenimentele din 2 mai 1864 Alexandru I. Cuza a explicat motivele care l-au îndemnat spre această acţiune: în primul rând, neîmpăcata opoziţie întâlnită în Adunare, care l-a împiedicat să înfăptuiască reformele cerute de propăşirea României. Erau supuse, deci, aprobării poporului, printr-un plebiscit, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (în fapt o nouă Constituţie) şi o nouă lege electorală. Statutul sporea considerabil prerogativele domnului care câştiga iniţiativa legislativă, dreptul de a numi un sfert din membrii Senatului- Corp Ponderator -şi pe preşedintele Camerei, dar scădea, în egală măsură, drepturile Adunării, al cărei regulament era alcătuit de guvern. Elaborarea legilor cădea în seama Consiliului de Stat, dreptul de a primi petiţii îl avea numai Senatul.

Legea electorală făcea să crească însă considerabil numărul alegătorilor, în principal de două categorii - primari, care votau prin delegaţie, şi direcţi, departajaţi prin posibilităţiile censitare; reforma electoratului avantaja cu deo-sebire burghezia în formare. Desfăşurat între 10/22 - 14/26 mai 1864, plebiscitul a confirmat regimul autoritar, peste 682 000 vontanţi pronunţându-se afirmativ. Iniţial, cu excepţia Franţei, Marile Puteri garante au exprimat reacţii negative faţă de lovitura de stat. „Este imposibil să-şi bată joc cineva de tratatele şi deciziile Europei cu mai multă lipsă de jenă decât prinţul Cuza" - se putea citi într-un ziar franco-belgian care exprima însă punctul de vedere al Imperiului Rus.

După plebiscit, la jumătatea lui iunie 1864, Alexandru I. Cuza a făcut o călătorie diplomatică la Constantinopol, ocazie în care s-a bucurat din nou de o primire deosebită, dar, a şi desfăşurat trei zile discuţii complicate cu repre-zentanţii puterilor care îi erau ostile; rezultatele, consemnate în acordul din 28 iunie 1864, se arătau întru totul favorabile României. Alexandru I. Cuza se întorcea la Bucureşti cu recunoaşterea clară a autonomiei ţării.

înainte de aprobarea legii instrucţiunii, care, deşi votată de Adunarea dizolvată în mai, nu fusese promulgată de Alexandru I. Cuza, era înfiinţată Universitatea din Bucureşti (iulie 1864) iniţial cu facultăţi de drept, ştiinţe şi litere. în acelaşi timp, ca expresie a puterii autoritare, un important număr de periodice, între care „Românul" şi „Libertatea", editate de CA. Rosetti, erau pe rând suprimate.

95

La 14 iulie 1864, Consiliul de Stat odată numit îşi putea începe lucrarea cu liul proiect neadoptat al legii rurale pe care l-a încredinţat unei comisii, pentru ia redactare. La 11/23 şi 12/24 august 1864, în două şedinţe plenare ale Con-lui de Stat cu participarea domnului şi a guvernului, legea rurală a primit formu-a definitivă, însoţită de o Proclamaţie (14/26 august 1864) în care se putea citi, ; altele: „De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de îânt proprietate şi moşie a voastră; de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi apărat"

Textul prevedea ca sătenii din Muntenia să primească pământ în funcţie de 3rea lor economică exprimată în numărul de vite posedat; se constituiau el trei categorii, după cum urmează: cei cu 11 pogoane, 7 pogoane (1 po-i = 0,50 ha) şi 11 prăjini (o prăjină = 208,82m

2), respectiv 4 pogoane şi 15 pră-în

Moldova, 5 falei (o falcie = 1,43 ha) şi 40 de prăjini (o prăjină = 179,02m2) ilci

şi 2 falei şi 40 de prăjini - ceva mai mult, pentru ca în rele trei judeţe din Iul Basarabiei să se ajungă la 6 falei şi 30 de prăjini, respectiv 2 falei şi prăjini. Pământul acordat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa şiei expropriate, fără a socoti pădurile, şi nu putea fi înstrăinat 30 de ani. Se rfiintau pentru totdeauna claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de me-let, carele de lemne şi alte asemenea sarcini datorate stăpânilor de moşii în ură sau în bani. Răscumpărarea acestor îndatoriri era eşalonată pe 15 ani şi plătea diferenţiat pentru fiecare categorie de beneficiari.

Aşa cum explicit susţine legea, răscumpărarea a avut în vedere claca şi slalte obligaţii, pentru ca de fapt, la acoperirea întegrală a sumei, contra-oarea să echivaleze cu aceea a pământului acordat. Marile greutăţi suportate de zile de ţărănime pentru plata acestei datorii ar fi fost mult diminuate de o ti'tutie de credit pentru ţărani pe care Alexandru I. Cuza, dacă împrejurările i-ar igăduit-o, ar fi constituit-o, fără îndoială.

Aplicarea legii rurale a întâmpinat o mulţime de dificultăţi. Nu a fost alcătuit regulament clar, s-a lucrat prin circulare redactate, de regulă, de primul îistru; fiind puţini ingineri-topografi, măsurătorile „pământurilor legiuite" s-au ut cu greutate; în fine, s-au săvârşit abuzuri şi, în mai toate judeţele, au rămas

ărani neîmproprietăriţi. Din punct de vedere economic, consecinţele imediate ale reformei au fost

;jative. Lipsiţi de clacă, proprietarii şi arendaşii nu au vrut să angajeze stalurile necesare progresului agriculturii şi n-au putut face faţă dificultăţilor >mentului. Cum şi împărţirea pământului stagna, au fost şi mulţi săteni care nu efectuat muncile agricole. Pe ansamblu, anul 1865 a însemnat sub aspectul iducţiei un regres faţă de anii anteriori.

Abia după 1867 hcrurile s-au schimbat radical, ambele categorii de >prietan - sătenii, pe de o parte, proprietarii de moşii, pe de alta -, acum aptaţi noii situaţii, au valorificat mai bine pământul. Din sporul de producţie -e a determinat şi importante creşteri ale exportului s-au putut face acumulări "nnificative - p=irte întrebuinţate' pentru achiziţia de maşini agricole, parte ntru creşterea investiţiilor interne. Drumul spre societatea modernă, deschis :ă la începutul secolului, a fost astfel mult înlesnit.

în acelaşi timp, guvernul Kogălniceanu a obţinut un alt succes notabil. La august 1864, casa Stern şi Banca Otomană' acordau ţării noastre primul <prumut, cu dobândă de 12%, destinat iniţial despăgubirilor solicitate de legea cularizării, în cele din urmă finanţării instituţiilor României moderne.

oijvtngri *"VS

Gimnazii şi licee româneşti în Transilvania _ Sighet

SatuMare 'Uf

f£S .,. , . _ Cărei ' Vişeul de Sus Debrecen

Baia Mare

Valea lui Mihai ■ri858/68&r-

<5 Fălticeni

Zalău. *.Năsâud ,VatraDor

pn

aţcani ' ure-, Piatra Neamţ Ui7 Gherla

Vciui A1849N6uAGheorgh i eni

;J- Tg.Lăpuşnei Tignina'

• LEGE ŞCOLARĂ Brad

1850 Husi

Căuşani Turda /'/> JârguMureş ( (

Bacau

REGLEMENTARE LeOva Comrat

Cetatea Albă Tatarbunar

Lugoj

Haţeg

■* Caransebeş Resita —

Târgu Jiu

Severin

£ Universităţi

f Facultăţi Institute şi şcoli speciale Cernăuţi ■1862 -Af - Darabani <- Dorohoi

Rădăuţi

■ v"¥)almeu

AŞcoli normale

Muzee şi biblioteci Activitate

teatrală române; ▼Activitate

teatrală germană Activitate

teatrală maghiară

I Asociaţii corale româneşti I

Asociaţii corale săteşti

Bălţi Botoşani

Suceava Orhei

1867

Oradea \ Tiraspol 1874,

/Salonta

eiuş

Nucet ŞCOLARĂ

Bârlad Abrud

Nădîac Arad

Alba

lulia

Orâştie

Blaj Mediaş Brad

Kikmda Jimbolia

J" Timişoara ©olgrad ii h

Chilia Nouă

smail

Braşov

Predeal 1861 1868

1847 l I.Şerpilo

Sulina Câmpulung

Râmnicu Vâlcea

1849

Brăila Tulcea *"

- "ploieşti Sf.Gheorghe BELGRAD Piteşti

M ' O

Filiaşi " li Slatina

Centre de presă politică românească Centre de presă politică românească şi germană

Centre de presă politică germană Centre de presă

politică maghiară | Apariţia unor organe de presa

muncitoreşti Asociaţii ştiinţifice, culturale şi

academice

0 W Periodice de cultură ştiinţifice •jj L — J ■!■!■ -------- —~ .- ---------- ..............— ■ -— - ~

Dezvoltarea culturala între

BUCUREŞTI

Caracal Turnu

Măgurele

ernavodă

Constanţa

Mangalia

4 Craiova Călăraşi

■iilistra 1872 1866/79

Olteniţa t

Calafat

"Lom

Giurgiu Turtucaia

Rusciuc

Zimnicea Nicopole

Organizarea alegerilor locale şi mai cu seamă a alegerilor de deputaţi

tru noua Cameră (24-25 noiembrie 1864) au confirmat succesul deosebit al

ptilor politicii autoritare a lui Alexandru I. Cuza, care îngăduise înfăptuirea

noi legi electorale şi a legii rurale paralel cu continuarea programului de

rme. Până la sfârşitul anului 1864 era adoptată, între altele, legea introducerii

dmului de unităţi şi măsuri metrice (septembrie), era înfiinţată Şcoala de

uri ş i şosele, în f ine, erau decretate legea instruc ţ iunii (25 noiem-H decembrie), legea organizării armatei (27 noiembrie/9 decembrie) şi se

ptă codul civil (16 decembrie). Este de remarcat că în România, între primele

din Europa, instrucţiunea de 4 ani devenea gratuită şi obligatorie. Codul civil,

irui model fuseseră precedentele napoleonian şi cel italian, introducea căsă-i

şi divorţul civil, ambele obligatorii, şi crea posibilitatea împământenirii

tate prin acordarea de drepturi politice locuitorilor evrei ai ţării.

Noua Cameră, într-o componenţă mult schimbată faţă de cea precedentă,

deschis la 18 decembrie 1864. Fapt cu totul excepţional, se va reuşi pentru

ia oară votarea anticipată a bugetului pe anul următor. „

Din păcate, instalarea noilor corpuri legislative, a căror atitudine nu mai

sa fi în nici într-un fel ostilă domnului şi guvernului său, a coincis şi cu

jriorarea raporturilor dintre Alexandru I. Cuza şi M. Kogălniceanu. Turneul nfal al primului ministru-în Oltenia, în august-septembrie 1864, fusese rău

rpretat în anturajul principelui. Deşi pretutindeni M. Kogălniceanu a subliniat

iţele lui Alexandru I. Cuza în înfăptuirea politicii de reforme a statului,

esul său personal n-a putut fi trecut cu vederea. S-au adăugat, în timp, o

îă de animozităţi personale cu membri ai guvernului sau persoane apropiate

inului, totul culminând cu demisia primului ministru la 26 ianuarie 1865, pe

j Alexandru I. Cuza a primit-o imediat. Era, incontestabil, o greşeală politică;

ândul colaboratorilor săi nu se găsea nici o altă personalitate de talia

lectuală şi politică a fostului său prim sfetnic.

Rămâneau nerealizate, datorită, în primul rând, opoziţiei Porţii, mai multe

ecte pentru care Alexandru I. Cuza se arătase foarte insistent. Astfel, statul

i câştigat dreptul de a acorda decoraţii şi alte distincţii şi nu s-a putut institui îeda naţională, romanatul. în această situaţie, pe teritoriul naţional aveau

)t de circulaţie monedele ţărilor vecine, leul fiind o valoare de calcul şi nu un

imn financiar specific.

Anii 1885-1866. Declinul domniei lui Cuza şî îndepărtarea sa, ia 11 uarie 1866. Stabilizarea temporară a situaţiei politice şi-a arătat, pentru o

rtă perioadă, efectele atât înăuntrul ţării, cât şi în relaţiile noastre externe,

s două camere au votat legea privind numirea de către domn a mitropoli-

şi episcopilor, care, firesc, a provocat o mare emoţie la Constantinopol.

astă măsură, cu caracter de autocefalie pentru Biserica Română, era un alt semn

ansolidării treptate a statului naţional şi al aspiraţiei sale spre independenţă.

Oarecum împotriva cursului pe care viaţa politică românească îl luase în

lăvara anului anterior, opoziţia, lipsită de posibilitatea de a se exprima par-

entar sau în presa din ţară, a declanşat o nouă campanie împotriva dom-ii, fiind alertată de adoptarea de către Alexandru I. Cuza a primului dintre fiii

naturali, semn, în opinia unora, că ar dori să devină rege şi să instituie o

istie. Fie rău informat, fie convins că forţa reală a opoziţiei este neînsemnată,

domnul s-a retras o perioadă din viaţa publică, plecând la un tratament balnear

la Ems, în Germania.

E ceea ce probabil aşteptau opoziţioniştii - conservatori şi burghezia

liberal-radicală - pentru a acţiona. E greu de crezut, totuşi, că s-a dorit

răsturnarea prin forţă a domnului în absenţa sa. Organizarea unor tulburări

discredita însă pe deţinătorul tronului şi putea grăbi îndepărtarea sa prin jocul

concertat al Marilor Puteri. Incidentele din 15august 1865 par a fi fost, deci, orchestrate din umbră de

vechii adversari ai lui Alexandru I. Cuza care incontestabil au pregătit atmosfera

prielnică unei asemenea dezlănţuiri, fapt sesizat, de altfel, de observatorii străini

aflaţi întâmplător la Bucureşti, în acele zile. Pretextul evenimentelor sângeroase

care urmară l-a constituit o ordonanţă a Primăriei bucureştene prin care

precupeţii de fructe şi legume erau obligaţi să închirieze gherete spre a face

comerţ, vânzarea ambulantă fiind interzisă. în ziua de 15 august 1865, în semn

de protest, mai sus-numiţii devastară piaţa şi, cu concursul celor care se adună

în asemenea situaţii pentru jaf şi distrugere, intrară în localul Primăriei şi incen-

diară arhiva. Intervenţia forţelor de ordine a fost promptă, generalul Florescu,

ministrul de interne, a cerut trupei ca răzmeriţa să fie imediat oprită. S-a tras

şi, din rândurile devastatorilor, care n-aveau asupra lor arme de foc, au căzut 20 de morţi şi mulţi răniţi. Seara au fost arestaţi mai mulţi lideri marcanţi ai

liberal-radicalilor, ulterior eliberaţi din lipsă de probe. Alexandru I. Cuza, re-

întors în ţară de urgenţă, a ezitat să vină imediat la Bucureşti, parcă mini-

malizând importanţa celor petrecute, părând să nu acorde tulburărilor nici o

însemnătate.

Din nefericire, acţiunea din 15 august a determinat numeroase complicaţii

în raporturile României cu Marile Puteri garante. Acum se profilează foarte vizibil

o răcire a relaţiilor cu Franţa, al cărei ministru de externe notifica, de altfel,

agentului României, că incidentele din 15 august 1865 erau efectul unei

nemulţumiri generale, datorită dezordinei financiare şi a modului defectuos de

aplicare a legii rurale.

Erau poate, întâmplător, aceiaşi termeni prin care marele vizir Fuad Paşa se adresase domnului, cu puţină vreme înainte. Reacţia internaţională puternic

defavorabilă, dar mai cu seamă atitudinea Franţei, care sprijinise constant toate

demersurile anterioare ale ţării noastre spre unitate şi progres, l-au îngrijorat pe

Alexandru I. Cuza.

în această împrejurare va adresa el cunoscuta scrisoare din 1 octombrie

1865 împăratului Napoleon al lII. Din rândurile ei răzbate intenţia de a părăsi

tronul, dacă nu se mai află la înălţimea misiunii sale şi dacă Franţa nu îl mai

sprijină. Lui Fuad Paşa însă principele i-a răspuns, la 10 noiembrie 1865, cu

multă seninătate, pronunţându-se pentru apărarea ţării pe temeiul drepturilor pe

care aceasta şi Ie-a câştigat în ultimii ani.

Deşi părea că situaţia reintră în normal, la 5/17 decembrie 1865, în mesajul

adresat Parlamentului la deschiderea noii sale sesiuni, Alexandru I. Cuza îşi descumpăni toţi susţinătorii prin afirmarea clară a dorinţei sale de a nu împiedica

ascensiunea spre tron a unui prinţ străin. îndoita lui alegere, expresie a voinţei

statornice de unire, era considerată doar ca un depozit sacru, la care el poate

oricând renunţa.

99

Desigur, mesajul lui Alexandru I. Cuza a încurajat forţele de opoziţie.

za la adresa domnului - nesocotindu-se motivele reale ce o determinaseră -

a neglijat situaţia finaciară a ţării şi care, din păcate, se înconjurase de o

arilă, se îmbina cu atacurile la persoana lui Alexandru I. Cuza, a cărui viaţă

onală era de mult subiect de comentarii şi bârfe.

Pe fondul acestei acţiuni susţinute de defăimare s-a organizat complotul

11 februarie 1866. Semne premonitorii se vădeau şi în cele două Camere

3 renăştea, cu alţi participanţi, conflictul mai vechi între puterea executivă şi

legislativă. Prin promisiuni de avansare şi prin relaţii de familie au fost atraşi

mulţi ofiţeri, inclusiv şeful gărzii palatului domnesc, maiorul Lecca.

Parcă pentru a încuraja în ultima clipă pe cei care doreau să-l răstoarne, la

anuarie 1866 Alexandru I. Cuza a schimbat titularii ministerelor de război şi

iterne, doi generali care îi erau foarte devotaţi.

Deşi în Bucureşti se ştia că se aşteaptă o lovitură de stat, zilele de 24

larie (aniversarea Unirii) şi 8 februarie (7 ani de la intrarea lui Alexandru I.

■a în Capitală) au trecut în linişte. în seara zilei de 10 februarie, pe la orele 7,

xandru I. Cuza a fost prevenit că impotriva sa se pregăteşte un complot. în

astă situaţie el a dat numai ordinul de a se dubla garda palatului, fără a şti că

ă şi aceasta fusese câştigată de complotişti. în dimineaţa rece a zilei de 11

uarie 1866, trupele unui regiment de linie şi două baterii de artilerie s-au

eptat spre palat. Cu complicitatea trupelor de pază, mai mulţi ofiţeri şi civili

pătruns în clădire şi l-au silit pe Alexandru I. Cuza să-şi semneze propria

icare, „conform dorinţei naţiunii", formulare, firesc, de circumstanţă.

în aceeaşi zi, o Locotenentă domnească şi un guvern prezidat de Ion

ca preluau puterea pe durata vacanţei tronului. Ulterior, Senatul şi Camera

oroclamat ca domn pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Acesta

\ n-a acceptat coroana. Alexandru I. Cuza, care se pregătea să-şi urmeze

tinul în exil, a avut tăria de caracter necesară spre a rosti la plecare: „Să dea

nnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine! Să trăiască

nânia!".

Rolul istoric al lui Alexandru loan Cuza şi a! generaţiei paşoptiste in

iptuirea Unirii şi a României moderne. Opera sa politică trebuie măsurată

dimensiunea epocii căreia el şi poporul român i-au dat viaţă şi în care totul

de înfăptuit: o largă reformă care să asigure dreptul la vot, la proprietate şi la

rucţie, pentru categoriile sociale în trecut defavorizate. în continuarea ei,

lăstarea generală nu se putea clădi „fără a întemeia creditul public, a des-

ie drumuri, a face poduri, a împodobi şi a sănătăţi oraşele, a lărgi porturile, a

ari comerţul, a încuraja industria... a întinde linii de drumuri de fier..., a

volta toate stabilimentele publice". Totodată, era de consolidat statul naţional

a înfăptuit printr-o politică de eficace autonomie şi de chibzuită aşezare pe

mul independenţei depline.

Meritul Incontestabil al lui Alexandru I. Cuza este de a fi acţionat energic, în

isul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit

>mnele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles,

nci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi

posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi

unitatea deplină.

* *

Din declaraţia lui Al. loan Cuza, la 5/17 decembrie 1865, la deschiderea Corpurilor legiuitoare

„Fiţi convinşi - că eu n-aş vrea o putere care nu s-ar întemeia decât pe forţă. Fie în capul

ţării, fie alături de dumneavoastră, eu voi fi întotdeauna cu ţara, pentru ţară, fără altă ţintă decât

voinţa naţională şi marile interese ale României... Niciodată persoana mea nu va fi nici o

împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui aşezare am

fost fericit a contribui".

într-o carte apărută la Paris, în 1930, istoricul francez Paul Henry afirmă:

„Independenţa în special şi unirea la tronul moldo-valah a provinciilor româneşti iridente... nu

puteau fi luate în considerare decât după răsturnarea completă a statutului Principatelor şi numai un

străin putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice necesare pentru a gândi în mod serios la

aceasta".

TEMA:

1. Prezentaţi personalitatea lui Alexandru loan Cuza în calitate de ctitor al României

moderne.

2. Comentaţi opera sa reformatoare şi implicaţiile sale sociale şi politice.

3. Care au fost raporturile dintre principe şi forţele politice interne?

4. Care a fost ecoul ideii „principelui străin" în România, între 1859 şi 1866?

ROMÂNIA MODERNĂ SI PROBLEMA NAŢIONALĂ

ÎN TERITORIILE ROMÂNEŞTI AFLATE SUB

STĂPÂNIREA STRĂINA (1848-1867)

- TRANSILVANIA.

- BUCOVINA.

- BASARABIA.

- DOBROGEA.

3 fundalul unor vaste transformări, din ce în ce mai vizibile în domeniul lic, social-politic, cultural şi ideologic, după revoluţia din 1848-1849 s-a profilul naţiunii române şi conştiinţa specifică ei. într-un climat de teroare ne contrarevoluţionară, în condiţiile unui regim de ocupaţie militară, peste graniţele politice artificiale, în condiţiile specifice de la jumătatea

ji al XIX-lea, s-a consolidat spiritul de solidaritate na ţională şi de ţă al populaţiei româneşti din vatra fostei Dacii, în lupta pentru apărarea ovarea limbii şi culturii naţionale, a respectării Bisericii Ortodoxe, pentru işterea drepturilor sale politice şi intensificarea legăturilor cu Moldova şi imânească, unite, în 1859, în cadrul statului naţional, ar-s.» - înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849 în Transilvania, în aracterului său radical şi a implicării masive a maselor populare, a fost j| disensiunilor cu revoluţia maghiară şi al intervenţiei militare ţariste şi gice. Ea a fost urmată de un val de reacţionarism şi de reintroducerea Ji absolutist.

iroarea contrarevoluţionară s-a bazat pe un puternic aparat de coh-■e: armata, reintroducerea cenzurii, mult înăsprită şi suspendarea presei. s-a instalat în Imperiul Habsburgic regimul neoabsolutist, coordonat de I de interne, baronul Alexander von Bach. El s-a sprijinit pe o centralizare excesivă, introducerea limbii germane drept limbă oficială şi presiuni npunerea religiei catolice.

ansilvania a devenit direct dependentă de împăratul de la Viena şi a fost i de un guvernator militar ce-şi avea sediul la Sibiu. Printre aceştia, ăm pe Ludwig Wohlegemuth, Karl von Schwartzenberg, Friedrich von iste/n. Provincia a fost reorganizată, din punct de vedere adminis- şase districte militare, conduse de câte un comandani militar asistat

onsilier civil. Prin aceasta se urmărea, în cadrul înfăptuirii unei cen-excesive, integrarea cât mai deplină a Transilvaniei în cadrul structurii ji.

noile condiţii istorice de după 1848 au continuat, în forme specifice, şi > prin intermediul Bisericii, manifestările naţionale ale populaţiei roma-

neşti îndreptate, în special, către realizarea unităţii tuturor românilor aflaţi sub

stăpânirea monarhiei austriece. Doar după numeroase eforturi ale românilor,

Episcopia „uniţilor" de la Blaj a fost ridicată, în 1854, la rangul de Mitropolie.

Curtea austriacă a continuat însă politica duplicitară menită să ţină în frâu pe toţi

supuşii săi încât, conducătorii români, Avram lancu şi Alexandru Pap/u //arian,

au întrerupt orice contacte cu aceasta. în acelaşi timp, Transilvania a ocupat un

loc important în planurile de luptă ale fruntaşilor români aflaţi în emigraţie, după 1848-1849.

Desigur, regimul neoabsolutist nu a izbutit să rezolve gravele probleme

dezvăluite de revoluţia din 1848-1849. De aceea au intervenit unele modificări

ale politicii imperiale. Patentele din 2 martie 1853, pentru Crişana şi Banat, şi 21

iunie 1854, pentru Transilvania, s-au înscris pe calea unor reforme menite să

adapteze edificiul social-economic al Imperiului la noile realităţi istorice. Astfel,

au fost fixate raporturile între ţărani şi proprietari, drepturile şi căile de răscum-

părare a obligaţiilor jelerilor, s-a reglementat regimul de proprietate asupra

pădurilor şi păşunilor, deschizându-se drum larg relaţiilor moderne în agricul-

tură. Criza monarhiei habsburgice s-a adâncit după războiul din 1859 cu Franţa.

S-au adăugat intensificarea mişcării naţionale a popoarelor subjugate şi

formarea statului unitar român. Toate acestea au impus factorilor de decizie de la Viena să instaureze, în 1861, un regim de guvernare liberal.

Regimul liberalse încadrează între anii 1861-1867. în Transilvania, el a

determinat o puternică efervescenţă politică. Cerinţa fundamentală era asigu-

rarea egalităţii politice a naţiunii române cu celelalte naţiuni din provincie. Urmând

unor memorii către împărat, în ianuarie 1861 s-a reunit, la Sibiu, o Conferinţă a

mişcării naţionale româneşti, care a solicitat anularea legilor defavorabile naţiunii

române.

Lupta culturală era susţinută de o serie de asociaţii şi societăţi, ca Asocia-

ţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului (ASTRA). Lupta

populaţiei româneşti către o reală liberalizare a regimului politic a aflat expresia

sa cea mai însemnată în cadrul lucrărilor Dietei de la Sibiu, din 1863-1864. Aici

au fost votate legea cu privire la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confe-siunilor sale cu celelalte naţiuni din Transilvania, ca şi o lege prin care limba română

era recunoscută drept limbă oficială în Transilvania, alături de cea maghiară şi

germană.

Pornită pe calea unor concesii - activitatea Dietei, care a fost tolerată; Andrei Şaguna numit, în 1865, Mitropolit al românilor - Curtea de la Viena a

sancţionat legile din 1863-1864.

în Banat, după revoluţia din 1848, fruntaşii români au avut de suferit de pe

urma activităţii lor revoluţionare. Astfel, Eftimie Murgu a fost arestat şi con-

damnat la moarte, iar apoi i s-a comutat pedeapsa la ani grei de închisoare.

Contrar voinţei naţionale, la 18 noiembrie 1849, Curtea de la Viena a decis

înfiinţarea unor provincii noi, numite Voivodina sârbă şi Banatul timişan. Prin

aceasta, drepturile naţionale ale românilor erau, încă o dată, nesocotite: limba

oficială era germana, iar provincia era condusă de un general austriac. Din punct de vedere administrativ, Banatul a fost împărţit în cinci districte, iar acestea în

cercuri. în faţa acţiunilor manifeste ale nobilimii maghiare de a anexa Banatul la

Ungaria, la 18 şi 19 noiembrie 1860 a avut loc, la Timişoara, o Conferinţă a

103

rii naţionale româneşti, în care s-a solicitat respectarea autonomiei

ului şi garantarea statutului său juridic particular, organizarea sa ca un

nat românesc, folosirea limbii române ca limbă oficială, respectarea

ii române. Cu toate acestea, la 27 decembrie 1860 Habsburgii au decretat

iorarea Banatului la Ungaria.

După înfrângerea revoluţiei, Bucovina a devenit Ducat, aflat în

a subordonare a Imperiului Habsburgic. în provincie, a continuat politica de

itionalizare a românilor şi s-a intensificat colonizarea cu populaţie germană,

iă şi slovacă. Românii au luptat, în principal, pentru impunerea limbii proprii

ntru recunoaşterea Bisericii Ortodoxe. Au activat în acest sens fraţii

uzak/şi organe de presă ca: „Bucovina", „Deşteptarea Bucovinei", „Gazeta

/inei".

Lupta naţională a românilor din Basarabia, teritoriu aflat sub

nire ţaristă, a crescut în intensitate după revoluţia de la 1848, cum rezultă

>respondenţa vremii şi din numeroaselş rapoarte oficiate. în acelaşi an a

t la Chişinău ziarul „Românul", iar peste un deceniu o revistă cu acelaşi

La era condusă de reprezentanţi ai tineretului basarabean ce aveau legături

nanii de pe celălalt mal al Prutului. Unirea din 1859 a exercitat o influenţă

îbită asupra românilor din Basarabia, în vreme ce Rusia ţaristă dorea să se

eze de prevederile Congresului de Pace de la Paris, din 1856. în cadrul

vi de rusificare forţată a românilor, în 1867 limba română a fost interzisă, în

ib, în toate şcolile din Basarabia introducându-se obligativitatea limbii ruse.

M Basarabia a fost proclamată gubernie a Imperiului rus.

La acţiunile revoluţionare din 1848 au participat şi unii

zentanţi ai românilor din Dobrogea. Provincia românească dintre Dunăre şi

a Neagră s-a aflat în atenţia fruntaşilor români atât în perioada revoluţiei,

în emigraţie. Contribuia la aceasta atât poziţia sa strategică, cât şi climatul

eranţă practicat de otomani.

Evoluţia evenimentelor din cadrul mişcării naţionale a românilor, din

iile aflate sub dominaţia străină, la jumătatea secolului al XIX-lea, a

nstrat că naţiunea română era decisă să lupte, pe toate căile, pentru

rărea deplinei sale unităţi şi libertăţi.

Manifestul imperial din 20 octombrie 1860

...1. Dreptul de a da legi, de a le schimba şi şterge, se va esercita de către noi şi urmaşii

lumai cu conlucrarea dietelor, adunate în mod legal, respectiv cu a senatului imperial, la care vor trimite numărul membrilor stabilit de noi.

2. Toate agendele legislaţiunii, cari se reduc la drepturi, dorinţe şi interese comune tuturor

lor şi terilor noastre, anume: legislaţiunea despre monetărie, bani şi credit, despre vămi

şi i comerciale, despre basele fundamentale ale unei bănci de note de stat,

legislaţiunea )are la principiile regularii poştelor, telegrafelor şi ale drumurilor de fer,

despre modul, tatea şi ordinea datorinţelor militare, - în viitor au se fie pertractate şi

decise în înţeles uţional şi cu senatul imperial, asemenea şi repartarea de contribuţiuni noue

şi de imposite, rcarea contribuţiunilor şi a taxelor ce se află în fiinţă, mai vârtos urcarea

preţului sarei şi

luarea de împrumuturi noue în conformitate cu decretul nostru din 17 iulie 1860. Tot aşa şi

conversiunea datoriilor de stat esistente şi vinderea, schimbarea sau îndatorirea proprietăţii

nemişcătoare de stat, - numai cu învoirea senatului are să se dispune. în fine esaminarea şi votarea

bodgetului de spese de stat pentru anul viitor, cum şi censurarea bilanţurilor socotelilor se sta şi a

resultatelor administraţiunei anuale a finanţelor, - are se se facă cu conlucrarea senatului imperial. 3. Toate celelalte obiecte de legislaţiune, necuprinse în punctele precedente, se vor rezolva

în mod constituţional în şi cu respectivele diete, anume: în regatele şi ţerile aparţinetoare la coroana

ungurească în înţelesul constituţiunilor lor de mai nainte, ear' în celelate regate şi teri ale noastre, în

înţelesul şi în conformitate cu statutele provinciale".

TEMA:

-Ilustraţi formele şi conţinutul luptei naţionale a românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, după 1848.

PRINŢUL STRĂIN SI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE CONSTITUŢIA DIN 1866

- DE LA DOMNUL PĂMÂNTEAN, LA PRINŢUL STRĂIN.

- PRELIMINARIILE SI SEMNIFICAŢIA ZILEI DE 10 MAI 1866.

- PRIMA CONSTITUŢIE INTERNĂ ROMÂNEASCĂ; GENEZĂ, PRINCIPII,

SISTEM ELECTORAL.

De la domnul pământean, la prinţul străin. Domnia reprezintă o creaţie

politică românească. Alături de Biserică ea constituie principala instituţie din

secolele al XIV-lea - al XIX-lea. De-a lungul veacurilor amintite, „descălecătorii"

statelor româneşti şi urmaşii lor- Basarabii şi Muşatinii - sunt încoronaţi potrivit

;elor două principii cunoscute: electiv şi ereditar. Prin tratate internaţionale,

vlihai Viteazul, Dimitrie Cantemir şi alţi voievozi obţin recunoaşterea domniei

sreditare pentru familiile lor. Intervenţiile Imperiului Otoman şi ale Rusiei, mai

ales spre sfârşitul „secolului fanariot", determină pe marii boieri să se gândească

a varianta încoronării unui suveran apusean.

Reamintim, în această privinţă, memoriul prin care, la începutul secolului al

KlX-lea, boierii olteni propun candidatura marelui duce de Toscana la tronul Ţării

Româneşti. Concomitent, Poarta fixează la şapte ani durata domniei, termen

nenţionat oficial şi după reinstaurarea domnilor pământeni. Repetatele ocupaţii

nilitare ţariste, în mod deosebit cea din prima parte a războiului Crimeii, impun

■eformularea revendicării referitoare la desemnarea domnitorului dintre

aersonalităţile politice ale unuia din statele democratice de pe continent. Se

ajunge, astfel, la cunoscutele „dorinţe" din cele două Divanuri ad-hoc: deplina

autonomie a ambelor Principate, unirea acestora „într-un singur stat cu numele

ie România", condus de un „principe străin, cu drept de moştenire la tron, ales

dintr-o dinastie europeană".

Reprezentanţii celor şapte Mari Puteri nu respectă aceste opţiuni; în

,Convenţia de la Paris, privind Principatele Unite Moldova şi Valahia", ei prevăd,

ntre altele, câte un domn în fiecare ţară. Triumfă însă punctul de vedere al

jnioniştilor români, datorită cărora se ajunge la dubla alegere a lui Alexandru I.

Cuza Vodă. Susţinerea domnitorului Unirii este considerată „o necesitate

naţională" chiar de către „radicalii" I.C. Brătianuş\ CA. Rosetti. Aceştia se opun

încercării unor mari boieri, mulţi din vechile familii domneşti, de a se înscrie

intr-unproiect de constituţie, dezbătut la Focşani, ideea Unirii depline cu un prinţ

străin. în conjunctura externă, se dă de înţeles în paginile ziarului „Românul", din

/ara anului 1859, că un asemenea şef de stat ar deveni un „instrument în mâna

Turciei sau Rusiei".

106

După integrarea administrativă de la 24 ianuarie 1862, alcătuirea guver-

nului condus de către un fruntaş conservator, Barbu Catargiu, duce la înde-

părtarea de persoana lui Alexandru I. Cuza a celei mai puternice grupări

aparţinând curentului politic liberal. I.C. Brătianu îşi exprimă, câteva luni mai

târziu, „convingerea că instalarea unei dinastii străine devenise un -obiectiv

important". împreună cu alţi 30 de deputaţi, printre care liberalii Ion Ghica şi

Ştefan Colescu, conservatorii Gr. M. Sturdza şi G.B. Ştirbei, el semnează un amendament la proiectul de adresă la mesajul tronului, datat 22 ianuarie 1863,

care reprezintă începutul luptei comune, a conservatorilor şi liberalilor, pentru

„apărarea regimului constituţional şi (...) îngrădirea tendinţei de guvernare

personală, peste voinţa corpului legislativ".

Din 1863, reprezentanţii coaliţiei acţionează şi în străinătate. Ei urmăresc

„dobândirea asentimentului Franţei la detronarea lui Cuza", cum apreciază un

urmaş al lui Eugeniu Carada. Acesta din urmă, sprijinit de un alt liberal,

Anastase Panu, dar şi de conservatorul Gr. Bibescu Basarab-Brâncoveanu,

obţine consimţământul prinţului Napoleon de a ocupa tronul României (aprilie

1864); acest membru al familiei imperiale franceze condi ţionează însă

încoronarea de adoptarea, în Adunarea Legislativă de la Bucureşti, a unei

ample reforme agrare. Reprezentantul conservatorilor nu se angajează în acest sens.

Urmează lovitura de stat de la 2 mai 1864. în iunie 1865, opoziţioniştii

conservatori şi liberali semnează un „legământ": domnitorul să fie silit să abdice,

eventual chiar printr-o acţiune armată (armele erau deja procurate); în „caz de

vacanţă a tronului", tot „prin toate mijloacele", urme a se acţiona pentru „alegerea

unui principe dintr-una din familiile domnitoare din Occident".

La erodarea tronului lui Alexandru I. Cuza contribuie însăşi camarila

din jurul domnitorului. După îndepărtarea lui Mihail Kogălniceanu, aceasta

preia „frânele administraţiei, dispreţuind (...) autorităţile guvernamentale". De

asemenea, venalitatea şi abuzurile de putere sunt practicate făţiş şi în

magistratură.

Alexandru I. Cuza însuşi constată că regimul guvernării personale nu are succes, în pofida istoricei sale opere reformatoare. în 1865, atât în Cameră, cât

şi într-o corespondenţă către împăratul Napoleon al ///-/ea, domnitorul Unirii

declară că „singurul mijloc de a elibera România de marasmul politic în care se

zbătea era acordarea unui principe străin ereditar". în mod deschis, deci, îşi

exprimă ideea renunţării la tron. Are în vedere, faptul că Poarta recunoscuse

deplina unire politico-administrativă numai pentru timpul cât trăieşte el. De

această prevedere restrictivă ţin cont şi opozanţii săi.

Aşadar, detronarea lui Cuza nu reprezintă o surpriză. Regretabil este

modul în care ea are loc.

Se formează imediat o Locotenentă domnească şi un guvern provizoriu.

Prim-ministru şi ministru de externe, în acelaşi timp, este desemnat scriitorul şi

economistul Ion Ghica. Celelalte ministere sunt repartizate, în proporţie egală, unor oameni politici şi de cultură moldoveni şi munteni.

Conducătorul noului guvern propune convocarea urgentă a Parlamentului.

Astfel, în aceeaşi zi, la prânz, Camera şi Senatul se reunesc, proclamând ca

domnitor al României, sub numele de Filip I, pe fratele regelui Belgiei, Leopold

107

al //-/ea (1865-1909), care refuză tronul românesc (la 25 februarie 1866), fără a da explicaţii. Autorităţile de la Bucureşti nu fac public acest refuz, până nu au garanţia urîei alte candidaturi care să concretizeze programul unionist din 1857.

Preiiminaniie <;;. semnificaţia zilei de 10 Mai =866. Detronarea lui

Alexandru I. Cuza nelinişteşte puterile garante, care se văd, iarăşi, în faţa unui

fapt împlinit al românilor. Reacţionează prompt şi vehement Austria, Rusia,

Poarta. Ultima cere, la 26 februarie 1866, revocarea Protocolului din 6

septembrie 1859, prin care Imperiile Otoman şi Habsburgic recunoscuseră dubla

alegere a lui Alexandru I. Cuza. Nemulţumirea Curţii suzerane creşte după ce, la

1 martie 1866, începe să funcţioneze Banca României, creată prin transformarea

filialei din Bucureşti a „Băncii Imperiului Otoman", cu capital preponderent

britanic. Sultanul Abdul-Azizînsuşi se opune. Totodată, Poarta cere desfacerea

neîntârziată a Unirii Principatelor. Asemănător procedează celelalte două imperii

vecine, pentru că un stat român, în perspectivă independent şi unitar, devenea o

barieră în calea expansiunii habsburgice şi ţariste spre Balcani.

Pentru discutarea problemei Principatelor Unite este convocată Conferinţa

de la Paris a celor şapte puteri europene. Lucrările acesteia încep la 10 martie

1866 şi se vor desfăşura timp de peste o lună. Cum ducele de Flandra refuzase

tronul României, iar majoritatea participanţilor la întrunirea din capitala Franţei

sprijină punctul de vedere otoman, politicienii români încearcă să obţină acordul

tacit al lui Napoleon al ///-/ea, în legătură cu prinţul străin. Pentru aceasta, pe

lângă titularul agenţiei diplomatice române, Ion Bă/ăceanu, la Paris acţionează şi

I.C. Brătianu, trimis special al autorităţilor de la Bucureşti. Demersurile lor se

dovedesc rodnice. Prin două telegrame diferite, ambele cu aceeaşi dată, 25

martie 1866, ei comunică în ţară numele noului candidat la tronul României -

principele german Caro/de Hohenzollern - Sigmaringen.

De la Paris, I.C. Brătianu merge la Dusseldorf. în ziua de 31 martie 1866,

trimisul român comunică gazdelor că, în urma unui „aviz al împăratului Na-

poleon, Locotenenta domnească a României are de gând să propună poporului

alegerea ca domn pe al doilea fiu" al demnitarului german, prinţul Carol. Aceasta

este acceptată în principiu, hotărâtoare urmând a fi cunoaşterea atitudinii oficiale

a Franţei şi, mai ales, a regelui Prusiei, fără învoirea căruia „nu putea să facă un

pas atât de important".

în acest timp, în România continua activitatea pentru consolidarea statului

naţional. Un decret din 29 martie 1866, promulgat de Locotenenta domnească, axe

în vedere „guardia orăşenească", menită „a proveghea la paza ordinei" în toate

centrele urbane. în ziua următoare, prin Legea pentru tocmeli de lucrări agricole şi

pentru executarea lor, este oficializată folosirea aparatului de stat în organizarea şi

desfăşurarea campaniilor agricole. După votarea acestui act normativ, în aceeaşi

zi de 30 martie 1866, vechiul organ legislativ este dizolvat, întrucât din el încă mai

făceau parte cunoscuţi colaboratori ai domnitorului detronat.

Un alt decret al Locotenentei domneştiprevede,''la 13 aprilie 1866, înfiin-

ţarea celui mai înalt for culturaî-ştiinţific al statului naţional, în acel moment,

respectiv Societatea Literară Română. Alături de moldoveni şi munteni, ardeleni,

bucovineni, basarabeni şi macedoneni sunt reuniţi pentru a pregăti determinarea

ortografiei, elaborarea gramaticii şi a dicţionarului limbii române.

108

Iniţiativa cea mai însemnată a autorităţilor provizorii de la Bucureşti este însă aceea privind plebiscitul pentru alegerea ca domn al României a prinţului Caro/ de Hohenzollern - Sigmaringen.

După anunţarea organizării plebiscitului de către noile autorităţi politice româneşti, Poarta acuză guvernul român de „încălcare a tratatelor". Trupe otomane sunt concentrate la sud de Dunăre şi ameninţă cu „invadarea României spre a restabili [chipurile], ordinea de lucruri legală". La rândul lor, autorităţile de la Bucureşti răspund prin mobilizarea armatei (peste 40.000 de ostaşi) şi organizarea, în plus, a unui corp de 10.000 ele voluntari, în frunte cu generalul paşoptist Gheorghe Magheru. Se ajunge, astfel, la un efectiv egal cu cel al soldaţilor otomani încartiruiţi peste fluviu.

Plebiscitul începe la 2/14 aprilie 1866. Cu prilejul acestei consultări prealabile, ce se va desfăşura timp de şase zile, cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „da" sau „nu" în legătură cu alegerea lui Carol.

în a doua zi de desfăşurare a plebiscitului, separatiştii de la 1857 - 1859 încearcă subminarea acţiunii oficiale. Astfel, la 3/15 aprilie 1866, câteva sute de persoane, stimulate şi susţinute de diplomaţia ţaristă, manifestă pe străzile oraşului laşi cerând desprinderea de „Valahia"; ei „aleg" chiar un „domn" al Moldovei, Nicolae Roznoveanu. Autorităţile anihilează cu uşurinţă această mişcare separatistă. Episodul este totuşi plin de învăţăminte. Oamenii de spirit şi de acţiune ai vremii, inclusiv cei devotaţi lui Alexandru I. Cuza- poetul Vasile Alecsandri, generalul Carol Davilla şi alţii - se conving că păstrarea şi întărirea Unirii pot fi garantate numai prin alegerea unui principe străin. Cu toate acestea, în celelalte zile ale plebiscitului, manifestările de simpatie şi de recunoştinţă faţă de ultimul domnitor pământean nu încetează.

în aceste condiţii, în ziua de 16 aprilie 1866, prinţul comunica tatălui său „hotărârea nestrămutată de a primi coroana României şi de a pleca, în contra voinţei Conferinţei de la Paris, direct la Bucureşti". Peste trei zile, aceeaşi hotărâre este adusă la cunoştinţa regelui şi cancelarului Prusiei.

în ziua de 8/20 aprilie 1866 se încheie plebiscitul. Succesul este evident: 685 965 de voturi sunt favorabile şi numai 224 contrare înscăunării principelui Carol (numărul abţinerilor era de 124 837). în continuare, între 21 şi 29 aprilie, au loc alegeri pentru Adunarea Constituantă. Ca însemnătate, însă, în prim-plan trece activitatea diplomatică, atât cea desfăşurată de demnitarii români, cât şi aceea la care participă însuşi viitorul conducător al statului naţional român modern.

între timp, cu o majoritate simplă, Conferinţa puterilor garante a respins alegerea prinţului străin pe tronul României, „areopagul" european dovedindu-se, încă o dată, depăşit de evenimente. Acestea vor evolua însă în favoarea „faptului împlinit".

La 20 aprilie -2 mai 1866, ambasadorii puterilor garante, întruniţi la Paris, comunică autorităţilor din Bucureşti că, în cazul menţinerii Unirii, trebuie ales un nou domn pământean. Cinci zile mai târziu, /. C. Brătianuşi I. Bălăceanu sosesc iarăşi la Diisseldorf, venind din capitala Franţei. în ziua de 8 mai, după o „conferinţă lungă la prinţul Carol-Anton", este acceptată deplasarea neîntârziată a prinţului Carol spre Bucureşti.

Convocaţi la Bucureşti, în ziua de 28 aprilie/10 mai 1866, noii aleşi în forul legislativ al ţării „proclamă solemn şi pentru ultima oară voinţa nestrămutată a

109

„Principele Carol depune jurământul la 10 mai 1866"

României de a rămâne una şi nedespărţită, având în fruntea sa pe Carol I din

dinastia de Hohenzollern - Sigmaringen". Această declaraţie este adoptată cu

109 voturi dintre cele 115 exprimate (nici un vot contra, doar şase abţineri).

Imediat, prin telegraf, 14 mesaje ale locuitorilor principalelor oraşe din Moldova,

Muntenia şi Oltenia ajung la Duselldorf, determinând pe prinţ să respecte planul

iniţial de călătorie, pe traseul cel mai scurt, către Bucureşti. Carol a scris regelui

Prusiei o epistolă de recunoştinţă şi cererea de demisie din armată, ambele

datate din Salzburg şi urmând a fi depuse la poştă, de părinţi, în ziua când el va

păşi pe teritoriul Austriei. Caro/Întreprinde un drum lung cu multe peripeţii. Duminică 8/20 mai 1866,

la un ceas după ce pasagerii se instalează pe un vapor, pe Dunăre, soseşte -

„cu totul pe neaşteptate", venind „direct de la Paris fără nici o întrerupere" -

I.C. Brătianu. înştiinţat despre prezenţa prinţului, comunică însoţitorilor acestuia

că, pentru asigurarea succesului deplin al acţiunii secrete, se va preface că nu-l

cunoaşte'pe Carol.

Pe drumul spre Bucureşti prinţul se opreşte la Slatina, Piteşti şi Goleşti

unde semnează primul său act oficial intern ca domnitor român. Este vorba

despre graţierea Mitropolitului Moldovei, Calinic Mic/eseu, care participase la

mişcarea separat/stă din 3/15 aprilie, de la laşi. Plecarea din Goleşti, spre

Bucureşti, are loc în primele ore ale zilei de 10/22 mai.

în apropiere de Băneasa, cortegiul domnesc este întâmpinat, în strigăte de „Ura", de 30 000 de locuitori ai Capitalei, în frunte cu primarul acesteia Dimitrie

Brătianu. Se constituie un nou alai, care străbate Podul Mogoşoaiei şi urcă pe

dealul Mitropoliei.

110

Guvernul României la 10 Mai 1866

După Te-Deum, Carol, însoţit de Mitropolitul primat, de cei trei locotenenţi domneşti şi de întreg guvernul, se deplasează spre sala de şedinţe a

Parlamentului. în prezenţa deputaţilor celor 33 de districte ale ţării, preşedintele Adunării, Emanoil Costache Epureanu, îl invită la „tronul princiar ridicat pe

tribună". Pe masa din faţa acestui tron, Mitropolitul primat aşază Crucea şi

111

Evanghelia. Colonelul Nicolae Haralambie citeşte jurământul în limba română:

„Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea

teritoriului (...) şi a domni ca domn constituţional!". Cu mâna pe Evanghelie,

Carol rosteşte, tot în limba română: „Jur!".

Fapul împlinit la 10/22 mai 1866 a stârnit iniţial reacţii complexe, negative,

în rândul Marilor Puteri garante. în vreme ce, de la Paris, împăratul Napoleon

al ///-/ea s-a declarat plăcut impresionat, ministrul său de externe a considerat înscăunarea lui Carol un afront adus Conferinţei din aprilie. Din Constantinopol

au venit însă semnale alarmante. Iritată, Poarta se arăta hotărâtă să ocupe

Principatele. Abia sosit la Bucureşti, principele se şi văzu obligat să ordone, din

nou, mobilizarea şi să protesteze energic împotriva intenţiilor otomanilor.

La 27 mai Safet-paşa a depus pe masa Conferinţei de la Paris un memoriu împotriva venirii în ţară a lui Carol. Nu era avizată intervenţia militară, dar

guvernele celor şapte Mari Puteri interzic emisarilor lor din capitala României să

întreţină relaţii cu guvernul lui Carol.

Izolarea ţării pare deplină. Este, totuşi, momentul de vârf al crizei, treptat

dezamorsată de neînţelegerile dintre puteri şi de atitudinea fermă a domnitorului

şi a guvernului său.

La 4 iunie 1866, când Rusia a propus o misiune de anchetă otomană în

Principate, doar Austria s-a arătat de acord „în principiu". Peste o lună, în a doua jumătate a lui iulie, Napoleon al ///-/ea se angajează să obţină recunoaşterea

noului domn din partea Porţii.

împotriva atitudinii rigide a Imperiului Otoman ce-şi menţine ameninţările,

Carol inspectează trupele de la Giurgiu şi constată, pe malul opus, o activitate

militară minimă, semn că, treptat, conflictul se stinge şi că nu era prea departe

momentul intrării sale în legalitate.

Dacă presiunile internaţionale jucaseră, ca de obicei, un rol important,

remarcabilă a fost, în vara anului 1866, şi decizia internă de a statua rapid un

regim politic şi o structură instituţionalizată, care, acceptate de reprezentanţa

naţională, să dea trăinicie noilor opţiuni politice.

. eneză, principii, sistem elec- ora

' Aleasă, încă în aprilie 1866, Adunarea Constituantă îşi începea dezbaterile

în vederea adoptării unei legi fundamentale a statului, imediat. Situaţia ex-cepţională în care se afla ţara cerea un sacrificiu - guvernul constituit de prinţ, în

fruntea căruia se afla Lascăr Catargiu, avea în componenţa sa atât pe conserva-

tori, cât şi pe liberali şi, firesc, în noul for legislativ cele două forţe majore ale ţării

se întâlneanu şi, oricât de ascunse, neînţelegerile ajungeau până la prinţ. încă

de la început el a ţinut să-şi impună punctul de vedere. La 16 iunie s-a pronunţat

ferm pentru menţinerea Senatului, iar şase zile mai târziu, când i s-a oferit doar

un drept de veto condiţionate subscrierea legii, Carol a cerut unul absolut.

La 27 iunie 1866 rămăseseră doar patru probleme nerezolvate: chestia

Senatului, a dreptului de veto, cea evreiască şi a succesiunii colaterale la tron.

După ce la 3 iulie s-a adoptat articolul 7 care condiţiona cetăţenia română de

apartenenţa la creştinism, iar la 8 iulie se acorda prinţului dreptul absolut de veto,

noua lege fundamentală a statului era adoptată de Adunare (29 iunie/11 iulie) şi promulgată de Carol (1/13 iulie 1866). Constituţia a fost structurată pe 8 titluri,

112

împărţite, la rândul lor, pe capitole şi acestea din urmă pe secţiuni. în ansamblu,

conţinutul ei se referă la teritoriul României şi la drepturile românilor, la puterile

în stat şi la reprezentanţa naţională, la prerogativele Domnului şi ale miniştilor, la

celelalte puteri în stat (judecătorească, armata etc).

Având drept model Constituţia belgiană, se proclamau o sumă de principii de drept impuse de revoluţia franceză: „libertăţile şi drepturile fundamentale ale

cetăţeanului", „suveranitatea naţională", „separarea puterilor în stat", „responsa-

bilitatea miniştrilor". în continuarea Regulamentelor Organice, a Convenţiei de la

Paris şi a Statutului dezvoltător societatea românească făcea un pas mai de-parte pe drumul modernizării principalelor sale instituţii, aşezării lor în concor-

danţă cu marile transformări politice petrecute în Europa la începutul secolului

al XJX-lea.

Potrivit legii fundamentale, România (prima oară numită oficial astfel) este un

stat de tip monarhic constituţional, proclamat regat prin modificările aduse

Constituţiei, în 1884, care are în Domn pe şeful statului. Prerogativele sale erau

foarte largi. Astfel, şeful statului convoacă, amână şi dizolvă Adunarea Deputaţilor

şi Senatul (alese una pentru 4 ani, cealaltă pentru 8 ani, cu dreptul de a se reînnoi

pe jumătate la mijlocul mandatului) care îşi încep de regulă sesiunea, cu durata de

3 luni, la 15 noiembrie; iniţiază orice proiect de lege (prin miniştrii săi) pe care o

sancţionează (îşi dă acordul) şi o promulgă (ordonă executarea după adoptare).

Pe lângă drepturile în materie legislativă, Domnul beneficiază şi de

drepturi executive. El numeşte şi revocă miniştrii, numeşte sau confirmă în

toate funcţiile publice, este capul puterii armate, calitate în care conferă

gradele militare. Deşi puterea judecătorească este încredinţată judecătorilor

iar instanţa cea mai înaltă este Curtea de Casaţie, toate hotărârile tribunalelor

se execută în numele Domnului. Amnistia, graţierea, dreptul de a declara

război, de a încheia tratate şi convenţii, de a conferi decoraţii, de a bate

monedă îi aparţineau de asemenea.

Reprezentanţa Naţională cuprindea două adunări: Camera şi Senatul. între

prerogativele Adunării Deputaţilor (Camerei) se număra dreptul de autocon-

ducere, de răspuns la mesajul tronului, de legiferare, de interpelare (a execu-

tivului ministerial în orice chestiune). Atribuţia specială a Camerei este cea

referitoare la dezbaterea şi adoptarea bugetului.

Rezultă deci implicarea domniei în toate structurile de putere ale statului -

în exercitarea celei legislative împreună cu Adunările şi a celei executive, cu

miniştrii.

Expresie a unui compromis politic între marii proprietari funciari şi

burghezia liberală, Constituţia era completată cu o lege electorală care promova

exclusiv interesele acestor forţe sociale şi politice. De asemenea, declara sacră

şi inviolabilă proprietatea, dar statua, între altele, drepturi rar întâlnite în alte legi

fundamentale ale timpului, precum cel la azil politic şi la libertatea, aproape

absolută, a cuvântului scris, în nici un fel îngrădită de cenzură sau de cauţiune.

Promulgarea de domn fără a ţine cont de suzeranitatea otomană sau de garanţia

colectivă a celor şapte Mari Puteri, Constituţia din 1866 reprezenta un act

viguros de independenţă, în cele din urmă recunoscut ca atare de comunitatea

113

internaţională. Potrivit ei, societatea românească îşi structura instituţiile şi afirma un cadru de existenţă statală a cărui viabilitate se va menţine până în ceasul desăvârşirii unirii naţionale.

Răspunsul lui Carol I la cuvântarea preşedintelui Camerei, la 10 mai 1866:

„Ales spontan de naţiune Prinţ al României, am părăsit fără a ezita patria şi familia pentru a

răspunde chemării acestui popor, care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest

pământ sfânt am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper câ îmi

va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc pentru asta inima mea loială, intenţii curate, voinţa fermă

de a face binele, un devotament fără margini pentru noua mea patrie..."

Vlad Georgescu despre domnia lui Carol I:

„Domnia lui Carol I (1866-1914) a debutat prin unanima adoptare de către Parlament... a

unei noi Constituţii. Clasa politică, încă puţin numeroasă, dominată de câteva puternice per-

sonalităţi, s-a adaptat fără aparentă greutate noilor reguli ale jocului, renunţând la vechea anarhică

luptă pentru putere; domnia străină s-a dovedit, din acest punct de vedere, a fi într-adevăr factorul

de stabilitate pe care şi-l dorise partida naţională de la ?802."

TEMĂ:

1. Precizaţi contextul istoric al instaurării domniei lui Carol I

2. Care a fost caracterul Constituţiei din 1866?

PLURIPARTITISM SI RESPONSABILITATE GUVERNA-MENTALĂ ÎN PERSPECTIVA INDEPENDENŢEI DE STAT

- GRUPĂRI Şi GUVERNE ÎN ANII 1867-1871.

- MAREA GUVERNARE CONSERVATOARE (1871-1876)

- PARTIDUL NAŢ1ONAL-UBERÂL LA ÎNCEPUTUL ACTIVITĂŢII SALE.

• Principala grupare liberală

era cea de orientare „radicală", în frunte cu /. C. Brătianu şi C.A.Rosetti. Cât

priveşte gruparea condusă de /. Ghica, ea nu este singura de orientare

„moderată"printre fracţiunile liberale. Altele asemenea se conturează în jurul lui

Mihail Kogălniceanu sau Nicolae lonescu. „Moderaţii" se strâng însă şi în

preajma lui Vasile Boerescu, care - împreună cu foşti revoluţionari de la 1848, şi

vechi unionişti - se va îndepărta treptat de liberali, apropiindu-se de

conservatori. în unele momente, această apropiere duce la constituirea unor noi

guverne „mixte" (conservatori-liberali). Alianţe se formează chiar între liberali,

cea mai cunoscută fiind, cum vom vedea, coaliţia întemeiată pe „tratatul" de la

hotelul „ Concordia ".

Fracţiunea liberă şi independentă condusă de profesorul universitar Nicolae lonescu, numită şi „partidul profesorilor din laşi". Restrânsă numeri-

ceşte,* dar cu o mare influenţă în rândul intelectualităţii din Moldova, Fracţiunea

liberă şi independentă se născuse în ultimii ani de domnie a lui Alexandru I.

Cuza. Membrii acestei grupări liberale continuă, de fapt, ideile lui Simion

Bărnuţiu, decedat în 1864, şi anume: respectul faţă de tradiţiile naţionale ale

poporului român; principiul suveranităţii poporului să fie concretizat prin

participarea largă la viaţa politică; adâncirea reformelor social-economice, în

primul rând redistribuirea fondului funciar şi consolidarea proprietăţii ţărăneşti.

Gruparea liberală din jurul lui Mihail Kogălniceanu. La făurirea instituţiilor

politice din 1866 nu-şi aduc contribuţia nici liberalii grupaţi în jurul lui Mihail

Kogălniceanu. Considerat „omul de la 2 mai" (1864), acest renumit ctitor al României moderne sub domnia lui Alexandru I. Cuza este îndepărtat vremelnic

dinforul legislativ al ţării şi din viaţa politică. Va reîncepe o carieră politică, la fel

de strălucită ca şi cea anterioară, o dată cu reintrarea sa în Parlament, în

octombrie 1866.

La 21 martie 1867, când s-a cerut sechestrarea şi scoaterea la mezat a

averii lui Alexandru I. Cuza, M. Kogălniceanu a declarat, în aplauzele majorităţii

deputaţilor: „Eu, cât pentru mine, înaintea Adunării, înaintea ţării şi înaintea

istoriei iau responsabilitatea tuturor faptelor bune şi rele comise în timpul când

am avut onoarea de a fi ministrul fostului domnitor Alexandru loan I".

115

Dezbaterile parlamentare din cadrul noii legislaturi consolidează, aşadar,

prestigiul politic al lui M. Ko-gălniceanu şi al liberalilor „cuzişti" de odinioară,

grupaţi în jurul său. Negocieri cu aceştia iniţiază şi liberalii „roşii". Posibilă,

pe măsură ce timpul estompează vechile contradicţii şi confirmă schimbările

interne de la 1866, noua orientare tactică se va dovedi necesară în condiţiile

externe generate de încheierea, la 17 februarie 1867, a acordului privind

crearea statului dualist Austro-Ungaria. Când autonomia Transilvaniei este

anulată, de la tribuna Parlamentului României, M. Ko-gălniceanu argumentează

că Principatele - inclusiv cel din interioul arcului carpatic - au avut totdeauna

„existenţa lor proprie". El reaminteşte că românii reprezintă majoritatea

locuitorilor întinsului spaţiu geografic de la Dunăre, Pont şi Carpaţi, deci nu

numai din Transilvania, ci şi din Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea, că numeroşi români trăiesc în Peninsula Balcanică,

îndeosebi în Macedonia; pe această bază, marele om politic propune Camerelor

reunite o moţiune în care „să se reînnoiască sentimentele României de înfrăţire

şi de conaţionalitate" cu românii de pretutindeni.

Gruparea liberal-radicală condusă de I.C. Brătianu şi CA. Rosetti. Dintre

orientările liberale, de fapt, dintre toate forţele politice ale vremii, în modul cel

mai coerent şi mai hotărât se manifestă „roşii"conduşi de I.C. Brătianu şi CA.

Rosetti. Rolul liberalilor „radicali" crescuse în timpul

evenimentelor legate de înscăunarea principelui Carol I, de edificarea

sistemului politic al monarhiei constituţionale şi al regimului parlamentar, care

făcuseră din România o breşă democratică în Europa de Răsărit şi de Sud-Est.

Conştienţi de locul lor istoric, liberalii-radicalisunt primii care „încearcă să alcătuiască un mare partid". Pentru aceasta, la 22 septembrie 1866, ziarul

„Românul"anunţă crearea unui nou mijloc de propagandă politică, „Societatea

Amicilor Constituţiunii". Aidoma comisarilor revoluţionari de la 1848,

reprezentanţii acestei societăţi se deplasează „în toate judeţele şi chiar în toate

satele", pentru ca „fiecare român să cunoască drepturile sale de om şi de

cetăţean".

Elementele sociale „invitate" la aceste acţiuni sunt cu precădere

comercianţii şi „industriaşii". De altfel, meşteşugarii şi negustorii, stratul de mijloc

al populaţiei urbane, reprezintă - pentru liberalii radicali - principalul mijloc de

presiune asupra guvernelor de altă culoare şi chiar asupra principelui Carol. Au

fost atraşi, totodată, avocaţii şi medicii; de asemenea, profesorii şi studenţii, chiar

elevii şcolilor secundare. Nu au lipsit tăbăcii şi tutungiii, alături de care participă băcanii şi calfele, precum şi ucenicii din prăvălii, chiar „servitorii şi rândaşii cei

116

Ion Ghica

mai desculţi şi mai hărtăniţi". Tuturor acestora, care reprezintă „strada", cum

consideră conservatorii criticaţi de Al. Candiano-Popescu, „partidul roşu" le

promite „abolirea sărăciei şi suferinţei".

„Radicalii munteni''îşi propun însă extinderea activităţii şi în Moldova, unde

organizează „comitete secrete" ş\ se declară solidari cu românii din teritoriile

aflate sub ocupaţie străină.

Regruparea liberală de la începutul anului 1867; înţelegerea de la „Concordia". Prin poziţia conciliatoare, adoptată în toamna anului 1866, cu pri-

lejul respingerii unei noi încercări de invalidare parlamentară a lui M. Kogăl-

niceanu, I.C. Brătianu oferă posibilitatea începerii negocierilor dintre cele mai

importante grupări liberale. Coalizarea acestora este favorizată şi de nemul-

ţumirile provocate de /. Ghica prin ideile şi, mai ales, de modul său de guvernare.

înţelegerea propriu-zisă s-a încheiat la hotelul „Concordia" din Bucureşti,

sediul radicalilor. Astfel, încă din primele zile ale anului 1867, gruparea lui

M. Kogălniceanuşi cea condusă tle I.C. Brătianu ş\ CA. Rosettise reunesc „pe

o platformă comună". în esenţă, aceasta urmărea instituirea, în România, a unui

guvern stabil, întemeiat pe instituţiuni egalitare şi liberale, prin instituţiuni

democratice. Obiectivul acesta este formulat în Declaraţia deputaţilor care

reprezintă mai multe grupări liberale din Adunarea legislativă, publicată în „Românul"6\n 10 martie 1867.

Odată coalizate, cele două grupări liberale dau, prin reprezentanţii lor în Cameră şi Senat, un vot de blam guvernului condus de Ion Ghica. Acesta

demisionează la 3 martie 1867. Urmează trei cabinete ale coaliţiei liberale

amintite, prezidate - succesiv - de CA. Kretzulescu (între 13 martie şi 7 august

1867), Ştefan Golescu{W august 1867 - 13 mai 1868) şi Nicolae Go/escu(6e la

1/13 mai până la 16/28 noiembrie 1868).

Pe baza înţelegerii de la „Concordia", în ziua de 13 martie 1867 îşi începe

guvernarea primul cabinet de coaliţie liberală a cărui orientare politică este

stabilită de I.C. Brătianu. Deşi aparent nu este vizată independenţa, acest

obiectiv dirijează întreaga activitate internă. A fost promulgată astfel, la 22

aprilie/4 mai 1867, Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru

fabricarea monedelor naţionale, cu intrare în vigoare de la 1/13 ianuarie 1868. Au continuat preocupările pentru modernizarea armatei României; s-a acordat

sprijin revoluţionarilor bulgari, care şi-au instruit unităţile de voluntari pe teritoriul

românesc.

în prim-planul activităţii externe a cabinetului s-a aflat însă preocuparea

pentru sprijinirea mişcării de emancipare politică şi culturală a românilor din

afara graniţelor statului naţional modern. Astfel, numai cu sprijinul amintitului

guvern, la 15 mai 1867, se concretizează o iniţiativă mai veche a lui Aaron

Florian, A.T. Laurian şi Al. Papiu l/arian, privind înfiinţarea la Bucureşti a

Societăţii „Transilvania". Condusă de ultimul cărturar menţionat, noua societate

îşi propune drept scop „strângerea legăturilor de frăţie între junimea studioasă

din toate părţile României".

Colaborarea pan-românească era strict necesară în condiţiile aplicării pactului dualist din 17 februarie 1867. în acelaşi an, la 8 iunie, în urma

ceremonialului dinastic de la Pesta, împăratul Austriei, Frânte losif, se încorona

rege al Ungariei şi sancţiona legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria.

117

ia zile mai târziu, el abrogă legile adoptate de Dieta sibiană, privind egala

ptătire a naţiunii române şi oficializarea limbii române. Pentru cunoaşterea

de sptrit create, astfel, printre românii ardeleni, fruntaşi radicali - B.P.

'eu şi c/r. Caro/ Davila - întreprind călătorii de informare în Transilvania. La

ii său, Al. Candiano-Popescu susţine cu ardoare ideea unei insurecţii

j eliberarea provinciei amintite. Prin ziarul „Perseverenţa", el solicită

iul locuitorilor României pentru o „campanie antihabsburgică". După >rbiri şi consultări în Transilvania cu liderii mişcării naţionale este arestat la

fiind eliberat la insistenţele lui Ion. C. Brătianu.

Aşadar, declanşarea unei insurecţii „pentru eliberarea perfectă a patriei

ie" nu este posibilă în vara anului 1867. Guvernul de la Bucureşti a înţeles

>ta şi, în consecinţă, a acordat prioritate activităţii „pentru eliberarea limbii

laie". Astfel, la 13 august 1867 s-au reunit membrii Societăţii Literare

)ne, români şi aromâni din statul naţional modem, dar şi din Transilvania,

:, Crişana, Bucovina, Basarabia, Macedonia.

A fost adoptată hotărârea ca, în continuare, cel mai înalt forum ştiinţific al

iii să se numească Societatea Academică Română. Prima şedinţă este

pentru 18 august 1867.

în aceste condiţii, la 17 august 1867, începea guvernarea celui de-al doilea 3t liberal'care are la bază înţelegerea de la „Concordia". Prim-ministru este

nnat Ştefan Golescu, care activase în guvernele revoluţionare de Ia 1848 şi

lase un guvern al Ţării Româneşti în 1861.

Noul executiv se arătă preocupat în mod deosebit de asigurarea cadrului

itiv necesar perfecţionării infrastructurii statului naţional. Astfel, după

i/e parlamentare din decembrie 1867, în care coaliţia liberalilor obţine o

tate covârşitoare în Camera Deputaţilor, îşi începe efectiv activitatea

ra de Comerţ şi Industrie (februarie 1868) şi este adoptată Legea

vcţiilor de şosele, promulgată la 11 aprilie 1868.

Consolidarea autonomiei şi a prestigiului extern al statului naţional român

n, manifestarea independenţei economice a acestuia au reprezentat alte

ive ale guvernului prezidat de Ştefan Golescu. La 7 decembrie 1867 intră >are prima Convenţie poştală încheiată cu Rusia şi, la 2 februarie 1868, la

3şti, este semnat un Tratat de alianţă între România şi Serbia. Alertată că

urmărit realizarea unei alianţe militare Poarta a protestat, ceea ce a atras

i lui Otto von Bismarck: „Statul care ar face imprudenţa să provoace război

;nt ar pieri".

Dondus de generalul Nicolae Golescu, fost locotenent domnesc la 1848 şi

6, al treilea cabinet care guvernează pe baza înţelegerii de la „Concordia"

îpe activitatea în ziua de 13 mai 1868.

Realizarea sa cea mai însemnată rămâne „Legea privind organizarea armate" (29 iulie 1868). Operă a colonelului Gheorghe Adrian, revolu-

de la 1848, acest act legislativ a stabilit o structură militară complexă:

i permanentă şi rezerva ei, apoi corpul dorobanţilor şi corpul grănicerilor,

i, garda orăşenească şi „gloatele". Consolidarea armatei naţionale nu a

imită favorabil de conducerile imperiilor vecine, motiv pentru care acestea

srcitat presiuni asupra principelui Caro/1, în vederea înlocuirii guvernului

reni de la „Cocordia", ceea ce domnul va face la 16/28 noiembrie când

este instituit un guvern de coaliţie între conservatori şi liberalii moderaţi'din jurul

lui M. Kogălniceanu (devenit ministru de interne) şi al lui V. Boerescu (ministru

de justiţie). Prim-ministru era Dimitrie Ghica. între 2 februarie şi 20 aprilie 1870 a

funcţionat guvernul prezidat de Al. G. Golescu.

La 20 aprilie/2 mai 1870 se constituie guvernul prezidat de Emanoil

(Manolache) Costache Epureanu. Preşedinte al Constituantei din 1866, noul şef

de guvern era apreciat de Carol l pentru orientarea sa moderată, iniţial printre liberalii moldoveni, apoi în cadrul curentului politic conservator de la nivelul

întregii ţări. Alcătuit din tineri oameni politici grupaţi în „Juna dreaptă" de la -

Bucureşti (G. Gr. Cantacuzino, Al Lahovari) şi „Junimea" de la laşi (Petre P.

Carp), guvernul condus de M.C. Epureanu părea a asigura „o stare de lucruri

stabilă". Cel puţin aşa crede şi scrie tatăl domnitorului Carol, îngrijorat nu numai

datorită celor întâmplate în România, ci şi din cauza afirmaţiilor reprezentanţilor

Rusiei, în privinţa viitorului statului naţional român.

Prinţul AM Gorceakov, şeful diplomaţiei ruse din anii 1856-1882 „ar fi

spus unui francez şi unui ceh cam aşa: nu cred că România să aibă vreun viitor

cu bărbaţii care se joacă de-a patrioţii, ci cred că nu numai dinastia nu se va

păstra, dar nici măcar Unirea Principatelor nu va rămâne câştigată. S-ar fi

pregătit chiar o răscoală pentru a se da un prilej de intervenţie Porţii; de altminteri, ventilaseră şi în anul acesta ideea de a se face iarăşi două Principate,

pentru a readuce ţara la o viaţă politică normală, la o ordine perfectă".

Războiul franco-prusian a oferit liberalilor radicali prilejul de a manifesta -

prin presă şi în întruniri politice - simpatia profundă şi recunoştinţa necon-

diţionată faţă de Napoleon al lII, care contribuise în mod hotărâtor la crearea

cadrului internaţional favorabil edificării statului naţional român; în acest context,

această grupare politică dar şi unii liberali-moderaţi (conduşi de N. lonescu sau

M. Kogălniceanu) s-au pronunţat şi asupra problemelor de politică internă. Mai

mult, într-un discurs public, I.C. Brătianu a invitat mulţimea la o acţiune contra

puterii executive. O dată cu guvernul prezidat de Manolache Costache Epureanu

era vizat şi domnitorul. Pregătirile au fost încredinţate unui conspirator din ultimii

ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, Eugen/u Carada. Planul întocmit de acesta prevedea izbucnirea unei insurecţii simultane în Bucureşti, Craiova, Ploieşti şi

Focşani.

în această situaţie s-a desfăşurat mişcarea din Ploieşti, care produce, la 20 august 1870, „ridicola republică de câteva ceasuri a lui Candiano-Popescu",

după cum scria N. (orga. Proclamarea, în grabă şi fără nici un suport real, a

detronării lui Carol a compromis pe şefii „roşiilor", care au fost arestaţi. Toţi vor fi

însă achitaţi, ulterior, de un juriu special constituit pentru depăşirea firească a

unei crize inerente într-o epocă de pluralism politic.

Agitaţiile antidinastice încetează pe măsură ce armatele franceze sunt

înfrânte de cele germane. Consecvent preocupării sale pentru asigurarea

alternativei guvernamentale, în 30 decembrie 1870, Carol I înlocuieşte cabinetul

de nuanţă conservatoare, condus de M. C. Epureanu, cu unul liberal, având în

frunte pe Ion Ghica, care revine în fruntea Consiliului de Miniştri, după o întrerupere de aproape trei ani.

Foarte stimat în străinătate, noul prim-ministru era considerat de domnitor

un om de stat „cult" şi un „administrator energic". Tocmai această ultimă virtute îl

119

aduce pe Ion Ghica în conflict cu cercurile care îl sprijină pe Carol I, atât în

riorul, cât şi în afara graniţelor naţionale.

La 24 ianuarie 1871, primul-ministru depune pe masa forului legiuitor arul

afacerii Stroussberg. Este vorba despre implicaţiile pe care le are în nânia

falimentul acestui consorţiu, provocat de războiul franco-prusian.

jponsabilitatea sa, ca administrator central al avuţiei ţării, îl determină, deci,

I. Ghica să solicite măsuri legale pentru protejarea intereselor ţării. Din nefericire, dezbaterile imediat începute au coincis cu publicarea a două

'sori expediate în străinătate de Carol I. Prima reprezintă răspunsul principelui

e puterile garante, care somaseră anterior, la 23 noiembrie 1870, atât

nânia, cât şi Serbia, să nu încerce schimbări în statutul lor extern, faţă de

tatu/ de la Paris din 1856. Şeful statului român întreba, de fapt, „ce ar crede"

ducătorii Marilor Puteri europene „dacă el s-ar retrage fiindcă situaţia în ţară

şa încât silinţele lui se pierd în zadar şi el se uzează fără nici un folos".

;utabile sunt şi aprecierile dintr-o a doua scrisoare. Adresată unui intim al

iliei sale, datorită căruia epistola apare în gazeta Augsburger Zeitung,

îspondenţa reia ideea renunţării la tronul unui stat unde, chipurile, nu există

aţie liberală şi parlamentară.

Scrisorile respective au produs „o colosală mişcare în Bucureşti şi în toată ". Astfel, în Cameră, Nicolae Blaremberg, opozant cândva ai lui Alexandru I.

ra şi, respectiv, M. Kogălniceanu, spunea că dacă scrisoarea publicată în

;a germană este adevărată, atunci autorul ei este „un dezertor, un trădător de

ie, căci pregăteşte anexiunea Principatelor sau suprimarea Unirii".

împotriva unor fruntaşi politici care legau dezamăgirea lui Carol de

?erea Stroussberg, I.C. Brătianu sena că părăsirea tronului României de către

ol I constituie „o nesocotită propunere", cu „consecinţe fatale" pentru statul

onal. Două zile mai târziu, de la tribuna Parlamentului, M. Kogălniceanu

Iară că detronarea principelui „ar putea să aducă, mai cu seamă în

nentele de astăzi, multe pericole asupra ţărei".

în privinţa afacerii Stroussberg, L C. Brătianu, I. Ghica, N. lonescu şi

Kogălniceanu - aşadar, toţi conducătorii principalelor grupări liberale -ptă aceeaşi atitudine intransigentă.

La 10/22 martie 1871 a avut loc „provocarea" din Jurul să/ii S/ătineanu. Aici

st organizată aniversarea zilei de naştere a împăratului Germaniei. Forţele

Ite au pus la cale o contramanifestaţie, atribuită „partidului roşu" din

nânia. Dimpotrivă, /. C. Brătianu şi CA. Rosetti au recomandat redactorilor

a „Românu/"să nu participe la această acţiune.

A doua zi, guvernul condus de Ion Ghica a fost înlocuit cu un cabinet -

idat de Lascăr Catargiu. Se încheie, astfel, o perioadă de peste patru ani (13

tie 1867 - 23 martie 1871), în care patru guverne de coaliţie liberală şi trei

9rne ale unor coaliţii între liberali şi conservatori acţionează pentru

/oltarea instituţiilor democratice întemeiate pe Constituţia din 1866, pentru

solidarea autonomiei statului naţional român şi afirmarea suveranităţii stuia în perspectiva independenţei şi unităţii tuturor românilor. Dezaprobarea

stor acţiuni se resimte nu întâmplător, Carol /fiind sfătuit de Marile Puteri că

sa conservatoare e cea mai solidă". înţelegem, aşadar, cum se ajunge la

mativa guvernamentală din 11/23 martie 1871.

Marea guvernare conservatoare (1871-1876). Prezidată de Lascăr

Catarg/u, trebuie raportată, totodată, şi la ceea ce s-a realizat în timpul ei:

dezvoltarea proprietăţii funciare; construirea creditului rural şi a celui urban;

întemeierea societăţilor de asigurare; extinderea reţelei naţionale de comunicaţii;

consolidarea monarhiei constituţionale; acţiunea diplomatică pentru proclamarea

independenţei de stat în 1873; lupta - tot pe cale diplomatică desfăşurată -

pentru dobândirea dreptului de a încheia tratate, separat de Poartă; mani-

festarea independenţei economice prin convenţii comerciale şi de navigaţie

încheiate cu Austro-Ungaria şi Rusia, la jumătatea deceniului opt al secolului al

XIX-lea. Evident, nu lipsesc aspectele contradictorii, cum sunt nemulţumirile

stârnite de unele modificări aduse legii tocmelilor agricole, de politica liberului

schimb în detrimentul protectionismuiui economic sau de unele iniţiative privind

restructurarea regimului politic.

în ansamblu, marea guvernare prezidată de Lascăr Cartagiu constituie o

etapă însemnată în istoria modernă a României, căci coaliţia conservatoare

acum constituită va închega şi cel de-al doilea partid reprezentativ pentru

pluralismul politic românesc - cel conservator*.

La 11/23 martie 1871, după o prealabilă coalizare a diferitelor grupăride

aceeaşi orientare politică - conservatoare - se va constitui noul cabinet.

Cuprinzând îndeosebi mari proprietari de pământ şi „oameni luminaţi" la şcolile

superioare din Germania, această mişcare politică are rădăcinile în acţiunea

reformatoare de la începutul secolului al XIX-lea şi se conturează tot mai evident

în activitatea pentru reorganizarea paşnică a societăţii româneşti după anul

1870. Liderul politic al acestor grupări va fi Lascăr Catargiu.

Evenimentele au avut următoarea desfăşurare: în ziua de 23 martie 1871,

prin Dimitrie A. Sturdza, Carol convoacă Locotenenta domnească din 1866

pentru a-i remite demisia. Vin numai Lascăr Cartagiuşi Nicolae Golescu, întrucât

generalul Nicolae Haralambie lipsea din Bucureşti. Amândoi „îl conjură" pe

principe să renunţe la demisie. Prinţul acceptă să nu abdice, cu condiţia

constituirii unui „guvern care să voteze bugetul şi să rezolve problema

concesionării căilor ferate". Lascăr Catargiu se angaja să formeze un asemena

cabinet şi îl rugă pe Carol să emită - „pentru caz de nevoie" - un decret de

dizolvare a Parlamentului, deoarece în Cameră majoritatea aparţinea liberalilor.

Prin preluarea nemijlocită a conducerii ministerului de interne şi numirea, în

fruntea departamentului de război, a generalului /. Em. Florescu, primul ministru

a restabilit, chiar în noaptea de 23 spre 24 martie, liniştea în Bucureşti.

Victoria conservatoare din martie 1871 a îngăduit marilor proprietari

funciari să-şi consolideze poziţiile economice şi politice şi să-şi păstreze o

puternică influenţă în viaţa politică a ţării până la primul război mondial. Aceştia

au temperat ritmul dezvoltării şi au luat măsuri care să le consolideze poziţiile. în

această direcţie s-a înscris, în anul 1872, legea învoielilor agricole, care, prin

introducerea clauzei, „mânu militari", permitea proprietarilor să folosească

forţa armată împotriva ţăranilor care nu-şi respectau contractele încheiate. Pe

aceeaşi direcţie de acţiune se înscrie şi noua lege a armatei, opusă celei

elaborate de liberalii-radicali, şi organizarea creditului funciar rural (în 1873),

Primul program al Partidului Conservator datează din anul 1880.

121

nenită să fntărească proprietatea moşierească, căreia i s-a adăugat, curând, şr

;reditul urban.

Guvernul conservator a ajuns la o înţelegere cu Societatea drumurilor de

Ier din România, satisfăcând, în parte, cerinţele bancherilor germani care pre-

uaseră afacerile consorţiului Stroussberg. A fost continuată construirea reţelei

je căi ferate. în anumite limite, conservatorii erau de acord cu protejarea

îconomiei şi a industriei naţionale, pentru eliberarea de sub tutela impusă de

egimul de suzeranitate şi de cel al garanţiei colective.

Astfel, au fost încheiate o Convenţia comercială pe termen de 10 ani cu

\ustro-Ungaria şi un act similar cu Rusia, prin care se profită însă, de către ţările

;are făceau parte din Alianţa celor trei împăraţi (Rusia, Austro-Ungaria şi

Sermania) de poziţia strategică favorabilă a României. Chiar dacă unele acţiuni

comerciale erau dezavantajoase, aducând grave prejudicii economiei româneşti,

île reprezentau, totuşi, un câştig în plan politic, fiind un pas spre independenţă. Partidul Naţional-Liberai sa începutul activităţii sak\ |n timpul guvernării

conservatoare, grupările liberale s-au constituit în Coaliţia de la Mazar Paşa [după numele englezului Lakeman, cunoscut sub numele de Mazar, care servise

in armata otomană şi în casele căruia au avut loc întrunirile politice din care se /a naşte Partidul Naţional Liberal). în programul ei intra o politică externă de

Dace şi de respectare a tratatelor, împroprietărirea însurăţeilor, reorganizarea

armatei, reducerea sarcinilor fiscale şi a cheltuielilor politice.

Incapabil să facă faţă situaţiei interne, lipsit de autoritatea necesară

adoptării unor măsuri necesare în condiţiile crizei orientale, guvernul conservator

a fost silit să cedeze frânele puterii coaliţiei de la Mazar Paşa, care va inaugura

lunga guvernare liberală în istoria modernă a României. Ţara noastră intra

fntr-o nouă etapă a istoriei sale, în cursul căreia îşi va cuceri şi consolida

independenţa.

TIMOTEI C/PAR/U, cu ocazia inaugurării Societăţii literare române, viitoarea Academie, la 1 august 1867

„Societatea literară, fundată din libertatea unui guvern român patriotic, de astăzi îşi începe

lucrările sale... Ea nu are misiune şi scopuri politice... Simţul naţional s-a deşteptat în toată

românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiunii care i se cuvine între naţiunile Europei;

ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune în demnitate. ... (Această societate)

va îngriji pentru conservarea unităţii limbii româneşti în toate provinciile locuite de români. Ea îi va

reda forma curat naţională română, pentru ca să figureze (cu) toată demnitatea între şi lângă

surorile ei de origine latină..."

TEMĂ:

1. Prezentaţi contextul constituirii Partidului Naţional Liberal şi a Partidului Conservator. 2. Precizaţi deosebirile dintre guvernările conservatoare şi cele liberale.

122

România în context internaţional, între 1849-1876

(tabel recapitulativ)

Principatele Unite - România Data Situaţia politică internaţională

1 2 3

2 dec. - Se constituie la Paris „Asociaţia

Română pentru conducerea emigraţiei" din

conducerea căreia făceau parte: Ion Ghica,

Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu,

Dimitrie Brătianu, CA. Rosetti.

1849

ian. - Nicolae Bălcescu întemeiază la Lon-

dra un Comitet Revoluţionar internaţional;

la 5/17 ian. - se întâlneşte cu lordul Pal-

merston şi îi prezintă un memoriu în care

se solicita evacuarea trupelor ruso-oto-

mane de ocupaţie şi amnistie pentru

revoluţionarii exilaţi. 3 iul. - Apare la laşi

publicaţia „Zimbrul", iar la 8/20

septembrie, la Paris, revista „România

viitoare". 12 dec. - Cancelaria imperială de

la Viena ridică Episcopia de la Blaj la

rang de Mitropolie.

1850 1 oct. - Instituirea teritoriului vamal unic a

Imperiului Habsburgic. 29 nov. - Prusia

acceptă refacerea Confederaţiei germane

(acordul austro-prusian de la Olmiitz).

- Relaţiile agrare sunt reglementate printr-o

nouă legislaţie în Moldova şi Ţara Româ-

nească, mai-iun. - Apare la Paris ziarul

„Junimea română", mai-oct. - Cele două

ţări române participă la expoziţia

comercială de industrie şi comerţ. 11

sept. - Dimitrie Brătianu semnează ade-

ziunea emigraţiei române la Comitetul

Central Democratic European de la Londra.

31 dec. - Este suspendată Constituţia

habsburgică din martie 1849.

1851 2 dec. - Lovitura de stat a lui Ludovic

Napoleon Bonaparte, prelungirea manda-

tului prezidenţial cu 10 ani şi a prero-

gativelor funcţiei supreme în stat. 21 dec. -

Lovitura de stat este acceptată prin

plebiscit.

iun. - iul. - împăratul Austriei Franz losif

vizitează Transilvania. Avram lancu refuză

invitaţia de a-l întâlni.

1852 -Camillo Cavour devine prim-ministru al

Piemontului (1852-1861). - Alexander Bach

devine ministru de externe al Imperiului

Habsburgic (1852-1859). -Răscoală

ţărănească în Herţegovina (1852-1853).

123

1

29 nov - Moare în exil, la Palermo, Nicolae

3ălcescu

21 nov - în Franţa are loc un plebiscist cu

privire la forma de guvernământ Majo-

ritatea aprobă transformarea Republicii în

Monarhie 2 dec - Ludovic Napoleon Bonaparte se

proclamă împărat cu numele de Napoleon

al lII

- Ion Brătianu înaintează lui Napoleon al (II un memoriu în care îi solicită să susţină Unirea Principatelor 18 febr/2 mart - Patenta imperială m problema agrară în Banat, Crişana şi Maramureş 14/26 iun După ce anunţase că Rusia este silită să ocupe preventiv Tarile Române, la 21 iun /3 iul trupele ţariste trec Prutul Ocupaţia militară durează până în aug- sept 1854, când trupele străine se retrag şi ncetează, de facto, protectoratul rusesc asupra Ţărilor Române act - Domnii Convenţiei de la Balta Liman se retrag la Viena Generalul rus Andrei de Budberg este numit comisar extraordinar Dentru Principate

1853 - Uniunea vamală germană este reînnoită pe 12 ani 6 febr - Răscoală antihabsburgică la Milano 1/12 mai - Ruperea relaţiilor diplomatice între Rusia şi Poartă, o nouă fază a „Crizei Orientale" 27 sept/9oct - Cu sprijinul Angliei şi al Franţei sultanul cere tarului să-şi retragă trupele din Principate 4/16 oct - Poarta declară război Rusiei I se vor alătura, în martie 1854, Anglia şi Franţa, iar în 1855 Piemontul (Războiul Crimen 1853-1856)

- Memorii adresate de români Franţei,

Angliei şi Imperiului Otoman, în care se

solicită sprijinul pentru înlăturarea trupelor

străine şi „Unirea celor două Principate, cu

Denficiul dreptului lor de autonomie şi sub

jn singur principe" 3/21 iun - Patenta imperială privind re-

glementarea raporturilor agrare în Tran-

silvania 3/18 aug - Trupele austriece pătrund în

rmcipate inaugurând o ocupaţie care va

Jura până în martie 1857 sept - Barbu

Ştirbei şi Gngore Alexandru 3hica se

reîntorc în tară spre a-şi exercita

Drerogativele domneşti tec - Se

înfiinţează, la Paris, STEG, societate

austriacă de căi ferate, cu rol toarte

important în exploatarea resurselor

miniere din Transilvania

1854 Războiul Crimen determină regruparea

politică a Marilor Puteri alături de Poartă

împotriva Rusiei 12 mart - Se semnează tratatul de alianţă

anglo-franco-otoman 2/14 iun - Convenţia de la Boiacikoy

prevede obligaţia Habsburgilor de a

îndepărta trupele ruse din Principate şi de a

restabili administraţia 20 nov 12 dec - Este semnat tratatul anglo-

franco-austnac Austria urma să apere

Principatele de o nouă invazie 'rusă

Reglementarea situaţiei Principatelor intră

în atenţia unei comisii europene 16/28 dec

- Austria, Franţa şi Anglia prezintă Rusiei

un memoriu în baza căruia urma să se

reglementeze conflictul Crimen între altele,

se cerea abolirea protectoratului

exclusiv al Imperiului Otoman asupra

Principatelor şi înlocuirea sa cu o garanţie

colectivă a Marilor Puteri

- Agitaţie politică în problema Principatelor

- Emigraţia română cere unirea sub suze-

■anitatea Portn, garanţia colectivă a Marilor

uten şi principe străin

1855 26 ian Tratat franco-piemontez împotriva Rusiei Piemontul intră în războiul Crimen

124

1 2 3

1/13 ian - 3/15 dec Apare la laşi

„România literară", sub redacţia lui Vasile

Alecsandn 3/15 martie-23 mai/4 iun

Conferinţa de pace de la Viena Pentru

prima dată un for european recunoaşte

importanta europeană a problemei

româneşti

1855 3/15 mart - 23 mai /4 iun - Conferinţa de

pace de la Viena Se cere unirea Prin-

cipatelor sub un principe străin Rusia cere

o consultare electorală populară Austria şi

Poarta se declară împotriva Unirii 4/16 dec

- Austria adresează Rusiei un ultimatum

în care îi cere cedarea unei părti din

Basarabia, libertatea navigaţiei pe

Dunăre, neutralizarea Mării Negre, abolirea

protectoratului exclusiv asupra Principa-

telor Rusia acceptă acestea drept bază

pentru preliminariile păcii

18/30 mart - Se semnează tratatul de

pace prin care Principatele române rămân

sub suzeranitatea Portn, iar protectoratul

Rusiei este înlocuit cu garanţia colectivă a

Marilor Puteri Viitoarea organizare a

Principatelor urma să fie hotărâtă de o

Conferinţă a puterilor garante după ce

erau cunoscute cerinţele românilor 25

mai/6 iun - Constituirea Societăţii

„Unirea", care desfăşoară o activitate pro-

unionistă 17/29 iul - Expiră mandatul

domnilor numiţi în urma Convenţiei de

la Balta Liman Sunt numiţi în calitate de

caimacami Alexandru Ghica în Tara

Românească şi Teodor Balş în Moldova

1856 30 ian/11 febr - Protocolul cu privire la

organizarea internă a Principatelor adop-

tat la Constantmopol Se încearcă res-

trângerea autonomiei Moldovei şi Tării

Româneşti 18 febr - începutul celei de-a

doua epoci a Tanzimatului în Imperiul

Otoman febr -mart - Proiectul Cavour cu

privire la cedarea Principatelor către

Habsburgi, în schimbul unirii Lombardiei

şi Veneţiei cu Piemontul t3/25 febr-18/30

mart - Congresul de Pace de la Paris

Tănle Române intră sub garanţia Marilor

Puteri

Firman al Portn cu privire la modul de

alegere al Adunărilor ad-hoc 6/18 febr -

Apariţia ziarului unionist „Concordia",

condus de C A Rosetti mart - Sosesc la

Bucureşti comisani Marilor Puteri în

legătură cu misiunea de informare privind

alegerile Adunărilor ad-hoc şi doleanţele

românilor 3/15 mart - Constituirea

Comitetului Central al Unirii de la Bucureşti

-Se instalează, lângă Ploieşti, prima

rafinărie din tară, construită la Hamburg -

Este introdus la Bucureşti iluminatul cu

petrol lampant un -iul - Se întorc în tară

ultimii revoluţionari exilaţi la 1848 7/19 iul

- Alegerile pentru Adunările ad-hoc sunt

falsificate, în Moldova, de către caimacamul

Nicolae Vogonde După noi alegeri

unioniştii domină, din punct de vedere

numeric, Adunările ad-hoc

1857 1857-1859 - Criza economică în statele

germane 1857-1858 - Răscoală în

Hertegovina Rescnptul tarului Alexandru

al II al Rusiei în vederea înfăptuirii

reformei agrare 7/19 iun - Tratative între

Marile Puteri europene cu privire la

frontiera dintre Rusia şi Poartă 16 iul /28 iul

- Marile Puteri protestează la Poartă

împotriva falsificăm alegerilor pentru

Adunarea ad-hoc a Moldovei 28 iul /9 aug -

Acordul confidenţial de la Osborne, între

Anglia şi Franţa, cu privire la statutul

Principatelor 3 nov - Ambasadorul

Franţei la Poartă alcătuieşte un proiect

de reorganizare a Principatelor

125

1 2 3

3 oct. - Alegerile pentru Adunarea ad-a

Ţării Româneşti. 3 oct.; 8/20 oct. - Mihail

Kogălniceanu, aşi şi Constantin

Kretzulescu, la Bucu-:i, prezintă

Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc. 1 nov. -

Jalba deputaţilor pontaşi din marea

Moldovei. 3 dec. - Constantin Tănase

cere, în marea de la Bucureşti,

acordarea drep-i, pentru ţărani, de a

participa la adop-sa celor mai importante

legi.

1857

-aug. - Revoluţionarii români prezintă,

;apitalele Marilor Puteri, hotărârile Adu-

ilor ad-hoc. 22 mai -7/19 aug. -

Conferinţa Marilor eri elaborează o

Convenţie cu privire la anizarea

Principatelor. ,. - încep alegerile pentru

desemnarea jnărilor elective în

Principate.

1858 14 ian. - Atentatul lui Felice Orsini

împotriva lui Napoleon al lII. 20 iul. -

întâlnirea de la Plombieres între Napoleon

al lII şi Cavour. 7/19 aug. - Convenţia de la

Paris. 10 dec. - Tratatul de alianţă între

Franţa şi Piemont.

7:, 24 ian./5 febr. - Dubla alegere a lui

xandru loan Cuza la laşi şi Bucureşti. 1

ian. - 0 delegaţie moldoveana pleacă

Poartă pentru a obţine investitura lui

'.a. 25 mart.-17/29 mart. - Negocieri

sete la laşi între Alexandru loan Cuza

şi ieralul Klapka cu privire la

sprijinirea ;ei naţionale a românilor.

mart./7 apr.-25 aug./6 sept - Conferinţa

la Paris a puterilor garante recunoaşte

ila alegere a lui Cuza. 22 mai. -

Debutează activitatea Comi-Centrale de

la Focşani.

1859 apr.-iul. - Răscoala populară în statele

Italiene. 29 apr.-4 iul. - Război între Franţa,

aliată cu Piemontul, şi Austria. 10 nov. -

Tratatul de pace de la Ziirich între Franţa,

Austria şi Piemont. 16 sept. - Constituirea

Uniunii naţionale germane.

. - Memoriul lui Cuza destinat Marilor

eri cu privire la desăvârşirea unirii,

ficarea vămilor Principatelor. aug./6 sept.

- Se instituie prima agenţie lomatică a

României, cea de la Paris, idusă de

loan (lancu) Alecsandri. sept/7 oct. -

5/17 oct. - Vizita lui xandru loan

Cuza la Constantinopol. 0 oct. -

„Diploma din octombrie" a lui înz losif

pune bazele unui sistem istituţional

de guvernare (până în 1867). oct./7 nov.

- Inaugurarea Universităţii laşi. 718-19

nov. - Conferinţa de la Timi-ira

revendică autonomia Banatului şi

anizarea sa într-un „Căpitănat român". 27

dec. — Anexarea Banatului la garia.

1860 1860-1868 - Domnia lui Milos Obrenovici

în Serbia. 8/20 oct. - Punerea bazelor

„regimului liberal" în Imperiul Habsburgic.

1 2 3

1/13 ian.—4/16 ian. - Conferinţa de la Sibiu

cere, în numele românilor, recunoaşterea

folosirii limbii române alături de maghiară şi

germană. 11/12 febr. - Conferinţa de la

Alba-lulia cu privire la situaţia Transilvaniei.

26 febr. - Patenta imperială recunoaşte

autonomia provinciilor şi fixează com-

petenţele organelor de conducere. 23 oct./4

nov. - la naştere, la Sibiu, ASTRA. 22

nov./4 dec. - Poarta recunoaşte unirea pe

durata domniei lui Cuza. 3/15 dec. - Cuza

anunţă, într-un mesaj adresat camerelor,

că unirea e înfăptuită.

1861 1861-1876 - Domnia sultanului Abdul Azi2

în Imperiul Otoman, febr. - Se constituie

primul Parlament în Austria. Se

reuneşte, la Torino, primul Parlament al

Italiei unificate. 19 febr. - Abolirea iobăgiei în

Rusia. 17 mart. - Victor Emanuel al II

este ales rege al Italiei (1861-1878). 1861-

1867 - Intervenţia lui Napoleon al lIIîn

Mexic.

22 ian./3 febr. - Primul guvern al României

prezidat de Barbu Catargiu. 24 ian./5 febr.

- Parlamentul României proclamă

Unirea şi stabileşte Bucureştiul drept

capitală a ţării. 25 mai - Mihail

Kogălniceanu cere, într-un discurs

parlamentar, rezolvarea problemei agrare.

t 8/20 ian. - Este asasinat în condiţii

neelucidate Barbu Catargiu. 11/23 iun. -

Adunarea votează proiectul de lege rurală

propus de Comisia Centrală de la Focşani;

Cuza refuză însă să îl aprobe, nov./dec. -

Are loc tranzitul armelor sârbeşti prin

România în ciuda protestelor Marilor Puteri.

1862 7 apr. - Convenţie între Anglia şi S.U.A.

privind interzicerea comerţului cu sclavi. 22

sept. - Eliberarea negrilor din scalvie în

S.U.A. - Otto von Bismarck devine

preşedinte al Consiliului de Miniştri al

Prusiei.

- Constituirea la laşi a'„Junimii" condusă

de Titu Maiorescu. 7/19 apr-11/23 apr. -

Congresul românilor de la Sibiu deleagă

pe Mitropolitul Andrei Şaguna să prezinte

împăratului cererile românilor. 3/15 iul.—

17/29 oct. - Dieta Transilvaniei votează

legea pentru limba oficială a

Transilvaniei şi „egala îndreptăţire a naţiunii

române şi a confesiunilor sale". împăratul

Franz losif semnează legea la 26 oct./7

nov., promulgată de Dietă la 30 mai 1864.

1863 ian.- apr. - Răscoala de eliberare a

Poloniei. 30 mart. - Ducatele Lauemburg şi

Schleswig intră în componenţa Danemarcei. -

Lupte decisive în războiul civil din S.U.A. -

Congresul german de la Frankfurt

am Main. Prinţul George de Glucksburg

este ales rege al Greciei (1863-1913).

12/24 febr. - Legea pentru organizarea

puterii armate. 13/25 febr. - Legea privind

constituirea Consiliului de Stat. 2 14 aor -

Legea comunală.

1864 1864-1865 - Expansiunea Rusiei în Asia

Centrală. 1 febr. - 30 oct. Războiul între

Austria, Prusia şi Danemarca.

127

1

apr - Kogă lniceanu depune în

e un proiect de lege agrară, iar la

jpr unul de reformă electorală i ai -

Statutul .dezvoltător ' al lui JI o

nouă lege electorală Noile acte

îentale sunt adoptate pnn plebiscit protestează împotriva acestui act

/5 iun - 8/20 iun - A doua vizită a :a la Poartă Se recunoaşte deplina mie a României aug - Este promulgată legea rurală it/12 oct - Sunt înfiinţate Camerele iert Sunt promulgate Codul penal, Codul legea asupra instrucţiunii

28 sept - Constituirea la Londra a Internaţionalei I 8 nov - Reforma administrativă în Imperiul Otoman

I /8 aug - România aderă la

ntia telegrafică de la Paris jg -

Mişcare împotriva lui Cuza -

împăratul Franz losif desfiinţează

de la Sibiu şi hotărăşte convocarea

i de la Cluj ; - Dieta Transilvaniei votează

tarea autonomiei provinciei ş i

ea" cu Ungaria

1865 Capitala Italiei este transferată de la Torino la Florenţa 24 mart - Anglia retrocedează Greciei insulele Ionice 14 apr - Asasinarea peşedintelui S U A Abraham Lincoln

febr - Abdicarea lui Alexandru loan formarea Locotenentei domneşti br/10 mart - 23 mart/4 iun - inta de la Paris discută problema latelor române pr - 8/20 apr - Plebiscitul cu privire gerea, ca domn, a lui Carol de zollern pr - Mişcarea separatistă de la laşi mai - Prinţul Carol este proclamat al României iul - Este promulgată o nouă tutie a tării 11 aug - Promulgarea unei noi legi -ale

1866 1866-1868 - Răscoala antiotomană în Creta 15 iun - 26 iul - Război între Austria, Prusia şi Italia 18 aug - Se constituie Confederaţia Germană de Nord 23 aug - Tratatul de pace de la Praga între Prusia şi Austria 20 sept - Noi principate se alipesc Germaniei 13 oct - Tratat între Austria ş i Italia la Viena

iia participă la expoziţia universală 3ans

febr - Acord austro-ungar privind a statului dualist Transilvania este tă Ungariei r/4 mai - Legea pentru înfiinţarea ou sistem monetar ÎI/8 iun - Franz losif sancţionează rea Transilvaniei la Ungaria

1867 Formarea dualismului austro-ungar 30

mart - Rusia vinde S U A peninsula

Alaska 8 iun - Franz losif se încoronează rege al

Ungariei 22 deG Promulgarea Constituţiei dualis-

mului austro-ungar

1 2 3

3/15 mai - Pronunciamentul de la Biaj

contestă anexarea Transilvaniei la Ungaria

17/29 iul - Legea pentru organizarea

putem armate 7 dec - Parlamentul

maghiar promulga legea cu privire la

anexarea Transilvaniei la Ungana

1868 1868-1889 - Domnia lui Milan al IV-lea în

Serbia 6/18 iul - Detaşamente

bulgare trec Dunărea, pornind din

România, ş declanşează răscoala

bulgarilor

26 ian /7 febr - Fondarea Partidului

National al românilor din Banat şi Ungaria

23-24 febr /7-8 mart - Fondarea Partidului

National Român din Transilvania aug -oct

- Vizite ale lui Carol I în Austro-

Ungana, Franţa şi Rusia 19'31 o.ct Este

inaugurată calea ferată Bucureşti-Giurgiu

1869

Instabilitate guvernamentală în România 24

febr -8 mart Se inaugurează Monetăna

Statului 8/20 aug - Mişcarea

antidinastică de la Ploieşti 27 dec '8 ian

1871 - întră în funcţiune calea ferată

Roman-Bucureşti

1870 14 iul - Telegrama de la Ems, pretextul

războiului între Franţa şi Prusia 19 iul - 26

febr 1871 - Războiul dintre Franţa şi

Prusia 4 sept - Proclamarea celei de-a

treia republici în Fran'a 19 sept 1870-18

ian 1871 - Asediul Parisului de către

armatele prusace 19/20 sept - Roma se

uneşte cu italia unificată 16 nov -

Amedeo de Savoia fiul regelui Italiei, este

ales rege al Spaniei (1870-1873)

12/24 ian - Guvernul depune în Parlament

dosartl afacerii Stroussberg 10/22 mart

II/23 mart - Puternică manifestaţie

antigermană la Bucureşti * 11/23 mart -

4/16 apr 1876 - Marea guvernare

conservatoare a lui Lascar Catarg u

14/26 aug - 15'27 eug - Aniversarea a

400 de ani de la îarn isr> a mănăstirii Putna

1871 18 ian - Proclamarea Imperiului German în

frunte cu Wilhelm I 26 ian - Roma devine

capitala Italiei •13 mart - Convenţia de

la Londra cu privire ,a strâmtorile Bosfor şi

Dardanele mart - mai - Comuna din Paris 16

apr - Constituţia Imperiului German 10 mai

- Tratatul de pace între Franţa şi

Germania de la Frankfurt

2/14 îebr - Se fonde -a Societatea dru-

murilor de fier din RomJI ia , care preia drep-

turile şi datoriile conso'tiu'ui Stroussberg

7/19 apr - Modificarea legii tocmelilor

agricole 13/25 sept - Inaugurarea Gării de

Nord din Bucureşti 12 oct înfiinţarea

Universităţii d>n OUJ

1872 •

6/18 apr - Legea creditului funciar român mai -nov - Participarea României la expo-ziţia universală de la Viena 13/25 mai - într-o şedinţă de guvern se dezbate problema independentei de stat a ţării

1873 - Criza economică (1873-1879) 23 oct -

Wilhelm I se raliază înţelegerii dintre

Austro-Ungana şi Rusia (Alianţa celor

trei împăraţi)

129

1

mai/12 iun. - încheierea Convenţiei

îâno-austro-ungare cu privire la con-

icţia căii ferate Ploieşti-Predeal-Timiş-

şov. , 3 aug. - Se dă în folosinţă calea ferată -

Ungheni. nov. - Parlamentul maghiar votează un

amblu de legi electorale care s-au

cat şi în Transilvania.

1874 21 febr. - 22 apr. - Guvernul Benjamin Disraeli în Anglia.

-mart. - Formarea „coaliţiei de la tar-Paşa". 12 iun. - Semnarea Convenţiei comer- e între România şi Austro-Ungaria.

1875 febr. - Răscoale în Bosnia şi Herţegovina.

4 nov - Marea Britanie cumpără acţiunile

Companiei Canalului de Suez, ce aparţinea

Egiptului.

>7 mart. - Convenţia comercială între

nânia şi Rusia recunoaşte de facto

jpendenţa României. >8 iun. - Mihail

Kogălniceanu trimite ilor Puteri o

notă circulară şi un noriu prin care

solicită recunoaşterea ividualităţii

statului român". iul./5 aug. - Se

formează un guvern ■al în frunte cu

Ion C. Brătianu. aug./9 sept. - Vizita

la Sibiu şi /orbirile lui Ion C.

Brătianu cu Franz

30 sept./11-12 oct. - Tratativele âno-ruse de la Livadia. '3 dec. - Noua Constituţie otomană 5idera România o „provincie privi- îtă". Aceasta atrage un protest violent" Jtorităţilor române (22-23 dec/3-4 ian. T)

1876 -Se desfăşoară răscoala bulgarilor

împotriva dominaţiei otomane. 30 iun. - Serbia şi Muntenegru declară

război Porţii. 8 iul. - Acord secret semnat la Reichstadt

între Rusia şi Austro-Ungaria. 31 aug. - Abdul Hamid devine sultan al

Imperiului Otoman. 11/23 dec-8/20 ian. 1877 - Conferinţa

Marilor Puteri de la Constaniinopol

încearcă rezolvarea crizei orientale.

CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI

-NOILE CONDIŢII ALE LUPTEI PENTRU INDEPENDENŢĂ ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA. -9 MAI 1877 - PROCLAMAREA

INDEPENDENŢEI DE STAT. ANTECEDENTE Şl URMĂRI. -PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA RĂZBOIUL DIN 1877-1878.

CONSFINŢIREA INDEPENDENŢEI PE CÂMPURILE DE LUPTĂ DIN PENINSULA BALCANICĂ. -

CARACTERUL NAŢIONAL SI POPULAR AL RĂZBOIULUI PENTRU CUCERIREA INDEPENDENŢEI. -TRATATELE DE PACE DIN 1878 SI

IMPORTANŢA LOR PENTRU ROMÂNIA. ÎNRĂUTĂŢIREA RELApiLOR ROMÂNO-RUSE.

Noile condiţii ale luptei pentru independenţă în a doua jumătate a secolului al XIX-'lea Făurirea statului naţional român în 1859, prin unirea

Munteniei cu Moldova sub sceptrul lui Alexandru loan Cuza, şi reformele ce i-au

urmat pe direcţia modernizării au constituit temelia cuceririi independenţei. Aceasta

a rămas, în continuare, la jumătatea secolului trecut, ţelul major al românilor din

toate provinciile. în cercurile politice exista o unanimitate de păreri în favoarea

obţinerii independenţei. în privinţa metodelor preconizate pentru împlinirea acestui

scop s-au conturat însă diferenţe sensibile de opinii între diferitele forţe sociale şi

politice. Ele oscilau între război (cercurile radicale) şi calea diplomatică (cercurile

monarhice). Cea din urmă era susţinută de unii liberali moderaţi ş\ marii proprietari

funciari. Vasile Boerescu sau Gheorghe Costaforu au apreciat, astfef, că războiul

din 1870-1871, dintre Franţa şi Prusia, putea crea condiţiile pentru a se conferi României statutul de neutralitate şi independenţă, sub garanţia Marilor Puteri.

Lascăr Catarg/u considera că doar o apropiere de Germania, Austro-Ungaria şi

Rusia putea aduce independenţa ţării noastre. La 27 aprilie/3 mai 1873 Caro/ /a

pus în discuţia guvernului, în mod deschis, problema independenţei de stat. în

acelaşi timp, multe năzuinţe erau legate de cucerirea independenţei, şi anume

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, rezolvarea „chestiunii ţărăneşti", dezvoltarea

industriei şi adoptarea unor măsuri protecţioniste.

La jumătatea secolului trecut România pornise în chip hotărât pe un drum

propriu. Graţie politicii „prin noi înşine"'legăturile României cu Poarta erau aproape

simbolice. Dar ele trebuiau înlăturate total pentru a conferi ţării un statut

internaţional de sine stătător. La aceasta contribuiseră lichidarea jurisdicţiei

consulare, deschiderea primelor agenţii diplomatice ale României în străinătate, Constituţia din 1866, încercarea de a se pune bazele unui sistem naţional de

credit. Dorind a sensibiliza opinia publică internaţională despre rolul deosebit al

ţării noastre în relaţiile internaţionale, în 1874 apărea lucrarea lui Vasile Boerescu,

„Drepturile românilor bazate pe tratate". între 1871 şi 1876, România a încheiat

131

onventii comerciale, telegrafice şi poştale cu state ca Serbia, Austro-Ungaria,

usia, Franţa, Anglia, Italia şi a participat la Expoziţia Internaţională de la Viena.

în 1875 se redeschidea „Problema Orientală". Puternice răscoale anti-

omane, ce s-au transformat apoi în mişcări naţionale de eliberare de sub

jminatie străină, au izbucnit în 1875 în Bosnia şi Herţegovina, iar în 1876 în

ulgariâ. Serbia şi Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman, în

jndiţiile în care acesta din urmă trecuse la reprimarea sălbatică a luptei îtioriale a popoarelor supuse. Rusia se pregătea de război, la rândul său,

întru a veni în ajutorul populaţiilor balcanice. De fapt, ea continua să urmă-

ască, sub haina sprijinirii „fraţilor ortodocşi", expansiunea în Balcani şi către

râmtorile Bosfor şi Dardanele. Opinia publică din ţara noastră a urmărit cu

uită simpatie şi a sprijinit lupta popoarelor din Balcani. Astfel, a activat în

omânia un Comitet Revoluţionar bulgar ce a pregătit răscoala din 1876. în

;elaşi timp, în noua conjunctură internaţională România putea acţiona în

îderea modificării poziţiei sale internaţionale. Generalizarea conflictului din

glcani şi implicaţiile sale pentru ţara noastră au fost dezbătute pe larg de către

ctorii de decizie de la Bucureşti. Astfel, România a adoptat tactica expectativei,

neutralităţii şi s-a străduit să evite transformarea teritoriului său în teatru de

zboi. Exista primejdia ca Rusia să profite de situaţie pentru a anula clauzele -atatului de la Paris din 1856, ce retrocedau ţării noastre cele trei judeţe din

idul Basarabiei.

La 4/16 ianuarie 1876 a fost emisă de către primul ministru Lascăr Catargiu

notă diplomatică adresată reprezentanţilor diplomatici ai României în

răinătate, în care se sublinia că România adoptă tactica neutralităţii şi era

)tărâtă să-şi apere integritatea teritorială. Activitatea diplomatică s-a intensificat

cepând cu primăvara anului 1876, o dată cu formarea unui nou cabinet dintre

prezentanţii coaliţiei de la Mazar-Paşa, şi în care portofoliul externelor era

îţinut de Mihail Kogălniceanu. Acesta a emis, la rândul său, la 16/28 iunie

576, o nouă notă diplomatică \n care solicita recunoaşterea, de către Europa, a

dividualităţii statului român şi a numelui de România, integritatea teritoriului

iu, fixarea hotarului cu Poarta pe taivegul Dunării, recunoaşterea paşaportului mânesc, încheierea de convenţii cu Poarta în plan economic şi juridic. Acestea

-.hivalau, practic, cu independenţa ţării. Ulterior, la 20 iulie/1 august 1876 şi 24

ie/3 august 1876 au fost transmise şi alte note diplomatice în care guvernul

mân îşi manifesta solidaritatea cu poporul bulgar, condamna represiunile

omane şi anunţa că era gata să apere fruntariile ţârii. La 24 iulie/3 august 1876

a format un nou guvern condus de Ion C. Brătianu.

Criza orientală s-a agravat mult în 1876, tinzând către un conflict deschis

tre Rusia şi Imperiul Otoman. La 26 iunie/8 iulie 1876 a avut loc la Reichstadt,

Boem/a, o întâlnire între Franz losif, împăratul Austro-Ungariei, şi Alexandru

II, ţarul Rusiei. S-a hotărât că Austro-Ungaria urma să preia Bosnia şi

srţegovina, iar Rusia căpăta libertate de acţiune în Balcani. S-a mai decis

itonomia Bulgariei şi preluarea de către Serbia şi Muntenegru a unor teritorii (ţinute de Poartă. Aceasta a constituit prologul războiului cu Imperiul Otoman.

n. C. Brătianuşi MihailKogălniceanuau continuat eforturile diplomatice pentru

obţine recunoaşterea neutralităţii teritoriului românesc, în condiţiile în care

Poarta tindea tot mai mult să considere România, alături de alte zone

din

Peninsula Balcanică, provincie turcească. în august 1876 premierul român l-a

salutat la Sibiu pe Franz /osifşi l-a asigurat de „amiciţia" ţării noastre. Cum un

conflict ruso-otoman putea avea ca teatru de desfăşurare spaţiul românesc,

I.C. Brătianu s-a orientat către tratative directe cu Rusia, perfect interesată, şi

ea, de un acord cu România, în timp ce tabăra „neutra/işti/or"desfăşura, în tară

şi străinătate, o puternică propagandă prin intermediul unor politicieni ce agitau

spectrul pericolului rusesc.

în 1876 au avut loc la reşedinţa de vară a ţarului de la Livadia, în Crimeea,

convorbiri între o delegaţie română - ion C. Brătianu, important om politic şi de

stat, colonelul Gheorghe Slăniceanu, ministru de război, T. Văcărescu, mare-

şalul Curţii, Singurov, adjutantul lui Caro/ I - şi una rusă - ţarul Alexandru

. al //-/ea. cancelarul Gorceacov şi Miliutin, ministrul de război - în cadrul cărora

s-a abordat problema trecerii trupelor ruse pe teritoriul românesc în drum spre

Balcani.

Delegaţii români au arătat că ţara noastră nu mai putea accepta să fie un

simplu teritoriu ocupat. Discuţiile au continuat în noiembrie 1876 la Bucureşti,

urmărindu-se semnarea unei convenţii între cele două ţări. între timp s-a

încercat, prin conferinţele internaţionale de ia Constantinopol (1876-1877) şi

Londra (1877), o mediaţie a Marilor Puteri în conflictul balcanic. România a

continuat să insiste şi aici în vederea obţinerii unor garanţii speciale din partea

Marilor Puteri europene. Noua constituţie otomană din 11/23 decembrie 1876

menţiona însă România ca o „provincie privilegiată" a Imperiului, ceea ce

stârnit numeroase proteste ia Bucureşti. Calea armelor rămânea, deci, singura

modalitate eficientă pentru obţinerea independenţei de stat a ţârii noastre.

Evenimentele s-au precipitat prin semnarea Convenţiei secrete de la Budapesta

din 3/15 ianuarie 1877, între Rusia şi Austro-Ungaria, prin care, asigurându-se de

neutralitatea celei din urmă, Rusia căpăta mână liberă pentru războiul cu Poarta.

9 Mai 1877 - proclamarea independenţei de stat. Antecedente şi

urmări. în primăvara anului 1877, Rusia a cerut României să semneze Con

ventia privind trecerea trupelor sale pe teritoriul ţării noastre în drum spre teatru

balcanic de operaţii militare. După multe tratative, fa 4/16 aprilie 1877 s-c

semnat la Bucureşti, de către Mihail Kogălniceanu şi agentul diplomatic rus

baronul Dimitrie Stuart, Convenţia ce reglementa tranzitul trupelor ruse prin ţarc

noastră. Rusia s-a obligat să respecte şi să menţină integritatea României

„drepturile politice ale statului român aşa cum rezultă din legile interioare

tratatele existente". Cheltuielile legate de trecerea trupelor urmau să fie

suportate de Rusia. Traseul trupelor ruse a fost fixat în detaliu, urmând c«

Bucureştiul să fie ocolit. Pentru a menţine raporturile cu autorităţile române

urmau să fie numiţi comisari. Convenţia a reprezentat un moment important pe

calea afirmării de sine stătătoare a României. în acelaşi timp, s-au luat măsuri dt

organizare a apărării de către România. A fost decretată mobilizarea armatei şi <

gărzii civice. Forţele armate române numărau în total 120 000 oameni, din car<

58 000 reprezentau forţa operativă. S-au organizat noi regimente de dorobanţi

baterii de artilerie. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preven

orice incursiune otomană peste Dunăre.

Cărei Baia Mare ••»»-■- v««

RodnaQ . QVatra Dornei Tg.Nşamţ

Dej Q O Bistriţa

Gherla

/'

V eheorghieni

rTu rd a

- TârguMur ş "7 Bacău» N LVANIA Mjercurea Cl

TgvOcna

Şf C. .

DevaQ Qorăştie O Sibiu " O Făgăraş ' O

Lu9 J

O Haţeg O Caransebeş Târgu Jiu

10/22. V11877 li Mobilizare: 6/18.IV.1877

UOrşovâ, Tumu Severin Război: 26.IV./8.V.1877 T tative româno-ruse . 16/28.XI.-23.XI./5.XII.1876 PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI: 9/21 .V.1877

rrff—-l™ Teritoriu retrocedat Rusiei prin iilJjllXIll tratatele de la San Stefano şi Berlin

Teritoriu realipit României •— - (Dobrogea) prin aceleaşi tratate

O Centre de sprijinire a războiului de independenţă înfiinţate în Transilvania si Bucovina

Qrhei

cu Turcia • . N 19'5>4.IV.*877 Chişinău

Leova Comrat

Cetatea Albă

Tatarounar

Bolgrad

. Chiha Nouă .Şerpilor

Sulma

V, Sf.Gheorghe

Constanţa

Mangalia

Războiul pentru cucerirea independenţei de stat a României 1877—1878

y )3 M aireuiii ue indii nare şi tir a trupelor ruse Zone

de concentrare şi atacuri ale trupelor

otomane

\ Moldovenesc -""" Zalău C' ăsăudO

O Oradea Dej

%

HR

U e d ' O C l u j &>•* QBeiuş \Piatra Neamh

Roi

OZarandCâmpen,O

Bradul Zlatna QB\a\ ' Sighişoara U OAIbalulia

Nădlac AradO'

Sf Gheorghe /

i O BraşoX TimişoaraO / Focşani *

\Râmnicu \ Sărat

v* , '

Buzău

Oraviţa

BELGRAD

;.f RBIA

,1877

Belogradcik 16/28.V1I

La 12/24 aprilie 1877 Rusia a declarat război Porţii şi a început trecerea

Prutului. Până la sosirea forţelor ţariste la Dunăre, linia fluviului a fost apărată de

armata română. Luând act de noile realităţi, otomanii au bombardat localităţile

Calafat, Bechet, Islaz, Corabia, Giurgiu şi au atacat ţărmul românesc cu bande

înarmate ale cerchezilor şi başbuzicilor. Românii au ripostat bombardând Vidinul

şi Turtucaia. La Dunăre s-a instaurat astfel, deşi nedeclarată oficial, o stare de

război între România şi Poartă. Un curent tot mai insistent de opinie în rândul oamenilor politici şi a maselor populare se pronunţa pentru proclamarea

independenţei, năzuinţă seculară a tuturor românilor. La 29-30 aprilie/11-12 mai

1877 Parlamentul a votat, în ambele sale Camere, moţiuni prin care se cereau

ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Imperiul Otoman, declararea stării de

război între ţara noastră şi Poartă şi apărarea integrităţii statului român. La

interpelarea lui Nicolae Fleva din 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a răspuns

în numele guvernului printr-un discurs memorabil, în care a declarat, în mod

hotărât, că ţara dorea să se rupă de orice legătură cu Poarta. Printr-o moţiune

votată de Parlament a fost proclamată independenţa. Totodată, s-a decis ca

tributul datorat Porţii să fie destinat necesităţilor armatei. Proclamarea

independenţei de stat a fost apogeul unei politici bine pregătite în toate detaliile

sale. Ea era o nouă expresie a politicii româneşti de a pune Europa în faţa faptului împlinit. Bucurându-se de o uriaşă adeziune populară, ea a fost expresia

voinţei întregului popor român, fiind salutată cu entuziasm. în capitalele

europene gestul României a fost interpretat însă în chip diferit, în funcţie de

interesele particulare ale statelor respective. Rusia a acceptat independenţa ca

un fapt împlinit, Poarta a acuzat România de „rebeliune", Italia a manifestai

simpatie, date fiind şi antecedentele luptei sale pentru unitate naţională, Prusia,

Anglia şi Austro-Ungana anunţând că se vor pronunţa la finele războiului.

Participarea României la războiul din 1877-1878. Consfinţirea inde-

pendentei pe câmpurile de luptă din Peninsula Balcanică

Independenţa fiind proclamată trebuia consfinţită pe câmpul de luptă şi

impusă spre recunoaşterea Europei. Primele încercări ale guvernului român de a

coopera militar cu Rusia au fost respinse, căci se aprecia, de către experţii ruşi,

că armata ţaristă putea înfrânge prin efortul propriu pe otomani, ea nedorind să

împartă cu altcineva roadele victoriei pe care o credea foarte apropiată şi nici să

vadă România la masa trativelor de pace, mai ales că intenţiona să obţină, pe

seama ei, noi achiziţii teritoriale. Armata rusă s-a concentrat la Dunăre, între Giurgiu şi Zimnicea. La 14-

15/26-27 iunie 1877 ea a trecut fluviul cu sprijinul artileriei, infanteriei'şi a

vaselor româneşti de pe Dunăre. Ulterior, a început înaintarea pe trei direcţii, şi

anume Nicopole, Târnovo-Şipka-Stara Zagora, Biala-Rusciuc.

înaintarea s-a lovit de o puternică rezistenţă otomană la Plevna. Aceasta

reprezenta un complex de fortificaţii format din redute, care adăpostea 50 000

soldaţi şi ofiţeri otomani, bine înarmaţi. Comandantul fortăreţei era Osman Paşa.

Plevna constituia cheia operaţiilor în Balcani, aflându-se într-o poziţie strategică,

ce controla direcţiile Nicopole - Constantinopol şi Vidin - Târnoyo. Primele

asalturi ruseşti au fost respinse cu pierderi mari. Situaţia militară, ce devenea

critică pe frontul balcanic, a determinat comandamentul ţarist să solicite

135

rsul armatei române. Se adăugau oprirea trupelor ruse la Şipka şi

gerile de pe teatrul militar din Caucaz.

_a 19/31 iulie 1877 marele duce Nicolae, în calitate de comandant al

ui din Balcani, a trimis o telegramă principelui Carol I în care se spunea

'urcii îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog să faci

e, demonstratiune şi dacă-i posibil să treci Dunărea cu armata după cum

ti. între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară i înlesnirea mişcărilor mele". Deşi nu exista o convenţie militară între cele

state, România a hotărât să acorde Rusiei sprijin militar. După noi apeluri

imandamentului ţarist au fost trimise în Balcani Diviziile II şi III române. în

imp, printr-un uriaş efort naţional, Armata română a căpătat o nouă ordine

:boi, fiind reorganizată în Armata de operaţii şi Corpul de observaţie. Au

Dtate noi credite militare, s-au făcut comenzi de armament în străinătate,

iţii şi foarte multe donaţii şi contribuţii militare. Bazele cooperării 10-

ruse au fost convenite în întâlnirile lui Carol leu ţarul Alexandru al II rele

duce Nicolae din august 1877. Forţele româno-ruse au fost puse la 3

sub comanda lui Carol, asistat de generalul rus Zotovşl generalul român

ndru Cernat. La Plevna au acţionat, din rândul armatei române, 38 000

ii şi 108 tunuri.

ama marelui duce Nicolae adresată, la 19/31 iulie 1877, principelui Carol al României

La 30 august/11 septembrie 1877, de ziua de naştere a ţarului, a avut loc

un asalt general asupra Plevnei. Din 14 redute doar trei au fost cucerite, iar

dintre ele Grivita la fost şi singura păstrată de către unităţile româneşti. Au căzut

atunci eroic, la datorie, maiorul George Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu.

Noi încercări de a cuceri Grivita //au avut loc în septembrie şi în octombrie 1877.

în octombrie s-a decis încercuirea Plevnei pentru a o sili să capituleze prin

înfometare. Forţele armate române controlau în cadrul încercuirii două sectoare, după lupte înverşunate preluând controlul şi asupra redutei Rahova. La 28

noiembrie Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea, dar fiind înfrânt şi rănit

s-a predat colonelului M. Cristodulo Cerchez. Erau capturaţi, totodată, 45 000

soldaţi otomani, dintre care 2 500 ofiţeri. Erau ocupate, astfel, în sfârşit, Grivita II

şi Opanezul. După capitularea Plevnei Armata română a acţionat în nord-vestul

Peninsulei Balcanice, iar ruşii, după ce au trecut Munţii Balcani, au înaintat pe

direcţia Sofia -'Filipopol - Adrianopole, ajungând aproape de Constantinopol.

Ostaşii români au luptat în zona Vidin - Belogradcik, ce controla căile de acces

spre Serbia şi Sofia. în urma unor puternice încleştări, în ianuarie 1878, Vidinul

era încercuit. Semnarea armistiţiului a găsit aici armata română.

Participând la războiul din 1877-1878 România şi-a consfinţit inde-

pendenţa pe câmpurile de bătălie. Spiritul de sacrificiu, curajul şi eroismul soldaţilor şi ofiţerilor români au fost larg apreciate de către opinia publică

internaţională, de cercurile militare şi politice Numeroase articole de presă în

ziare de peste hotare, ca „Der Osten", „Le bien publique", „Le Messager de

Vienne", „Fremdenblatt", „Neues Freie Presse" şi altele, au subliniat eficacitatea

participării ţării noastre la operaţiunile militare. Au căzut în luptă 10 000 oameni -

Cucerirea redutei Grivita

137

întâlnirea dintre marele duce Nicolae, principele Carol SI Osman Paşa după capitularea Plevnei

morţi şi răniţi. Totodată, s-au distins în conducerea luptelor şi în desfăşurarea lor

generalii Alexandru Cernat, George Lupu, Mihail C. Cerchez, George Mânu, It.

col. Ion Cotruţ, maiorul Teodor Văcărescu, căpitanul Moise Grozaş.a. Principele

Carol a fost decorat de ţarul Rusiei cu ordinul „Sfântul Gheorghe" şi ordinul

„Sfântul Andrei" cu spade. Efortul financiar al României în război s-a cifrat la 100

milioane lei.

Caracterul naţional şi popular al războiului pentru cucerirea indepen-

denţei. Independenţa de stat a polarizat o solidaritate organică a populaţiei din toate provinciile româneşti. Formele sale de manifestare au fost diverse

Voluntari din întreag teritoriul românesc s-au înrolat şi au luptat în război. S-au

oferit numeroase donaţii şi daruri ce au totalizat 10 milioane lei. S-au făcut

importante rechiziţii şi contribuţii în alimente, furaje şi vite, s-au organizat

ambulanţe şi spitale. în sprijinul efortului de război au acţionat şi comitetele de

femei, precum cel de la Sibiu, condus de ludita Măcelariu, de la laşi, condus de

Măria Rosetti Roznovanu, din Bucovina, condus de Natalia Hurmuzaki; s-a

organizat şi a funcţionat eficient, sub conducerea dr. Carol Davila, serviciul

sanitar al armatei sprijinit şi de studenţii medidnişti veniţi pe front ca voluntari.

Cercurile intelectualităţii şi-au manifestat solidaritatea cu cauza independenţei

naţionale, oglindind în creaţia artistică numeroase aspecte ale războiului. Astfel

s-au impus Vasile Alecsandri, Ciprian Porumbescu, Eduard Caudella, Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Sava Henţia, Carol Pop de Szathmaryşi alţii.

Tratatele de pace din 1878 ş* importata lor pentru Komânm

înrăutăţirea relaţiilor româno-ruse. O dată cu primele contacte diplomatice în

vederea păcii, România a acţionat pentru: recunoaşterea suveranităţii şi inte-

138

Participanţii la Congresul de Pace de la Berlin din 1878

grităţii teritoriale, retrocedarea gurilor Dunării şi obţinerea unor despăgubiri de

război. Rusia anunţase deja că dorea să schimbe Dobrogea pe cele trei judeţe

din sudul Basarabiei. în acest sens, diplomaţia rusă făcuse o serie de presiuni la

Bucureşti, ceea ce a atras, în ianuarie 1878, protestul Parlamentului României.

în tratativele de la San Stefano (lanuarie-februane 1878), reprezentantul

României, colonelul Eraclie Arion, nti a fost acceptat la discuţii, Rusia tratând

direct cu Poarta. Tratatul de pace din 19 februarie/3 martie 1878 a prevăzut creşterea

deosebită a influenţei Rusiei în Balcani. Aşadar, s-a organizat Marele Principat al

139

lulgariei, în care staţionau încă trupe ruse ce aveau dreptul să menţină, prin

îomânia, legătura cu ţara. S-a recunoscut independenţa Serbiei şi României,

lutonomia Bosniei şi Herţegovmei. Strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau

ieschise circulaţiei tuturor navelor. Rusia a cerut ca, în schimbul unei părţi din

iespăgubirea de război, Poarta să-i cedeze Dobrogea pe care ea o schimba cu

:ele trei judeţe din sudul Basarabiei - Ca hui, Ismail şi Bolgrad.

Consolidarea puterii Rusiei a trezit ostilitatea Angliei şi Austro-Ungariei. România era, la rândul său, nemuiţumită faţă de politica de forţă a Rusiei, de

ameninţările pe care aceasta le profera privind unele posibile noi anexiuni,

vflarile Puteri au impus, astfel, reluarea negocierilor de pace, pentru o mai clară

jelimitare a „compensaţiilor" ce le reveneau, în numele „apărării" echilibrului de

orte european. în 1878 au avut loc noi tratative de pace, în cadrul Congresului

ie la Berlin prezidat de cancelarul german Otto von Bismarck. România nu a fost

acceptată nici de această dată ca parte la discuţii. După îndelungate şi repetate

cereri, reprezentanţii săi, Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, au expus

joleanţele ţării noastre, fiind doar „auziţi", nu şi „ascultaţi". Ei au pledat pentru

■ecunoaşterea independenţei şi integrităţii naţionale, garantarea neutralităţii ţării,

acordarea unor indemnizaţii pentru efortu! de război. Cu toate că s-a apreciat de

Dătre unii diplomaţi participanţi efortul armatei române şi dăruirea repre-zentanţilor români, hotărârile Congresului s-au înscris în acelaşi cadru politic în

care Marile Puteri decideau pe seama statelor mici. Astfel, Bosnia şi Herţegovina

au trecut sub administraţia Austro-Ungariei, Bulgaria a fost redusă teritorial la

spaţiul dintre Dunăre şi Munţii Balcani ş\ pusă sub suzeranitatea Porţii, iar la sud

de Munţii Balcani s-a constituit Rumelia Orientală. Rusia ocupă Kara, Ardahan,

Batum. Anglia prelua insula Cipru. S-a prevăzut independenţa Serbiei şi

Muntenegrului.

Articolele 47-53 au privit ţara noastră. S-a recunoscut independenţa

României, dar în mod condiţionat. Ea era legată de modificarea unor prevederi

ale Constituţiei din 1866, privind acordarea cetăţeniei locuitorilor străini. Anglia

şi, în special, Germania au legat recunoaşterea de către ele a independenţei

României de răscumpărarea de către guvernul român a acţiunilor fostei societăţi a drumurilor de fier din România In septembrie 1878 s-a încheiat o Convenţie

între statul român şi bancherii germani, prin care se rezolva acest litigiu. Se

deschidea, astfel, calea recunoaşterii independenţei de stat a României.

Dobrogea şi Delta Dunării au intrat în componenţa statului român, dar, în

schimbul său, Rusia a smuls din nou României cele trei judeţe din sudul

Basarabiei.

Poziţia Rusiei la tratativele de pace a constituit, de fapt, încălcarea înţelegerilor anterioare cu România şi în principal a Convenţiei de la 4 aprilie

1877, o încălcare flagrantă a suveranităţii naţionale. S-au adăugat, la aceasta

tendinţele manifestate de către Rusia, din 1877, de a impune României noi

cesiuni teritoriale. în aprilie 1878, în perioada dintre San Stefano şi Berlin,

încercând o politică de forţă, Rusia a dislocat noi trupe pe teritoriul României.

Generalul Drenteln a fost numit comandant al trupelor de ocupaţie. Regimente

de cazaci staţionau la Băneasa şi controlau căile de acces spre Bucureşti. Divizia XI infanterie a primit chiar ordinul să ocupe capitala ţării. Faţă de această

situaţie, România şi-a concentrat forţele militare în Oltenia şi pregătea apărarea

140

Intrarea armatei române în Dobrogea, în 1878

pe linia Piteşti-Târgovişte. Ea a anunţat, în aceiaşi timp, că era gata să se apere

în faţa oricărui pericol extern. Ingerinţele Rusiei, ca şi ameninţările sale au dus la încordarea relaţiilor româno-ruse. In rândul a numeroşi oameni politici de

Bucureşti au început să se manifeste puternice resentimente faţă de Rusia, care

era văzută drept principalul inamic al României. Ulterior trupele ruse au fost

retrase.

Cucerirea independenţei de stat a Românişi a marcat astfel un moment important pe calea realizării deplinei unităţi naţionale, fiind, de fapt, temelia Marii

Uniri din 1918.

Discursul lui Ion C. Brătianu din 10 mai 1877

„Când, însă a încetat orice speranţă că turmentele de peste Dunăre se pot potoli pe cale

diplomatică, când resbelul între Rusia şi Turcia a isbucmt, şi când nimic nu se poate asigura despre

consecinţele acestei teribile convulsium pentru Peninsula Balcanică; când, înainte chiar de a fi

sigură că va eşi victorioasă din acest resbel, din teribila crisă politică şi socială pe care o străbate,

Turcia, în circulara sea către puteri, ne croeşte, prin capriciul urgiei seale, uă soartă care nu este

conformă nici cu drepturile, nici cu dorinţele noastre; când programa din acea circulară este deja

pusă în esecutare, prin faptul tratăriei agintului nostru de la Constantinopoli ca un simplu funcţionar

otoman; când oraşele şi satele noastre deschise, unde nu erau nici trupe rusesci, nici chiar trupe

româneşti, sunt nu ocupate ca puncte strategice, deară dzilnic bombardate, incendiate şi jefuite,

când câmpiile şi holdele noastre sunt pustiite şi arse, când santinelele noastre de-a lungul Dunărei

141

nt ucise şi ciopârtite în modul cel mai barbar, când muncitorii sunt răpiţi de la plugul lor şi duşi în

sie împreună cu femeile şi copiii lor ca în timpul Iu Mahomet II, când într-un cuvânt, vedem patria

astră ameninţată de toate ororile, mvasiunile sălbatice din secolele trecute, acelaş simţământ de

jdintă şi de înţelepciune, care ne-a condus totdauna, ne impune astăzi datoria de a ne ndica cu

II de a tine pept pericolului, spre a salva individualitatea politică a Statului Român Trecutul nostru, Măria Ta, a putut, credem, asigura deja toate Puterile Garante asupra

opului ce urmărim, faptele noastre, în evenimentele presenţi le vor dovedi la toate, şi mai ales

ternicilor noştri vecini, Rusia şi Austria, că politica noastră este numai uă politică de

nversatiune şi că deacă ne deslipim astădzi cu totul şi pentru totdeuna de Turcia este ca să nu

31 resimţim efectele convulsiunilor sale, deacă luam armele, este ca să răspundem agresiunilor ei,

le punem uă stavilă puternică, şi să facem astfel ca ele să nu mai poată repeţi în viitor Puterile se vor convmge că, puşi precum suntem, între două mari puteri şi puternice Imperii,

ntământul de conservatiune însuşi ne mterdzice orice alte aspiraţiunui aventuroase, cari ar putea

ne în pericol esistenţa noastră chiar în marginile deară ale României actuale, care de fapt şi de

spt public european este patrimoniul nostru, credem că nu vom dementa de solitudinea şi

jtectiunea Puterilor Garante, deacă ne vedem siliţi astădzi a lupta, şi a lupta până la estreme

ntru apărarea drepturilor şi independentei noastre"

Din amintirile unui participant la luptele de la Rahova

„Nu mai ţin minte pe la ce oră a început focul artileriei, bateriile Borănescu şi Calinderu

buiau de credeai că se sparge cerul Poziţiile turceşti dominau Comandantul turc, cu cele 2 tunuri

j lui, făcea faţă la focurile tunurilor noastre care erau aşezate cam în jurul Rahovei, până aproape

râul Schit, unde era şi bateriile călăreţe ale noastre Bateria căpit(an) Virgil Hepites şi cele ruseşti

divizia de cavalerie Meyerdorf şi brigada de roşiori Din ce în ce focul se înteţeşte, infanteria, pe

Jnci, caută să urce Dealul Tablei, de front, dar sunt opriţi de focurile infanteriei vrăjmaşe, focurile

artilerie continuă tot cu putere la noi, ale trucilor se răresc din cauza lipsei de muniţii Infanteria

astră făcând o ocolire spre dreapta, atacă întăririle stângi ale turcilor, ia la asalt o redută, împlântă

;olorul nostru şi urmăreşte duşmanul spre reduta principală, până la cam optzeci metri de ea,

de sunt opriţi de salvele înspăimântătoare ale vrăjmaşului, aici a fost ucis locotenentul Radovici

i infanterie şi rănit subîocot(enentul) Spiroiu Atunci ne dă ordin de a se ataca reduta principală,

iiorul Giurescu esecută ordinul, dar cade mort împreună cu credinciosul său câine, ia comanda

iiorul Maldărescu, care, în avântul său ostăşesc îndemnând rezerva să înainteze, cade şi dânsul

av rănit în sfârşit, încet, încet, întunericul se lasă, ne învălue, focurile încetează şi rămânem pe

ziţn Turcii, văzând că nu mai pot avea nici o scăpare încearcă cu îndrăzneala deznădejdii cel din

Tiă mijloc care le mai rămânea, adică o ieşire cu arme şi bagaje în zorii zilei de a doua zi"

Memonu al delegaţiei române prezentat la 12/24 iunie 1878 la Congresul de pace de la Berlin

Azi, când Tratatul de la San Stefano este obiectul dezbaterilor Europei, România, prin

bsemnatii, îşi ia libertatea de a supune plenipotenţiarilor Marilor Puteri punctele următoare,

optarea cărora, răspunzând totodată nevoilor şi dorinţelor legitime ale ţării, nu ar fi decât

nsacrarea drepturilor sale şi garantarea intereselor europene, aşa cum aceste drepturi şi interese

fost recunoscute de Tratatul de la Paris 1 NICI O parte a actualului teritoriu să nu fie detaşată de România

2 Pământul românesc să nu fie supus unui drept de trecere în folosul armatelor ruse

3 Principatul, în virtutea titlurilor sale seculare, să intre în posesia insulelor şi gurilor Dunăni,

lusiv insula Şerpilor

4 El să primească, în proporţie cu forţele militare pe care Ie-a pus în linie, o indemnizaţie, în

ma în care s-ar aprecia a fi mai practică

5 Independenta sa să fie definitiv consacrată şi teritoriul să fie neutralizat

,2

Aceste cereri nu ies pentru că nu depăşesc din domeniul dreptului şi al echităţii, Congresul

satisfăcându-le, ar da României poziţia recunoscătoare a unui Stat în măsură să ducă mai departe

opera sa de ordine, de civilizaţie şi de progres Interesul special al naţiunuii române este în

completă armonie cu interesul general al Europei Având în vedere situaţia sa geografică, scopul

său este liniştea şi pacea în Orient Fund pătrunsă de această convingere, simţind ce măsură s-ar compromite un viitor în care

nu numai ea este interesată dacă i s-ar lua malul cel mai important al Dunării şi dacă ar fi separată

de mare, ea tine neapărat să păstreze integritatea actuală a teritoriului său şi cutează să spere că

tratatul de la Berlin, care urmează să-l substituie pe cel de la Paris, va preciza în favoarea sa

garanţia de drept public, al cărui principiu i-a fost asigurat prin actul european din 1856'

Plenipotenţiarii României (Semnat) I C BRĂŢIANU, Preşedintele Consiliului de Miniştri M

KOGĂLNICEANU, Ministru al Afacerilor Străine

TEMĂ

1 Care au fost principalele căi pentru obţinerea independentei de stat a României?

2 Precizaţi raporturile româno-ruse şi poziţia internaţională a României, în perioada 1876-

1877

3 Care au fost hotărârile Congresului de Pace de la Berlin, din 1878, cu privire la România?

ÎARACTERISTICILE DEZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE A ROMÂNIEI LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA Şl ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA '

-STADIUL DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI LA CUMPĂNA SECOLELOR

AL XIX-LEA-AL XX-LEA. - TENDINŢE DE MODIFICARE ÎN STRUCTURA SOCIALĂ.

- EVOLUŢIILE DIN CADRUL PRINCIPALELOR RAMURI ECONOMICE.

St"**4"!.'! de dp?vr!*are a României la cumpăna secolelor al XIX-lea-al

i-\es România s-a numărat printre statele europene care au înregistrat ritmuri site de modernizare, punându:se în lumină, foarte clar, raportul dintre naţional universal. în această perioada, România continua să se afle, încă, în prima

tă a dezvoltării societăţii industriale, revoluţia industrială fiind însă abia la :eputurile ei. în unele ramuri - industria alimentară, forestieră, transporturi - se sheiase procesul de înzestrare cu maşini, dar în altele - industria textilă - el se

la într-o etapă incipientă. Dezvoltarea economiei pe baza importului de maşini a utilizării de capital străin au făcut ca înzestrarea tehnică să fie, în această îrioadă, în ţara noastră, insuficientă, ceea ce s-a repercutat asupra nivelului de ogres. Unele crize, precum cele din 1907, 1912-1913, au lovit principalele muri economice, inclusiv cele organizate pe baze maşiniste. De aceea jricultura a continuat să reprezinte ramura principală a economiei. Industria a apătat însă, în mod treptat, o pondere importantă, ceea ce a dus la evidente sorientări în cadrul economiei. Domina încă producţia întreprinderilor mici şi lijlocii. Locul prioritar în industrie era deţinut de industria petrolieră, alimentară, ixti/ă şi metalurgică. Nivelul operaţiilor financiare era redus în comparaţie cu cel I statelor vest-europene.

Au apărut şi s-au manifestat şi în ţara noastră forme de concentrare ale roducţiei, ce s-au tradus în constituirea societăţilor anonime pe acţiuni. Ele sprezentau de fapt înţelegeri de monopol, ce au iuat forma convenţiilor simple a artelurilor şi vizau în special desfacerea a câte unui produs pe piaţa internă, ind susţinute însă de un credit financiar incipient. Concentrarea a avut loc în pecial în industria petrolieră, dar şi în cea alimentară şi forestieră. în 1914 jncţionau în Vechiul Regat 182 societăţi anonime. în economie şi-a afirmat, Dtodată, influenţa şi libera concurenţă.

Deşi lipsită de capitalul intern, forţa tehnică şi de muncă iniţiată, :onfruntată cu penetraţia capitalului străin şi cu predominarea agriculturii în msamblul economiei, industria se impunea să fie încurajată. Urmând linia )olitică denumită „prin noi înşine", economişti, oameni de cultură şi politicieni, ca etre S. Aure/ian, Dionisie Pop Marţian, Alexandru D. Xenopol, CA. Rosetti, Seorge Bariţiu, B.P. Hasdeu, atât în Vechiul Regat cât şi în Transilvania, au

144

susţinut necesitatea încurajării industriei printr-un ansamblu de măsuri pro-

tecţioniste. Prin aceasta era combătută teoria privind România ca ţară emina-

mente agrară, popularizată, mai ales, de marii proprietari agricoli, aceştia fiind

reprezentaţi de conservatorii-junimişti. Ideea era reluată de curentul „sămănă-

torismului" al lui Nicolae /orga. Necesitatea unui regim protecţionist şi a încu-

rajării industriei a fost grăbită şi de efectele dezastruoase ale convenţiei comer-

ciale din 1875 cu Austro-Ungaria. Principalele măsuri legislative care au urmărit încurajarea industriei

autohtone s-au referit la industria alimentară, forestieră, petrolieră şi metalurgică;

în 1881 s-a promulgat legea privind încurajarea industriei hârtiei, iar în anul

următor a celei a zahărului; în anul 1887 s-a publicat legea de încurajare a

industriei: conform prevederilor sale o întreprindere cu un capital de 50 000 de

lei şi cel puţin 25 de lucrători primea, din partea statului, scutiri de impozite şi de

taxe vamale la importul de maşini, reduceri de taxe la transportul feroviar şi,

totodată, între 1-5. hectare teren, în folosinţă gratuită pe 90 de ani, pentru

amplasarea clădirii. în 1886 s-a votat un nou tarif vamal, iar în 1906 s-a aplicat

un nou tarif vamalpentru a consolida cadrul legislaţiei protecţioniste. în februarie

1912 s-a publicat, în acelaşi sens, şi o nouă lege, îmbunătăţită, pentru

încurajarea industriei. Ritmul construirii de întreprinderi a sporit considerabil în aceste condiţii la

sfârşitul secolului al XIX-lea. întreprinderile se concentrau, în Vechiul Regat, în

Bucureşti, pe Valea Prahovei, la laşi, Turnu Severin, Galaţi, Roman. în Tran-

silvania, importante centre industriale erau în Valea Jiului, oraşele Cluj, Arad,

Timişoara. Toate acestea au avut şi consecinţe semnificative în plan social prin

creşterea numărului lucrătorilor industriali şi gruparea lor în marile întreprinderi,

între 1913-1914, în Vechiul Regat lucrau, în industria extractivă şi prelucrătoare,

263 629 lucrători industriali. în Transilvania, în aceeaşi perioadă, erau înregistraţi

212 300 lucrători.

Progresul economic a permis unele realizări notabile: s-au amenajat

docurile şi antrepozitele de la Brăila şi Galaţi, s-au edificat centura de apărare a

Bucureştiului şi linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, au avut loc zborurile lui Aurel Vlaicu şi Traian Vuia, s-a început şi finalizat construcţia unor obiective

economice, ca: fabrica de chibrituri din Bucureşti (1879), linia ferată Buzău-

Mărăşeşti C\88-\), s-a amenajat canalul Sulina (1894), podul de la Cernavodă

(1890-1895). Aşadar, în condiţiile unui stadiu specific de dezvoltare, România a

cunoscut, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, o consolidare

a capacităţii sale economice.

re în • tur? Pe fondul general al dezvoltării societăţii moderne s-au produs importante mutaţii în plan social.

România a cunoscut, în perioada de care ne ocupăm, o creştere demografică

care a influenţat evoluţia social-economică, politică şi culturală. în 1899 Vechiul

Regat număra 5 956' 690 de locuitori pentru ca în 1906 să se ajungă la 6 585 534 de locuitori, iar în 1912 la 7 234 920 de locuitori. Din aceştia, marea

majoritate locuiau la sate şi mai puţini la oraşe. Dar pe seama sărăcirii populaţiei

rurale, în condiţiile divizării loturilor de pământ, ca şi a concentrării lor în mari

gospodării, şi, în acelaşi timp, a industrializării, a crescut, treptat, şi numărul

locuitorilor de la oraşe. în această perioadă sunt menţionate 71 de oraşe, dintre

145

Industria materialelor de construcţie

Industria chimică

Cherestea

m Fabrică de hârtie

m Industria textilă

Industria alimentară

cu Instituţii uj. u are

Vidm

Halmeu

Satu Mare

Cărei

■ Extracţii de cărbuni

Sare •

Minereuri de fier

Metale preţioase şi neferoase | Industria

metalurgică /Şjmleul Silvaniei

<

Orhei

Călăraşi

Chişinău

%

w C3

Oradea"

Salonta Huedin

Beiuş

Tiraspol Tighina \

K Leova

Comrat

Cahul

Cetatea Albă

r,Tatarbunar

Chilia Nouă

ş t Bolgrad

Galaţi Ren:

Brăila / iulina

1

Babadag Sf.Gheorghe,

/l%nina R mnicu Vâlcea V~- Oravita Târgu Jiu \ ' Ocnele Mari Piteşti

BELGRAD Moldova Orsova ATurnu Severin Drăgăşanj \

Uorho ' ' Filiaşi

Slatina

Veche

Cernavodă

Constanţa

Mangalia

Bazargio _;~

Balcic

/5

Şiret Rădăuţi

Viseul de Su

s

f Rodna . Fă

lticenr

/ / -

Huşi _ _

'.Bacău V

a

s

l

u

i Târnăv

en. Miercurea Oue Moineg - J > Slănic \ '

Bârlaa

C- Tecuci Focşani /

Mizil » Ploieşti

Târgovişte 9 1 1 1 ; > /

r=n Craiova , _ CaracalJ

Calafat

L

o

m

Ţ

urnu

Măgurele

,

Nicopole econnmfcr a României (187S—1914)

Dorohoi

Botoşani

Sighet

Şugatag Baia

Mare

"e-Bâîti \

Târgu Lăpus'

Bistriţa

Jjbou Zalău Dej

Ocna Dejului Topliţa " •% Piatra Neamţ /' ' y , Bicaz /Roman

v,te firgu Mureş

Slobozia

Feteşti

Olteni?' ' Silistra Turtucaia Giurgiu

Rusciuc

Podul de la Cernavodă

care Bucureşti cu 276 178 de locuitori, laşi cu 77 759 de locuitori, Ploieşti cu 45 107 de locuitori. Aşezări urbane importante erau şi Galaţi, Craiova şi Brăila,

în Transilvania, chiar şi statisticile maghiare - uneori falsificate în mod voit de

oficialităţile de la Budapesta - recunoşteau că românii reprezentau marea majoritate a populaţiei. România era, în acelaşi timp, nu doar o ţară de emigranţi,

ci şi de imigranţi. Din Transilvania, au plecat în această perioadă numeroşi

români care s-au aşezat în S.U.A. şi Canada, iar în ţara noastră s-au aşezat

locuitori din Peninsula Balcanică, germani, austrieci, francezi, angajaţi în diferite

activităţi economice.

Marii propietari funciari constituiau un grup social eterogen, ca orientare politică şi chiar în sistemul bancar. Ei se apropiau de interesele burgheziei sau

proprietarilor industriali, investind în industrie şi chiar în sistemul bancar.

Burghezia, profesând liberalismul, şi-a consolidat poziţiile economice şi politice.

Totodată, ea a început să cumpere o serie de proprietăţi agricole ca urmare a

vânzării unor terenuri din fondurile statului. între cele două grupuri a avut loc,

astfel, un fenomen de apropiere şi interferenţă. Ele au ştiut, astfel, să treacă

întotdeauna peste poziţiile de partid, atunci când avantajele lor erau puse în primejdie. Evoluţia pe linia modernă şi necesităţile de organizare juridică şi

administrativă au dus şi la construirea unui grup social de mijloc, reprezentat de

avocaţi şi învăţători, din care s-au recrutat mulţi dintre oamenii politici ai epocii.

Totodată, a avut loc şi creşterea numărului de funcţionari.

De asemenea, drept efect direct, în plan social, al revoluţiei industriale, s-a

născut şi a evoluat un grup social important, cel al lucrătorilor industriali sau

muncitorilor. Ei proveneau din meşteşugarii ruinaţi, ţărănimea sărăcită, lucrătorii

147

> la căile ferate. Pe ansamblu, în 1900, în România se aflau 500 000 de uncitori. Ţărănimea a continuat să reprezinte pătura socială cea mai însemnată societate, în acord cu importanţa pe care o avea agricultura în economia

jtională. Accentuarea diferenţierii socio-economice la sate a dus, pe de o parte consolidarea unei ţărănimi înstărite, în timp ce, pe de altă parte, 70% din rănime era constituită din cea săracă şi mijlocie, cu un nivel foarte scăzut al

cistenţei cotidiene.

Problema agrară, adică necesitatea ameliorării situaţiei ţăranilor, în

jnditiile în care agricultura rămânea principala ramură economică, iar repartiţia

■opri'etătii era nedreaptă, a constituit o problemă dintre cele mai importante în

ata tării. Au avut loc dezbateri, s-au sugerat soluţii, s-au născut curente

leiogice aferente problematicii în discuţie. Legislaţia agrară a fost însă din

ăcate insuficientă. Evoluţiile din cadrul principalelor ramuri economice. Agricultura a

ontinuat să joace un rol dominant în economia ţării. în 1912, suprafaţa arabilă îăsura peste 10 milioane pogoane de pământ. Cea mai mare parte a suprafeţei ra ocupată cu cultura cerealelor. Restul era destinat cultivării legumelor şi lantelor industriale. Agricultura a avut astfel un caracter unilateral, cerealier, tominând marea proprietate funciară care reprezenta, în jurul anului 1900, 50% in suprafaţa arabilă a ţării. Aproximativ 80% din totalul ţărănimii nu poseda însă ământ suficient necesităţilor sale. In Transilvania, predomina, de asemenea larea proprietate. în 1902, 6 963 mari proprietari funciari deţineau 38,98% din foprietăţile agricole, în timp ce 884 638 ţărani români cultivau circa 60,02% din lământ. Gospodăriile ţăranilor, de cele mai multe ori slabe din punct de vedere sconomic, se menţineau prin forţa de muncă proprie şi cu sprijinul puţinelor inimale de hrană şi pentru tracţiune, crescute pe fâneţe şi ogoarele disponibile.

în primul deceniu al secolului nostru se constată un ritm mai rapid de nzestrare cu maşini şi utilaje agricole. A sporit, astfel, numărul plugurilor moderne ii cel al batozelor cu aburi. Se utilizau unele îngrăşăminte şi seminţe. Media >roducţiei la hectar s-a plasat la cote relativ înalte. în 1913 s-au produs în Vechiul *egat 30 milioane hectolitri de grâu. în agricultură capitalismul s-a dezvoltat lent, ieoarece proprietarii preferau să intensifice ritmul muncii ţărănimii decât să se oreocupe de înzestrarea cu maşini. în acelaşi timp, agricultura a fost martora coexistenţei elementelor şi formelor vechi cu cele noi, în ceea ce priveşte jrganizarea producţiei şi muncii, precum şi repartiţia roadelor sale. Sistemul învoielilor agricole constituia baza relaţiilor agrare, dar ele se încheiau în condiţii aneroase pentru ţărani, ceea ce afecta potenţialul lor de muncă. Răspândirea sistemului arenzi/or - în muncă şi produse, munca la tarla, a complicat sistemul 'eiaţiilor în agricultură şi a constituit o nouă povară pentru ţărani. La începutul secolului nostru 62% din marile proprietăţi din Moldova se aflau date în arendă.

Dezvoltarea industriei şi consolidarea sa în urma revoluţiei industriale au avut importante consecinţe în România, progresul fiind inegal însă, existând puternice decalaje între ramurile industriale. Ritmul dezvoltării industriei s-a reflectat în creşterea numărului de întreprinderi, o dată cu aplicarea legislaţiei protecţioniste. Au funcţionat unele întreprinderi cu un ridicat potenţial economic, ca Atelierele C.F.R., Arsenalul Armatei, fabricile Vulcan, Lem'aitre-Wolf din Bucureşti, fabricile de zahăr din Roman şi Mărăşeşti. fabrica Goetz din Galaţi, întreprinderile din Cluj, Timişoara, Reşiţa, Braşov .a, centrul industrial reprezentat

148

Moara Asan

de bazinul carbonifer al Văii Jiului. O dezvoltare susţinută a cunoscut industria morăritului, alcoolului şi zahărului. S-a organizat şi dezvoltat industria hârtiei,

reprezentată de fabricile din Buşteni şi Letea. în condiţiile creşterii numărului de

construcţii urbane, industria materialelor de construcţii a înregistrat sporuri notabile,

deschizându-se întreprinderile de la Bucureşti, Comarnic, Brăila. în 1885 a luat

fiinţă fabrica de postav de la Buhuşi, unitate de seamă a industriei textile. în

Transilvania, a căpăfat importanţă industria extractivă şi metalurgică ilustrată prin

intreprinderile societăţii STEG, uzinele siderurgice de la Hunedoara, unde, în 1884,

a intrat în funcţionare primul furnal. Un rol important l-a jucat industria petroliferă.

Dacă în 1870 se extrăgeau 120 000 tone de petrol, în 1913 producţia a atins

nivelul de 1 847 875 tone. La sfârşitul secolului trecut funcţionau în România 87 de

rafinării. în 1882 s-a introdus la Bucureşti iluminatul electric, iar peste doi ani Timişoara a fost primul oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul electric al

străzilor. Dar, în ciuda progreselor din domeniul industriei, aceasta s-a izbit de

concurenţa produselor străine, insuficienţa capitalului şi a marilor întreprinderi

autohtone, lipsa unei industrii proprii care să furnizeze utilajul industrial.

Sistemul de transport şi comunicaţii a cunoscut şi el semnele modernizării.

La sfârşitul secolului al XIX-lea reţeaua de cale ferată măsura 7 140 km. După

1878 au fost răscumpărate pe mari sume de bani de la companiile străine

importante porţiuni de căi ferate. A sporit totodată reţeaua de şosele pietruite ce

număra, în 1910, 26 922 km. Reunirea Dobrogei la patria mamă şi creşterea

importanţei Dunării ca o cale comercială de acces către Europa Centrală u determinat statul român să ia măsuri pentru protejarea navigaţiei fluviah şi

maritime. în 1890 s-a fondat Navigaţia Fluvială Română. S-au întreprins lucrări

de modernizare în porturile de la Dunăre şi la Marea Neagră şi s-a tăiat canalul

navigabil de la Porţile de Fier. Galaţi şi Brăila au devenit centre ale comerţului cu

cherestea şi cereale. Inaugurarea cablului submarin Constanţa-Constantmopol

149

Automobil ce a circulat pe străzile Bucureştiului, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea

în deplină legătură cu tăierea canalului de Suez şi redimensionarea rolului

ii Mediterane. Expresie a intensificării dezvoltării economice, s-a desfăşurat lupta pentru

jrea unui sistem naţional financiar şi introducerea unei monede proprii. iasta s-a activizat după cucerirea în 1878 a independen ţei de stat a nâniei. Fondarea Băncii Naţionale a României a marcat realizarea sistemului credit naţional. Banca a fost o instituţie de circulaţie, scont şi emisiune netară. Până la 1900 s-au înfiinţat 24 de bănci, multe cu capital românesc itre care amintim Banca Agricolă din Bucureşti, Banca Comerţului din liova. Numeroase bănci s-au constituit cu participarea capitalului străin, cum Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială Română, Banca Generală mână. Un rol important au avut şi băncile româneşti din Transilvania, ce au îstituit baza puterii burgheziei naţionale. în 1881, urmare a intensificării ivităţii sistemului de credit, s-a deschis la Bucureşti Bursa de valori. Unele tituţii financiare, ca de exemplu, casele de credit agricole, veneau în âmpinarea cerinţelor proprietarilor funciari. Cu toate acestea, până în 1900 a ntinuat să funcţioneze sistemul cămătăriei, cu grave efecte mai ales în lumea

telor. Un proces de concentrare a avut loc şi în lumea bancară din ţara astră, unde, în anul 1900, 9 bănci deţineau 824 500 000 lei.

A sporit mult, de asemenea, volumul schimburilor, ceea ce a dus la nsolidarea pieţei interne, proces mult uşurat de progresele în industrie şi msporturi. Balanţa de plăţi a ţării a înregistrat până către sfârşitul secolului al X-lea importante deficite. Principalele produse de export erau cerealele, vitele, odusele forestiere, petrolul, pieile. Se constată însă, după anul 1900, o versificare a produselor de schimb, dar şi o lărgire a ariei geografice a Jrtenerilor potenţiali. în 1913, România era al patrulea exportator de grâu în me după Rusia, Canada şi S.U.A. Până la 1914, Austro-Ungana a fost, alături

50

de Anglia şi Franţa, unul din cei mai importanţi parteneri comerciali ai României, locul său fiind luat ulterior de către Germania.

Un capitol important al vieţii social-economice din această perioadă îl reprezintă şi pătrunderea capitalului străin. El s-a aflat în legătură cu procesul de industrializare şi repartiţia venitului naţional. Fiind atras de bogăţia de materii prime, capitalul străin s-a confruntat cu politica organizată şi conştientă a statului român, care în spiritul politicii promovată cu asiduitate în epoca modernă, „prin noi înşine", a protejat economia naţională şi capitalul autohton, încă insuficient.

După adoptarea legii minelor d\n 1895. capitalul străin a primit cale liberă în economia naţională, dar nu a depăşit vreodată 50% din valoarea întregului capital. Capitalul străin a pătruns în economia românească pe calea investiţiilor directe şi a împrumuturilor acordate statului, în scopuri productive. El a vizat industria petrolieră, a zahărului, forestieră. Cu precădere, el a fost investit în indus-tria petrolieră. în 1900, capitalul străin din această ramură provenea din Germania, Olanda, Anglia, S.U.A., care iniţiaseră unele contribuţii la rafinăriile companiilor Astra, Steaua României, Româno-Americană. în anul 1914, în România, care era a doua ţară producătoare de petrol de pe continentul european, capitalul cel mai important era, în ordine, cel anglo-olandez, german, american.

Ansamblul social-economic românesc, pornit pe drumul deplinei modernizări, a aflat în stat un puternic instrument de realizare a unor obiective de interes general, pregătind terenul desăvârşirii unităţii naţionale.

O statistică privind numărul de lucrători şi întreprinderi industriale în Vechiul Regat, ia

începutul secolului al XX-lea

Nr. Oraşele Total

fabrici meseriaşi lucrători

1 Bucureşti .......................................................................... 25 669

2 laşi ................................................................................... 4 370

3 Galaţi ............................................................................... 4 149

4 Ploieşti ............................................................................. 3 553

5 Craiova ............................................................................ 2 991

6 Brăila ..............„ ................................................................ 2 941

7 Focşani............................................................................. 1 805

8 T. Severin ........................................................................ 1 731

9 Botoşani ........................................................................... 1 724

10 Piatra ............................................................................... 1 379

11 Bârlad .............................................................................. 1 316

12 Roman ............................................................................. 1 031

Din legea pentru încurajarea industriei naţionale din 1912

„1. Statul acordă fabricelor în fiinţă sau care se yor înfiinţa, fie de o persoană, fie de societăţi,

înlesnirile şi foloasele arătate în legea de faţă, dacă vor îndeplini condiţiunile ei.

151

17

6 11 421

24 2 732 37 1 941 31 2 242 18 2 273 25 2 139 4 1 214 4 1 101 6 1 344 9 631 3 1 236 3 339

2 Se consideră ca fabrică oricare aşezământ sau întreprindere industrială care, în afară de

.onalul tehnic şi administrativ întrebuinţează sau 20 lucrători sau maşini mişcate de orice fel de

or, de cel puţin 5 cai putere

3 Industriile cari îşi trag materia primă din agricultură, sau dintr-un derivat al agriculturii, sau

solul şi subsolul ţării, se vor bucura timp de 30 de ani de următoarele foloase

a) Vânzarea de către stat judeţe sau comune a terenului necesar pentru fabrici - până la 5

tare - din pământurile rurale ce le aparţin Străinilor li se vor conceda asemenea terenuri „prin închiriere' pe 90 ani cu obligaţiunea de a

umpăra în deplină proprietate, cazul când au dobândit naturalizarea, sau în cazul când comuna

ilă, în raza căreia terenul cedat „prin închidere se găseşte situat, ar deveni urbană

Despre nivelul de dezvoltare al economiei româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

dputul secolului XX ,

,La sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor cele patru sectoare ale oricărei vieţi

nomice moderne aveau următoarea ordine circulaţie, industrie, comerţ agricultură Era ordinea

jului de tehnicitate Cu alte cuvinte, în agricultură omul rămânea prevalent şi tehnica era atunci

)ă în comerţ tradiţia juca un rol mai mare decât tehnica, în industrie cele două elemente se

mau, în circulaţie însă era maximum de tehnică şi minimum de tradiţie Nu întâmplător deci spre

ulatie se îndreptau manie investiţii, totul şi dm credinţa că tehnica era temelia progresului şi

aceul relelor universale România, intrată în modernitate, urma regulile acesteia '

TEMĂ

1 Caracterizaţi stadiul dezvoltăm economice a României (1878-1914)

2 Menţionaţi obiectivele economice mai importante construite în România la sfârşitul secolului

al XX-lea şi începutul secolului al XX-lea

3 Care au fost consecinţele sociale ale dezvoltării economice a României?

* B8*k Debrecen

SERBIA

:

Cernăuţi Soroca

Sighet Vişeul de Sus Baia Mare Cavmc Borşa Câmpulung Târgu Lăpus Moldovenesc NăsăudB Rodna *'- ■ i aoouu* i »JI_H ia y *\ s • • Şimleu[ Silvamei A Vatra Dornei " <-, m' '

ZaJaUA

De)BBecleanBistri ţa

Piatra Neamţ Roman . 'Huşi

Vaslui Bacău .

/.Jl LEQI ŞCOLARE ■„ „. IUIZ.II - . • Tîrgu LEGILE LUI TERFORT '«S*>.

Lampeni. • Mureş 1879 1883

• ■ Blaj LEGEA GRĂDINIŢELOR, Mediaş 1891

UUVIMLEGEA LUI APPONY 1?07 Deva --------- "

Gheorghe • Braşov _j

NA Predeal \/

Curtea câmpulung de Argeş câmpma

Târgoviste Pl

oieşti

REGAT 14/261111881 Turnu Severin

Drăgăsam Craiova

Caracal Vldin

Calafat U

Demonstraţii Principalele centre aie presei D Centre în care apare presă I—aAcademia antiguvernamentale

Dld) burgheze romane» i "

oma. muncitorească si socialistă _*12Eilhoinana

uin Transilvania Timişoara Principalele centre ale presei ■ Principalele uentre ae mvâtâmant burqheze germane din Transilvania

ale românilor am Transilvania W Memorandumului

• ( Agitaţii populare provocate Licee având si clase A Llcee

SI9lrnnazn fără Societatea pentru

cultura * de procesul Memorandumul

Cărei

Marghita \ Orhei

Călăraşi

A Tighina>

Chismău Tiraspoi

Leova l

Comrat Cetatea Albă,

A

Cahul jatarbunar

Bolgrad

LEGI AGRARE 1908-1909 Brăila

» LEGI ŞCOLARE Tu|cea £ ÎNVĂŢĂMÂNTUL g C PROFb&IONAL » gr ÎNVĂTĂMÂNTUlg 3 SECUNDAR 2 H ÎNVĂŢĂM ÂNTUL1886, „„ ELEMENTAR 1B93

1896

Sulma Sf

Gheorghe-

Constanta

Mangalia. i,

Bazargic Balcic

Darabani

Dorohoi

otoşani Bălti

Hust

Făjticeni Paşcani

laşi Târgu Frumos

Toplita

Regnm

Bârlad * ■*»

■*- Tecuci

Focşani CONPERINTE P N R 1MT 18M 1992 PASVISM IUI 1805

ACTIVISM 1903

CONSER VATORI tJ BERAU

,1876 1888 iaea isgT

895-1899 1899 190

1901 1905 1905 1907

1907 19 1 1911 914

REVIZUIRI

O Alexandria

Turnu Măgurele

Nicopole

G A

'*> Giurgiuv

y . 'v£'

8

R

Cluj Principalele centre ale presei burgheze maghiare 12 14 V 1881 Unificarea Partidului National Roman din Transilvania si părţile apusene

Aqitatu si răscoale antifiscale octombrie noiembrie 190CJ

Universităţi £% 1894 Procesul

( \ romaneşti

l.mhg riB nreriara rnmana

VIAŢA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA (1878-1914)

-TRĂSĂTURILE GENERALE ALE REGIMULUI POLITIC. - MONARHIA, PARLAMENTUL SI PARTIDELE ÎN SISTEMUL VIEŢII POLITICE.

- ACTIVITATEA GUVERNAMENTALĂ.

Trăsăturile generale aie regimului politic Sistemul vieţii politice a avuţia

ză un regim democratic instaurat prin legea fundamentală din 1866.

smocratizarea societăţii româneşti a avut loc însă lent, căci limitele reformei

rare din 1864 au dat naştere unor grave probleme sociale. Menţinerea votului

nzitar a fost o piedică de seamă pe drumul către o evoluţie democratică, în

litele inerente epocii, acceptată ca măsură de prevedere a unei posibile

anipulări a votului omului neinstruit politic.

Puterea politică era gestionată de marii proprietari industriali (liberali) şi

nciari (conservatori). Deoarece influenţa celor din urmă era precumpănitoare,

tre cele două tabere s-a desfăşurat o luptă acerbă pentru controlul puterii

>litice. Orientarea liberală a criticat vechiul regim politic, dar a fost prudentă faţă

Î tendinţa de radicalizare a cadrului pohtic-democratic. Principalele instituţii ale atului modem român au căpătat forma definitivă pentru sfârşitul secolului al

IX-lea. S-au pus bazele principalelor partide politice (Partidul Naţional Liberal

PNL - şi Partidul Conservator - PC -), nelipsite însă de constituirea unor

sidenţe şi fluctuaţii ale oamenilor politici. în 1895 s-a inaugurat rotativa

uvernamentală, ea fiind o modalitate specifică de a menţine echilibrul politic în

aza regimului întemeiat pe Constituţia din 1866, modalitate care s-a impus în

eisajul guvernării din România, din perspectiva evoluţiei ulterioare. Prin alter-

anţa la putere a Partidului Naţional Liberal şi a celui Conservator, regele şi-a

ăstrat rolul de arbitru în viaţa politică şi nu a permis vreunei formaţiuni politice

ă-şi sporească, în mod nemăsurat, puterea. Nu a lipsit, însă, nici instabilitatea

uvernamentală.

Cucerirea independenţei a deschis drum larg procesului de modernizare şi consolidare a sistemului politic instituţional în România. Acceptarea ideii de

eformă sau înnoire s-a făcut greu, în funcţie de căile pe care le considerau

>portune, atunci de urmat, şi s-a cristalizat în politica „paşilor mărunţi"

'conservatori) şi respectiv „prin noi înşine" (liberalii). Ea urmărea modernizarea

teplină a ţării şi adoptarea modelului occidental de dezvoltare. Politica nu a

Jevenit, până către 1918, o profesiune şi cu excepţia câtorva incidente minore

iu s-au manifestat violenţe în viaţa politică din această perioadă. A fost o epocă

n care s-a fundamentat spiritul civic, s-a acţionat pentru statuarea unor politici şi

a unei vieţi politice moderne, s-au definit instituţiile statului modern; instabilitatea

guvernamentală, generată de evoluţiile intense, s-a centrat, mai ales, pe tărâmul

154

I ' ' l

Proclamarea României ca regat, la 14 martie 1881

disputelor teoretice legate de căile dezvoltării economice, ale recunoaşterii

independenţei, ale unei organizări instituţionale moderne şi nu neapărat, şi

singular, pentru puterea politică.

Monarhia. Parlamentul şi partidele în sistemul vieţii politice. Sistemul

constituţional a articulat într-o modalitate originală Monarhia, instituţia par-

lamentară şi partidele politice. Principalele forţe politice interne au acţionat

pentru ca regele să-şi exercite prerogativele în limitele impuse de actul din

Sfinţirea coroanelor regale la Mitropolie, la 10 mai 1881

t

155

Regele Carol I Regina Elisabeta

Castelul Peleş din Sinaia

1866. Fiind un rege constituţional, Carol I

a acţionat ca un factor de mediere în

viaţa politică.

Gratie priceperii şi personalităţii

oneste şi integre a regelui, instituţia mo-

narhică a ştiut să lupte eficient pentru

menţinerea şi funcţionarea normală a sistemului politic şi s-a impus unor oameni

politici de prestigiu. Tendinţele de autori-

tarism manifestate uneori de rege nu au

putut nega cadrul parlamentar şi regimul

democratic din ţara noastră. Deşi a sus-

ţinut întotdeauna lupta naţională a româ-

nilor de peste munţi, Carol/nu a putut lua

poziţie mereu favorabilă, în mod deschis,

în problema naţională, ci doar să se

alinieze poziţiei guvernului. De asemenea,

el a patronat vasta operă de modernizare

a statului român pornit pe drumul deplinei unităţi naţionale.

La 9/21 septembrie 1878 s-a decis ca

principele Carol să poarte titlul de

Alteţă Regală, ceea ce a semnificat întărirea prestigiului său, dar şi, în special,

afirmarea unui nou statut internaţional pentru România. Ulterior, guvernele

europene au recunoscut noul titlu oficial. Consolidarea poziţiei internaţionale a

ţării noastre după cucerirea independenţei de stat a permis proclamarea

României ca regat. Aceasta s-a realizat la 14 martie 1881, după votul din

parlament. în urma unor festivităţi, la 10/22 mai 1881 Carol'şi soţia sa, Ehsabeta

de Wfeo poeta Carmen Sylva), au fost încoronaţi.

Noua titulatură era în acord cu situaţia de absolută independenţă a ţării.

Regele a declarat că: „România a crezut că este necesar şi conform cu întinderea, cu însemnătatea şi cu puterea dobândită şi manifestată prin acte

neîndoielnice... de a se proclama regat. Nu doar pentru mine personal, ci pentru

mărirea ţării mele primesc titlul..."Px'm „pactul de familie" din 18 mai 1881 s-a

reglementat şi succesiunea la tron. Moştenitor a fost proclamat, în lipsa unor

moştenitori direcţi, Ferdinand de Hohenzollern, nepotul de frate al lui Carol şi

care a sosit în România. La 20/22 august 1875 s-a pus piatra de temelie a

Castelului Peleş, reşedinţa familiei regale, iar în 1884 Parlamentul a votat legea

pentru înfiinţarea Domeniilor Coroanei.

Carol I a dus o viaţă exemplară. A fost un om simplu, modest, rigid

Şi dorind peste tot ordine. Reginei Elisabeta i-a interzis orice amestec în

viaţa politică, ea preocupandu-se mai mult de încurajarea culturii. Nu a opus

rezistenţă semnării legilor conforme cadrului constituţional. A apreciat pe unii

oameni politici, ca Ion C. Brătianu, Ion I.C. Brătianu, D.A. Sturza. în acelaşi

timp el a fost ţinta unor manifestări republicane şi antidinastice. în 1887,

Gheorghe Panu a publicat pamfletul „Omul periculos". în unele ziare şi

reviste, ca Adevărul", „Drepturile Omului", „Facla", „Lupta", publicişti, precum

157

Gheorghe Panu

Alexandru Beldiman, Constantin Miile,

N.D. Cocea, Anton Bacalbaşa au des-

făşurat o virulentă campanie antimo-

narhică.

La menţinerea şi perfecţionarea

cadrului democratic a contribuit şi Par-

lamentul. Alegerile au fost organizate la anumite intervale, dar participarea la

viaţa politică avea totuşi un caracter

restrâns, fiind supusă constrângerilor

votului cenzitar. Parlamentul a devenit

cadrul unor importante dezbateri, ce au

vizat direcţiile de dezvoltare ale ţării,

încurajarea economiei, perfecţionarea

cadrului legislativ, susţinerea mişcării

naţionale a românilor din provinciile

aflate sub dominaţia străină, menţinerea

şi consolidarea independenţei naţionale.

Dezbaterile începeau în cadru! forului legislativ cu mesajul tronului, pronunţat

în luna noiembrie. Ele se prelungeau

până în luna martie a anului următor şi chiar spre vară,

când se formula răspunsul Corpurilor legiuitoare la

mesaj şi

udoptau măsuri legislative. Astfel, în 1879, Parlamentul a votat, în

primele 3 luni, 72 de proiecte de legi, menite să consacre noua situaţie a ţării

în urma îririi independenţei de stat. S-a manifestat totodată tendinţa de

modificare a r legi votate anterior, în principal cele vizând activitatea juridică.

Ca o ilustrare a caracterului democratic al regimului politic din România

manifestat pluralismul politic. Principalele partide politice au urmărit apă-

a libertăţilor democratice înscrise în Constituţia din 1866. Toate parti-? politice s-au preocupat de adoptarea unei strategii favorabile dezvoltării

nâniei.

Politica partidelor de guvernământ s-a străduit, totodată, să apere inte-

?/e naţionale ale românilor de pretutindeni, să încurajeze economia naţională,

irotejeze capitalul autohton în faţa pătrunderii celui străin.

în această perioadă s-au cristalizat principalele formaţiuni politice, şi

me Partidul Naţional Liberal'şi Partidul Conservator. Partidul Naţional Liberal

iprezentat' interesele burgheziei mici şi a marilor proprietari industriali. Din

ct de vedere economic el se sprijinea, în principal, pe zestrea industrială şi îmul bancar. La originea lui s-a aflat, în 1875 coaliţia de la Mazar-Paşa, o

ine a grupărilor liberale ce publica ziarul „Alegătorul liber". Centrul său de

ire a fost asigurat, la început, de Ion C. Brătianu, adeptul unei guvernări de

iă forte, CA. Rosettişi grupul politic pe care aceştia l-au format. în condiţiile

părţirii politice dintre cei doi conducători, din cauza opiniilor divergente

pra căilor de dezvoltare a ţării, conducerea PNL a fost exercitată de I.C.

tianu şi, respectiv, după 1892, de Dimitrie A. Sturdza, legat de marii

Ion C. Brătianu

proprietari agricoli. în general, programul partidului a prevăzut idei progresiste,

pentru modernizarea statului român, dar, de cele mai multe ori, el a rămas la

nivelul declarativ al unor principii generoase ca: respectarea legii, reforma

forţelor armate, descentralizarea administraţiei.

Oricum însă, multe din măsurile guvernelor liberale au prevăzut

protejarea economiei naţionale şi încurajarea sistemului bancar. în lupta

pentru egalitate în cursa pentru puterea politică, burghezia a luptat pentru modificarea sistemului colegiilor electorale. în 1884 Constituţia a fost modi-

ficată în sensul reducerii numărului colegiilor de la patru la trei. Prin aceasta

marii proprietari industriali au găsit, şi ei, sprijin în plan politic. Nu a fost însă

vorba despre o modificare de substanţă, votul având în continuare un caracter

restrictiv. Faţă de abordarea problemei agrare, liberalii au manifestat unele

rezerve, propunând drept soluţie constituirea Casei Rurale. După 1890,

partidul şi-a consolidat prestigiul o dată cu conturarea la conducerea sa a unei

grupări de oameni politici tineri în frunte cu Ion I.C. Brătianu. Aceasta s-a

sprijinit, între alţii, şi pe Constantin Stere, reprezentant al curentului popora-

nismului şi pe aşa-zişii „generoşi1, ce părăsiseră partidul socialist. în noul

program adoptat în 1913 liberalii au lansat propunerea efectuării a două

reforme fundamentale: electorală şi agrară, ce corespundeau stadiului şi necesităţilor de dezvoltare a ţării.

în rândurile partidului s-au manifestat unele tendinţe şi frământări politice

care au dus, uneori, chiar la individualizarea unor grupări, expresie a încercării

de lărgire a obiectivelor liberalismului. Unii oameni politici au trecut în alte

partide, alţii au fost atraşi din rândul formaţiunilor neliberale. în 1878 s-a desprins

Partidul Liberai Moderatcondus de Vasile Contaşi Grigore Cobălcescu. Organul

său de presă era „Steaua României". în 1880 s-a format Fracţiunea Liberală şi

Independentă, ce s-a alăturat apoi conservatorilor în lupta contra Partidului

Naţional Liberal. în acelaşi an Grigore Vernescu a părăsit rândurile partidului

împreună cu Liberalii Sinceri. Aceştia, alături de unii membrii ai Fracţiunii, au

constituit Partidul Liberal Conservator.

Pe poziţii separate, dar nu rupţi de rândurile partidului s-au plasat liberal-radicalii, conduşi de CA. Rosetti. Aceştia au insistat pentru asigurarea libertăţii

presei, lărgirea dreptului de vot prin constituirea unui singur colegiu de

alegători, realizarea unei reforme agrare radicale. Unul din membrii săi,

Gheorghe Panu, a pus bazele Partidului Radical, ce publica ziarul „Lupta". El

cerea introducerea impozitului progresiv, o nouă reformă agrară, adoptarea unei

legislaţii eficiente a muncii, introducerea votului universal. Liderul său a

desfăşurat, de asemenea, o importantă campanie antimonarhică şi republicană.

In cele din urmă, el a trecut la conservatori. în 1886 s-au desprins tinerii liberali

în frunte cu Nicolae Fleva. în 1897 s-a constituit gruparea drapelistă (organul de

presă se intitula „Drapelul"), condusă de P.S. Aure/ian. Acesta a atacat politica

liberalilor în unele probleme social-economice. în timpul guvernării sale s-a

adoptat legea repaosului duminical. Celălalt partid politic de seamă, angrenat, alături de liberali, în sistemul

rotativei guvernamentale, a fost Partidul Conservator. El a grupat marii pro-

prietari funciari, elemente ale burgheziei comerciale şi bancare, unii intelectuali.

-a constituit în 1880, în condiţiiile unor frământări în viaţa politică. La conducere

159

iflat, la început, Manolache Costache Epureanu, Lascâr Catargiu, Grigore

cuzino zis şi Nababul. Organul său de presă a fost ziarul „Timpul". în plan

>gic, conservatorii au fost adepţii concepţiei junimiste care s-a tradus în

atea politică în tactica „paşilor mărunţi", susţinând calea graduală a

asului, conform cu tradiţiile istorice. Luptând pentru menţinerea privilegiilor

onservatorii au acceptat înnoirea doar în măsura în care ea răspundea

sselor lor politice. Pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii, conservatorii ineau doar „soluţii morale", concretizate apoi în propunerea menţinerii pe

cale a marii proprietăţi. Totuşi, în 1889, guvernul conservator aflat la

ucere a propus o lege pentru vânzarea către ţărani a unor proprietăţi ale

lui, iar mai târziu, în 1895, legea minelor, prin care toate bogăţiile naturale,

<cepţia petrolului, au trecut în proprietatea statului.

Partidul nu a dispus nicicând de o unitate politică şi organizatorică, având

ritoriu doar o organizare de cluburi. Din 1899 preşedinte al partidului a fost

vre Gheorghe Cantacuzino. Apropiaţi conservatorilor, s-au plasat junimiştii

juşi de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu. Ei au propus unele transformări de

rafaţă în cadrul societăţii, în acord cu principiile teoriei „formei fără fond". în

7 conservatorii s-au unit cu junimiştii, iar Petre P. Carp a devenit preşedinte

artidului, dar soluţia nu a fost viabilă decât pentru scurt timp. Din Partidul Conservator s-au desprins unele grupări politice. în 1908 Take

eseu a părăsit rândurile conservatorilor şi a format Partidul Conservator

rnocraţ, ce s-a pronunţat pentru mărirea ritmului de modernizare a României.

anul 1910, Nicolae lorga şi A.C Cuza au fondat Partidul Naţional Democrat,

şat înfăptuirii deplinei unităţi naţionale. în anii neutralităţii, frământările din

idul conservatorilor s-au adâncit. S-au conturat o fracţiune proantantistă,

ijată de Nicolae Filipescu şi alta progermană în frunte cu Alexandru

irghiloman. Cea a lui Nicolae Filipescu a fuzionat cu partidul lui Take lonescu

a format Partidul Conservator Naţionalist.

Un fenomen important în viaţa politică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

;eputul secolului al XX-lea a fost agitaţia în jurul constituirii unui partid

rănesc. în 1882, Constantin Dobrescu-Argeş, de profesie învăţător, a fondat artida Ţărănescă a cărui program dezvolta unele idei ale conservatorilor şi

dicalilor. încercarea a fost reluată, mai târziu, de Vasile Kogălniceanu şi Al.

alescu, apoi şi de Ion Mihalache. Merită să fie menţionată şi ascensiunea

iscării popularizate de Spini Haret, ministru al instrucţiunii publice. Acesta şi-a

ropus regenerarea lumii satelor prin activizarea corpului de învăţători,

instituirea de bănci populare şi obşti săteşti, care erau de fapt asociaţii de

chiziţie în comun a unor terenuri agricole. Pe această linie, a apropierii de

roblematica lumii satelor şi rezolvării gravelor sale dificultăţi, s-a plasat şi

■urentul poporanismului, orientare politică de esenţă democratică, la care au

iderat numeroşi intelectuali, mai ales din lumea rurală.

Un rol impci tant în viaţa social-politică a României l-a jucat şi mişcarea

socialistă. Ea a grupat în principal lucrătorii industriali, al căror număr a crescut o iată cu intensificarea ritmului de industrializare. Ascendentul ideilor socialiste

n ţara noastră şi-a aflat fundamentul în ÎP.seşi condiţiile concrete istorice de

dezvoltare. Printr-o propagandă abilă, în publicaţii, ca: „România viitoare",

„Contemporanul", „Emanciparea", „Revista socială", s-a desfăşurat cu inten-

sitate, în ultimele decenii ale secolului trecut o vastă activitate de căutări

teoretice pentru elaborarea unui program politic propriu pentru constituirea unui

organism politic socialist. în acest sens se înscriu contribuţiile doctorului Russel

şi ale lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Cel din urmă a formulat unele cereri

pentru care trebuiau să militeze socialiştii, şi anume: introducerea votului

universal, autonomia comunală, „înarmarea poporului", răscumpărarea treptată a

marilor proprietăţi agricole. în 1886 a publicat articolul „Ce vor socialiştii români",

primul program al mişcării socialiste din România.

în spiritul organizării politice a lucrătorilor industriali au activat cercurile

socialiste, după 1887 cercurile muncitoreşti, şi apoi cluburile muncitoreşti. Ele au

grupat intelectuali ca: Zamfir Arbore, Constantin Miile, Ion şi Sofia Nădejde, A.

Radovici. în 1888, socialiştii au participat la alegerile parlamentare reuşind să

trimită în forul legislativ al ţării pe primii doi deputaţi socialişti, Ion Nădejde la

colegiul II. de Roman şi Vasile Gh. Morţun la colegiul III. de laşi. în 1893 s-a

izbutit închegarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România. Orga-

nul său de presă a fost gazeta „Lumea Nouă". La conducerea partidului s-au

aflat, între alţii, Constantin Miile, Vasile Gh. Morţun, loan Nădejde, Al. lonescu.

Astfel, lucrătorii industriali din Vechiul Regat au ajuns.să dispună de un

partid politic, for central de coordonare a mişcărilor social-politice. Partidul a

susţinut, în cele şase congrese dintre 1893 şi 1899, necesitatea introducerii

votului universal, garantarea drepturilor politice şi economice ale muncitorilor,

răscumpărarea marilor proprietăţi şi arendarea lor ţăranilor prin intermediul

comunelor rurale. La conducerea sa a avut loc însă, în jurul anului 1899, o criză

de putere, izvorâtă de plasarea multora din liderii săi, în marea lor majoritate

intelectuali, pe poziţii strict teoretice şi rupte de multe din problemele concrete cu

care muncitorii se confruntau. Aceasta a determinat trecerea unora dintre

conducătorii partidului, denumiţi „generoşi", în rândurile liberalilor. Partidul s-a

dezorganizat, astfel, ca for de conducere şi luptă politică. în 1901, locul central în

coordonarea mişcării socialiste l-a preluat Cercul România Muncitoare. în 1906,

pe măsura creşterii numerice şi a importanţei sindicatelor, ca organizaţii

profesionale ale muncitorilor, s-a constituit Comisia Generală a Sindicatelor din

România. în anul următor, cu prilejul conferinţei socialiste de la Galaţi s-au pus

bazele Uniunii Socialiste din România, ce semnifica o organizaţie centralizată la

scara Vechiului Regat. în 1910, cu prilejul reorganizării, partidul muncitorilor a

luat denumirea Partidul Social Democrat din România.

La începutul secolului al XX-lea mişcarea socialistă s-a implicat în

desfăşurarea vieţii social-economice şi politice a ţării manifestându-şi poziţia fdtă

de problemele dezvoltării României. Astfel, ea s-a pronunţat pentru indus-

trializarea ţării şi a combătut teoria privind caracterul „eminamente agrar" al

economiei. Prin activitatea în lumea satelor, socialiştii şi-au exprimat soli-

daritatea cu mişcările ţărănimii şi au susţinut revendicările acesteia. Ca o soluţie,

ei au propus exproprierea şi desfiinţarea marii proprietăţi. Totodată, ei au sprijinit

Permanent lupta naţională din provinciile aflate sub stăpânire străină, au

protestat contra războiului şi implicaţiilor sale, au propus soluţii în vederea

Propăşirii culturii naţionale. De asemenea, ei s-au manifestat în mod activ în

cadrul Congreselor internaţionalei a ll-a.

161

Activitatea guvernamentală Guvernele aflate la conducerea ţării în

astă perioadă s-au preocupat de adoptarea de măsuri privind consolidarea

jiui naţional român, întărirea legăturilor cu românii de peste munţi

irajarea economiei, menţinerea şi funcţionarea cadrului democratic Nu au

t, însă, nici insinuările, violenţele verbale, afacerile politice, crizele de guvern,

baterile furtunoase Prin aplicarea rotativei guvernamentale, liberalii au

arnat alternativ cu conservatorii

O dată cu câştigarea independenţei de stat a României, în timpul

ernăni liberale din 1876-1888 s-a trecut la materializarea programului de

iermzare a societăţii Astfel, au fost adoptate legi cu caracter economic

ind rezolvarea urmărilor afacerii Stroussberg, responsabilitatea ministerială

8), organizarea comunelor (1878, 1882), a armatei (1878, 1883), a învăţă-

îtului (1878, 1883) De asemenea, s-a obţinut recunoaşterea internaţională a

jpendenţei şi s-a reglementat succesiunea la tron în 1881, în vederea

'ihru mişcării socialiste şi a propagandei sale, s-a adoptat legea contra

inilor, prin care şase democraţi ruşi au fost expulzaţi la insistenţele

emului ţarist

O vastă activitate politică s-a desfăşurat în jurul modificăm Constituţiei din

'6 în 1884, deşi numărul colegiilor electorale a fost redus la trei, s-a menţinut

ii cenzitar în acelaşi an, s-a votat legea Domeniilor Regale, prin care regele

imilia sa au fost înzestraţi cu 12 proprietăţi care aveau suprafaţa de 118 286

tare teren arabil şi păduri în 1885, Biserica Ortodoxă Română şi-a proclamat

ocefalia faţă de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol fapt cu implicaţii

itive asupra suveranităţii naţionale

în 1888, „opoziţia unită" a dus la căderea guvernului liberal, moment din

Î, până în 1895, la conducerea ţării s-au aflat conservatorii şi junimiştii Au

votate legi privind problema agrară, bogăţiile naturale, statutul clerului în

5, Parlamentul adopta legea minelor, care reglementa exploatarea bogăţiilor

solului şi introducea măsuri privind ocrotirea socială Guvernarea liberală

're 1895 şi 1899 s-a desfăşurat sub semnul dificultăţilor legate de problema

tării, ale urmărilor mişcăm memorandiste şi susţinem mişcăm de eliberare

onală între 1899-1901, guvernarea conservatoare s-a confruntat cu

esitatea unor noi împrumuturi externe, afacerea Hall/er, legată de lucrările de

ternizare ale portului Constanţa, urmările unor răscoale ţărăneşti l-au urmat

>utere, între 1901 şi 1904 liberalii care au adoptat legea mesenilor (legea

sir) (1902) şi legea băncilor populare (1903)

Răscoala din 1907 a determinat o gravă criză în societatea românească

) semnul său s-au desfăşurat guvernările conservatoare (1905-1907) şi

rală (1907-1910) Se impuneau de urgenţă măsuri politice menite să rezolve

blema agrară în ciuda unei legislaţii agrare bogate, gradul său de cuprindere

a rezolvat această cerinţă primordială pentru progresul României în 1913,

raln au anunţat, în programul electoral, că se impuneau introducerea votului

/ersal, expropierea marilor proprietăţi agricole şi împropietănrea ţăranilor în

4 Parlamentul a luat în dezbatere proiectele de reformare şi modificare în

st sens a Constituţiei în luna decembrie, liderul liberal Ion IC Brătianu a

pus însă amânarea dezbaterilor până la terminarea războiului

Viaţa politică a fost oglinda fidelă a consolidăm statului român aflat pe

drumul deplinei modernizări S-a făurit o democraţie parlamentară care a

favorizat fructuoase dezbateri de idei în jurul problemelor cardinale ale României

moderne

NICOLAEIORCA despre personalitatea regelui Carol I

Simplu sever rege timid fată de oameni mândru fata de misiunea lui regală ferit de tot ce

e faţadă şi zgomot şi apărând numai ca zeul monarhiei la ceasurile mari când un gest al lui hotarea

împrejurările singuratic şi păzit de orice prietenie închis în cămăruţa de fier a conştiinţei sale

personificare a tradiţiei de suveranitatea integrabilă şi inabordabila jucând din doua partide ca să nu

se tulbure tara şi în fond cel mai sensibil dintre oameni, dar ascunzând oricărui o umanitate adesea

rănită care a isprăvit mut pe patul tuturor mucenicilor

VASILE KOGĂLNICEANU Către săteni

Chestiunea ţărănească este cea mai însemnată în tara noastră întreg viitorul neamului

românesc atârnă de ea pentru că cei mai mulţi locuitori - aproape 5 milioane - sunt plugari şi tara

noastră trăieşte mai numai din ceea ce produce munca acestor plugari Cei mai mulţi ţărani nu au

pământ sau îl au într-o întindere mică învoielile agricole au ajuns înfricoşător de apăsătoare şi

neomeneşti, ţăranul e lipsit de drepturi politice, el nu valorează la fel cu ceilalţi locuitori nu are şcoli

atât cât îi trebuie nu are învăţătura agricolă pentru a şti cum să se folosească mai bine de munca şi

de pământul lui nu trăieşte ca lumea fiindcă nu are case cumsecade nu cunoaşte măsurile ce

trebuie să ia tot omul pentru a se feri de boli şi chiar de le-ar cunoaşte n-ar avea mijloace ca să tie

seamă de ele cu un cuvânt întreaga lui viată este aşezată pe o temelie şubredă şi are neapărată

nevoie de îndreptare Drept aceasta ne-am adunat câţiva prieteni sinceri ai ţărănimii şi ne-am gândit cu multă şi

mai mare îngrijire la nevoile şi chipurile de îndreptare ale acestei stan de lucruri

Despre conservatorism în viata politică din România la cumpăna secolelor al XIX-lea-a! XX-lea

De la teoria imobilismului social promovată de boierimea ultraconservatoare de la începutul

secolului al XIX-lea ca o primă şi necontrolată reacţie contra pătrunderii principiilor liberale ale

revoluţiei franceze se ajunge la teoria evolutiomsmului sub directa înrâurire a filozofiei engleze şi

germane îmbrăţişată la început doar de câţiva conservatori moderaţi personalităţi proeminente

ale vietn publice, teoria evolutionismului devine dominantă prin aportul considerabil al junimismului

literar apoi cel politic care conferă putere de rezistentă şi combativitate contra afirmării tot mai

accentuate a principiilor liberal-democratice Comparativ cu iraţionalismul şi intransigenta fostei

caste politice privilegiate din timpul vechiului regim raţionalismul întemeiat pe rezistentă şi concesii

alternative necesare supravieţuim clasei latifundiarilor conservatorii determină coalizarea grupărilor

Şi constituirea unui organism politic modern capabil să înfrunte adversităţile şi să apere interesele

acestei clase în condiţiile unor lupte politice deschise care antrenau într-o lungă măsură opinia

publică

TEMĂ

1 Explicaţi funcţionarea rotativei guvernamentale

2 Caracterizaţi personalitatea regelui Carol I

3 Care au fost principalele trasaturi ale regimului politic din România, între 1878-191$?

163

ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NATIONAL SI LUPTA LOR PENTRU EMANCIPARE tf 867-1914)

-TRANSILVANIA. - BASARABIA.

- BUCOVINA.

- DOBROGEA.

împrejurările istorice nu au permis în 1859 realizarea Marii Uniri, adică ngerea laolaltă a tututror teritoriilor româneşti. Unirea Moldovei cu Ţara

lânească a constituit prima etapă pe drumul edificării României moderne şi a

irminat, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,

nsificarea şi activizarea luptei de eliberare a românilor aflaţi sub dominaţie

ină. Anexarea Transilvaniei la Ungaria, în urma instituirii dualismului, a fost

ctul culminant al unei politici ce şi-a propus întreruperea, în mod absurd, a

i unităţi fireşti peste graniţe impuse artificial. Mişcarea de eliberare naţională,

eptată către unitatea statală deplină, s-a desfăşurat în condiţii şi forme

)sebite: intensificarea luptei politice şi culturale, lupta pentru menţinerea limbii

isericii proprii, adoptarea de noi tactici şi strategii, elaborarea unor importante

umente programatice. Obiectivul său central a rămas însă Unirea cu Ţara. )rdonată şi gândită în principal de la Bucureşti, lupta românilor pentru unitate

onală a fost sprijinită, politic şi moral şi s-a bucurat de simpatia opiniei

tlice şi a cercurilor politice conducătoare din Vechiul Regat.

Transilvania.Transilvania a continuat să reprezinte, în perioada la care ne

îrim cea mai importantă provincie cu populaţie românească aflată sub

ninaţie străină. în 1900, Transilvania număra 5,2 milioane de locuitori. în toate

ensămintele efectuate de autorităţile maghiare, în pofida falsificării unor date,

lânii au reprezentat marea majoritate a popula ţiei provinciei. Conform

îstora, în 1880 ei reprezentau 47,44% din populaţie, în 1890 47,98%, în 1900

20% iar în 1910 46,20%. în 1902, din 4 597 de comune din Transilvania

nanii dominau numeric în 2 971, adică în 67,4% dintre acestea. Scăderea

•centului se explică şi prin treceri de locuitori în Vechiul Regat sau prin irgrarea în S.U.A. şi Canada.

Tendinţele autonomiste manifestate în Imperiul Habsburgic după 1866, o tă cu reintroducerea regimului liberal de guvernare, accentuarea crizei monar-

i după înfrângerile din 1859-1866 în războaiele cu Franţa şi Prusia au decis

■curile oficiale de la Viena să intensifice tentativele de apropiere de reprezentanţii

bilimii maghiare pentru a salva Imperiul de la dezmembrare şi a menţine stăpâ-

ea asupra popoarelor subjugate. Deşi, în 1860, Conferinţa naţională a

românilor i Banata propus unirea Banatului cu Transilvania şi autonomia sa faţă

de Ungaria,

Deputaţi români în 1861, în Dieta Ungariei

în anul următor Banatul a fost încorporat Ungariei, ceea ce a trezit puternice nemul-ţumiri din partea populaţiei româneşti. Ea a utilizat forme ample ale luptei pentru

libertate naţională. Au contribuit la aceasta şi hotărârile din 1861 ale Conferinţei naţionale a românilor de la Sibiu, legile Dietei de la Sibiu şi constituirea, în acelaşi an,

a Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra).

Potrivit pactului din 1867 Imperiul a fost împărţit între Austria şi Ungaria,

amândouă supuse aceluiaşi suveran, Franz losif, devenit împărat al Austriei ş\

rege apostolic al Ungariei. Era vorba, practic, de o uniune personală, asupra

unui corp politic, etnic şi economic foarte eterogen, întărită de rezolvarea în

comun a problemelor politicii externe, financiare şi militare. Două delegaţii urmau

să rezolve alternativ, în cele două capitale - Viena şi Budapesta - problemele de

ordin legislativ; s-a încheiat, de asemenea, o Convenţie vamală; a fost repusă în

drepturi Constituţia maghiară din 1848.

In acest mod, Ungaria a reintrat practic, în posesia unor drepturi ce i-au

conferit un statut de preeminenţă în cadrul monarhiei dualiste şi pe care a căutat

mereu să îl lărgească, sub masca refacerii himerice a regatului Sfântului Ştefan.

Putem afirma că, miza încheierii pactului dualist a fost anexarea Transilvaniei,

aflată în plin proces de dezvoltare economică, la Ungaria, act decis contra

voinţei românilor, prin hotărârea din 18 decembrie 1866 a Dietei de la Cluj.

Românii erau, astfel, „dizolvaţi" în cadrul aşa-zisei naţiuni politice, iar singura

limbă oficială era maghiara. încercând să păstreze indivizibilitatea statului

maghiar, pe care guvernul de la Budapesta îl revendica de la regatul Sfântului

Ştefan, cercurile conducătoare maghiare au desfăşurat o politică furibundă de

integrare totală şi efectivă a Transilvaniei în structurile Ungariei.

165

Printr-o serie de măsuri legislative cu caracter discriminatoriu, ca:

legea uniunii, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legea învă-

ţământului (1868), legea electorală (1874), lege Trefort (1879), Ungaria a

agravat la maximum situaţia românilor din Transilvania. Astfel, au fost

anulate toate drepturile şi libertăţile politice ale populaţiei româneşti,

naţiunea maghiară a fost proclamată „unitară şi indivizibilă", a fost supusă

maghiarizării toată administraţia de stat, au fost respinse, sub pretextul „atentatului la ordinea de stat", orice revendicări cu caracter naţional, s-a

îngrădit drastic accesul românilor la viaţa politică, s-a introdus în mod

obligatoriu limba maghiară în învăţământ, inclusiv în cel primar. în 1870,

din 26 de şcoli existente în învăţământul mediu, doar nctionau cu predare în

limba română, fiind frecventate de 840 de elevi.

Deoarece periclita fiinţa naţiunii române, înlăturarea regimului dualist tro-

ungar a constituit principalul obiectiv al luptei na ţionale a populaţiei

lâneşti. încă la 31 decembrie 1866 George Bar/ţiu şi Ion Raţiu au înaintat

aratului un memoriu în care i-au cerut să nu sancţioneze anexarea Transil-

iei la Ungaria. S-a desfăşurat, de asemenea, o vastă mişcare petiţionară şi

oresăm favoarea drepturilor naţionale

româneşti. Ea a culminat cu Pronun-ventul prezentat la Blaj, în mai 1868. Aceasta a

reprezentat prima acţiune de răsunet a românilor împotriva dualismului. El

a fost redactat de George iţiu şi reprodus în publicaţiile „Federaţiunea",

„Telegraful român"ş\ „Gazeta Transilvania". S-a solicitat recunoaşterea

autonomiei Transilvaniei, a legilor ate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864 şi

organizarea unui nou for legislativ pe a unei „reprezentaţiuni populare".

Acţionarea în judecată a autorilor săi şi a •r ziarişti a dezlănţuit o vie agitaţie

atât în Transilvania, cât şi la Bucureşti, le au luat poziţie, între altele, ziarele

„Românul"ş\ „Perseverenţa".

în rândul mijloacelor de luptă s-au înscris şi societăţile culturale ce au

renatun număr mare de oameni în activitatea pentru susţinerea revendicărilor

lonale, pentru păstrarea limbii române. Alături de Astra a activat, după 1867, Societatea Transilvania condusă de Alexandru Papiu-llarian. Din iniţiativa lui

\. Rosettis-a format, la Bucureşti, Societatea „Iredenta română", care şi-a luat

nele apoi de Societatea Carpaţi. Ea a urmărit să determine o răscoală a

>ulaţiei româneşti din Transilvania. între alte societăţi culturale amintim

mânia Jună, la Viena, şi Societatea Petru Maior, la Budapesta. S-a acordat o

nţie deosebită organizării şi conducerii luptei politice a românilor împotriva

imului dualist. Conturarea unor curente politice distincte şi ulterior a partidelor

itice române din Transilvania a marcat un nou moment în intensificarea

srmântul lui Avram lancu sub gorunul lui Horea

acţiunilor pentru impunerea drepturilor naţionale. De la cele două curente, adică

activist", susţinut de „grupul" din jurul Mitropolitului Andrei Şaguna, care a

promovat politica participării la viaţa parlamentară, şi „pas/Vist" reprezentat, între

alţii de Ion Raţiu, George Bariţiu, i/ie Măcelariu, şi care susţinea neparticiparea

la viata politică, propunând în schimb, intensificarea activităţii în domeniul social-

economic şi cultural, s-a ajuns la constituirea Partidului Naţional al Românilor

din Banat şi Ungaria (26 ianuarie/ 7 februarie 1869) condus de Alexandru Mocioni ş\ a Partidului Naţional al Românilor din Transilvania (23-24 februarie/

7-8 martie 1869) condus de Ilie Măcelariu. Aceasta a constituit un moment

important pe calea organizării politice a luptei românilor. Prevederile

documentelor lor programatice au fost convergente în ceea ce priveşte

necesitatea recunoaşterii autonomiei, individualităţii şi statutului istoric particular

al Transilvaniei, democratizarea vieţii politice.

Lupta României pentru câştigarea independenţei de stat a generat în

rândul românilor din dubla monarhie o impresionantă mişcare de solidaritate

naţională. Prin campania de presă, organizarea de comitete pentru colectarea

de' ofrande şi contribuţii, desfiinţate apoi de guvernul maghiar, înrolarea de

voluntari în armata română s-a demonstrat, o dată în plus, spiritul de unitate al

populaţiei româneşti. La 12-14 mai 1881, în Conferinţa de la Sibiu s-a constituit Partidul Naţional Unitar al Românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria, ce a

adoptat ca tactică „pasivismul" în sprijinul luptei naţionale. Partidul refuza să

accepte dualismul austro-ungar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria. El lupta

pentru respectarea autonomiei Transilvaniei, contra exploatării naţionale a

românilor, pentru folosirea limbii române în armată şi justiţie. Apogeul orientării

pasiviste s-a concretizat între 1881-1895 în mişcarea memorand/stă, ce a ex-

primat, de fapt, punctul de vedere al tuturor românilor pe fondul unei uriaşe

efervescenţe revoluţionare. în 1892 s-a constituit, de către Partidul Naţional

Român, împreună cu partidele naţionale ale slovacilor şi sârbilor, Congresul

Naţionalităţilor din Austro-Ungaria. Un rol important a avut şi Memorialul re-

dactat în 1882 de George Bariţiu, antrenarea tuturor mijloacelor împotriva poli-

ticii maghiare de deznaţionalizare a românilor ardeleni, activizarea mişcării culturale, ce a fost deservită în principal de studenţii români aflaţi la studii în

Imperiu.

în rândul organelor de presă cu o largă audienţă între români s-a numărat şi „Tribuna", al cărui prim număr a ieşit de sub tipar la Sibiu, în 1884, purtând motto-ul „Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare". în jurul său s-au grupat elementele tinere ale Partidului Naţional Român, ce erau denumite tribunişti. Un moment semnificativ în cronica zbuciumată a luptei naţionale l-a reprezentat, în 1890, la Bucureşti, fondarea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor. Ea a suplinit prin conferinţe, congrese, tipărirea de cărţi şi organe de presă, intervenţia oficială a guvernului de la Bucureşti în favoarea locuitorilor români de peste munţi. Liga a deschis secţii la Berlin, Bruxelles, Paris, Miinchen. La începutul secolului al XX-lea activau sub egida sa Take lonescu, Octavian Goga, asile Lucaciu, V.A. Urechia, G. Moroianu, ş.a. între fruntaşii mişcării româneşti c»n Transilvania menţionăm, la finele secolului al XIX-lea, pe Vincenţiu Babeş, vasile Lucaciu, /uliu Coroianu, Ion Ratiu, Gheorghe Pop de Băse'şti, Eugen

Br te

şi alţii.

167

Fruntaşii mişcării memorandiste

norandumul românilor din Transilvania şi Ungaria a fost înaintat în 1892 n de la Viena sub egida Partidului Naţional Român El a fost în prealabil

Litat cu fruntaşii politici de la Bucureşti şi semnat de Ion Rapu, George Pop

lăseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani ş\ luliu Coroianu

Memorandumul a fost depus la Viena de către o delegaţie formată din 300

ersoane, intelectuali, meseriaşi Documentul a reprezentat un virulent act de

acuzare la adresa regimului dualist austro-ungar şi a

urmărilor politicii sale pentru români F dezvăluit

regimul de exploatare n 'Oi<ală la

care erau supuşi românii şi a cerut,

totodată, recunoaşterea lor ca

naţionalitate, precum şi acordarea drepturilor lor fireşti împăratul a

refuzat primirea documentului şi l-a

trimis guvernului de la Budapesta,

care însă l-a respins Li-dern românilor

au fost implicaţi de către oficialităţile

maghiare, sub pretextul unui „atentat

contra statului ungar", într-un proces

desfăşurat la Cluj, condamnaţi la ani

de temniţă, ceea ce a stârnit o furtună

de proteste nu doar în Transilvania,

ci şi în Vechiul Regat, unde, în marile

oraşe, au avut loc numeroase demonstraţii, întruniri de protest în

multe alte state ale Europei s-au

publicat lucrări şi articole de presă

încât, sub presiunea opiniei publice, în

Vasile Lucaciu

( / T>Cernăuti

~ Darabani Prut

Şiret Dorohoi catl, iiarp - Rădăuţi

bătu Mare V|Seu| de Sus Botoşani Baia Mare Borsa Tăsnad Câmpulung

Valea lui Minai ; Târgu Lapus Moldovenesc / '

Marghita Năsăud ŞimleulSilvaniei Becleang||# _ .Paşcani

Dej « §fBistrita v o Tg Neamţ

LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI fe>

Mo?

flcărl'

1879,1883

Piatra Neamţ Roman

Ţ2 : LEGEA PRESEI Cluj P 5 V 1894 Reghin

Târgu Mureş { Miercurea Ciuc

Sf Gheorghe

18S2MEMOF *-■■' ll

) \

Predeal

v Câmpulung

lâmnicu Vâlcea Câmpina \ Târ

3 viste

Ploieşti

Moldova Veche Turnu Severm

-. > Filiasi \>

Craiova

Q Pronunciamentul de la Blaj şi \ alte memorii politice de protesft Agitaţii provocate de Procesul \ Vidin Calafat

Memorandumului

\ p

r

Ag

ita

ţii ţărăneş

Miercurea Crearea Partidului National Român în Transilvania

Timişoara Crearea Partidului Naţional Român

în Banat Conferinţe ale Partidelor yS Halmeu Naţionale Române f

raşov| Cele mai importante centre Cărei ale presei politice româneşti

Focşani

Galaţi

Brăila

0 Urziceni Hârsova

Slobozia BUCUREŞTI

Fetestl CemavQdă

Vldele Olteniţa Călăraşi Constanta

Caracal Adamclisi Alexandria Giurgiu Turtucaia

b|listra

Turnu Măgurele Rusciuc Mangalia Zimnicea

Nicopole Bazargic

\ Sighet

Oradea " 1860: LEGEA NAŢIONALITĂŢILOR

■ B husi

Bacău

J& 1872: LEGEA PRESEI Al 1874 : LEGEA ELECTORALĂ $p \ 1907: LEGEA APPONY

- gCâmpeni Târnăveni Abru Blaj Med |a ş

1872-1876

Făgăraş

Râmnicu Sărat

ti în sprijinul \ memorandistilor (1894) \

Mediaş Adoptarea unor programe politice ale saşilor

Soroca V* Dumbrăveni

I >

Bălţi V

■€

Orhei •

la si V

Miclăusani Chismău

Tighina Tiraspol

"t o Tg Lăpusnei

\ Huşi < Săusani Leova

Comrat

Cetatea Albă

Tatarbunar

Cahul

Bolgrad Chilia Nouă

Reni Ismail | Şerpilor

Isaccea _ -™ Tu l c e a u h n a

Babadag Sf Gheorghe

UllÂ

ârlad

Balcic

final şi după intervenţia personală a

regelui Caro/I, fruntaşii mişcării naţio-

nale româneşti au fost graţiaţi. Franz

/os/f a acceptat aceasta dorind să

obţină, în continuare, adeziunea Ro-

mâniei la Puterile Centrale.

în condiţiile de la începutul se-colului al XX-lea, o dată cu afirmarea

unor noi conducători ai mişcării de

emancipare naţională, precum Aurel

Vlad, Octavian Goga, Vasile Lucaciu,

Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, loan

Russu-Şirianu, „activismul"a redevenit

din 1905 politica oficială a mişcării na-

ţionale româneşti, vizând, în majorita-

tea cererilor, mai întâi autonomia şi apoi

dreptul locuitorilor din Transilvania de

a-şi decide singuri soarta. în 1910

activau în parlamentul de la Budapesta 5 deputaţi români: Teodor Mihail, Ştefan Cicio-Pop,

Alexandru Vaida-Voie-vod, Nicolae Şerban, Vasile

Damian.

Legăturile cu românii din Vechiul Regat au continuat cu intensitate.

irsonalităţi ale culturii româneşti, ca Nicolae /orga, Ar/st/ţa Romanescu, Ion

<ca Caragiale, au vizitat Transilvania şi Bucovina. în 1905 Academia Română a

cernat premiul naţional de poezie lui Octavian Goga. Manifestările legate de

memorarea morţii lui Ştefan cel Mare (1904), jubileul regal (1906), aniversarea

1 800 ani de la cucerirea Daciei de către romani (1905) au mobilizat naţiunea

mână, făcând să rămână vie imaginea luptei pentru libertate şi independenţă.

Lupta naţională a românilor s-a intensificat odată cu politica de ma-

liarizare care a înregistrat noi momente, periculoase, prin legea Banffy,d\n !96, privind maghiarizarea denumirii localităţilor şi legile Appony, ce au

msfinţit folosirea limbii maghiare până şi în şcolile confesionale ale

iţionalităţior. între 1908 şi 1910 au fost închise 420 de şcoli.

Totodată, s-au afirmat şi alte tactici de luptă. în timp ce Octavian Goga şi

asi/e Lucaciu au susţinut, în mod deschis, unirea cu România, lu/iu Maniu era

ai rezervat, iar unii fruntaşi politici ca Aurel C. Popovici, autorul lucrării „Statele

nite ale Austriei Mari", şi Alexandru Vaida-Voevod s-au raliat concepţiilor

'deraliste cultivate în jurul arhiducelui Francisc Ferdinand. în plan politic, o

iportanţă deosebită în această perioadă a avut-o şi colaborarea cu mişcarea

xialistă, ce a îmbrăcat forme noi. După ce în 1890 s-a constituit Partidul dcial-

Democrat din Ungaria, cu prilejul unui congres, în 1905 s-a organizat o ecţ/e

română a partidului, ce a îmbrăţişat şi linia luptei naţionale. Socialiştii imani din Transilvania au întreţinut legături cu cei din Vechiul'Regat. în 1903 o

elegaţie condusă de Constantin Miile s-a aflat în Transilvania şi Banat. Cu

recădere, după reuniunea din 1908, de la Arad, a Partidului Naţional Român,

-a intensificat apropierea, pe platforma luptei pentru emancipare naţională, între

70

Ştefan Cicio-Pop

mişcarea naţională şi cea socialistă. în condiţiile unor presiuni ale Germaniei la

Budapesta, guvernul Kaiserului fiind tot mai nemulţumit de deplasarea spre

Antantă a României, şi a dorinţei unor cercuri politice maghiare de a adânci

unele disensiuni din sânul burgheziei române din Transilvania, între 1910-1914

reprezentanţi ai guvernului maghiar au purtat tratative cu unii conducători

români, care însă au eşuat datorită poziţiei Budapestei. Calea luptei revolu-

ţionare către autodeterminarea românilor a devenit, astfel, ireversibilă. ' *f Basarabia. Teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Rusia In urma

războiului ruso-turc din 1806-1812 încheiat cu pacea de la Bucureşti din 1812.

în perioada ce a urmat, în ciuda unui control militar ţarist efectiv, s-a acceptat

menţinerea unor elemente de autonomie specifice provinciilor de margine ale

Imperiului. în 1817, provincia avea o suprafaţă de 45 630 km şi o populaţie de

482 630 de locuitori, dintre care 86,7% erau români; restul erau ruteni, evrei,

lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi. Ea constituia o zonă cu importanţă

economică, date fiind numeroasele cirezi de vite şi cantităţile mari de cereale ce

se obţineau aici.

Cu toate acestea, datorită asupririi naţionale s-a desfăşurat, mereu, un

exod de populaţie peste Prut, în Moldova. în 1818 regiunea a primit statutul de

regiune de graniţă (oblastie), iar centrul său a fost stabilit la Chişinău. S-a elaborat Regulamentul statului Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată

autonomiei acestei provincii româneşti. Până în 1828 teritoriul a fost condus de

un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea

locală, s-au luat măsuri de distribuire, către aceasta, a unor pământuri, în alte

zone ale Rusiei, şi proclamarea sa drept nobilime ereditară. După 1828,

măsurile de integrare forţată a Basarabiei în cadrul Rusiei s-au accelerat,

autonomia sa fiind practic desfiinţată. La capătul perioadei, între 1828 şi 1871,

ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Romanovilor, fiind

guvernată autocratic. Ţarismul a desfăşurat intens o politică de colonizare cu

populaţie slavă, ucraineană, poloneză şi chiar germană adusă din zonele Mării

Baltice. în administraţie s-a desfăşurat un proces de rusificare din ce în ce mai

intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului

chirilic în administraţie, Biserică şi şcoală.

S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznaţionalizare, ce a generat

protestul populaţiei româneşti. în Basarabia, principala formă a luptei naţionale a

devenit lupta pentru păstrarea limbii române. în 1848 s-a publicat gazeta

„Românul", iar în 1862 boierul Cristi cerea permisiunea de a deschide o

tipografie, dar solicitarea i-a fost respinsă. Marile evenimente din România, şi

anume revoluţia din 1848-1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au avut un ecou

puternic în rândul populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, fapt ce a determinat

autorităţile ţariste să impună întreruperea oricăror legături cu Ţara, intensificând

politica de rusificare a populaţiei româneşti. în 1867, limba română a fost

interzisă în toate şcolile din Basarabia, limba rusă devenind obligatorie. în campania de rusificare s-a remarcat Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de

asemenea, ca toate cărţile vechi bisericeşti să fie strânse din sate şi trimise la

Arhiepiscopia din Chişinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuşi, în 1890,

autorităţile ţariste erau nemulţumite de menţinerea şi "afirmarea specificului

171

ional al populaţiei româneşti, astfel că ţarul Alexandru al lII a cerut

/ernatorului Baiiuşkov să cerceteze cauzele ineficientei procesului de

ificare. Românii au continuat, astfel, să reprezinte, în ciuda politicii de

naţionalizare, contingentul etnic cel mai important din Basarabia, lucru

jvat şi de recensăminte. în 1834 ei reprezentau 86% din populaţie, în 1862,

4%, în 1871, 67,4%, iar în 1897, ca rezistat al rusificării, doar 47,6% dintre

uito'ri, dar, oricum, cei mai numeroşi, căci 19,6% erau ruteni şi ucrainieni, % ruşi, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuţie între

irile Puteri, dar şi între România şi Rusia. Dacă, în 1856, judeţele din sudul

sarabiei, -Cahul, Ismail şi Bolgrad- au fost retrocedate Moldovei, până în

77 guvernul ţarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de 3aris în acest sens. A reuşit aceasta însă doar încălcând integritatea teritorială

României, prevăzută a fi respectată prin Convenţia de la 4 aprilie 1877.

wgresul de la Berlin din anul 1878 a acceptat ca Rusia să încorporeze

reaga provincie românească dintre Prut şi Nistru.

La începutul secolului al XX-lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti

? intensificat. Ea a fost condusă de o pleiadă de intelectuali, precum Ion -

,ulet, Ion Pelivan, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Constantin Stere,

intelimon Halipa, Vasile Stroescu şi alţii. După revoluţia din 1905-1907 în \sarabia s-au afirmat trei grupări, şi anume gruparea radicală a studenţilor, cea

ntelectualilor, cea a boierilor moldoveniconduşi de P. Dicescu, care au format,

\\ târziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chişinău s-a format şi a activat

ocietatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale" şi a fost

blicat ziarul „Basarabia". în ciuda represiunii, populaţia românească a

ntinuat să militeze pentru emanciparea naţională, folosirea limbii române în

oală, Biserică şi administraţie.

Q 8ucovir-< Anexată în 1775, în urma unor rapturi teritoriale, de către

ibsburgi, Bucovina s-a aflat, până în 1786, sub ocupaţie militară, iar apoi, după

90, a fost alipită Galiţiei. în 1849 ea a devenit ducat aflat sub directa

vernare a împăratului de la Viena. Politica de deznaţionalizare forţată a

nanilor practicată de Habsburgi a vizat în special Biserica şi şcoala, unde a st interzisă folosirea limbii române şi au fost facilitate mari imigrări de populaţie

raineană, germană, ruteană, slovacă. în cele din urmă, s-a produs şi

iscreşterea treptată a populaţiei româneşti şi ascendentul populaţiei ucrainene.

1848 populaţia Bucovinei a numărat 377 571 locuitori, din care 209 293

mâni şi 108 907 ucraineni. în 1900, din 730 195 locuitori, 229 018 erau români

297 798 ucraineni. Restul populaţiei era reprezentată de germani, poloni,

aghiari, ruteni, armeni.

Organizarea partidelor politice a avut un rol important şi în lupta naţională n Bucovina. în anii mişcării memorandiste a luat naştere, la Cernăuţi,

vietatea „Concordia", ce-şi propunea să lupte pentru respectarea autonomiei

individualităţii teritoriului românesc. Mai activau, de asemenea, Societăţile

unimea"ş\ „Dacia". în martie 1892 s-a constituit Partidul Naţional Român km

jcovina, organism conducător al luptei pentru drepturi naţionaJe şi sociale a

manilor. Lupta culturală a jucat, de asemenea, un mare rol. în 1883 s-a ganizat Societatea Şcoala Română, ce a contribuit, la răspândirea ideologiei

ico-româniste. Serbările de la Putna, din 1871, organizate de un comitet din

„iiâ,. eu -sa. * J- ă

Palatul Mitropoliei din Cernăuţi

care au făcut parte loan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, şi la care au luat parte peste 3 000 români, au reliefat voinţa naţională a românilor. La Putna au

participat Dimitrie Onciul, Nicolae Filipescu, Ion Şendrea, Eudoxiu Hurmuzaki.

Cu acelaşi prilej compozitorul Ciprian Porumbescu, membru al societăţii

Arboroasa, a interpretat „Hora Daciei întregi". Eminescu afirma că, „prin această

manifestaţie s-a ridicat simţul naţional, iar studenţii... vor contribui, după aceasta,

într-o largă măsură la redeşteptarea poporului român...". în acelaşi sens, s-au

înscris şi întreaga activitate a lui Âron Pumnul, comemorarea în 1875, la laşi şi în străinătate, a unui secol de la răpirea provinciei româneşti, iar peste doi ani a

unui secol de la asasinarea lui Grigore al ///-/ea Ghica, campania de presă din

ziarele „Bucovina", condusă de fraţii Hurmuzaki, „Gazeta Bucovinei", „Patria".

„Junimea literară". Urmare a luptei susţinute, în 1875 s-a inaugurat,- prin grija lui

Ion Gh. Sbiera, la Universitatea germană din Cernăuţi, o catedră de limbă şi

literatură română. La începutul secolului nostru, români din toate provinciile au

luat parte la comemorarea a patru secole de la moartea lui Ştefan cel Mare

(1904) şi la jubileul regal (1906), la acţiunile întreprinse la Putna şi Bucureşti. în

acelaşi timp, românii au putut folosi, în slujba idealurilor lor, hotărârile guvernului

de la Viena privind lărgirea reţelei şcolare şi introducerea, în 1907, a votului

universal.

9> Dcbrogea. Spaţiul dobrogean a urmat un drum propriu, ce a permis supravieţuirea populaţiei româneşti. Dobrogea nu a fost integrată total structurilor Imperiului Otoman, iar lupta antiotomană a voievozilor români a suscitat, mereu, idealul luptei sociale şi naţionale. Până în secolul al XVIII-lea ea a constituit o provincie de margine cu rol ofensiv, ulterior devenit defensiv. Din punct de vedere religios, ea a fost supusă mult timp administraţiei de cult a Mitropoliei Proilavonuiui. Alături de legislaţia otomană a continuat să se manifeste „obiceiul

173

Untului" De pildă, în secolul al XIX-lea, este menţionată starostia mocanilor a Hârşova Poarta a colonizat în Dobrogea, în conformitate cu interesele numeroşi oşteni spahii, ieniceri, iar în secolul al XIX-lea tătari şi cerchezi,

are i-a înzestrat cu pământ Mari suprafeţe funciare s-au aflat în proprietatea 7ămmtelor religioase otomane, dar menţinerea a cinci sisteme de proprietate implicat mult statutul proprietăţii agricole Populaţia românească a continuat să vieţuiască în comunităţi proprii nu

r în mediul rural, ci şi în oraşe Centrul politic, administrativ şi militar al unu s-a aflat, în secolul al XIX-lea, la Babadag După 1848 se constată o ngere a legăturilor cu românii din Vechiul Regat Biserica şi şcoala au rămas, continuare, principalele instituţii în luptă pentru drepturi naţionale Cu cursul şi al unor cărturari ardeleni, şcoala dobrogeană a devenit o armă de ă pentru păstrarea spiritului românesc, fund întreţinută de comunităţile locale tatul român N/fon Bălăşescu a fondat circa 25 şcoli, dintre care cea de la oea a fost sprijinită financiar direct de către guvernul de la Bucureşti igresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul istoric al României asupra )rogei într-o proclamaţie adresată armatei, la 14 noiembrie 1878, de icipele Carol, cu prilejul unim Dobrogei cu România, se spunea că „veţi rge în Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca fraţi ai locuitorilor, e de azi înainte sunt concetăţenii noştri" La sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, lupta populaţiei

provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină a fost rodul colaborăm iror forţelor social-politice de pe ambele versante ale Carpaţilor Animaţi de aiul unim, românii şi-au demonstrat, pe căi şi cu mijloace diferite, dorinţa nă de a trăi şi crea în limitele aceluiaşi stat naţional, expresie a unei idantăţi naţionale organice

Din cuvântul lui Ion Ratiu, preşedintele Partidului National Român din Transilvania, la

cesul liderilor mişcării memorandiste din 1894 la Cluj

Onorabilă Curte Domnilor juraţi Memorandumul pentru a cărui publicare şi răspândii e suntem traşi ca nişte făcători de rele

ntea acestei bare judecatoresci nu cuprinde precum v-ati putJt convinge, decât gravaminele

loruiui român care ne-a trimis pe noi ca sa cerem scutul Tronului pentru drepturile lui nesocotite

ălcate în picioare Ceea ce ne-a silit pe noi şi pe întregul popor român ca să facem acest deme

rs este faptul că

t legislatiunea cât şi guvernul ne-a adus la convingerea nestrămutata că în fata lor pentru noi

ba de dreptate nu poate fi în zadar au fost toate promisiunile ce s-au dat în repetite rânduri pentru respectarea

ptunlor noastre naţionale în zadar am încercat toate formele şi mijloacele legaie în zadar ne-am

ns la toţi factorii competenţi ai statului Esclusivismul de rasa a declarat războiu de esterminare limbei şi naţionalităţii noastre Nu ne mai rămăsese doar decât acesta singură cale a apelului la factorul suprem al statului

a opiniunea publica a lumii civilisate Fata de acest act care nu conţine decât curatul adevăr şi este icoana credincioasă a

erintelor şi nedreptăţilor seculare ce le îndură poporul român din Transilvania şi Ungaria trebuia

i egimul ori sa se desvinovateasca ori să-şi rasbune

Desvinovătirea nu era cu putinţă a ales calea răsbunarei Ne-a împiedicat sa ajungem la Tron şi acum ne supune judecăţii acelora contra cărora ne-am

plâns Ceea ce se discuta aici domnilor este însăşi esistenta poporului român Esistenta unui popor însă nu se discută se afirma De aceea nu ne e în gând să venim înaintea d-voastră să dovedim că avem dreptul la

esistenta fntr-o asemenea cestiune nu ne putem apăra în fata d-voastră nu putem decât să acusam în

fata lumei civilisate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump legea şi limba

1 De aceea nu mai suntem aici acusati suntem acusaton

Procesul Cârtii de Aur

„Procurorul reqesc din Cluj a ridicat deci acuză în contra autorului Cârtii de aur pentru

agitaţie şi atâtare şi a cerut iar Tribunalul regesc din Cluj a ordonat confiscarea volumului prim din

Cartea de aur S au confiscat toate exemplarele din acest volum pe cari jgdele de instruc ţie din

Sibiu Ie-a găsit în locuinţa autorului cartn şi s a confiscat cartea şi de la abonaţii cari o primiseră

prin poştă în actul de acuzare erau trecute apoi pasage'e din carte în cari s-a împiedicat puterea

executiva a statului şi cari erau toate scoase din vorbirea lui Simeon Bărnutiu rostita în catedrala

din Blaj din 2/14 mai 1848 am proclamatiunea lui tot de la 1848 şi din alte documente istorice din

acel an ori din altn apropiaţi şi se spunea ca păcatul cărtn e acela că e scrisă româneşte cu

menirea de a fi răspândita printre romani Procesul Cărtn de aur a fost de mare însemnătate de însemnătate egală cu al Republicei şi

al Memorandului cu deosebirea că aceste două au fost intentate prezentului poporului român din

statul ungar iar Cartea de aur a fost dată în judecata prntru trecutul poporului nostru Nu cartea

nu autorul ci trecutul frumosul trecut al poporului român din patria aceasta a fost tras la bara

judecătoreasca

Consulul Turciei la laşi Selim Gurdji la 20 mai 1908 despre idealul unităţii naţionale la

românii din Bucovina

Vizitele în grup ale românilor din Bucovina şi Transilvania aveau până acum aparenta unor

iniţiative particulare guvernul român caută în mod riguros să nu trezească deloc susceptibilitatea

vecinilor sai austro-ungan dar pe măsură ce aceste vizite devin mai frecvente menajamentele

guvernului (român) tind de asemenea să slăbească Astfel la 19 curent vs invitaţi de primăria

laşului 700 de bucovineni aparţinând tuturor claselor populaţiei au fost timp de trei zile oaspeţii

moldovenilor toate toasturile lor au fost pentru Bucovina şi Transilvania nici un cuvânt peitru

împăratul rege De altfel opinia publică interpretează aceste manifestaţii ca un prim pas către

unire Orice român care trece prin şcoala învata că Bucovina Transilvania şi Basarabia sunt

provincii detaşate din regatul român şi că mai devreme sau mai târziu ele vor trebui să revină la

patria mamă

Ziarul Drug din Chişmău despre intensificarea luptei culturale a românilor din Basarabia

S-a format un cerc al cărui scop tinde la deschiderea de şcoli româneşti în Basarabia predarea limbii româneşti dezvoltarea gustului pentru literatura romanească într-un cuvânt s-a făcut primul pas care fatal va duce la antagonism Şi desigur majoritatea va prefera să înveţe în limba maternă în cea românească Deci înstrăinarea de Rusia e inevitabilă

TEMĂ

1 Care a fost statutul politic al Transilvaniei în cadrul regimului dualist austro-ungar? 2 Reliefaţi importanta istorică a mişcăm memorandlste 3 înfăţişaţi cai şi metode utilizate în lupta naţională de către românii aflaţi sub stăpânire

străină

175

MIŞCĂRI SOCIALE LA CUMPĂNA SECOLELOR ALXIX-LEA-ALXX-LEA

- PROBLEMA AGRARĂ ÎN ROMÂNIA LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA Şl

ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX.

- FRĂMÂNTĂRI SI RĂSCOALE ŢĂRĂNEŞTI (1888-1907).

- RĂSCOALA DIN 1907 SI CONSECINŢELE SALE ÎN VIAŢA SOCIAL-POLIT1CA A

ROMÂNIEI.

-ACŢIUNI SOCIALE ALE LUCRĂTORILOR INDUSTRIALI.

Problema agrară în RomSn >a sfârşitul secolului a! XIX-Iea şi eputul secolului XX. Predominarea agriculturii în ansamblul economiei ionale şi afirmarea deschisă a neajunsurilor multiple din cadrul său a generat societate o veritabilă problemă agrară, care după anul 1878, a urmat o jlutie lentă, către o soluţie impusă de realităţile din lumea satului românesc, ntrîi această perioadă, ea s-a constituit, alături de problema electorală, ca un iectiv major al vieţii social-politice din România. Pentru rezolvarea sa grabnică iu pronunţat, între alţii, Vasile Kogălniceanu, Constantin Garoflid, Spiru Haret, >du Rosetti, Constantin Dobrogeanu-Gherea. Repartiţia injustă a fondului iciar, în condiţiile în care reforma agrară din august 1864 nu a rezolvat >blema agrară, fiind şi incompletă, iar România se plasa, la sfârşitul secolului cut, pe locul patru în lume în ceea ce priveşte exportul de cereale, a făcut ca jaţia ţărănimii, principalul producător economic, să se agraveze permanent.

După unele date, în 1905, 91,9% din populaţia Vechiului Regat trăia la sate 7 790 de mari proprietari funciari posedau o dată şi jumătate mai mult pământ cât 957 287 gospodării ţărăneşti luate la un loc. Marea proprietate funciară era ţinută, între alţii, de bogaţi proprietari funciari, ca Gheorghe Gr. Cantacuzino, isarab Brâncovenu, Dinu Mihail. O statistică din 1903 menţiona că 300 000 de nilii ţărăneşti nu aveau deloc pământ, iar 423 403 de familii aveau până la trei ctare. Şi această integritate a tins mereu să se agraveze. Repartiţia proprietăţii rare în jurul anului 1907 reiese din tabelul de mai jos.

REPARTIŢIA PROPRIETĂŢILOR FUNCIARE ÎN ROMÂNIA ÎN A DOUA

IMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Nr. de hectare % din suprafaţa cultivată

până în 10 hectare 40,29 %

10-50 ha 8,89 %

50-100 ha 2,13%

100-500 ha 10,43%

peste 500 ha 38,26 %

LEGENDA 7Z\ Gospodării ţărăneşti wj cu întindere medie de 1 Ha

1 Gospodării ţărăneşti •*w cu

întindere medie de 7 ha

=3= Gospodării ţărăneşti ~ ~ cu întindere medie de 19 ha

BELGR/v'-

Halmeu

Satu Mare „_„«»_ Cărei _______ . La1848

Vişeul de Sus Moldovenesc

v_ _

Marea proprietate.: aprox. 4,2

m

i

i

.

h

a Oradea Stratificata

ţărănimii p fţ

2,4 1,96

mil:ha

-

***fi\ "Proprietari şi stat

- Stratificarea 7 O/V§I!' marilor proprietafri61 milji|ha|j

rf La 1860 firi:

ţ (Principatele Unite)t

.3

mii. h

a. Clăcaşi: aprox 940 000 ha.

Salonta HuedîrK, J*> >" Pământ cultivat'

0,78 mii. ha. Pământ urbarial 90 000 ha.

.,„ ,, Arad ■ ........ — A1 o, Nadlac \_a -(848 Abrud

Pământ cultivat:

Jimbolia 2-

3mil ha

Pământ iurbarial. 0,7 mii. ha. v

u/> Măn ■ '— r 1,4 mi/, ha. >iS v

11848 Proprietari în folosinţă directă ' "" Orşova • . \642 000 ha

t Pământ cultivat' 0,75 mii ha.

Pământ urbarial: 67 000 ha.

Şiret Rădăuţi

Ţărani: aprox 4,4 mii. ha

Proprie W tari :

oghitev

Soroca

D

umbr

ăveni

Bălti

Orhei

Călăraşi Chişinău TgLăpuşneiT|gn|na Huşi

Leova

Comrat

Bolgrad Chilia Nouă Ismail

I.Şerpilor Suiina

Sf.Gheorghe

Proprietari mici, întindere medie a proprietăţii 114 ha

Proprietari mijlocii, întindere medie a proprietăţii 486 ha

Mari proprietari, întindere iwi •■ a proprietăţii, peste 2 000 ha

_____________________ La 1860 ? ... (Ţara Românească) 5"

f*?*:

Calafat

■ Turnu Măgyrek Nicopole

După 1864

Silistra

Bazargic

Balcic

Xonstanţ

a

Mangalia

Tirasi

Cetatea Albă

Tatarbunar ş Cahul

Ţărani 30% mii. ha.

Tulcea

, Craiova -

Vidm ) " )

Giurgiu Rusciuc

Principalul defect al legii agrare din 1864, în ciuda măsurilor luate între

şi 1886, a fost că ţăranii primeau prea puţin pământ. Cu toate eforturile de

re a bazei tehnice a agriculturii, unii mari proprietari au preferat să se

ze, în continuare, pe intensificarea muncii ţăranilor. De aceea, cei din urmă

siliţi să încheie învoieli suplimentare, care până în 1882 au fost îndeplinite

od silit, de multe ori, prin apelul la dorobanţi. Sistemul de învoieli agricole

ivantajâ, astfel, masiv pe ţărani, supuşi unui regim de muncă tot mai intens. .ractele agricole s-au menţinut şi la sfârşitul secolului al XIX-lea. La

varea situaţiei ţărănimii a contribuit şi dezvoltarea sistemului arendăşiei, ca

ntermediar între ţăran şi proprietar, printre cele mai răspândite din Europa

ei epoci. In 1907, din 180 mari proprietari funciari doar 40 preferau să nu-şi

ideze pământul. S-a ajuns chiar la constituirea unor trusturi arendăşeşti,

;um cel al fraţilor Fischer-Justin, Costiner, Mirică, Pappiu, care, în 1905,

neau venituri uriaşe din exploatarea unor suprafeţe ce însemnau 159 399 ha.

•n arabil. Deoarece unii contemporani au supralicitat caracterul antisemit al

cărilor ţărănimii, menţionăm că, în jurul lui 1907 44% din arendaşi erau

îâni, 43% evrei, iar 13% străini.

Starea de sărăcie a ţărănimii a fost adâncită şi de marile diferenţe dintre

ani privind numărul de vite de tracţiune şi hrană. Lumea satelor se confrunta grave probleme economice, sociale şi sanitare, pe care statul, în ciuda unor

rturi, a fost incapabil să le rezolve. Majoritatea ţărănimii se afla la discreţia

Tiătarilor, fiind apăsată de dobânzi uriaşe percepute în schimbul împru-

iturilor. S-au adăugat, totodată, numeroase boli, regimul de subalimentaţie,

ndiţiile grele de viaţă, toate grevând dureros asupra situaţiei ţărănimii. Politica

vernamentală a vizat, până la răscoala din 1907, doar soluţii paleative la o

ablemă atât de acută în societatea românească. S-au urmărit, aşadar,

întinerea marii proprietăţi agricole şi întărirea celei mici. Se dorea rezolvarea

oblemei agrare doar prin vânzarea pământului din domeniile statului şi

■yordarea de credite către ţărănime.

Frământări şi răscoale ţărăneşti (1888-1907). Frământările şi agitaţiile

rănimii, al căror punct culminant l-au reprezentat răscoalele, au pus în lumină ontradictiile din sânul societăţii româneşti în pragul secolului al XX-lea şi au

onstituit forme de acţiune specifică în viaţa satului.

în martie 1888, pe fondul luptei contra guvernului, s-a răspândit în

luntenia zvonul că guvernul a decis împroprietărirea ţăranilor, dar marii

roprietari funciari au convins pe primari să nu înfăptuiască aceasta, element

are a constituit pretextul nemulţumirii ţăranilor. La 22 martie /3 aprilie 1888,

•refectu! de Ialomiţa s-a îndreptat spre Urziceni, unde se strânseseră mari mase

le ţărani, pentru a-i linişti, dar nu a reuşit. Răscoala s-a extins, în luna aprilie

I888, în judeţele Prahova, Vlaşca, Gorj, Mehedinţi, Ilfov, Vaslui, Roman, Tecuci,

Suceava, Neamţ. Printre localităţile ce au devenit focare ale răscoalei au fost

Lipia Bo/dani (jud. Ilfov) şi Dumbrăveni §\\6 Botoşani). Ţăranii au ars conace, au

distrus registrele de proprietate, s-au răfuit cu reprezentanţii administraţiei de stat, au trecut la împărţirea rezervelor de cereale, în principal de porumb. Cete

de ţărani au încercat să pătrundă în oraşe ca Galaţi şi Mizii. Autorităţile au trecut

la reprimarea răscoalei. Mulţi ţărani au fost ucişi sau răniţi, iar peste 3 000 au fost arestaţi.

/Tx.SatuMare S'Qhet

Cărei J

( /Sălaci 'Valea lui Mihai—'

Marghita Negre ni Aleşd

Huedin C|U1

GheorghienP J Turda

T âr9

u Mureş

.s" ~ j«sSangeorgi Câmpeni o ,H ,' '" de Pădure

Brad Abrud

Alba lulia' Sebeş' Orăştie Lugoj

Haţeg Caransebeş -

petroşani )

Bala de Arama

BELGRAD ' Târgu Jiu Moldova Veche •

Turnu Severin. Flt

şl,>

RĂSCOALA DIN 1907 • Principalele localităţi răsculaţi o Localităţi în care au avut loc acţiuni' de solidaritate ale

muncitorilor şi ţăranilor

n Localităţi în care au avut loc ciocniri

între răsculaţi şi unităţile represoare A. Localităţi bombardate de unităţile represoare ♦ Reşedinţe de judeţ şi alte centre

/ LEGENDA • Răscoala din 1888

w Mişcân ţărăneşti în 1893-1894 A şi 1898-18 99

OM Mişcări ţărăneşti în Transilvania până la 1900

/ y, Greve de seceriş în Transilvania y / /

' până la 1900

Hust

Halmeu

Darabani 1 • \nur>onvpm

Şiret „ Dorohor Rădăuţi ftţS.. w, Vişeul de Sus uui ouw •- w us

'/ "7-

Orhei

Călăraşi" Miclâuşan

'.Ch,şinlu

• > Tighma Tiraspoi w

N Tq.Lăpuşnei

- vV H U S

' ' ' Câ uş a o

>i- .

▼ y ■» Comrat ' T- /Bâr laa Cetatea Aibă.

- ■ m Cahul Tatarbunar }&GS&

Bolgraa

Nouă e

I.Şerpilor

fsulma f

Sf.Gheorghe

\

l Bacău'o

■ li

Cernavodă Constanţa

Mangalia

BazargiC

Balcic

Baia Mare

Târgu Lapuş

■s Mişcări ţărăneşti şi

greve de seceriş în

Transilvania între 1900-

1914, Oradea

Cefa Salonta

t>ej

Semlac

Deva Jimbolia

□Craiova

Caracal Vidin

Lom Ţurnu Măgurele-* ZimniceaL-l

Silit de agitaţiile ţărăneşti guvernul a propus Parlamentului unele măsuri

înd vânzarea unor moşii ale statutului către ţărani, modificarea unor

/ederi ale legii tocmelilor agricole, dar în esenţă legislaţia agrară a rămas

limbată. în anii 1888-1889 noi agitaţii ţărăneşti au fost înregistrate în

iţele laşi, Bacău, Vaslui, Roman, Vlaşca, Ilfov, Mehedinţi, Prahova, Dolj. în

rina anului 1893 şi în anul următor, în urma unor noi legi date de guvernul

servator, obligaţiile financiare ale ţăranilor au sporit mult. Aceasta a generat

răscoale în judeţele Vaslui, Botoşani, Tutova, Vâlcea, Dolj. în 1899 răs-

lele au cuprins şi alte judeţe. După anul 1900, introducerea unui impozit pe

turile spirtoase a trezit numeroase nemulţumiri în lumea satelor.

Demn de subliniat este şi faptul că, la începutul secolului nostru mişcarea

ia/istă s-a implicat mai mult în abordarea problemei agrare, încercând, prin

rmediul cluburilor sale la sate, pătrunderea ideilor socialiste şi în lumea

ilă. Circa 230 de cluburi au fost formate în Câmpia Munteniei, unele grupând

3 de membri. Ea s-a desfăşurat, astfel, în condiţiile agravării problemei

gre, a transformării sale într-un indiciu în funcţie de care urma să se decidă

■ctia progresului societăţii româneşti, a bunelor intenţii, a politicii deseori

itropice a guvernelor, dar fără un efect concret.

Răscoala d<n 190? şi vo-'-ih i. v>ţeSc sale In V>-H;> socia!-poîitrcă a

«mâniei.Răscoala din 1907 a constituit apogeul mişcărilor sociale de la finele

>cii modeme, ce s-a remarcat printr-o amploare, intensitate, grad de violenţă,

irindere şi caracter exploziv fără precedent. Unii contemporani au întrevăzut

;a un veritabil război ţărănesc, ce a impus cu stringenţă necesitatea rezolvării

blemei agrare.

Răscoala a izbucnit la 8/21 februarie 1907 în satul Flămânzi (jud. Boto-

li), pe o mare moşie a trustului fraţilor Fischer. Ţăranii au cerut încheierea

)r învoieli mai lesnicioase, dar administratorul a refuzat, drept pentru care a

t bătut şi alungat. Agitaţia a cuprins repede numeroase sate şi comune din

dul Moldovei - jud. Dorohoi şi laşi. Unii au lansat zvonul că răscoala s-a

reptat contra arendaşilor evrei, dar desfăşurarea evenimentelor ulterioare a

efat falsitatea acestei afirmaţii. Au fost alungaţi proprietari, cârciumari şi

ndaşi, s-au devastat conacele şi sediile administraţiei locale. Primele ciocniri

forţele de represiune au determinat intensificarea răscoalei, al cărui apogeu a

t atins în Moldova între 5 şi 10 martie 1907. Răscoala s-a extins ulterior în

ntenia şi Oltenia - jud. Romanaţi, Vlaşca, Teleorman, Ilfov, Dolj. Cel din

nă, şi mai ales satul Băileşti, a reprezentat un puternic focar de răscoală. între

şi 15 martie 1907 răscoala a atins apogeul în sudul ţării. S-a încercat de către

ani forţarea barierelor oraşelor şi pătrunderea în centrele urbane: precum

rabia, Râmnicu Sărat, Giurgiu, Buzău.

Ţărănimea a utilizat, în cadrul unei mişcări spontane, diverse forme de

ită, precum întocmirea de petiţii, distrugerea registrelor de proprietate,

icarea conacelor marilor proprietari, încercarea de a ridica unele fortificaţii,

trugerea liniilor de comunicaţie, pentru a împiedica deplasarea forţelor de

)resiune.. Solicitările ţărănimii erau concentrate în formula: „Noi vrem

mântl". în unele cazuri, documentele menţionează unii lideri locali ai ţăranilor

numiţi şi „studenţi". Dezvăluind un registru mai larg al nemulţumirilor sociale,

0

:tf»

/

I M

La asaltul conacelor. Litografie de A. Demian

numeroşi lucrători industriali şi-au manifestat pe diferite căi solidaritatea cu

răsculaţii la Galaţi, Brăila, Paşcani, Valea Prahovei.

Intensitatea răscoalei a determinat r' icţia autorităţilor, ce au recurs la

unităţile militare. La 12/25 martie 1907 guvernul conservator a demisionat şi a

lăsat locul unuia liberal, pe care l-a sprijinit însă, prim-ministru fiind DA. Sturdza.

Guvernul a reprimat violent răscoala. S-a folosit artileria pentru „pacificarea" unor sate, precum la Stăneşti, Bă/ieşti, Vieru şi Hodivoaia. Numeroşi ţărani au fost

ucişi, alţii urmăriţi în justiţie şi condamnaţi la ani grei de închisoare.

Numărul victimelor este dificil de precizat cu exactitate. Ion I.C. Brătianu

menţiona în Parlament numărul de 419 ţărani ucişi. Ziarele patronate de

Constantin Miile, .Adevărul" şi „Dimineaţa", dădeau cifra de 12-13 000 de

victime. Regele Caro/1 declara ministrului Angliei la Bucureşti că era vorba de

„mai multe mii". Au luat poziţie, protestând contra intervenţiei violente a forţelor

de represiune, numeroşi intelectuali, ca Nicoale /orga, Alexandru Vlahuţă, Ion

Luca Caragiale, Constantin Stere, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Radu

Rosettişi alţii. Ei au subliniat, totodată, alături de o susţinută campanie de prec.ă

a socialiştilor, prin Mihail Gheorghiu-Bujor, că guvernul avea o responsabilitate

deosebită pentru soarta ţărănimii şi a ţării în general, şi de aceea se impunr •

rezolvarea neîntârziată a „chestiunii ţărăneşti".

Răscoala a avut o audienţă deosebită în provinciile româneşti aflate ' b

dominaţie străină (Transilvania, Bucovina, Basarabia), precum şi un re ou

deosebit în presa din Serbia, Bulgaria, Austro-Ungaria, Canada, Germania, .are

a înfăţişat cititorilor situaţia ţărănimii din România, şi a criticat reprimarea

181

ntă a mişcăm sociale Austro-Ungaria şi-a manifestat chiar „îngrijorarea" faţa

/enimentele din România şi repercusiunile lor posibile asupra românilor din

silvania Răscoala a fost menţionată şi în lucrările Congresului din 1907 de

uttgarta\ Internaţionalei a ll-a

Răscoala din 1907 a determinat impunerea fermă în opinia publică din

ânia a problemei agrare şi a tras un semnal de alarmă în legătură cu

adictnle din ţara noastră şi necesitatea adoptăm unor măsuri eficiente drnele ce s-au succedat la conducerea ţării au adoptat noi măsuri în cadrul

latiei agrare Astfel, între 1907-1909 s-au adoptat legea pentru învoirile -

,ole, ce a stabilit un plafon maxim de arendă, legi privind înfiinţarea Casei

i/e,' mărginirea dreptului de a avea proprietăţi în arenda, trecerea în

netatea statului a unor terenuri agricole, legea de modificare a unor

eden privind băncile populare, ce a înlesnit unele împrumuturi acordate

iilor, cea privind judecătoriile de ocoale, ce urmau să rezolve litigiile între

ii şi proprietari, legea pentru constituirea obştilor ţărăneşti de arendare în

a unei legislaţii agrare, care a afectat, în principal, poziţiile conservatorilor,

Ierna agrară a continuat să rămână o preocupare a vieţii politice interne, de

ărei rezolvare depindea însăşi evoluţia ţării în climatul de puternică

/escenţă social-pohtică de la începutul secolului nostru în România, liberalii ustinut, după 1913, necesitatea înfăptuim unei reforme agrare şi electorale

Acţiuni sociale ale Sucrătoriior industriali. Progresul economiei româ-

1 după cucerirea independenţei de stat, aflată, de altfel, sub semnul

isificărn revoluţiei industriale, a determinat afirmarea lucrătorilor industriali,

centraţi în zone ca Bucureşti, porturile dunărene, Valea Prahovei Trăind şi

cind în condiţii dificile, rezultat al realizăm revoluţiei industriale, aceştia au

mizat acţiuni de luptă specifice nivelului lor de dezvoltare Grevele s-au

jlţit şi au căpătat amploare şi durată La sfârşitul secolului trecut, pot fi

iţite grevele căruţaşilor din Brăila (1884), ale muncitorilor tipografi din laşi şi

ureşti (1886, 1887), ale ceferiştilor din Galaţi şi Bucureşti (1888) Orga-

rea unor formaţiuni politice ale socialiştilor şi ale sindicatelor a determinat o

iă nouă în lupta pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă între 2 şi 1906 au avut loc 580 acţiuni greviste în acelaşi timp, lucrătorii industriali

J exprimat solidaritatea cu lupta ţărănimii, au luat cunoştinţă de poziţia

îărn sociale faţă de rezolvarea problemei naţionale, agrare şi electorale, faţă

;onflictul militar, care se contura în lume

Pe fondul progresului în structura social-economică a ţării contradicţiile ale au evoluat, rezolvarea lor fiind avută în vedere de toate echipele

ernamentale ca o soluţie pentru propăşirea ţării

* *

*

Din raportuldin 7 februarie 1906 al procurorului general N Leonescu către ministrul justiţiei

Este absolut imposibil locuitorilor din comuna Fălciu ca să arendeze pământ pentru hrană

aş pe alte moşii, chiar când acei care le posedă ar voi a le arenda, fiindcă nu-şi poate îndepărta

pe care trebuie să o aibă pe fiecare zi acasă, pentru hrana copiilor, şi nu-şi poate cultiva,

■ghe şi transporta recolta de la distante considerabile

Am pus în vedere atât inspectorului comunal cât şi ajutorului de primar Gh Grancea ca sa ia

toate măsurile de a preveni în caz când locuitorii comunei Fălciu ar voi ca să atace proprietăţile

vecine, şi să încunoştimteze de urgentă parchetul Mi-e teamă domnule ministru, că orice măsuri se vor lua şi orice sfaturi se vor da locuitorilor

lipsiţi absolut de pământ pentru hrană şi păşune vor rămâne ineficace în fata marei mizerii produse

prin refuzul arendaşilor de a ie da pământ fie pe bani fie pe muncă, şi vor săvârşi delicte şi crime

constrânşi de nevoi în urma celor raportate, vă rugăm domnule ministru ca în lipsa unui text de lege care să le

impuie tuturor arendaşilor şi proprietarilor ca să dea o câtime de pământ pentru o hrană şi păşunat

locuitorilor care au trebuinţă, ca să luaţi măsuri de a se îndrepta această stare de lucruri din partea

arendaşilor şi proprietarilor, pentru că astfel să se poată preîntimpina nemulţumirile şi răscoalele

săteşti

Articolul Apărarea mea de Vas/Ie Kogălmceanu

Răscoalele ţărăneşti din martie 1907 au avut de urmare firească o întinsă cercetare

judiciară şi administrativă pentru aflarea autorilor răscoalei La început, în martie şi aprilie opinia

publică, fund încă sub impresiunea zguduitoare a revoltelor, credea că ţăranii s-au răsculat împinşi

de instigatori sau de vreo orgamzatiune revoluţionară care lucra la sate în atmosfera aceasta încărcată a început să nască, să pnnză încetul cu încetul şi apoi să ia

trup definitiv acuzarea că vina, sau cel puţin o parte din vină o am eu Dintru întâi nimeni nu s-a

gândit la mine La izbucnirea revoltei eram liniştit, crezând, ca atâţia altn că nu e vorba decât de

izbucnire, a unei nemulţumiri locale Era însă scânteia care căzuse într-un butoi cu dinamită întreaga tară luă foc Atunci bănuielile care rătăciseră câteva zile de colo în colo, care

trecuseră graniţa şi dădeau vina pe seama străinilor, s,e opriră asupra mea

y Instrucţia începuse în tot cuprinsul ţării Şefii armatei instruiau, agenţii administrativi instruiau membrii justiţiei mstruiau Ideea fixă, preconcepută cu care porniseră toţi la cercetare era că ne

aflăm în fata unei revoluţii organizate Trebuia să se afle organizaţia Constatarea aceasta este adevărată, este adevărul sfânt Astfel actele de acuzare ale

parchetelor ar menţiona numele instigatorilor Imediat pe aceste acte, încheierea este că răscoalele

ţărăneşti din 1907 nu se datorează instigatiunilor vreunei orgamzatium criminale ci stărei economice

şi culturale a ţăranilor (subl în text) Constatarea aceasta priveşte întreaga tară şi nu eu sunt acela

care o fac, ci actele judecătoreşti oficiale '

Cu privire la reprimarea răscoalei din 1907

în privinţa modului în care trebuia executată reprimarea răscoalei trebuia spus că Ministerul

de interne şi cel de război au emis ordine dintre cele mai .energice , prin care au imprimat, de la bun

început acestei acţiuni, un caracter deosebit d»sângeros lată câteva din aceste ordine Generalul

Gigârtu, comandantul diviziei a ll-a de la Craiova cerea în 14 martie prefectului de Dolj să se

aducă la cunoştinţa autorităţilor şi locuitorilor chiar din locurile nerăzvrătite, că trupa are ordin să

tragă atât cu armele cât şi cu tunurile '(Subl în text) într-o circulară din 16 martie către prefecţii de

judeţe ministrul de interne I I C Brătianu atrăgea atenţia asupra absolutei necesităţi de a reprima

chiar din primul moment în modul cel mai energic La 16 martie generalul Gigârtu reamintea

garnizoanelor Râmmcu Vâlcea, Slatina, Caracal regimentelor 2, 3, 19, 26 infanterie, 1 2 cavalerie,

1, 9 artilerie batalionul 1, 5 vânători, regimentelor 1, 2 călăraşi şi batalionul Cantemir 12, ordinele

ministrului de Război rezumându-l astfel .energie - foc în carne Prinderea capetelor agitatoare în

aceeaşi zi ordinul nr 11 687 ulterior primul emis de acelaşi general regimentelor Rovine nr 26 9

Artilerie, 1 Călăraşi suna astfel Vă ordon să reprimaţi în mod exemplar distrugând totul şi

împuşcând pe capii răzvrătiţilor, fără a vă mulţumi făcând numai prizonieri Nemulţumit de rezultatul acţiunilor de reprimare comandantul Corpului 1 de armată

generalul Năsturel, a dat la 17 martie Diviziei a ll-a ordinul ,ca în 48 de ore răscoala să înceteze'

El cerea generalului Gigârtu, comandantul acestei divizii, să ordone tuturor detaşamentelor ca

183

nd în localităţile răsculate şi ajungând poate după consumarea crimei de către răsculaţi, ta să nu împiedice trupa de a ucide pe făptuitori, să nu o împiedice de a incendia casele lor".

Memoriu de revendicări al lucrătorilor de la moara „Steaua" din Galaţi în timpul grevei

>/<? 1. Orele de lucru să fie de la 12 la 10 ore pe zi, iar cele două ore de lucru până la

schimb, bunul mers al moarei, să se plătească supliment după preţul zilei. 2. Mărirea salariilor tuturor categoriilor de lucrători cu 30 la sută pe zi.

3 A nu fi concediat din lucru nici un lucrător sau lucrătoare din cei aflaţi actualmente în grevă n

de un an de zile, şi în special din acei ce vin ca reprezentanţi la aducerea la îndeplinire a

■jicărilor cerute de noi, fiind expresia sinceră a noastră. 4. Respectarea repaosului duminical în întregime pentru reculegere de forţe; repaosul să

-,ă de duminică dimineaţa şi până luni dimineaţa.

5. Facerea unui act de învoială între noi şi direcţia fabricii, semnat de 5 delegaţi lucrători la

ş, dl. director al fabricii şi secretarul Comisiei Generale a Sindicatelor din ţară şi din onor,

(a de Comerţ.

6. Cerem ca plata să se facă pentru partida de zi să se facă la orele 5 seara ca toţi să ne

i face târguiala, târgul fiind închis legal. Plata să se facă în argint şi bilete de bancă, iar nu în

i cu bani de nichel, găsindu-se lipsă în ele. 7. Cerem ca, din împrejurări când un lucrător sau lucrătoare a întârziat 5-10 minute să fie

3 a-şi continua lucrul.

8. Cerem ca toţi lucrătorii şi lucrătoarele să fie respectaţi tio personalul superior, a nu se mai

, cuvinte imorale şi josnice chiar pentru onoarea personalului superic al moarei, cât şi gradului

psire morală a lucrătorilor şi lucrătoarelor.

9. Cerem ca, când moara are nevoie a sta vreo zi pentru difer, eparaţii, lu-rătoni să fie

adică cu toţii să fie asiguraţi cu 6 zile de lucru pe săptămână. 10. Cerem plata zilelor în intregral cât vom sta în grevă, greva fiind provocată de dl.

ijstrator al moarei.

11. Cerem ca nici un lucrător să nu fie amendat pentru diferite ambiţiuni personale ale şefilor,

fie mai întâi judecată fapta lucrătorului printr-o comisie compusă din 5 lucrători şi doi din

rialul superior al moarei.

Lucrătorilor să nu li se aplice amenda sub nici o formă, ci numai o morală cuviincioasă. 12. Cerem înlocuirea d-lui administrator al moarei, care ne învrăjbeşte şi ne maltratează

jceşte, aducând injurii legilor ţării; asemenea şi a subşefului morar, pentru echilibrarea

-liei între lucrători şi personalul superior al moarei..."

TEMĂ:

1. Care a fost statutul problemei agrare în «omânia, la cumpăna secolelor al XIX-lea - al XX-lea.

2. Demonstraţi caracterul rădicai ai răscoalei ţărăneşti din 1907.

CULTURA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA SI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

- TRĂSĂTURI GENERALE.

- INSTITUŢIILE DE CULTURĂ. SOCIETĂŢI SI ASOCIAŢII CULTURALE.

- ÎNVĂŢĂMÂNTUL.

- MIŞCAREA ARTISTICĂ.

Trăsături generale. Deşi lipsită de cadrul unui stat pe deplin unitar, viaţa culturală a românilor a beneficiat de o relativă coeziune. într-o perioadă de

profunde mutaţii social-politice, de definire a matricei proprii spiritualităţii româneşti moderne, Vechiul Regat a constituit, în perioada 1878-1918, centrul

în jurul căruia au gravitat forţele creatoare din provinciile româneşti aflate sub

dominaţie străină. Oamenii de cultură din Transilvania, Basarabia şi Bucovina

s-au stabilit şi au creat la sud şi la răsărit de Carpaţi. Alţii au continuat să

trăiască şi să activeze în provinciile natale, dar au păstrat o strânsă legătură cu

România. Era, astfel, ilustrat un fenomen de osmoză culturală, cu adânci

rădăcini în tradiţia istorică a poporului nostru.

Perioada dintre 1878-1918 a constituit, în plan cultural, o continuare a

celei precedente, atât prin linia dominantă a preocupărilor cât şi prin

personalităţile care o ilustrează. Este cazul lui Vasile Alecsandri, Theodor Aman

şi Gheorghe Tattarescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Alexandru Odobescu,

Bogdan Petriceicu Hasdeu. în egală măsură, această perioadă reprezintă un preambul în evoluţia culturală care avea să se desăvârşească după Marea

Unire. O serie de personalităţi de primă mărime ale vieţii culturale din perioada

interbelică îşi încep acum activitatea, ca de exemplu: istoricul Nicolae lorga,

scriitorii Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, artiştii plastici Constantin Brâncuşi,

Gheorghe Petraşcu şi Theodor Pallady, savantul Henri Coandă, compozitorul

George Enescuşi alţii. Astfel, această perioadă reprezintă o punte de cristalizări

şi împliniri între generaţia paşoptistă şi cultura primei jumătăţi a secolului

al XX-lea.

l tiîuţiiie de cultură, Societă?' şi a .oriaţiî culttvaie. Un element de coeziune a spiritului creator din întregul spaţiu românesc, îl reprezenta Academia. Constituită în 1866 ca „Societatea literară română', cu misiunea de a stabili ortografia, gramatica şi dicţionarul limbii române, ea şi-a modificat, încă de la sesiunea inaugurală - august 1867 - numele în „Societatea Academică Română", iar începând din 1872 a ajuns să-şi lărgească domeniul de compe-tenţe, admiţând între membrii săi oameni de ştiinţă de prestigiu din domenii ca: medicina (Nicolae Kretzulescu), ştiinţele naturale (A. Fătu), economia (Petre S. Aurel/ansi loan Ghica), geologia (Gregoriu Ştefănescu). în mai 1879 a adoptat

185

Victor Babeş Emil Racoviţă

tulatura de „Academia Română", ce avea drept obiectiv principal promovarea culturii, limbii şi istoriei naţionale, a literelor, ştiinţelor şi frumoaselor arte". în

tructura sa s-au menţinut trei secţii: literatură, istorică şi ştiinţifică, dar o dată cu

liversificarea disciplinelor ştiinţifice reprezentate, cea din urmă secţie a tins să

câştige o pondere tot mai însemnată în ca-

drul Academiei, reflectând astfel progresele

ştiinţei româneşti în acea epocă.

Primei generaţii de savanţi români -

fizicianul şi matematicianul E, Baca/og/u, geologul şi paleontologul Gr. Cobă/cescu,

chimiştii Petru Poni şi Nicolae Tec/u, bota

nistul Florian Porcius, agronomul şi econo

mistul Ion lonescu de la Brad - i s-au

alăturat personalităţi mai tinere, cu merite

deosebite în diferitele ramuri ale ştiinţei:

matematicienii Spiru Haret, David Ema-

nuel, Dimitrie Pompeiu şi Gheorghe Ţiţeica,

inginerul Anghel Saligny, proiectant şi

constructor al podului de peste Dunăre de

la Cernavodă, geologii Ludovic Mrazec, I.

Simionescu şi Gh. Munteanu-Murgoci, geograful Simion Mehedinţi, numeroşi re

prezentanţi ai medicinei şi biologiei pre

cum: Grigore Antipa, întemeietorul şcolii

dr. loan c. Cantacuzino româneşti de hidrobiologie şi ihtiologie şi al

186

Muzeului de Ştiinţe ale Naturii din

Bucureşti, Dirnitrie Brândză, fondator al

Grădinii Botanice din Bucureşti, Victor

Babeş, Ion Cantacuzmo, C. Istrati, Gh.

Marinescu, C. Levaditi, Emil Racoviţă,

fondatorul în 1920 al Institutului de

Speologie din Cluj, D. Voinov, Francisc Rainer, creatorul şcolii româneşti de

antropologie, Thoma lonescu.

Dacă secţiunea ştiinţifică a Academiei Române s-a bucurat de o com-

ponenţă atât de prestigioasă, nu mai puţin ilustre sunt şi numele academicienilor

din celelalte secţii: B.P. Hasdeu, Timotei Ci-pariu, Vasile Alecsandri, C.

Negruzzi, August Treboniu Laurian, Titu Maiorescu, iar mai târziu /. Slavici, G.

Coşbuc, B. Şt. Delavrancea, M, Sadoveanu, L. Re-breanu, la secţia literară;

M. Kogălni-ceanu, G. Bar'iţiu, Al. Odobescu, V.A. Urechia, A.D. Xenopol, D.

Onciul, I. Bogdan, V. Pârvan, N. /orga, la secţia istorică. Nu se poate totuşi să nu

observăm şi câteva „absenţe" ilustre din rândul academicienilor. Marii scriitori

clasici, Minai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiaie, nu au ocupat în timpul

vieţii fotoliile de academicieni care li s-ar fi cuvenit pentru valoarea operei lor. Nici premierele mondiale realizate în

domeniul aviaţiei de Traian Vuia şi Henri Coandă nu au fost răsplătite cu titluri

academice, decât în cazul celui din urmă, peste mai multe decenii de la

construirea primului avion cu reacţie. în pofida acestor omisiuni, Academia

Română reprezenta forul în jurul căruia s-au grupat cele mai importante forţe

creatoare ale poporului român, atât din Vechiul Regat, cât şi din provinciile aflate

sub administraţia străină.

Un fenomen caracteristic pentru cultura română în această perioadă îl

reprezintă şi apariţia unui mare număr de societăţi şi asociaţii culturale cu profil

istoric, literar, artistic. Ele ilustrează efervescenţa culturală care defineşte

deceniile din preajma anului 1900. Alături de Societatea „Junimea' (laşi, 1863),

Societatea culturală „Ateneul Român" (Bucureşti, 1865), Societatea Filarmonică Română (Bucureşti, 1868), Societatea pentru fond de teatru român (Deva,

1870), Societatea amicilor de Belle Arte (Bucureşti, 1872) au activat importante

asociaţii culturale ce au susţinut idealurile deplinei libertăţi şi unităţi naţionale.

Menţionăm astfel, Amicii literaturii şi artei române (Bucureşti, 1895), Societatea

pentru răspândirea gustului artistic în România „Ileana" (Bucureşti, 1897),

Asociaţia „Frăţia bunilor români" (Bucureşti, 1906), Universitatea populară „N.

lorga" '(Vălenii de Munte, 1908), Liga „Deşteptarea" (Bucureşti, 1912). Alte

societăţi şi-au propus obiective limitate, marcând o tendinţă de specializare în

cultură. Astfel au activat între altele Societatea de Arhitectură (Bucureşti, 1891),

Societatea de filosofie (Bucureşti, 1897), Societatea „Tinerimea artistică"

(Bucureşti, 1901), Societatea scriitorilor români (Bucureşti, 1909), Asociaţia

187

Petru Poni

profesorilor universitari (laşi, 1917), So

cietatea „Arta Română"(laşi, 1917). Dacă

avem în vedere şi existenţa unui număr

mare de asociaţii vizând obiective sociale

şi politice (Liga Votului Universal) sau

naţionale („Arcăşiile"\n Bucovina) şi luăm

în consideraţie şi spectaculoasa dezvol tare a presei - peste 2 700 de periodice

apărute doar în perioada 1907-1918 - ne

putem crea o imagine a bogăţiei şi diver

sităţii care au caracterizat preocupările

culturale ale societăţii româneşti între

războiul de independenţă şi Marea Unire.

Pentru meritul de a fi grupat în jurul

său pe cei care vor deveni „clasicii litera

turii române", Junimea" ocupă o poziţie

privilegiată în ierarhia asociaţiilor şi so

cietăţi/or cu/tura/e. Avându-I în fruntea sa

A pe Titu Maiorescu, ea a jucat un rol de- • CISIV în afirmarea

lui M. Eminescu, I.

Creangă, han Slavici şi Ion Luca Cara-

ale. în jurul acestei societăţi s-a definit un interesant complex de idei estetice,

jsofice şi politice, ce poartă numele de junimism. El s-a pronunţat şi a susţinut

omovarea, în acelaşi timp, a valorilor tradiţionale şi deschiderea către cultura

;cidentală, cu o afinitate specială faţă de cultura germană, explicabilă prin

Mihai Eminescu Ion Luca Caragiale

88

Aurel Vlaicu

faptul că, în cadrul său, se formaseră nu numai Titu Maiorescu, ci şi mulţi alţi reprezentanţi de vârf ai intelectualităţii române din epocă. Principala tribună de manifestare a ideilor acestei societăţi au constituit-o „Convorbirile literare". Reacţia împotriva poziţiilor junimiste s-a cristalizat în jurul revistei „Literatorul", condusă de Alexandru Macedonski. Polemica de idei s-a purtat preponderent pe tărâmul esteticului, „Literatorul" promovând curentul parnasianismului şi simbolismului.

Estetica maioresciană a avut un adversar şi în persoana lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, susţinător al „artei cu tendinţă", iar din punct de vedere politic adept al social-democraţiei. Ideile sale se fac cunoscute prin paginile revistei „Contemporanul".

în primii ani ai secolului XX, alte două publicaţii au devenit purtătoare de cuvânt ale unor noi curente literare, cu repercusiuni şi dincolo de domeniul strict al esteticului: „Sămănătorul", iniţiat de Spiru Haret, şi, respectiv, „Viaţa Româ-nească", prin care s-au făcut cunoscute, în special, ideile lui Constantin Stere şi Garabet Ibrăileanu. Curentele născute în jurul celor două reviste au fost sămănătorismul ş\ poporanismul.

învăţământul. O premisă importantă pentru facilitarea accesului la învă-ţământ a reprezentat-o legea din 1864, prin care învăţământul primar a devenit obligatoriu şi gratuit. în realitate, însă, nu toţi elevii înscrişi în clasa I terminau patru clase. Condiţiile obiective ale dezvoltării social-economice, un anumit imobilism şi o oarecare inerţie la nivelul mentalităţilor au determinat menţinerea unui procent însemnat de analfabeţi. în opera de modernizare a sistemului de învăţământ din România un rol important l-a jucat matematicianul, astronomul şi pedagogul Spiru Haret, ce a îndeplinit de mai multe ori funcţia de ministru al instrucţiunii publice. Prin activitatea sa el a reorganizat pe baze moderne învăţământul de toate gradele şi a iniţiat prima acţiune culturală şi politică de proporţii a învăţător/mii române din med/uf sătesc.

în mare măsură, lumea academică coincide, în perioada de care ne ocupăm, cu aceea universitară. Cele două universităţi, din laşi (fondată în 1860) şi din Bucureşti (înfiinţată în 1864), au focalizat viaţa culturală şi ştiinţifică a ţării Se adăugau Facultatea de Medicină (iniţiatori dr. Carol Davila şi N. Kretzulescu), precum şi şcolile superioare cu profil artistic - Şcolile de Arte Frumoase din Bucureşti şi laşi, Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, care completau imaginea învăţământului superior românesc situat la cote valorice ridicate. Nivelul ridicat de cunoaştere şi cercetare se explică nu numai prin talentul şi entuziasmul corpului profesoral, ci şi prin temeinica sa pregătire în reputate centre universitare ale Europei. De altfel, obiceiul trimiterii unor tineri la studii în străinătate, adesea după absolvirea unei facultăţi în ţară, se va menţine şi în continuare. în acest scop sunt atribuite burse de studii în străinătate, mulţumită cărora poarta marilor universităţi se deschide pentru tinerii români proveniţi din aproape toate păturile sociale.

Reforma învăţământului, promovată de Spiru Haret, a dat o nouă orientare Şcolilor de stat din România. Concomitent, însă, a continuat să funcţioneze învăţământul particular, precum şi cel confesional. în ceea ce îi priveşte pe românii din provincii!'- aflate sub stăpânire străină, obiectivul principal a fost apărarea şcolilor cu predare în limba naţională. în Transilvania şi în Bucovina

189

George Coşbuc Bogdan Petriceicu Hasdeu

■xistau unele şcoli româneşti, de nivel primar şi mediu, dar se simţea lipsa ivăţământuiui superior. Activitatea Astreia constituit un imbold pentru afirmarea

laţiu'nii române din Transilvania. Ea a continuat să susţină, pe diferite căi, şcoala omânească. Faptul că primul preşedinte al Astreiesle ales Andrei Şaguna, cel

are, în 1864, a devenit şi Mitropolit al românilor ortodocşi din Ungaria şi din

'ransilvania, aruncă o lumină semnificativă asupra implicării Bisericii în

prijinirea învăţământului şi cultivarea valorilor naţionale din Transilvania, fapt

;are reprezintă un adevăr general, valabil pentru ambele mari confesiuni -

irtodoxă şi greco-catolică - cărora le aparţineau românii transilvăneni.

Mult mai dramatică se prezenta situaţia învăţământului pentru românii din

Basarabia. Politica de deznaţionalizare a populaţiei majoritare româneşti a atins

ipogeui după 1867, când folosirea limbii române în orice fel de şcoală a fost

nterzisă. Chiar şi atunci când, sub influenţa revoluţiei ruse din 1905, s-a

ecunoscut dreptul la învăţământ în limba maternă, acest drept era acordat

liferitelor grupări etnice minoritare, nu însă şi majorităţii româneşti. Dramatica iituaţie culturală a românilor basarabeni era întreţinută şi agravată şi de vigilenţa

:u care autorităţile ruse vegheau să nu pătrundă nici un fel de cărţi sau periodice

n bibliotecile basarabene din România pentru a putea, prin totala izolare

:ulturală, să-şi ducă la îndeplinire acţiunea de deznaţionalizare a românilor.

în perioada care a urmat războiului de independenţă,

arhitectura, pictura, sculptura, muzica şi teatrul trec şi ele printr-un proces de

iefinire a marilor direcţii care vor reliefa specificul naţional în cadrul fiecăreia şi

otodată cunosc capodopere ale creaţiei artistice.

în arhitectură, vechea tentaţie, ca stil, a clasicismului, este abandonată

)entru a face loc unor direcţii de dezvoltare divergente, nevoia de a construi mari

I90

Palatul Culturii din laşi

edificii publice, care să dea prestanţă oraşelor româneşti. Aceasta este satis-

făcută de eclectismul specific şcolii franceze, ilustrat prin edificii ca Atheneul Român sau Cercul Militar din Bucureşti. Preocuparea arhitecţilor de a îmbina

elementul nou cu cel autohton s-a finalizat prin opera arhitectului Ion Mincu şi a

elevilor săi, în clădiri aparţinând stilului neo-românesc, încercare de continuare a

repertoriului de forme arhitecturale consasrat de epoca brâncovenească.

Pentru pictură şi sculptură, epoca de care ne ocupăm reprezintă momentul

unei predări de ştafetă între generaţii. Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu şi

Caro/ Storck, fondatori ai Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti şi Gheorghe

Panaiteanu, ctitor al şcolii similare din laşi, îşi încheie activitatea. în schimb,

generaţia lui Nicolae Grigorescu, apoi Ion Andreescu şi Ştefan Luchian înnoiesc

limbajul plastic realizând o mai mare apropiere faţă de pictura franceză a şcolii

de la Barbizonş\ a curentului impresionist. La laşi, CD. Stahise apropie mult de

tradiţiile artei plastice germane. Primii ani ai secolului XX au marcat şi deschiderea artei româneşti către

universul de idei şi forme ale curentului modernist. Opera lui Constantin

Brâncuşi, degajând o viziune stilizată a volumelor, a fost, pentru început, primită

cu reticenţa de publicul format şi educat artistic în spiritul curentului

academismului. Se afirmă nume noi ca: A. Verona, N. Vermont, C.

Cuţescu-Storck, Gh. Petraşcu, Th. Pallady. în sculptură, Ion Georgescuşi Ştefan

Valbudea preiau ştafeta de la dascălul lor, Carol Storck, pentru a o preda unei

generaţii mai tinere: C. Brâncuşi, D. Paciurea, Fritz Storck. Activitatea

191

Palatul Poştei şi Telegrafului

din Bucureşti

Ateneul Român

Nicolae Grigorescu Theodor Aman

expoziţională capătă un caracter ritmic. Unii artişti expun şi în străinătate, unde cei mai mulţi îşi desăvârşesc studiile, realizând astfel paşi spre recunoaşterea

artei româneşti în cercurile internaţionale. Un eveniment de excepţie îl constituie

Expoziţia Jubiliară organizată la Bucureşti în 1906 pentru a marca festiv împlinirea a 40 de ani de la suirea pe tron a lui Caro/ I. Cu acest prilej se

amenajează în Capitală Parcul Carol şi se construiesc, în cadrul său, nu-

meroase edificii, precum Palatul Artelor. Tot cu acest prilej D. Pădurea, Fr.

Storck şi Filip Marin sculptează ansamblul de factură romantică format din doi

giganţi şi Frumoasa Adormită, ilustrare a unei legende scrise de Carmen Sylva,

regina poetă şi protectoare a artelor.

interesul pentru artă se manifestă, însă, şi pe alt plan. Acum au luat

naştere colecţii şi muzee dintre cele mai importante în România. Regele Carol I,

el însuşi având studii de istoria artei, şi-a format o celebră colecţie de tablouri.

Tot gustului său şi al reginei Elisabeta (Carmen Sylva) i se datorează construirea -

între 1873-1383 - a CasteluluiPe/eş, devenit, din 1914, un bun al poporului

român, ca urmare a voinţei testamentare a suveranului. în 1910 ia fiinţă la Bucureşti primul muzeu de artă, construit de Anastase Simu pentru a-i adăposti

bogata colecţie de pictură şi sculptură, donată ulterior statului. Ideea unui muzeu

de artă, iniţiat şi susţinut de stat, se află, în această epocă, doar în stadiul de

proiect, deşi un fond de opere ale artiştilor români începe să se strângă pentru

viitoarea Pinacotecă Naţională, iar spaţiile pentru amenajarea ei sunt prevăzute

în Palatul Atheneului. Mai aproape de realizare se află proiectul altei instituţii de

interes naţional. Este vorba despre Muzeul naţional de artă veche românească,

destinat să cuprindă atât obiecte de artă populară, cât şi mărturii artistice ale

civilizaţiei româneşti medievale, pentru care istoricul de artă Alexandru

193

gara-Samurcaş a colecţionat un fond de mai multe mii de exponate, iar

itectul Nicolae Ghika-Budeşti a construit o aripă a viitorului sediu din

;ureşti (actualul Muzeu al Ţăranului Român).

Din acelaşi interes pentru valorile culturii vechi, a luat fiinţă Comisia

wumentelor Istorice, organism specializat în studierea, repertorierea şi

taurarea monumentelor. Printre publica ţiile comisiei se numără şi amplele

iertorii de monumente bisericeşti medievale din România, realizate de Gh. lşş\ Nicolae Ghika-Budeşti. Preocupărilor pentru cunoaşterea trecutului istoric

tional le datorăm şi cele dintâi studii de arheologie românească pe care Ie-a

îlizat Alexandru Odobescu, în legătură cu tezaurul de la Pietroasa, Grigore

cilescu, pentru monumentul de la Adamclisi (Tropaeum Traiani)ş\, mai târziu,

isile Pârvan, referitor la civilizaţia geto-dacă. Tot în această perioadă, a

;eput o activitate sistematică de culegere şi interpretare ştiinţifică a folclorului.

tivitatea de pionierat în acest domeniu a lui Vasile Alecsandri ş\ B.P. Hasdeua

;t continuată de Artur Gorovei, Simion Florea Marian, Gr. Toci/eseu, Elena

?cu/ută-Voronca, Lazăr Şăineanu, care au publicat importante culegeri de

clor, precum şi studii privitoare la textele culese. Preocupări similare s-au

anifestat şi în privinţa muzicii populare, care reprezintă şi una din sursele de

spiraţie pentru compozitori, în special pentru cei atraşi de creaţia corală. în ;eastă direcţie s-au impus, cu precădere, contribuţiile lui Gheorghe Dima şi

n Vidu.

Viaţa muzicală a fost bogată în manifestări aparţinând diferitelor genuri,

ste epoca în care se organizează Filarmonica şi Opera (teatrul liric). Câteva

îrsonalităţi se impun publicului, chiar şi celui internaţional. Haricleea Darclâe,

ina de A/o/ysunt două dintre vocile celebre ale României, aplaudate pe mari

;ene ale Europei. Dtntre compozitori se afirmă Ciprian Porumbescu, Eduard

'aude/la, Alfons Castaldi. Alexandru Flechtenmacher îşi asociază numele în

Decial cu acela al poetului Vasile Alecsandri, cu care colaborează. La laşi,

îavriil Musicescu îmbină activitatea componistică cu cea pedagogică. Fără

idoială însă că marele eveniment al istoriei muzicii româneşti este apariţia

inărului George Enescu, care şi-a uimit maeştrii prin precocitate şi o strălucită arieră internaţională ca interpret, dirijor şi compozitor.

Imaginea vieţii culturale a epocii de după cucerirea independenţei ar fi

icompletă fără o menţiune a rolului tot mai important pe care şi-l asumă arta

framatică. Teatrul naţional se afla la momentul de răscruce dintre vechea

leneraţie, reprezentată de Matei Mi/Io, Mihail Pascal/y, şi noile contingente de

ictori, printre care menţionăm pe Grigore Manolescu, Ştefan Iulian, Aristizza

lomanescu, Constantin Nottara. în repertoriu, clasicii literaturii universale

ilternează cu dramaturgii români. în strânsă legătură cu teatrul dramatic a luat

îaştere şi teatrul liric, la dezvoltarea căruia un rol important l-a avut Eduard

Wachmann, director al Conservatorului din Bucureşti.

Viaţa culturală românească din perioada 1877-1918 se prezintă, astfel, ca

jn fenomen complex, atingând cote valorice superlative. în cadrul său s-au ructificat roadele unei activităţi începută încă anterior anului 1848 şi în care

cultura română s-a aliniat celei europene. Principalele instituţii culturale s-au

aflat acum în perioada de organizare care, nu lipsită de unele ezitări, a constituit

un început condus în mod ferm de o generaţie de oameni de cultură, beneficiind

de o formaţie solidă şi animaţi de un patriotism autentic. Afirmarea specificului naţional în cultură a fost unul din obiectivele urmărite cu consecvenţă fără a fi însă şi formulat ca atare, în mod programatic. România independentă devenea astfel şi centrul către care convergeau forţele creatoare din întregul spaţiu locuit de români, într-un moment în care aspiraţiile către unire atingeau apogeul, pregătind actul din 1918.

NICOLAE /ORGA despre interesul acordat ţăranului român

.. Cercurile conducătoare dădeau mai multă atenţie ca înainte ţăranului. Cercurile literare

şi ştiinţifice studiară cu stăruinţă poeziile, poveştile, cântecele, legendele, portul, în scurt toate formele

de mişcare spirituală ale poporului..."

CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU despre specificul naţional

.. Specificul naţional e totuna cu sufletul neamului, care e în fiecare dintre noi, şi cu

toate acestea este în afară de noi: noi îi împrumutăm viaţa organică, el ne dă continuitatea şi durata

istorică; el este chipul cu care ne întrupăm pentru alte neamuri..."

TEMĂ:

1. Caracterizaţi direcţiile principale de dezvoltare ale învăţământului românesc, între anii

1878 şi 1914.

2. Care au fost contribuţiile majore ale mişcării artistice la afirmarea culturii după cucerirea

independenţei?

RĂZBOIUL PENTRU REÎNTREGIREA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

-DIPLOMAŢIA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA Şl ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA. -ROMÂNIA SI DEBUTUL PRIMEI

CONFLAGRAŢII MONDIALE. PERIOADA NEUTRALITĂŢII SI SEMNIFICAŢIA SA. -INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI.

OPERAŢIILE MILITARE DIN ANUL 1916. OCUPAŢIA MILITARĂ A PUTERILOR CENTRALE.

k - CAMPANIA DIN VARA

ANULUI 1917 SI URMĂRILE SALE. -PACEA DE LA BUCUREŞTI (24

APRILIE/7 MAI 1918). REINTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI SI PARTICIPAREA SA LA VICTORIE.

Diplomaţia românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul ocolului al XX-lea. Dupâ recunoaşterea internaţională a independenţei de stat, omânia a trebuit să ţină seama de noul echilibru de forţe creat în Europa şi, în aecial, în sud-estul său. Aceasta, pe de o parte, deoarece ocupa o poziţie rategioă în Peninsula Balcanică, acolo unde se ciocneau interesele economice şi olitice ale Rusiei, Imperiului Otoman şi Austro-Ungariei, iar, pe de altă parte, ea ebuia să se integreze structurilor europene de pe o nouă poziţie - cea de stat de >ne stătător- şi să-şi făurească modalităţi proprii de afirmare care să-i asigure 9zvoltarea. în atare condiţii, ţara noastră a desfăşurat o politică externă activă, cu n câmp de acţiune lărgit şi în care s-a manifestat o colaborare între toate partidele alitice, dincolo de micile interese partizane, pe drumul afirmării intereselor aţionale. Au contribuit la aceasta diplomaţi străluciţi, precum MihailKogălniceanu, J/7 Chica, P.P. Carp, I.C. Brătianu, V. Boerescu, DA. Sturdza şi alţii. Conform ărerii unor diplomaţi străini, Bucureştiul a devenit, în perioada de care ne ocupăm, n centru cu o bogată activitate diplomatică, „o veritabilă trambulină pentru mbasadori".

Imediat după 1878, un obiectiv central al guvernului român a fost cunoaşterea în plan extern a independenţei şi a transformărilor ce i-au urmat în tatutul politic al ţării. După numeroase demersuri diplomatice, legate mai ales de Dordarea cetăţeniei evreilor şi de rezolvarea urmărilor afacerii Stroussberg, între iii 1878-1880 Anglia, Franţa, Grecia, Olanda, Rusia, Imperiul Otoman, ustro-Ungaria, Italia, Germania au recunoscut independenţa de stat a României.

în acelaşi timp, au avut loc numeroase contacte diplomatice legate de dicarea ţării la rangul de Regat. încă în toamna lui 1878, Caro/ la luat titlul de Iteţă Regală, acesta fiind recunoscut în anul următor. El a semnificat un prim as către modificarea statutului politic internaţional al ţării. în 1880 I.C. Brătianu Carol I au făcut vizite în Germania. Cu acest prilej a fost abordată şi problema sgatului şi s-a reglementat, apoi, succesiunea la tronul ţării. S-a stabilit ca, în lipsa ascendenţilor direcţi, tronul să revină prinţului Ferdinand, nepotul de frate al lui

36

Carol. Acesta s-a căsătorit în 1892 cu principesa Măria de Edinburgh, nepoata

reginei Victoria a Angliei. La 14/26 martie 1881, Parlamentul a votat

transformarea României în Regat, punând încă o dată Europa în faţa faptului

împlinit. România îşi decidea, astfel, singură, soarta în istorie. în 1881, ţara

noastră întreţinea relaţii diplomatice cu 18 state ale lumii.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea scena politică

a continentului nostru a fost marcată, cel puţin în sud-estul său, de mutaţii semnificative. Austro-Ungaria şi-a intensificat penetraţia în Peninsula Balcanică

şi a ocupat un loc important în Comisia Dunării; preocuparea sa de a domina

Comisia, permanentele fricţiuni legate de situaţia românilor din Transilvania,

supuşi unei intense deznaţionalizări după înfăptuirea dualismului din 1867, ca şi

consecinţele convenţiei comerciale din 1875 au dus la înrăutăţirea relaţiilor

româno-austro-ungare. Rusia şi-a întărit poziţiile în Bulgaria şi a încercat, în

1878, să ameninţe România cu ocuparea; în anul următor, pe fondul înrăutăţirii

grave a relaţiilor româno-ruse, după încălcarea de către Rusia a Convenţiei din 4

aprilie 1877 şi ocuparea judeţelor din sudul Basarabiei, s-a ajuns la incidentul

între trupele române şi ruse de la Arab Tabia, în legătură cu delimitarea frontierei

de sud a Dobrogei. Franţa, înfrântă catastrofal în urma războiului din 1870-1871

cu Prusia, nu mai reprezenta, pentru moment, o forţă politico-diplomatică în Europa. Acestea au impus României, tot mai mult izolată diplomatic după 1878,

să se îndrepte spre o alianţă diplomatică cu Puterile Centrale (Tripla Alianţă),

formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. S-au adăugat originea germană a

dinastiei din România şi unele interese economice ale cercurilor conducătoare

din ţara noastră în relaţiile cu Germania. Iniţiativa a venit din partea cancelarului

german Otto von Bismarckcare, în 1880, s-a şi exprimat în acest sens. în 1883,

regele Carol I a făcut vizite în Germania şi Austro-Ungaria, ceea ce a grăbit

apropierea României de Puterile Centrale, l-a urmat vizita primului ministru I.C.

Brătianu în aceleaşi ţări. în cadrul convorbirilor, premierul român a respins însă

în mod hotărât - expresie a politicii independente a României şi a faptului că

alianţa nu însemna renunţarea la o politică proprie a guvernului de la Bucureşti -

cererea de a nu permite pe teritoriul său acţiuni îndreptate contra dublei monarhii. Chiar cu un an înainte, în 1882, avusese loc la laşi, cu prilejul dezvelirii

unei statui a lui Ştefan cel Mare, un incident ce agravase relaţiile între Viena şi

Bucureşti: senatorul Petre Grădişteanu declarase atunci că speră ca regele

Carol să recapete „pietrele preţioase" ce lipseau încă de la coroana voievodului

moldovean, adică provinciile aflate sub dominaţie străină.

în ultimii ani ai secolului trecut, raportul de forţe în Balcani a suferit

importante modificări o dată cu reorientarea Serbiei şi Bulgariei spre Rusia. în

acelaşi timp, guvernul român a continuat să-şi manifeste interesul pentru

sprijinirea locuitorilor de origine română din zona Balcanilor, mai precis din

Munţii Pindului ş\ de pe Valea Timocului.

Alianţa între România şi Puterile Centrale s-a semnat în 1883 şi a fost un

act cu caracter secret fiind cunoscut doar de rege şi de către unii oameni politici. Ea a fost reînnoită, de cîteva ori, în anii următori. Alianţa a avut un caracter pur

defensiv, specificându-se angajamentul părţilor de a nu adera la alianţe

potrivnice vreunuia din membri, ca şi obligaţia de a se ajuta în cazul în care vreo

parte contractantă era atacată. România a izbutit, în acest mod, să iasă din

197

rea în care fusese împinsă şi a obţinut unele garanţii de securitate. în aşi timp, alianţa nu a semnificat nici un moment abandonarea sprijinirii luptei, inilor din Transilvania, ci chiar o consolidare a statutului internaţional al ţării regătirea deplinei unităţi naţionale. Pentru unii politicieni, tratatul avea )rtantă prin prezenţa Germaniei în alianţă. Se spera că aceasta din urmă va veni la Viena şi Budapesta pentru a îmbunătăţi situaţia românilor ardeleni, ■esie a conjuncturii internaţionale, clauzele militare ale acordului nu au fost nicicând aplicate, iar atunci când condiţiile au permis-o, românii au intrat în i pentru eliberarea fraţilor lor de peste munţi. Trebuie menţionat şi faptul că, după 1883, momentele de încordare între

ureşti şi Viena au continuat, date fiind intensificarea exploatării naţionale a anilor ardeleni, tensiunile economice, precum şi războiul vamal dintre anii 5-1891, regimul naviga ţiei pe Dunăre. Puternicul ecou al ac ţiunii lorandiste, uriaşa adeziune a opiniei publice şi a tuturor cercurilor politice din hiul Regat la prevederile documentului înaintat lui Franz losif m 1892, icarea liderilor memorandişti în procesul de la Cluj, au impus cercurilor ale de la Bucureşti ca, în ciuda alianţei cu Viena, să susţină interesele jnale. însuşi regele Caro/1 a avertizat Germania că nu putea să se opună deratelor naţiunii române. La începutul secolului al XX-lea România s-a afirmat în sud-estul Europei

in factor de stabilitate politică. Politica externă a încercat să corespundă pe in şi să urmărească realizarea intereselor naţionale, aceasta pe fondul compli-situaţiei din Balcani şi al conturării celei de-a doua alianţe politico-diplomatice Europa - Antanta (Tripla înţelegere) - constituită de Franţa, Anglia şi Rusia, lânia a urmărit, în principal, menţinerea statu-quo-uM în Peninsula Balcanică î acest sens, şi-a modelat activitatea pe lângă Puterile Centrale. Noua situaţie sud-estul Europei, în special apropierea Austro-Ungariei de Bulgaria şi terea agresivităţii sale după 1908, când a anexat Bosnia şi Herţegovina, s-a ■ânt şi asupra situaţiei românilor din Transilvania. Cel din urmă eveniment a întuat contradicţiile în această zonă a continentului, dat fiind şi faptul că enţiile Rusiei faţă de strâmtorile Bosfor şi Dardanele au fost ignorate la Viena. asemenea, Bulgaria şi-a manifestat dorinţa de a îngloba noi teritorii. De fapt, jaria dorea să-şi sporească teritoriul pe seama Imperiului Otoman, prin aceasta ând în pericol statu-quo-u\ balcanic. în aceste condiţii s-a produs, în mod tat şi greu de surprins de cei neavizaţi, o detaşare a ţării noastre de Puterile trale. Ea s-a prelungit până către 1914, în pragul conflagraţiei mondiale.

Diplomaţia austro-ungară şi cea germană au căutat, totuşi, să menţină ureştiul în orbita Puterilor Centrale, în ciuda unui curent de opinie tot mai ivorabil lor în cercurile politice româneşti. în 1909, moştenitorii tronului din mania şi Austro-Ungaria au vizitat capitala României, iar la împlinirea a 70 de regele Carol /a fost numit feldmareşal al armatei germane. Ion I.C. Brătianu, cipesa Măria, alţi politicieni au tatonat însă terenul pentru o reorientare tacită, >olitica externă, către Antantă. Se spera ca aceasta să sprijine unirea isilvaniei şi Bucovinei cu România. Tot mai multe evenimente politice şi nomice atestă acest proces. în anii 1910-1911 România a fost vizitată de uni militare din Anglia şi Rusia, de Paul Deschanel, fost preşedinte al iţei, şi de către primarul Parisului. De asemenea, au sporit investiţiile de ital din statele Antantei, în special în industria petrolieră.

Războaiele balcanice din 1912-1913 au demonstrat însă, în mod clar,

reorientarea politicii externe a guvernului român. în 1912, statele balcanice -

Serbia, Grecia, Bulgaria urmăreau realizarea unităţii naţionale prin recucerirea

unor teritorii aflate încă sub stăpânirea Imperiului Otoman. Poarta a fost înfrântă

şi, la 3 decembrie 1912, a semnat armistiţiul. Tratativele pentru pace s-au

desfăşurat la Londra, dar între aliaţii balcanici existau încă multe neînţelegeri.

Datorită Porţii discuţiile au fost întrerupte, iar la 3 februarie 1913 conflictul a reizbucnit. Teama unei generalizări a conflictului a făcut ca Marile Puteri să

intervină, după Conferinţa internaţională a ambasadorilor şi „Protocolul" de la

Moscova, ceea ce arată interesele distincte ale Marilor Puteri, în zonă, şi să se

încheie pacea de la Londra, lăsând, totuşi, importante probleme nerezolvate.

România şi-a proclamat neutralitatea faţă de primul conflict balcanic, dar a

privit cu îngrijorare războiul, mai ales prin prisma intervenţiei Marilor Puteri. La

10 iunie 1913 Bulgaria, nemulţumită de rezultatele tratativelor de pace, a atacat

pe foştii aliaţi. ( începea al doilea război balcanic.) în aceste condiţii, când

situaţia din Peninsula Balcanică se complicase la maximum şi tindea să se

modifice, România a decretat mobilizarea. Toţi contemporanii au fost de acord

că aceasta a semnificat în fapt ruperea legăturilor cu Puterile Centrale şi în mod

deosebit cu Austro-Ungaria. Nicolae /orga scria că ..... se poate spune... că peste

Dunăre se discută chestiunea Ardealului, că se începe războiul împotriva voinţei

austriece". Trupele române au trecut Dunărea şi au înaintat în Bulgaria. Bulgaria

a fost silită să capituleze. Discuţiile pentru pace s-au desfăşurat la Bucureşti,

ceea ce era o recunoaştere a rolului ţării noastre. Pacea de la Bucureşti din 10

august 1913 a prevăzut cedarea de către Bulgaria a unei părţi din Macedonia

către Serbia şi a sudului aceleiaşi provincii către Grecia. Imperiul Otoman a

primit o parte din răsăritul Traciei cu oraşul Adrianopole (Edirne), iar România,

sudul Dobrogei, până la linia Ecrane - Turtucaia. Tratatul de Pace a restabilit

pacea în Balcani doar aparent, căci în ciuda politicii Bucureştiului de a-l menţine,

guvernul de la Sofia a acţionat permanent sub instigarea Vienei pentru revizuirea

sa. Aceasta a adâncit şi mai mult ruptura între România şi Tripla Alianţă, tocmai

în pragul războiului mondial.

România şi debutui primei conflagraţii mondiale. Perioada neutralităţi.

şi semnificaţia sa. Primul război mondial (1914-1918) a reprezentat apogeul

confruntării între Marile Puteri pentru dominaţie economică şi politică şi

reîmpărţirea lumii în sfere de influenţe. S-au confruntat Puterile Centrale şi

Antanta, deopotrivă responsabile de izbucnirea conflictului.

în vara anului 1914 România ocupa o poziţie importantă, ambele tabere beligerante fiind dispuse să-i câştige concursul. Pe de o parte, Puterile Centrale

se străduiau să menţină România în alianţă. în acest sens, în 1913-1914 au fost

acreditaţi la Bucureşti noi ambasadori, şi anume Ottokar Czernin, importantă

figură a politicii Austro-Ungariei, şi von Bussche, din partea Germaniei. Vizita

ţarului Nicolae al //-/ea şi a familiei sale la Constanţa, la 1/14 iunie 1914, însoţit

de ministrul de externe Sazonov, discuţiile cu regele Caro//şi premierul Ion I.C.

Brătianu au reconfirmat însă noua orientare în politica externă a României.

Treptat, chiar personalităţi marcante de la Berlin şi Viena au recunoscut că

România era practic pierdută pentru Puterile Centrale.

199

La 28 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo, căruia i-au căzut

ime moştenitorul tronului austro-ungar, Francisc Ferdinand, şi soţia sa. în

3 următoare, după ce Austro-Ungaria i-a declarat război Serbiei, au intrat în

flict, declarându-şi reciproc război, principalii componenţi ai alianţelor

mili-i Atât Antanta cât şi Puterile Centrale au făcut presiuni la Bucureşti

pentru a tiga alianţa României şi intrarea sa imediată în război.

Soarta tării a fost decisă de Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 iust 1914' în faţa unei situaţii grave bătrânul rege Caro/ I trebuia să se

isulte cu forţele politice din ţară. La Consiliu au luat parte regele, prinţul

■dinand, principalii oameni politici. Regele a prezentat tratatul de alianţă cu

erile Centrale şi a cerut intrarea în război alături de aliaţii săi. De partea sa

situat doar liderul conservator Petre P Carp, ce a invocat, din nou, pericolul /

ce ameninţa România. Membrii marcanţi ai Partidului Conservator

mocrat şi ai Partidului Conservator, precum / Grădişteanu, I.N. Lahovary,

u pronunţat însă pentru neutralitatea armată. Ion IC. Brătianu şi membrii

'ernului, ca şi Alexandru Marghiloman, au susţinut necesitatea expectativei

late care, la acel moment, era cea mai puţin riscantă. A fost adoptată ultima

jtie. în comunicatul oficial s-a precizat că România nu fusese nici prevenită,

consultată în legătură cu mersul războiului şi nu putea fi invocat nici un motiv război.

între 1914-1916 ţara noastră a fost neutră faţă de conflictul mondial, -

un climat politic foarte agitat, când forţele politice propuneau soluţii diverse,

diplomaţii Puterilor Centrale şi Antantei se străduiau să obţină colaborarea

itară a României, primul ministru Ion IC. Brătianu a manifestat o deosebită

ponsabilitate faţă de destinele ţării. în negocierile secrete cu Antanta, care

mitea sprijinirea luptei pentru desăvârşirea unităţii teritorial-naţionale, Ion

. Brătianu a dorit să obţină toate garanţiile pentru existenţa de sine stătătoare

arii. Pregătindu-se permanent de intrarea în război, el a amânat tot mai mult

jst moment, pentru a se pregăti în vederea obţinerii unui succes militar.

La 27 septembrie/10 octombrie 1914 Caro/ /a decedat şi a fost înmor-

ntat la Curtea de Argeş. în februarie 1916 a murit şi soţia sa, regina Elisabeta. rol a fost urmat la tron de Ferdinand I. Acesta se plasase pe poziţii antantofile

d influenţat în acest sens şi de soţia sa, regina Măria. în septembrie 1914 au

t încheiate de către România acorduri cu Rusia şi Italia în schimbul unei

jtralităţi binevoitoare, Rusia a recunoscut drepturile istorice ale României

jpra Transilvaniei şi a Bucovinei. România şi Italia au căzut de acord, în

îlaşi an, să nu renunţe la neutralitate decât în urma unui preaviz de opt zile.

Depărtarea tot mai evidentă a României de Puterile Centrale l-a determinat

împăratul Germaniei, Wilhelm al //-/ea, să continue eforturile pentru

nţinerea alianţei la Bucureşti, dar şi presiunile la Budapesta pentru a obţine

Dunătăţirea situaţiei românilor din Transilvania. Guvernul Tisza s-a arătat însă,

continuare, reticent în faţa unor astfel de demersuri. Tisza credea, astfel, că

mânia va ceda fiind ameninţată de Bulgaria şi Imperiul Otoman. Totodată, în sânul opiniei publice româneşti şi al principalelor partide

Utice au continuat frământările în legătură cu posibilitatea intrării României în

'boi şi împlinirea idealului deplinei unităţi naţionale. Curentul dominant a fost

Regele Ferdinand Regina Măria

acela care se pronunţa pentru intrarea în luptă alături de Antantă, ce promisese

întregul sprijin pentru unirea teritoriilor locuite de românii din Imperiul Austro-Un-

gar cu România. Acţionau de pe aceste poziţii, pe diferite căi - demonstraţii,

articole de presă, conferinţe, intervenţii diplomatice - printre altele Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, în conducerea căreia se aflau Vasile Lucaciu,

Nicolae /orga, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Octavian Goga, Acţiunea Naţio-

nală, organizaţie condusă de Nicolae Filipescu şi care cuprindea pe conservatorii

antantofili. Pe linia susţinerii intereselor Puterilor Centrale s-au plasat, pornind de

la propriile convingeri politice, Constantin Stere, Petre P. Carp, Lupu Costake, V.

Arion, Alexandru Marghiloman, dar aceasta nu a semnificat însă că aceşti oameni

politici nu susţineau şi idealul unităţii naţionale. Mişcarea socialistă din România

s-a opus însă participării la război pe care, în conformitate cu aprecierile

Internaţionalei a ll-a, îl considerau „imperialist". Congresul extraordinar din 1914 al

Partidului Social-Democrat a cerut adoptarea unei politici de neutralitate. Se

aprecia că desăvârşirea unităţii statale a României se putea desfăşura doar prin

„socialism şi revoluţie". Prin numeroase întruniri, mitinguri şi demonstraţii, precum şi pe plan internaţional, socialiştii români au susţinut aceleaşi idei.

în perioada neutralităţii situaţia economică a ţării s-a înrăutăţit. Mai întâi,

închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, după intrarea Imperiului Otoman în

război de partea Puterilor Centrale, a dus la reducerea volumului comerţului

■românesc. Mai apoi, taberele beligerante s-au înfruntat în România şi în plan

economic. Erau la mijloc importante rezerve petroliere şi producţia de cereale a

ţării, ce ar fi întărit potenţialul uneia sau alteia din taberele aflate în război. în

vederea continuării înzestrării armatei române cu armament modern, Antanta a

201

¥S

UNIVERSUL

nânla a declarat războii

U l i

tiarei patrii a amMJtaretarei ştiri ii astft

CONMMU

Ziarul «Universul» anunţând intrarea României în război

;ordat unele credite, s-au făcut comenzi de armament în străinătate şi s-au treprins, de asemenea, unele rechiziţii. Situaţia s-a complicat în 1915 pentru

omânia, o dată cu intrarea în război a Bulgariei de partea Puterilor Centrale

oarta acţiona în acest sens încă din 1914.

între anii 1915-1916, mai ales, au avut loc numeroase tratative cu Antanta

Bucureşti, Paris, Londra, Petersburg, multe influenţate de desfăşurarea

seraţiunilor militare. Pe fondul unor victorii ale Triplei Alianţe din vara lui 1915,

ntanta era gata să accepte drepturile legitime ale românilor asupra

'ansilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Antanta se obliga să susţină desăvârşirea

lităţn naţionale a ţării noastre pornind, deci, de la propriile interese. încă din

314, Austro-Ungaria propunea unirea tuturor românilor într-un singur stat, dar

tegrat imperiului său. Convorbirile care au urmat s-au purtat sub presiunea îrmanentă a Franţei şi Angliei, Ion I.C. Brătianu amânând mereu intrarea în

zboi pentru a găsi momentul oportun. în vara anului 1916, şeful Marelui Stat fajorrus, generalul M.V. Alekseev, şi generalul Joseph Joffre, comandantul şef

trupelor franceze, au cerut României să intre în război, „acum ori niciodată".

Intrarea României în război. Operaţiunile militare din gnu! 1916. Ocu-

aţia militară a Puterilor Centrale. Tratativele cu Antanta au intrat în vara anului

)16 în faza finală, căci presiunile sale la Bucureşti s-au înmulţit peste măsură

jpă îndelungi discuţii, la 4/17 august s-au semnat documentele colaborării

Dmâniei cu Antanta, şi anume o Convenţie politică ş\ una militară. Ele au avut un

iracter secret. Convenţia politică prevedea ca România să declare război Jstro-

Unganei, căci doar cu aceasta din urmă avea probleme. Antanta s-a

)2

// JState din coaliţia Antantei

\State din coaliţia Puterilor Centrale - Aliniamentul frontului în momentul oprim

ofensivei române în Transilvania

-T.Jir " Aliniamentul frontului la 12 XI. 1916

Aliniamentul frontului la 24 X11916

Linia frontului la 31 XI11916

(după retragerea în Moldova) ARMATA 2 Armate române

ARMATA 6 Armate ruse

■"fr* Inamicul

Năsăud

Beclean

r v paşcani \

A 2 române —

' d e la Mărăşti O Respingerea ofensivei germaneM» în

vara anului 1917 (Mărăsti, Oituz)

AUSTRO-UNGAR/

Târgu Mureş

Abrud

Lipovâ

Lugoj

Caransebeş

*%. Râmnicu ţ A.1 ' Vâlcea ( ,«pu! KUHiVfc )

PlteŞ

{l , '\ •™>Q

\

SERBrA CL Craiova slatina Rezistenţă împotriva războiului x s , |

(1914-1918) \ V i d i n C a l a f a t J I Teritoriu român cotropit în anul 1916 \ I ---------- Ide armatele Puterilor Centrale \ * l_om i ---------- 1Teritoriu răpit României prin pacea I ______ Ide la Buftea-Bucureşti (1918) ■ «-•■— --Frontierele României după pacea de la Bucureşti

iro

8 Bacău ■.r . ARMATA DE NORD )

Leova

. \ Bârlad. Comrai \ li ARMATA 2

l.Şerpiloi

Sulina Sf.Gheorghs t

Ploieşti \ ARMATA 1 f = - _ „ GP de -

; HârşovaC

ARMATA DJ -~iş_z=?&zz-

r MANEVRĂ :-, TRUPE RUSE =' <;g

OBR?

GEA " "f=#= *

Sv BUCUfflgîi Feteşti-' / "'"" r- PEEEff~r Olten, ţa ' .3 ' - "

V Constenţa ' ' "~~

Alexandria, Mangalia

ABMATA 3 BULGARA \

Bazargic0

Balcic România în perioada războiului pentru reîntregire naţionala

A2 \ Câmpina

f

Turtucaia iu

Nicopole "~-—

obligat să respecte integritatea terito-

rială a ţării. S-a recunoscut, de ase-

menea, aspiraţia legitimă a României

pentru Unirea cu Transilvania şi

Bucovina. România urma să participe

la Conferinţa de Pace în condiţii de

egalitate cu celelalte părţi semnatare. Convenţia militară a stipulat ajutorul

militar al Antantei pentru ţara noastră.

Armata română trebuia aprovizionată,

prin porturile ruse, cu muniţii şi

armament în cantitate de 300 de tone

zilnic. în ziua decretării mobilizării ge-

nerale un tren cu muniţii trebuia să se

afle la graniţa ţării. România se obliga

să intre în război la 15/28 august 1916

împotriva Austro-Ungariei. Concomi-

tent, armata rusă trebuia să desfă-

şoare mari operaţii în Galiţia şi Buco-vina şi să participe la apărarea Dobro-

gei contra vreunui atac al Bulgariei, iar

trupele aliate de la Salonic, conduse

de generalul francez Sarrail, trebuiau

să declanşeze o ofensivă pentru a reţine pe

austro-germani.

La 14/27 august 1916 a fost convocat Consiliul

de Coroană sub preşe-

linţia regelui Ferdinand. Ion I.C. Brătianu a prezentat rezultatul înţelegerilor cu

Antanta şi a cerut intrarea ţării în război alături de această alianţă de forţe. Toţi

>articipanţii s-au declarat de acord şi au votat în acest sens, cu excepţia lui Titu

Waiorescuş'i a lui Petre P. Carp, ce continuau să susţină politica de expectativă, n aceeaşi seară, ministrul Edgar Mavrocordat a înmânat la Viena nota de război

\ României.

începea astfel războiul pentu reîntregirea naţională a României. României -a fost impusă intrarea în război într-un moment cu totul nefavorabil, fiind cerută

ie Antantă datorită situaţiei sale precare pe fronturile europene. Prin intrarea

îulgariei în război contra ţării noastre s-a format un front uriaş pornind de la

arpaţi, mergând pe Dunăre şi ajungând la Marea Neagră. în cadrul său, din cei

>este 800.000 soldaţi şi ofiţeri, cât numărau forţele armate române, cele mai

nulte efective, două treimi, au fost afectate frontului din Transilvania, şi mult mai

>uţine celui din Dobrogea. în noaptea de 14/15 august 1916 armata română a

recut Munţii Carpaţi în Transilvania, unde a cucerit Braşovul, Top/iţa şi a pătruns

n zona secuiască. Trupele române au fost întâmpinate cu bucurie de locuitori,

;e aşteptau eliberarea de sub dominaţia străină. Multe din prevederile Con-/enţiei militare cu Antanta nu au fost însă respeptate de către aceasta, iar

rfensiva română nu a fost susţinută de aliaţi nici în Galiţia şi nici în Dobrogea,

;eea ce a dus la oprirea ei. La 1 septembrie 1916, forţele germa-

104

Generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General

Luptele de la Cerna, din 1916. Pictură de D. Stoica

no-bulgaro-otomane conduse de Mackensen au forţat Dunărea şi au provocat românilor înfrângerea de la Turtucaia, ce a trebuit evacuată. Marele

Cartier General român condus de generalul Constantin Prezan, a decis să contracareze în chip fulgerător prin trecerea unor unităţi peste Dunăre şi

încercuirea inamicului, ceea ce a eşuat datorită declanşării ofensivei

Austro-Ungariei şi a Germaniei în Transilvania, sub coordonarea generalului

Eric von Falkenhayn.

Până la sfârşitul lunii octombrie 1916 s-au dus lupte grele în Dobrogea, unde românii, lipsiţi de cooperarea eficientă a ruşilor, au fost nevoiţi să cedeze şi

să se retragă cu grele pierderi. în schimb, generalul Eremia Grigorescu a

câştigat lupta pentru trecători/e Moldovei. Sub lozinca „Pe aici nu se trece", ce a

căpătat în anul următor valoare de simbol, trupele române au oprit pătrunderea

trupelor germane şi austro-ungare din această direcţie pe teritoriul ţării.

Concentrând numeroase trupe şi o tehnică superioară de război, trupele

Puterilor Centrale au rupt însă după lupte înverşunate, în Banat, pe crestele

Carpaţ/ior şi în trecători, apărarea la trecătoarea Jiului şi s-au revărsat în Muntenia şi Oltenia. în luptele de la Jiu s-a remarcat Ecaterina Teodoroiu.

Concomitent, Mackensen a forţat şi trecut Dunărea pe la Zimnicea. Presate de

•a nord şi de la sud, unităţile militare române au susţinut bătălia de la

Argeş-Neajlov care a dus la pierderea Bucureştiului, la 23 noiembrie/6

decembrie 1916 Mackensen intrând în Capitală. Guvernul, autorităţile, armata şi

unii locuitori s-au retras în Moldova, -teritoriu ce a devenit centrul rezistenţei

205

Ecaterina Teodoroiu Generalul Eremia Grigorescu

>06

Ordonanţa lui Mackensen către populaţia Bucureştiului, prin care anunţa instaurarea ocupaţiei germane

T

a

k

româneşti, iar Capitală a ţării a fost

considerat oraşul laşi. Frontul s-a

stabilizat în sudul Moldovei, pe văile

Suşiţei, Putnei şi Şiretului.

Refugiul în Moldova şi continuarea rezistenţei au fost grevate de numeroşii

răniţi şi bolnavi, de condiţiile precare de igienă şi de asprimea iernii. Tifosul

exantematic a făcut ravagii afectând peste 30 000 de oameni. La laşi s-a organizat un guvern naţional, în care au intrat şi unii conservatori în frunte cu

Take lonescu. Pentru a mobiliza poporul la apărarea ţării, se impuneau unele

reforme de structură. în lunile martie-aprilie 1917, dată fiind şi situaţia din Rusia,

unde ţarismul fusese înlăturat, regele Ferdinand a promis solemn înfăptuirea a

două mari reforme - cea electorală şi agrară. în vara aceluiaşi an, Parlamentul

reunit la laşi a decis modificarea constituţiei pentru a oferi temei legal reformelor

preconizate. în aceste condiţii foarte grele pentru ţară, guvernul român a acceptat

să depună în Rusia, spre păstrare, tezaurul naţional ce cuprindea arhivele, valută,

valon mari, lingouri de aur, tezaurul Casei Regale, obiecte ale Mitropoliei Ungro-

Vlahiei.

Pe teritoriul ocupat de Puterile Centrale, ce însemna o mare parte din

teritoriul ţării, s-a organizat un regim de ocupaţie militară. Bogăţiile solului şi sub-solului au fost exploatate în folosul Germaniei şi Austro-Ungariei. între

decembrie 1916 şi noiembrie 1918, conform unor statistici au fost sustrase din

ţara noastră, prin jaful Puterilor Centrale, mari cantităţi de petrol şi produse pe,-

troliere, cereale, materiale de construcţii ş.a. Valoarea totală a pagubelor provo-

cate de ocupanţii României se cifrează la

aproape 18 miliarde lei aur. S-a iniţiat

reprimarea oricărei forme de rezistenţă a populaţiei locale, dar, în ciuda unei

atari situaţii, s-au desfăşurat acte de protest, sabotaje, ce au reunit pe ţărani,

intelectuali, lucrători industriali, militari. La Bucureşti au rămas unii membri

marcanţi ai Partidului Conservator (Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp, Titu

Maiorescu, Theodor Rosetti). Deşi mulţi erau plasaţi pe poziţii germanofile, ei au

refuzat, în general, orice colaborare cu autorităţile de ocupaţie. Campania din vara anului 1917 şt urmările s?Je Apărarea ultimului

teritoriu unde mai pulsa încă fiinţa statului român era, după campania din 1916, obiectivul principal al autorităţilor militare româneşti. Printr-un uriaş efort militar

s-a refăcut o forţă militară ce grupa 460 000 de soldaţi şi ofiţeri. A contribuit la

aceasta şi înzestrarea cu armament modern, cumpărat din străinătate, ca şi

misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot. Regina Măria

a organizat sub patronajul său Crucea Roşie, pentru a alina suferinţele răniţilor şi

207

Generalul Alexandru Averescu

Generalul Berthelot îmbrăţişează pe ofiţerii români decoraţi

le celor bolnavi. Planul românesc de acţiune urmărea să declanşeze ofensiva în ectorul Nămoloasa. Puterile Centrale se pregăteau în schimb să scoată Româ-

1a din război pnntr-un atac combinat al lui Mackensen, dinspre sud, şi o ofen-

ivă la Oituz. Prinsă ca într-un cleşte, armata română ar fi trebuit să capituleze.

în vara anului 1917 s-au desfăşurat luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi

lituz. Rezistenta eroică a Armatei a ll-a Române conduse de generalul

Mausoleul de la Mărăşeşti

>08

Inspecţie la o unitate pe frontul de la Oituz, 1916

Alexandru Averescu a determinat pe Mackensensă schimbe direcţia de ofensivă

a trupelor austro-germane dintre Şiret şi Carpaţi spre Focşani - Mărăşeşti -

Adjud. După lupte îndârjite, între 24 iulie/6 august şi 24 august/3 septembrie

1917, armata germană a bătut în retragere. Inamicul a izbutit doar o pătrundere

de câţiva kilometri. S-a remarcat rezistenţa deosebită a Regimentului 32 „Mircea"

şi iscusinţa militară a generalului Eremia Gngorescu. La jumătatea lunii august

s-au prăbuşit şi ultimele încercări de a străpunge apărarea românească la Oituz.

Rezistenţa eroică a armatei române în Moldova a salvat statul român, dar,

totodată, a oprit şi înaintarea Puterilor Centrale spre Rusia.

Deşi România era victorioasă pe front',

situaţia sa s-a înrăutăţit o dată cu adâncirea agitaţiilor politice din Rusia,

resimţite încă în timpul bătăliei de la Mărăşeşti. In toamna anului 1917

frământările din Rusia s-au repercutat şi în rândurile trupelor din Moldova, unde

anarhia şi tulburările reprezentau o ameninţare la adresa stabilităţii României.

Constantin Kiritescu nota că „zilnic se produceau tot felul de provocări la adresa românilor"., Auavut loc demonstraţii, s-au atacat depozitele de armament şi

alimente, s-a încercat dezarmarea unor ofiţeri români. Unii ofiţeri ruşi, ostili

bolşevismului, au rămas însă fideli ţarului Nicolae al II, ceea ce a adâncit

pericolul conflictelor între unităţile ruse de pe teritoriul Moldovei. în noile condiţii,

legate de căderea guvernului Kerenski şi de lovitura de stat bolşevică de la

Petrograd (25 octombrie/7 noiembrie 1917), care a modificat complet soarta

Rusiei, România era singură şi înconjyrată de duşmani.

209

Consiliul de Coroană din 19 noiembrie/2 decembrie 1917 a decis con-

area războiului cu Puterile Centrale. A doua zi, generalul Scerbacev, coman-

tul trupelor ruse din România, a propus germanilor încheierea unui armistiţiu,

licând, contra voinţei lor, şi pe români. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917

vânia a fost silită, deşi victorioasă pe front, să încheie armistiţiul cu Puterile

itrale. El nu a modificat însă cu nimic orientarea politică a guvernului român.

sta s-a străduit să demonstreze Antantei că armistiţiul nu a anulat situaţia îrioară şi că ţara noastră dorea ferm menţinerea alianţei din 1916.

între timp au continuat în Moldova agitaţiile bolşevice. Au avut loc jafuri şi

rugeri, precum şi incidente la Galaţi, iaşi, Paşcani. Aceasta a impus

nâniei dezarmarea unităţilor militare ruse şi neutralizarea lor, trupele române

rvenind pentru a linişti situaţia. Drept urmare, guvernul condus de Lenin a

onat la 3 decembrie 1917 arestarea reprezentantului român la Petrograd,

istantin Diamandy, iar la 13/26 ianuarie 1918, ruperea legăturilor diplomatice

România. Cu acest prilej a fost confiscat şi tezaurul României, depus din

7 în Rusia. O parte a fost readus în ţară în 1935, o alta în 1956, însă cea mai

re parte a rămas, până astăzi, în Uniunea Sovietică.

Pacea de la Brest-Litovsk, din 18 februarie/3 martie 1918, între Rusia

'ietică şi Puterile Centrale şi intrarea trupelor germane în Ucraina au lăsat mânia total descoperită în faţa Puterilor Centrale şi înconjurată din toate

Iile de duşmani. între lunile decembrie 1917 şi mai 1918 au avut loc

ivorbiri pentru încheierea păcii între România şi Puterile Centrale. în cadrul

egele Ferdinand I şi comandanţii militari români, în august 1917, pe frontul din Moldova

lor, Austro-Ungaria a cerut, prin glasul lui Ottokar Czernin, devenit între timp

ministru de externe al dublei monarhii, înlăturarea regelui Ferdinand de pe tronul

României. Supusă unor presiuni extraordinare, la 25 ianuarie/7 februarie 1918

România primea un ultimatum din partea Puterilor Centrale în vederea încheierii

grabnice a păcii.

în astfel de împrejurări, Ion I.C. Brătianua demisionat şi s-a format un nou

guvern condus de Alexandru Averescu. în februarie 1918 regele Ferdinand s-a întâlnit la Răcăciuni cu Czernin, care i-a cerut în mod ultimativ încheierea păcii,

între 17 februarie/2 martie şi 19 februarie/4 martie 1918 s-au desfăşurat la laşi

mai multe şedinţe ale Consiliului de Coroană, unde a fost dezbătută soarta ţării.

România trebuia să aleagă între o pace umilitoare şi ocuparea de către duşmani

a întregului teritoriu al ţării. La finele lunii februarie 1918 guvernul Averescu a

demisionat şi s-a constituit un alt cabinet, condus de Alexandru Marghiloman.

Guvernul Marghiloman a acceptat o misiune foarte grea, aceea a încheierii unei păci, care, oricât de grea ar fi fost, permitea supravieţuirea României După

unele preliminări la Buftea, la 24 aprilie/7 mai 1918, s-a semnat Pacea de la

Bucureşti. Ea a fost deosebit de grea pentru ţara noastră. Dobrogea era ocupată

de Puterile Centrale, iar accesul României la Marea Neagră era permis doar

de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Armata română urma să fie

demobilizată. Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul de-a lungul crestelor Carpaţilor. Surplusurile de petrol şi cereale ale ţării au fost preluate de către Germania şi

s-a prevăzut, de asemenea, controlul german asupra economiei româneşti.

Pacea cu Centralii a fost, desigur, rezultatul unei anume conjuncturi economice

Atacul de la Cireşoaia

211

iditice Deşi ratificată de Parlamentul de la laşi, ea nu a fost promulgată de

ele Ferdinand De asemenea, pe diferite căi, guvernul român a încercat să

ivingă diplomaţia Antantei că pacea nu semnifica o reonentare a politicii sale,

o necesitate de moment, de natură militară, ţara noastră urmărind, în

itinuare, desăvârşirea unităţii naţionale

Victoriile Antantei din vara anului 1918 au creat condiţii favorabile reintrăm

1/ noastre în război şi continuăm luptei pentru eliberare naţională în rtembrie 1918 Bulgaria a fost înfrântă decisiv de trupele Antantei La 24

ombne/6 noiembrie 1918 guvernul Marghiloman a demisionat şi a fost înlocuit

un altul sub preşedinţia generalului Constantin Coandă Acesta a proclamat

ibilizarea generală şi a cerut trupelor germane să părăsească ţara Trupele

tantei treceau Dunărea pătrunzând în România Ţara noastră a declarat

boi Germaniei şi a anunţat că pacea de la Bucureşti este un act nul şi

avenit Trupele române au intrat pe teritoriul deţinut vremelnic de inamic

mstitiul cu Germania (11 noiembrie 1918) a aflat astfel România în tabăra

tantei, luptând pentru împlinirea deplinei unităţi naţionale La 18 noiembrie/1

cembne 1918 Bucureştiul eliberat a primit pe suverani şi autorităţile centrale

Participarea României la războiul mondial, între anii 1916-1918, a urmărit

rmanent idealul Mani Uniri şi a pus din nou Europa în faţa faptului împlinit Cu îţul unor mari jertfe 339 117 morţi, 299 000 grav răniţi şi 116 000 prizonieri

u dispăruţi, România va consfinţi, astfel, dreptul său la unitatea naţională şi

zvoltare de sine stătătoare

* *

*

Regele Carol I într-o discuţie cu Take lonescu, consemnată de diplomatul francez Henry,

spre relaţiile între România şi Austro-Ungana

„Nu în Macedonia, ci la Viena şi la Pesta este pericolul situaţiei actuale Avem motive să ne

nem că guvernul ungar, suferind din ce în ce mai mult influenţa naţionalismului maghiar să nu

a, accentuând, o politică de opresiune fată de celelalte rase Nu putem să ne dezinteresăm de

arta a trei milioane de români din Transilvania şi Banat Dacă se încearcă să fie

deznaţionalizaţi, i nu vom rămâne indiferenţi şi impasibili '

Declaraţia de război a României adresată la 14 august 1916 Austro-Unganei

„Neutralitatea pe care Guvernul regal şi-a impus-o, ca urmare a unei declaraţii de război

sută în afara voinţei sale şi contrarie intereselor sale a fost adoptată în primul rând în urma

igurănlor date la început de către Guvernul Imperial şi regal, că Monarhia, declarând război

jrbiei, nu a fost mânată de un gând de cucerire şi nu a urmărit în nici un fel achiziţii teritoriale

:este asigurări nu s-au realizat Astăzi noi ne găsim în fata situaţiei de fapt de unde pot ieşi mari transformări teritoriale şi

himbări politice de natură a constitui o gravă ameninţare pentru securitatea şi viitorul României

pera de pace pe care România, fidelă spiritului Triplei Alianţe, a încercat să o îndeplinească a fost

cută astfel sterilă chiar de către cei care erau chemaţi să o sprijine şi să o apere Aderând în 1883 la grupul de Puteri Centrale, România, departe a uita legăturile de sânge

ire unesc populaţiile din Regat şi românii supuşi ai Monarhiei Austro-Unganei a văzut în

porturile de prietenie şi alianţă care s-au stabilit între cele trei mari Puteri o garanţie preţioasă

sntru liniştea sa internă, ca şi pentru îmbunătăţirea soartei românilor din Austro-Ungana De fapt

ermama şi Italia care au reconstituit statele lor pe baza principiului naţionalităţii nu puteau să nu

cunoască legitimitatea bazei pe care se aşeza propria lor existenţă Cât priveşte Austro-Ungana,

12

ea a găsit în relaţiile prieteneşti care s-au stabilit între ea şi Regatul României asigurănle pentru

liniştea sa atât în interior cât şi la frontierele noastre comune ameninţate, căci ea nu putea să nu ştie

la ce punct nemulţumirile populaţiei româneşti se răsfrângeau la noi, ameninţând în fiecare moment

de a turbura bunele raporturi între cele două state Speranţa pe care noi ne-am făcut-o din acest punct de vedere de mai mult de treizeci de ani

românii din Monarhie nu numai că n-au văzut niciodată introducându-se o reformă de natură a le da

chiar o aparentă satisfacţie, dar, ei au fost, dimpotrivă, trataţi ca o rasă inferioară şi condamnaţi să

sufere opresiunea din partea unui element străin care nu constituie decât o minoritate în mijlocul

diverselor naţionalităţi din care se compune Statul Austro-Ungar Toate nedreptăţile suferite de fratu

noştri au întreţinut între tara noastră şi Monarhie un element continuu de animozitate pe care

Guvernele Regatului nu au ajuns să-l potolească decât cu preţul unor mari dificultăţi şi numeroase

sacrificii "

Primul ministru britanic Uoyd George despre eroismul armatei române în vara anului 1917

, Reconstituirea armatei române şi rezistenta dârză - rezistentă atât de preţioasă pentru

cauza aliată - pe care această armată o opune în acest moment inamicului, în condiţii de dificultate

excepţionale sunt un exemplu magnific al forţei pe care libertatea o dă unui popor liber '

TEMĂ

1 Care au fost principalele obiective ale diplomaţiei româneşti după anul 1878?

2 Prezentaţi cauzele aderării României la alianţa Puterilor Centrale

3 Precizaţi conţinutul raporturilor româno-ruse între 1917 şi 1918

România în context internaţional, 1877-1917

România Anul Situaţia internaţională

1 2 3

apr - Semnarea la Bucureşti a Con-

ei româno-ruse - Mobilizarea generală a armatul

ine care ia poziţie de apărare la

ire ipr/3 mai - 26 apr/8 mai - Poarta

jardează Brăila, Calafat, Bechet Olte-

şi Călăraşi Artileria română bombar-

ă drept răspuns, Vidinul mai -

Proclamarea independentei de a

României 3 mai - Anularea tributului simbolic al

âniei către Imperiul Otoman - Armata rusă forţează trecerea

srn 1 iul - Marele duce Nicolae, coman-

suprem al trupelor ruse, cere, prin-

telegramă adresată principelui Carol,

erarea armatei române pe frontul din

am -nov - Lupte grele ale armatei ro-

3, alături de cea rusă la Plevana ov /10

dec - Capitularea Plevnei

1877 1 ian.- Regina Victoria (1837-1901) se

proclamă împărăteasă a Indiei - Foamete în China 12 apr - Rusia declară război Imperiului

Otoman - Anglia anexează Transvaalul şi trimite

trupe în Cipru

4 ian - Armata română ocupă Smâr-

il, poziţie cheie în apărarea Vidinului 7

ian - Artileria română bombardează

iul de pe ambele maluri ale Dunării

sbr/3 mart - Tratatul de pace dintre

a şi Imperiul Otoman de la San Ste-

m - 14 iul - Congresul de Pace de la

n recunoaşte independenta României

sept - Legea privind noile ranguri

rriâtice ale reprezentanţilor români în

nătate - Rusia recunoaşte independenta Ro-ei 3 nov - România preia administraţia ogei

1878 19 febr/3 mart - Tratatul de Pace dintre Rusia şi Imperiul Otoman de la San Stefano 1 mai - Deschiderea Expoziţiei Universale de la Paris 15 iun-14 iul - Congresul de pace de la Berlin - Al doilea război dintre India şi Afganistan (1878-1880)

1

i -înfiinţarea de noi agenţii diplomatice ale României în străinătate 27-28 febr/11-12 mart - Camerele votează moţiuni cu privire la oportunitatea revizuirii articolului 7 din Constituţie 30 mart - Legea privind înfiinţarea Academiei Române 22 mai - Parlamentul maghiar votează legea Trefort, ce prevede obligativitatea învăţării limbii maghiare în toate şcolile elementare din Ungaria

1879 - Germania şi Imperiul Habsburgic sem-nează o alianţă defensivă -Atentate ale nihihştilor ruşi împotriva tarului Alexandru al II

- Reorganizarea serviciilor poştale româ-

neşti -Se stabilesc relaţii diplomatice între Ro-mânia şi S U A , Olanda, Elveţia, Brazilia ian - Gheorghe Vernescu (1833-1899) şi adepţii săi - ,liberalii sinceri', părăsesc Par-tidul Liberal 29 ian/10 febr - Legea privind cesiunea căilor ferate către statul român, acestea aparţinând Societăţii acţionarilor febr - Fondarea Partidului Conservator 9/21 mart - Legea pentru organizarea Dobrogei 11/23 apr - la naştere prima direcţie a CFR-ului 17/29 apr - Legea privind înfiinţarea Băncii Naţionale a României Primul său director a fost Teodor Mehedinteanu 21 nov /3 dec - Pnntal Ferdinand, nepot de frate al regelui Carol I, este declarat moştenitor prezumtiv al tronului României

1880 începutul mişcării sioniste în Palestina - Abolirea sclaviei în Cuba - Franţa ocupă insule în Oceanul Pacific 6 iul - Decret prin care 14 iulie devine ziua naţională a Franţei

- Legi de încurajare a industriei Se înfiinţează Bursa din Bucureşti 14/26 mart - România se proclamă regat 10/22 mai - Carol I (1839-1914) se încoronează rege 30 mart/11 apr - Un discurs al lui PP Carp în Parlament marchează începutul grupării junimiste 7/19 apr - Legea asupra străinilor 30 apr/12 mai - 2/14 mai - Conferinţa de la Sibiu decide unificarea Partidului National Român din Banat şi Ungaria cu cel din Transilvania într-un singur partid cu numele de Partidul National Român din Transilvania

1881 13 mart - Tarul Alexandru al II este ucis într-un atentat îi succede la tron Alexandru al lII, adeptul unei guvernări absolutiste - Franţa trimite trupe în Tunisia - Grecia ocupă Tesaha şi o parte din Epir - Este reconfirmată independenta Trans- vaalului

- începe construirea uzinelor siderurgice de la Hunedoara Se introduce iluminatul electnc în Bucureşti -Apare la Sibiu „Memorialul explicativ redactat de George Bantiu (1812-1893) 14/26 mai - Legea pentru tocmelile agricole 1/13 iul - Răscumpărarea de către stat a căii ferate Cernavodă-Constanta

1882 -Anglia intervine în Egipt pentru a-şi instaura stăpânirea începe expansiunea colonială a Italiei în Somalia şi Entreea 20 mai - Formarea Triplei Alianţe (Puterile Centrale) din Germania, Austro-Ungana, Italia

215

1

înfiinţarea primei linii telefonice particu-

ire la Bucureşti începe construcţia clădim Băncii Natlo-

ale a României Proteste ale românilor din Transilvania

)tă de politica de maghiarizare forţată 0

mart - Semnarea tratatului de la Londra u

privire la extinderea prerogativelor

omisiei Europene a Dunării până la Brăila

8/30 oct - România semnează în secret

n tratat de alianţă cu Austro-Ungana, la

are aderă apoi şi Germania Alianţa

omâniei cu Puterile Centrale

1883 - Paul Kruger este ales preşedinte al Transvaalului -Are loc expansiunea colonială a Franţei în Indochina 14 mart - Moartea lui Karl Marx (1818— 1883) la Londra 26/27 aug - Marea erupţie a vulcanului Krakatoa din Indonezia

Legi pentru încurajarea economiei lart -

Se constituie Partidul LiberaS Con-

ervator 4/26 apr - Apare ziarul „Tribuna" El este

ditatpânăîn 1903 /21 iun - Legea electorală împarte corpul

lectoral, prin modificarea Constituţiei în

ei colegii 0/22 iun - Legea privind crearea Dome-

nlor Coroanei din proprietăţile statului

1884

- Camerunul devine protectorat german

- Reformă electorală în Marea Bntanie

-începe exploatarea aurului în Africa de

Sud

Se pun bazele unor noi întreprinderi idusthale Debutează lucrările la edificiul Ateneului oman din Bucureşti, ele durează până în 888 Patriarhia din Constantinopol recunoaşte utocefalia Bisericii Ortodoxe Române 0 mai/1 iun - Denunţarea de către omânia a Convenţiei comerciale cu ustro-Ungana din 1875 ov - Formarea „Opoziţiei Unite" care îşi ropune să înlăture guvernul I C Brătianu să preia puterea

1885 15 nov 1884 - 26 febr 1885 - Conferinţa colonială de la Berlin în problema Africii - RUŞII înaintează în Afganistan - Rumelia Orientală se uneşte cu Bulgaria - Revolta mahdistă din Sudan împotriva dominaţiei engleze

România semnează tratate comerciale cu Ivetia şi Rusia 7/29 mai - Se adoptă un nou tarif vamal rotectiomst

1886 - Inaugurarea căii ferate Montreal-Van- couver în Canada 1 mai - Val de greve în S U A reprimate de către autorităţi 28 oct - Inaugurarea Statuii Libertăţii de la New York

Secetă cumplită în România 8 febr/12 mart - Legea monopolului itunului

mart - Partidul National Român din

ransilvania adoptă „pasivismul' drept tac-

;ă iJe luptă politică 3/22 mai -

Promulgarea codului comercial României

1887

- Jubileul de 50 de am de domnie a reginei

Victoria în Anglia

- Ferdinand de Saxa-Coburg devine rege al

Bulgariei

18 iun - Tratat de alianţă între Germania şi

Rusia Cea din urmă îşi ia angajamentul de

a rămâne neutră în cazul unui atac francez

asupra Germaniei

16

1 2 3

12/24 mai - Legea de încurajare a

industriei 15/27 iun - Legea pentru

alegerile consiliilor comunale

-Anghel Saligny ridică silozurile de la

Brăila şi Galaţi 30 ian /8 febr - Greva

lucrătorilor de la atelierele C F R din

Galaţi mart -iun - Răscoale ţărăneşti în

judeţele din Muntenia şi Moldova iul - Prima

grevă generală a tipografilor din Bucureşti

1888 -Abolirea sclaviei în Brazilia 9 mart -

Moartea lui Wilhelm I împăratul

Germaniei Este urmat de fiul său, Fredenc

al lII care nu domneşte decât câteva luni

îi urmează la tron Wilhelm al II (iun) 29

oct - Convenţia de la Constantinopol

proclamă libertatea navigaţiei prin Canalul

de Suez

ian - Statul răscumpără căile ferate de la

concesionari 7/19 apr - Legea privind

vânzarea către tărâm a unei părţi din

moşule statului şi răscumpărarea

embaticunlor 29 mai/10 iun - Legea privind

introducerea sistemului monometalist

(etalon-aur)

1889 -începutul erei Meiji (Era Reformelor) în

Japonia 6 mai-6 nov - Expoziţia

internaţională de la Paris Inaugurarea

turnului Eiffel mai - Congresul socialist de la

Paris decide sărbătorirea zilei de 1 Mai drept

zi a muncii - Proclamarea republicii în

Brazilia

apr - Se formează serviciul .Navigaţia

fluvială română' 9/21 oct - încep

lucrările pentru construirea, de către

inginerul Anghel Saligny, a podului de la

Feteşti-Cernavodă 17/29 dec - Se

constituie, la Bucureşti, ,Liga pentru

unitatea culturală a tuturor românilor'

1890 mart - Cancelarul Germaniei, Otto von

Bismarck (1815-1898), demisionează, fiind

în dezacord cu Wilhelm al II - Expansiunea

Franţei în Africa -începutul masacrării

armenilor de către otomani, care durează

până în 1918

- Proteste ale românilor din Transilvania

contra politicii de maghiarizare 21 mai/2 iun

- Dimitne C Brătianu devine şef al

Partidului National Liberal, în condiţiile

mortn fratelui său, Ion C Brătianu

1891 - Afacerea Boulanger în Franţa -începe

construcţia căii ferate transsibe-neneîn

Rusia 23 iul - Flota franceză vizitează

portul Kronstadt baza flotei ruse

1892-1893 - Se edifică Foişorul de Foc din

Bucureşti 8/20 ian -9/21 ian - Conferinţa

de la Sibiu a Partidului National Român

decide alcătuirea unui Memorandum al

românilor către împăratul f ranz losif 28

mai/9 iun - Depunerea Memoran-

dumului laMena - Dimitne A Sturdza

(1833-1914) este ales preşedinte al

Partidului National Liberal 13/25 iul -

Prelungirea tratatului de alianţă cu Puterile

Centrale

1892 f

-Africa de Sud-Vest devine colonie

germană - Formarea unui partid socialist în

Polonia - Egiptul este ocupat de către

trupele engleze - Atentate teroriste ale

nihiliştilor în Franţa

- Statul român cumpără de la o societate austriacă şantierul naval de la Turnu Sevenn

1893 - Expoziţia universală de la Chicago - Se

desăvârşeşte construcţia Canalului de la

Corint

217

1

l -apr - Constituirea Partidului Social-De- rat al Muncitorilor din România '3 mai - O nouă lege a tocmeli lor cole nai/10 iun - Legea clerului mirean 5 iul - ,Legea maximului" (înăsprirea mului fiscal)

dec - încheierea unei Convenţii militare secrete între Franţa şi Rusia

apr/7 mai-13/25 mai - Procesul memo- diştilor de la Cluj iul - Guvernul maghiar interzice activi- ■a Partidului National Român din Tran- ania 1 dec - Primul tramvai electric pe izile Bucureştiului

1894

- Protectorat britanic în Uganda

- Război între China şi Japonia în legătură

cu stăpânirea Coreu

- Formarea Partidului Socialist din Rusia

- începutul afacerii Dreyfus în Franţa

1 nov - Moartea tarului Alexandru al lII al

Rusiei îi urmează la tron Nicolae al II

e înfiinţează Serviciul Maritim Român apr/13 mai - Legea minelor regle-

ntează exploatarea petrolului lumeroase manifestări de solidaritate cu ta românilor din provinciile ocupate 30 sept - Reînnoirea tratatului de intă cu Puterile Centrale sept - Franz losif gratiază pe me-

randişti sept-1 oct - Inaugurarea podului de la rnavodă

1895

- Insurecţia cubaneză contra stăpânim

spaniole

- Continuă expansiunea colonială britanică

în Africa

27 nov - Testamentul lui Alfred Nobel

(1833-1896), care creează cinci premii -

pace, literatură, fizică, chimie, medicină

; - Proteste împotriva proiectului Legii nffy privind maghiarizarea numelor alrtătilor din Transilvania

1896 1 mart - înfrângerea trupelor italiene la Adua, în Etiopia - Madagascarul devine colonie franceză - Foamete în Cuba 5-9 oct - Vizita tarului Nicolae al II în Franţa - începutul mişcării Junilor turci

Regrupări în cadrul Pandului National ieral ncercăn de constituire a unui Partid rănesc

18 mart - Legea repaosului duminical

1897 - Expansiunea colonială a Germaniei se intensifică în Extremul Orient

Ridicarea de noi întreprinderi şi fondarea noi bănci

apr/28 mai - Legea privind organizarea armei militare

1898

- Războiul dintre Spania şi S U A - Insula Hawai este anexată de către S U A - mart - S U A ocupă Puerto Rico - Britanicii ocupă Sudanul - Creta se uneşte cu Grecia -Vizita împăratului Germaniei, Wilhelm al II, în Orientul Apropiat

la sfârşit amenajarea canalului de la >rtile de Fier

mart/12 apr - Legea privind organi-irea învăţământului profesional

1899 mai-iul - Conferinţa internaţională de la Haga 12 oct - începutul războiului dintre Anglia şi bun

18

1

Primul automobil pe străzile Bucureştiului 1900-1903 - criză economică în România iul - Reintrarea junimiştilor în Partidul Conservator oct-nov - Răscoale ţărăneşti în judeţele din Muntenia şi Moldova

1900

- Fondarea Partidului Laburist din Marea Bntanie

- Răscoala boxerilor (I-He-Tuan) în China ,

1901 -Constituirea Partidului Socialist din Franţa 22 ian - Moartea reginei Victoria a Angliei l-a urmat la tron Eduard al VII

23 febr/18 mart - Legea generală a pensiilor 5/18 mart - Legea pentru organizarea meseriilor ( Legea Missir) apr - Gheorghe Pop de Băseşti (1835- 1919) este ales preşedinte al Partidului National Român din Transilvania 4/17 apr - Reînnoirea alianţei cu Puterile Centrale

1902 31 mai - Tratatul de pace de la Pretoria pune capăt războiului între Anglia şi bun - Tratat naval între Japonia şi Anglia

29 mart /11 apr - Legea băncilor populare

săteşti şi a Casei lor Centrale Disensiuni în

Partidul National Liberal

1903 - Poarta acordă Germaniei dreptul de a

construi calea ferată de la Constantinopol

la Golful Persic 2 nov - S U A preia controlul asupra

Canalului Panama

- Primul anuar statistic al României apr - Greve şi mişcări ţărăneşti în Transilvania 9/22 mai - Legea pentru reglementarea şi consolidarea dreptului de a exploata pe-trolul pe proprietăţile particulare

1904 -începe războiul ruso-japonez terminat cu

dezastrul flotei ţariste de la Tushima (27

mai 1905)

- Se înfiinţează banca Marmorosch-Blank 10/23 ian - Conferinţa de la Sibiu a Partidului National Român decide adop-tarea .activismului' ca o nouă tactică de luptă 5 nov - Adunarea populară de la Lugoj decide măsuri importante în lupta naţională a românilor din Banat

1905 22 ian - Duminica sângeroasă de la Petersburg 31 mart - Vizita lui Wilhelm al II la Tanger în Maroc 7 iun - Tratatul de la Karlstadt desface uniunea dintre Suedia şi Norvegia

-Aniversarea jubileului regal (40 de ani de domnie a regelui Carol I) 6'19 iun - Se deschide Expoziţia generală română din Dealul Filaretului din Bucureşti

au9 -

Prihna conferinţă generală a cercurilor .România Muncitoare

1906 16 ian -7 apr - Conferinţa de la Algeciras (Spania) recunoaşte drepturile Franţei în Maroc 18/19 apr - Cutremur devastator la San Francisco

8/21 febr - începutul unei puternice răscoale ţărăneşti în nordul Moldovei febr - Mişcări ţărăneşti în judeţele din Moldova Apogeul răscoalei în Moldova (6/19 mart -9/22 mart)

1967 - Acord anglo-rus Se pun bazele Antantei (Franţa, Rusia Anglia) iun - oct - A doua conferinţă internaţională de la Haga

219

1 2 3

- Tulburări ţărăneşti în judeţele din

lenia şi Oltenia Apogeul răscoalei în

tenia şi Oltenia (12/25 mart - 15/28 - Repnmarea sângeroasă a răscoalei

rlamentul maghiar votează legile

anyi vizând desfiinţarea şcolilor confe-

ale româneşti iul Constituirea Uniunii

Socialiste din iama jec - 0 nouă lege privind tocmelile ;ole

febr - Se constituie Partidul Conser-r

Democrat condus de Take lonescu 8-

1922) apr - Legea Casei Rurale 5 apr

- Legea contra trusturilor dăşeşti

1908 24 iul - „Junii turci' preiau puterea şi

impun o nouă Constituţie -Criza Bosniacă

Austro-Ungana anexează Bosnia şi

Hertegovina 5 oct - Bulgaria îşi

proclamă independenţa

4 ian - Ion IC Brătianu este ales

edinte al Partidului National Liberal ima

sală de cinema la Bucureşti dec/1 ian

1919 - Reorganizarea idului Social-

Democrat din România febr 1910 -

Congresul de reconstituire SDR

1909 apr - Sultanul Abdul Hamid al II

cedează tronul fratelui său Mehmed al

V-lea 6 apr - Americanul Robert Peary

atinge Polul Nord 25 iul - Louis Blenot

traversează pentru prima dată Canalul

Mânecii cu un aeroplan

apr - Conferinţa Partidului National

ian analizează situaţia românilor din

isilvama - 0 nouă lege sanitară

încearcă să jnatătească sistemul

asigurărilor medi-şi starea de salubritate

a oraşelor

1910 6 apr - Moartea regelui Angliei, Eduard al

VII Este urmat la tron de George al V-

lea 31 mai - Formarea Uniunii Sud-Afncane

22 aug - Japonia anexează Coreea 5 oct -

Portugalia se proclamă republică

30 aug - Jubileul de 20 de ani de

'itate a Ligii pentru unitatea culturală a

or românilor

1911 - Războiul dintre Italia şi Turcia 14 dec -

Norvegianul Roald Amundsen ajunge la

Polul Sud 30 dec - Proclamarea, în China,

a republicii conduse de Sun-Yat-Sen

eve muncitoreşti pe Valea Prahovei 7

febr - Legea pentru încurajarea

stnei 1 mart - Legea pentru

trecerea în netatea statului a moşiilor

cu caracter utilitate publică deţinute

de persoane ice - Grevă generală în

Transilvania ept /9 oct - România se

declară neutră de primul război balcanic

1912 14/15 apr - Naufragiul dezastruos al pa-

chebotului .Titanic" în Oceanul Atlantic oct -

începutul războaielor balcanice -

Introducerea votului universal în Italia

:epe construcţia conductei petroliere îpina-Constanţa

1913 - Al doilea război balcanic

1 2 3

ian -febr - Tratative între guvernul maghiar

şi fruntaşii Partidului National Român, cu

privire la situaţia românilor din Ungaria 5/18

febr - Se reînnoieşte alianţa cu

Puterile Centrale 27 iun /10 iul - România

declară război Bulgariei în al doilea război

balcanic 16/29 iul-28 iul/10 aug -

Conferinţa de Pace de la Bucureşti

pune capăt celui de-al doilea război

balcanic

29 iul - Proclamarea independentei Al-

baniei - Inaugurarea canalului Panama -

Primele legi ale segregaţiei rasiale

(apartheid) în Africa de Sud

4/17 ian - Se formează un guvern liberal

condus de Ion I C Brătianu apr -Alexandru

Marghiloman (1854-1925) devine

preşedintele Partidului Conservator 21 iul /3

aug - Consiliul de Coroană de la Sinaia

decide neutralitatea armată a

României începe perioada neutralităţii

României 18 sept/1 oct - Rusia

semnează cu România o convenţie

secretă - Moartea regelui Carol I îi urmează

la tron Ferdmand

1914 28 iun - Atentatul de la Sarajevo Pretextul

primului război mondial 29 iul - Marina

austro-ungară bombardează Belgradul 3

aug - Germania declară război Franţei 4

aug - Invazia germană în Belgia 26-30 aug

- înfrângerea ruşilor de către germani la

Tanenberg sept - Bătălia de pe râul Marna

mart-apr - Agitaţii politice ale grupărilor

antantiste 1915 ian - Victoria flotei britanice în Marea

Nordului Lupte în zona Canalului de Suez -

Italia aderă la Antantă - Bulgaria se alătură

Puterilor Centrale aug -sept - Ofensiva

austro-germană în Polonia şi Lituania 23-

26 aug - Conferinţa socialistă de la

Zimmerwald 5 oct - Eşecul debarcăm

forţelor Antantei la Salonic

mai-iul - Grevă generală în Valea Jiului

4/17 aug - România semnează un Tratat

politic şi o Convenţie militară cu Antanta

14/27 aug - România declară război

Austrc-Unganei 15/28 aug - începe

ofensiva armatei române în Transilvania

aug -sept - Lupte în Dobrogea cu forţele

Qermano-bulgaro-otomane 12/25 sept -

Bucureştiul este bombardat de către

aviaţia inamică sept - Bătălia de la Sibiu

Armata română este nevoită să se retragă

sept-nov - Bătălia din trecătonle Car-

patilor oct - Frontul românesc din

Dobrogea este străpuns

1916 21 febr-15 dec - Bătălia de la Verdun iun -

Ofensiva armatelor ruse conduse de

generalul Brusilov în Gahtia - Lupte pe

fronturile din Europa de Răsărit şi Orientul

Apropiat - Conferinţa socialistă de la

Kienthal -Bătălia navală între Germania şi

Anglia din largul coastelor lutlandei 21 nov

- Moartea împăratului Austro-Un-ganei,

Franz losif îi urmează la tron Carol I de

Habsburg 30 dec - Asasinarea lui Rasputin

în Rusia

221

1 2 3

6/29 nov.-20 nov./13 dec. - Bătălia de pe

\rgeş-Neajlov. !0 nov./3 dec. -

Autorităţile centrale lărăsesc Bucureştiul

şi se retrag la laşi. '3 nov./6 dec. -

Trupele Puterilor Centrale icupă

Bucureştiul. ■ Lupte grele cu forţele

germane şi lustro-ungare la Râmnicu

Sărat, Pralea, aşin şi pe Şiret.

•

720 ian. - Se înfiinţează la laşi Comitetul

Jational al românilor emigraţi din

wstro-Ungaria. 3 rrurt./5 apr. -

Proclamaţia regelui Fer-inand către ţărani.

7 mai/9 iun. - Sosesc la laş i primele

atalioane de voluntari transilvăneni, jn.-aug.

- Greve şi demonstraţii în

'ransilvania. 9/24 iul.—19 iul./1 aug. -

Bătălia de la lărăşti. 4 iul./6 aug.-6/19

aug. - Bătălia de la lărăşeşti. 6 iul./8

aug.-9/22 aug. - Bătălia de la )ituz.

Agitaţii bolşevice în Moldova,

demoralizarea trupelor ruse. 6 nov./9 dec. -

Armistiţiul de la Focşani ître România şi

Puterile Centrale.

1917 31 ian. - Germania anunţă războiul sub-

marin total, mart. - Ţarul Nicolae al II este

silit să abdice. -Convorbiri separate de

pace între beligeranţi. - S.U.A. intră în

război de partea Antantei. 31 iul-6 nov. -

Bătălia Flandrei. 6 aug. - Formarea

guvernului Kerenski în Rusia 24 oct. -

Dezastrul armatei italiene la Caporetto. 7

nov. - Lovitura de stat bolşevică de la

Petrograd. începuturile regimului comunist

în Rusia.

DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII NAŢIONALE A STATULUI ROMÂN

- CONTEXTUL INTERN SI INTERNAŢIONAL.

- UNIREA BASARABIEI, BUCOVINEI SI TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA - ACT

CU CARACTER DEMOCRATIC SI PLEBISCITAR.

- IMPORTANŢA ISTORICA A MARII UNIRII DIN 1918.

Contextul intern şi internaţional, intrarea României în războiul mondial,

în vara anului 1916, alături de Antantă, a urmărit realizarea deplinei unităţi

naţionale prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei şi Bucovinei, străvechi

teritorii locuite de români. Luptele din anii 1916-1917 au pus în lumină, cu multă

putere, durabilitatea sentimentului naţional şi convingerea că se apropia ziua

înfăptuirii marelui act al unirii tuturor românilor.

în ciuda impunerii păcii umilitoare de la Bucureşti din 1918, şi a prezenţei

trupelor străine pe o mare parte a teritoriului naţional, România, redusă teritorial

la Moldova, prin retragerea armatei şi autorităţilor, continua să existe ca stat de

sine stătător. în condiţiile în care, în 1918, pe fronturile de luptă Puterile Centrale

înregistrau înfrângeri categorice, imperiile multinaţionale, şi în primul rând

Austro-Ungaria, s-au prăbuşit sub acţiunea unui avânt revoluţionar de proporţii,

popoarele aflate sub dominaţie străină dorind să-şi decidă singure soarta.

Paralel cu lupta politico-diplomatică şi militară a României pentru supravieţuire,

s-a desfăşurat lupta românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină pentru

libertate naţională. Aceştia au hotărât, într-un cadru democratic reprezentat de

adunările populare şi printr-o consultare largă a maselor populare, să se

unească cu Ţara. Deplasarea armatei române în provincii s-a făcut doar la

chemarea organelor reprezentative ale populaţiei româneşti şi numai atunci când

hotărârea unanim aprobată a populaţiei majoritare a fost pusă în pericol de vreo

posibilă intervenţie armată străină. Se încheia, astfel, un proces legic prin care

românii s-au reunit în limitele unuia şi aceluiaşi stat naţional.

Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România - act cu

caracter democratic şi plebiscitar, prima provincie care s-a unit cu pa-tria-

mamă >a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării

Imperiului Rus, odată cu proclamarea, principiului autodeterminării până la

despărţirea de statul multinaţional în care au fost înglobate. în 1917 s-a constituit

în provincie Partidul Naţional Moldovean, ce a coordonat mişcarea de eliberare

"aţională. în acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul „CuvântMoldovenesc".

Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25

septembrie/8 octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul

ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a

223

r

i

a

m

anzi

Botoşani J Cărei

meşe " Fălticeni Marghita Şjm| , / S i l van ie i ■ Năs ău d p a s c a n j , ; Ţâ r S u

ZalaU De

iBeclean Bistriţa ' n _________________________________________________________________________________________________ \ laşi

c

■ Salonta Beiuş fântâna Nucet

/bantana

Câmpeni :i.i9i8

i AraQl

—.

V. P1918 ofJ Deva

31X191Ş MiSISorăştie \ Timişoara

Lu9 i

1.XI.1918 Caransebeş

-. Reşiţa . ---------- ' Câmpulung «f OraviţaBai/deAramă ™

11;

31063 curtea câmpinaU

J1.XU918 y Targu Jiu de Argeş \|\ Ploieşti .

L Mehadia Piteşti Ţârgoviste ' "L. Orşova Tumu Severjn

\j r3

Drăgăşani <w /';'<?

Ş _ . . . BUCUREŞTI

Olteniţa Turtucaia

# 1918 Răscoale ale soldaţilor români din armata Austro-Ungară Manifestări ale maselor pentru unire Comitetul executiv al P N R proclamă dreptul la Oradea autodeterminare

C3Demonstratu penlru Dace

Lansarea mamfestuiui lui Amos Fi an

Tiraspol

irghe

Feteşti Călăraşi Cefnavodă

Constanta Silistra

Salcie Răscoale ţărăneşti

\ Satu Mare dv s

Baia Mare CP

nic

Suceava 1

Câmpulung

C|X Câmpul

ffiRodna Moldov Lapuş

X ţ nAigi8

Reghin

Targu Mureş

Oradea

Huedin

> Piatra Neamţ ' Topliţa -•*> Roman

N Bicazv \

.XI.1918

Turda

Câmpia Turzii

Blaj Mediaş

L,

BELGRAD

"tCraiova Caracal

Alexandria Turnu Măgurele

Nicopole N

Giurgiu v \_ # Rusciuc

••v. F

oti 1 XI 1918 Consilii militare r Sediul Constituim Natic

Tribuna

. «SSîfOtJiOI MUfKH

UNIREA

i . •• -Or ' «Be «f« M«f»f Ţ i r l i . t S m i

T«k$. fîef t tenul -Mmîku»iu -La J >

Ziarul „Tribuna", din 30 martie 1918, despre unirea Basarabiei cu România

anunţat autonomia Basarabiei. Preşedinte al său a fost ales loan Inculeţ. în

condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul

dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei drepturilor

popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică

Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile

destrămării unităţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din

25 octombrie/7 noiembrie 1917, pericolul întreruperii legăturilor între gu-

vernul de la laşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei, au

creat noi agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei

române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarîe 1918,

guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, relaţiile diplomatice cu

România.

în ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina. Complet izolată,

Republica Moldovenească şi-a proclamat, la rândul său, la 4 februarie 1918,

independenţa. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul ţării, care cuprindea reprezen-

tanţi ai tuturor naţionalităţilor - 138 deputaţi - a adoptat, cu majoritate de voturi,

hotărârea Şasarabie/'de a se uni cu România.

Desfăşurarea primei conflagraţii mondiale a adâncit şi criza de structură a

regimului dualist austro-ungar şi a impus rezolvarea situaţiei provinciilor locuite

de către români, şi anume, Bucovina şi Transilvania. Bucovina a fost teatru de

război, numeroşi tineri fiind înrolaţi în armata austro-ungară, ceea ce a agravat

suferinţele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei

în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta naţională s-a

radicalizat în provincie, în condiţiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale.

225

umeroşi ostaşi români din fosta armată austro-ungară, căzuţi prizonieri în

usia, s-au înrolat în detaşamentele de voluntari care susţineau lupta pentru

litate naţională. La 27 mai/8 iunie 1917 a sosit la laşi primul detaşament de

jluntari transilvăneni şi bucovineni.

Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când

ustro-Ungaria, practic, se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către

absburgi, ca o ultimă soluţie de salvare, a Bucovinei la Galiţia, în timp ce

craina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu

terventia armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi lancu Flondor, s-a

jnvoca't, în aceste condiţii, la 14/27 octombrie 1918, o Adunare a

sprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. Aceasta a decis unirea

ucovinei cu teritoriile locuite de români, din Austro-Ungaria, acum, practic

răbuşită. S-a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu Naţional. Lider politic a

ist ales lancu Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de

rice ingerinţă, voinţa de a se uni cu Ţara. Intervenţia trupelor ucrainene l-a

eterminat însă pe Flondor să ceară sprijinul armatei române.

în atari împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918,

".ongresul General al Bucovinei, şi anume, al reprezentanţilor românilor,

olonezilor, germanilor, rutenilor. Românii constituiau marea majoritate a

articipanţilor. La propunerea lui lancu Flondor, care a prezidat lucrările

:ongresului, s-a votat, cu o majoritate zdrobitoare, „unirea necondiţionată,

entru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României".

teprezentanţri celorlalte populaţii au recunoscut şi acceptat hotărârea

jmânilor.

Ziarul „Glasul Bucovinei", din 29 noiembrie 1918, despre unirea Bucovinei cu România

Qlasul Bucovinei

*» * -;

CM mal mare

**«1«* IfcWKto* «hi mMtfMut m**m Mult*-* KBMI.I.

i. Ni»t«r.

26

în Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins să se radicalizeze o dată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea trupelor române în Transilvania, în vara lui 1916, a fost salutată cu entuziasm de către români. Numeroşi tineri au căutat să se înroleze în armata română. După retragerea unităţilor militare, urmare a necesităţilor campaniei de la sudul Dunării, autorităţile maghiare au dezlănţuit o campanie de reprimare a mişcării naţionale româneşti. S-au făcut rechiziţii, internări în lagăre, s-a trecut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. în aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda interdicţiilor pronunţate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de protest, între 1916 şi 1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara, în condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unităţile militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul „Adevărul". în ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg Imperiul, puternice greve generale.

în acelaşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor, deoarece mai existau, încă, mulţi oameni politici occidentali, în S.U.A. şi Marea Britanie, care cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia, S.U.A., Italia, Suedia, între alţii, Take lonescu, Simion Mândrescu, loan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă şi cărţi, au avut loc conferinţe şi manifestaţii, s-au făcut intervenţii în parlamente, s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918 a avut loc la Roma, Congresul popoarelor asuprite din Imperiul Austro-Ungar, la care au participat din partea românilor Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu, G.G. Mironescu. S-a, decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite din dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, care publica ziarul „La Roumanie".

în toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat, astfel, activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a adoptat, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama „independenţa naţiunii române" din cadrul dublei monarhii. în acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 3/16 octombrie 1918, împăratul Caro//a făcut ultima încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul „Către popoare/e mele credincioase", în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevqd a citit în parlamentul maghiar Declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania S du desfăşurat, de asemenea, numeroase acţiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.

Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile româneşti, denumite Sfaturi] care au dispus de sprijinul militar al populaţiei româneşti prin intermediul

227

lărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror provocări ale

jstelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a constituit

Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.) din care au făcut parte şase

sprezentanţi ai Partidului Naţional Român - Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel

''Iad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazăr-ş\ şase ai Partidului

locial Democrat - loan Flueraş, Basil Surdu, losif Renoiu, Tiron A/bani, Enea

Jrapini, losif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al jptei românilor pentru unire.

Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi

Ingaria. La 9/22 noiembrie. 1918, Consiliul Naţional Român Centrala anunţat

uvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. între 13-

5 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului

/ationa/ş'i cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a

elegaţiei conduse de Kârolyi. Trecându-se la preluarea puterii administrative şi

olitice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării populare

documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-lulia.

Adunarea naţională de la Alba-lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie

918. Ea a reunit peste 1 228 delegaţi aleşi şi peste 100 000 oameni veniţi din

>ate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, otărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop

e Băseşti. într-o atmosferă de puternic entuziasm popular, prin glasul lui Vasile

Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea „acelor români şi a tuturor

?ritorii/or locuite de dânşii cu România". Rezoluţia Unirii prevedea înfăptuirea

Marea Adunare Naţională, din 1 Decembrie 1918, de la Alba-lulia

>8

r

luliu Maniu Vasile Goldiş

unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale

puterii de stat, şi anume, Marele Sfat Naţional care a jucat rol de for legislativ,

condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de luliu

Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba-lulia a consfinţit pe vecie, prin

votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.

Ediţia specială a ziarului «Alba lulia », din 20 noiembrie/3 decembrie 1918

1LH-IULIJ

Organ al proclamării unităţii naţionale.

Unirea Jţomâmbr din Transilvania» îjârlat şi

Ungureasca cu România,

Uniri* yetstâ ât JtiunarH) Jfsffmafâ 4in

mtiMUÎS » t ,twuf Kununllti' <*«» TtM- * * * • * » ■ " ■ * • •

IV *M .«ini #4

229

Delegaţia venită din Transilvania să predea regelui Ferdinand actul marii unirii din 1918

Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. La 8 nuarie 1919, Comitetul Central Săsesc a recunoscut, la Mediaş, actul de la decembrie 1918. în acelaşi sens, s-au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti înuarie 1919), Congresul şvabilor de la Timişoara (august 1919), Consiliul Naţional 'agh/ar de la Târgu Mureş. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese «primată încă de la finele anului 1918. într-un manifest din 3 noiembrie 1918 se Jblinia că: „Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie.- Şi noi ne considerăm o apune reînnoită, o forţă acum eliberată pe ruinele monarhiei. Ne trezim uşuraţi la înştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupririi. Să trăim unul lângă 'tul în pace...". Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de lire a românilor şi Consiliul DÎrigent, permanentele ameninţări proferate de Bela un la adresa României reîntregite, ca şi atacurile armatei maghiare împotriva imanilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august 1919, armata română, ifrângând forţele maghiare, a pătruns în Budapesta.

30

Trupele române la Budapesta, în 1919

iV.if.i,<-<ni<> l i t . - f f . - » . Airtff «n-.ir un Unirea din 1918 înt r-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un

context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al acţiunii românilor înşişi. S-a creat astfel- un cadru

favorabil dezvoltării societăţii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.

Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile de veacuri ale românilor de a

vieţui într-un singur stat. Ea a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor

sociale interne. De asemenea, au contribuit la edificarea ei o genera ţie

importantă de oameni politici precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, luliu

Maniu, Ion Nistor, Take lonescu, Ion Inculeţ, Nicolae lorga şi mulţi alţii. în noul

cadru istoric de după anul 1918 s-a accelerat ritmul de dezvoltare şi modernizare

al societăţii româneşti, ceea ce a conferit trăinicie statului naţional. Suprafaţa ţării

a sporit de la 137 000 km2 la 295 049 km

2, populaţia de la'7 250 000 locuitori,

înainte de 1918, la 18 052 896 locuitori, la recensământul din 1930. Au marcat

creşteri importante, între altele, suprafaţa arabilă-de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha, suprafaţa acoperită cu păduri - de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane

ha, reţeaua căilor ferate - de la 4300 km la 11 000 km. A avut loc integrarea

deplină, social-economică §\ politică, a noilor teritorii unite cu patria-mamă, un

progres economic real şi eficient, aplicarea unui program democratic de

propăşire a ţării.

Modificarea fundamentală a structurii instituţionale şi economice, după

reformele din 1921-1923, s-a tradus prin lărgirea masivă a cadrului vieţii social-

politice, mutaţii în ceea ce priveşte echilibrul social de forţe. S-a făurit,în acelaşi

timp, o lume a contrastelor, Tn care ţărănimea, ce reprezenta majoritatea

Populaţiei, trăia relativ greu, mai ales din gospodăriile proprii, iar Bucureştiul

231

Arcul de triumf din Bucureşti

devenit „Micul Paris", principala capitală din sud-estul Europei, un oraş

idem, aliniat standardelor urbanismului internaţional.

într-un cadru general de evoluţie a întregii societăţi au apărut şi fenomene

<i, precum corupţia, arivismul şi, foarte rar, violenţa, au avut loc conflicte

'dale. Degradarea poziţiilor forteior conducătoare a făcut loc manifestărilor de

tremă stângă şi dreaptă în societate, cu efecte, din perspectivă istorică,

igative. Pe plan internaţional, România s-a afirmat ca un factor cu iniţiativă

olomatică, cu o conduită exemplară, în sensul menţinerii păcii şi securităţii

iropene, contra politicii de revizuire a tratatelor de pace, a oricărui atentat la

Iresa statu-quo-u\u\ teritorial. în noile condiţii internaţionale din deceniul al

itrulea al secolului nostru, marcate de ascensiunea fascismului, a tendin ţei

itre autoritarism, promovată de regele Caro/ al II, România Mare s-a

îzmembrat, în vara anului 1940, sub loviturile de forţă ale puterilor totalitare,

îmocraţia făcând loc regimurilor totalitare.

Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, la 27 martiel9 aprilie 1918

„în numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre,

area Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei

oldove,

în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor,

de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România. Această unire se face pe următoarele baze: 1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare

după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român; 2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, ca un organ împlinitor şi administraţia proprie; 3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale, pnn Organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern; 4. Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale; 5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările minorităţilor din Basarabia; 6. Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia; 7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român; 8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constituţie..."

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 1928 noiembrie 1918

„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei acârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinie credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a supat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile îndătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă căire regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. ,

Drept aceea Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranităţii naţionale, Hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş,

Colacin şi Nistru, cu regatul României".

233

Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-lulia de la 18 noiembneU decembrie 1918

I ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA BANAT SI FARA UNGUREASCĂ adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-lulia în 1 DECEMBRIE 1918 DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI SI A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE 5ÂNŞII CU ROMÂNIA Adunarea Naţională proclama îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii omâne la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş Tisa şi Dunăre

II ADUNAREA NAŢIONALĂ rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la ntrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal

III în legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român Adunarea vlatională proclamă următoarele

1 Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare Fiecare popor se va instrui administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul

său ?i fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea tării în jroportie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc

2 Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat

3 înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vietn publice y/otul obştesc direct egal secret pe comune în mod proporţional pentru ambele sexe în vârstă de 21 de am, la reprezentarea în comune judeţe ori parlament

4 Desăvârşită libertate de presă asociere şi întrunire libera propagandă a tuturor gândurilor

Dmeneşti 5 Reforma agrară radicală Se va face conscnerea tuturor proprietăţilor în special a proprietăţilor mari în baza acestei

sonscneri desfiinţând fidel comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător păşune pădure) cel puţin atât cât o poate munci el cu familia lui Principiul conducător al acestei politici agrare este pe de o parte promovarea nivelăm sociale pe de altă parte potenţarea productiunn

6 Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din apus

IV Adunarea naţională dă expresie voinţei sale ca congresul de pace să înfăptuiască comu nitatea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale

V Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fratn lor din Bucovina scăpaţi de |ugul monarhiei austro-ungare şi umti cu tara-mamă România

VI Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aci în monarhia austro-ungară anume naţiunile ceho-slovacă austro-germană, jugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut să se aducă la cunoştinţă tuturor acelor naţiuni

VII Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea Naţiunii Române

VIII Adunarea Naţională dă expresie mulţumim şi admiratiunn sale tuturor puterilor aliate care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civihzatiunea din ghearele barbariei

IX Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania Banat

şi Tara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat National Român

care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea Română, oricând şi pretutindeni

fată de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispozitiunile pe care le va afla necesare în interesul

naţiunii

TEMĂ

1 Prezentaţi împrejurările unim Basarabiei cu România în anul 1918

2 Ce rol a jucat Bucovina în anul 1918 în planurile Habsburgilor?

3 Ilustraţi caracterul plebiscitar al unim Transilvaniei cu România, în anul 1918

4 Care a fost semnificaţia istorică a Marii Uniri'

DEZVOLTAREA ECONOMICA A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

- CARACTERISTICILE GENERALE ALE VIEŢII ECONOMICE. DEZBATEREA DE

IDEI ÎN JURUL PROBLEMATICII EVOLUŢIEI ECONOMICE.

- PRINCIPALELE RAMURI ALE ECONOMIEI SI TENDINŢELE MANIFESTATE ÎN

CADRUL LOR.

-POZIŢIA CAPITALULUI STRĂIN. ROLUL STATULUI ÎN MODERNIZAREA

ECONOMIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.

Caracteristicile generale ale vieţii economice. Dezbaterea de idei în

jurul problematicii evoluţiei economice. în evoluţia eeonomică a României,

intre anii 1918-1940, se pot deosebi câteva etape de dezvoltare 1 1919-

1928, etapa refacem economice şi a accelerării dezvoltăm sale în condiţiile

consolidam statului na ţional unitar, 2 1929-1933, etapa crizei economice,

3 1934 - 1940 etapa unui susţinut progres economic pe seama comenzilor de

stat şi a necesităţilor de apărare a tării Pe fondul progresului economic s-au

conturat câteva direcţii primordiale, şi anume modernizarea, prin dezvoltarea

industriei proprii, o politică protecţionistă, rolul statului în economie, colaborarea

avantajoasă cu capitalul străin

După războiul de reîntregire naţională şi distrugerile provocate de

desfăşurarea acestuia, refacerea economică s-a impus ca o cerinţă de seamă

Aceasta în condiţiile în care, în 1919, producţia economică a României a

reprezentat circa 20-25% din cea înregistrată în anul 1913 Şi alţi indicatori

argumentează situaţia grea a economiei naţionale în 1919, de pjldă, agricultura

a înregistrat un puternic regres, căci România, care fusese un tradiţional expor-

tator de cereale, a fost nevoită să importe grâu pentru populaţie în 1918,

extracţia de petrol a reprezentat doar 47% din cuantumul anului 1913 într-o

situaţie foarte grea se afla şi sistemul financiar, apăsat de inflaţie şi circulaţia mai

multor monede Ca urmare a unor eforturi susţinute situaţia economică s-a

îmbunătăţit însă după 1924

Criza economică din 1929 - 1933 s-a repercutat negativ asupra ansam-

blului economiei româneşti, în condiţiile specifice de dezvoltare a ţării noastre

Primele semne au apărut încă de la finele anului 1928 Dezorganizarea

economica a avut în România' unele trăsături specifice, reieşite din statutul

agriculturii în ansamblul economiei, contractarea de noi împrumuturi externe,

scăderea preturilor materiilor prime, presiunea capitalului străin, repercursiunile

sale asupra maselor populare Criza a cuprins toate ramurile economice, ducând

'3 închiderea a numeroase întreprinderi, scăderea masivă a producţiei şt a

Puterii de cumpărare a populaţiei, falimentul a numeroase bănci Salariile şi

235

f

Panică în faţa unei bănci declarată falimentară, în 1931

pensiile au scăzut sau nu au fost plătite deloc, iar investiţiile au fost reduse

drastic.

Volumul producţiei industriei a coborât cu 50%. Reduceri notabile sunt

consemnate la producţia de fontă-de la 72 000 tone (1929) la 2 000 tone

(1933), - şi de cărbune - de la peste 3 000 000 tone (1929) la 1 500 000 tone

(1933). Apogeul crizei a fost atins în anul 1932, când erau înregistraţi, în

România, 300 000 şomeri. Reorganizarea economiei, inclusiv pe baza unor

măsuri instituţionale-fondarea Ministerului Economiei Naţionale şi înzestrăm

Armatei, a Corpului Superior de Control - investiţiile de capital, comenzile de

stat, încurajarea unor ramuri şi subramuri noi au determinat, după 1934, o nouă

etapă de dezvoltare a economiei. S-au întreprins, totodată, măsuri pentru creş-terea participării statului la finanţarea industriei chimice, textile, electrotehnice.

Anul 1938 ocupă o poziţie centrală în istoria economiei naţionale, fiind

momentul de vârf al perioadei interbelice. în acest an, România avea un venit

naţional pe locuitor de 110 dolari S.U.A., superior celui al unor state, ca Turcia,

Grecia, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria. Industria contribuia cu 30,8% la

crearea venitului naţional în acelaşi an s-au extras, între altele, 6 500 000 tone

petrol, 2114 milioane metri cubi gaze naturale, 238 000 tone cărbune, 280 000

tone oţel, 140 000 tone minereu de fier, 143 000 tone zahăr. Indicele producţiei

industriale a fost de 133%, România fiind plasată, astfel, înaintea Ungarie* -

(126,5%) şi Poloniei (118%)'. După 1938, România nu a mai fost, strict, un stat

exportator de materii prime şi importator de utilaje industriale. Ţara noastră a

ocupat locul şase în lume şi întâi în Europa la producţia de petrol, locul doi 'in Europa la gaze naturale şi aur, locul patru în Europa la grâu.

236

Uzinele Reşiţa (1920 - 1923)

Un rol semnificativ în dezvoltarea economiei l-au avut industriaşi, bancheri

şi oameni de afaceri, ca Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Dumitru Mociorniţa,

O. Kaufman, Ion Gigurtu, grupaţi în jurul regelui Caro/ al //-/ea. Situaţia

internaţională gravă, din vara anului 1940, şi impunerea recunoaşterii rapturilor

teritoriale României - Nord-Vestul Transilvaniei, (Dictatul de la Viena), teritoriul

dintre Prut şi Nistru, Basarabia (pe baza pactului Ribbentrop - Molotov) şi Ca-

drilaterul - au afectat masiv unitatea firească a statului naţional român,

dezvoltarea sa economică.

în perioada interbelică, economia României a avut, astfel, un caracter

agrar-industrial, care, pe parcursul evoluţiei sale a cunoscut unele modificări, în sensul atenuării ponderii sectorului agricol în favoarea celui industrial, fără a

schimba însă imaginea de ansamblu. Agricultura nu a mai avut însă rolul decisiv

în economie. Dinamismul a fost, totodată, un atribut important al evoluţiei

economiei în anii 1918- 1940. Ritmul mediu de dezvoltare al industriei

româneşti a fost de 5,3 - 5,5%, printre cele mai ridicate din Europa interbelică.

Indice de seamă al nivelului de dezvoltare al economiei, gradul de înzestrare

tehnică nu a fost uniform, căci, într-o mare măsură, ţara noastră a continuat să

rămână un stat importator de utilaje şi maşini industriale. în timp ce întreprinderi,

precum I'.A.R. Braşov, Malaxa sau Reşiţa au dispus de un nivel de înzestrare

tehnică comparabil cu standardele de pe plan mondial, marea majoritate a

întreprinderilor a rămas deficitară din punct de vedere tehnologic. Repartiţia în

Plan teritorial a zonelor industriale, ca şi înzestrarea lor tehnică, a fost inegală. Cele mai puternic industrializate arii geografice au fost Bucureşti-Ploieşti-Valea

Prahovei, Braşov-Mediaş-Sibiu- Turda-Cluj, Hunedoara-Arad- Timişoara-Reşiţa,

Baia Mare-Satu Mare, Bacâu-Piatra Neamţ, Galaţi-Brăila.

237

Uzinele Astra din Braşov

Principalele preocupări teoretice privind calea de urmat în viitor de către societatea românească au polarizat o vastă dezbatere în perioada interbelică. Ea a vizat şi economia, alături de regimul politic şi rolul luptei sociale. între curentele de idei cu largă audienţă s-au împus neoliberalismul, ţărănismul sau agrarianismul şi marxismul. Neoliberalismul a avut drept teoreticieni pe Mihai Manoilescu, Ştefan Zeletin, Vintilă Brătianu, I.Gh. Duca, Victor Slăvescu. El a accentuat rolul industriei şi a întrevăzut o strânsă legătură între industrializare, modernizare şi consolidarea independenţei politice. Statul urma să joace un rol important prin elaborarea unor planuri de dezvoltare economică. Politica economică inspirată de acest curent, „prin noi înşine", a fost susţinută, între 1922-1928, de Partidul Naţional Liberal.

Pe fondul expansiunii capitalului străin în România, ea a vizat ocrotirea economiei naţionale şi consolidarea puterii economice a burgheziei industriale şi financiare, supraevaluând însă capacitatea financiară a ţării. Ea a considerat, de asemenea, că progresul României era legat de dezvoltarea industriei. Totodată, ea a urmărit exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului cu sprijinul primordial al capitalului autohton. Prin aceasta, capitalul străin nu era exclus, ci doar limitat, pentru a fi mai bine controlat. Principalele sale instrumente de realizare au fosi societăţile mixte, împrumuturile, importurile de maşini şi unelte. în spiritul său, s-au adoptat o serie de măsuri legislative - legea pentru retragerea din circulaţie a coroanelor şi rublelor (1920), legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului(1924), legea minelor (1924), legea pentru stabilizarea monetară (1929).

238

Legea minelor a fost dezbătută pe larg, mai ales ca urmare a aplicării

principiului proprietăţii statului român asupra bogăţiilor subsolului, care a trezit

ostilitatea marilor monopoluri petroliere.

Ţărănismul a fost teoretizat, între alţii, de Constantin Stere, Virgil Mad-

gearu, Gheorghe Zâne, Ion Mihalache şi a constituit ideologia micilor proprietari

agricoli. România urma să fie, în viziunea acestor teoreticieni, un stat agrar, în

care dezvoltarea industriei să fie subordonată progresului agriculturii, inspirată

de cea daneză şi practicată pe baza principiilor moderne. Se aprecia că de

progresul agriculturii depindeau aprovizionarea pieţii interne, asigurarea nece-

sităţilor de hrană ale populaţiei, caracterul activ al balanţei comerciale externe.

Deoarece se considera că România nu dispunea de capitalul necesar propăşirii

economice, prin politica economică a „porţilor deschise"'s-a încercat încurajarea

capitalului străin, dar nu în dauna celui autohton, între cele două tipuri de capital

urmând chiar să se instaureze o egalitate de tratament. Această politică a fost

abandonată, în mod oficial, după 1932.

Marxismul, asupra căruia s-au aplecat, între alţi, Şerban Voineaş\ Lucreţiu

Pătrăşcanu, a argumentat, şi el, importanţa procesului de industrializare ce

trebuia intensificat în România.

io Ramură economică importantă, agricultura nu a încetat să preocupe

guvernele din perioada interbelică. Ea s-a remarcat, prioritar, prin caracterul său

extensiv, dar, într-o măsură mai mică, şi prin interesul pentru cu/tura intensivă a

unor plante, iar între 1918-1926, pentru a asigura aprovizionarea populaţiei,

exportul de cereale a fost restrâns. Repartiţia inegală a proprietăţii funciare a

generat acutizarea problemei agrare. S-au adăugat lipsa de capital şi a unor

forme de creditare corespunzătoare a ţărănimii, lipsa de inventar viu şi

mecanizarea insuficientă.

Modificarea articolului 19 din Constituţie a deschis drum, în plan legislativ,

unei rezolvări a problemei agrare. în aceste condiţii, reforma agrară din 1921,

precedată de decretele-lege pentru expropriere, din decembrie 1918, a deschis

calea către emanciparea economică a ţăranilor prin acordarea către aceştia a

unui lot mic de pământ. Au fost expropriate, aşadar, proprietăţi agricole care au

însemnat 5 812 200 hectare arabile, păşuni, păduri, fâneţe, adică 66% din marea

proprietate de peste 100 hectare. Au beneficiat de această măsură 1,4 milioane

de gospodării ţărăneşti.

Astfel, structura agrară a ţării s-a modificat, unitatea economică de bază

devenind micul lot ţărănesc, de până la 10 ha, cu o productivitate scăzută însă.

S-au adăugat, la aceasta, greutăţile în aplicarea pe teren a prevederilor reformei,

continuarea procesului de,fărâmiţare a proprietăţii ţărăneşti, încât, în 1938, un

milion de ţărani erau conqplet lipsiţi de pământ, lipsa de inventar agricol,

răscumpărarea foarte mare a terenurilor, în 1930-1931 valoarea datoriilor

ţărăneşti depăşind de cinci ori valoarea pământului. Producţia de cereale a

crescut însă de la 7 milioane tone în 1924 la 9 milioane tone în 1928, şi a

înregistrat cote importante, cu precădere, la grâu şi porumb. România se situa

pe locul întâi în Europa la producţia globală de porumb şi pe locul patru în ceea

ce priveşte grâul.

239

Progrese importante au fost înregistrate, în 1928, la creşterea vitelor mari,

ivinelor şi porcinelor. în acelaşi an erau menţionate în ţară 5 732 de tractoare.

Criza economică din 1929-1933 a determinat scăderea suprafeţei cultivate

•i a preţului la produsele agricole. Ţărănimea a fost silită, în aceste condiţii, să

ontacteze noi datorii, ceea ce a generat, ulterior, vânzarea silită a numeroase

Dturi de pământ. Acestei probleme presante în viaţa social-economică au

icercat să-i răspundă unele măsuri legislative, precum încurajarea învă-

ământului agricol, exportul de cereale, legile de conversiune a datoriilor

igricole, din 1932 şi 1933, şi respectiv legea asanării datoriilor agricole, din

icelaşi an. După 1931, în agricultura românească au apărut fenomene noi,

agate de folosirea „primelor de export", de introducerea unor culturi de plante

ndustriale, realizarea unor ferme model, constituirea de monopoluri m ceea ce

>riveşte aprovizionarea şi desfacerea produselor agricole în pofida unor legi, ce

iu urmărit progresul agriculturii în ansamblul ei, ca: legea pentru lichidarea

iatorii/or agricole şi urbane (1934), legea pentru încurajarea agriculturii (1937)

egea pentru creditul agricol naţional'(1937) şi cea pentru administrarea Fondu/u,

/iticulturii (\ 939), diferenţierea socială a ţărănimii s-a accentuat, astfel, pe fondul

ntensificării transferului de proprietate.

Economia românească în perioada interbelică a fost martora creşterii -

oluluiindustriei, în ansamblu, ce reprezenta, alături de meserii, în 1926, 37% din

/aloarea totală a producţiei. Ea a fost favorizată de bogăţia de materii prime, de

DOlitica oficială de credite, de măsurile legislative avantajoase. La nivelul

Droducţiei industriale a crescut ponderea industriei mari şi s-a diminuat

corespunzător cea a industriei mici şi mijlocii. Un rol important pe această

direcţie l-a avut şi politica de investiţii a cărui nivel a crescut, de exemplu, de la

3 100 000 lei, în 1927, la 24 000 000 lei, în 1938, în industria petrolieră.

Avându-se în vedere importanţa refacerii industriale şi încurajarea, în

general, a economiei, numai între 1918-1921 au fost emise 63 de acte

normative, ce au contribuit la demarajul economiei româneşti. Producţia de

cărbune a crescut de la 2 500 000 tone, în 1923, la 3 000 000 tone, în 1928, cea

de ţiţei de la 1 900 000 tone, în 1924, la 4,3 milioane tone, în 1928. în România

au funcţionat, în deceniul trei al secolului nostru, 60 de rafinării. între 1925-1927,

7 mari societăţi petroliere - Unirea, Creditul minier, Concordia-Sirius, Româ-no-

Americana, Petrolul Românesc, Astra Română, Steaua Română - controlau

79% din producţia ţării. Necesităţile legate de refacerea economiei au impus

mutaţii deosebite şi în industria metalurgică, reprezentată de întreprinderi ca

Malaxa şi Copşa Mică-Cugir.

Izbucnirea crizei economice din 1929-1933 a dus însă la scăderea pro-

ducţiei industriale, cu excepţia exploatării petrolului, şi a preţurilor la produsele

agricole şi industriale, creşterea numărului de şomeri. Circa 10 000 întreprinderi

de diverse categorii au fost declarate falimentare. în 1932, când criza a atins

apogeul în România, valoarea producţiei industriale a scăzut cu 50% în

ansamblul economiei. Singura ramură care a continuat să aibă creşteri de

producţie a fost cea petrolieră. Concomitent, exportul de produse petroliere a

urcat de la 3 milioane tone la 5 milioane tone între 1929-1933, deoarece preţul

la ţiţei era în scădere.

240

în lupta pentru depăşirea efectelor crizei economice, după 1934, s-au

înscris măsuri cu caracter protecţionist - tarife vamale, prime de export,

scăderea importului de produse ce puteau fi fabricate în ţară, finanţarea

obiectivelor industriale, diversificarea producţiei prin apariţia unor produse noi,

ca aparate optice şi acustice, cabluri electrice, tuburi de oţel. S-au pus bazele

industriei electrotehnice, care producea articole de înalt nivel tehnic, precum

becuri, transformatoare, aparate radio, motoare electrice. De asemenea, stătu/, prin comenzile sale, destinate, în mare măsură,

apărării naţionale, şi-a adus contribuţia la refacerea economiei. Sporuri

semnificative s-au înregistrat în industria alimentară, a lemnului, a pielăriei şi

textilă. Printre întreprinderile de profil menţionăm pe cele din Bucureşti, Cluj,

Ploieşti, Braşov, Bacău, Buşteni. Industria siderurgică era concentrată în bazinul

Hunedoarei, dar şi la Bucureşti, Cluj, Câmpia Turzii, unde se produceau oţel şi

laminate, fontă, tablă, ţevi, articole de menaj. Industria chimică a cunoscut un

progres remarcabil şi, totodată, unul dintre cele mai înalte nivele ale

productivităţii muncii. 95% din ţiţeiul extras era rafinat în ţară. Se produceau în

România, de asemenea, negru de fum, cauciuc sintetic, explozivi, cosmetice, în

întreprinderi, ca cele din Făgăraş, Braşov, Bucureşti, Tâmăveni. România a

posedat o importantă industrie constructoare de maşini. S-au produs locomotive, vagoane de toate tipurile, cazane cu abur, autobuze. La I.A.R. Braşov erau

fabricate avioane, precum IAR-80, IAR-81, care s-au remarcat prin

performanţele lor deosebite în ceea ce priveşte viteza şi plafonul de zbor.

Gura minei Lupeni şi spălătoria de cărbuni

241

Sonde la Moreni

Procesul de concentrare a producţieis-a manifestat în deceniul al patrulea şi a îmbrăcat forme specifice în România, dând naştere monopolurilor. Forţa

economică, aria de cuprindere şi dimensiunile economice ale monopolurilor au

fost însă reduse, la nivelul unei ramuri a economiei naţionale. Fiind prin

excelenţă monopoluri de distribuire şi nu de producţie, printr-o reglementare

adecvată, ele nu au avut un rol economic hotărâtor într-o economie dominată, de

altfel, de întreprinderile mici şi mijlocii. Cele 66 societăţi industriale din România

au reprezentat 46% din întregul capital industrial. Printre acestea s-au numărat

Sindicatul spirtului, Cartelul fabricilor de geam, Oficiul de vânzare al hârtiei,

Sindicatul zahărului, Trustul Titan-Nădrag-Călan, Societatea distribuţiei de

petrol, Foresta Română, şi altele.

România a dispus de importante resurse naturale - petrol, cărbune, gaze naturale, fier, minereuri neferoase, lemn, sare, metale preţioase - în exploatarea

cărora s-au înregistrat cote ridicate. Pentru punerea lor în valoare şi pentru

obţinerea independenţei energetice a ţării au fost realizate investiţii în maşini şi

utilaje, s-au făcut progrese în ceea ce priveşte tehnica de extracţie a cărbunelui,

petrolului şi de rafinare a celui din urmă, precum şi transportul prin conducte.

Ţara noastră era independentă din punct de vedere energetic. Puterea instalată

a crescut de la 372 000 kw în 1933 la 500 000 kw în 1937.

Desfăşurarea luptelor din anii 1916-1918 a afectat grav şi reţeaua

transporturilor. Pentru punerea în valoare a tuturor zonelor ţării şi stabilirea

conexiunilor între ele, s-au întreprins măsuri de refacere şi mărire a reţelei căilor

ferate şi a celei de drumuri şi şosele, noi construcţii portuare la Constanţa,

Brăila, Galaţi, Ismail, Chilia, Corabia, dotarea cu echipament modern a serviciilor de poştă şi telegraf. în 1921 s-a introdus transportul interurban cu autobuzul.

S-au construit numeroase căi ferate, ca de exemplu Tulcea-Babadag, llva

242

Locomotivă construită la Reşiţa

Mică-Vatra Dornei, Caransebeş-Reşiţa. Cea mai mare parte a utilajului feroviar a

provenit din producţia întreprinderilor Reşiţa şi Malaxa. în 1931 au fost asfaltate şi pietruite o serie de şosele ce legau Bucureştiul de alte oraşe. între 1936-1938

au fost modernizaţi peste 1 600 km şosele în Banat, Dobrogea, Moldova şi

Muntenia. v

Flota română cuprindea, în 1938, 15 nave maritime. Organul său tutelar a

fost, între 1929 şi 1936, Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie

pe Apă, iar apoi Administraţia Comercială a Porturilor şi Căilor de Comunicaţii pe

Apă. La baza organizării transportului aerian în România s-a aflat decretul din

1920 pentru fondarea Direcţiei Aviaţiei din Ministerul Comunicaţiilor. Pentru

stimularea producţiei aeronautice, în 1925, a fost fondată fabrica IAR Braşov. în

1920 s-a creat, împreună cu Franţa, o Companie aviatică internaţională ce

deservea traseul Paris-Bucureşti-lstanbul. România s-a numărat printre primele

state ce au folosit transportul aerian de călători pe rutele interne. La 24 iunie 1926 s-a deschis primul traseu aerian naţional, Bucureşti-Cernăuţi. în 1930 s-au

pus bazele primei companii aeriene române, LARES (Liniile Aeriene Române

Exploatate de Stat). Până în 1939, legăturile aeriene ale României cu alte ţări au

fost deservite şi de companiile Air France, CSA, Ala „L/tor/a", PLL Lot, Deutsche

Lufthansa., în vederea extinderii sistemului poştal, în 1925 s-a introdus

monopolul de stat asupra instalării şi folosirii staţiilor de telefoane şi posturilor de

radio. în ceea ce priveşte sistemul de telefonie, în 1927 şi-a inaugurat activitatea,

la Bucureşti, prima centrală telefonică automată din ţara noastră. Ulterior, în

1933 s-a construit, în capitala ţării, Palatul Telefoanelor. La 1 noiembrie 1928 s-

au realizat şi primele emisiuni radiofonice, sub egida Societăţii Române de

Radiodifuziune. în 1940 funcţionau în România 4 posturi de radioemisie şi trei

243

Palatul Telefoanelor din Bucureşti

agenţii, de presă, dintre care cea mai importantă a fost RADOR (Agenţia

Orient-Radio). Activitatea comercială a fost afectată de urmările primului război mondial,

comerţul cunoscând o sensibilă înviorare abia după 1924, ca urmare a unor noi

tarife vamale protecţioniste adoptate în faţa concurenţei mărfurilor străine. în

1924, valoarea comerţului românesc a crescut cu 110% în comparaţie cu anul

1913 şi s-au produs o serie de modificări şi în structura produselor furnizate la

export. Ponderea produselor agricole şi, mai ales, a cerelelor a scăzut, cu toate

că România a ocupat locul patru în lume, în timp ce aceea a produselor

petroliere şi a lemnului a crescut. în ciuda eforturilor guvernamentale de a

menţine o balanţă comercială activă, exportul a fost intensificat în dauna

importului, cu precădere pe seama petrolului şi derivatelor sale, deşi preţurile lor

au scăzut masiv. Dacă, între anii 1918 şi 1929, comerţul a fost dominat de

relaţiile cu Franţa şi Marea Britanie, după 1933, Germania a început să se impună în schimburile cu România. Practicând şi un intens comerţ de tranzit,

România a cunoscut, în 1936, volumul comercial cel mai ridicat din întreaga

perioadă interbelică.

Cu toate că s-au întreprins numeroase eforturi pentru lărgirea sistemului

bancar şi reaşezarea leului într-o nouă paritate în raport cu aurul, fenomenul

inflaţionist a urmat, în general, o curbă sinuoasă. între 1919-1921 numărul

societăţilor bancare a crescut de la 487 la 556. Rolul cel mai important l-a jucat

Banca Naţională a României care, în T924, controla 25 de bănci mici şi 52 de

întreprinderi industriale. Alături de aceasta s-au impus Banca Românească,

Banca Română, Banca de Credit Român, Banca Marmorosch-Blank, Banca

Crissoveloni, Banca Generală a Ţării Româneşti. Stopată parţial, în 1925, inflaţia

244

Banca Marmorosch Blank

•a cunoscut, ulterior, ritmuri noi începând cu anii crizei economice şi până în

1940. Procesul inflaţionist nu a putut fi, de fapt, nicicând stăvilit în mod eficace. Cu toate acestea, leul a rămas o monedă liber convertibilă şi care participa la

operaţiunile bursiere din lume. Deficitul bugetar a totalizat 11 miliarde lei între

anii 1916-1922. Cu grele eforturi, datoriile externe ale României, către Franţa,

Anglia, SUA, Italia, Belgia, au fost reglementate la finele anului 1929. în vederea

stabilizării financiare a fost lansat, în februarie 1929, „împrumutul de stabilizare"

la bănci din străinătate. Pentru garantarea rambursabilitătii saie s-a concesionat,

la 1 iulie 1929, fabricarea chibriturilor către firma suedeză Svenska Tradsticke

Aktiobolaget. Trei noi împrumuturi au fost contractate în 1930-1932. Primul a

fost stabilit, în 1930, cu firma americană International Telephone and Telegraph

Corporation şi a fost urmat de concesionarea, pe zece ani, a reţelei telefonice.

La 10 martie 1931 a fost negociat, la Banque de Paris et de Pays-Bas şi la alte

bănci, împrumutul de dezvoltare cu un total de 53 milioane dolari S.U.A., ce a fost condiţionat de concesionarea către o societate suedeză a refacerii şi

construcţiei de şosele, în România. în sfârşit, în 1932 a fost lansat un împrumut

de 75 milioane franci elveţieni pentru acoperirea în devize a leilor intraţi în

circulaţie.

Prin toate acestea ă-a deschis calea către instaurarea unui control străin

asupra finanţelor Româniej, confirmat, în ianuarie 1933, prin Planul de la

Geneva ce urma să reglementeze problema datoriilor sale externe. După 1935,

ţara noastră a vizat, în plan financiar, o politică activă de devize, bazată pe

comerţ. Principalele surse de venituri financiare au fost impozitele indirecte,

taxele de consum, impozitele pe cifra de afaceri. Pe măsura creşterii rolului

245

Pavilionul României la Expoziţia internaţională de la Paris, din 1937

.tatului în organizarea sistemului bancar, bugetele au fost grevate şi de

iheltuielile pentru apărare.

Capitalul străin a provenit, în principal, din reinvestirea

mei părţi din beneficiile obţinute în exploatarea economiei româneşti. El a vizat,

n special, extracţia şi prelucrarea ţiţeiului, industria metalurgică, textilă, a

3mnului. în 1938, în industria petrolului, capitalul englez reprezenta 20,62%,

:el anglo-olandez 16,21%, cel francez 15,49%, cel american 10,10%, cel

ierman 0,38%. Datorită măsurilor legislative ce au reglementat riguros

lătrunderea capitalului străin, ponderea sa a diminuat, în general, de la 82% a

37%.

Expansiunea, după 1938, a capitalului german în sud-estul Europei, în

letrimentul celui englez şi francez, a fost resimţită şi în România. Sub presiunea

Sermaniei, ca un preţ al salvgardării fiinţei naţionale a României, la 23 martie

939 s-a semnat Tratatul economic româno-german. România urma să devină

in hinterland agricol al Germaniei. în spiritul „colaborării" economice urmau să

;e constituie societăţi mixte pentru exploatarea lemnului, bauxitei, manganului,

:alcopiritei. Pe Dunăre trebuiau să se constituie zone libere în jurul instalaţiilor

jortuare, ca şi a antrepozitejor germane. Astfel, România a fost atrasă în sfera

1e influenţă a Germaniei.

Aşadar, economia românească, prin direcţiile sale de dezvoltare din

>erioada interbelică, în ciuda unor discrepante între nivelele de dezvoltare ale

liferitelor sale sectoare şi a faptului că nu au fost întotdeauna valorificate pe

leplin condiţiile oferite de noul cadru de dezvoltare istoric, a asigurat o creştere

i producţiei de bunuri, care s-a reflectat şi în plan social-politic.

>46

MIHAIL MANOILESCU despre rolul industriei în cadrul economiei româneşti

„Productivitatea industrială este atât de covârşitor mai mare decât productivitatea agriculturii,

încât renunţarea la industrializare este pentru orice ţară renunţarea la orice viitor economic".

Teoria ţărănismului despre fundamentul economiei naţionale

Aceasta era „mica proprietate bazată pe muncă, adică întinderea de pământ cultivabil

potrivită capacităţii de muncă a plugarului şi a familiei sale, lucrată de proprietar şi familia sa, dar

neexcluzând eventualele şi sporadicile concursun'de braţe ale semenilor..."

Apreciere cu privire la evoluţia economică a României în perioada interbelică

„Astfel încât, intensitatea modernizării nu a fost egală în toate compartimentele productive

Pe când industria fusese nevoită a proceda la ample modificări structurale, pentru a obţine o

dezvoltare şi pieţe avantajoase, în agricultură modernizarea nu a fost spectaculară, acest domeniu

întregistrând doar un progres moderat... Aşa încât factorul corelării celor două ramuri economice

devenea un coeficient de importanţă majoră pentru însuşi realizarea procesului de dezvoltare şi

modernizare economică .".

TEMĂ:

1 Caracterizaţi, în general, nivelul de dezvoltare al economiei româneşti în perioada

interbelica şi comparaţi-l cu cel al altor state est - şi central-europene

2 Care au fost efectele crizei economice din anii 1929-1933 pentru România >

3 Marcaţi contribuţia principalelor curente social-politice.din perioada interbelica,în problema

dezvoltării industriale a României

4. Ce rol au avut monopolurile, în economia naţională, în perioada interbelică?

EVOLUŢIA VIEŢII SOCIAL-POLITICE ÎN ROMÂNIA (1918-1940) (I)

-STRUCTURI SI MUTAŢII ÎN PLAN SOCIAL ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ. CONFLICTE SOCIALE. - PARLAMENTUL SI MONARHIA - FACTORI

IMPORTANŢI Al VIEŢII POLITICE. <

Structuri şi mutaţii în plan social în România interbelică. Conflicte sociale. La nivel social,'Marea Unire din 1918 şi activitatea reformatoare de

după aceasta au generat mutaţii semnificative. Astfel, a avut loc o creştere

importantă a populaţiei ţării, grevată însă, în vara anului 1940, de pierderile

teritoriale.

Anul , Număr de locuitori Suprafaţa ţării

1920 17 393 149 316 710 km2

1930 18 025 896 316 710 km2

1940 19 933 802 316 710 km2

1941 13 551756 195198 km2

România a devenit un stat de mărime medie, aflându-se, în ceea ce

priveşte populaţia şi suprafaţa, pe locul 8 şi respectiv 10 între statele Europei.

Cel mai important recensământ al populaţiei s-a desfăşurat în anul 1930, când

au fost număraţi 18 025 896 locuitori. Dintre aceştia, 71,9% erau români, 7,9%

maghiari, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% ruşi, 2%

bulgari, 1,5% ţigani, 0,9% turci, 0,6% găgăuzi, 0,3% sârbi şi croaţi, 0,3%

polonezi, 0,1% greci, 0,1% tătari, 0,3% alte naţionalităţi.

România a încetat să mai fie un stat de emigraţie, mai ales după ce, în 1925, a fost adoptată o lege ce consfinţea libertatea emigrării. Până în 1938, s-

au aşezat în România 28 580 cetăţeni străini şi au plecat 11 709 cetăţeni

români. Marea majoritate a populaţiei, în procenf de 78,9%, a continuat să

trăiască în lumea statelor. Restul, de 21,1%, era concentrată în oraşe, ca

Bucureşti, cu 630 000 locuitori, sau Cernăuţi, Galaţi şi laşi cu cea. 400 000 -

locuitori fiecare. O statistică din 1930, privind repartiţia forţei de muncă pe

profesiuni, arată că 72,3% dintre locuitori lucrau în agricultură, 9,4% în activităţi

industriale, 4,8% erau funcţionari, iar 4,2% se ocupau de comerţ şi credit.

Fiecare provincie unită cu patria-mamă, în anul 1918, a avut, în acest

context, elemente specifice ale structurii sociale. în Basarabia, ţărănimea era

numeroasă, iar intelectualitatea redusă, dar activă din punct de vedere politic. în

Bucovina, marea majoritate a întreprinzătorilor capitalişti era de origine străină -germană sau evreiască. Ţărănimea se ocupa în special cu creşterea vitelor. în

248

Transilvania, dominau burghezia mică, industrială şi comercială, dar şi ţărănimea

şi lucrătorii industriali. Acestea au contribuit la creşterea, în ansamblul structurii

sociale, a rolului şi importanţei burgheziei şi muncitorilor, categorii sociale între

care s-a stabilit relaţia socială fundamentală în perioada interbelică.

Burghezia a jucat un rol important în plan economic şi politic. Poziţiile sale

s-au consolidat în urma făuririi cadrului industrial al României Mari.

Consolidându-şi poziţiile social-economice, întreprinzătorii capitalişti au trasat linia de dezvoltare a societăţii româneşti după Marea Unire. Deşi s-a conturat un

grup al burgheziei mari, industriale şi bancare, reprezentat, între alţii, de Nicolae

Malaxa, Max Auschnitt, Ion Gigurtu, O. Kaufmann, în ţara noastră a dominat

burghezia mică şi mijlocie. După 1934, evoluţia întreprinzătorilor capitalişti a fost

legată şi de creşterea comenzilor statului, tot mai interesat de apărarea ţării în

faţa pericolului exfern. în acelaşi timp, s-a conturat, în jurul regelui Caro/ al //-/ea,

camarila regală dornică de a prelua controlul asupra întregului aparat de stat.

Marii proprietari funciari şi-au pierdut importanţa social-politică, cu

precădere după reforma agrară din 1921. Procesul de dezintegrare politică a

sporit, ei nemaiputând angrena un partid politic. Marea lor majoritate a părăsit

agricultura sau a adoptat tehnica modernă de lucru. Alţii au investit sume mari în

industrie şi sistemul bancar. Ţărănimea a reprezentat principala forţă de muncă, fiind, la începutul

perioadei interbelice, subiectul celei mai largi reforme agrare din Europa

răsăriteană. în acelaşi timp, după 1929, ea a cunoscut un proces de stratificare,

în cadrul căruia s-a conturat o pătură importantă a micilor proprietari agricoli şi o

alta a lucrătorilor agricoli; ea s-a manifestat, în plan politic, ca o categorie socială

care a alimentat toate grupările şi partidele politice.

Pe de altă parte, evoluţia impetuoasă la nivel economic s-a tradus şi prin

creşterea numerică a muncitorilor industriali, concentraţi în jurul platformelor

industriale din centrele urbane. în 1938, funcţionau în România zeci de

întreprinderi cu peste 1 000 de lucrători. De asemenea, este de reţinut şi gradul

de pregătire profesională al acestora şi antrenarea lor în numeroase ramuri de

vârf, purtătoare ale progresului tehnic. Intelectualitatea s-a plasat, într-o proporţie covârşitoare, pe poziţii

progresiste. Ea a primit un spor considerabil prin antrenarea în viaţa social-

politică a reprezentanţilor intelectualităţii din Transilvania. Creşterea sa

numerică şi calitativă a avut un suport deosebit în contribuţia decisivă a

învăţământului superior şi secundar. Astfel, Universitatea din Bucureşti s-a

situat, în privinţa numărului de studenţi şi a gradului lor de pregătire, printre

primele trei din lume.

Precum orice societate în evoluţie, cea din România interbelică nu a fost

lipsită de contraste în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, muncă, gradul de

cultură, nivelul de salarizare. Nivelul mediu al venitului burgheziei româneşti a

fost, în această perioadă, de 200 000 lei pe an. O statistică din 1938 arată că în

România trăiau 716 oa-neni cu un venit la nivelul milioanelor de lei, 70 529 cu venitul mai mare de 1C 000 lei şi peste 300 000 cu venituri între 20 000 şi

40 000 iei. De asemenea, continua să existe o pătură importantă a sărăcimii, la

oraşe şi mai ales la sate, trăind sub indicele minim de viaţă. S-a repercutat greu

asupra populaţiei şi creşterea numărului de şomeri, ca şi apăsarea impozitelor

249

fiscale. în acelaşi timp, cadrul politic democratic a fost deseori încălcat, ceea ce s-a adăugat nemulţumirilor sociale, atât în lumea satelor, cât şi în cea a oraşelor.

Istoria socială a perioadei interbelice a fost marcată de numeroase con-flicte de muncă, a căror durată a tins să se mărească - între care greva lucră-torilor bucureşteni,din decembrie 1918, greva generală din 1920, grevele din anii crizei economice (1929-1933) - în ciuda unei legislaţii sociale şi a muncii. Cu precădere, în această perioadă, au fost grav afectate' de efectele crizei edono-mice (scăderea producţiei, închiderea de întreprinderi, falimentul unor bănci, creşterea numărului de şomeri, introducerea „curbelor de sacrificiu") numeroase categorii socio-profesionale, salariaţii, pensionarii, orfanii, invalizii de război. în lumea satelor, frământările au avut la bază tergiversarea aplicării reformei agrare din 1921, raporturile dintre ţărani şi proprietarii agricoli, scăderea preţului produselor agricole, impactul fenomenului de camătă asupra ţăranilor.

în atari împrejurări, s-au desfăşurat grevele de la Lupeni (august 1929), Bucureşti şi Valea Prahovei (1932-1933). Autorităţile au recurs, în aceste cazuri! şi la armată, a cărei intervenţie, provocată de grupuri de agitatori comunişti care au acţionat, prioritar, din motive politice şi mai puţin din cauze economice şi sociale, a dus la victime din rândul populaţiei civile (1933). La Lupeni, din ordinul prefectului judeţului Hunedoara, Rozvan'i, armata a deschis focul, căzând 22 morţi şi 100 răniţi. La atelierele C.F.R. Griviţa din Bucureşti, la 16 februarie 1933 s-au înregistrat în ciocnirile cu armata, după cum a declarat în Parlament ministrul de interne, G.G. Mironescu, 3 morţi, 16 grav răniţi şi mulţi răniţi uşor. După ce redresarea economică a început, frământările sociale au devenit mai rare.

Demonstraţie studenţească în anii crizei economice

r

250

lk* -: *. *♦%

Palatul Regal din Bucureşti

în cadrul

vieţii politice din România interbelică Parlamentul şi Monarhia au jucat un rol

semnificativ. Parlamentul reprezenta puterea legislativă şi, în cadrul regimului

democratic, era un organism de primă importanţă. La baza activităţii sale au stat

articolele 33 şi 42 din Constituţia din 1923, ce au prevăzut că puterea emană de

la naţiune şi, respectiv, că membrii Parlamentului reprezentau naţiunea. Având

o structură bicamerală, fiind format din Adunarea Deputaţilor şi Senat, el era un

for de control al activităţii executivului. Miniştrii erau responsabili pentru actele lor

în faţa Parlamentului. Totodată, Parlamentul a găzduit ample dezbateri, ce s-au

concretizat în importante hotărâri asupra marilor probleme ale societăţii

româneşti între cele două războaie mondiale, şi anume, ratificarea tratatelor de

pace după primul război mondial, Constituţia din 1923, organizarea admi-

nistrativă, evoluţia economică şi direcţiile sale primordiale, consultările elec-

torale, progresul culturii şi altele.

Funcţia de preşedinte al Parlamentului reprezenta încununarea unei îndelungate activităţi social-politice şi culturale. Printre deţinătorii acestei

demnităţi menţionăm pe Nicolae lorga, Duiliu Zamfirescu, D. Pompei, Alexandru Lapedatu şi alţii. Practica parlamentară cuprindea interpelările la adresa

9uyernului r- între anii 1919 şi 1937 s-au formulat 12 000 interpelări - votul de

neîncredere acordat executivului, invalidarea de mandate, dezbaterile şi

răspunsurile pe marginea Discursului Tronului, rostit la începutul fiecărei sesiuni a forului legislativ. Parlamentul a fost dominat, în ceea ce priveşte culoarea

Politică a membrilor săi, de către Partidul Naţional Liberal ş\ de Partidul Naţional

, srănesc, dar şi de către alte partide, urmare a diversificării spectrului vieţii

Politice. Au activat în cadrul său reprezentanţii marii burghezii, dar, cu precădere,

251

ai celei mici şi mijlocii - intelectuali, jurişti, învăţători, avocaţi, industriaşi,

reprezentanţi ai minorităţilor naţionale.

Monarhia a avut în România un rol tradiţional. Ea a îmbrăcat forma con-

stituţională, prerogativele sale fiind stabilite prin Constituţia din 1923. în acord cu

legea fundamentală a ţării şi Statutul Casei Regale din anul 1884, regele, din

dihastia Hohenzollern - Sigmaringen, exercita puterea executivă, numea şi

revoca miniştrii, sancţiona legile, exercita dreptul de graţiere, era şeful forţelor armate, conferea decoraţii, avea dreptul de a încheia acorduri şi a bate monedă.

Orice act al suveranului trebuia însă contrasemnat de ministrul de resort. Până

în anul 1938 acestea, au fost prerogativele de care s-a bucurat Monarhia în

România. Ulterior, ele au sporit graţie politicii personale a lui Caro/ al //-/ea.

în perioada domniei lui Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), Partidul

Naţional Liberal şi, în special, şeful acestuia, Ion I.C. Brătianu, a avut un

ascendent deosebit asupra monarhiei pe care, de fapt, a tutelat-o. La 15

octombrie 1922 a avut loc, la Catedrala Reîntregirii din Alba-lulia, ceremonia de

încoronare a lui Ferdinand şi a reginei Măria ca suverani ai României. Ea a

simbolizat actul unirii tuturor românilor sub sceptrul aceluiaşi monarh. Serviciul

religios a fost asigurat de către Miron Cristea, Patriarhul României, şi Episcopii

Bălan şi. Pimen al Ardealului, şi respectiv al Moldovei. Regele Ferdinand a primit coroana de la Mihail Pherekide, preşedintele Adunării Deputaţilor şi şi-a aşezat-o

singur pe cap. Apoi a încoronat-o pe regina Măria. Se împlinea, astfel, şi profeţia

lui Nicolae Filipescu, care îi declarase regelui: „Sire, eşti trimisul lui Dumnezeu,

ca să împlineşti visul unui neam. Vei fi cel mai mare voievod al ţării,

împodobindu-te cu titlurile lui Mihail Viteazul: domn al Ardealului, al Ţării

Româneşti şi Moldovei". La festivităţile de la Alba-lulia şi Bucureşti, au luat parte

reprezentanţi din 13 state ale lumii ca o nouă confirmare internaţională a Marii

Uniri. Printre aceştia menţionăm pe ducele de York, generalii Berthelot şi

Weygand, regina Elisabeta a Greciei şi Măria a Iugoslaviei, principesa Beatrice

de Bourbon. Sub guvernarea lui Ferdinand s-a transpus, de fapt, programul

democratic ce a stat la baza desăvârşirii unităţii naţionale, şi care a consfinţit,

prin Constituţia din 1923, România interbelică. Odată cu Criza dinastică şi mai ales în perioada Regenţei (1927-1930),

monarhia a devenit un instrument al partidelor politice. Criza a fost provocată

de către prin ţul moş tenitor Carol. S-a iscat, astfel, o luptă pentru

controlul puterii politice între Ion I.C. Brătianu şi Carol. Premierul s-a folosit de

temperamentul instabil şi aventuros al lui Carol pentru a-l denigra în ochii opiniei

publice şi a regelui Ferdinand. în 1925, Carol a reprezentat Curtea Regală a

României la funeraliile reginei Alexandra a Angliei. La 12 decembrie 1925,

prinţul a trimis o scrisoare tatălui său, regele Ferdinand, prin care a renunţat la

prerogativele de moştenitor al tronului şi a rămas în străinătate împreună cu

Elena Lupescu. Prinţul mai renunţase o dată la tron în 1918, după ce se

căsătorise în secret cu Ioana Măria Valentina sau Zizi Lambrino, şi cu greu a fost

convins atunci să accepte anularea actului. La 28 decembrie 1925, Carol a reconfirmat însă atitudinea sa, la Milano, în faţa lui Hiott, ministrul Casei Regale,

care a făcut o ultimă încercare de a-l convinge să renunţe la gestul său. La 30

decembrie 1925, Consiliul de Coroană de la Sinaia a acceptat renunţarea la tron

a lui Carol.

252

I

1

« * j t * * *>

h wf

încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Măria la Alba-lulia, în 1922

La 3 ianuarie 1926, un nou consiliu intim, la Sinaia, a aprobat proiectele de lege, ce urmau să fie înaintate Parlamentului şi care confirmau noua realitate de la conducerea ţării. în ziua următoare, camerele reunite ale Parlamentului au luat act de hotărârea de renunţare la tron a prinţului Caro/ şi au proclamat succesor al regelui Ferdinand pe fiul lui Carol, Minai, sub autoritatea unei Regen ţe. Aceasta a fost alcătuită din prinţul Nicolae, fratele lui Caro/, Patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţie. în 1929, la moartea celui din urmă, Regenţa a fost completată cu Constantin Sărăţeanu. Filozoful Nichifor Crainic o caracteriza, vorbind despre ea, ca despre „racul, broasca şi ştiuca". Triumful liberalilor asupra monarhiei era, astfel, complet. Lui Carol, devenit Carol Caraiman, i s-a interzis ferm intrarea în România şi s-au prevăzut măsuri drastice contra acelora ce puneau în discuţie actul de la 4 ianuarie 1926. în 1927a murit Ferdinand, şi, pe neaşteptate, şi Ion I.C.Brătianu. Criza dinastică 3 impietat asupra dezvoltării politice normale a statului român. Pe de o parte, P-N.L. a încercat să-şi subordoneze Regenţa, prin includerea în cadrul său a reginei Măria. Pe de altă parte, s-a desfăşurat în ţară o puternică agitaţie politică pe tema revenirii lui Carol la tron. Ea a fost folosită de Partidul Naţional Ţărănesc pentru a lovi şi răsturna pe liberali de la putere. Astfel, s-a iniţiat, la 6 mai 1928, o mare adunare naponal-ţărănească la Alba-lulia, unde se zvonea că trebuia să sosească şi Carol. De aici, urma să se organizeze un marş spre Bucureşti, pentru a răsturna pe liberali şi a cuceri puterea. Iu/iu Maniu era, totodată, dornic să intre în legătură cu Regenţa, pe care a dorit să şi-o subordoneze prin intrarea în rândurile sale a lui Constantin Sărăţeanu. Dar, abia

la

10 noiembrie 1928 luliu Maniu a format guvernul, primul guvern naţional-ţărănesc din istoria români/or.

253

în acelaşi timp, s-a intensificat propaganda în jurulreîntoarceriiîn ţară a lui

Carol, ca o soluţie pentru rezolvarea crizei politice interne. S-a constituit, astfel,

un grup de susţinători ai lui Carol - Elena Lupescu, Constantin (Puiu)

Dumitrescu, Nicolae Gatoski, Mircea Mihail. Intrau în cadrul său şi unii diplomaţi

- Alexandru Cretzianu, militari - colonelul Nicolae Tătăranu, maiorul Victor

Precup, generalul Ernest Baliff, financiari - Aristide Blank, oameni politici -

Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu, membri ai familiei regale - prinţul Nicolae, principesa Elisabeta. De asemenea, au avut loc numeroase contacte

între Caro/şl unii oameni politici din ţară. /u/iu Maniu i-a cerut lui Carol ca, odată

revenit în ţară, să întrerupă orice legătură cu Elena Lupescu şi să respecte

prevederile Constituţiei din 1923.

La 6 iunie 1930, Carol s-a reîntors în România. Folosindu-se de adâncirea

contradicţiilor din viaţa politică, de lipsa de autoritate şi prestigiu a Regenţei,

Carol a obţinut, la 8 iunie 1930, în Parlament, recunoaşterea sa ca rege sub

numele de Carol al //-/ea. Astfel s-a consumat Restauraţia car/istă. Monarhul s-a

înconjurat de un grup de militari şi oameni politici care i-au exploatat slăbiciunile

pentru a se îmbogăţi peste noapte. Ei au format „camarila regală". Deşi i s-a fixat

o listă civilă, pe diferite căi, cuantumul său a crescut, Carol devenind un mare

industriaş. Regina Măria a fost silită, la 16 iunie 1930, să se retragă la Balcic. Deşi promisese să o ţină la distanţă de ţară, Carol a rechemat-o, în vara lui

1930, pe Elena Lupescu, considerată „geniul rău" al regelui. De pe aceste poziţii,

Carol a dezlănţuit lupta pentru cucerirea puterii şi pentru a guverna „deasupra"

partidelor politice. între anii 1930-1934, el a încercat să impună guverne de

„uniune naţională", iar „camarila regală" s-a conturat ca un centru de putere. A

urmat, între anii 1934-1938, pregătirea instaurării unui regim personal m care

activitatea Parlamentului şi partidelor politice a fost drastic limitată, regimul

democratic fiind, astfel, încălcat în mod flagrant.

* *

*

PETRE GHIAŢĂ despre scopul politicii prinţului Carol

„încă în epoca exilului în Franţa, fostul suveran nutrind gândul revenirii în ţară, îşi precizase

în cercul prietenilor intimi punctul său de vedere în ipoteza restauraţiei. Dacă îmi reiau tronul -

spunea el - voi inaugura un sistem de conducere de mână forte şi, cum îmi cunosc foarte bine ţara,

cred că voi găsi destule elemente ambiţioase, care se vor integra noii concepţii de guvernare..."

TEMĂ:

1. Ilustraţi dinamica structurii sociale în România interbelică.

2. Prezentaţi consecinţele perioadei Regenţei (1927-1930).

3. Ce a reprezentat camarila regală?

EVOLUŢIA VIEŢII SOCIAL-POLITICE ÎN ROMÂNIA (1918-1940) (II)

-SISTEMUL PARTIDELOR POLITICE. EXTREMA DREAPTĂ SI STÂNGĂ ÎN VIAŢA POLITICĂ A ROMÂNIEI. - EVOLUŢII ÎN PLAN POLITIC. ÎNFĂPTUIREA

UNUI PROGRAM DEMOCRATIC.

Sistemul partidelor politice. Extrema dreaptă şi stângă în viaţa politică a Rpmâniei. Sistemul formaţiunilor politice s-a remarcat în România 'interbelică

printr-o complexitate deosebită, urmare a profundelor mutaţii social-economice

de după Marea Unire. Ele au exprimat interesele unor pături, grupări şi forţe

sociale, fiind prezente în toate etapele regimului politic intern. Rolul important l-

au jucat partide ca Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, ce au

avut o dinamică proprie. Evoluţia economică şi socială a influenţat însă şi

mişcările partidelor politice, unele dispărând, altele reapărând în haine şi cu

denumiri noi. Astfel, dacă în perioadele de criză şi recesiune economică: 1918—

1921, 1929-1933 s-au manifestat un număr mare de partide, în perioadele de

stabilitate economică: 1922-1928, 1934-1937, s-au produs importante regrupări

de forţe politice. Nu au lipsit manifestările de extremă dreaptă şi stângă, cu toate

că, în general, viaţa politică internă a evoluat în limitele centrului democratic. Partidele conservatoare au dispărut după 1918 de pe scena istoriei. Partidul

Conservator Progresist reprezenta interesele marilor proprietari funciari. El era

condus de Alexandru Marghiloman, iar organul său de presă era „Steagul".

Conservatorii au fost însă afectaţi de reforma agrară din 1921 cu consecinţele sale

social-economice şi de faptul că nu posedau organizaţii la scara întregii ţări.

încercarea de a se adapta, după 1918, noilor realităţi politice şi economice nu a

reuşit, în timp ce reforma agrară din 1921 şi introducerea votului universal au decis

soarta partidului, care la alegerile din 1922 nu a obţinut nici un loc în Parlament.

Fondat în 1908, Partidul Conservator-Democrat exa condus de către Take

lonescu, iar tribuna sa de presă era ziarul „Românimea". El era exponentul

Proprietarilor agricoli interesaţi de aspectele noi ale dezvoltării economice. în

1919 şi-a schimbat denumirea în Partidul Democrat. Take lonescu şi-a văzut visul cu ochii, acela de a ajunge prim-ministru, doar o lună de zile, între 17

decembrie 1921-17 ianuarie 1922, deoarece a primit vot de neîncredere în

Parlament. în 1922 formaţiunea a fuzionat cu Partidul Naţional.

Partidul Naţionalist-Democrat, condus de Nicolae lorga, a continuat să

activeze şi după 1918. Tribuna sa de presă era „Neamul românesc". El a grupat

•■fiica burghezie şi, în general, intelectualitatea democrată. S-a pronunţat în mod

masiv pentru sprijinirea tronului. Rivalitatea dintre N. lorga şi A.C. Cuzaa dus la

atragerea celui din urmă din partid, în 1920, şi formarea Partidului Na-

255

lalist-Democrat Creştin. în 1923, A.C. Cuza a format Liga Apărării Naţionale

iştine.

în aprilie 1918 s-a constituit la laşi Liga Poporului. Liderul său era

'xandru Averescu, numit în 1930 mareşal al României. Organul de presă era

dreptarea". în 1920 a devenit primul partid care avea adepţi la nivelul întregii

i Guvernul Averescu (1920-1921) a adoptat o serie de măsuri importante itru dezvoltarea României, şi anume legile de reformă agrară, unificare

netară, reforma financiară, primul buget al României întregite. Frământările

interiorul partidului au dus, în 1925, la fuziunea cu resturile Partidului

>nservator Progresist. Din cadrul partidului s-au desprins o serie de dizidente.

a mai importantă a avut loc în 1932, prin desprinderea grupării conduse de

•tavian Goga, ce a pus bazele Partidului Naţional Agrar. Ziarul său era „Ţara

astră". Afişând un program în general contradictoriu, formaţiunea a promovat

politică de centru-dreapta. în 1935 a fuzionat cu Liga Apărării Naţionale

eştine, formând Partidul Naţional Creştin.

în 1918 s-a constituit şi Partidul Ţărănesc. El a fost exponentul păturii

itărite de la sate - preoţi, învăţători, ţărani înstăriţi. îşi expunea ideile prin

irul „Tara Nouă" şi apoi „Aurora". Fondatorul său a fost învăţătorul Ion halache. Printre liderii săi pot fi amintiţi Constantin Stere, Virgil Madgearu,

mtelimon Halippa.. Plasându-se pe poziţii democratice, acesta a întreprins o

? agitaţie în lumea satelor.

Printre formaţiunile importante din această perioadă s-au numărat şi cele

i provinciile unite în 1918 cu România, şi anume Partidul Ţărănesc din

isarabia, condus de Ion Inculet, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina,

Constituirea PNŢ, în ziarul Adevărul

«tari M SutiMnt sz» *

deverul

llnisstl |uviriBl_ai erai* a locuri* sosirea d-lai gen t»«r*ţ

Jta. w ti tei $i nit meat* n fc tac',

~i." 3 Lai a Lei:

îea partidelor naţional jljărinesc a fost hotărî .'a permanenta naţionala si c«»rtetMl exuntiv ţărănist m wtat wirta -

convocarea coogrttelor trtriortiiwrt ptrtru ratificări * C NATIONAL LA CLUBUL TĂRANE-

56

având în frunte pe Ion Nistor, şi Par-

tidul Naţional Român din Transilvania.

Tribuna sa politică era ziarul „Patria".

Dintre conducători menţionăm pe luliu

Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan

Ciceo-Pop, Vasile Goldiş. Baza sa

ideologică şi programatică a repre-zentat-o Declaraţia din 1 decembrie

1918, de la Alba-lulia. între anii 1924-

1926 P.N.R. a dus tratative cu Partidul

Ţărănesc, concretizate, abia în 1926, în

formarea Partidului Naţional Ţără-

nesc. Expresie a caracterului demo-

cratic al regimului politic din România, în

perioada interbelică au activat şi unele

partide şi formaţiuni ale minorităţilor

naţionale, precum Partidul Maghiar,

Uniunea Maghiară, Partidul German,

Partidul Popular Şvăbesc, Partidul Evreiesc, Uniunea Evreilor.

Partidele care au articulat în jurul

lor cele mai importante desfăşurări de forţe au fost

Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional

Ţărănesc. P.N.L. a

reprezentat interesele burgheziei industriale şi financiare, ale căror poziţii

economice şi politice s-au consolidat mult după Marea Unire. Marea majoritate a

capitalului liberal era plasat în industrie, sistemul bancar şi comerţ, chiar şi în

agricultură, deşi într-o proporţie mult mai mică.

La conducerea sa s-au succedat Ion I.C. Brătianu- de fapt, şi unul dintre

cei mai de seamă oameni politici români, care a dat numele său perioadei dintre

1918-1927 - decada brătienistă, Vint/iă Brătianu, I. Gh. Duca, Constantin (Dinu) I.C. Brătianu. Partidul a dezvoltat teoria liberalismului politic, care susţinea că

burghezia juca rolul de conducere, iar societatea urma să se organizeze pe baza

„armoniei" şi „echilibrului" social. Fiind cel mai important partid după 1918, P.N.L.

a susţinut ideea reformei electorale şi agrare, a făurit ansamblul de măsuri

legislative care, grupate în jurul constituţiei din 1923, au dat substanţă structurii

instituţional-democratice a României moderne. Ion I.C. Brătianu a influenţat mult

Casa Regală şi s-a folosit, inclusiv, de dificultăţile prin care trecea aceasta, în

perioada crizei dinastice. Moartea lui Ion I.C. Brătianu, în 1927, a dat însă o grea

lovitură partidului. Acesta a respins, iniţial, Restauraţia car/istă. Abia în urma

audienţei la rege, din 9 iulie 1930, a lui Vintilă Brătianu, partidul a acceptat, de

fecto, noua situaţie politică. în mai 1930, P.N.L. s-a reorganizat, dar a continuat

să fie marcat de sciziune. încurajat de rege, care lovea astfel în forţa partidului, Gheorghe Brătianu, ataşat „principiului dinastic", cu sprijinul unor cadre tinere a

format P.N.L.-Gheorghe Brătianu. Conducătorul partidului a fost şi primul şef al Uf

iui partid politic din ţara noastră primit în audienţă, la 16 noiembrie 1936, de către

cancelarul german, Adolf Hitler. în 1930 s-a desprins gruparea lui Constantin

257

Ion I.C. Brătianu

Guvernul condus de I. Gh. Duca

Argetoianu, care peste doi ani a format Uniunea Agrară, pusă în slujba politicii lui Carol al II. în decembrie 1930, preşedinte al P.N.L. a fost ales /.

Gh. Duca, care a luptat pentru refacerea organizaţiilor judeţene şi a prestigiului

partidului. Deoarece acesta a fost asasinat de către legionari la Sinaia, la

29 decembrie 1933, şef al partidului a fost ales, în 1934, Constantin (Dinu)

I.C. Brătianu. încălcând uzanţele parlamentare şi adâncind, astfel, deruta şi

disensiunile din viaţa politică, regele l-a numit prim-ministru nu pe preşedintele

P.N.L, ci pe Gheorghe Tătărescu, membru al „tinerilor" liberali. Acesta a dus o

politică angajată în sprijinul lui Carol, care se pregătea să-şi instaureze regimul

personal. în alegerile din 1937 partidul a obţinut rezultate slabe. în 1938,

Georghe Brătianu a acceptat fuziunea cu partidul lui Dinu Brătianu.

Partidul Naţional Ţărănesc s-a format, la 10 octombrie 1926, prin fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Una dintre condiţiile de bază

ale fuziunii a fost înlăturarea lui Constantin Stere, cadru de seamă în conducerea

Partidului Ţărănesc. Noua formaţiune politică a promovat o politică democratică,

dar s-a deplasat, treptat, spre centru-dreapta. Partidul grupa reprezentanţi ai

burgheziei mici şi mijlocii. Ziarul său era „Dreptatea". Preşedinte a fost ales luliu

Maniu.

Partidul a guvernat ţara în anii crizei economice din anii 1929-1933 şi s-a confruntat cu grave probleme. Partidul nu a fost scutit de frământări interne şi

sciziuni, fiind părăsit mai ales de elementele din aripa stângă. Numirea în 1933

de către Carol al II, din nou contra uzanţelor parlamentare, a lui Alexandru

Vaida-Voevod'ca prim-ministru în locul lui luliu Maniu, ce deţinea şefia partidului,

a dus la accentuarea divergenţelor între cei doi oameni politici, ceea ce slujea, -

de fapt, politicii regale. în septembrie 1933 a fost ales preşedinte al P.N.Ţ. Ion

258

I

Mihalache, iar la conducere au fost nu

mite cadre tinere, ca Mihail Ralea, Mihail

Chelmegeanu, care şi-au propus revigo

rarea partidului. în 1935 s-a publicat un

nou program politic, al cărui scop era

edificarea „statului naţional ţărănesc" în

România. în acelaşi an, se produceau însă noi rupturi, provocate de plecă

rile lui Dem Dobrescu şi Alexandru

Vaida-Voevod din P.N.Ţ. în cadrul parti

dului s-au conturat, astfel, trei aripi, şi

anume: una, în care activa dr. Nicolae

Lupu, cerând intensificarea luptei pentru

menţinerea regimului democratic, a doua

reprezentată de Iu/iu Maniu, ce aprecia

că pericolul principal era politica auto

ritară carlistă şi de aceea, pentru a i se

opune, era gata să colaboreze şi cu

Garda de Fier, şi a treia, în care Armând virgii Madgeam Călinescu, care se apropia de poziţiile

regelui, se pronunţa pentru intransigenţă fată

de extrema dreaptă în viaţa politică a ţării.

în 1937, în urma demisiei lui Ion Mihalache, Iu/iu Maniu a revenit la con-

ducerea partidului. La alegerile din 20 decembrie 1937, deşi a semnat cu liderul

legionarilor, Corne/iu Zelea Codreanu, un pact de „neagresiune electorală",

P.N.Ţ. nu a obţinut rezultate deosebite. Iu/iu Maniu, ca şi Dinu Brătianu, a

protestat, după 1938, faţă de instaurarea monarhiei autoritare a lui Caro/ al //-/ea,

dar s-a mărginit la unele memorii şi declaraţii politice.

Mişcarea socialistă din România a trecut, în perioada interbelică, prin

numeroase frământări, generate de tendinţa unor lideri de a acţiona sub influen-

ţa revoluţiei bolşevice din Rusia, din 1917. în noiembrie 1918, Partidul So-cial-Democrat din România a adoptat denumirea de Partidul Socialist. în mai 1919

a avut loc, la Bucureşti, conferinţa partidelor socialiste din România, inclusiv a

partidelor din regiunile unite cu patria-mamă, iar ca for de conducere al mişcării

socialiste s-a format un Consiliu General. Şedinţa acestuia din 30 ianuarie - 3

februarie 1921 a hotărât soarta stângii în ţara noastră. Reprezentanţii care s-

au retras din Consiliu, în cadrul şedinţei, au format, în iunie 1921, Federaţia

Partidelor Socialiste din România. în 1927 s-a constituit Partidul Social-

Democrat, care s-a manifestat în viaţa politică a ţării drept partidul muncitorilor

industriali. Deosebirile de concepţie politică, tactică şi strategie, au dus însă la

frământări în cadrul partidului. în 1928 s-a desprins din rândurile sale 0 grupare

care a pus bazele Partidului Socialist al Muncitorilor din România, intitulat apoi,

în 1932, Partidul Socialist Independent. în anul următor, acesta s-a unificat cu Partidul Socialist din România (C. Popovici), constituindu-se Partidul Socialist

Unitar.

Existenţa organizaţiilor de tineret şi de femei, a sindicatelor, a generat, între socialişti şi elementele de extremă stângă, o veritabilă rivalitate pentru

259

ritrolul lor, mai ales că marea majoritate a sindicatelor s-a aflat sub influenţa

S.D. care a continuat să se manifeste deosebit de activ. în stânga vieţii politice

Tiâneşti au acţionat şi o serie de organizaţii politice, multe devenite, apoi,

xiliare ale politicii comuniştilor, ca: Frontul Plugarilor, Madoszul, Blocul

imocratic, Patronajele Populare.

Instaurarea la putere a dictaturii fasciste în Germania, în anul 1933, şi

ectrul influenţei sale au pus problema adaptării tacticii de luptă a mişcării <cia/iste din România la noile realităţi politice. P.S.D. a ales, la congresul din

îie 1933, o nouă conducere, în care s-au remarcat losif Jumanca, loan

ueraş, Lothar Rădăceanu, Constantin Titel Petrescu ş\ alţii. Totodată, socialiştii

acţionat împotriva creşterii pericolului fascist pe diferite căi, precum:

iblicarea de documente programatice, campanii de presă, demonstraţii şi

tiuni antifasciste, participarea la reuniuni antifasciste internaţionale între 1934

1939 la Paris, Bruxelles şi în alte localităţi.

Extremele - dreaptă şi stângă - au însoţit evoluţia social-economică şi

ilitică a României în epoca interbelică într-un spectru foarte larg. Ele şi-au aflat

adele, de cele mai multe ori în străinătate - corporatismul italian - fără a

spune de o aderenţă largă în ţară, cu excepţia unor elemente defavorizate

;onomic sau compromise politic. La extrema dreaptă a vieţii politice s-a aflat mişcarea legionară.

ancentrând mai multe grupări politice, ea s-a remarcat pnntr-o teorie

îriculoasă şi nocivă pentru tineret - teoria „purificării prin moarte", care a

:acerbat misticismul, a promovat ura, intoleran ţa, a făcut apologia crimei.

Jepţi ai cultului morţii şi demagogi înfocaţi, membrii săi au acţionat împotriva

gimului democratic, pentru instaurarea unei dictaturi şi a unei politici de

igregaţie rasială, ce viza exterminarea populaţiei evreieşti. Membrii săi au fost

cruţaţi din rândul micii burghezii, şi mai ales al preoţilor, studenţilor, ţăranilor,

crătorilor ruinaţi. Arma lor principală era terorismul politic, căruia i-au şi căzut

ctimă unii oameni politici. în 1923, A.C. Cuzaa fondat Liga Apărării Naţionale

reştine (L.A.N.C.), al cărei ziar era ,Apărarea Naţională". Ea dispunea de o

ganizaţie paramilitară, „lăncierii". Aceasta lupta contra partidelor politice, sntru reorganizarea Parlamentului, pentru alianţa ţării noastre cu Italia fascistă.

a fuziona cu Partidul Naţional Agrar, condus de Octavian Goga, rămas în

)ntinuare, şi el, pe poziţii de dreapta. în cadrul L.A.N.C. s-a conturat o grupare

indusă de Cornel/uZelea Codreanu. Acesta, în octombrie 1924, a ucis, la laşi,

ingnta tribunalului, pe prefectul poliţiei, Constatin Manciu. în 1927, Codreanu

pus bazele unei noi organizaţii fasciste, Legiunea Arhanghelul Mihaii.

onducătorul său se numea „căpitan", iar membrii săi legionari. în aprilie 1930,

"ganizaţia s-a intitulat Garda de Fier. Ea a prezentat, sub conducerea unor

aliticieni, ca generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grăniceru, Ion I. Moţa, C

'apanace, un program ecclectic, cu pronunţată tentă atidemocratică şi

itisemită. Prin ziarele „Buna Vestire", „Cuvântul", „Sfarmă Piatră", „Axa", ea a

ispândit o politică xenofobă şi foarte periculoasă. în decembrie 1933 orga- zaţia număra, conform unor aprecieri ale contemporanilor, 28 000 membri şi

rimea stipendii din partea Germaniei şi latliei.

Pericolul reprezentat de acesta organizaţie pentru viitorul ţării a determinat

e primul ministru, /. Gh. Duca, ca, printr-un jurnal al Consilului de Miniştri din 9

60

BIMitiERTIt

Asasinarea prtmilii miilsfn I. fi. iica

Ecoul în presă al asasinării primului ministru I.Gh. Duca, în 1933, de către legionari

decembrie 1933, să interzică Garda de Fier. Drept răspuns , la 29 decembrie

1933, pe peronul gării din Sinaia, trei legionari l-au ucis pe primul ministru. în

decembrie 1934 organizaţia a reapărut sub numele de Partidul Totul pentru

Ţară, condus de generalul Cantacuzino-Grăniceru. în 1935, o grupare condusă

de Mihail Stelescu a părăsit formaţiunea mai sus amintită şi a format Cruciada

Românismului. Conducătorul său a fost însă ulterior măcelărit de legionari, sub

acuzaţia de „trădare" a idealurilor organizaţiei.

Unii reprezentanţi ai cercurilor conducătoare, regele Carol al II însuşi, au

tratat cu legionarii în speranţa că-i vor putea folosi ca masă de manevră şi chiar

subordona. în acest sens, s-a permis ţinerea lucrărilor Congresului studenţilor

legionari din 2-5 aprilie 1936 de la Târgu-Mureş, unde însă s-au constituit „echipele morţii" ş\ „liste" pe care au fost înscrise nume ale unor personalităţi ale

epocii ce trebuiau lichidate - dr. Nicolae Lupu, Victor lamandi, Elena Lupescu,

Armând Călinescu, Virgil Madgearu. La alegerile din 20 decembrie 1937 partidul

legionar s-a situat pe locul al treilea. La începutul regimului de guvernare

personală a lui Carol al, II organizaţia s-a autodizolvat, Corne/iu Zelea

Codreanuş\ conducători importanţi ai săi fiind închişi. în noiembrie 1938, Comeliu

Zelea Codreanuşi 12 legionari au fost surprimati, din ordinul regelui. împrejurările

legate de lipsa de sprijin politic şi social pentru regimul carlist, criza sa de

autoritate, presiunile Germaniei hitlenste, izolarea politico-diplomatică a ţării, l-au

determinat pe Carol al II, în vara anului 1940, la o reconciliere cu legionarii.

261

în extrema stângă a vieţii politice interbelice s-au aflat comuniştii. De fapt,

idul Comunist din România a acţionat ca secţie a Cominternului. în 1920, în

ui Partidului Socialist a existat o confruntare între opinia constituirii unui

d comunist şi afilierea la Comintern şi cea a unificării întregii mişcări

citoreşti şi apoi afilierea sa la forul mai sus menţionat. în toamna lui 1920, o

gatie a socialiştilor români a vizitat Rusia Sovietică, unde a discutat condiţiile

fii la organismul comunist mondial. Neacceptarea lor de către losif anca, loan Flueraş, G. Grigorovici a dus ulterior la excluderea lor din

jucerea socialistă sub presiunea elementelor stângiste. La 8 mai 1921,

lentele de extremă stânga din Partidul Socialist au pus bazele Partidului

nunist. Partidul Socialist s-a disociat de acesta. Autorităţile, conştiente de

;O|UI reprezentat de noua organizaţie, au intervenit şi au arestat pe unii

cipanţi la Congresul de constituire. în 1922 a avut loc, totuşi, la Ploieşti,

greşul al II, la care au participat 34 delegaţi.

în anul următor, comuniştii români au adoptat şi susţinut teza cominter-

i, dezvoltată de Buharin, privind dreptul popoarelor la autodeterminare,

gând până la despărţirea de stat. Astfel, România era considerată „un stat

inational", creaţie a „imperialismului apusean". Aceasta, mai ales, datorită

jlui că Rusia Sovietică nu a acceptat pacea de la Versailles. Comuniştii ionizau dezmembrarea statului naţional unitar român. Orientarea antina-

ală a partidului, instigarea, cu sprijin sovietic, la tulburări în Basarabia, în

4, la Tatar-Bunar, Cişmelele, Nicolaevsca, Nerusai, Ga/i/eşti, au grăbit

aterea în afara legii a comuniştilor. Ea s-a realizat prin ordonanţele Corpului

mată din 5 aprilie şi respectiv 23 iulie 1924. Legea persoane/or Juridice, din 6

uarie 1924 şi legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice,

19 decembrie 1924 au legiferat măsurile contra comuniştilor. Comuniştii au

anat, astfel, în ilegalitate, până în august 1944.

Fără o legitimitate istorică în ţara noastră, comuniştii au dezvoltat o grupare

emistă şi conspirativă. în 1923 ea număra, după unele date, circa 2 000 de

nbri, pentru a ajunge, între 1941-1944, la sub 1 000 de adepţi. Ei au

novat, sub impactul obedienţei faţă de linia cominternistă, teorii care au travenit total intereselor naţionale, pronunţându-se pentru lichidarea

nâniei Mari. în majoritatea documentelor congreselor comuniste, România a

tinuat să fie etichetată drept „un stat imperialist şi multinaţional", o „temniţă a

oarelor". Respectând întru totul linia deciziilor Cominternului, ce-şi propusese

rugerea României, comuniştii şi-au stabilit drept obiectiv principal cucerirea

?rii politice. Pentru aceasta, datorită statutului lor marginal în viaţa politică, ei

trebuit să accepte unele compromisuri de moment, să se strecoare către

ui piramidei politice în spatele unor alianţe. La nivelul conducerii centrale,

idul comunist d fost coordonat de Gheorghe Cristescu (1921-1924),Elek

i/os (1924-1928), Vitali Holostenko (1928-1931), Alexandru Ştefanski (1931-

5), Boris Ştefanov (1935-1938), Ştefan Foriş (1940-1944). Se remarcă

ui că majoritatea dintre aceştia nu erau români, fiind impuşi printr-o dispoziţie loscovei. Conducerea s-a aflat, totodată, mereu, sub presiunea mai multor

tre de conducere - din ţară, de la Berlin, Praga şi Moscova.

Partidul s-a confruntat cu existenţa şi activitatea paralelă a două fracţiuni,

anume: cea din interior (Lucreţiu Pătrăşcanu, Bela Brainer, Alexandru

Sencovici) şi cea din exterior (Lenuţa Filipovici, Alexandru Ştefanski, Vanda

Nikolski, Eugen lacobovici). în special Ana Pauker a acţionat pentru a reface

gruparea din exterior a comuniştilor români, pe care a şi pus-o la dispoziţia lui

Sta/in. Unii lideri ai săi au pierit însă în U.R.S.S., în perioada epurărilor staliniste.

Printre aceştia s-au numărat Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvan,

Ecaterina Arbore, Timotei Marin, Ion Dicescu, Marcel Pauker, David Fabian,

Pavel Tcacenko ş.a. Salutând pactul germano-sovietic din 1939, comuniştii români nu au părăsit nicicând obiectivul primordial al acţiunii lor, şi, în 1939, s-au

aliniat instrucţiunilor Cominternului, care cereau ca dificultăţile ivite în urma înce-

perii războiului mondial să fie folosite pentru declanşarea unei „revoluţiisociale".

Evoluţii în pian politic. înfăptuirea unui prograrr» democratic. între anii

1918-1940 s-au succedat în România 38 de guverne conduse, între alţii, de

Alexandru Averescu, Alexandru Marghiloman, Constantin Coandă, Ion I.C.

Brătianu, Arthur Văitoianu, Alexandru Vaida-Voevod, Take lonescu, Vintilă

Brătianu, Iu/iu Maniu, Nicolae /orga, Constantin Argetoianu, I. Gh. Duca,

Gheorghe Tătărăscu, Armând Călinescu. Perioadele de stabilitate au alternat cu

cele de instabilitate în plan politic, expresie a transformărilor în viaţa social-eco-

nomică. Echipele guvernamentale s-au străduit să asigure României o structură

instituţională adecvată noilor cerinţe ale progresului. Astfel, după ce în 1917, prin modificarea articolelor 57 şi 67 din Constituţie,

Parlamentul a deschis calea unei reforme electorale, la 16 decembrie 1918 s-a

publicat decretul-lege privind votul universal direct şi secret pentru toţi locuitorii,

începând cu vârsta de 21 de ani. Nu era, totuşi, permisă participarea la vot a

femeilor, magistraţilor şi ofiţerilor. Cu toate aceste limite, introducerea votului

universal, ce-l înlocuia pe cel cenzitar, a dus la o importantă deschidere în cadrul

vieţii social-politice. Totodată, el a favorizat pe întreprinzătorii mici şi mijlocii.

Primele alegeri parlamentare pe baza votului universal au avut loc, în România,

în 1919. Ele au dus la formarea primului parlament al României care cuprindea

568 de deputaţi, adică cel mai mare număr de membri de până atunci. Prin

aceasta, rotativa guvernamentală a fost înlăturată; menţionăm că printre deputaţi

s-au numărat şi socialişti. La 29 decembrie 1919, Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. în

acelaşi an s-a hotărât introducerea calendarului gregorian. Astfel, ziua de 1

aprilie 1919 stil vechi a devenit 14 aprilie 1919 stil nou. în 1925, la insistenţele

guvernului român, Patriarhia de la Constantinopol a acceptat să recunoască

Patriarhia Română, condusă de Miron Cristea, Episcop de Caransebeş.

S-au adoptat, totodată, importante măsuri în vederea relansării economice.

S-a încercat, mai întâi, a se pune ordine în circulaţia monetară. în ianuarie 1919

s-a trecut la ştampilarea bancnotelor care circulau paralel cu leul emis de Banca

Naţională a României, şi anume rubla Lvov, rubla Romanov, coroana aus-tro-

ungară. în" anul următor s-a efectuat unificarea monetară, ce a pregătit

reforma financiară, elaborată'în 1921 de către Nicolae Titulescu. Cea din urmă a

prevăzut un sistem unitar de impozite şi un minimum de venit neimpozabil. S-au întreprins măsuri pentru desfiinţarea barierelor vamale între Vechiul Regat şi

provinciile unite cu Ţara.

O preocupare deosebită în activitatea guvernamentală a constituit-o

realizarea unui reforme agrare şi rezolvarea, pe această cale, a unei probleme

263

\

Primul guvern al României întregite, după Marea Unire din 1918

Constituţia din 1923

CONSTITUriUNI-:

11 ri

Dwpre ter>

cruciale pentru dezvoltarea so-cial-

economică a României. La 15

decembrie 1918 s-a emis decre-tul-

lege pentru exproprierea marilor

proprietăţi rurale din Regat, care viza

peste 2 milioane ha din Transilvania,

Bucovina şi Basarabia din pro-

prietăţile particulare, ale supuşilor

statelor străine, absenteiştilor, Casei

Rurale, Coroanei. Un nou decret, din

27 decembrie 1918, a fixat condiţiile

de expropriere. Acte legislative spe-

ciale, din anii 1919-1920, au vizat

aplicarea reformei agrare în pro-

vincii. Legea propriu-zisă de reformă

agrară, din 1921, a asigurat redis-

tribuirea proprietăţii agrare în fa-

voarea ţărănimii.

Cel mai important act legislativ,

care a stat la baza edificiului politic şi

instituţional al României, a fost Con-

stituţia din 28 martie 1923. O con-

stituţie nouă era cerută imperios de

transformările apărute în societa-

tea românească după Marea Unire.

După numeroase dezbateri în opinia publică ea a fost inspirată de liberalii

veniţi la putere în 1922 Prin prevederile sale, a fost un act fundamental cu un

pronunţat caracter,, democratic, care a stat la baza dezvoltării ţării până în anul

1938. După 23 august 1944 ea a fost repusă, parţial, în vigoare.

Ea a prevăzut caracterul naţional şi unitar al statului român. Au fost

înscrise, totodată, principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti - egalitatea

tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea presei, a întrunirilor, dreptul la muncă,

învăţătură, asociere. Proprietatea particulară a fost garantată de stat,

îndeplinind şi „o funcţie socială". Statul putea interveni In raporturile dintre

factorii economici şi se admitea dreptul său de expropriere în cazuri de

„utilitate publică". în acelaşi sens, legea fundamentală a ţării a înscris şi

principiul naţionalizării bogăţiilor subsolului. în plan politic, s-a prevăzut votul

universal, însă cu limitele prevăzute încă în decretul din 14 decembrie 1918.

Era menţionat principiul separării puterilor in stat. Astfel, Parlamentul, format

din Adunarea Deputaţilor şi Senat, avea atribuţii sporite şi exercita puterea

legislativă. Regele, ca reprezentant al Monarhiei constituţionale, şi guvernul

acţionau pentru îndeplinirea sarcinilor puterii executive. Puterea jude-

cătorească era încredinţată înaltei Curţi de Casaţie. De asemenea, în-

văţământul primar era declarat obligatoriu. Multe din prevederile Constituţiei nu

au avut însă garanţii practice de aplicare şi, deseori au fost eludate. Ea a

reprezentat, totuşi, un progres pe calea consolidării regimului democratic din

România. Alături de alte măsuri legislative, ea a conturat cadrul evoluţiei

României interbelice.

în vederea organizării teritoriului ţării la nivel local, \a 14 iunie 1925 s-a

publicat legea pentru unificarea teritoriului Legea a definitivat procesul

organizării administtative unitare a ţării, contribuind la integrarea deplină a

teritoriilor nou unite cu Ţara. România era împărţită, astfel, în judeţe, conduse de

prefecţi, acestea în plăşi, conduse de pretori şi, cele din urmă, în comune

urbane, reşedinţe de municipii sau ne reşedinţe de municipii, comune rurale şi

sate conduse de primari.

Ascendentul deosebit al liberalilor intre anii 1922-1928 s-a tradus şi prin

publicarea unei noi legi electorale. La 27 martie 1926 s-a publicat legea

«primei electorale". Potrivit prevederilor sale, partidul care obţinea 40% din

totalul voturilor primea 50% din locurile din Parlament. Repartizarea

mandatelor se făcea astfel: din numărul total de mandate pe ţara se scădeau

mai întâi cele atribuite grupărilor minoritare în zonele în care acestea dominau,

chiar dacă nu întruniseră minim 2%. Mandatele rămase se împărţeau între

Partidul victorios în alegeri, ce, lua 50%, iar restul între toate partidele

Participante la alegeri, inclusiv, din nou, cel victorios, conform numărului de voturi. Legea era astfel, în esenţa sa, în contradicţie cu Constituţia din 1923,

căci favoriza un singur partid politic.

Criza economică din anii 1929-1933, deşi s-a repercutat violent asupra societăţii româneşti, a determinat numeroase eforturi din partea executivului

265

pentru a-i limita efectele Astfel, s-au publicat şi pus în aplicare, în 1931, legea

pentru suspendarea execuţiilor silite, mai ales în rândurile ţăranilor, iar în 1932,

legea conversiunii datoriilor agricole, prin care statul a preluat o parte a datoriei

ţăranilor. în acelaşi timp, s-au făcut unele afaceri, precum, în martie 1933,

afacerea Skoda, prin care statul român a fost dezavantajat în plan economic

în plan cultural sunt demne de menţionat legile privind dezvoltarea în-

văţământului - în 1924, cea privind învăţământul primar, iar în 1928, cea

privindu-l pe cel secundar

După anul 1934, statul român s-a angajat pe linia protejării economiei

naţionale şi a devenit primul acţionar S-au adoptat unele măsuri privind

încurajarea întreprinderilor, controlul activităţii unor carteluri, măsuri de lichi-

dare şi reeşalonare a datoriei publice şi ţărăneşti în acelaşi timp însă, guver-

nele au devenit, treptat, instrumente în mâna tui Carol al II, tot mai interesat în

instaurarea propriului său regim politic, sacrificând partidele politice şi

activitatea lor parlamentară. Se deschidea drumul către regimurile autoritare în

România.

GRIGORE GAFENCU despre Parlamentul României în anul 1931

„în noul parlament au intrat toate partidele Majoritatea e slabă, numenceşte şi politiceşte

Legea electorală a salvat guvernul şi i-a dat tot ce nu i-au dat alegătorii în rândurile majorităţii, mulţi

politicieni oportunişti, clienţi ai tuturor cluburilor politice, de asemenea, mulţi „civili" , oameni

cumsecade şi nepregătiţi, clienţi ai cluburilor selecte"

Proiectul de operaţie al comuniştilor din România aprobat la 8 august 1924 de Commtern

„De acord şi împreună cu secţia comunistă balcanică, cu participarea reprezentanţilor

comunişti de seamă, sub preşedinţia secretarului general Kolarov, în ziua de 8 august, la

sediul Cominternului s-a aprobat următorul plan de acţiune în România, aplicabil în prima

jumătate a lunii septembrie a c Ca principiu, s-a admis ca în toate acţiunile ce vor avea loc în statele din Balcani, Uniunea

Sovietică să nu participe oficial Ajutorul efectiv, cu oameni şi mijloace materiale, este dat numai de

către comuniştii grupaţi în centre, care-şi iau asupră-şi responsabilitatea pentru ei Planul se reduce la următoarele acţiuni întreaga Românie este împărţită în cinci zone Prima zonă, sau cea de Nord, cuprinde raionul Bucovina, în care, drept focare de

propagandă şi centre pentru viitoarea revoluţie se indică Cernăuţi, Comeanca, Berlina, Parcam, cu

direcţia generală spre laşi Ca punct central de operaţie apare Comeanca, întrucât grupul de acolo

are îndatorirea să azvârle în aer podul de pe lima ferată Cernăuti-Paşcani fapt datorită căruia

Bucovina va rămâne izolată de restul tării A doua zonă e Basarabia propnu-zisă în raionul Basarabia nu se presupune nici Q

acţiune de seamă Numai la sud, aproape de vărsarea Nistrului, -până la gura Dunării, va trebui să

266

aibă loc partea principală a revoluţiei Drept căi de operaţii apar Tusla, Tatar-Bunar, Vâlcov şi LDartol

în acest punct sunt pregătite de mai înainte depozite de munitiuni şi ele apar ca puncte de

Jreuniune ale prietenilor organizaţi, care odată uniţi cu Terente, trebuie să înainteze spre Galaţi,

■ cu scopul de a-l ocupa Detaşamentul de ajutor din teritoriul sovietic urmează să treacă graniţa în

raionul Olăneşti-Budak-Tusla A treia zonă, Sud-Răsănt, cuprinde Dobrogea românească şi întreaga Silistra Ca centru

al revoluţiei este indicat Călăraşi-Sihstra-Mânăstirea în aceste puncte se concentrează

detaşamente revoltate care, din raionul Călăraşi-Sihstra-Oltenita, urmează să facă demonstraţie

la Budeşti, cu scopul de a ameninţa Bucureştiul în acest raion, acţiunea principală va fi

desfăşurată la răsărit de Feteşti, unde trebuie să se rupă calea ferată şi să se mineze podul de

pe Dunăre care ar avea ca urmare izolarea ţinutului de pe lângă Marea Neagră de România A patra zonă cuprinde raionul Banat şi Ungaria de răsărit Ca centru se indica Lugoj, Piski

(Simeria), Caransebeş AICI nu este de presupus o revoluţie pe faţă, întrucât acest raion nu prezintă

vreo importanţă strategică Centrul operativ se sprijină pe iredentiştn unguri, dându-şi

consimţământul lor la un atac comun, dar urmărind numai interesele lor naţionale Tot astfel şi în zona a cincea, care cuprindea partea de nord, Ungaria răsăriteană şi

Transilvania, cu centrul la Cluj, Dej şi Oradea AICI pot avea loc numai demonstraţii,

desfăşurându-se numai acţiuni mici cu detaşamente de lucrători şi ţărani Conducerea generală a revoluţiei, Comitetul Executiv o încredinţează treimii (troicii)

speciale, compusă din tovarăşii Bădulescu, Goldstem şi Kalifarski Aceasta trebuie să înceapă între 10-15 septembrie Atacurile cele mai îndârjite trebuie să

aibă loc în prima zonă, pentru ca reuşita lor acolo să atragă atenţia tovarăşilor din Gahţia în chipul

acesta, reuşita din Bucovina să fie semnalul pentru revoluţia din Gahţia unde terenul este deja

pregătit în proporţii destul de mari Răscoala din zonele a întâia, a patra şi a cincea trebuie să înceapă la o săptămână după

desfăşurarea revoluţiei în zona a doua şi a treia"

TEMĂ

1 Subţiaţi importanţa Constituţiei din 1923

2 Care a fost politica regelui Carol al II fată de partidele politice?

3 Sesizaţi asemănările şi deosebirile dintre cele două extreme în viaţa politică din România

interbelică

267

Sigh4

Moldovenesc, Jy/y- pă]ţ

IAŞl\

BIHOR

'CV,""1 NEAM

T Jeamţ • \ N»horJiarT " I ' \ROA1AW_7C. lisinau

Tighlna*

ARA

D |d

J>MIŞ-ŢORONTAL\

«Timiş

TURDA*rurda

Tîrgu Mu'r Bi

"rfHNAVA

4«4

Miercurea Ciuc

SiZi

HKAT

3)

Cetatea Alba1

•Oravi l CARA$'

-*» s/tl*' 3

0>€?H. V„ "Ploieşl llMBOVITA IALOMIŢA

TULCEA .

IUGOSLAVIA

JCURE9TI \lFOV

Măgurele

BULGARIA

«t,cs

k /V£Ol

'Tîrgu fu

Uurnu SPvjBlin

jng

{PRAHOVA

Viaţa politică în România, 1918-1940

(Tabel recapitulativ)

Denumirea partidului Denumirea

nouă Conducători Organe de

presă Reorganizări

1 2 3 4 5

- Partidul Conser-vator

Partidul Conservator Progresist

Alexandru Marghiloman

„Steagul"

- Partidul Conservator Democrat

Partidul Democrat

Take lonescu „Românimea" Fuzionează în 1922 cu Partidul Naţional

- Partidul Naţionalist Democrat

Nicolae lorga „Neamul Românesc"

- Liga Apărării Naţio-nal-Creştine

A.C. Cuza

- Liga Poporului Alexandru Averescu

„îndreptarea" Fuzionează cu Partidul Conservator Progresist.

- Partidul Naţional Agrar

Octavian Goga. loan Lupaş, Silviu Dragomir

„Ţara noastră"

Fuzionează în 1935 cu Liga Apărării Na-ţional-Creştme formând Partidul National Creştin.

- Partidul Ţărănesc Ion Mihalache, Constantin Stere, Virgil Madgearu

„Ţara nouă" „Aurora"

- Partidul Naţional Liberal •

Ion I C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I Gh. Duca, Constantin (Dinu) Brătianu, Gheorghe Tătă-răscu, Gheorghe Brătianu

„Viitorul" Partidul National Li-beral - Gheorghe Brătianu (1930). Uniunea Agrară -Constantin Argeto-ianu (1930).

- Partidul National Român din Tran-silvania

luliu Maniu, Ale-xandru Vaida-Vo-evod, Vasile Gol-diş, Alexandru Ciceo-Pop

„Patria" Fuzionează în 1926 cu Partidul Ţărănesc formând Partidul Na-ţional Ţărănesc.

- Partidul National Ţărănesc

V luliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Ion Mihalache

„Dreptatea" Comitetele cetăţe-neşti - Dem Do-brescu (1935), Par-tidul Radical Ţără-nesc - Gngore lu-nian, Partidul Ţără-nesc Democrat -Dem Dobrescu, Par-tidul National Ţără-nesc - Doctor Ni-colae Lupu, Frontul Românesc (1935) - Alexandru Vaida-Voevod

269

1 2 3 4 5

- Partidul Social Democrat din România

Partidul Socialist

Ilie Moscovici, loan Flueraş, Lothar Rădă-ceanu, C-Titel Petrescu, losif Jumanca

„Lumea Nouă"

Federaţia Partidelor Socialiste din Ro-mânia (1921), Partidul Social Democrat (1927). Partidul So-cialist al Muncitorilor (1928). Partidul So-cialist Independent (1932) fuzionează cu Partidul Socialist din România (Constantin Popovici) formând Partidul Socialist Unitar.

Partidul Comunist din România

Gheorghe Cristescu Elek Koblos Vitali Holostenko Alexander Danieluk Stepanski Boris Stefanov Ştefan Foriş

în ilegalitate din 1924.

- Legiunea Arhan-ghelul Mihail

Corneliu Zelea Codreanu

„Pământ strămoşesc"

- Garda de Fier Corneliu Zelea Codreanu

„Cuvântul" „Axa" „Buna Vestire"

—

- Partidul Totul pentru Ţară

Ion. C. Moţa, C. Papanace, Gen. Gheorghe Cantacuzino-Grăniceru

Cruciada Românis-mului - Mihai Ste-lescu(1935).

- Partidul Ţărănesc din Basarabia

Ion Inculeţ Pan Halippa

Partidul Democrat al Unirii din Bucovina

Ion Nistor

Partidul Maghiar loszika Samuel, Ugron Istvan, Bethlen Gyorgy

Uniunea Maghiară Bethlen Gyorgy

Partidul German Rudolf Brandsch, Hans Otto Roth

Partidul Popular Şvă-besc

Uniunea Evreilor

Partidul Evreilor

270

ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNATIONALE, ÎN PERIOADA INTERBELICA

im

- SITUAŢIA POLITICĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.

- NOUL CADRU TERITORIAL AL ROMÂNIEI DUPĂ MAREA UNIRE; PRINCIPA

LELE SALE OPŢIUNI ÎN POLITICA EXTERNĂ.

- RELAŢIILE ROMÂNIEI CU VECINII SĂI ÎN ANII 1918-1940.

- ROMÂNIA LA CONGRESUL DE PACE DE LA PARIS-VERSAILLES.

- RQMÂNIA ÎN RELAŢIILE POLITICE INTERNAŢIONALE ÎN ANII 1920-1930. MICA

ÎNŢELEGERE.

- ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN PERIOADA ANILOR 1930-1936.

NICOLAE TITULESCU SI POLITICA SECURITĂŢII COLECTIVE.

-ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE POLITICE INTERNAŢIONALE ÎN ANII PREMER-

GĂTORI DECLANŞĂRII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1936-1939).

Situaţia politică internaţională în perioada interbelică. La sfârşitul primului război mondial, conferinţa de pace desfăşurată la Paris şi-a asumat

răspunderea de a organiza, pe baze noi, pacea atât de greu obţinută. Principalele puteri învingătoare (Anglia, Franţa, SUA, Japonia) s-au arătat de

acord cu propunerile preşedintelui W. Wilson. S-a născut astfel Societatea

Naţiunilor, iar pe ruinele imperiului Austro-Ungar s-au întemeiat state naţionale.

Din păcate, modul în care au fost tratate „micile puteri", între care şi România, a

creat, de la început, o serie de probleme. Delegaţia noastră a protestat deschis

împotriva modului în care a fost elaborat tratatul cu Germania (exclusiv de către

cei „patru mari") şi a ameninţat că dacă situaţia se va repeta se va retrage de la

masa tratativelor, ceea ce, în cele din urmă, a şi făcut.

Mai grav era că, şi în timpul conferinţei şi mai cu seamă ulterior, între

principalii beneficiari ai victoriei aveau să se manifeste multe neînţelegeri, cu

grave consecinţe pentru pacea mondială.

Dacă putea fi considerată încheiată constituirea sistemului politic de la Paris-Versailles o dată cu semnarea celui de-al doilea tratat cu Turcia (1923),

înainte încă de această dată se produseseră semnificative polarizări în viaţa

politică internaţională care primejduiau grav opera politică săvârşită în capitala

Franţei.

La 19 noiembrie 1919, Congresul american a respins ratificarea tratatului

cu privire la constituirea Societăţii Naţiunilor ş\, implicit, a tratatului cu Germania.

SUA refuzau, astfel, să susţină procesul de reaşezare politică în Europa; în plus,

absenţa lor din marea organizaţie pacifistă internaţională va avea grave

consecinţe. Statutul oarecum asemănător atribuit Germaniei - ţară învinsă -şi

Rusiei Sovietice - devenită între timp URSS, din 1922 - le va apropia.' Nu mai

poate surprinde, astfel, că cele două state au cooperat, încă din primii ani ai

271

deceniului trei, în multiple domenii, mereu însă în direcţia eludării sistemului

versaillez.

Astfel, la 16 aprilie 1922, la Rapallo, era semnat un Tratat de colaborare,

care a fost imediat extins şi la Ucraina, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia şi care

cuprindea şi o serie de anexe secrete. Era un prim şi un semnificativ succes al

forţelor revizioniste.

în ceea ce priveşte tabăra puterilor învingătoare, relaţiile franco-engleze au

fost, de la începutul perioadei interbelice, dominate de neîncredere reciprocă şi

în niciuna din chestiunile vitale ale asigurării păcii şi securităţii europene nu s-a

putut ajunge la o cooperare loială între ceie două Mari Puteri, fapt ce a avut

grave urmări asupra ţărilor din răsăritul Europei şi, nu în ultimul rând, asupra

României.

Anii 1922-1926 au produs noi şi semnificative mutaţii în planul relaţiilor

internaţionale, în special în direcţia revizuirii tratatelor de pace. Marile Puteri au

dus fată de Germania politica de „appeasement" (liniştire) sau conciliatorism al

căror preţ a fost izolarea politică a statelor interesate în conservarea statu-quo-

ului lor teritorial, inclusiv, fireşte, al României.,

Ocuparea Ruhrului (11 ian. 1923-31 iulie 1925) părea a da câştig de

cauză Franţei, în dificila chestiune a reparaţiilor germane, iar „P/anul Dawes",

adoptat la 16 august 1924, sublinia puternicul cerc de interese anglo-american în

refacerea economică a principalei puteri învinse în primul război mondial. „Pactul de garanţii renan" semnat la Locarno, la 1 decembrie 1925, şi ansambW

acordurilor economice şi politice sovieto-germane din primăvara anului 1926

puneau în evidenţă prăpastia dintre blocul Marilor Puteri europene, învingătoare

sau învinse, dispuse să-şi facă reciproc concesii, dar şi completa indiferenţă faţă

de soarta naţiunilor din estul Europei, curând devenite obiect de negociere în

împărţirea sferelor de influenţă şi putere. Replica diplomaţilor acestor state, din

ce în ce mai conştiente de minima implicare a Franţei în apărarea independenţei

şi suveranităţii lor sau de slăbiciunea Societăţii Naţiunilor, a fost participarea

acestora la un sistem de tratate şi acorduri regionale de securitate.

Cei şase ani care separă lumea de instalarea puterii fasciste în Germania

au fost caracterizaţi, deci, de adâncirea prăpastiei dintre vorbele şi faptele

Marilor Puteri. Astfel, s-au consumat splendide, dar formale acţiuni pacifiste de interes general, precum „Pactul Briand-Kellogg" (27 august 1928), prin care

războiul era interzis ca instrument de reglementare a intereselor naţionale (63 de

state participante), şi „Protocolul de la Moscova", semnat de vecinii europeni ai

URSS, la 9 februarie 1929, care se obligau să-l pună în aplicare imediat, înainte

chiar ca ratificarea acestui tratat să fi fost făcută de toţi semnatarii săi.

Pacea părea înstăpânită pe o lungă axă teritorială, de la Marea Baltică la

Marea Negră, dar ce valoare aveau aceste angajamente atâta vreme cât

printr-un alt protocol (24 iunie 1931), URSS prelungea Tratatul sovieto-german

(1922, reînnoit în 1926) şi îngăduia acestei ţări să-şi refacă potenţialul militar şi

să continue, astfel, politica revanşardă şi revizionistă. între timp, adoptarea

„Planului Young" (\\ august 1929) reducea reparaţiile germane cu 20%, iar

„Conferinţa internaţională te la Geneva pentru dezarmare''(2 februarie 1932 -11 iunie 1935) nu se abătea de la regula mai sus numită. După ce la 9 iunie

1932 au fost anulate, practic, toate datoriile de război germane, Franţa, susţinută

272

şi de România, se pronunţa pentru o dezarmare progresivă, subordonată securităţii, în vreme ce Anglia, SUA şi Germania afirmau nevoia unei depline egalităţi, a tuturor Marilor Puteri, în materie de armament. Prin „Declaraţia celor cinci puteri" (Anglia, SUA, Italia, Germania şi Franţa), la 11 decembrie 1932, acest principiu îşi găsea recunoaşterea internaţională aşteptată. în cele din urmă, în locul dezarmării s-a ajuns la înarmare, pacea şi securitatea, (având la bază respectarea tratatelor), fiind tacit înlocuite cu revizuirea, de fapt, a acestora.

Se poate lesne înţelege că ansamblul actelor politice săvârşite de Hitler,

după ianuarie 1933, nu făcea altceva decât să valorifice împrejurările favorizante

care se născuseră înainte de preluarea puterii de către nazişti: dezbinarea dintre

Marile Puteri europene cât şi, indiferenţa lor suverană faţă de soarta statelor

naţionale din partea răsăriteană şi sudică a Europei.

Făcându-se parcă a nu înţelege adevărata natură a nazismului, (deşi,

Hitler îşi expusese doctrina în „Mein Kampf încă în 1926), trei dintre garanţii

păcii mondiale - Franţa, Anglia şi Italia - semnau, la 15 iulie 1933, împreună cu

Germania, „Pactul de înţelegere şi colaborare a celor patru puteri''care instituia

un directoriu „al celor patru" (cu Germania) asupra problemelor europene,

desigur, fără participarea celorlalte state.

în contextul eşecului Conferinţei de dezarmare (1935) se poate aprecia,

totuşi, ca un succes semnarea la Londra, la 3-5 iulie 1933, a „Convenţiilor de

definire a agresiunii", între U.R.S.S., Estonia, Letonia, Polonia, România, Turcia,

Persia, Afganistan, Cehoslovacia, Iugoslavia, Lituania şi, mai târziu, Finlanda. în

acelaşi timp, Franţa, conştientă de fragilitatea păcii europene, a iniţiat seria

Tratatelor de asistenţă mutuală cu URSS la care au fost invitate Cehoslovacia şi

România. (Tratatul franco-sovietic - 2 mai 1935, cehoslovaco-sovietic - 16 mai

1935). Acestea se adăugau Tratatului de neagresiune sovieto-polon, semnate la

Moscova, pe 25 iulie 1932. Ansamblul acestor tratate, care reluau, în fapt, preve-

derile „Pactului Briand-Kellogg", s-au dovedit, în fond, greu de transpus în viaţă.

Anul 1936 avea să marcheze turnanta decisivă spre război. încurajată de

ezitările Franţei, Germania a denunţat tratatul de la Locarno (7 martie 1936) şi a v

ocupat zona demilitarizată renană.

în răsăritul Europei, URSS s-a folosit imediat de succesul primei mari

acţiunui agresive întreprinse de Hitler şi a renunţat, treptat, la condamnarea

agresiunii germane în centrul continentului.

La rândul lor, Anglia şi Franţa au continuat politica conciliatorismului,

arătându-se dispuse să facă jocul Germaniei în răsăritul Europei cu preţul

sacrificării independenţei acelor state pe care se obligaseră să le susţină în

cadrul sistemului politic versaillez. Ocuparea Austriei (11-12 martie 1938-

„Anschluss-ul") şi „Acordul de la Munchen" (29-30 septembrie 1938) vor

consolida poziţiile revizionismului. „Pactul Anticomintern"(semnat la Berlin, între

Germania şi Japonia, la 25 noiembrie, la care, în 6 noiembrie 1937, aderă şi

Italia, constiţuindu-se „Axa Beriin-Roma-Tochio") şi, ulterior, „Tratatul

Ribbentrop-Molotov" (23 august 1939) vor arunca omenirea în cel de-al doilea

război mondial.

Se impune deci, concluzia că, departe de a fi rezultatul exclusiv al celor

Şapte ani care l-au precedat, conflictul mondial, declanşat la 1 septembrie 1939,

273

îşi are cauzele în modul în care Marile Puteri au înţeles să separe două

probleme indisolubil legate una de cealaltă: echilibrul de putere în vestul Europei

şi raportul vestului cu estul continentului. Partajarea acestuia din urmă şi

abandonarea naţiunilor mijlocii şi mici însemnau nu numai trădarea spiritului

politic care prezidase pacea mondială după războiul încheiat în 1918, dar ele au

adus şi grave prejudicii echilibrului global, cu consecinţe dramatice şi în prezent,

itorial al Re a'Unire; principalele sale opţiuni "■'• ■ ' - ' ' t i r ? externă. Reia > - - ~ • < - • • -u vecinii săi, în anii 1918-1940.

Politica externă a României în perioada interbelică a avut drept obiectiv

prioritar recunoaşterea de către Marile Puteri şi comunitatea internaţională a

unităţii naţionale româneşti, apărarea neştirbită a integrităţii teritoariale şi a

suveranităţii sale. Dacă primul obiectiv a fost atins în cadrul Conferinţei de Pace

de la Paris (18 ian. 1919-21 ian. 1920), celelalte şi-au găsit, treptat, rezolvarea,

în principal, prin aderarea ţării noastre la alianţe bi- şi multilaterale alcătuite din

state care desfăşurau o puternică acţiune antirevizionistă şi de apărare fermă a

statu-quo-ului impus de Conferinţa de Pace de la Paris. într-un sens mai larg,

potrivit unei formulări a lui Nicoale Titulescu, din 1934, drumul politicii externe

româneşti a mers „de la coordonarea progresivă a acţiunii noastre cu aceea a

statelor cu interes comun până la integrarea ei în grupuri internaţionale din ce în ce mai mari. De la naţional prin regional spre universal, iată lozinca României

peste graniţă".

în 1918, România Mare măsura 295 049 km2, mai mult decât dublul

întinderii sale de dinainte de război, configuraţia frontierelor, implicit a vecinilor,

fiind însă radical schimbată. Dacă la începutul secolului al XX-lea era înconjurată

de marile Imperii, rus şi dualist'austro-ungar, precum şi de regatul Bulgariei,

acum, la fruntariile sale, locul statelor autocrate a fost luat de federaţia sovietică

şi cehoslovacă (ambele republici), de cea iugoslavă (un regat), de Polonia

republicană, precum şi de regatele maghiar şi bulgar (primul însă doar cu

regent).

Se pot constata, de la bun început, atât avantajele cât şi dezavantajele

acestei noi situaţii, ţările vecine alcătuind, prin raportare directă la România, două grupe distincte: una compusă din Cehoslovacia, Iugoslavia şi Polonia, cu

care relaţiile, de regulă foarte bune, s-au concretizat în acorduri bi- şi

multilaterale, şi alta în care au intrat Rusia sovietică (URSS după 1922), Ungaria

şi Bulgaria. Primul grup de state se născuse, asemenea României, la sfârşitul

primului război mondial şi apăra ferm sistemul politic de la Versailles, în vreme

ce celălalt era aşezat în tabăra forţelor revizioniste încă dinainte ca primul război

mondial să se fi încheiat.

în preajma unirii Basarabiei cu România, la 13/26 ianuarie 1918, Consiliul

Comisarilor poporului din Petrograd a hotărât, unilateral, ruperea relaţiilor

diplomatice cu România. Cu acest prile} s-a afirmat: „fondul român de aur care

se găseşte la Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia română.

Guvernul sovietelor îşi asumă răspunderea de a conserva acest fond şi a-l remite în mâinile poporului român".

Adăugată problemei tezaurului, chestiunea Basarabiei a alimentat

puternice tensiuni între cele două state cu atât mai mult cu cât regimul de la

Moscova nu a recunoscut niciodată şi în nici o formă drepturile noastre legitime

274

asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru, parte din trupul ţării, locuit din vechime de o populaţie majoritar românească. în acest sens, semnificativă este poziţia delegaţiei'sovietice la negocierile de la Riga, la 13 ianuarie 1932, când s-a pus pentru prima oară problema unui tratat de neagresiune cu România, în care s-a afirmat răspicat că din formulările sale vor lipsi următorii termeni: 1) integritate; 2) inviolabilitate; 3) suveranitate.

în ce priveşte Ungaria, aceasta s-a arătat de la început refractară semnării Tratatului de pace. Poziţia ei ferm exprimată era net potrivnică recunoaşterii hotărârii Adunării Naţionale din 1 Decembrie 1918, dar pentru menţinerea

Ungariei milenare (cu teritorii din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia).

La 6/19 martie 1919 Comitetul militar interaliat de la Paris a cerut tru-

pelor maghiare din Transilvania să se retragă pe linia de demarcaţie Satu Mare-

Oradea-Arad până la încheierea păcii, care va hotărî noile graniţe politice.

Proclamarea la 21 martie 1919 a Republicii Sovietice a Sfaturilor la Budapesta a

condus aproape imediat la declanşarea ostilităţilor, la iniţiativa părţii maghiare.

După lupte grele, la 16-18 aprilie 1919 armata română atingea Tisa şi,

împreună cu trupele cehoslovace, zădărnicea o posibilă joncţiune ungaro-

sovietică. Deşi ministrul de externe maghiar Bela Kun a recunoscut justeţea

drepturilor româneşti asupra Transilvaniei, iar la 11 şi 13 iunie 1919 Conferinţa

de Pace a reglementat frontiera dintre cele două ţări, nu a putut fi evitat un nou atac maghiar în perioada 20-23 iulie 1919 materializat într-o ofensivă a trupelor

ungare pe Tisa. Contraofensiva română declanşată la 24 iulie se încheia cu

ocuparea capitalei ungare, la 4 august 1919. Declaraţia imediată a guvernului de

la Bucureşti sublinia că s-a avut în vedere numai asigurarea graniţei noastre

apusene. în momentul stabilizării situaţiei politice a acestei ţări trupele române s-

au retras (14 noiembrie 1919-20 martie 1920).

Deschiderea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris (1919)

275

România la Congresul de Pace de la Paris-Versailfes. Poziţia Marii

Britanii şi a Franţei faţă de marile probleme ce priveau România s-a definit în

perioada imediat postbelică în funcţie de interesele economico-politico-strategice

urmărite, în Europa centrală şi sud-estică, în funcţie de factorul german, factorul

sovietic, factorul reprezentat de tratatele de pace şi problema reparaţiilor.

Concurenţa franco-britanică pentru hegemonie în Europa a ajutat direct şi

indirect politica de refacere a militarismului german şi de pregătire a războiului de revanşă.

La 28 aprilie 1919 era adoptat, la propunerea preşedintelui american

Wilson, statutul Societăţii Naţiunilor. între cei 36 de membri fondatori se număra

şi România, care va juca un rol eminent în viaţa acestei organizaţii.

Deşi i-a cunoscut conţinutul cu numai cinci minute înainte, delegaţia română

va semna Tratatul de Pace de la Versailles între Puterile Aliate şi Germania, cu

Germania la 28 iunie 1919. Faţă de asemenea practici Ion I.C. Brătianua afirmat

că, în felul acesta, ni se impune să abdicăm de la apărarea suveranităţii noastre de

stat independent. Avertismentul său nu a fost însă luat în considerare.

încă la 30 mai 1919 „Consiliul celor patru" a prezentat un rezumat al

Tratatului de pace cu Austria, care conţinea clauze inacceptabile pentru ţara

noastră. Astfel, minorităţile naţionale beneficiau de protecţia specială a Marilor Puteri, singurele care puteau să decidă „măsurile pe care le vor crede necesare"

în sprijinul lor. Se prevedea, de asemenea, deplina libertate, vreme de cinci ani,

a tranzitului de mărfuri pe teritoriul nostru şi acoperirea unei sume cu titlu de

reparaţii în contul teritoriilor eliberate de sub dominaţia austro-ungară. Aceste

clauze au stârnit, fireşte, nemulţumiri, cărora li s-au adăugat altele prilejuite de

stabilirea frontierelor României cu Iugoslavia şi Ungaria (11 şi 13 iunie 1919).

Pentru că punctul de vedere al delegaţiei noastre nu a fost respectat, I.I.C.

Brătianu a părăsit negocierile de pace şi, mai târziu, pentru a nu semna fără

discuţii şi fără rezerve Tratatul cu Austria, pe 10 septembrie şi-a dat demisia de

la conducerea guvernului.

După semnarea la 10 septembrie 1919, a Tratatului de la Saint-Germain

en Loye între Puterile Aliate şi Austria, „războiul notelor ultimative" adresate României a mers până la ameninţarea că, dacă nu va reveni în opt zile la masa

tratativelor îi va fi'retras dreptul de a participa la conferinţă. Abia la 10 decembrie

1919 sub guvernarea „Blocului parlamentar" prezidat de Alexandru Vai-da-

Voevod, după lungi negocieri, era semnat tratatul cu Austria şi, la aceeaşi dată,

Tratatul de Pace cu Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine, hotarul dintre cele două state

rămânând cel fixat în 1913. Tratatul minorităţilor, tot atunci semnat, acorda

tuturor locuitorilor, fără deosebire de origine, naţionalitate, limbă, rasă sau

religie, deplina şi întreaga ocrotire a vieţii şi deplina exercitare a libertăţilor

cetăţeneşti. Erau recunoscute, astfel, unirea Bucovinei cu România, precum şi

frontiera româno-bulgară din 1913.

O mai lungă istorie a avut Tratatul cu Ungaria. Lupta decisivă pentru

recunoaşterea drepturilor noastre istorice asupra Transilvaniei s-a desfăşurat la Londra, între 3-8 martie 1920, când delegaţia română condusă de Al-Vaida-

Voevod a reuşit să convingă membrii Consiliului Suprem de justeţea poziţiei

noastre. Textul definitiv al Tratatului, înmânat delegaţiei maghiare la 6 mai

1920, a fost semnat la 4 iunie 1920, la Trianon, şi de România, stipulând

276

I

Palatul Sturdza din Bucureşti, sediu al Ministerului de Externe în perioada interbelică

libertatea de navigaţie pentru vasele comerciale şi de război, atât pe timp de

pace cât şi în timp de război, partea română fiind reprezentată prin Nicolae

Titulescu, care finalizase negocierile, şi dr. loan Cantacuzino. în text se

specifică: „Ungaria renunţă în favoarea României la toate drepturile şi titlurile

fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei".

Tratatul cu Turcia, ultimul din cele cinci, a fost semnat la 10 august 1920, la

Sevres; datorită clauzelor sale considerate înrobitoare, care au determinat o

puternică reacţie naţională, nu a fost aplicat niciodată. Abia la 24 iulie 1923, în cadrul

Conferinţei de la Lausanne, va fi finalizat un nou acord cu această ţară, căruia i s-a

adăugat şi o nouă Convenţie a strâmtorilor, cea din urmă semnată şi de România.

Sistemul politic de la Versailles a fost completat pentru România cu

Tratatul dtrla Paris, din 28 octombrie 1920, prin care patru din cele cinci Mari

Puteri învingătoare (Anglia, Franţa, Italia şi Japonia) recunoşteau unirea

Basarabiei cu România.

Cu toate imperfecţiunile care rezultau din politica de forţă şi dictat, tratatele

semnate cu tara noastră în anii 1919-1920 au reprezentat recunoaşterea

internaţională a statului unitar român, oferindu-i teoretic şi garanţiile necesare

pentru menţinerea şi consolidarea sa.

România în, rmaiiiie poetice «internaţionale ;n anii «y O-'niJi.. iic?

înţelegere. Poltica externă a României în deceniul al treilea a fost marcată de tendinţa

revizuirii tratatelor semnate cu ţările învinse. între acestea este cunoscut proiectul eşuat al „Confederaţiei danubiene", lansat de Ungaria, prin care se preconiza refacerea vechii monarhii dualiste, prin revenirea pe tron a ultimului

"împărat Carolde Habsburg, şi refacerea în fapt a Ungariei milenare.

277

România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, în egală măsură ameninţate, i-au

ispuns prompt. încă în august 1920 se ajunsese între cele trei ţări la un acord

3 principiu, întârziat doar de speranţa cooptării, pe o largă platformă

ritirevizionistă, a Poloniei şi Greciei.

în septembrie-noiembrie 1920, Take lonescu va face o călătorie diplo-

latică la Paris, Londra şi, ulterior, la Varşovia, ocazie cu care el a precizat că

reconizata alianţă în cinci va fi o barieră atât în calea Germaniei, cât şi în cea a nei eventuale alianţe a acesteia cu Rusia sovietică. Diplomatul român arăta că

rganizaţia este deschisă şi Austriei şi Ungariei.

Reacţia favorabilă în capitalele franceză şi engleză a contracarat „Confede-

jtia danubiană" şi a asigurat succesul forţelor care se opuneau revizuirii tratatelor,

a Varşovia nu s-a ajuns la o înţelegere, dar s-a convenit ca alianţa să fie com-

letată cu un tratat polono-român semnat de altfel, la 3 martie 1921, la Bucureşti.

Mica înţelegere se va forma la scurt timp, la 22 aprilie 1921 şi 7 iunie 1921,

ând erau definitivate convenţiile de alianţă defensivă româno-cehoslovacă şi

omâno-iugoslavă. în sfârşit, la Praga, în septembrie 1921 un act similar între

:ehoslovacia şi Polonia desăvârşea acţiunea.

La începutul deceniului trei, noul organism reprezenta cea mai sigură

aranţie a păcii şi securităţii în această parte a Europei iar Ungaria era escurajată în tendinţeje ei revizioniste. în acelaşi timp, în eventualitatea că ar fi

orit să se încadreze Midi înţelegeri, drumul îi era deschis.

România n-a putut rezolva contenciosul ei cu Uniunea Sovietică, deşi pe

arcurs au fost unele semne încurajatoare. La începutul anului 1920 guvernul

3mân a declarat că nu va ataca Rusia Sovietică, pentru că unirea Basarabiei cu

ara a rezolvat toate litigiile cu acest stat. După contactele de la Copenhaga

Februarie 1920) şi Varşovia (octombrie 1921), în 1922 România a manifestat o

ititudine favorabilă URSS la conferinţele internaţionale de la Geneva, de la

)desa şi Haga, privitoare la problemele economice.

Anul 1924 s-a caracterizat prin evoluţii contradictorii. Pe de o parte,

ecunoaşterea URSS de către o serie de state din Europa şi America reprezenta

i presiune indirectă asupra României, în sensul reluării raporturilor diplomatice, ie de altă parte, însă, tensiunea dintre cele două state atinsese, la începutul

inului, cote foarte înalte, ceea ce l-a determinat pe Ion I.C. Brătianusă facă, în a

loua săptămână a lunii martie, o scurtă vizită în Basarabia. Faptul nu era

ntâmplător: în zilele următoare urmau să se desfăşoare, după îndelungi discuţii

:ontradictorii, trativele româno-sovietice de la Viena.

Deschise fiind tratativele la 25 martie 1924, punctele de vedere ale celor louă

delegaţii au devenit publice la 28 martie. Reprezentantul român a arătat că

eluarea relaţiilor reciproce este condiţionată de recunoaşterea frontierelor răsări-

ene. în replică, şeful delegaţiei sovietice a afirmat că guvernul său ţine seama nu-

nai de dreptul la autodeterminare al popoarelor şi a propus un plebiscit în Basarabia.

Punctul de vede al delegaţiei sovietice coincidea, până la identitate, cu eza

impusă de conducerea Internaţionalei a lll-a Partidului Comunist din România, pe care acesta a popularizat-o, din februarie 1924, prin organele de

>resă ale sale. Reînnoite la 2 aprilie, propunerile sovietice au fost respinse

ntrucât puneau în discuţie tratatele de pace. Conferinţa s-a întrerupt, partea

omână arătându-şi însă disponibilitatea pentru noi contacte.

178

La 8 august 1924 era alcătuit din iniţiativa Internaţionalei Comuniste planul de declanşare al operaţiilor „revoluţionare" în România, având 'drept centru sudul Basarabiei şi Tatar-Bun'arul.

în această zonă se vor desfăşura, în zilele de 12-17 septembrie 1924, înfruntări sângeroase între forţe infiltrate din U.R.S.S., dublate de simpatizanţi de

la faţa locului, şi trupe ale armatei române, care s-au soldat cu morţi şi răniţi.

Consecinţele imediate ale eşecului sovietic au fost constituirea, la 12

octombrie 1924, a Republicii Autonome Sovietice Moldoveneşti, în stânga

Nistrului, subordonată R.S.S. Ucrainene. în contextul acestor evenimente,

Parlamentul de la Bucureşti a suspendat activitatea P.C.R., care susţinuse făţiş

dezmembrarea României.

Ca urmare a acestei politici antinaţionale îndreptată împotriva Marii Uniri,

Parlamentul României a hotărât ilegalizarea P. C. R.

Un capitol aparte în consolidarea unităţii şi integrităţii noastre naţionale îl reprezintă tratatele semnate de România în cursul anului 1926. într-un moment

în care Anglia şi Franţa se arătau din ce în ce mai puţin interesate să garanteze

echilibrul politic al Europei răsăritene, România şi Polonia reînnoiau mai vechiul lor acord din 1921, prin care se angajau să păstreze, contra oricărei agresiuni,

independenţa lor politică. Sub presiunea noilor înţelegeri româno-polone (de

altfel, reînnoite în 1931), după aproape 2 ani de negocieri, ţara noastră a semnat

Tratatul de amiciţie cu Franţa, prin care ni se garanta sprijinul în cazul unei

conflagraţii generale. în sfârşit, la 16 septembrie 1926 era semnat la Roma

Pactul de amiciţie şi colaborare cordială româno-italian. Importanţa acestui act

politic nu trebuie însă supraestimată. Cefdoi parteneri îşi propuneau ajutor în

eventualitatea că securitatea unuia din ei ar fi fost primejduită. Cum speranţele

Italiei de a încorpora România în sfera hegemoniei sale economice nu s-au

realizat, tratatul a fost denunţat de guvernul lui Mussolini în 1934.

Spre sfârşitul deceniului trei România a desfăşurat o activitate remarcabilă în

cadrul Societăţii Naţiunilor, al cărei lider, autoritar în epocă, a fost marele diplomat român Nicolae Titulescu şi a acţionat pentru dezamorsarea treptată a conflictului

Consiliul permanent * al Micii înţelegeri

279

j U.R.S.S. Rămâne încă de stabilit în ce măsură angajarea noastră foarte

Dtărâtă alături de blocul antirevizionist ne-a adus avantaje sau prejudicii atâta

eme cât politica reală a democraţiilor occidentale faţă de ţările din centrul şi

isăritul Europei nu a fost totdeauna percepută aici la adevăratele ei dimensiuni.

România în relaţiile internaţionale, în perioada aniior 1930-1936.

icolae Titulescu şi politica securităţii colective. Anii de la începutul

sceniului patru au adus importante şi semnificative mutaţii în planul vieţii xinomice şi politice pe continentul european. S-a dezvoltat, cu toate teribilele

ale consecinţe, cea mai puternică criză economică din câte cunoscuse până

unei istoria şi, în contextul ei, a sporit numărul regimurilor politice dictatoriale şi

rtremiste. Preluarea puterii în Germania de către partidul nazist condus de Adolf

itier a fost imediat însoţită de afirmarea revizionismului ca politică oficială de stat,

>ea ce a determinat o puternică nelinişte în ţările Europei centrale şi sud-estice.

„Când pacea este ameninţată nu se răspunde cu războiul, ci cu

ganizarea păcii", declara N. Titulescu - din 1932 ministru de externe al

omâniei - în legătură cu noul pact de organizare a Micii înţelegeri, adoptat

la 5 februarie 1933, la Geneva, de cele trei ţări membre. Raporturile de amiciţie

şi ianţă între participanţii la acest sistem de tratate primeau o bază

organizatorică abilă prin unificarea politicii lor generale. Datorită acestei organizări, Mica ţelegere s-a transformat, în timp, într-o Mare Putere care a

acţionat constant întru menţinerea statu-quo-ului teritorial în spiritul tratatelor

de la Versailles.

Participarea României la Conferinţa internaţională pentru dezarmare,

iţiată de Societatea Naţiunilor(1932-1935), s-a încheiat cu un singur rezultat

incret: semnarea la Londra, în zilele de 3-5 iulie 1933, a cunoscutelor convenţii

;ntru definirea agresiunii. Textul documentelor fusese elaborat de N. Titulescu,

r actele echivalau cu un veritabil pact de neagresiune între URSS şi o seamă

itre vecinii săi asiatici şi europeni; dar semnificaţia convenţiilor ar fi crescut în

iportanţă dacă Franţa sau Anglia i s-ar fi alăturat.

în contextul înrăutăţirii climatului politic internaţional în toamna anului 1933,

nistrul român de externe, împreună cu alţi reprezentanţi ai statelor balcanice a (sfăşurat o susţinută activitate pentru extinderea frontului antirevizionist.

în octombrie-noiembrie el va vizita succesiv Belgradul, Sofia, Ankara şi

ena. Roadele acestor negocieri vor fi cuprinse într-o mai lungă serie de tratate

căror corolar va fi Pactul înţelegerii Balcanice. Conceput iniţial ca un tratat în

ici (şi cu Bulgaria, care însă a declinat oferta), actul a fost redactat la Belgrad,

zilele de 2-4 februarie 1934, şi semnat la Atena, la 9 februarie 1934, de

niştrii de externe ai României, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei. Menit să

nsolideze pacea în Balcani, acordul prevedea obligaţia fiecărei părţi de a nu

reprinde nimic fără a.se fi consultat cu ceilalţi rr"T,Dri ai pactului. „Securitatea,

elegerea, asociaţia, integrarea, iată cele patru coloana ale templului pe care

m ridicat astăzi păcii", avea să spună N. Titulescu.

Completarea sistemului de alianţe al Micii înţelegeri cu înţelegerea

i/canică îşi câştiga întreaga sa relevanţă dacă România şi-ar fi normalizat

Dorturile politice cu URSS, desigur în condiţiile respectării intereselor noastre

ţionale.

După semnarea Convenţii/or de definire a agresiunii de la Londra, siunea Consiliului Permanent al Micii înţelegeri desfăşurată la Zagreb, la 22

0

Semnarea înţelegerii Balcanice, în 1934

ianuarie 1934, a hotărât reluarea raporturilor diplomatice cu URSS atunci când

condiţiile necesare vor fi întrunite. în mai 1934, N. Titulescu şi Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic, au definitivat acordul de principiu asupra restabilirii

relaţiilor -reciproce. La 9 iunie 1934, un schimb de note diplomatice afirma că

-cele două guverne îşi garantează reciproc respectul integral al suveranităţii şi îşi

asigură mutual a6ţinerea de la orice amestec în treburile interne ale celuilalt.

Schimbul de trimişi extraordinari s-a produs la începutul lui decembrie 1934.

I Deschiderea celor două ambasade la Moscova şi Bucureşti nu a adus, însă,

I după sine, aşteptata recunoaştere a integrităţii teritoriale româneşti, poziţia

I sovietică rămânând cea afirmată în 1932, la Riga.

| în concepţia diplomaţiei noastre, de altfel ca şi a Franţei, semnarea unui

| pact de asistenţă româno-sovietică, după ce, anterior, ambele state definiseră

| agresiunea şi teritoriul, ar fi însemnat un pas înainte pe calea consolidării

ţ securităţiiîn această parte a Europei. De la început, însă, a devenit evident că

\ nu este posibil ca partea sovietică să recunoască drepturile României asupra

[Meritoriilor dintre Prut şi Nistru, ba mai mult, s-a cerut ca problema Basarabiei să

| fie considerată o chestiune litigioasă între cele două ţări. Este întru totul

ţ lăudabilă abilitatea lui N. Titulescu care, în perioada anilor 1934-1936, împotriva

ţ acestor obstacole, a reuşit să îmbunătăţească substanţial raporturile reciproce.

în acest context, în iulie 1935, regele Carol al II şi guvernul Tătărescu

<t acordau ministrului nostru de externe depline împuterniciri, pentru negocierea

V unui pact de neagresiune cu U.R.S.S. După tatonările de la Geneva, din

| septembrie 1935, N. Titulescu a ales prilejul oferit de conferinţa de la Montreaux,

\, în iunie-iulie 1936, spre a-l discuta în amănunt.

281

Readucerea la laşi, în 1935, a osemintelor lui Dimitrie Cantemir

Cu o nouă împuternicire primită de la Bucureşti (14 iulie 1936) N. Titulescu

negociat cu M. Litvinov bazele viitorului tratat, care au fost consemnate într-un rotocol. Titulescu ar fi dorit ca tratatul să fie semnat imediat, dar ministrul de

xterne sovietic a amânat pentru toamna acelui an. Nu după mult timp însă,

l Titulescu a fost îndepărtat din guvern (la 29 august 1936), sub pretextul unei

întâlnirea lui Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, în 1936

!82

remanieri. în consecinţă, URSS a refuzat să continue discuţiile, chestiunea tratatului de asistenţă mutuală fiind astfel definitiv închisă.

Desigur că, în legătură cu demiterea lui Titulescu şi abandonarea pactului sovieto-român, se pot face infinite speculaţii. Rămâne însă cert că, după remilitarizarea Rhenanieişi sfârşitul firesc al acordurilor de la Locarno, URSS nu mai putea fi interesată să recunoască intergritatea teritorială a unui stat cu un potenţial militar inferior. E deci foarte posibil ca, între tratratul negociat de M. Litvinov şi viziunea conducerii de stat sovietice în aceeaşi problemă să fi existat o mare diferenţă, ceea ce explică amânarea semnării. înlocuirea lui N. Titulescu cu V. Antonescu la conducerea Ministerului Afacerilor Străine nu a modificat însă poziţia României faţă de URSS.

România în relaţiile politice internaţionale, în anii premergători declanşării celui de-al doilea război mondial 1936-1939. Datorita complexităţii situaţiei politice internaţionale, România şi-a arătat dorinţa de a menţine, în continuare, relaţii de bună vecinătate cu U.R.S.S., dar, în paralel a iniţiat norma-lizarea raporturilor sale cu Germania. Gheorghe Brătianu, cunoscutul istoric şi om politic, va deschide seria contactelor cu AdolfHitler, la 16 noiembrie 1936.

Preluarea puterii de către guvernul Goga-Cuza, în decembrie 1937, nu a însemnat o modificare a politicii noastre externe. Noul prim ministru declara, de altfel, la 7 ianuarie 1938, că România îşi va păstra fidelitatea faţă de Societatea Naţiunilor, că relaţiile cu Franţa vor continua şi se va strânge prietenia cu Anglia. Cu Germania şi Italia se doreau tratative pentru încheierea unor noi acorduri comerciale.

în concordanţă cu această orientare, Istrate Micescu, ministru de externe în noul guvern, va vizita, în ianuarie 1938, Cehoslovacia şi Iugoslavia, partene-rele noastre din Mica înţelegere, şi Geneva, sediul organizaţiei mondiale.

Primele semne îngrijorătoare privind destructurarea statală a Europei centrale şi sud-estice, sub presiunea Marilor Puteri revizioniste, au fost corect recepţionate la Bucureşti. După ocuparea Austriei de către Germania (12 martie 1938), la Bucureşti se luau măsuri imperative împotriva organizaţiei extremiste de dreapta, Garda de Fier, iar la 30 aprilie 1938, în contextul declanşării crizei cehoslovace, era aprobată survolarea teritoriului românesc de către avioanele achiziţionate de Cehoslovacia din URSS.

în a doua jumătate a anului 1938, România se va strădui să descurajeze tendinţele agresive ale Ungariei şi va întreprinde o intensă activitate diplomatică în sprijinul integrităţii Cehoslovaciei. După ce în zilele de 29-30 septembrie 1938, la Miinchen, primii miniştri ai Angliei, Franţei, Germaniei şi Italiei au cedat regiunea sudetă a Cehoslovaciei Reichului, consacrând, astfel, pe seama noilor state naţionale din Europa centrală şi sud-estică, nefasta politică a concilia-torismului, Mica înţelegere s-a văzut nevoită să-şi încheie, practic, existenţa.

împotriva acestei situaţii România continua să rămână credincioasă vechilor ei aliaţi. La 18 octombrie 1938, factorii de decizie ai ţării noastre se opuneau categoric încorporării Ucrainei subcarpatice la Ungaria; pe de altă parte, erau ferm respinse ofertele Poloniei ca o parte a acestui teritoriu să fie anexat României întrucât era locuit de conaţionalii noştrii. Cu toate acestea, la 2 noiembrie 1938, prin „primul dictat de la Viena", dezmembrarea Cehoslovaciei se agrava, un terito-riu de 12 000 km

2 cu o populaţie de un milion locuitori fiind încorporat Ungariei.

Situaţia internaţională îngrijorătoare a României, credincioasă pactului ■Societăţii Naţiunilor şi alianţei cu democraţiile occidentale, dar presată de

Germania fascistă spre concesii, l-a determinat pe regele Caro/ al II să

283

ntreprindă vizite oficiale în Marea Brttanie (15-18 noiembrie 1938) şi Franţa 18-21 noiembrie). Vizita particulară în Germania a cuprins şi o convorbire cu \dolf Hitler \a Berghof (24 noiembrie), în cursul căreia cancelarul Reichului a erut României să rupă legăturile cu Anglia şi Franţa şi să aducă la putere lartidul legionar. Replica regelui nu a întârziat; în noaptea de 29-30 noiembrie 938 Corneliu Zelea Codreanu a fost împuşcat împreună cu alţi 13 membri ai ormatiunii sale politice, fapt ce a deteriorat imediat relaţiile româno-germane.

Retras pentru mai bine de o lună de la postul său, ministrul Reichului la Jucureşti se va întoarce abia la 30 ianuarie 1939, prilej pentru guvernul român ,ă reia, aproape imediat, tratativele economice între cele două ţări. Interesul României era acela de a obţine din partea lui Hitler, în schimbul unor importante ivantaje, recunoaşterea frontierelor sau, în cel mai bun caz, un angajament de espectare a statu-quo-ului teritorial. Negociat fără nici un fel de condiţii jrealabile, „Tratatul asupra promovării raporturilor economice"între cele două ăn va fi semnat la 23 martie 1939. Aplicarea lui a întâmpinat însă numeroase ezistenţe guvernamentale şi a fost mult tărăgănată.

între timp, criza cehoslovacă se apropia de final. La 14 martie 1939 Slovacia şi proclama independenţa, în vreme ce trupele maghiare intrau în Ucraina jubcarpatică. A doua zi, la 15 martie 1939, Cehia era invadată de armatele jermane, Praga fiind la rândul ei ocupată. în faţa acestei situaţii şi a unui posibil îtac germano-maghiar, pe 20-21 martie 1939 guvernul român ordona concen-rarea preventivă de trupe în Transilvania. Iniţiativei Marii Britanii şi Franţei, ngrijorate de soarta statelor europene ameninţate de fascism, i se răspundea că ,suntem hotărâţi să ne apărăm hotarele şi neatârnarea". Puterile occidentale erau solicitate să nu mai admită „noi schimbări în hotarele şi stările din Europa".

La 21 martie 1939 guvernul român decretează mobilizarea, împrejurare în :are se desfăşoară ultima fază a negocierilor economice româno-germane, nclusiv semnarea tratatului mai sus amintit. Urmau, aproape imediat, un acord ■eferitor la plăţile comerciale între Franţa şi ţara noastră, un protocol comercial ntre aceleaşi părţi, care prevedea, între altele, dublarea exportului de produse jetrohere în schimbul unui import masiv de motoare, instalaţii industriale, fier şi Dţel, şi, la 12 iunie 1939, un acord prin care guvernul britanic acordă garanţii Dentru sporirea exportului acestei ţări către România.

La 13 aprilie 1939, prim-miniştrii Angliei şi Franţei, în numele guvernelor or, dădeau României şi Greciei asigurarea că dacă va fi întreprinsă o acţiune ce Dune în pericol independenţa lor „cele două se angajează să le dea deîndată toată asistenţa care le stă în putere". în contextul situaţiei complicate în care se afla România, garanţiile democraţiilor occidentale au constituit un sprijin pentru întărirea poziţiei internaţionale a ţării noastre. Vizita la Berlin a ministrului de Bxterne român, GrigoreGafencu (18-20 aprilie 1939), confirmă opinia că, cel puţin deocamdată, Hitler nu era interesat să sprijine revizionismul maghiar în schimbul prieteniei României.

Intensele contacte diplomatice, care au inclus şi acţiuni de salvare a înţelegerii Balcanice, după dispariţia Micii înţelegeri, pun în evidenţă voinţa ţării noastre de a rămâne departe de conflictul mondial care se pregătea, cu vizibilă preocupare pentru menţinerea, în noile condiţii, a integrităţii teritoriale. încă la 11 august 1939, în întrevederea dintre suveranul României şi preşedintele Turciei, cele două ţări hotărau un demers comun pe lângă guvernele englez şi francez, în cazul unui atac, Caro/ al II se arăta interesat chiar de un pact de neagresiune cu URSS, pe care l-ar fi dorit negociat de Ankara.

284

Semnarea tratatului germano-sovietic'Ya 23 august 1939, la Moscova, instituia supremaţia celor două puteri asupra Europei sud-estice şi pregătea declanşarea, în viitorul cel mai apropiat, a celui de-al doilea război mondial. în protocolul adiţional secret, cunoscut abia după 1945, se afirmă, la punctul trei, interesul manifestat de partea sovietică pentru Basarabia şi totalul dezinteres al celei germane faţă de aceste teritorii. într-o lume partajată de interese con-tradictorii şi în preajma celei mai teribile catastrofe din întreaga sa istorie, România afirma, la 28 august 1939, obiectivele esenţiale ale politicii sale externe: apărarea fermă a independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării, respect faţă de toate angajamentele asumate, consolidarea înţelegerii' Balcanice, destindere în raporturile cu Bulgaria şi Ungaria.

Din instrucţiunile lui Ion C Brătianu pentru delegaţia română care urma să negocieze la Viena (martie-aprilie 1924) normalizarea raporturilor României cu URSS.

,De la început, veţi insista asupra faptului că noi nu ne-am amestecat şi nu ne vom amesteca în afacerile interne ale Rusiei şi că noi, întotdeauna am refuzat să intervenim pentru a ajuta pe duşmanii ei, oferindu-le ample asigurări asupra intenţiilor noastre paşnice, veţi declara că noi suntem gata să reluăm cu ei relaţii normale şi amicale, dar că, pentru aceasta recunoaşterea frontierei este necesară, căci fără frontieră se pot obţine armistiţii, dar nu relaţii normale între cele două tăn '

Textul pactului de asistenţă mutuală sovieto-român adoptat şi parafat în vara 1936

1. Asistenţă mutuală în cadrul Societăţii Naţiunilor care să nu vizeze în mod special un stat, ci în general orice agresor european

-~ 2 Intrarea în acţiune a fiecăruia dintre ţări se va face numai când Franţa va fi intrat în acţiune

3. Guvernul sovietic recunoaşte că în virtutea diferitelor obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea guvernului regal al României, la fel cum, Guvernul regal al României recunoştea că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în URSS fără o cerere formală a guvernului sovietic

4 La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, după cum la cererea guvernului URSS, trupele române trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul URSS, la vest de Nistru"

*

într-o scrisoare adresată regelui Carol al II după demiterea sa din funcţia de ministru de externe, Nicolae Titulescu relatează unul din dialogurile sale cu N Litvinov la Talloires în vara 1937.

„în sfârşit Litvinov mi-a spus „vă amintiţi condiţiile în care am reluat relaţiile noastre diplomatice? Vă era atât de teamă de ministrul rus în România încât mi-aţi pus întrebarea Şi dacă acest ministru intră în biroul meu şi îmi cere în mod paşnic Basarabia în virtutea articolului 19 din Pactul Societăţii Naţiunilor?"

Am răspuns atunci «îl veţi da afară» România repet - în zadar spuneţi contrariul - şi-a schimbat politica externă Vrem ca

potenţialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus şi nu german De aceea ţin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile".

' TEMĂ

1 Care au fost principalele trăsături ale diplomaţiei româneşti în anii dintre cele două războaie mondiale?

2 Caracterizaţi relaţiile româno-sovietice în perioada interbelică 3 Care au fost cauzele înlăturării, în 1936, a lui Nicolae Titulescu din guvern? 4 Prezentaţi situaţia diplomatică a României în anii 1938-1939

285

VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (1918-1948) (I)

- CARACTERISTICI GENERALE. - ALTE MODALITĂp DE AFIRMARE A SPECIFICULUI NAŢIONAL.

ISTORIOGRAFIA. -NAŢIONAL SI UNIVERSAL ÎN CULTURA ROMÂNĂ.

Caracteristicile generale. Du

Pă încheierea războiului din 1916-1918 şi

realizarea României rvîari, a început în ţara noastră şi din punct de vedere

cultural o perioadă plină de efervescenţă, caracterziată prin confruntarea liberă a unor curente de gândire şi a unor orientări stilistice diverse, o confruntare loială,

civilizată şi, în cele din urmă, salutară pentru toţi partenerii de discuţii, chiar

atunci când ei se situau pe poziţii antagoniste. După cum în politică un regim

democratic pluralist, cum era acela consfinţit prin Constituţia din 1923, lăsa

libertate de existenţă şi de exprimare unui larg spectru de orientări, a căror

permanentă întâlnire în arena parlamentară reprezenta, pentru fiecare dintre ele,

condiţia păstrării unui spirit mereu treaz şi activ, tot astfel varietatea direcţiilor

culturale constituia o garanţie pentru nota de culoare şi de tumult care defineşte

viaţa spirituală a României după 1918.

Această bogăţie de tendinţe, de iniţiative şi evenimente avea să-şi

păstreze trăsăturile definitorii până către 1945, după care intervine spiritul „nou",

nivelator, al culturii importate din Uniunea Sovietică o dată cu dictatura comunistă căreia îi era aservită. Acest punct terminus al înfloritoarei noastre

culturi interbelice avea să însemne nu numai uniformizarea la nivelul mediocru şi

submediocru, ci şi distrugere de valori, în sensul cel mai concret: mari opere

interzise, ascunse prin fondurile secrete ale bibliotecilor, inaccesibile marelui

public; creatori radiaţi din tezaurul omologat al culturii române, împiedicaţi să

publice; lucrări fundamentale îngropate în uitare; mari oameni de cultură distruşi

moral şi fizic în universul concentraţionar, în închisori de sinistru renume, la

Sighet, la A/ud, la Gherla, sau pe şantierul canalulu; Dunăre-Marea Neagră. Se

atenta, astfel, la însăşi identitatea culturală a pbporului român, o identitate

definită prin efortul conjugat al generaţiilor de ctitori ai României moderne într-un

proces izvorât, încă de la începutul secolului al XIX-lea, din dorul de legitimă

situare în rândul celorlalte culturi europene şi edificat mai târziu fără întrerupere, pe o traiectorie constant ascendentă, până la temporara breşă impusă după al

doilea război mondial.

în interiorul acestui proces unic de definire a unei identităţi culturale

româneşti, compatibilă şi comparabilă cu alte mari culturi ale Europei moderne,

perioada interbelică se constituie ca o etapă conturată, definită nu numai prin

amploarea fenomenului cultural, ci şi în plan valoric descriptibilă ca un moment

286

de apogeu, în care se regăsesc, în

plină perioadă creatoare, nume con-

sacrate dinaintea primului război mon-

dial, dar apar şi noi personalităţi.

Caracteristic perioadei interbelice

este, pentru cultura română, şi inte-

resul crescut pentru descoperirea şi punerea în valoare a specificului na-

ţional, în timp ce, în secolul al XIX-lea,

dominanta era dată de căutarea şi

cultivarea acelor elemente care re-

prezentau trăsături de unire între cul-

tura română şi alte mari culturi (fran-

ceză, germană, italiană), în prima

jumătate a veacului nostru şi cu pre-

cădere în perioada interbelică, oamenii

de cultură români revin tot mai des la

întrebări - uneori doar subînţelese -

cărora le caută răspuns de pe diferite poziţii ideologice şi cu mijloace proprii

diferitelor domenii ale creaţiei spirituale: cine suntem

noi cu adevărat?, prin ce ne distingem?, cum ne

dife-

renţiem de alte culturi europene?, până unde merge înrudirea noastră spirituală cu alte naţiuni şi unde apare elementul caracteristic, diferenţa specifică?, ce

aducem original în cultura Europei şi care este obârşia acelor trăsături care ne

singularizează, fără a ne izola totuşi?. Această problematică pe care o

prefigurau câteva personalităţi active în deceniile precedente (Vasile Alecsandh

ca folclorist, "Bogdan Petriceicu Hasdeu în studii de istorie, etnografie şi

lingvistică, Nicolae Densuşianu în „Dacia preistorică"), capătă amploare după

împlinirea vechiului vis al unităţii naţionale, materializându-se în creaţii care, la

prima vedere, cu greu se pot plasa sub acelaşi stindard. Uneori, prin soluţiile diferite pe care le propun aceloraşi probleme,

căutătorii specificului naţional se situează în nedisimulată opoziţie unii faţă de

alţii, adesea chiar polemizând; ceea ce îi uneşte, totuşi, este căutarea unei

identităţi bine precizate. Desigur, cei mai apropiaţi unei asemenea preocupări

sunt istoricii. Generaţia interbelică ne-a lăsat o moştenire fundamentală în acest

domeniu. O operă reprezentativă şi, fără îndoială, cea mai vastă, a creat-o

Nicolae lorga (1871-1940), personalitate activă în istoriografie, literatură,

publicistică, politică. încă înaintea primului război mondial îşi afirmase interesul

pentru problematica naţională în literatură, ca teoretician al sămănătorismului,

curent cristalizat în jurul revistei cu acelaşi nume, pe care a condus-o din 1903.

Văzând în civilizaţia românească o continuatoare legitimă a Bizanţului (în

„Byzance apres Byzance"), într-o epocă în care istoriografia mondială manifesta un spor de interes pentru Imperiul roman de răsărit, Nicolae lorga repunea în

circulaţie valori culturale care defineau una din componentele de bază ale culturii

româneşti. Puse provizoriu în paranteză de gânditorii secolului trecut, dornici să

287

Nicolae lorga

se distanţeze de ceea ce le părea

medieval, deci anacronic, trăsăturile

bizantine ale culturii româneşti con-

stituie unul din motivele mereu reluate

de istoriografii români ai veacului

nostru, şi nu numai de ei, ci şi, de

asemenea, de muzicologi, muzicieni, istorici de artă şi artişti plastici. Cer-

cetările bizantinologului Nicolae Bă-

nescu (1878-1971), cele ale preotului

şi muzicologului /. D. Petrescu (1884-

1970), creaţii ca „Oratoriul bizantin" a\

compozitorului Paul Constantinescu

(1909-1963), studiile de iconografie

bizantină şi românească veche ale

istoricului de artă /. D. Ştefănescu

(1886-1981), picturile în stil neo-bi-

zantin ale lui Constantin Petrescu

(1871-1954), toate constituie probe ale asumării ascendenţei sale, impe-

rial-bizantine, de către cultura româ-

nească interbelică.

înrudită cu această atitudine este şi reconsiderarea Ortodoxiei, privită nu numai

ca leagăn al spiritualităţii româneşti, ci şi ca sursă actuală, vie, de înnoire a

trăirilor superioare. Mişcarea de idei gravitând în jurul revistei „Gândirea",

indisociabilă de numele şi personalitatea lui Nichifor Crainic, constituie

eşantionul gel mai la îndemână pentru ilustrarea „ortodoxismului" din cultura

românească interbelică. Totuşi, el nu a fost şi unicul căutător de resurse

spirituale în tradiţia ortodoxă. Este cunoscut faptul că, la rândul său, Nae

lonescu, profesor de logică şi filosofie cu mare audienţă în rândul tinerilor

studioşi din epocă, dar adesea contestat de Crainic, manifesta o atracţie aparte faţă de scrierile patristice, citându-l mai ales pe Origene.

O altă formă de căutare a valorilor originare ale culturii române este

detectabilă în interesul pentru etnografie şi folclor. în aceste domenii perioada

interbelică a adus contribuţii dintre cele mai însemnate. Receptiv la noutatea

tehnică a „fonogramei" (posibilitate de înregistrare şi redare a sunetelor), George

Breazul (1887-1961) pune bazele „Arhivei fonogramice", nucleu al primei

fonoteci cu specific de folclor din România, la a .cărei îmbogăţire va contribui,

decisiv, compozitorul şi folcloristul Constantin Brăiloiu (1893-1958). Compo-

zitorul maghiar Băla Bartok (1881-1945) activează şi el, concomitent, ca unul

dintre cei mai pasionaţi culegători ai folclorului românesc.

Pentru creaţia muzicală din epocă folclorul va fi una din principalele surse

de inspiraţie. Alături de marele George Enescu (1881-1955), autor al binecu-noscutelor „Rapsodii române", al Suitei a ,'ll-a „Săteasca", al „Sonatei a lll-a

pentru pian şi vioară", o întreagă generaţie de compozitori îşi exprimă, prin

creaţiile de vădită sorginte folclorică, admiraţia faţă de geniul muzical al

288

George Călinescu

poporului român. Mihail Jora, Marţian

Negrea, Sabin Drăgoi, Tiberiu Bre-

diceanu sunt doar câţiva dintre muzi-

cienii acestei generaţii.

Binecunoscută este, în acest

context, atracţia pentru universul rural In

general, prezentă în unele creaţii literare ale epocii. Sămănătorismul stă martor a\

acestui interes, cu rădăcini într-o pe-

rioadă anterioară. Anii dintre cele două

războaie aduc şi ei, în special prin proza

lui Liviu Rebreanu, într-o tonalitate

proprie, ataşamentul literaturii române

pentru tematica ţărănească, problemă

mult mai amplu tratată în cadrul stu-

diului de istorie a literaturii române.

Acelaşi filon de disponibilitate su-

fletească faţă de satul românesc îl

întâlnim în preocupările sistematice de etnografie, în tematica rurală frecventă

în pictura şi grafica vremii, ca şi în repetatele încercări

de constituire a unui stil naţional în arhitectură, de

asemenea

în proliferarea, uneori până la exagerare, a societăţilor feminine, mai mult sau

mai puţin culturale, care încurajau confecţionarea şi purtarea costumelor

naţionale în tot felul de ocazii festive. Nu vrem, desigur, să stabilim nici o

echivalenţă între fenomenele enumerate mai sus. în plan estetic, ele au dus la

apariţii eşalonate pe o scară de valori. Singura lor zonă de contact o constituie

interesul comun .pentru ţăranul român şi creaţiile sale. .

Unul dintre pionierii cercetărilor în domeniul artei populare a fost Al.

Tzigara-Samurcaş (1927-1952) iniţiator al colecţiilor Muzeului naţional de artă veche românească, pentru care arhitectul N. Ghika-Budeşti a construit edificiul

din Bucureşti, şoseaua Kiseleff, în stil neo-românesc (astăzi Muzeul Ţăranului

Român). Sociologul Dimitrie Guşti, un adevărat şef de şcoală, a condus cercetări

sistematice pe teren, realizate cu grupuri de studenţi entuziaşti, din rândul cărora

s-au ales viitoare vârfuri ale sociologiei şi etnografiei româneşti (Traian Herseni,

H.H. Stahl, Mihai Pop, Romulus Vulcănescu etc). Tot lui Dimitrie Guşti îi

datorăm organizarea Muzeului Satului din Bucureşti, rezervaţie de arhitectură

Populară românească de excepţională valoare. După modelul său etnologul

Romulus Vuia va organiza un muzeu similar la Cluj. O altă personalitate de

Primă mărime în etnografia românească interbelică este Tache Papahagi,

autorul acelui corpus de imagini, de acum cu valoare istorică, intitulat „Images

d'ethnographie roumaine", precum şi a mai multor culegeri de folclor. Ca şi în cazul muzicii, interesul acordat culegerii de date despre arta şi

arhitectura populară a fost dublat, în planul creaţiei artistice culte, de un adevărat

curent care folosea, ca motiv de inspiraţie, „citatul folcloric", după cum îl putea

folosi şi pe cel bizantin, cu acelaşi sens: de raportare la un arhetip cultural nu

289

Liviu Rebreanu

numai prestigios, ci şi încărcat cu o valoare

simbolică, de model primordial. în pictura

românească interbelică tematica ţără-

nească apare, poate, chiar mai frecvent

decât în literatura epocii. Ea nu are, de

regulă, nimic dulceag sau pitoresc; dim-

potrivă, la Ştefan Dumitrescu, la Dimitrie Ghiaţă, i se asociază chiar o anumită

asprime, moştenită probabil din pictura lui

Ion Andreescu. Ca mii Ressu, Octav Băn-

ci/ă, Aurel Băeşu, Nicolae Tonitza sunt

doar câţiva dintre pictorii care îşi aleg,

adeseori, modelele din rândul ţăranilor sau

din mediul de viaţă al acestora.

Prezenţa României la mari expoziţii

internaţionale (Barcelona 1929, Paris 1937,

New York 1939) este întotdeauna apreciată

şi răsplătită cu premii şi datorită tematicii de

inspiraţie folclorică, aşa cum este cazul compoziţiei de mari dimensiuni „Nuntă

ţărănească", operă a soţilor Ana şi Aurel

Jiquidi, medaliată la Paris în 1937. O altă artistă foarte

activă, Nora Steriadi, adaptează stilul tradiţional al

picturii româneşti

post-bizantine la tehnici inedite, ca mozaicul de sticlă şi broderia de mari

dimensiuni („Familia Brâncovenilor"reia în această ultimă modalitate decorativă

tipul de portret votiv de grup consacrat la sfârşitul secol.ului al XVII-lea de Pârvu

Mutu Zugravul). Alte interpretări ale stilului post-bizantin ni le oferă, sporadic,

pictoriţa O/ga Greceanu, sculptorii Dimitrie Paciurea (Adormirea Maicii

Domnului") şi Fritz Storck (Evanghelista „Ghiorgieff" din cimitirul Şerban Vodă

din Bucureşti). Nici arhitecţii nu rămân străini acestei tentaţii de întoarcere la sursele

tradiţionale. Elaborarea unui stil românesc constituie un ideal pentru mai multe

generaţii de creatori din acest domeniu. Petre Antonescu, elev al arhitectului Ion

Mincu şi Grigore Cerchez, descins din aceeaşi filiaţie stilistică, ridică la scară

monumentală elemente de arhitectură brâncovenească, gândite iniţial pentru

edificii de mici dimensiuni. Aşa iau naştere Şcoala de Arhitectură (astăzi

Institutul de Arhitectură „Ion Mincu"din Bucureşti, arh. Gr. Cerchez), Ministerul

Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Capitalei, ark Petre Antonescu). Elementele

de pietrărie traforată, cu motive tipic brâncoveneşti, constituie nota distinctivă

pentru această tentativă de reformulare stilistică, mai adecvată edificiilor de

dimensiuni modeste (Vila Minovicipe şoseaua Bucureşti-Ploieşti; Casa Disescu

de pe Calea Victoriei 196 din Bucureşti etc). O altă generaţie de arhitecţi îşi propune elaborarea unui stil românesc,

luând ca punct de plecare elemente de arhitectură populară. Efectele decora-

tive nu mai apar diatr-o îmbelşugată ornamentaţie, ci rezultă din alternanţa

lemnului cu zidăria, a albului cu negrul, a plinului cu golul. Sobrietatea şi bunul

290

Dimitrie Guşti

gust caracterizează lucrările reali-

zate în acest stil de arhitecţi ca G M.

Cantacuzino şi Henrieta

Delavrancea.

A treia tentativă de definire a

unui specific arhitectonic aparţine lui

Constantin Joja, arhitect care va persevera în această direcţie şi după

cel de-al doilea război mondial.

Pentru el, etalonul îl reprezintă ve-

chea arhitectură orăşenească din

'Ţările Române, acele construcţii cu

geamlâc pe structură de lemn pe care

incendiile, dar şi o anumită menta-

litate răspândită în secolul trecut le-

au distrus cu perseverenţă. Demersul

arhitectului Joja vizează nu numai

reabilitarea, ci şi reînvierea acestui tip

de construcţie autohton.

Alte modalităţi de afirmare a

specificului naţional. Istoriografia. Pentru a enumera în toată diversitatea lor acele manifestări

ale culturii

româneşti interbelice, care ilustrează tendinţa ei de reconsiderare a originilor, fie ele bizantine (de fapt, post-bizantine), ortodoxe, sau folclorice, se cuvin

enumerate şi câteva cazuri singulare, greu de subsumat vreuneia din cele trei

direcţii enumerate anterior.

Cel dintâi este istoriografia privitoare la Ţările Române în ansammblul ei.

Fireşte, aceasta este, prin vocaţie, o răsfrângere către trecut, deci nu numai

studiile bizantine, ci preocupările pentru istoria pământului românesc, luate în

ansamblul lor, îşi justifică încadrarea în acest capitol. Vasile Pârvan (1882-

1927), istoric şi arheolog, dublat şi de o viziune filozofică asupra istdriei, are,

desigur, rezervat un loc privilegiat în această galerie de cercetători. Interesul său

a vizat atât civilizaţia geto-dacă (lucrări principale „Getica", „Dacia", „Civilizaţiile străvechi în regiunile carpato-danubiene"), cât şi coloniile greceşti de la Pontul

Euxin (săpături la Histria) şi legăturile lumii geto-dace cu Roma antică

(organizează Şcoala română din Roma, tipăreşte „Ephemeris Dacoromâna"). La

laşi, Orest Tafrali (1876-1937) vădeşte aceeaşi pluralitate de disponibilităţi, ca

istoric (bizantinolog) şi arheaolog, fiind, totodată, şi primul român căruia îi

datorăm o sinteză de istorie a artei universale. Nicolae N. Moroşan (1902-1944)

este un deschizător de drumuri în Preistoria din România, domeniu tratat

interdisciplinar (arheologie, paleontologie - fauna fosilă cuaternară - şi geologia

pleistocenului); circumscrise domeniului istoric, aceste cercetări au pus în

evidenţă existenţa paleoliticului în Moldova, Dobrogea şi în Nordul Basarabiei.

Arheologii din generaţia următoare se dedică, fiecare, unei zone şi epoci

distincte (Vladimir Dumitrescu - neolitic; Constantin Daicoviciu - civilizaţie dacică şi daco-romană; Grigore Florescu- epocă romană şi bizantină etc).

291

Nicolae N. Moroşan

Una din cele mai interesante

personalităţi ale istoriografiei române

interbelice este Gh. I. Brătianu (1898-

1953), istoric şi om politic deopotrivă,

autor a numeroase studii şi a câtorva

sinteze („Tradiţia istorică despre înte-

meierea statelor româneşti", „O enig-mă şi un miracol istoric: poporul ro-

mân"), susţinător cu temeinice argu-

mente a unităţii şi autohtoniei popo-

rului român. Interesul marcant pentru

fenomene aparţinând istoriei econo-

mice şi sociale îl situează în cercurile

înnoitoare ale istoriografiei mondiale la

acea dată, în rândurile cărora s-a

bucurat, într-adevăr, de recunoaştere

şi prestigiu.

în sfera aceloraşi preocupări pentru trecutul naţional se înscrie şi

activitatea lui loan Lupaş{ 1880-1967), prin a sa „Istoria unirii românilor".

Naţiona! şi universal tn cultura română. Un alt

mod de a pune problema specificului naţional, a

acelor

ilemente care disting poporul român de celelalte popoare ale Europei, îl aflăm la

Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), psiholog, sociolog şi filosof, care îşi

ledică o parte a operei încercării de definire a ceea ce el numea „românismul".

'reocupările sale nu se limitează însă la acest aspect al cunoaşterii, el fiind, de

semenea, autorul unei concepţii filosofice, personalismul energetic, un model

ropriu de interpretare a lumii, care îl situează şi în categoria personalităţilor

iteresate de problematica general umană.

O asemănătoare pendulare între problematica naţională şi cea cu caracter e generalitate se mai regăseşte şi la alte personalităţi culturale ale epocii. Un un exemplu ni-l oferă Lucian B/aga (1895-1961) în opera sa cu caracter

Joretic, unde descrierii „spaţiu/ui mioritic" din „Trilogia culturii", i se alătură o

nagine globală a universului şi a raportului său cu capacitatea de cunoaştere a

mului.

Nici generaţia mai tânără, modelată spiritual sub înrâurirea filosofului şi

)gicianului Nae lonescu (1890-1940) nu a rărrîas străină dublei tentaţii, a

ăutării general-umanului şi specificului românesc deopotrivă; cel mai

oncludent ilustrează această dualitate operele lui Mircea Vulcănescu şi

Constantin Noica, dar şi la Mircea E/iade se face simţită, într-un alt mod, specific,

ceeaşi chemare. Pentru el, din interesul prim, trezit de lumea miturilor şi redinţelor din România se dezvoltă, firesc, cercetarea originilor imediate,

eto-dace şi îndepărtate, indo-europene, pentru a ajunge, în cele din urmă, la o

xtindere a sferei de interes la scară planetară. Un caz aparte îl constituie Emil

Voran, cu nota sa de pesimism în considerarea specificului românesc.

92

George Enescu

Alternanţa focarelor de interes între valorile naţionale şi cele universale nu este proprie doar creaţiilor te'oretice. Artiştii din diferite domenii o cunosc deopotrivă. Sculptorul Constantin Brâncuşi (1876-1957), prin opera sa egal revendicată de patrimoniul spiritual românesc şi de cel universal, stă mărturie în acest sens. I se pot alătura, în muzică, George Enescu (1881-1955) şi Dimitrie Cuclin (1885-1980), inspiraţi când de folclorul naţional, când de teme aparţinând culturii universale. De notat, în plus, opera teoretică a celui din urmă, înglobând o viziune personală, funcţionalistă, asupra muzicii,"într-un sistem filozofic original.

* *

*

Despre specificul naţional, după George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până

in prezent:

„Deşi este foarte firesc ca un popor aşa de unitar şi de vechi să aibă trăsătura lui diferenţială,

care se şi intuieşte îndată în latura ei inefabilă, punerea problemei notei specifice e primită de mulţi

cu mare inimiciţie Cei care ştiu că francezii sunt raţionalişti, germanii idealişti, englezii pragmatici,

ruşii mistici, orientalii fatalişti nu vor să admită că sufleteşte, deci şi culturaliceşte, trebuie cu

necesitate să ne deosebim de alţii... Nicăieri nu se va găsi un intelectual chiar şi în cosmopolita

Americă de Nord, care să afirme că el n-are nici o notă diferenţială. Această declaraţie însăşi,

semănând cu Nimeni a lui Odiseu, formează o puternică notă specifică. Şi de altfel se face o eroare

însemnată când se socoteşte că a fi personal înseamnă să te deosebeşti în totul de alţii. Pe tot

globul oamenii poartă aceleaşi veştminte şi impresia superficială e de uniformitate. Dar ochiul adânc

va distinge stilul propriu.. Din cauza marelui concurs de grupuri alogene, poporul nostru a căpătat o

silă de străin şi de venetic, pe care nu şi-o acoperă. El are o vie aspiraţie eugenică de puritate a

rasei. Opera lui Eminescu, a lui Goga, exprimă această stare de spirit. în forma noastră de civilizaţie covârşeşte factorul colectiv. Românul este o fiinţă sociabilă. De

aceea subiectele cu mişcări de gloată, răscoale, războaie, răzmiriţe, izbutesc mai bine (vezi

Rebreanu)".

Nicolae lorga, Poporul, inspirator al civilizaţiei şi literaturii române moderne:

„El, acest popor este inspiratorul civilizaţiei moderne; el a dat naţiei şi pe primii din scriitori şi

pe primii din artişti. Enescu, fiul unui arendaş, Grigorescu începuse făcând icoane pentru bisericile

săteşti... Nu numai prin munca sa necunoscută, care dă României agricole toate bogăţiile ei, dar şi

prin alte manifestări, ruralul a arătat că viitorul trebuie să se razime pe puternicii lui umeri; nesocotit,

batjocorit, stors de străini şi chiar de ai săi, acest popor de ţărani izbuti, prin energia sa neînvinsă,

să doboare tot ce i s-a pus în cale şi să menţină vitalitatea rasei. Viaţa românilor din Ardeal nu se sprijinea atât pe talentul şi cunoştinţele clasei intelectualilor;

adevăratul eroism se găsea în masele ţărăneşti... Această literatură, venind din adâncimile vieţii

naţionale însăşi, grăbi dezvoltarea naţiunii".

TEMĂ:

1. Ilustraţi aspectele esenţiale ale specificului naţional în cultura românească interbelică. 2. Cum se reflectă raportul dintre cultura naţională şi cea universală în perioada interbelică?

293

VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (II)

- DESCHIDERI SPRE CULTURA EUROPEI. - ARTELE SPECTACOLULUI. / - MARILE SINTEZE SI MARII PRECURSORI.

Deschideri spre cultura Europei. O mare parte a fenomenului cultural omânesc din perioada interbelică se situează dincolo de limitele identificării sau iunerii în valoare a specificului naţional. Aceasta nu înseamnă nici negarea sau onorarea lui programatică, ci doar detaşarea a numeroase spirite creatoare faţă le o problematică oricum abundent ilustrată în cultura epocii. Printre cei la care e manifestă această detaşare, câţiva îşi pun explicit problema sincronismului cu nişcarea europeană de idei. De obicei, ei reprezintă ceea ce s-a numit „avan-larda", mişcările cele mai explicit angajate în ruperea de tradiţie, de negare a icesteia şi, uneori, de înlocuire a ei cu noi forme culturale. Dar, substanţa anomenului de detaşare faţă de tradiţionalism nu o reprezintă avangardiştii, ci urna tuturor creaţiilor care îşi caută făgaşe proprii, fără a se preocupa de legarea tradiţiei, tot aşa cum nu se interesează nici de imitarea ei programatică. )esigur că ele nu apar din nimic, dar nici nu-şi fac un obiectiv din conştientizarea au din afişarea ascendenţelor spirituale.

în literatură, un exemplu îl constituie, în acest sens, activitatea din jurul evistei „Sburătorul" şi al cenaclului său, sub îndrumarea criticului Eugen .ovinescu. începând să apară la scurt timp după terminarea războiului (1919), Sburătorul" a fost o veritabilă pepinieră a valorilor literaturii interbelice, în paginile ale publicând Cam// Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Anton io/ban, //arie Voronca şi alţi scriitori, precum şi critici de primă mărime ca Tudor /ianu, George Călinescu, Vladimir Streinu, E Lovinescu. Diversitatea operelor icestor creatori ne prezintă „Sburătorul" mai mult ca pe un mediu proprice afirmării alorilor decât ca pe un loc al experimentării sau aplicării unei anumite doctrine. :ireşte, nu ne putem limita la cercul mai mult sau mai puţin fidel „Sburătorului", itunci când ne referim la valorile literaturii interbelice. Tudor Arghezi, Ion \/linulescu, Cezar Petrescu, George Bacovia sunt nume dintre cele mai •roeminente, care se pot cita în sprijinul ilustrării desprinderii de căutarea pecificului naţional, după cum orientarea opusă îşi găseşte o strălucită eprezentare în opera lui Mihail Sadoveanu, sau a lui Octavian Goga.

Tot în perioada interbelică se plasează, în cea mai mare parte, şi activitatea reatoare a câtorva scriitori de origine română care îşi redactează operele în limba ■anceză, bucurându-se, astfel, de o mai rapidă integrare în patrimoniul culturii ■uropene care, prin conţinutul acestor opere, ia adesea contact cu valori ale imbianţei spirituale din România. Este vorba despre poetele Elena Văcărescu şi \nna de Noailles, de scriitorii principesa Martha Bibescu şi Pana/t /strat/. De

'94

facturi stilistice şi tematice foarte deo-sebite, ei reprezintă porţi deschise ale Europei către cultura română.

Un loc aparte îl ocupă mişcarea de avangardă, grupată în jurul revistei „Contemporanul", şi a altor periodice cu apariţii de mai scurtă durată („Integral", „Unu", „75 HP"). Conturată din anii primului război mondial, când Tristan Tzara, originar din România, participa la naşterea dadaismului la Zurich, această mişcare, la care se asociază tendinţe suprarealiste, dar şi cubiste, în artele plastice, avea să se manifeste pe parcursul întregii perioade interbelice, fără a cunoaşte totuşi o prea largă audienţă în rândurile publicului ro-mânesc, mai predispus la receptarea for-melor tradiţionale ale culturii. Prin acţiunea culturală a avangardei, România interbe-lică se situează în pas cu experimentele culturale cele mai recente ale întregii Europe, dar, la fel ca şi în restul conti-nentului, impactul socio-cultural al curen-telor de avangardă rămâne unul restrâns, datorită lipsei de identificare cu gustul

Mircea Eliade

Piaţa Senatului din Bucureşti

295

ajontăţii consumatorilor de cultură, pe care, dimpotrivă, îşi propune sistematic 3-i şocheze, să le zdruncine mentaliţile prea conformiste. Fenomenul /angardist este receptat în mod similar, indiferent dacă manifestările sale ivesc literatura sau artele. Singurul domeniu în care modernismul, nu fără iele concesii, a reuşit să se afirme în mod mai durabil, este arhitectura; aici jbismul, bazat pe o concepţie funcţional istă, îşi câştigă adepţi influenţând scisiv schimbările pe care perioada interbelică, mai ales deceniul al patrulea, îl juce în aspectul oraşelor româneşti. Acum se încetăţeneşte tipul de construcţie itial numit block-house, de unde derivă termenul, acum atât de răspândit, iloc". Arhitecţi cu o viziune modernă înzestrează centrul Bucureştiului şi alte ■aşe mari, cu astfel de construcţii (de exemplu blocul ARO - actualul nematograf „Patria" - operă a arhitectului Horia Creangă). Alţi arhitecţi, ca larcel lancu, preferă formula cubistă pentru imobile de dimensiuni mai mici, vile antru una sau două familii, formulă care cunoaşte un relativ succes, reuşind să jcă treptat la înlocuirea casei tradiţionale orăşeneşti, cu imobile care, prin lodificări ale planului, dar mai ales datorită aspectului faţadelor, reprezintă couri ale arhitecturii cubiste.

în artele plastice, fenomenul receptării modernismului se produce semănător cu acela din literatură. în general, artiştii români nu îl caută, dar nici u-l refuză. Prin formaţie, dar şi prin structura sufletească, ei se asociază mai ine tendinţelor moderate care continuă să deţină supremaţia şi în restul uropei. Totuşi, spre deosebire de Occidentul grăbit în schimbarea stilurilor în rtă, în România, un stil odată adoptat supravieţuieşte îndelung şi este dus până i ultimele lui consecinţe.

Astfel impresionismul, care constituise o noutate la sfârşitul secolului I XIX-lea, abandonat şi chiar combătut la începutul veacului nostru, mai ales în ranţa, patria sa, la noi dăinuie până spre mijlocul secolului al XX-lea, iar xponenţii săi aderă, uneori concomitent, şi la curente apărute în vest tocmai ca îacţii anti-impresioniste. Aşa se întâmplă în cazul pictorului Nicolae Dărăscu, în le cărui tablouri descoperim, alternativ, formule impresioniste, cubiste, expre-ioniste. Explicaţia acestui fenomen ţine de rădăcinile mai îndepărtate ale culturii Dmâneşti, şi de aceea fenomenul trebuie notat ca o simplă particularitate a icturii roTnâneşti interbelice. Această epocă ne-a lăsat şi în domeniul artelor lastice o moştenire dintre cele mai bogate. Gh. Petraşcu, Th. Pallady, IN. Tonitza, losif Iser, N. Dărăscu, Jean Al. Steriadi, Cecilia Cuţescu-Storck, :ustaţiu Stoenescu, Nagy Albert, Hans Eder, sunt nume de pictori din România iterbelică, oricând posibil de alăturat unor valori europene ale timpului lor. iculptura cunoaşte şi ea o reprezentare de prestigiu în acea perioadă, prin naeştri ca Brâncuşi, Ion Jalea, Fr. Storck, C. Medrea, Oscar Han şi alţii. Este remea când oraşele ţării se îmbogăţesc cu o impresionantă zestre de statui şi lonumente, comandate artiştilor români sau străini (Monumentul Eroilor Aerului, utor Lidia Kotzebue, statuile lui Constantin Brâncoveanu şi Mihail (ogălniceanu, autor Oscar Han, statuia Regelui Caro/1, monumentul Regelui 'erdinand, străjuit de patru Victorii înaripate, statuia lui Ion IC. Brătianu, autor van Mistrovic, din Bucureşti, Monumentul lui M. Eminescu de la laşi, autor lichard Hette, Monumentul Eroilor C.F.R. din Bucureşti, autori Ion Jalea şi Cornel Medrea, ş.a.). în acelaşi timp, în numeroase localităţi din ţară se ridică nonumente în amintirea localnicilor căzuţi în luptă în timpul primului război nondial, monumente care, de la caz la caz, pot fi simple cruci sau obeliscuri

!96

însoţite de plăci comemorative cu numele eroilor, sau pot fi statui de ostaşi ori reprezentări alegorice. Numai în Bucureşti, din această categorie fac parte şi Monumentul Geniului (Leul), autor Spi-ridon Georgescu, Monumentul Eroilor Sanitari, autor Raffaello Romanelli, Monumentul Infanteriei (dispărut), Monumentul Corpului Didactic (dispărut), sau acelea, mai puţin cunoscute, de pe strada Silvestru şi din cartierul Dămăroaia. Numărul lor mare ne sugerează amploarea mişcării ' de întreţinere a cultului eroilor, dar atestă, totodată, dubla funcţie civică şi urbanistică, pe care sculptura şi-o asumă tot mai des, părăsind saloanele pentru pieţele publice. Asemenea literaturii, şi artele plastice cunosc, în perioada interbelică, fenomenul avangardei, început, de fapt, încă din primii ani ai secolului al XX-lea. Revista „Contemporanul" este, şi în acest caz, cea în jurul căreia se grupează spiritele cele mai înnoitoare. în pictură, curentele moderniste pe care le găsim reprezentate sunt cubismul (Marcel lancu şi M.H. Maxy) şi suprarealismul (Corne/iu Mihăilescu şi Victor Brauner). în sculptură, personalitatea cea mai marcantă rămâne Constantin Brâncuşi, prin ansamblul monumental de la Tg. Jiu, cuprinzând Coloana infinitului, Poarta sărutuluiş\ Masa tăcerii, dedicate

„Masa tăcerii" de Constantin Brâncuşi

2

97

Constantin Brâncuşi

toate cinstirii eroilor războiului de reîntregire. Prin activitatea sa desfăşurată în Occident, el aduce o recunoaştere largă a valorilor culturii române, din tradiţiile căreia artistul îşi ia, adesea, motivele pe care le prelucrează, dându-le sensuri simbolice. O altă personalitate a artei moderne din România este Hans Mattis-Teutsch, pictor pe care stilizarea formelor îl împinge adesea dincolo de limita figurativului, în domeniul artei abstracte.

Artele spectacolului. Printre artele care cunosc o înflorire în perioada

interbelică se numără şi acelea ale spectacolului: teatrul dramatic şi de comedie,

opera, opereta, baletul, revista, ca şi activitatea de concerte a Filarmonicii. In

fiecare dintre aceste domenii, la care se adaugă şi recent apărutul teatru

radiofonic, se afirmă personalităţi de mare renume. O parte din aceste

manifestări artistice sunt subvenţionate de stat; astfel, este cazul Teatrelor

Naţionale (din Bucureşti, Cluj, laşi, Chişinău, Cernăuţi şi Craiova), a Operelor

(Bucureşti şi Cluj). George Vraca, Aurel Storin, Lucia Sturdza Bulandra sunt

câteva din numele reprezentative ale scenei teatrale interbelice; li se alătură,

pentru genul revistei, personalitatea inconfundabrlă a lui Constantin Tănase.

Baletul clasic îşi are, la rândul său, reprezentanţi de prestigiu, ca Elena

Penescu-Liciu, iar cel modern este ilustrat îndeosebi de Floria Capsali. Pe scena

Operei Române evoluează mari artişti lirici: Margareta Metaxa, Valentina

Cretoiu, Dinu Bădescu, Şerban Tassian, Petre Ştefănescu Goangă. Alţii,

originari din România, duc faima ţării pe marile scene ale lumii (sopranele Florica

Cristoforeanu şi Pia Igy).

Tot de această epocă sunt legate începuturile cinematografiei româneşti.

Cea mai importantă realizare o constituie ecranizarea piesei lui I.L. Caragiale „O

noapte furtunoasă", realizată de regizorul Jean Georgescu (cu protagonişti ca

Al. Giugaru, Radu Beligan, George Demetru).

Muzica românească traversează, şi ea, o epocă foarte prosperă în anii

dintre cele două războaie. Creaţia originală, aflată predominant sub semnul

inspiraţiei folclorice, este reprezentată prin personalităţi pe care le-am amintit

deja în legătură cu punerea în valoare a tezaurului tradiţiei naţionale.

Incontestabilul apogeu valoric este atins prin opera lui George Enescu, a cărui

activitate de dirijor şi de violonist o completează pe cea componistică. Dinu

Lipatti, la rândul său, îmbină preocuparea pentru compoziţie cu strălucita carieră

de pianist, în timp ce Cella Delavrancea îşi împarte activitatea între concertele

de pian şi vocaţia de prozator. în sfârşit, arta dirijorală cunoaşte şi ea succese

prin mari şefi de orchestră, ca George Georgescu şi Ionel Per/ea.

Alte genuri muzicale se afirmă, şi ele, în deceniile interbelice. Ion

Vasilescu, Ionel Fernic, C/aude Romano fiind doar câţiva din cei mai populari

compozitori de muzică uşoară. Muzica populară interpretată de Măria Tănase

sau de taraful lui Grigoraş Din/cu reuşeşte, în acea epocă, să reţină nu numai

atenţia publicului românesc, ci şi să repurteze succese internaţionale, cucerind

auditoriul în turneele din Statele Unite.

Marile sinteze şi marii precursori. Dar, dincolo de aceste manifestări mai

direct accesibile unui public numeros, cultura română din perioada interbelică a

însumat o bogată operă teoretică, de concepţie, în diferite ramuri ale disciplinelor

umaniste. Ea se ilustrează prin nume de mare prestigiu, unele dintre ele

cunoscute dincolo de hotarele ţării. Caracteristic este efortul de sinteză pe care îl

298

fac creatorii din diferite domenii, deşi demersurile analitice nu lipsesc nici ele,

adeseori precedând sinteza în opera aceluiaşi teoretician. Este cazul lui George

. Călinescu („Istoria literaturii române de la origini până în prezent"), al lui Eugen

Lovinescu („Istoria civilizaţiei române moderne"), al lui Tudor Vianu (Arta

prozatorilor români"), al lui N. Bagdasar („Istoria filosofiei româneşti"). După cum

ne-o demonstrează exemplele citate, atracţia sintezei se manifestă în cultura

română într-un moment când exista certitudinea maturizării ei şi atingerii unui apogeu valoric; nu este deci, întâmplător, că tocmai sintezele enumerate anterior

au sensul unei retrospective, al unor bilanţuri critice, al unei contemplări reflexive

pe care cultura românească modernă şi-o dedică sie după mai bine de un secol

de acumulări. Vocaţia pentru sinteză nu se rezumă însă la aceste studii ample

cu caracter retrospectiv. Definirea unor sisteme proprii de gândire se mani-

festase şi la generaţiile precedente; o regăsim, acum, în tot mai multe domenii

ale creaţiei teoretice. Dar, chiar şi atunci când studiile nu se încheagă într-un

sistem original, ele ating adesea cote de valoare la nivelul european al vremii.

în estetică şi istoria literară, în afara numelor deja citate, îşi continuă activitatea, începută în perioara precedentă, Mihail Dragomirescu (1868-1942),

susţinător al autonomiei esteticului şi autor al unei teorii a capodoperei, pe care

o expune în lucrarea sa „Ştiinţa literaturii". Deseori contestat de generaţia

imediat următoare, el este repus pe un loc din fruntea ierarhiei esteticienilor români de către criticii tineri care văd în sistemul său semne ale unei gândiri de

tip structuralist. Profesorul de estetică de la Universitatea din Cluj, Liviu Rusu

(1901-1985), îşi susţine doctoratul la Sorbona cu teza principală „Essay sur la

creation artistique. Contribution â une esthetique dynamique". Şerban Coculescu

(1903-1959) matematician, poet şi estetician se afirmă ca unul din precursorii

aplicării metodelor matematice în domeniul estetic. Stabilit în Franţa, el publică,

sub pseudonimul Pius Servien, lucrări de referinţă în acest domeniu aflat abia la

început de drum („Lşs Rythmes comme introduction physique â l'esthetique").

Un alt român stabilit în Franţa, C. Matila Ghyka, îşi înscrie numele în aceeaşi

categorie a pionierilor cercetărilor de estetică realizate cu mijloace matematice.

Lucrarea sa, „Le Nombre d'Or, rites et rythmes pythagoriciens dans le

developpement de la civilisation occidentale", publicată în 1931, constituie un element de referinţă în această nouă direcţie a esteticii secolului nostru.

Alţi români se impun, de asemenea, atenţiei cercurilor de specialişti din

Occident prin operele lor teoretice în diferite domenii ale cercetării umaniste sau

în zonele de interferenţă dintre sfera umanistă şi cea a ştiinţelor exacte. Ştefan

Lupaşcu (Lupasco) se face cunoscut prin volumele „La physique macroscopique

et sa portee phi/osophique" şi „Les idees directrices d'une nouvelle philosophie

des sciences", marcând începutul unei opere pe care o va continua şi după al

doilea război mondial. Un demers care poate fi considerat de pionierat ştiinţific îl

realizează Ştefan Odobleja cu a sa „Psihologie consonantistă", în care

prefigurează principii de bază ale ciberneticii.

Nu mai puţin importante sunt şi operele unor gânditori români a căror

receptare internaţională nu a fost la fel de largă. Mulţi dintre ei ne apar confruntaţi cu tentaţia de a construi adevărate sisteme filozofice, estetice, etice,

Psihologice, căutând răspunsuri globale şi originale la marile întrebări ale acestor

domenii ale cunoaşterii. Această vocaţie a sintezei duce mai departe o tendinţă

299

pe care, incipient, o descopeream încă

la precedenta generaţie de cărturari

români; ea poate fi, de asemenea,

interpretată ca reflex al culturii ger-

mane în al cărei spirit s-au formulat cei

mai mulţi dintre aceşti beneficiari ai

unor burse de studii în Germania sau Austria, al căror prestigiu în studiul

filosofiei îl depăşea pe cel al Franţei

către care se simţeau mai atraşi artiştii

Şi literaţii. Constantin Rădulescu-Motru

(„Personalismul energetic", 1927), Lu-

cian B/aga („Trilogia cunoaşterii'

1931-1934), P.P. Negulescu („Geneza

formelor culturii", 1934), Eugeniu Spe-

ranţia („Psihologia gândirii", 1922), Ion

Petrovici („Teoria noţiunilor"), Mircea

Florian („Arta de a suferi", 1920)

Tudor Vianu („Estetica", 1934-1936) reprezintă, prin lucrările citate, tocmai

această tendinţă prezentă în cultura

română interbelică. Gânditorii formaţi la şcoala

franceză manifestă, în schimb, o înclinaţie către

abordarea

într-un spirit eseistic, chiar şi atunci când titlurile contrazic această caracterizare:

D.D. Roşea („Existenţa tragică. încercare de sinteză filosofică", 1934), Dan

Bădărău („Essay sur la penssee", 1925), I.D. Gherea („Le moix et le monde.

Essai d'une cosmogonie antropomorphique", 1938).

Activi şi ei în perioada interbelică, Alexandru Bogza şi Camil Petrescu'\ş\

construiesc adevărate sisteme filozofice, fără a le încredinţa însă tiparului;

publicul va lua cunoştinţă de ele abia în anii '80 ai secolului nostru, ele aparţinând totuşi, de drept, epocii când au luat naştere.

Despre pictura lui Gh. Petraşcu, din „Pictura românească in imagini":

„Pentru că, aşa cum s-a observat, pictura lui Pătraşcu descoperă acele spaţii în care

elementul se transformă în permanenţă, obişnuitul devine viziune uimitoare a unei poezii cosmice

lată, de pildă, interioarele înfăţişate de Petraşcu, nimic din intimismul tradiţional al tablourilor cu

acest subiect... Petraşcu a introdus în pictura modernă românească o direcţie ale cărei consecinţe

nu au fost, poate, descoperite încă în sensul lor cel mai adânc. La graniţa dintre organic şi mineral,

lumea tablourilor lui evocă, într-o poezie tăcută, de concentrată gravitate, o viziune în care palpabilul

şi misterul se însoţesc. Structura acestei arte cuprinde, deopotrivă, înţelegeri ale străvechii arte

româneşti şi ale picturii europene a secolului al XX-lea; o sinteză cutezătoare ale cărei înfăptuiri

marchează în istoria artei româneşti un moment dintre cele mai semnificative. Petraşcu este

incontestabil, dacă nu un fondator de şcoală, un întemeietor de tradiţie artistică".

TEMĂ: - Care a fost contribuţia artelor spectacolului la progresul culturii interbelice?

300

Eugen lonesco

VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (III)

- CULTURA DE MASE. TRĂSĂTURI GENERALE.

- PRINCIPALELE INSTITUŢII DE CULTURĂ.

Cultura de mase. Trăsături generale. Din punct de vedere cultural,

perioada din istoria României care debutează după înfăptuirea Marii Uniri din

1918 şi se încheie o dată cu instalarea regimului comunist a reprezentat un

apogeu, pregătit de desfăşurările anterioare din întreaga epocă modernă.

Desigur, generaţia marilor clasici (Eminescu, Creangă, Caragiale) îşi încheiase

activitatea, dar acum ia naştere un veritabil „al doilea clasicism", demn de acest

nume prin caracterul stabil, durabil al valorilor spirituale pe care Ie-a generat,

nicidecum însă prin opţiunea stilistică, deloc omogenă, câteodată de-a dreptul

modernistă. Totuşi, chiar dacă în conştiinţa publică se încetăţenesc, cu

precădere, valorile de vârf, această perioadă istorică poate fi, în mod la fel de justificat, caracterizată ca momentul de explozie a culturii, de difuzare a ei în

toate mediile sociale, în care societatea românească îşi edifică - fără să o

numească astfel, şi fără nici o nuanţă propagandistică - o adevărată cultură de

mase, care stimulează şi antrenează forţe creatoare de diverse mărimi, nu doar

superlativele care constituie partea vizibilă a icebergului cultural românesc.

Apariţia acestui fenomen îşi află suficiente argumente în plan istoric, dar şi în

domeniul psihologiei sociale. Istoric, el a fost pregătit de perioada precedentă, în

care notam obligativitatea învăţământului primar, mişcarea culturală la sate

avându-i ca principali agenţi pe învăţătorii din mediul rural, stimulaţi de iniţiativele

lui Spiru Haret, iar în Transilvania activitatea „Astrei", care, de asemenea, viza

totalitatea românilor, indiferent de provenienţa socială sau gradul de instrucţie.

Deloc neglijabilă în generarea acestui fenomen, de pătrundere a culturii în toate straturile societăţii, cu forme specifice, este şi activitatea unui mare număr de

asociaţii şi societăţi culturale, cauză, dar, în acelaşi timp, şi efect al tot mai

largului interes pentru "cultură. Abundenţa presei de tot felul, de la efemere

apariţii de gazete locale, uneori doar cu caracter ocazional, până la marile

cotidiene citite în întreaga ţară.

După 1928, într-o proporţie mereu crescândă, radioul începe şi el să-şi

exercite funcţia specifică de factor cultural. Bogata activitate editorială, numărul

mare de traduceri de tot felul, de la pretenţioase expuneri de sisteme filozofice

până la scrieri de popularizare, sau chiar la foiletoane de mare tiraj, reprezintă

nu numai semnul unei variate şi abundente „oferte culturale", ci ne vorbesc şi

despre „cererea" existentă în acest domeniu.

între factorii culturalizatori care acţionează în epocă, începe să-şi facă simţite efectele şi cinematograful. Urr proces dirijat, de „democratizare" pro-

301

gramatică a culturii, se manifestă prin apariţia căminelor culturale la sate. Toate

aceste elemente, sumar trecute în revistă, ne vorbesc despre factorii obiectivi cu

un rol în fenomenul de răspândire a culturii în diverse medii sociale. Ei sunt însă

secondaţi de motivaţii subiective, dintre care, pentru perioada de după 1918,

esenţial pare a fi sentimentul, larg răspândit, al mândriei naţionale, generat de

formarea României mari. Acestuia i se adaugă,' treptat, şi alte motivaţii

subiective, cum ar fi conştiinţa valorii individului, care creşte o dată cu

dobândirea prin lege a diferitelor libertăţi democratice; votul universal, libertatea cuvântului, garantarea proprietăţii private sunt doar o parte din elementele de

ordin juridic care au dus la apariţia şi consolidarea acestui sentiment. în mediul

sătesc a contribuit, de asemenea, reforma agrară care, survenită după războiul

de reîntregire, a fost percepută de o mare parte a noilor împroprietăriţi, ca o

răsplată legitimă, un drept câştigat prin vitejie în lupta pentru cauza naţională.

Totalitatea acestor împrejurări obiective şi subiective au dus la procesul de

democratizare a culturii care reprezintă una din caracteristicile perioadei

interbelice.

Un alt proces care se intensifică în această epocă şi\x\ strânsă legătură cu

fenomenul prezentat anterior este acela de acu/turaţie. Prin acest termen se defineşte „complexul fenomenelor rezultate din contactul direct şi durabil între

grupuri sociale având culturi diferite" şi „schimbările ce au loc, în planul culturii,

în grupurile respective". într-adevăr, dacă sistematica includere a mediilor

ţărăneşti în viaţa culturală constituie în principiu un factor de progres social, nu

se poate nega faptul că acelaşi proces reprezintă un început de înstrăinare faţă

de valorile culturii tradiţionale ţărăneşti.

Intuind procesul de accelerată disoluţie la care era supusă tradiţia în

contact cu civilizaţia modernă, oamenii de cultură şi-au făcut un obiectiv din

studierea şi salvarea elementelor acestei culturi tradiţionale. Această preo-

cupare, pornită dintr-un sentiment de responsabilitate faţă de o moştenire

culturală străveche şi ameninţată cu dispariţia, a produs două rezultate princi-

pale şi, în cele din urmă, total diferite. Primul a fost organizarea unor studii sistematice de sociologie şi etnografie, cea mai palpabilă realizare a lor fiind

apariţia Muzeului Satului din Bucureşti, al doilea rezultat, independent de cel

dintâi, este reprezentat de apariţia unor societăţi pentru cultivarea artei naţionale,

unde bunele intenţii nu erau totdeauna dublate de discernământul şi competenţa

necesare unui astfel de scop; de aici a luat amploare o adevărată modă, deja

prefigurată în perioada precedentă, care făcea o regulă din purtarea costumului

popular în diverse ocazii festive. Prin supralicitare, această modă a generat, cum

era şi firesc, efecte contrare celor preconizate: ea a dus la banalizarea şi

vulgarizarea unor autentice valori etno-culturafe.

Principalele instituţii de cultură. O scurtă enumerare a principalelor instituţii de cultură, mişcări şi iniţiative culturale se impune pentru conturarea cadrului în care s-a desfăşurat această componentă a istoriei româneşti în perioada cuprinsă între 1918-1948.

învăţământul a cunoscut nu numai o dezvoltare, ci şi o diversificare. în reţeaua învăţământului de stat, dar şi particular, se înmulţesc specializările din şcolile profesionale, la amploare reţeaua şcolilor normale (pedagogice) şi şcolilor de arte şi meserii. Liceele, având de regulă secţii reale şi moderne (umaniste),

reprezintă o garanţie de seriozitate şi calitate; diploma de bacalaureat, obţinută

în urma unui dificil' examen susţinut la principalele materii de cultură generală,

garanta pentru temeinicia studiilor. Probleme deosebite se ridică pentru

organizarea învăţământului din provinciile unite în 1918, unde se pornea de la o

altă experienţă anterioară. Reţeaua de învăţământ superior se extinde prin

înfiinţarea universităţilor româneşti din Cluj şi Cernăuţi, a Institutului Teologic din

Chişinău. Pentru buna pregătire a armatei române ia fiinţă o reţea de licee militare şi şcoli de ofiţeri. O importantă creştere o cunoaşte învăţământul primar,

principalul agent în lupta cu flagelul analfabetismului. Este semnificativ faptul că

în intervalul cuprins între 1920-1939 numărul celor implicaţi în această formă de

învăţământ (profesori şi elevi) creşte de patru ori. în mediul rural, învăţătorii

continuă să fie principalul element culturalizator nu numai pentru copii, ci şi

pentru adulţi. împreună cu preoţii şi cu notarii, ei formează intelectualitatea

sătească. Tot legat de învăţământul românesc interbelic, se cuvine amintită

tradiţia concursurilor şcolare, organizate de „Tinerimea Română", tradiţie cu

rădăcini în perioada istorică precedentă şi având ca scop depistarea şi

stimularea celor mai dotaţi dintre elevii de liceu. De asemenea, pentru a avea o

imagine completă a învăţământului din România perioadei 1918-1948, se cuvine

amintit şi învăţământul în limbile minorităţilor naţionale, figurând printre drepturile decurgând din Constituţia din 1923.

în directă corelaţie cu răspândirea culturii prin învăţământ se prezintă şi

tabloul vieţii editoriale. Nu numai Bucureştiul sau câteva mari oraşe, centre

universitare, iau parte la această activitate editorială, ci uneori chiar centre

urbane de mai mică importanţă îşi au editurile lor; este suficient un spirit

întreprinzător pentru a iniţia o asemenea activitate. Exemplul lui Nicolae /orga

care a transformat Vălenii de Munte într-un focar de cultură este cel mai

răsunător, dar nu singurul. Cele mai importante edituri ale epocii rămân „Cartea

Românească", „Casa- Şcoalelor", „Cugetarea", „Fundaţia pentru literatură şi artă

Regele Carol al II, „Scrisul Românesc". Diversitatea publicaţiilor este mare, de

la ediţii de lux la ediţii populare, cea mai cunoscută fiind „Biblioteca pentru toţi".

Ea a publicat de la clasici la contemporani atât din literatura română, cât şi traduceri din diferite limbi străine.

Presa este şi ea obiectul unui proces de mare diversificare: numai în 5 ani

(perioada 1919-1924) apar aproape 3400 de periodice. Totuşi, o mare

răspândire nu cunosc decât ziarele şi revistele. „Universul", cotidian de

informaţii, este cel mai'cunoscut. îi urmează ziarele cu diferite orientări:

„Adevărul"ş\ „Dimineaţa" (centru-stânga), „Cuvântul", „Curentul"(centru-dreapta)

sau publicaţiile partidelor politice: „Dreptatea" (P.N.Ţ.), „Viitorul" (P.N.L.),

„îndreptarea" (Partidul Poporului). Numele unor periodice se identifică în

conştiinţa publică cu personalitatea directorului, sau a celui care reprezintă

spiritul îndrumător al gazetei: Nicolae /orga la „Neamul Românesc", Pamfil

Şeicaru\a „Curentul", Nae lonescula „Cuvântul".

Nu numai ideologic, dar şi din punct de vedere al domeniilor de interes, publicaţiile diferă între ele. Există reviste de cultură - „Adevărul literar şi artistic",

„Universulliterar", „Viaţa Românească", „Gândirea"etc; există publicaţii politice,

cum sunt deja menţionatele periodice ale diferitelor partide; există magazine de

divertisment şi informare, ca „Realitatea ilustrată"; sunt şi reviste de specialitate

303

în diferite domenii ale ştiinţelor umane sau ale naturii, precum şi în ştiinţele

exacte.

O formă nouă de răspândire a informaţiilor o reprezintă radioul. Activitatea

de radiodifuziune "tş\ are începuturile în 1928, printre pionierii ei în România fiind

inginerul M. Konteschweller. O dată cu mărirea numărului de abonaţi radio,

acest nou element al vieţii culturale româneşti încetează a mai fi doar o noutate

tehnică privită cu curiozitate, devenind efectiv ceea'ce este prin vocaţie: un

factor deosebit de eficient în vehicularea informaţiei şi un agent de prim ordin în

procesul de uniformizare culturală cu consecinţe unele apreciate unanim, altele

controversate. O dată cu creşterea popularităţii radioului, se diversifică

emisiunile sale şi deci şi publicul căruia i se adresează De mare audienţă se

bucură „Teatrul radiofonic", acesta beneficiind de vocile celor mai importanţi

actori ai vremii.

Teatrul'\nsuş\ cunoaşte, şi el, în perioada interbelică o epocă de dezvoltare

şi de îmbogăţire stilistică. După Marea Unire funcţionează teatre la Bucureşti,

Cluj, laşi, Craiova, Cernăuţi şi Chişinău. Confruntate cu dificultăţi financiare,

ultimele trei îşi întrerup activitate în 1935 în afara teatrelor susţinute de stat,

există altele subvenţionate de diferite instituţii sau companii teatrale particulare,

în 1940, la Bucureşti funcţionau şapte astfel de teatre. Numărul lor era variabil,

după cum şi existenţa unora dintre ele era efemeră. în afara repertoriului clasic

universal şi a dramaturgiei naţionale, ele abordau genuri agreate de publicul de

diverse categorii. Un succes constant l -a cunoscut trupa de revistă a lui

C. Tănase, mizând pe umorul cu trimiteri la realitatea imediată prin care se

caracterizau cupletele marelui comic.

Teatrul liric cunoaşte şi el succese în perioada de care ne ocupăm Pe

scena operelor din Bucureşti, Timişoara şi Cluj este reprezentat un repertoriu

destul de variat, în care, totuşi, creaţia autohtonă, încă insuficient apreciată de

marele public, pătrunde cu greu. Dacă reprezentanţii artei componistice sunt

receptaţi de public cu oarecare reticenţe, gustul acestuia fund mai favorabil

repertoriului clasic, în schimb, arta interpretativă românească îşi continuă seria

succeselor deja tradiţionale atât pe scenele din ţară, cât şi în turnee pe marile

scene ale lumii.

Cinematograful devine în această perioadă forma cea mai accesibilă şi cea

mai populară. Producţiile prezentate sunt de regulă străine, predominând

cantitativ cele americane. Pe lângă „Noapte furtunoasă" trecem în palmaresul

filmului autohton şi premiul obţinut la Veneţia de documentarul lui Paul

Călinescu despre Basarabia. Mult mai consistentă este filmografia cu caracter

documentar, începând cu secvenţele sistematic înregistrate pentru jurnalele de

actualităţi care însoţeau reprezentanţiile din sălile de cinematograf, adevărate

cronici în imagini ale vieţii sociale şi politice în România interbelică.

Mai puţin supuse unui proces de instituţionalizare, muzica şi artele plastice

şi-au alcătuit în perioada 1918-1948 cadrele prpprii.

în artele plastice factorul de legătură l-a constituit „Sindicatul Artelor

Frumoase", având ca scop principal susţinerea intereselor de breaslă ale

plasticienilor şi reprezentarea lor pe plan civic. în paralel, au activat diferite

grupări constituite pe criteriul afinităţilor estetice între care cele mai importante

304

Henri Coandă Gheorghe Marinescu

sunt „Tinerimea Artistică". înfiinţată în 1901 ca o asociaţie cu scopul înnoirii

artelor plastice româneşti se dovedeşte cea mai longevivă dintre acestea.

Existenţa în număr mare a diverse asociaţii, unele având scopuri culturale,

continuă, de altfel, să caracterizeze societatea românească şi în perioada 1918-

1948. La fel „Astra", care se adaptează treptat, continuându-şi munca de ridicare

culturală a mediilor româneşti din Transilvania, cu precădere a ţărănimii, prin

intermediul cadrelor didactice şi al clerului, în colaborare cu alte organisme

vizând scopuri asemănătoare.

Un rol cultural important şi l-au asumat şi diferitele fundaţii, cum ar fi

„Fundaţiile Regale" ş\ „Fundaţia IC. Brătianu". Având o tradiţie inaugurată încă

de regele Carol I, „Fundaţiile Regale"cunosc un moment de maximă activitate

sub domnia lui Carol al II, când, sub acest generic, fiinţează o revistă, poate cea

mai prestigioasă publicaţie culturală din epocă, Orchestra Filarmonică,

Fundaţia „Regele Carol I", Fundaţia „Principele Carol", „Fundaţia pentru

Literatură şi Arte Frumoase Regele Carol II", „Fundaţia Regele Ferdinand",

Institutul de Cercetări Ştiinţifice de la Cluj, Observatorul de Astronomie Fizică de

la Dubăsarii Vechi ş\ Muzeul „Al. St. Georges" din Bucureşti. Este impresionant

bilanţul editorial al „Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II", axată pe

promovarea valorilor naţionale din diferite domenii de creaţie prin tipărirea

valorilor de vârf din diferite discipline artistice sau socio-umaniste: /V. lorga,

N. Cartojan, G. Oprescu, Perpessicius, Noica, Cioran, E/iade, Ralea, Călinescu,

Cioculescu, Bacovia, Mateiu Caragiale, Emil Botta, V. Voiculescu, L. Blaga,

Virgil Gheorghiu, Arghezi, Goga etc. Sub aceleaşi auspicii au publicat, la

305

începutul carierei lor, Zaharia Stancu, George Lesnea, Cicerone Theodorescu,

Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, nume care s-au înscris, cu precădere, în

istoria literară a deceniilor postbelice. Aceleaşi fundaţii îi datorăm publicarea

Bibliei în traducerea lui Gala Galaction. în sfârşit, dezvoltând ideile lui Spiru

Haretşi Nicolae lorga, „Fundaţiile Regale''au organizat şi patronat mişcarea de

ridicare culturală a satelor, prip intermediul unor tineri special pregătiţi pentru a-şi

asuma răspunderi organizatorice în această direcţie, în jurul unei instituţii educaţionale polivalente numită „Cămin cultural". Alte echipe de tineri, sub

conducerea sociologului Dimitrie Guşti, au fost trimise pentru a studia diferite

zone etnografice ale ţării. în afara studiilor publicate, activitatea lor s-a

concretizat şi în înfiinţarea Muzeului Satului din Bucureşti.

Cel mai înalt for cultural a fost, în perioada 1918-1948, Academia

Română. Personalităţile care o compuneau au avut contribuţii importante în

dezvoltarea literaturii, artei, istoriografiei, lingvisticii, precum şi a ştiinţelor naturii,

chimiei, fizicii, matematicii. Unele dintre cele mai marcante personalităţi îşi

începuseră activitatea încă din perioada precedentă. Istoricii N. lorga, V. Pârvan

sunt dintre cei activi încă de la sfârşitul secolului trecut, în timp ce CC. Giurescu

aparţine unei generaţii mai noi. în filologie şi lingvistică tradiţiile sunt duse mai

departe de OvidDensuşianu şi Sextil Puşcariu.

Savanţi români cu contribuţii de seamă în perioada 1918-1948, sunt şi

Gh. Longinescu (chimie), LazărEdeleanuipe\rodn\m\e), Ştefan/a Mărăcineanu şi

Ştefan Procopiu (fizică), M. Drăghiceanu, I. Simionescu (geologie), Vintilă

Mrhăilescu (geografie), E/ie Radu (hidroconstrucţii), D. Leonid(electrotehnică) şi

mulţi alţii. Germanul Hermann Oberth, originar din Transilvania, este considerat

unui din părinţii aeronauticii.

Cercetarea ştiinţifică, depăşind cadrul tradiţional al universităţilor, se

organizează independent de acestea. Iau fiinţă institute de seruri şi vaccinuri, de

igienă şi sănătate publică, de zootehnie, un institut forestier şi altul pentru

cultivarea tutunului, institute de cercetări în domeniile economiei, energiei,

statisticii. Ştiinţeje umaniste, în special datorită activităţii lui N. lorga, beneficiază

şi ele de institute de istorie naţională, istorie universală, studii bizantine şi studii

sud-est europene.

Ca o concluzie generală, se evidenţiază faptul că perioada interbelică se

constituie ca un complex de aspecte, adeseori diferite între ele până ia

antagonism. Ceea ce unifică acest ansamblu atât de heteroclit în aparenţă este

desprinderea definitivă, în această perioadă, de mai vechiul complex al „intrării

în Europa", integrarea culturală în mişcarea de idei, aşa cum se desfăşura ea

la acea vreme pe plan mondial, fiind un fapt împlinit şi resimţit ca atare.

Abandonarea acestui vechi complex răzbate deopotrivă, deşi în mod diferit, atât

din demersurile întreprinse întru căutarea şi definirea surselor specificului

naţional, cât şi în toate creaţiile, urmărind firul logic al unei dezvoltări interne

mai mult decât raportarea la categoriile istorice, etnice sau religioase. Fără a

urmări, programatic, o punere de acord cu gândirea contemporană din Occident,

ele sunt, cu naturaleţe, nu în pas cu ea, ci chiar parte a sa, într-o epocă în

care locul României în familia spiritualităţii europene constituia un adevăr de

la sine înţeles.

306

i

Despre „Viaţa teatrală", din „Istoria Teatrului în România":

„Un fenomen caracteristic acestei perioade este înmulţirea fără precedent, a numărului de

întreprinderi teatrale semioficiale sau particulare, unele de lungă existenţă, altele ocazionale.

Ansamblurile acestea, unele slujind teatrul dramatic, altele teatrul de divertisment, revistă, comedia

muzicală, brăzdează ţara în lung şi în lat, beneficiind de înlesniri materiale, de reduceri ori scutiri de

taxe atunci când îşi stabilesc itinerarii în noile provincii. Companiile dramatice şi teatrale particulare

au adeseori în frunte actori de prestigiu ca Măria Ventura, Marioara Voiculescu, Tony Bulandra,

Lucia Sturdza-Bulandra, Ion Manolescu, Gheorghe Storin, Vladimir Maximilian, Elvira Popescu, Ion

lancovescu, Mişu Fotino, Mana Filotti. Sufletul Teatrului de revistă de-a lungul a două decenii este

Constantin Tănase, actor de extremă dotare pentru acest gen de teatru, excelent organizator de

trupă, cupletist curajos, artist de înalt spirit civic. O intensă şi febrilă activitate de turnee desfăşoară,

concomitent, trupele maghiare, germane, evreieşti, care joacă în Transilvania, Banat, Bucovina,

precum şi în Moldova, Muntenia, Oltenia.

TEMĂ:

- Prezentaţi principalele instituţii de cultură şi rolul lor în perioada interbelică.

Progresul în cultură şi ştiinţă, 1878-1938

(Tabel recapitulativ)

ROMÂNIA EUROPA SI LUMEA

Ştiinţe Arte Data Ştiinţe Arte

1 2 3 4

1878 -Teza de doctorat -Th. A. Edison - - H. James, „Daisy a lui Spiru Haret în lampa electrică. Miller". matematică: „Asu- pra invariabilităţii axelor mari ale or- bitelor planetare".

1879 -înfiinţarea Acade- - I.L. Caragiale, - Max Planck - - F.M. Dostoievski, miei Române. „0 noapte furtu- principiile termo-di- „Fraţii Karamazov". - Facultatea de noasă". • namicii. -H.'lbsen, „Nora". medicină din laşi. - Vasile Alec- -Ch. Coloumb - - P. I. Ceaikovski,

sandri, „Despot ■ legea atracţiei şi „Evgheni Oneghin".

Vodă". respingerii sarcini- lor electrice.

1880 - Grigore Tocilescu, - Nicolae Grigo- - L. Pasteur desco- -A. Rodin, „Gândi- „Dacia înainte de rescu şi Ion An- peră stafilococul şi torul". romani". dreescu expun streptococul. opere: „Evreul cu gâscă" şi res- pectiv „Drumul mare".

- Şcoala naţională - Ion Creangă, 1881' - L. von Ranke, - M. Twatn, „Prinţ şi

de poduri şi şosele „Amintiri din co- „Istoria universală". Cerşetor". de la Bucureşti. pilărie". 1/13 iul., apare „Contemporanul".

- Se înfiinţează Bi- -Al. Macedonski, 1882 - R. Koch - bacilul

roul geologic. „Poezii". tuberculozei. - prima centrală electrică, publică, la New York.

rtna

1 2 3 4

- Mihai Emines- 1883 - turbina de acţiu- -C. Collodi, „Aven-

cu, „Poezii". ne cu vapori turile lui Pinocchio".

- Statuia lui Şte- W. Dilthey, „Intro- fan cel Mare de ducere în ştiinţele la laşi. spiritului".

1884 Noi lucrări ale lui - I.L. Caragiale, - legile osmozei. - E. Degas şi G. Nicolae Densu- „0 scrisoare pier- - calculul diferenţial Seurat pictează şianu şi .A.D. Xe- dută". absolut. „Călcătoresele" şi nopol, şi anume - pelicula fotogra- „0 duminică la „Revoluţia lui Horea fică. Grande Jatte". în Transilvania şi - linotipul. Ungaria" şi res- pectiv „Teoria lui Roessler".

1885 -Victor Babeş pu- — I.L. Caragiale, - L. Pasteur - pri- blică un tratat de „D-ale Carnava- mul vaccin anti- bacteriologie. lului". rabic. - Primul specta- col de operă în limba română.

1886 - Bogdan P. Haş- - Casa Lahovari. -A. Rimbaud, „Ilu- deu începe publica- - Statuia lui minări". rea lui „Etymologi- Gheorghe Lazăr cum Magnum Ro- din Bucureşti. mânie".

1887

-Alexandru Odo- bescu, „Scrieri is- torice şi literare".

-A.D. Xenopol, - „Fântâna 1888 - anvelopa pneu- - primele tablouri

.Istoria românilor Blanduziei". matică. ale lui Toulouse din Dacia Traiană". - maşina de calcu- Lautrec.

lat modernă.

1889 - motorul asincron - L.N. Tolstoi,

trifazat. „învierea".

1890

- „Societatea ro- - I.L. Caragiale, -bazele serologiei. mână pentru ştiinţe". „Năpasta". - prima maternitate. - primul zbor pla- nat.

1 2 3 4

- Se înfiinţează la Bucureşti Fundaţia universitară Carol I.

1891 -A. Conan Doyle, „Aventurile lui Sher-lock Holmes". - primele tablouri ale lui Gaugain -„Femei din Tahiti".

- I.L Caragiale,

„Proză". 1892 - electronii. -

motorul Diesel - K. May, „Winne-

tou".

- Grigore Antipa în-

fiinţează Muzeul de

istorie naturală.

- George Coşbuc,

„Balade şi idile". 1893 -1893-1896 - ex-

pediţia lui Fr. Nan-

sen la Polul Nord.

- D. Zamfirescu,

„Viaţa la ţară". 1894 - bazele sociologiei. -

antena receptoare. - R. Kypling, „Car-

tea junglei".

- prima Enciclopedie

română a fost scrisă

de CD. Loga.

1895 - razele X. - radioul.

- telegraful fără fir. -

cinematograful.

-H.G. Wells, „Ma-

şina timpului".

- înfiinţarea Casei

Şcoalelor. - Cinematograful

„Lumiere" la Bu-

cureşti.

1896 - radioactivitatea. -A.P. Cehov, „Pes-

căruşul". - G.

Puccini, „Boema".

- Institutul de arhi-tectură din Bucu-reşti. - Expediţia lui Emil Racovită la Polul Sud (până în 1899).

"1897 - electronul, -tubul cu raze catodice.

- R. Tagore, „Poe-

me"

Lucrări ale lui L.

Mrazec, N. Teclu,

G. Tocilescu.

1898 - agentul malariei, -

tunelul Simplon. -

radiul şi potasiul.

- H.G. Wells, „Răz-

boiul lumilor".

1899 - oţeluri rapide. -1. Sibelius, „Fin-

landia".

- Petru Poni alcă-tuieşte descrierea mineralogică a Ro-mâniei.

1900 - teoria cuantelor. - dirijabilul cu structură metalică.

- G. Puccini, „Tosca".

- Societatea

corală Carmen. 1901 - adrenalina. - concertele lui S.V.

Rahmaninov.

310

I

1 2 3 4

- Al. Davilla „Vlaicu Vodă".

1902 - M. Gorki, „Azilu de noapte".

-Traian Vuia sus-ţine ideea zborului cu un aparat mai greu decât aerul.

- B.St. Delavran-cea „Hagi Tu-dose".

1903 -A.P. Cehov, „Li-vada cu vişini".

1904 - prima diodă. -G. Mahler, „Sim-fonia a Vl-a".

- Doctoratul în ma-

tematică al lui Di-

mitrie Pompeiu re-

zolvă problema con-

tinuităţii funcţiilor de

variabilă.

1905 - telefonia continuă.

- Contribuţiile lui George Ţiţeica în geometrie. - Primul zbor al lui Traian Vuia.

1906 - răşina sintetică. - M. Gorki, „Mama".

- Funcţiile lui Di-mitne Pompeiu.

- Opere ale lui

St. Luchian C.

Brâncuşi, şi anume

„Anemori şi

„Sărutul".

1907 - câmpul molecular

- Observatorul as-tronomic din Bucu-reşti. -Lucrări ale lui N. lorga, şi anume „Istoria Imperiului Otoman" (în Ib. germană), şi respectiv „Istoria dreptului românesc din vremile cele mai vechi şi până azi" şi St. Longinescu.

- T. Maiorescu,

„Critice". 1908 - sudura electrică.

- "B. St. Dela-vrancea, „Apus de soare".

1909 - măsurarea . ma-

naţiilor rad>o<ict ve. - R.M. Rilke,

„Requiem".

- înfiinţarea Comi-siei istorice a Ro-mâniei.

- Muzeul Simu din Bucureşti.

"no 1 .mpa cu neon. - tablouri semnate

de O. Kokoska.

311

1 2 3 4

- primul film artistic

românesc

„Cucerirea Inde-

pendenţei".

1911 - teoria translaţiei continentelor.

1912 - metoda de cra-

care a petrolului. - Th. Mann, „Moar-

tea la Veneţia".

1913 - structura ato-

mului.

- Primele săpături

arheologice la His-

tria

-C. Hogaş, „Pe

drumuri de munte". 1914 - primul tanc.

- „Revista Istorică"

condusă de Nicoiae

lorga.

- M. Sadoveanu,

„Neamul Şoimă-

reştilor".

1915 - vitamina B. -

prima legătură

radiofonică trans-

atlantică.

-G. Mistral, „Sone-

tele morţii".

1914-1918 primul

război mondial

1919

- E. Lovinescu - prima transmuta- publică revista ţie atomică. „Sburătorul". - sonda acustică cu ecou.

- Politehnica din - L. Rebreanu, 1920 - teoria psihologiei -P. Valery, „Cimi-

Bucureşti. „Ion". individuale. tirul marin". - Primul Institut speologic din lume se deschide la Cluj.

- Se publică lucrări - Apare la Cluj re- 1921 - S. Esenin, „Spo-

ale iui G. Antipa, P. vista „Gândirea". vedania unui hu- Andrei, 0. Densu- ligan". şianu adică „Du- nărea şi problemele ei ştiinţifice, econo- mice şi politice", „Sociologia revo- luţiei" şi „Literatura română modernă".

- C. Kiriţescu, „Is- - L. Blaga, „Cul- 1922 - J. Joyce, „Ulisse".

toria războiului pen- tură şi conş- :ru întregirea Ro- tiinţă". mâniei".

312

1 2 3 4

- Muzeul militar na- - 1. Teodoreanu, 1923 - efectul fotoelec- -R.M. Rilke, „So-

ţional din Bucureşti. „Uliţa copilăriei". tric. fc\\c\r\ \ 11

netele către Orfeu"

— ILHUI IUI. - undele cerebrale.

t ■= - prima expoziţie 1924 - encefalograma. -G. Gershwin

! a grupării artis- - bazele mecanicii „Rapsodia albas-

tice de avan- cuantice. tră". gardă.

- Generatorul cu - M. Sadoveanu, 1925 - razele cosmice. - producţii cine-

K-, aburi. „Venea o moară - prima comunicare matografice de S. fc - Institutul de sta- pe Şiret". radiotelefonică pe Eisenstein - „Cruci- & tistică generală. unde scurte. şătorul Potemkin" ş m ' cu C. Chaplin - „Goana după aur".

1 1926-

1927

I - M. Sadoveanu, — C. Linbergh tra- -A. HuXIey, „Punct,

I „Dumbrava roşie". versează Atlanticul contrapunct".

I - prima expoziţie de la New York la

a asociaţiei „Gru- Paris. ■R pul celor 4". -teoria expansiunii

Universului.

E - teoria genelor. - primele vitamine

1 sintetice. - primele experien- ţe de televiziune.

- M. Sadoveanu, 1928 - dispersia combi- - M. Ravel, „Bole-

»,■■ „Hanul Ancuţei". nată a luminii. ro".

- „prima sinteză - teoria câmpului

I a muzicii româ- unitar.

neşti este alcă-

1 tuită de Mihai)

I Gr. Posluşnicu cu

titlul „Istoria mu-

1

zicii la români". K - Se publică lucrări - Mateiu 1. Cara- 1929 - primele - Cocteau, „Copiii te-

m ale lui C. Moisil şi giale, „Craii de acceleratoare de ribili". ■ M. Manoilescu. Curte Veche". particule.

1 B - Tudor Vianu, „Po-

1930 -teoria generală a

* ezia lui Eminescu". motoarelor cu reac-

I ţie.

l - Apare „Revista Is- -Tudc Arghezi, 1931 - primul microscop - E. O'Neill, „Din ja-

• torică Română". „Flori ae Muci- electronic. le s-a întrupat Elec- if - gai". tra".

- George Enes- cu, „Oedip".

313

1 2 3 4

- Se fondează, la

Bucureşti, Uniunea

medicală balcanică. -

Muzeul etnografic

din Cluj.

- G. Călinescii,

„Viaţa lui Mihai

Eminescu".

1932 - neutronul. -

deuteriul. -

compoziţia coles-

terolului.

- F. Mauriac, „Cui-

bul cu vipere".

- Folosirea

„efectului Coandă". - Gib Mihăescu,

„Rusoaica". -G.

Ibrăileanu, „Adela".

1933 - sinteza vitaminei

Cş iA.

- M. Sadoveanu,

„Viaţa lui Ştefan

cel Mare".

1934 - radioactivitatea

artificială, -tritiul.

,

- primul desen ani-

mat al lui Walt

Disney cu Mickey

Mouse.

- M. Sadoveanu,

„Fraţii Jderi". -

Opera „0 noapte

furtunoasă" de

Paul Constanti-

nescu.

1935 - sulfamida. -

radarul. - G. Gershwin,

„Poggy şi Bess".

- Se înfiinţează

Muzeul satului din

Bucureşti.

-T. Arghezi,

„Versuri". 1936 - M. Mttchell, „Pe

aripile vântului".

-1. Lupaş, „Istoria

unirii românilor". - E.

Lovinescu „Istoria

literaturii române

contemporane".

1937 - sinteza vitaminei B.

- fabricarea nailo-

nului.

-Al. Rosetti, „Istoria

limbii române". -

Enciclopedia Ro-

mâniei (1938-1943)".

- Inaugurarea, la

Târgu-Jiu, a com-

plexului de lu-

crări realizat de

C. Brâncuşi.

1938 -fisiunea uraniului. -

primul elicopter. - S. M. Eisenstein,

„Alexandr Nevski".

MONARHIA AUTORITARĂ A REGELUI CAROL AL II-LEA

- CAUZELE INSTAURĂRII MONARHIEI AUTORITARE.

- POLITICA INTERNĂ. RAPORTURILE CU GARDA DE FIER.

-PRĂBUŞIREA REGIMULUI AUTORITAR AL LUI CAROL AL II-LEA Şl

URMĂRILE ACESTUIA.

Cauzele instaurării monarhiei autoritare. La începutul anului 1938, cursul firesc al vieţii democratice în România a fost întrerupt de instaurarea, de

către regele Carol al II -lea, a unui regim monarhic autoritar, ceea ce a deschis

drumul ţării către regimurile dictatoriale. Din arbitru politic, rol pe care l-a jucat în

mod tradiţional de-a lungul veacurilor, monarhia a devenit principalul factor al

vieţii politice în România. Regele a câştigat lupta începută în 1930 pentru

controlul întregii puteri politice, dar aceasta a avut şi grave consecinţe asupra

dezvoltării ulterioare a ţării. Aceasta a avut loc, totodată, în condiţiile creşterii

tensiunii internaţionale, o dată cu primele agresiuni ale puterilor fasciste.

în 1930, prinţul Carols-a întors în ţară şi a fost proclamat rege sub numele

de Carol al //-/ea. El s-a folosit de situaţia grea din ţară, aflată în plină criză

economică, de divergenţele dintre partidele politice şi din cadrul acestora,

obţinând, în final, recunoaşterea Restauraţiei. Carol al II s-a manifestat încă de la început drept partizanul unei guvernări de mână forte, „peste partide".

Guvernul trebuia, în opinia lui, să răspundă de faptele sale nu în faţa

Parlamentului, ci a monarhului însuşi. Totodată, în scop practic, regele a

întreţinut şi alimentat agitaţiile şi frământările din interiorul formaţiunilor politice, a

încurajat sciziunile din cadrul lor, politica unor grupări de a se rupe şi a porni pe

un drum propriu. Astfel, partidele trebuiau compromise în ochii opiniei publice şi

declarate falimentare. în lupta pentru controlul exclusiv al puterii politice, regele a,

nesocotit astfel, profund, statutul monarhiei constituţionale din România, rezultat

din Constituţia anului 1923.

Urmărind să-şi atingă scopul, Carol al II a încercat soluţia guvernului de

„uniune naţională", precum cel condus de lorga-Argetoianu, în perioada anilor

1931-1932. Ulterior, a sprijinit interesele camarilei regale - Mihail Manoilescu, Gabriel Marinescu, Nae lonescu, Felix Wieder, Nicolae Malaxa, O. Kaufmann,

Ion Gigurtu, Max Auschnitt şi alţii. Ea, reprezentând interesele marilor proprietari

industriali, s-a străduit să limiteze cât mai mult activitatea partidelor politice.

Guvernul Gheorghe Tătărescu, care a condus ţara între anii 1934-1937, a fost

un instrument docil în mâna regelui. Prin legile din 7 aprilie şi respectiv 9 iulie

1934, s-au făcut paşi importanţi pe calea dezagregării sistemului democraţiei m

România. Astfel, s-a decis ca toate partidele şi grupările politice să-şi desfăşoare

activitatea „de acord"cu legile ţării, iar guvernul a fost împuternicit să guverneze

prin decrete-legi, ignorând Parlamentul

ca for legislativ. De asemenea, au fost

prelungite şi întărite starea de asediu

şi cenzura, care fuseseră introduse

încă de la asasinarea lui /. Gh. Duca

de către legionari.

Campania electorală din 1937 a decis soarta vieţii politice în România.

Acordurile electorale, ce nu angajau cu

nimic aspectele ideologice, precum

„pactul de neagresiune" dintre Partidul

Naţional Ţărănesc şi Garda de Fier, şi

cartelul electoral dintre Partidul Naţio-

nal Liberal, Partidul German şi Frontul

Românesc au sporit starea de confu-

zie a electoratului, ceea ce a folosit

regelui Carol. Regele s-a întrebuinţat,

de asemenea, de Partidul Naţio-nal-

Creştin, pe care l-a opus celorlalte formaţiuni politice.

In urma alegerilor din 20 de-

cembrie (date publicităţii la 29 decem-

brie) 1937, la care au participat 13 partide şi 53 de

grupări politice, nici un

partid nu a obţinut, conform prevederilor legii din 1926, 40% din totalul voturilor

pentru a forma guvernul. P.N.L. a obţinut 35,92% din voturi, P.N.Ţ. 20,40%,

P.N.L. condus de Gheorghe Brătianu 3,89%. Pentru prima dată în viaţa politică a

ţării, Partidul „Totul pentru Ţară", care îi reprezenta pe legionari, a întrunit

15,58% din voturi, ceea ce l-a clasat pe locul al treilea, sporind teama faţă de

creşterea influenţei grupărilor fasciste. Noua configuraţie politică i-a permis

regelui Carol să încrşdinţeze conducerea guvernului lui Octavian Goga, şeful Partidului Naţional Creştin, cu orientare de dreapta, şi care a obţinut în alegeri

doar 9,15% din totalul voturilor.

în spatele unui guvern slab, fără o bază socială largă şi desconsiderând

sistemul bazat pe partidele politice, Carol şi-a pregătit instaurarea propriei

guvernări. Prin decret regal Parlamentul a fost dizolvat înainte de a se întruni,

anunţându-se alegeri generale pentru începutul lunii martie 1938. Principalele

partide politice au condamnat însă gestul regelui şi formarea unui guvern

nereprezentativ. S-au schiţat unele demersuri în vederea constituirii unui Bloc al

opoziţiei, care a reunit pe liberali şi naţional-ţărănişti, pentru a salva regimul

constituţional al ţării. La sfârşitul lunii decembrie 1938 au fost excluşi din P.N.Ţ.

acei politicieni ce intraseră în guvernul Goga-Cuza, şi anume Armând Calinescu,

Virgil Potârcă, Dinu Simion. Guvernarea Goga-Cuza nu a fost lipsită însă de contradicţii între grupările

politice ce o susţineau. Armând Calinescu, ca ministru de interne, a acţionat

împotriva tuturor celor ce au recurs la violenţă, şi în primul rând a legionarilor care,

cu concursul Germaniei naziste, şi-au intensificat activitatea. Mai mult, la 9

Octavian Goga

Membrii guvernului Goga-Cuza (23 decembrie 1937 - 10 februarie 1938)

februarie 1938 s-a încheiat o înţelegere între Corne/iu Zelea Codreanuş\ Octavian Goga, pe baza căreia legionarii urmau să iasă din campania electorală şi să

susţină partidul lui Goga în viitoarele alegeri. Adâncirea instabilităţii în viaţa politică şi creşterea influenţei grupărilor de extremă dreapta au desăvârşit opera regelui.

Politica internă. Raporturile cu Garda de Fier. La 10 februarie 1938,

regele Caro/ al //-/ea a cerut formarea unui guvern dş „uniune naţională".

Aceasta o dată cu demisia lui Armând Călinescu şi Ion Gigurtu din guvern pe

tema neînţelegerilor cu gruparea lui A.C. Cuza. După unele consultări cu liderii

politici, în noaptea de 10 spre 11 februarie s-a format guvernul condus de

Patriarhul Miron Cristea. Trecând la distrugerea, în fapt, a democraţiei, acesta a

decretat starea de asediu, a încredinţat păstrarea ordinii publice autorităţilor

militare, a înăsprit cenzura, a numit noi prefecţi din rândurile militarilor, a anulat

organizarea alegerilor; toate au reprezentat un pas decisiv către instaurarea, în

viaţa politică din ţara noastră, a regimului dictatorial.

La 20 februarie 1938, s-a publicat o nouă Constituţie, ce urma să pună bazele juridice ale noului regim. Ea a fost redactată de juristul Istrate Micescu.

Prin prevederile sale, poziţia Monarhiei s-a întărit considerabil. Deşi a menţinut

formal principiul separării puterilor în stat şi ideea că „puterea emană de la

naţiune", noua lege fundamentală a privilegiat puterea regală. Regele numea

guvernul, exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională, era capul

oştirii, conferea decoraţii, putea încheia pace şi declara război, acredita pe

ambasadori, bătea monedă. El guverna prin decrete-legi. S-a prevăzut că dreptul

de vot îl aveau cetăţenii români începând de la 30 de ani. Parlamentul avea un

317

Regele Carol al II la o paradă militară, în 1939

rol strict decorativ, fiind lipsit de principalele sale atribuţii. De asemenea, cu toate că, în mod formal, au fost reconfirmate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, s-a

introdus pedeapsa cu moartea, pe timp de pace, în cazul autorilor unor atentate

politice. Totodată, monarhia autoritară carlistă a păstrat unele elemente ale

democraţiei parlamentare, precum: Parlamentul, cu atribuţii mult reduse, presa,

cenzurată însă, o oarecare posibilitate de acţiune a partidelor politice şi chiar o

confruntare de idei. Pornind de la aceste considerente, Monarhia nu poate fi

considerată o dictatură clasică sau de tip fascist.

După intrarea în vigoare a noii Constituţii, s-a hotărât, la 30 martie 1938,

constituirea Consiliului de Coroană, organism cu rol consultativ, ai cărui membri

erau numiţi de către rege. Pe 30/31 martie s-a publicat decretul-lege prin care erau

dizolvate toate partidele şi grupările politice, iar la 14 aprilie 1938, prin decretul-

lege privind apărarea ordinii în stat, s-a stabilit că, o dată cu dizolvarea unui partid politic urmau să fie închise cluburile şi localurile lor de întrunire. Actul de

dizolvare a partidelor politice a trezit nemulţumirea: partidele PNŢ şi PNL, prin liderii

lor, au alcătuit, la începutul lunii aprilie 1938, un memoriu de protest adresat regelui.

Pentru a controla mai bine situaţia din ţară, la 14 august 1938 s-a decretat o nouă

reformă administrativă. Pe lângă vechile unităţi administrative - judeţul, plasa,

comuna, s-a adăugat ţinutul, în număr de zece la nivelul ţării, şi condus de un

rezident regal numit de rege. De asemenea, primarii urmau să fie numiţi pe şase ani.

încercând să confere noului regim politic şi un suport social, la propunerea

lui Armând Călinescu, figură importantă a guvernelor din perioada anilor 1937-

1939, la 16 decembrie 1938 s-au pus bazele

Frontului Renaşterii Naţionale (F.R.N.), unica

formaţiune politică autorizată, de fapt primul

partid „de masă", în opinia iniţiatorilor săi. Şeful său

suprem a fost regele, ce coordona

activitatea Directoratului, Consiliului Superior şi a

celor trei secretari generali. Membrii partidului purtau

uniforme albastre. Ulterior, apartenenţa la acest partid

a devenit o condiţie pentru promovarea în funcţii. în vara anului

1940, partidul şi-a schimbat denumirea în Partidul

Naţiunii. Alegerile, organizate sub un control strict al

autorităţilor, la 1-2 iunie 1939, au dat câştig de cauză F.R.N. La 3 iunie, un decret-lege a cerut tuturor deputaţilor

şi senatorilor să poarte uniforma „Frontului" şi să presteze

jurământ de credinţă monarhului, considerat de

propaganda oficială „salvatorul" ţării. Au refuzat însă

acest lucru, între alţii, luliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C.

Brătianu care, deşi senatori de drept, au fost consideraţi

demisionaţi.

Regimul autoritar a impus şi desfiinţarea sindicatelor, ce numărau, în ani

1938, peste 80 000 membri, şi înlocuirea Jer cu breslele, ale căror atribuţii au fos

drastic reduse. Ziua de 1 Mai a fost declarată sărbătoare, cu care prilej era

convocate adunări ale breslelor. La 15

decembrie 1938 s-a reorganizat Straj, Ţării, organizaţie ce grupa toate fetele între 7-21 de ani şi toţi băieţii între 7-1 ani.

Organizaţia şi-a propus adularea instituţiei monarhice şi a reprezentantuli său.

La 22 februarie 1940 s-au constituit, sub egida Ministerului Munci

aşezămintele „Muncă şi Voie Bună", ce urmau să educe pe tineri în spirite

ataşamentului faţă de regimul personal al regelui.

După moartea, la începutul lunii martie 1939, a lui Miron Cristea, Arman

Călinescu a fost numit în fruntea guvernului (6 martie). El s-a aflat în aceast

funcţie până la asasinarea sa de către legionari, în 21 septembrie 193?

conducând şi Ministerul de Interne, şi cel al Apărării Naţionale. Guverm

Ca///7esa/s-astrăduit, pe căi politico-diplomatice şi militare, să înlăture primejdi

cotropirii României de către trupele naziste, mai ales că presiunea Reichului

sporit masiv în Europa de Sud-Est, inclusiv asupra ţării noastre, după cotropire restului Cehoslovaciei, în martie 1939, de către hitlerişti. în acest contex

acordul economic româno-german din noaptea de 22/23 martie 1939 a fost L

act eminamente diplomatic, de esenţă economică, generat de realităţile dip/t

matice internaţionale. Concesiile economice făcute germanilor de guvernul de I

Bucureşti nu au schimbat practic cu nimic structura comer ţului exterk

31

UNIVERSUL

ASASINAREA PRIMULUI MINISTRU â«4N0 CIUNESCU

fz

pwnta ost

Ziarul «Universul», despre asasinarea primului ministru Armând Călinescu

Funeraliile Iul Armând Călinescu, în 1939

românesc. La 1 mai 1939, populaţia Bucureştiului, toate forţele politico-demo- cratice şi-au manifestat hotărârea de a apăra graniţele ţării împotriva oricărui

pericol extern. ■**

în perioada regimului autoritar, camarila regală s-a aflat la apogeul

influenţei sale politice. Ea a grupat o serie de oameni politici, financiari şi

bancheri, care au avut, deseori, un cuvânt greu de spus într-o serie de probleme

importante ale ţării.

Un capitol important al vieţii politice interne din această perioadă l-au

constituit şi raporturile sinuoase şi contradictorii dintre Caro/ al //-/ea şi legionari.

Dacă până către 1938, regele a sperat să-i folosească ca o masă de manevră

pentru a-şi întări regimul, după instaurarea regimului personal, iniţial justificat prin

primejdia legionară, raporturile între cei doi factori politici s-au încordat din nou. Scrisoarea jignitoare a lui Corne/iu Codreanu, adresată, la 26 martie 1938, lui

Nicolae lorga, a furnizat autorităţilor ocazia ca, pe baza prevederilor decretului-lege

din 14 aprilie 1938, privind apărarea ordinei în stat, să încrimineze organizaţia

legionarilor, dezvăluind prin numeroase documente care atestau legături cu

Germania şi Italia, stipendii primite din partea acestora, pregătirea unor acte

teroriste. Pe baza acestor probe, Corneliu Codreanu şi unii lideri legionari au fost

condamnaţi la închisoare. Conducătorul legionar a cerut adepţilor săi să se supună

pentru a nu pune în pericol viaţa celor închişi.

Sub impulsul presiunilor Reichului asupra României, după semnarea

Dictatului de la Munchen' din 29/30 septembrie 1938, care a sacrificat

320 \

Cehoslovacia Germaniei, cu concursul Franţei şi Angliei, în ţară au început noi agitaţii legionare. La 28 noiembrie 1938, uri grup de legionari a încercat să îl asasineze pe Florian Ştefănescu-Goangă, rectorul Universităţii din Cluj. în aceste împrejurări, pe drumul de reîntoarcere în ţară, după vizitele efectuate în Franţa, Marea Britanie, Belgia şi Germania, regele Carol al //-/ea a dispus suprimarea conducătorilor legionarilor. Au fost executaţi, astfel, sub pretextul că au încercat să fugă de sub escortă, pe drumul de la Râmnicu Sărat la Jilava, Corne/iu Codreanuşi alţii2 legionari.

Prăbuşirea regimu!u! autoritar ai iu; Carol al U4e.j «. s urrrănk r,.,

ji«. în 6

septembrie 1939, în condiţiile unui nou conflict mondial, România s-a proclamat

neutră. Neutralitatea sa a avut însă un caracter clar antihitlerist şi favorabil

Poloniei pe care a sprijinit-o. Situaţia României în 1939 a fost decisă însă de

raporturile între două grupări de state: pe de o parte Anglia şi Franţa, iar pe de

altă parte,' Germania şi Uniunea Sovietică. Pactul germano-sovietic din 23

august 1939, cunoscut şi sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, a fost un

şoc pentru cercurile oficiale de la Bucureşti, deoarece ţara noastră nu avea

relaţii bune cu nici unul din statele care îşi împărţiseră practic sferele de influenţă

în Europa răsăriteană, ceea ce a şi grăbit declanşarea celui de-al doilea război

mondial.

La 21 septembrie 1939, sub directa îndrumare a lui Horia Sima, noul şef al

Gărzii de Fier, legionarii l-au asasinat pe primul ministru Armând Călinescu. După atentat, Garda şi-a pierdut caracterul de organizaţie politică şi a devenit o

organizaţie clasică teroristă, în slujba Reichului nazist. Atentatul a determinat o

ripostă dură a autorităţilor. Noul guvern (21-27 septembrie), condus de generalul

Gheorghe Argeşanu, a ordonat executarea a peste 300 de legionari, aproape

toată conducerea partidului.

La 28 septembrie 1939, pentru a mai domoli reacţia Germaniei, a fost

numit prim-ministru Constantin Argetoianu, până pe 23 noiembrie când este

numit, din nou, ca şef al guvernului, Gheorghe Tătărescu. Cel din urmă, ca şi

regele de altfel, a cerut tuturor oamenilor politici să se reconcilieze şi să salveze

ţara în noua conjunctură internaţională, marcată de victoriile puterilor fasciste. Au

profitat de ofertă însă, în principal, legionarii; la 18 aprilie 1940 s-a legalizat,

pnntr-o întâlnire a regelui cu o delegaţie de legionari, împăcarea lui Carol al //-/ea cu Garda de Fier, la 29 mai 1940, Horia Sima, reîntors în ţară, fiind primit de

Carol al //-/ea într-o audienţă, la Palat. Toate acestea au grăbit prăbuşirea

regimului monarhiei autoritare.

în vara anului 1940, victoriile Axei şi adâncirea izolării internaţionale a

României au desăvârşit criza regimului carl/st. înfrângerea catastrofală a Franţei,

principalul aliat al României, de către Germania hitleristă, a decis reorientarea

politică a ţării noastre care, în urma Consiliului de Coroană, la 28 mai 1940,

renunţă la politica de neutralitate, iar pe 30 iunie la garanţiile anglo-franceze,

peste zece zile a părăsit şi Liga Naţiunilor. Legionarii au devenit, pentru prima

dată de la crearea organizaţiei lor, membri ai guvernului. în guvernul format de

Gheorghe Tătărescu, la 28 iunie 1940, o dată cu impunerea cedării către

U.R.S.S. a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Horia Sima a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor; Garda de Fier a devenit

partid politic de guvernământ.

321

Kikmda

<§atu Mare Carei

Baialvtareo Cisnădieo Haţeg o

Caransebeş 3 Petroşani

Râmnicu Vâlce

Târgu Jiu

Câmpulung

Vatra Dome

„Briş'o; Focsan

'o \

oPredea\ Râmnicu

oCâmpulung Curte ! Argeş oCampina

o Ploieşti

-v Chişmău o

TighinerUTiras

Po1

:Comrat Cetatea

Chilia Nouă

I Şerpilo

iuJina

Turnu SeWin

Vidin Calafat

Lom

o Roşiori de Vede Giurgiu Turtucaia

i Măgurele FJU

Graniţele României în

toamna anului 1940

" Kficopoie o Bazargic Balcic

Granlţato RomAnial în atniMlui 1940

Debrecen

Oradea tonta H eâiîţ, / J

0*

1* Bicaz0 oPia )eamţ

,Nuceto CâmpilTu o iârg eş / Bacau0J - . , . - ' b r u c f o r O ■ . d o l

M i e r ? U r e ao T Q

Ub

oTImişoara HunedSaTa Oră tie 0 Sibju3Trf=aaărfck f Gt

)e6rghe

ecuci

â P Ua

' Tatarbunar

ara Hun ujgoj

La 4 iulie 1940 s-a constituit guvernul Ion Gigurtu, pe care Mihail

Manoilescu, care ocupa funcţia de ministru de externe, l-a numit „guvernul

disperării regale". în cadrul său au intrat trei legionari, şi anume Hor/a Sima

V. Noveanu şi Augustin Bideanu. Guvernul a dezlănţuit o politică antide-

mocratică, trecând la arestarea unor lideri politici, la stabilirea domiciliului

obligatoriu. La 9 august 1940 s-a interzis populaţiei evreieşti să ocupe funcţii

publice în administraţie, în armată şi să aibă proprietăţi. Prin aceasta se deschidea sena unor măsuri cu caracter antisemit, printre puţinele în istoria

României. Antisemitismul ca şi naţionalismul au fost însă moderate, populaţia

evreiască numărând, în pragul războiului, 800 000 locuitori, diferiţi ca grad de

cultură, mod de viaţă, dar uniţi prin apartenenţa la religia mozaică. Totodată, au

fost limitate posibilităţile de acţiune ale breslelor.

Apetitul pentru putere al legionarilor a sporit, în continuare foarte mult, în

vara anului 1940. în luna iulie, Horia Sima şi apoi ceilalţi membri legionari din

guvern au demisionat pentru a se ocupa exclusiv de reorganizarea Gărzii de Fier

şi pentru a obţine sprijinul hitleriştilor. Pierderile teritoriale din vara anului

1940 - Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţei, nord-vestul Transilvaniei,

Cadrilaterul, care au mutilat grav fiinţa de stat a României- au accentuat criza

de autoritate a regimului carlist, criticat tot mai insistent de principalele for ţe

politice interne. La sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie 1940 au

avut loc în ţară numeroase manifestaţii populare împotriva dictatelor ce

sfârtecaseră România. Aceasta a grăbit hotărârea monarhului de a încredinţa

conducerea guvernului unei personalităţi capabile să refacă ordinea în ţară, care

să se bucure de încrederea Gărzii şi a partidelor. Acesta a fost generalul Ion

Antonescîi.

Incertitudinea şi îngrijorarea care cuprinseseră ţara, faptul că regele Caro/

al //-/ea era considerat vînovat de dezastrul ţării, fără o bază socială de

susţinere, violent criticat de liberali şi naţional-ţărănişti, asaltat de legionarii

sprijiniţi tot mai intens de la Berlin, ce nu vedea cu ochi buni men ţinerea unui

rege compromis, au decis soarta regimului carlist ce s-a prăbuşit, la începutul

lunii septembrie 1940, prin abdicarea regelui.

* *

*

ARMÂND CĂLINESCU despre instaurarea regimului monarhiei autoritare

„10 februarie 1938. Goga e chemat în audienţă Rex îi spune că trebuiesc amânate alegerile

Goga îşi dă demisia Sunt convocaţi foşti prim-miniştri. Seara se constituie guvernul nou, sub

preşedenţia patriarhului. La 1 noaptea se ţine la palat Consiliu sub preşedenţia regelui Proclamaţie,

ofiţeri ca prefecţi etc."

TEMĂ

1 Caracterizaţi esenţa monarhiei autoritare carliste. 2. Subliniaţi semnificaţia politică a Constituţiei din 1938.

3. Care au fost raporturile dintre regele Carol al II şi mişcarea legionară în anul 1938?

323

TRAGICUL AN 1940 ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

- POZIŢIA ROMÂNIEI FAŢĂ DE DECLANŞAREA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI

MONDIAL.

- ACŢIUNI DIPLOMATICE ROMÂNEŞTI ÎN -VEDEREA SALVĂRII PĂCII ÎN

SUD-ESTUL EUROPEI.

-DETERMINAREA RAPORTURILOR ROMÂNO-SOVIETICE. NOTELE ULTIMATIVE PRIVIND BASARABIA SI BUCOVINA. -SCHIMBAREA POLITICII

EXTERNE A ROMÂNIEI. APROPIEREA DE GERMANIA.

- TRATATIVELE ROMÂNO-MAGHIARE SI DICTATUL DE LA VIENA. CEDAREA

CADRILATERULUI. PRĂBUŞIREA ROMÂNIEI MARI.

A doua zi după atacarea Poloniei de către Germania, Ungaria punea pe

picior de război întregul său aparat de stat, intenţiile sale agresive fiind clar

conturate. Masive concentrări de forţe armate se vor semnala curând şi la

frontiera româno-sovietică de pe Nistru.

Pozif". "• • ■ -'• K r1

m< riial. Aceasta a fost clar exprimată în declaraţia guvernamentală din 4

septembrie, aprobată de Consiliul de Coroană, două zile mai târziu. Obiectivul

politicii externe al ţării noastre era să asigure buna înţelegere cu toţi vecinii

(inclusiv prin încheierea unor pacte de neagresiune). în condiţiile apărării ferme

a graniţelor, statele înţelegerii Balcanice erau chemate să adopte o poziţie faţă de evenimente.

Mersul complet defavorabil al războiului pentru Polonia a îngrijorat

cercurile politice româneşti care, păstrând o strictă neutralitate, oficial, au înţeles,

totuşi, să acorde acestei ţări învinse, un preţios aliat în perioada interbelică,

întreg sprijinul.

Este ştiut că tezaurul polonez, estimat la 230 milioane de zloţi (aproximativ

45 milioane de dolari), a tranzitat pe teritoriul românesc, înainte de a fi îmbarcat,

la 15 septembrie 1939, pe un vas englez, în portul Constanţa. Puţină vreme,

apoi, după ce la 17 septembrie 1939 Uniunea Sovietică a atacat la rândul ei

Polonia, ocupând Bielorusia şi Ucraina apuseneană, prima grabnică mate-

rializare a anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov, guvernul român a

acceptat ca preşedintele şi întreg guvernul polonez să treacă frontiera în ţara noastră, cu condiţia de a nu desfăşura nici o activitate politică. îi vor urma peste

100 000 refugiaţi, dintre care 60 000 militari. Atitudinea României nu s-a

schimbat nici după asasinarea lui Armând Călinescu, crimă premeditată,

ordonată de la Berlin (21 septembrie 1939).

Acţiuni • ea salvării păcii ui E\ ~pei. în noua situaţie au fost dezvoltate acele iniţiative diplomatice menite să

'XOA

menţină sud-estul Europei şi zona Balcanilor în afara conflictului mondial şi să

asigure ţărilor din această zonă a lumii păstrarea neştirbită a frontierelor lor.

Proiectul „Blocul balcanic", lansat la Jebe/\a 19 septembrie 1939, la întâl-

nirea miniştrilor de externe român şi iugoslav, urmărea atragerea Bulgariei în

înţelegerea Balcanică, chiar în condiţiile satisfacerii unor revendicări teritoriale. O

lună mai târziu (28 octombrie 1939) erau făcute propuneri în sensul realizării

unui „Bloc al neutrilor", în care ar fi urmat să intre înţelegerea Balcanică, Bulgaria, Ungaria'şi Italia. Neutralitatea şi neagresiunea statelor membre între

ele erau principiile de bază ale noii alianţe. Din păcate, atât prima cât şi cea de-a

doua iniţiativă nu au condus la rezultate concrete datorită opoziţiei sistematice a

vecinilor revizionişti ai României şi a susţinătorilor lor din umbră, Germania şi

Italia.

Primele luni ale anului 1940 au găsit înţelegerea Balcanică divizată. în locul politicii „înţelegătoare, dar ferme" cerută intens de ţara noastră, în faţa

permanentelor revendicări teritoriale ungare şi bulgare, Turcia şi Iugoslavia

solicită ţării noastre concesii (o vor face şi în zilele de 2-A februarie 1940 la

Belgrad, la ultima sesiune a Consiliului Permanent al acestei organizaţii).

într-o notă datată 26 martie 1940, Grigore Gafencu, ministrul de externe al

României, sublinia precaritatea situaţiei României în condiţiile în care soarta

noastră părea a fi hotărâtă de înţelegerea Marilor Puteri vecine (sunt vizate desigur Germania şi U.R.S.S.) şi „în căutarea unei soluţii tranzacţionale trebuie

să rezistăm şi să câştigăm timp". Se recomanda prudenţa desăvârşită faţă de

anglo-francezi, care nu ne puteau da nici un sprijin efectiv. Singurul ajutor

aşteptat era cel al ţărilor înţelegerii Balcanice, organizaţie care se va arăta, din

păcate, la fel de fragilă ca şi defuncta Mica înţelegere.

încă de la 4 aprilie 1940, V.M. Molotov a rostit, în Sovietul Suprem al

Uniunii Sovietice, un discurs în care a susţinut că „există o chestiune litigioasă

nerezolvată, aceea â Basarabiei", ceea ce, în alţi termeni, inaugura o nouă

epocă de pretenţii sovietice. Deveneau, mult mai repede decât s-ar fi crezut,

întru totul profetice aprecierile lui N. Titulescu, ale cărui insistenţe pentru

semnarea unui tratat de neagresiune cu marea putere din răsărit erau justificate

căci, altfel, „apropierea ruso-germană se va face împotriva noastră". Cele două luni care au urmat au sporit neliniştea cercurilor guvernamentale

române. Ocuparea Belgiei şi Olandei de către trupele Reichului, care se exprima

în termeni brutali la adresa conduitei noastre politice în aceste noi împrejurări,

intrarea iminentă a Italiei în război, situaţia gravă de la frontiera răsăriteană,

unde se instalaseră deja mai mult de 35 de divizii sovietice, precum şi

imposibilitatea, într-un caz de forţă majoră, de a primi vreun ajutor - iată tot

atâtea elemente care îndemnau la schimbarea politicii noastre externe.

La 28 mai 1940, primul ministru Gheorghe Tătărescu a remis ambasa-

dorului german Fabricius o notă în care se exprima neliniştea guvernului român

pentru situaţia de la frontiere. Răspunsul german din 2 iunie 1940 arăta interesul

pentru „o colaborare amicală şi intensivă între părţi", dar, pe de altă parte, tatona

cercurile politice de la Bucureşti în ce măsură erau dispuse să ia în considerare cererile de revizuire a frontierelor solicitate de vecini.

în consecinţă imediată, cu două zile înainte de capitularea Franţei (20 iunie

1940), guvernul de la Bucureşti a anunţat hotărârea de a întări şi de a extinde

325

colaborarea germano-română în toate domeniile, hotărâre cerută atât de situaţia

geopolitică a ţării noastre, cât şi de noua ordine europeană.

Devenise clar că, în noile condiţii, menţinerea vechii politici de apropiere de

democraţiile occidentale trebuia abandonată, normalizarea raporturilor cu

Reichul fiind condiţionată de răspunsul pozitiv pe care România trebuia să-l dea

vecinilor săi revizionişti.

Deteriorarea raporturilor româno-sovietice. Notele ultimative privind Basarabia şi Bucovina. Stahn şi acoliţii săi, conştienţi că victoriile germane în

Apus grăbesc războiul din Răsărit, a relansat „planul de expansiune" iniţiat la 17

septembrie 1939, ceea ce i-a determinat pe V.M. Molotov să afirme că

rezolvarea problemei Basarabiei şi Bucovinei nu suferă nici o amânare.

în acest sens, ministrul de externe sovietic a adresat o notă lui

Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, în seara de 23 iunie, prin

care se cerea soluţionarea imediată a litigiului pentru Basarabia. Pretenţiile

sovietice se întindeau şi asupra Bucovinei, populată, în accepţiunea ministrului

de externe sovietic, de ucrainieni.

în răspunsul lui Ribbentrop, care a parvenit la Moscova la 25 iunie,

nemulţumirea Reichului, pentru că termenii acordului germano-sovietic fuseseră

depăşiţi, este evidentă. După ce se consimţea la anexarea Basarabiei, pretenţia cedării Bucovinei este considerată drept ceva nou. Demersul german sublinia

importanţa soluţionării paşnice a acestui diferent, în contextul importanţei

economice excepţionale pe care o are România, ţară petrolieră şi cerealieră în

ansamblul intereselor germane. Solicitările germane nu au rămas fără ecou din

moment ce, a doua zi, dimineaţă, pe 26 iunie 1940, Molotov a limitat reven-

dicările sovietice la Basarabia şi nordul Bucovinei.

în seara aceleiaşi zile, la orele 22, ministrul român în capitala sovietică,

Gheorghe Davidescu, a fost chemat la Kremlin spre a i se înmâna nota

ultimativă privind cedarea teritoriilor, mai sus numite, în 24 ore. înainte de a

cunoaşte hotărârea autorităţilor române, dar după ce a luat cunoştinţă de textul

sovietic, ambasadorul nostru a contestat vehement argumentele expuse,

considerându-le complet lipsite de temei. El a ţinut să afirme că vreme de 20 de ani România s-a străduit să întreţină raporturi de bună vecinătate cu U.R.S.S.,

cu convingerea că „ţara noastră, puternică în graniţele ei etnice, este o garanţie

de securitate pentru toţi vecinii ei".

Discuţia a continuat cu accente contradictorii. Molotov a insistat asupra

unui răspuns imediat, în speranţa unei reglementări paşnice, altfel recursul la

forţă fiind inevitabil. Gheorghe Davidescu a apreciat că termenul de 24 de ore

este insuficient pentru retragerea din cele două provincii, de asemenea

neîndestulător spre a se lua o hotărâre la Bucureşti.

Ziua de 27 iunie a fost deosebit de agitată. Activitatea diplomaţiei române a urmărit, în primul rând, reacţia Marilor Puteri şi a ţărilor din înţelegerea Balcanică

(Germania, Italia, Turcia, Grecia şi Iugoslavia) la ultimatumul sovietic. Departe

de a fi încurajatoare, aceste contacte, de ultimă oră, au subliniat o dată mai mult

izolarea completă a ţării noastre şi au determinat răspunsul aşteptat la Moscova. Regele Caro/ al //-/ea nota în însemnările sale: „...Această ştire m-a trăznit

ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru atât

326

de oribil, încât nici o minte românească nu poate s-o conceapă. Oricare ar fi

riscurile, părerea mea este că trebuie să rezistăm la astfel de injoncţiuni...".

Suveranul era foarte conştient că, odată început războiul cu U.R.S.S., s-ar

fi conturat imediat alte două fronturi: cel cu Ungaria la apus şi în sud cu Bulgaria.

Era ceea ce nu dorea nici Germania, vital interesată ca România, potenţială

bază de materii prime pentru războiul din Răsărit, să nu devină teatru de

operaţiuni militare. Rezistenţa sau cedarea au fost cele două variante ale alternativei tragice

în care se găsea România şi pe care Ie-a luat în discuţie Consiliul de Coroană,

convocat de două ori în cursul zilei. în cele din urmă, nevoia de a păstra armata

şi statul s-au dovedit mai puternice. Din 26 de participanţi doar 6 s-au pronunţat

pentru rezistenţă, în frunte aflându-se profesorul Nicolae /orga, urmat de Silviu

Dragomir şi Ştefan Ciobanu.

Răspunsul la nota ultimativă din 26 iunie conţinea angajamentul guvernului de a proceda imediat „la discutarea amicală şi de comun acord a tuturor

propunerilor guvernului sovietic", cu indicarea datei şi locului unde să se

desfăşoare negocierile. Cum s-a spus, nu era un refuz, dar nici acceptarea

explicită a pretenţiilor sovietice. Remis la 27 iunie, orele 20.50, s-a primit

răspunsul Ministerului Afacerilor Externe de la Moscova la 28 iunie, ora 1.30.

Deşi l-a considerat imprecis, la asigurările lui Gh. Davidescu că propunerea sovietică a fost acceptată, guvernul sovietic a formulat un nou

ultimatum în 5puncte. Evacuarea Basarabiei şi din nordul Bucovinei urma a se

face în 4 zile (de la 28 iunie, orele 14), a doua zi Cernăuţii, Chişinăul şi Cetatea

Albă urmând a se afla, deja, sub ocupaţie sovietică. Guvernul român se arăta de

acord, dar cerea ca evacuarea să se facă într-un timp mai îndelungat „din pricina

ploilor şi a inundaţiilor care au stricat căile de comunicaţie".

Două chestiuni au apărut aproape imediat după intrarea trupelor sovietice

în Basarabia şi în nordul Bucovinei. Unităţile de ocupaţie s-au deplasat în

teritoriul evacuat mult mai repede decât se prevăzuse. încă pe 29-30 iunie se

găseau pe Prut şi au deschis focul asupra unor trupe româneşti, au dezarmat

militari, au luat prizonieri, au capturat material militar; pe de altă parte, în

înaintarea lor pe teritoriul Vechiului Regat a fost ocupată şi regiunea Herţa, care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina. Cu toate protestele părţii

române, situaţia a rămas neschimbată.

Tragicele evenimente din iunie 1940 au avut consecin ţe notabile şi în

planul relaţiilor internaţionale. Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a

sporit în intensitate acţiunile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei.

în consecinţă, noua politică externă a României avea să cunoască alte

manifestări semnificative.

Schimbarea polit'c"* t-fNme a Pomâniei, Apropierea de- Germapts în

zilele următoare cursul evenimentelor se precipită. La 30 iunie 1940 guvernul

Tătărescu renunţa la garanţiile anglo-franceze, la 1 iulie Caro/ al //-/ea cerând

trimiterea unei misiuni militare germane în România; la 2 iulie, regele Carol

cerea lui Hitler să garanteze frontierele noastre, iar la 4 iulie preşedinţia Consiliului de Miniştri este încredinţată unei personalităţi bine văzută la Berlin,

Ion Gigurtu. în ziua de 5 iulie, I. Gigurtu declară intenţia unei „integrări sincere" la

sistemul Axei. Devenise însă clar că, în noile condiţii, supravieţuirea statului nu

327

se putea face fără alte concesii dureroase, motiv pentru care, la 6 iulie 1940,

Carol al //-/ea anunţa pe Hitler că este dispus să înceapă negocieri cu Ungaria şi

Bulgaria. în zilele următoare, conducători politici maghiari şi bulgari sunt primiţi la

.Berlin, unde li se promite sprijin pentru revendicările lor teritoriale.

La 15 iulie 1940, Adolf Hitler a adresat regelui Carol al //-/ea o scrisoare în

care, după ce afirma că Germania nu are interese teritoriale nici cu România,

"nici cu Ungaria sau Bulgaria, cerea o înţelegere paşnică între aceste trei ţări în chestiunile care le despart, abia după aceasta va avea sens pentru ţara sa „să

clarifice posibilitatea unei colaborări mai strânse".

Răspunsul suveranului, transmis la Berlin de primul ministru şi ministrul de

externe român la 26 iulie 1940, în cursul unor convorbiri oficiale cu Hitler,

cuprindea, în esenţă, următoarele: acceptarea tratativelor cu Ungaria şi Bulgaria

nu se poate abate de la principiul etnic posibil a fi satisfăcut prin schimbul de

populaţie, ce ar trebui efectuat sistematic şi obligatoriu; reglementările teritoriale

româno-ungare şi bulgare să se facă într-un cadru mai larg împreună cu alte state

care exprimă cerinţe similare; se refuză arbitrajul puterilor Axei; sacrificiile pe care

le accepta România trebuie să conducă la o pace definitivă, raporturi prieteneşti cu

toţi vecinii şi o nouă ordine politică a cărei răspundere şi-a asumat-o Reichul. S-a

convenit, la cererea Fiihrerului, ca negocierile pe această bază să înceapă imediat, la sfârşitul lor Germania urmând a garanta României noile graniţe.

Iluziile cercurilor conducătoare româneşti că pretenţiile maghiare ar putea fi

satisfăcute printr-un simplu schimb de populaţii aveau să se destrame, practic,

câteva zile mai târziu. Deteriorarea raporturilor sovieto-germane, datorate modului

în care Stalin depăşise prevederile pactului Ribbentrop-Molotov, apropia data unui

conflict în Est, ori, în noua situaţie, Germania avea vitală nevoie nu numai de

petrolul şi de cerealele româneşti, ci şi de valoarea strategică a Munţiilor Carpaţi.

Nu mai surprindea deci, că atunci când, în ziua de 31 iulie 1940, la Berghof era

hotărâtă soarta Uniunii Sovietice - „Rusia trebuie lichidată. Termen - primăvara

1941", Hitler satisfăcea şi pretenţiile horthyste sfârtecând Transilvania.

Trarativeie roniâno-maghiare. Dictatul de la Viena. Cedarea Cadrila-

te ru im Prăbuşnea României Mari. începutul lui august 1940 a grăbit desfăşurarea evenimentelor. Paralel cu măsuri menite să câştige simpatia

Germaniei - la 8 august, printr-un acord economic, întreg surplusul de cereale

era livrat acestei ţări - se desfăşoară un intens schimb de note şi memorii între

guvernul român şi cel ungar în vederea negocierilor anunţate. Fiecare parte

rămâne însă consecventă poziţiei sale iniţiale: principiul etnic (diplomaţii de la

Bucureşti) contra celui teritorial (susţinut de Budapesta).

în acest stadiu se desfăşoară, la Turnu Severin (16-24 august) şi la •

Craiova (19 august), tratativele româno-maghiare şi respectiv româno-bulgare.

De asemenea, în ceea ce priveşte contenciosul dintre Sofia şi Bucureşti, încă la

21 august 1940 s-a ajuns la înţelegerea privind cedarea Cadrilaterului şi

revenirea la frontiera dintre cele două ţări, din 1912.

în ziua de 16 august, delegaţia maghiară condusă de Andras Hory a solicitat României un teritoriu de 69 000 km

2 cu o populaţie de 3.900.000

locuitori, dintre care peste 2 200 000 români. Evident, cererile maghiare au fost

respinse. Punctul de vedere al delegaţiei române conduse de Vaier Pop,

exprimat la 19 august, era în sensul unui schimb de populaţii, cu un corectiv

* "O

Delegaţia română care a semnat Dictatul de la Viena, din 1940

Ziarul «Ştirea», despre Dictatul fascist de la Viena, din 1940

f B> 24*4 APARE ZtLHK 4 pus. â Iul

Stima

Deplângem jumătate Ardealul

KIULTlîii llilîlIJillI Pif ir -n ilf 1

msilfat» •! i prt*ltor ta mmewu

329

teritorial care să permită evacuarea completă a ungurilor din România.

Plenipotenţiarii maghiari insistă însă asupra principiului teritorial, ceea ce

determină întreruperea tratativelor. La 23 august 1940, un Consiliu de Coroană

însărcina pe Vaier Pop: 1) să obţină prealabil şi ca o condiţie sine qua non de la

unguri acceptarea principiului etnic după care urma să se facă un schimb de

populaţie total şi obligatoriu între cele două ţări. 2) numai după strămutarea

efectivă a „minoritarilor" unguri la graniţa de vest urma să se calculeze suprafaţa strict necesară existenţei lor, cu indicarea regiunii în care s-ar face strămutarea.

Reluate la 24 august, în condiţii în care fiecare delegaţie îşi păstra punctul

de vedere, negocierile se întrerup, din nou, de data asta definitiv.

Evident, nemulţumiţi de perspectiva convorbirilor româno-maghiare şi, în

contextul sporirii actelor agresive ale Ungariei horthyste la adresa României, la

26 august J. Ribbentrop şi G. C/ano, miniştrii de externe al Germaniei şi

respectiv al Italiei, se înţeleg asupra unei întâlniri „în patru", la Viena, în cursul

căreia ar urma să fie „sfătuite", amical, cele două părţi aflate în conflict. în ziua

de 27 august, potrivit intereselor economice, politice şi militare ale Germaniei,

Hitler stabileşte limitele partajului Transilvaniei. Seara, ministrul de externe

român, M. Manoilescu, invitat în capitala Austriei, a fost investit cu „depline puteri

pentru tratative privind relaţiile româno-maghiare". Atmosfera în care urmau să se desfăşoare cele două zile vieneze ale

delegaţiei române era bine „pregătită". Avioane militare maghiare violau repetat

spaţiul aerian naţional, iar la frontiera răsăriteană grănicerii sovietici provocau, în

continuare, incidente.

La 29 august 1940, în jurul orelor 15, au început, la Viena, convorbirile

Ribbentrop-Ciano-Manoilescu. Deşi nu-l solicitase, guvernul român a fost obligat

să accepte arbitrajul celor două puteri ale Axei, după care frontierele rămase arfi-

fost garantate. Reîntors la hotel, Manoilescu avea să sintetizeze această discuţie

astfel: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până

astă seară şi care pune în discuţie o cesiune între 25 000 şi 65 000 kmp. Dacă nu

îl acceptăm va fi sfârşitul României. Mi-au spus-o clar".

între timp, într-o tensiune extraordinară şi sub presiunea comunicărilor alarmante de la Viena, se va desfăşura, până către orele 4 ale dimineţii de

30 august, primul Consiliu de Coroană de la Bucureşti în chestiunea

Transilvaniei. Cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere, arbitrajul este acceptat

în condiţii în care România „trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a

statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui".

în ziua de 30 august, la orele 15, la palatul Belvedere, cu participarea

tuturor celor 4 delegaţii (cea maghiară alcătuită din Istvân Csâkyşi Păi Teleky)

avea să se consume „Dictatul de la Viena". După discursurile lui Ribbentrop şi

Ciano şi după ce s-a refuzat cuvântul lui Manoilescu, s-a dat citire, mai întâi în

germană, apoi în italiană, actului de arbitraj. împotriva realităţii, se susţinea că el

a fost cerut şi de guvernul român şi că limita cedărilor teritoriale sub presiune

străină se stabilise după „o nouă convorbire" cu miniştrii de externe român şi ungar.

„Veni apoi momentul culminant. Pe masă stătea împăturită harta, ca o sentinţă de moarte... Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu mai înţeleg nimic. Mi-a ,

330

întors-o Schmidt... Am urmărit cu

ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit,

alunecând sub linia ferată şi am înţeles că

cuprindea şi Clujul... Am început să nu mai

văd. Când mi-am dat seama că graniţa

coboară în jos ca să cuprindă

secuimea am mai avut în disperarea mea un singur gând:

Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămânea la noi".

Erau de fapt 43. 492 km2 cu o

populaţie de 2.667.007 locuitori din

care 50,2% români, 37,1% unguri,

3% germani. Evacuarea acestui

teritoriu urma a se face în etape,

vreme de 15 zile. Păstrarea cetăţeniei

române era condiţionată de trecerea

în ţară, într-un an. Cu

acelaşi prilej, ministrul de externe român a semnat şi actele de cedare a

Cadrilaterului. în schimb, el ducea la Bucureşti scrisorile de garanţie germană şi italiană pentru inviolabilitatea şi integritatea statul român.

Un al doilea Consiliu de Coroană, desfăşurat la Bucureşti în noaptea de

30/31 august 1940 (ora 0-2,15), lua cunoştinţă de „Dictatul de la Viena". Cu

acest prilej, marele istoric N. lorga rostea un apel către poporul român din

teritoriile ocupate „nu pentru rezistenţă armată", în condiţiile de atunci imposibilă,

ci în „speranţa vremelniciei acestui sistem de stăpânire a naţiunii cu impunere de

sus", valabil doar în vreme de război sau de revoluţie. Şi încheia: „îndată de se

va reveni la o stare de lucruri cât de cât constituţională... stăpânitorii aceştia,

care prin vicleşug s-au strecurat, vor întâlni rezistenţa poporului românesc şi

aceasta face mult mai mult decât tot ce am fost în stare sau n-am fost în stare să

facem cu armata noastră".

La 5 septembrie 1940, în Camera Comunelor, premierul britanic Winston

Churchill declara: „Camera a aflat desigur că România a suferit de curând o

gravă mutilare teritorială... Dar noi n-avem de loc intenţia de a recunoaşte

schimbările teritoriale care se vor face în timpul războiului, în afara cazului că ele

ar fi urmarea unui acord prin bună înţelegere între părţile interesate".

Din prima notă ultimativă a guvernului sovietic privind cedarea Basarabiei, din 26 iunie 1940:

„în anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la

Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară

a Basarabiei, populată în principal cu ucrainieni, cu Republica Sovietică Ucraineană... Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia

internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut..., U.R.S S.

331

» fr.nlir .C-Î dea Z-t .*■ B"i".er Ar.lcce Ler.s

B; rech ale •ndguli

Tcrpflicitau, ih.i

as 30. At ct

Facsimilul ultimei pagini a Dictatului de la Viena

consideră necesar şi oportun... să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei, Uniunii Sovietice..."

într-o discuţie cu regele Carol al //-/ea după dictatul de la Viena, liderul Partidului Naţional

Ţărănesc, I. Maniu, a avut următorul dialog cu suveranul:

„Din momentul când Maiestatea Voastră aţi inaugurat regimul absolutist v-aţi asumat

personal răspunderea, răspunderea care, într-un regim democratic parlamentar trebuie să o poarte

guvernele. Printr-o politică complet greşită şi în interior şi în afară, din punct de vedere strategic şi

tactic aţi reuşit să pierdeţi patru provincii. în politică greşelile se plătesc şi se sancţionează ca şi în

viaţa de toate zilele". Regele a replicat „va să zică sunteţi de părere să abdic". La care liderul P.N.Ţ.

a declarat, fără echivoc: „Da, Majestate, nu văd altă soluţie".

Epilogul arbitrajului de la Viena în viziunea lui M. Manoilescu (într-un text scris în 1947):

„Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de

mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului

său; Mussolini a fost împuşcat ca un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârşit în

spânzurătoare; Ciano, la stâlp sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis când

nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csâky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj...

Transilvania noastră e vrăjită".

TEMĂ:

1. Prezentaţi poziţia României faţă de atacarea de către Germania a Poloniei la 1 septembrie 1939.

2. Care au fost consecinţele pactului sovieto-german din 23 august 1939 pentru România?

ROMÂNIA - „STAT NAŢIONAL LEGIONAR'

-CONTEXTUL INTERN SI INTERNAŢIONAL AL INSTAURĂRII REGIMULUI

ANTONESCIANO-LEGIONAR. - PRINCIPALELE DIRECŢII ALE POLITICII INTERNE. CONTRADICŢIILE DINTRE

ION ANTONESCU SI LEGIONARI.

- REBELIUNEA LEGIONARĂ DIN IANUARIE 1941 SI CONSECINŢELE SALE.

Contextu' ' ' - • " * Vî

" • - - - ! -• ; - , < - . - - - -:., ■ ciano-legicnar în

vara anului 1940, Europa trăia sub impresia victoriei germane pe frontul de

apus, care dusese la îngenuncherea Franţei şi a „Ţărilor de Jos" (Belgia, Olanda,

Luxemburg). România era izolată, astfel, de aliaţii săi tradiţionali - Anglia şi

Franţa - şi suferise, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, grave atingeri ale

suveranităţii naţionale prin rapturile teritoriale - Basarabia, nordul Bucovinei,

Nord-VestulTransilvaniei, Cadrilaterul - care mutilaseră cumplit fiinţa naţională.

Practic, România Mare nu mai exista. Potenţialul său economia şi militar

interesa însă, în mod deosebit, guvernul de la Berlin, din perspectiva extinderii

războiului în Europa de Est şi Sud-Est.

Pe plan intern, se manifesta o intensă activitate a dreptei politice, şi în

special a Gărzii de Fier, încurajată de succesele repurtate de trupele naziste şi

de profunda criză de autoritate cu care se confrunta statul după tragicele cesiuni

teritoriale. Era absolut necesară, în acelaşi timp, o guvernare de mână forte care

să garanteze fruntariile ţării şi să pregătească refacerea unităţii naţionale, salvând,

astfel, fiinţa statului român. Acestor cerinţe Ie-a corespuns, cu mijloace adecvate

timpului în care a trăit şi activat, personalitatea generalului Ion Antonescu .

La 1 septembrie 1940, luliu Maniu s-a întâlnit cu Ion Antonescu, la Ploieşti,

şi a discutat cu acesta înlăturarea regelui Caro/ al //-/ea şi formarea unui cabinet

de coaliţie. Tratativele au continuat'în zilele următoare şi cu conducătorii liberali

şi şefii legionarilor în vederea constituirii unui guvern de „uniune naţională".

Paralel, legionarii au întreprins atacuri asupra instituţiilor de stat şi a unităţilor

militare, soldate cu victime.

La 4 septembrie 1940 orele 12, Ion Antonescu a fost însărcinat de regele

Carol al II cu formarea noului guvern. în ziua următoare, acesta a suspendat

1 Ion Antonescu (1882-1946) a fost om politic şi militar. A îndeplinit funcţii importante - şeful

secţiei Operaţii de la Marele Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la

Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, ministru de

război. Fire dârză şi hotărâtă, a criticat corupţia şi afacerile veroase ce domneau în rândurile

camarilei regale şi a intrat în conflict cu Carol al II, care i-a fixat domiciliu forţat la mănăstirea

Bistriţa. După numirea sa la conducerea statului, prin întreaga politică pe care a desfăşurat-o, până

la 23 august 1944, a fost şi rămâne o personalitate controversată.

333

Constituţia şi a dizolvat Corpurile legiuitoare după ce, la cererea generalului, de

acord cu legionarii, sub presiune şi ameninţare, regele i-a conferit puteri

depline în dimineaţa zilei de 5 septembrie, orele 3,50, ceea ce a dus la modifi-

carea regimului politic. Cu sprijinul unor adjutanţi regali şi comandanţi militari,

beneficiind şi de concursul ministrului Germaniei la Bucureşti, Wilhelm Fabricius,

Ion Antonescu i-a cerut lui Carol al II să abdice. Regele, după o serie de

consultări cu unii apropiaţi - Vaier Pop, Mihail Manoilescu, A.C. Cuza, Gheorghe Brătianu- şi după obţinerea unor garanţii că putea pleca nestingherit, a abdicat

în dimineaţa zilei de 6 septembrie (orele 6,10) şi, ulterior (7 septembrie, orele 3),

a părăsit tara cu o serie de bunuri ale patrimoniului naţional, precum o parte a

colecţiei de tablouri pe care Carol Io lăsase moştenire statului român.

La 6 septembrie i-a succedat la tron fiul său, Mihai I, care a depus

jurământul în prezenţa lui Ion Antonescu, a Patriarhului Nicodim şi a lui Gheor-

ghe Lupu, preşedintele înaltei Curţi de Casaţie. Dispunând de „puteri depline",

generalul a devenit însă depozitarul celor mai importante prerogative de

conducere a statului, intitulându-se „Conducător al statului". El s-a bucurat de

puteri deosebite, nefiind răspunzător în faţa vreunui for politic. Aflat într-o clară

poziţie de inferioritate în ierarhia politică, regele mai păstra doar unele atribuţii

simbolice, ca: numirea primului ministru (preşedinte al Consiliului de Miniştri), comanda oştirii, conferirea de distincţii, baterea de monedă, acordarea graţierii şi a

amnistiei, numirea de ambasadori. Prin aceasta, se vedea în mod deschis dorinţa

generalului de a ţine sub control instituţia monarhică, chiar dacă, din considerente

politice, el s-a pronunţat pentru menţinerea ei, şi partidele politice.

Noul guvern reflecta raportul de forţe

politice din ţară, între general şi Garda de Fier. încercarea lui Ion Antonescu de

a -colabora cu conducătorii Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional

Ţărănesc a eşuat, căci partidele politice

au refuzat să se asocieze unui regim

autoritar. în consecinţă, s-a constituit un

guvern al dictaturii legionare, fără

amestecul armatei, în care adepţii lui Horia Sima deţineau vicepreşedinţia

Consiliului de Miniştri, portofoliul externelor,

lucrărilor publice, muncii, educaţiei

naţionale şi cultelor. S-a inaugurat un

condominium de putere între Ion

Antonescu şi legionari, în care cei din

urmă au dorit mereu să-şi sporească

puterea, iar primul a considerat „alianţa" ca

ceva temporar, sortit eşecului încă de la

început.

La 14 septembrie 1940 România s-a

proclamat „stat naţional-legionar", în care Garda de Fier, ca o agentură teroristă în

Generalul Ion Antonescu primeşte slujba Germaniei şi influenţată de teoria jurământul legionarilor, la 6 octombrie .. . . .. .. . ■ .. . „ . .

a 1940 corporatismului italian, a dezvoltat, in chip

334

*

Mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai I

i

demagogic, teoria utopică a „purificării" vieţii politice printr-o „revoluţie naţională".

La 14 noiembrie, /. Antonescu a întreprins o vizită în Italia, iar peste o săptămână

în Germania, unde a semnat, la 23 noiembrie, protocolul de aderare a României la

alianţa puterilor fasciste sau Pactul Tripartit. Se poate aprecia că actul aderării a

încheiat apropierea României de Reichul nazist, proces declanşat de pactul

sovieto-german din august 1939, de consecinţele sale imediate pentru România.

Ion Antonescu a ales, astfel, din cele două rele - Uniunea Sovietică şi Germania

hitleristă, pe cel pe care îl considera mai puţin rău pentru binele ţării: în 1940,

Reichul nazist era singura putere europeană care putea sprijini România în faţa

ameninţărilor şi agresiunii sovietice.

Totodată, el a cerut lui Hitler să trimită în România o misiune militară

germană, reînnoind solicitările mai vechi ale fostului rege Carol. Scopul acesteia era de a asigura securitatea zonei Văii Prahovei, ale cărei rezerve petroliere

erau foarte importante pentru maşina de război nazistă şi pentru pregătirea

armatei române în perspectiva războiului cu Uniunea Sovietică. în realitate, era

vorba de a menţine dominaţia germană în România, şi în Balcani, proces la care

concura şi Legaţia Germaniei din Bucureşti, cu un personal tot mai numeros, şi

al cărei titular a fost numit, din ianuarie 1941, baronul Manfred von Killinger. încă

din 10 octombrie 1940 se aflau în România peste 22 000 militari hitlerişti.

Numărul lor a sporit până în primăvara lui 1941 la 500 000, dintre care 130 000

au trecut apoi Dunărea cu prilejul ofensivei trupelor naziste contra Iugoslaviei şi

335

Greciei. în aceste condiţii s-a ajuns la o deteriorare a relaţiilor ţării noastre cu Marea Britanie, iar Statele Unite ale Americii au blocat fondurile româneşti în băncile americane, pe motiv că România era „o ţară ocupată".

Principalele direcţii ale poa:nî ,u\~ - <' i Ar; ;•■< tîile dsn ■ on Ar iC.sescu şi

legionari. Dictatura legionară a promovat o politică profund antidemocratică,

de teroare, lichidând, de fapt, şi ultimele drepturi şi libertăţi democratice. S-au

creat detaşamente speciale ale poliţiei legionare. în octombrie 1940, pe lângă

marile întreprinderi s-au numit comisari de românizare. încercând să-şi

consolideze puterea, legionarii au vrut să preia în ţară conducerea prefecturilor

şi primăriilor. Jafuri şi crime, masacre, exproprieri forţate, răfuieli sângeroase cu

foşti adversari politici, susţinători ai guvernării carliste, o legislaţie reacţionară au

marcat această perioadă. în acelaşi timp, Ion Antonescu a luptat pentru controlul

exclusiv al puterii politice. El s-a străduit permanent de a slăbi poziţia instituţiei

monarhice, pe care a dorit să şi-o subordoneze pentru a o manevra mai uşor.

Pentru aceasta, i-a impus regelui să-şi petreacă mai mult timp la reşedinţa de la

Sinaia, a întreprins anchete asupra foştilor demnitari ai lui Caro/ al //-/ea şi a

averii lor, unora fixându-le domiciliu obligatoriu, a încercat să impună modificarea

regulamentului de funcţionare a Casei Regale şi schimbarea personalului

acesteia.

în 26/27 noiembrie 1940 legionarii s-au dedat la crime înfiorătoare. Au avut

loc asasinate la Jilava, unde au pierit 65 deţinuţi politici: politicieni şi militari,

colaboratori ai regelui Carol al II, mulţi implicaţi în represiunile contra

legionarilor - precum generalii Gheorghe Argeşanu (fost prim-ministru), Gabriel

Marinescu, Gheorghe Bengliu, fostul ministru Victor lamandi - în pădurile

Crime săvârşite de legionari

336

Vlăsiei, Balota, Prefectura Poliţiei din Bucureşti. Sub gloanţe au căzut ş

economistul Virgil Madgearu, ucis în pădurea Snagov, şi savantul de reputaţie

internaţională, de fapt, cel mai mare istoric al românilor, Nicolae lorga, executa

la marginea şoselei, în comuna Strejnic. Şi toate acestea pe un fond general de

înfricoşare a opiniei publice. Au luat totuşi o poziţie critică unu oameni politici

membri ai Partidului Naţional Liberal ş\ Partidului Naţional Ţărănesc.

Perioada regimului legionar-antonescian nu a fost lipsită de contradicp între protagoniştii scenei politice - generalul şi legionarii - ambii socotind, în

numele unor concepţii ideologice totuşi diferite, alianţa temporară, şi doar un pas

către controlul exclusiv al puterii. Adept al ordinii publice şi patriot, Ion Antonescc

era nemulţumit de violenţele şi crimele legionarilor. Apropierea sa de Germania

nazistă, - generalul fiind ca formaţie anglofil - urmărea doar garantarea gra-

niţelor ţării, a refacerii integrităţii teritoriale naţionale, şi a afirmăm suveranităţii

României, prin anularea Dictatului de la Viena, problemă pe care, de fapt, a

ridicat-o în toate întâlnirile cu Hitler. Convins de rolul nefast al Gărzii de Fier, Ion

Antonescu a luptat, de la sfârşitul lui decembrie 1940, pentru eliminarea acesteia

din vjaţa politică. în schimb, legionarii, puşi pe jaf şi pe corupţie, îi reproşau

generalului că menţine vechii oameni politici şi chiar unele forţe politice

compromise în colaborarea cu regele Caro/ al //-/ea. Confruntarea între cele două poziţii a luat forma încercării supreme a legionarilor de a cuceri puterea

politică prin rebeliune.

Rebeliunea legionară din ianuarie 1941 şi consecinţele s-,

Intensificarea violenţelor legionarilor şi faptul că aceştia deveneau tot mai

indezirabili în ochii opiniei publice l-au determinat pe Ion Antonescu, încă din

decembrie 1940, să ia primele măsuri contra Gărzii de Fier. Astfel, a

ordonat desfiinţarea poliţie*i legionare şi a instituit pedeapsa cu moartea

pentru instigarea la rebeliune. Legionarii, profitând de complicitatea şefului

poliţiei secrete germane, Heinrich Himmler, s-au înarmat, pregă-tindu-se

pentru confruntarea decesivă.

La 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a plecat la Berlin, unde i-a cerut lui Hitler

să-i dea mână liberă pentru a restabili

situaţia. La doar două zile, Nicolae Pă-

traşcu, secretarul general al mişcării

legionare, a proclamat ruptura totală cu

Antonescu, iar legionarii au trecut la

organizarea de detaşamente paramilitare

şi la baricadarea în sedii. Reîntors din

Germania, Ion Antonescu a decis des

fiinţarea comisiilor de românizare, des

tituirea ministrului legionar de interne,

generalul Constantin Petrovicescu, şi a lui Alexandru Ghica, directorul general (le

gionar) al Poliţiei. ,on Antonescu în vizită la Berlin

337

între 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat la Bucureşti şi în ţară o

rebeliune, având asentimentul tacit al Reichului. Au avut loc jafuri, crime,

masacre. Au fost devastate 3 400 de imobile şi de instituţii. Oameni nevinovaţi,

persoane civile, soldaţi şi ofiţeri - în total 1 000 persoane - au căzut jertfă

fanatismului unor oameni însetaţi de putere. Au fost provocate, în întreaga ţară,

daune în valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemulţumit profund opinia publică

din ţara noastră. Explozia de ură a legionarilor i-a compromis însă în ochii Germaniei. Hitler pregătea războiul în Răsărit şi avea nevoie de linişte în

România. De aceea el a fost de acord cu intervenţia armatei române la ordinul

lui Ion Antonescu, ceea ce a dus la înfrângerea rebeliunii legionare. Aceasta nu

a împiedicat însă pe hitlerişti să accepte plecarea, în Germania, a circa 700 de

legionari în frunte cu Horia Sima. Ei vor fi mereu o monedă de şantaj în

raporturile cu Ion Antonescu. Circa 8 000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi

condamnaţi la diferite pedepse.

La finele lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu era singurul stăpân al scenei

politice româneşti. S-a format un guvern de tehnicieni şi militari, care reprezenta

o dictatură, pusă în slujba războiului şi contra regimului bolşevic de la Răsărit.

Din scrisoarea generalului Ion Antonescu către Horia Sima, la 15 ianuarie 1941:

„Nu am reuşit să mă fac ascultat. Din contră dezordinile s-au înmulţit şi s-au agravat, şi

cu acte de insubordonanţă în stat comise de acei care fiind numiţi de dv. se ştiu acoperiţi şi susţinuţi

dedv. într-adevăr, orice măsură de ordine pe care am luat-o nu a fost executată. Noţiunea

disciplinei de stat a dispărut. Fiecare procedează cum vrea şi judecă cum vrea... Dar opinia aceasta publică pe care eu o respect şi vreau s-o satisfac se revoltă când

constată că legionarii... comit astăzi acte în profit personal. Nu pot îngădui această procedare fiindcă mă dezonorează şi-mi atrage şi răspunderi

personale, prin faptul că nu iau măsuri în contra vinovaţilor... Vreţi să mergeţi astfel înainte, mergeţi singuri, dar nu cu generalul Antonescu... El a intrat în arena politică pentru a salva ţara, nu pentru a o duce la un dezastru şi mai

mare...".

TEMĂ:

1. Care au fost raporturile dintre Ion Antonescu şi Horia Sima între 1940-1941?

2. Ilustraţi caracterul autoritar al guvernării generalului Ion Antonescu.

3. Care au fost cauzele rebeliunii legionare din ianuarie 1941 ?

ROMÂNIA ÎN PERIOADA ANILOR 1941 -1944

- POLITICA INTERNĂ A GUVERNULUI ANTONESCIAN. -SITUAŢIA ROMÂNILOR DIN BASARABIA SI NORDUL BUCOVINEI

NORD-VESTUL TRANSILVANIEI CEDAT, ÎN 1940, ÎN URMA DICTATULUI Dl LA VIENA, UNGARIEI HORTHYSTE. -INTRAREA ROMÂNIEI ÎN

RĂZBOIUL MONDIAL. PARTICIPAREA U RĂZBOIUL PENTRU ELIBERAREA BASARABIEI SI A NORDULU BUCOVINEI. RAPORTURILE CU GERMANIA NAZISTĂ. -EFORTURI

POLITICO-DIPLOMATICE PENTRU SCOATEREA ROMÂNIEI DII RĂZBOI.

Prin decretul nr. 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat denumirea de „sti

naţional-legionar". S-a constituit un nou guvern, alcătuit din militari şi tehnicien

condus de Ion Antonescu, fără nici o participare a legionarilor. O figur

importantă a noii echipe ministeriale a fost profesorul Mihai Antonescu, deven

vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi, ulterior, ministru al afacerilor străini

Guvernul a fost remaniat de câteva ori în perioada anilor 1941-1942 şi a fo

principalul instrument al unei guvernări autoritare impuse de desfăşurare

războiului mondial, de consecinţele participării României la acesta. în 194

mareşalul Ion Antonescu avea putere deplină în statul român şi nu ei

răspunzător în faţa vreunui for politic. El guverna prin decrete-legi, pe ca

regele le semna fără a-şi putea exprima poziţia.

Poiîtica internă a guvernului antonescian. în condiţii excepţional

guvernul Antonescu a intensificat reprimarea vieţii politice prin arestări, deporta

şi impunerea unor măsuri antipopulare. S-au înfiinţat lagăre de muncă şi s-£

militarizat întreprinderile şi instituţiile.

Astfel, au funcţionat închisori şi lagăre de muncă în ţară, la Târgu Jt

Caransebeş, sau, pe teritoriul supus administraţiei de război, la Odesa, Vapniark

Smerinka, Bogdanovka, Dumanovka. în acelaşi timp, Ion Antonescu a urmărit, pr

alianţa cu Reichul nazist, menţinerea independenţei ţării, sperând, mereu,

recuperarea, cu sprijinul Berlinului, a teritoriilor răpite cu forţa în vara anului 194

Prin întreaga sa politică, el a asigurat României statutul de tară neocupată c

nazişti, dar aflată sub influenţa lor, ceea ce Hitler a trebuit să accepte. Aceasta m

ales că trupele germane ocupau poziţii strategice în ţară-Bucureşti, VaU

Prahovei, Dobrogea, porturile de la Dunăre. întreţinerea forţelor armate german

până în 1944, a costat statul român 67 miliarde de lei (valută 1938).

La 2 martie 1941 şi respectiv 9-15 noiembrie 1941, Ion Antonescu

organizat, în împrejurări deosebit de grele, legate de desfăşurarea războiuli

plebiscite privind politica sa internă.

' ' 3;

în ciuda a numeroase atentate la adresa fiinţei de stat, ţara noastră şi-a

păstrat o relativă independenţă faţă de Germania: legile, administraţia,

reprezentanţii diplomatici. Statutul particular al României în sistemul de alianţe al

puterilor fasciste era recunoscut oficial de Germania, chiar dacă ministrul său la

Bucureşti, Manfred von Kilinger, îşi aroga deseori drepturi cu mult peste uzanţele

diplomatice normale. Regulamentul trupelor germane în România, care se

bucurau de dreptul de extrateritorialitate, consemna că ţara noastră nu era ocupată. Chiar în ziua atentatului contra lui Hitler, la 20 iulie 1944, ministrul de

externe german, Joachim von Ribbentrop, scria feldmareşalului Keitel că nu se

puteau face presiuni la Bucureşti, deoarece România era aliată cu Germania, şi

nu ocupată militar de aceasta.

întreaga economie a fost pusă în slujba eforturilor de război ale ţării. în

cursul anului 1941 s-au publicat decrete-legi privind militarizarea întreprinderilor

şi instituţiilor de stat şi particulare, mobilizarea agricolă, regimul muncii în timp de

război. S-a instituit pedeapsa cu moartea pentru sabotajele în economie. în

funcţie de necesităţile militare, s-au făcut, în economie, unele eforturi de

modernizare, precum înzestrarea agriculturii şi industriei cu utilaje perfecţionate

importate din Reich. în cadrul circulaţiei monetare şi-a făcut însă simţită prezenţa

fenomenul inflaţionist, devenit tot mai pronunţat, ceea ce a avut drept efect deprecierea leului faţă de alte valute şi, în special, faţă de marca germană.

Comerţul s-a dezvoltat îndeosebi cu statele Axei, pe baza schimbului de

produse.

Se impune a fi subliniat faptul că, între anii 1941-1944 influenţa economică

a Germaniei a crescut masiv în România. S-a exercitat, astfel, o masivă

exploatare a resurselor naturale ale ţării, necesare maşinii de război germane.

Zona Petrolieră a Văii Prahova bombardată de aviaţia anglo-americană

340

S-a manifestat un interes deosebit pentru petrol, lemn, cereale şi utilizarea

reţelei de transport. La 4 decembrie 1940 s-a semnat un acord economic

româno-german pe zece ani, care a prevăzut intensificarea exportului de produse

petroliere, agricole şi forestiere din România în Germania. între 1940-1944 au

funcţionat în ţara noastră 325 firme germane. Printre acestea menţionăm filiala

trustului KontinentalOelA.G., care s-a ocupat de organizarea exploatării petrolului.

Valoarea capitalului german investit în economia românească s-a cifrat, în 1944, la 11 miliarde lei. Schimbul de mărfuri între cele două state era efectuat în regim de

clearing.

în anul 1943, 60% din totalul exportului şi 85% din cel al importului românesc se afla în mâna firmelor germane. Ca expresie a sporirii dependenţei

economice de Reich, pot fi citate şi pagubele provocate economiei româneşti

prin schimburile comerciale neechivalente cu Germania şi care s-au cifrat la 446

milioane de dolari, cursul anului 1938. Naziştii au preluat din România, cu

precădere, mari cantităţi de petrol, în condiţii ce dezavantajau net statul român,

între 1 octombrie 1940 şi 23 august 1944 Germania a ridicat din ţara noastră

peste 10 milioane tone produse petroliere, dar abia în 1943 ea a acceptat plata

în aur, la un preţ unic, al petrolului românesc. Totodată, Valea Prahovei,

adevărată „rădăcină pivotantă a puterii germane", a constituit, prin rezervele sale

petroliere, ţinta predilectă a atacurilor aeriene anglo-americane. Prima expediţie aeriană a S.U.A. asupra zonei petroliere a Văii Prahovei a avut loc la 12 iunie

1942 şi a purtat numele de operaţia „Valul nimicitor"; printre altele le menţionăm

pe cele din 1 august 1943, aprilie-iunie 1944.

Pe plan politic, s-a remarcat o anumită tolerantă a lui Ion Antonescu faţă de

activitatea conducătorilor liberalilor şi naţional-ţărăniştilor. Liderii celor două

partide au preferat însă tactica memoriilor şi scrisorilor către Antonescu, în care

au protestat faţă de: creşterea influenţei Germaniei, părăsirea alianţelor

tradiţionale, implicarea ţării tot mai mult în războiul contra Uniunii Sovietice

dincolo de Nistru. în acelaşi timp, este meritul lui I. Antonescu de a se fi opus

aplicării „soluţiei finale" şi exterminării populaţiei evreieşti din România. în ciuda

exceselor şi a pierderilor în rândul populaţiei evreieşti de pe teritoriul ocupat de

horthyşti, din nord-vestul Transilvaniei şi Transnistna, în România nu s-a aplicat „soluţia finală", o excepţie fiind şi programul, din 6 iulie 1941, de la laşi. în

Basarabia, cu toate eforturile liderilor mişcării sioniste din România - L.

Filderman, M. Benvenisti, AI.L Zisu - de a salva viaţa populaţiei evreieşti, în

împrejurări tragice şi complexe s-au produs, totuşi, masacre la Mărculeşti,

Floreşti, Gura Kamenca, Climăuţi, Gura Căinări. în vara anului 1942, Ion

Antonescu a reuşit să obţină anularea promisiunii acordate lui Gustav Richter,

ataşat german de poliţie în România, şi reprezentant al lui Adolf Eichmann,

conducător al Siguranţei Reichului, de a deporta în lagărul morţii de la Auschwitz

evreii din ţara noastră. Guvernul român a "acceptat însă emigrarea evreilor în

Palestina, România devenind, astfel, veritabilă placă turnantă pentru emigrarea,

în condiţii foarte grele, a unor evrei din Ungaria, Slovacia şi Polonia.

Situaţia românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei; nord-vestul Transilvaniei, cedat în 1940, în urma Dictatului de la Viena, Ungariei horthyste. P

nn Dictatul de la Viena, din 1940, a fost smuls din trupul

ţării nord-vestul Transilvaniei, cu o suprafaţă de 43 492 km2 şi o populaţie

341

Ţărani români din judeţul Trei Scaune maltrataţi de către horthyşti, în 1940

de 2 667 007 locuitori, din care 50,2% erau români, iar 37,1% maghiari. în ciuda

uriaşelor proteste populare, s-a produs, aşadar, un grav atentat la adresa

independenţei şi suveranităţii României, al cărei teritoriu a fost amputat printr-o

decizie arbitrară a puterilor fasciste.

în zona ocupată de către horthyşti s-a pus la punct un mecanism sinistru de ocupaţie. Astfel, între lunile septembrie şi noiembrie 1940 a funcţionat admi-

nistraţia militară. Ulterior, între anii 1941-1944 a fost instaurat un regim civil, cu

nimic mai tolerant faţă de cel anterior. Asupra populaţiei româneşti s-a abătut o

teroare cruntă, marcată de expulzări, dislocări de populaţii, maltratări, schingiuiri

şi bătăi, crime, jafuri şi rechiziţii. Printre asasinatele înfiorătoare din toamna

anului 1940 menţionăm pe cele de la Zalău, Ciumirna, lanculeşti, Ip, Trăznea,

Huedin, Hodoş, Mureşenii de Câmpie, Hâda, Nuşfălău, Halmăjd. Regimul de

exterminare, ce cuprindea şi detaşamente de muncă şi deportarea în lagărele de

prizonieri, s-a înăsprit după ce, în martie 1944, Ungaria a fost ocupată de trupele

naziste. Au fost instituite legi excepţionale, iar populaţia evreiască a fost practic

vânată, în acord cu principiile macabrei „soluţii finale" adoptată de hitlerişti.

Peste 150 000 evrei din nord-vestul Transilvaniei au fost deportaţi şi au pierit în lagărele morţii de la Dachau, Buchenwald, Bergen-Belsen, Auschwitz-Birkenau.

în acelaşi timp, în teritoriile ocupate în 1940 de către sovietici - Basarabia

şi nordul Bucovinei (50 500 km2 şi.o populaţie de 3 800 000 de locuitori) - au

avut loc deportări şi execuţii şi s-a intensificat deznaţionalizarea românilor.

Intrarea României în războiul mondial. Participarea la războiul pentru

eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Raporturile cu Germania

nazistă. între septembrie 1940 şi august 1944 pot fi deosebite două etape în

implicarea României în conflictul mondial, şi anume: 1) septembrie 1940-iunie

1941, nonbeligeranţă cu aderarea la Axă; 2) iunie 1941 -august 1944,

beligerantă alături de Axă.

342

Trebuie menţionat faptul că în primăvara anului 1941 România a refuzat să

participe la agresiunea nazistă contra Iugoslaviei ş\ Greciei. La finele lui 1941 şi

începutul anului următor a intervenit starea de război cu Marea Britanie, Statele

Unite ale Americii şi aliaţii lor, pe fondul participării tot mai intense a ţării noastre

la războiul din Răsărit. România lua parte la război pentru a obţine eliberarea

teritoriilor româneşti ocupate în 1940 de către sovietici. La 30 noiembrie 1941,

guvernul britanic a adresat, prin intermediul legaţiei sale de la Bucureşti, un ultimatum autorităţilor antonesciene, prin care cerea ca, până la 5 decembrie, să

oprească operaţiile militare pe frontul împotriva U.R.S.S. în răspunsul său, Ion

Antonescu a reamintit Londrei că, prin participarea sa la război, România

urmărea doar „legitima apărare în faţa agresiunii ruse începută în 1940". La 6

decembrie 1941 a intervenit starea de război între România şi Marea Bntanie.

într-o scrisoare, Ion Antonescu afirma că „România primeşte această provocare,

având credinţa nezdruncinată că luptând împotriva comunismului slujeşte nu

numai crezul naţional... dar... civilizaţia însăşi de care Marea Britanie nu poate fi

străină". între 8 şi 11 decembrie 1941 i-au declarat război ţării noastre şi

Canada, Noua Zeelandă, Australia, Uniunea Sud-Africană. La insistenţele

Germaniei România a declarat război Statelor Unite ale Americii la 12 decembrie

1941, dar răspunsul american nu a survenit decât în iunie 1942.

La 12 iunie 1941 generalul Ion Antonescu a fost invitat âe.Hit/er la Munchen, unde i s-a prezentat planul de operaţii militare Barbarossa, ce avea

drept scop distrugerea Uniunii Sovietice. La 22 iunie 1941 România a luat parte,

alături de Germania şi aliaţii săi, la atacul contra statului sovietic. La chemarea

lansată de general: „Vă ordon: treceţi Prutul!", armata română a intrat în război

pentru a readuce la trupul ţării provinciile smulse de sovietici în vara tragică a

anului 1940 - Basarabia, nordul Bucovinei ş\ ţinutul Herţei. Pe frontul de sud

acţionau Armata a. 3-a Română (generalul Petre Dumitrescu) şi Armata a 4-a

Română (generalul Nlcolae Ciupercă).

Până la sfârşitul lunii iulie 1941 au fost eliberate Basarabia şi nordul

Bucovinei. Armata română eliberatoare a fost primită cu mult entuziasm de către

românii de dincolo de Prut. în Basarabia s-a reinstaurat administraţia

românească. La 26 iulie armata română a atins Nistrul. Scopul pentru care ţara noastră intrase în război era astfel atins.

însă, în ziua următoare, Hitler i-a trimis lui Antonescu o scrisoare, în care îi

solicita concursul militar, în continuare, peste Nistru, pentru zdrobirea trupelor

sovietice. Pentru mulţi contemporani, ca luliu Maniu, C.I.C. Brătianu, generalii

Şteflea şi Mardare, Alexandru loaniţiu, aceasta a fost o gravă greşeală politică,

căci România îşi depăşea în mod clar obiectivul pentru care participa la ostilităţi.

Antonescu a acceptat cererea germană în speranţa că Hit/er\\ va susţine în lupta

pentru anularea Dictatului de la Viena. în acelaşi timp, se considera necesară

organizarea, peste Nistru, a unei zone de protecţie în faţa unor noi agresiuni

sovietice.

La 6 august 1941, în cadrul întrevederii cu /. Antonescu de la Berdicev

(Ucraina), Hitler i-a cerut ca Armata Română să acţioneze pe direcţia Odessa -Peninsula Crimeea. Totodată, a încredinţat României administraţia Transnistriei.

La 21 august Ion Antonescu a fost ridicat la gradul de mareşal al României.

Forţele militare româneşti au desfăşurat, ulterior, lupte grele la Odessa, în

343

Armata română, eliberatoare a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei

Crimeea şi Caucaz. în confruntările de la Odessa Armata a 4-a Română a

pierdut aproape 18 000 soldaţi, a înregistrat cea. 11 400 dispăruţi şi 63 300

răniţi. Oraşul a fost cucerit la mijlocul lunii octombrie 1941, după care unele

unităţi au fost retrase în ţară pentru refacere. în iulie 1942 a fost cucerit

Sevastopolul.

La 25 iunie 1942, Rene de Weck, ministrul Elveţiei la Bucureşti, aprecia că

pierderile armatei române în Răsărit erau de 6 000 ofiţeri, 2 600 subofiţeri şi

149 000 soldaţi, din care 70% erau totuşi recuperabili. în cadrul încleştării de la Stalingrad'(iulie 1942 - februarie 1943), 26 divizii româneşti au luptat alături de

forţele Axei. Ele au înregistrat însă grave pierderi - 156 000 morţi, dispăruţi şi

prizonieri. Armata a 3-a Română s-a aflat în încercuire alături de trupele

germane, italiene şi maghiare. în anii. 1943-1944, forţele române au susţinut, în

continuare, lupte grele în Cuban, pentru apărarea Crimeii şi Basarabiei. După

anul 1943, Ion Antonescu a înţeles că Germania a pierdut războiul şi a acţionat

pentru a scoate ţara din război. în acelaşi timp, mulţi ofiţeri superiori au cerut

retragerea Armatei Române de pe front, date fiind şi marile pierderi materiale şi

umane în campania din Uniunea Sovietică. Efortu! de război al ţării noastre pe

frontul contra Uniunii Sovietice s-a cifrat la 1 miliard de dolari, cursul anului 1938.

Alianţa României cu Germania nazistă nu a fost lipsită de unele contradicţii

legate de: problemele economice, solicitările lui Ion Antonescu de anulare a Dictatului de la Viena, statutul Grupului Etnic German din ţara noastră, tra-

tamentul aplicat evreilor şi discuţiile angajate de România în capitalele statelor

neutre pentru ieşirea din război. Totuşi, raporturile personale dintre Hitlerş\ Ion

Antonescu, deşi nu fără asperităţi şi fricţiuni, au fost în general bune, dictatorul

nazist având încredere în conducătorul român. Ele au fost evidenţiate şi în

344

■întrevederile dintre cei doi oameni politici, când Hitler s-a străduit să-l convingă,

mereu, pe mareşal, să rămână în cadrul Axei. în toate întâlnirile cu Hitler, Ion

Ântonescu a cerut, totodată, respectarea fiinţei de stat a României şi anularea

Dictatului de la Viena. în tratativele din februarie 1942 Hitler a cerut României

să-şi sporească contribuţia militară pe frontul din Răsărit. între 22-23 septembrie

1942 Mihai Ântonescu, a vizitat capitala germană, unde a purtat convorbiri

referitoare la un acord economic româno-german. Evadarea, în acelaşi an, a lui Horia Sima din lagărul din Germania şi trecerea sa în Italia au provocat noi

momente de încordare în relaţiile dintre cei doi aliaţi. în ianuarie 1943 s-a semnat

la Rastenburg, în cadrul unor noi tratative între Hitler şi Ion Ântonescu,

Protocolul de reglementare a plăţilor între Germania şi România. Totodată, s-au

analizat necesităţile de război ale României. în aprilie 1943 căpetenia hitleristă

i-a reproşat mareşalului român unele contacte pentru pace separată ale lui Mihai

Ântonescu şi ale opoziţiei şi i-a cerut demiterea primului (un colaborator

apropiat, fără grad de rudenie însă cu Ion Ântonescu), ceea ce conducătorul

român a refuzat. Ieşirea neaşteptată din război a Italiei, în iulie-septembrie 1943,

I-a făcut pe Hitler să insiste pe lângă Ion Ântonescu, pentru a mefiţine raporturile

de alianţă.

Eforturi politico-diplomatice pentru scoaterea României din război. Situaţia grea a ţării, implicarea tot mai profundă a României în războiul din

Răsărit, cu grave urmări pentru însăşi fiinţa naţională, pierderile umane şi

materiale au determinat pe numeroşi oameni politici să caute soluţii şi căi pentru

a scoate România din război. Pentru o lungă perioadă de timp, figura centrală

care a polarizat unele discuţii în vederea ieşirii ţării din război a fost /u/iu Maniu,

liderul Partidului Naponal-Ţărănesc. în fruntea Opoziţiei Unite, închegată încă în

toamna lui 1941, cu participarea naţional-ţărăniştilor, liberalilor şi social-de-

mocrapior, Maniu a menţinut legătura cu aliaţii anglo-americani prin intermediul

unor telegrame cifrate. în ianuarie 1942, Maniu a reuşit să încheie un acord de

principiu, în acest sens, şi cu regele Mihai.

Pe plan intern s-au articulat o serie de alianţe ale unor forţe politice ce-şi

propuneau salvarea ţării. în 1943, comuniştii, Uniunea Patrioţilor, Frontul Plugarilor, Uniunea Democratică a Oamenilor Muncii Maghiari (MADOSZ),

Partidul Socialist Ţărănesc, unele organizaţii ale Partidului Social-Democrat

s-au reunit pe baza platformei Frontului Patriotic Antihitlerist ce-şi propunea: să

acţioneze în vederea ieşirii României din război, alăturarea sa la coaliţia

antihitleristă, eliberarea teritoriului naţional şi anularea Dictatului de la Viena,

reorganizarea ţării pe baze democratice. Prezenţa comuniştilor în eforturile

politice de a salva ţara de la un dezastru a fost impusă, pe de o parte, de

victoriile U.R.S.S. pe'front şi deplasarea teatrului de luptă către hotarele ţării, iar,

pe de altă parte, de cererile insistente ale lui Stalin pe lângă Churchill şi

Roosevelt de a include şi pe comuniştii români în tratative.

Au fost stabilite numeroase contacte diplomatice cu reprezentanţii coaliţiei

antihitleriste şi de către diplomaţii români în capitalele statelor neutre. Astfel, au avut loc tratative cu participarea, între alţii, la Lisabona a lui Ion Panga/ş't Victor

Cădere, la Madrid a lui Scarlat Crigoriu, la Berna a lui Grigore Gafencu,

Richard Franasovici, Vespasian Pella, Nicolae Lahovary, la Roma şi Vatican a

lui RaoulBossy, la Stockholm a lui George Duca.

345

înfrângerea de la Stalingrad, din

1943, l-a făcut pe însuşi mareşalul Ion

Antonescu să înţeleagă că războiul era

de fapt pierdut şi să caute o modalitate

optimă pentru a ieşi din conflict. Dis-

ponibilitatea omului politic s-a circumscris

însă evoluţiei militare, mareşalul fiind adeptul desprinderii treptate din război şi

numai după anunţarea prealabilă a Ger-

maniei, al cărei aliat era. Totodată, încă

de la începutul anului 1943 Monarhia

a redevenit, în România, un centru de

putere, ieşind din conul de umbră la

care o condamnase parcă mareşalul.

Astfel, cu prilejul recepţiei de Anul Nou

1943, regele a subliniat, în răspunsul său

la mesajul decanului corpului diplomatic la

Bucureşti, nunţiul apostolic, monseniorul

Andrea Cassulo, necesitatea încheierii păcii, ceea ce a atras reacţia violentă a Berlinului.

Regele dorea ca ieşirea ţării din război să aibă o cât mai largă adeziune

social-politică. Liberalii şi naţional-ţărăniştii apreciau că rolul principal în

declanşarea acţiunii trebuia să-l aibă regele Minai, ca şef al oştirii. S-au format,

aşadar, două centre de sondare a Aliaţilor, adică: cel din jurul regelui şi al

Opoziţiei Unite, precum şi cel din jurul mareşalului. în 1943, în unele capitale au

fost numiţi noi reprezentanţi diplomatici ai ţării noastre, cu scopul de a

impulsiona tratativele pentru ieşirea din alianţa puterilor fasciste. La Stockholm a

fost acreditat Frederic Nanu, iar la Ankara Alexandru Cretzianu. în acelaşi timp,

în martie 1943 Maniuera acceptat ca interlocutor în discuţii de către conducerea

sovietică, care până atunci îi refuzase acest rol. Dar, abia în noiembrie 1943

liderul naţional-tărănist a reuşit să obţină ca un emisar al Opoziţiei să trateze cu Aliaţii un armistiţiu. Teama de o posibilă înglobare a României în sfera de

influenţă sovietică, care părea să se realizeze pe fundalul ofensivei impetuoase

a Armatei Roşii către graniţele vestice ale Uniunii Sovietice, i-a întărit credinţa lui

Maniu că singura formulă viabilă ar fi soluţia debarcării anglo-americane în

Peninsula Balcanică şi realizarea „variante/balcanice"susţinute de Churchill.

De fapt, S.U.A. şi Marea Britanie nu au înţeles, în 1944, că pericolul cel

mai mare pentru Europa răsăriteană era bolşevismul.

Sub egida celor doi Antoneşti, au fost stabilite noi contacte diplomatice în

vederea încheierii unui armistiţiu. Pentru o perioadă speranţele lor s-au legat de

Italia. La 15 ianuarie 1943, Mihai Antonescu a propus ministrului italian de

externe, contele Ciano, ieşirea simultană din război a României, Ungariei şi

Italiei. Propunerea a fost reiterată în vara aceluiaşi an, dar fără nici un rezultat. în numele guvernului de la Bucureşti, în tot cursul anului 1943, diplomaţii români au

sondat pe Aliaţi, în vederea păcii, la Lisabona, Madrid, Berna, Roma şi

346

Ambasadorul sovietic la Stockholm, Alexandra Kollontay, interlocutorul

diplomaţilor români în tratativele de pace

Stockholm. Unele discuţii au fost iniţiate şi de Minai Antonescu, la Bucureşti, cu diplomaţi turci şi italieni. Interesul guvernului pentru problema păcii era întărit în anii 1943-1944, îa condiţiile în care se afirma, în cercurile oficiale, că ministrul sovietic de externe, Viaceslav Molotov, era de părere că singurul om care putea face ceva în România era mareşalul Antonescu.

Cele mai importante negocieri s-au desfăşurat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944), Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944) şi Cairo (martie - iunie 1944). în discuţiile purtate în capitala Suediei, în numele mareşalului Ion

Antonescu, de către Frederic Nanu cu ambasadorul sovietic, Alexandra Kollontay, a fost abordată soluţia armistiţiului.

în primăvara anului 1944 au debutat intense tratative la Cairo, purtate mai întâi de prinţul Barbu Ştirbey şi apoi de Constantin Vişoianu cu reprezentanţii S.U.A., Marii Britanii şi Uniunii Sovietice. Tratativele erau purtate cu acordul mareşalului, dar, în principal, în numele Opoziţiei. Ele s-au concentrat în jurul capitulării necondiţionate a României în faţa Aliaţilor La cererea sovieticilor, Opoziţia a acceptat includerea în cadrul său a unui reprezentant al comuniştilor Soarta României a fost influenţată, în ceea ce priveşte rezultatul convorbirilor, de tratativele secrete dintre liderii aliaţi - Churchill, Roosevelt şi Stalin - privind sferele de influenţă în Europa. încă în februarie 1943 Roosevelt îi oferise conducătorului sovietic dominaţia în Europa răsăriteană. în martie 1943, şeful diplomaţiei britanice, Anthony Eden, declara că guvernul de la Londra considera situaţia din România subordonată intereselor sovietice, ceea ce Churchill întărea la 2 mai 1944 într-un mesaj către ministrul de externe rus, Molotov.

Aşadar, anul 1944 s-a profilat ca hotărâtor pentru destinul României, pe fondul creşterii nemulţumirii populare, al aruncării României în sfera de influenţă sovietică, al intensificării contactelor diplomatice pentru identificarea unor căi sigure de ieşire din conflictul mondial.

Din proclamaţia generalului Ion Antonescu la 22 iunie 1941 „Ordin către Armată,

Ostaşi,

V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei naţionale să vă duc la biruinţă. Să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii

voştri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta

pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna.

Ostaşi,

Vă ordon: Treceţi Prutul. Zdrobiţi duşmanul din Răsărit şi Miază-Noapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii vpştri cotropiţi..."

Din scrisoarea lui Constantin I.C. Brătianu şi luliu Maniu din 19 decembrie 1941 către

mareşalul Ion Antonescu privind necesitatea de a se pune capăt participării României la războiul din

Răsărit

347

„Preocupaţi de soarta ţării noastre, ne facem datoria să atragem atenţia asupra gravelor

pericole ce ne ameninţă şi asupra măsurilor ce credem că trebuia să luaţi ca să le preîntâmpinaţi. Suntem informaţi că vreţi să faceţi concentrări masive ale armatei noastre, pentru a reîncepe

campania împotriva Rusiei. Aţi început trimiterea de noi forţe spre Marea de Azov... Sunt două mari pericole: Rusia şt Ungaria. Când luaţi sarcina să distrugeţi bolşevismul

rusesc intrăm într-o acţiune care nu depinde de noi, ci de forţele de care Germania dispune ca să

zdrobească armatele ruseşti. Dacă nu aveţi convingerea că armata germană poate nimici, fără

ajutorul câtorva divizii româneşti, armata sovietică declarată înfrântă, nu mai puteţi crede în victoria

finală a Germaniei. în acest caz se impune cu atât mai mult ca armatele române să nu mai lupte

dincolo de Nistru... Continuarea războiului în condiţiile de azi nu poate duce la reîntregirea ţării, ci numai la

uzarea completă a ţării expusă la pericolul maghiar... Retrageţi trupele din Rusia pe care Germania le poate uşor înlocui. Reconstituiţi armata refăcând cadrele şi armamentul. îndreptaţi situaţia economică şi financiară a ţării..."

TEMĂ:

1. Caracterizaţi esenţa antidemocratică a guvernării antonesciene în perioada anilor

1941-1944.

2. Care au fost raporturile româno-germane în anii celui de-al doilea război mondial?

3. Ilustraţi poziţia României, de alianţă cu puterile fasciste, în comparaţie cu Ungaria, Finlanda, Croaţia.

4. Ce urmăreau tratativele separate de pace desfăşurate de România în anii 1941-1944?

ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944

- EXACERBAREA ROLULUI PARTIDULUI COMUNIST.

- CADRUL INTERN SI INTERNAŢIONAL.

- DESFĂŞURAREA EVENIMENTELOR DE LA 23 AUGUST 1944.

-ECOUL SI URMĂRILE PENTRU EVOLUŢIA ULTERIOARĂ A ROMÂNIEI;

PARTICIPAREA ŢĂRII NOASTRE LA RĂZBOIUL ANTIHITLERIST.

Exacerbarea roiuMji oarfitîuhii comunist. Actul de la 23 august 1944

ocupă un loc central în istoria contemporană a României, căci a marcat, profund

şi indubitabil, evoluţia ulterioară a ţării noastre. Veritabil moment de cumpănă în

istoria ţării, el a constituit apogeul desfăşurărilor de forţe între anii 1941-1944. în decursul anilor, actul de la 23 august 1944 a fost apreciat în mod diferit. încă la 3

septembrie 1944, luliu Maniu'W considera, un act bine organizat, „o lovitură de

stat egală cu o mare revoluţie" şi al cărui principal inspirator a fost regele M/ha/.

Conducătorul Partidului Social-Democrat, Constantin Titel Petrescu, aprecia,

doar peste două zile, că evenimentele au fost rodul „unei coordonări între cele

patru partide... din România" (liberalii, naţional-ţărăniştii, social-democraţii,

comuniştii). în perioada regimului comunist au existat numeroase formulări -

insurecţie armată, insurecţie naţională, revoluţie de eliberare naţională şi socială

şi altele. Ziua de 23 august era sărbătorită, sub egida partidului comunist, ca

ziua naţională a României. S-a încercat să se acrediteze teza conform căreia

evenimentele au fost, în principal, opera comuniştilor, cu participarea colaterală

a celorlalte forţe social-politice, a regelui mai ales. Desigur, pentru înţelegerea corectă a faptelor trebuie avute în vedere mai

multe coordonate, după cum urmează: a) participarea României la campania din

Răsărit; b) contribuţia tuturor forţelor social-politice interne la rezolvarea crizei

politice din ţară; c) tratativele pentru ieşirea ţării din război; d) evoluţia raporturilor

militare şi raporturile între membrii coaliţiei antihitleriste şi altele. Dintr-o astfel de

perspectivă, sesizând situaţia dramatică a ţării între anii 1940-1944 al cărei

apogeu a fost înregistrat în vara anului 1944, lupta pentru ieşirea României din

război şi refacerea cadrului deplinei unităţi naţionale, cu concursul tuturor forţelor

social-politice interesate în salvarea ţării, actul de la 23 august 1944 ne apare

drept rezultatul unei lupte între proiectele de salvare a ţării, vehiculate atât de

grupul mareşalului, cât şi de cele ale monarhului, în vederea încheierii unui

armistiţiu m condiţii onorabile pentru România. Deznodământul, în favoarea celui din urmă, s-a realizat printr-o lovitură de stat, prin arestarea lui Ion şi M/hai

Antonescu şi apoi a guvernului, la Palatul Regal din Bucureşti. Ea a fost urmată

de o acţiune militară rapidă. S-a profilat, aşadar, o soluţie particulară, rezultat al

unui moment concret istoric care a avut urmări foarte grave pentru viitorul ţării.

349

Cadrul intern şi internaţional. în cursul anului 1944 poate fi semnalata în

România o creştere a stării de nemulţumire populară faţă de consecinţele

dezastruoase ale participării la războiul împotriva Uniunii Sovietice, a Naţiunilor

Unite, sporirea costului vieţii, a duratei zilei de lucru, creşterea spectaculoasă a

preturilor, proliferarea fenomenului cămătăriei, cu grave efecte în lumea satelor,

urmările bombardamentelor aeriene anglo-americane asupra României, apro-

pierea frontului de Răsărit şi în special a Armatei Roşii de fruntariile ţării. Valoarea pierderilor industriei petroliere româneşti, în intervalul 1941-1944, s-a

cifrat la 29 miliarde lei, valuta anului 1944. De asemenea, aveau loc numeroase

sabotaje, care vizau cu precădere maşina de război germană.

Situaţia politico-militară a României în anul 1944 era dificilă. Pe teritoriul

tării staţionau importante efective militare germane, cifrate la circa 620 000 de

soldaţi şi ofiţeri, concentrate în grupul de armate Ucraina de Sud, la comanda

căruia fusese numit generalul Hans Friessner. Victoriile coaliţiei antihitleriste au

modificat profund harta operaţiunilor militare. în primăvară, trupele sovietice

alungaseră pe hitlerişti din Bielorusia şi Ucraina. Aliaţii anglo-americani duceau

lupte în Italia şi pregăteau deschiderea celui de-al doilea front în vestul Europei.

în atari împrejurări, s-au intensificat contactele politice şi eforturile

diplomatice pentru scoaterea României din război. La 17 martie au debutat la Cairo tratativele lui Barbu Ştirbey cu Aliaţii, în numele lui Iu/iu Maniu şi al

Opoziţiei unite. La 21 martie, Maniu şi Brătianu au înaintat un nou memoriului

Ion Antonescu, pentru a-i cere să scoată ţara din război. Peste doar câteva zile,

Gheorghe Tătărăscu cerea regelui convocarea Consiliului de Coronă, pentru a

identifica soluţiile necesare depăşirii crizei interne. în aprilie, Armata Roşie

ajungea la Nistru şi se pregătea să forţeze trecerea către cursul Prutului.

României i se deschidea, astfel, perspectiva transformării în teatru de război şi a

ocupaţiei militare sovietice. Chiar la 2 aprilie 1944, ministrul de externe sovietic

Molotov, anunţa însă că Armata Roşie se afla în urmărirea trupelor germane,

dar că, intrând în România, nu urmărea să impună modificări politice şi

constituţionale.

La 12 aprilie 1944, sovieticii au cerut, în discuţiile de la Stockholm între Frederic Nanu şi Alexandra Kollontay, încheierea armistiţiului. în aceeaşi zi, la

Cairo, lui Ştirbey i s-au comunicat condiţiile armistiţiului, şi anume întoarcerea

armelor împotriva hitleriştilor, refacerea frontierei din 1940 între România şi

Uniunea Sovietică, plata unor despăgubiri şi reparaţii de război. Tratativele cu

Aliaţii pentru ieşirea României din război s-au izbit însă, permanent, de unele

reticenţe britanice şi americane, rezultat al înţelegerilor secrete ale lui Winston

Churchill, Franklin Roosevelt şi Sta/in privind împărţirea Europei în sfere de

influenţă. încă în 1943, Serviciul Secret de Informaţii al României condus de

Eugen Cristescu, a semnalat că la reuniunea de la Moscova a miniştrilor de

externe ai statelor din coaliţia antihitleristă, Sta/in ceruse ocuparea de către

trupele sovietice, până la încheierea păcii, a Finlandei, Poloniei, Moldovei,

Dobrogeişi gurilor Dunării.

La finele lunii aprilie 1944, a avut loc prima întrevedere între Lucreţiu Pătrăşcanu, din partea partidului comunist şi rege, urmată de unele contacte ale

reprezentantului comunist cu Ion Mocsony-Stârcea şi generalul Constantin

Sănătescu, numit la începutul lunii şeful Casei Militare Regale. în general,

350

Palatul a susţinut formarea unui guvern civil în frunte cu Iu/iu Maniu, dar acesta a

declinat mereu oferta. La nivelul conducerii partidului comunist au survenit, tot în

această perioadă, o serie de modificări. în Uniunea Sovietică activa, astfel, un

grup de lideri, în special Ana Paukerşi Vasile Luca, supuşi în chip absolut, în

plan ideologic, influenţei staliniste. Primei i se datorează şi formarea, dintre

prizonieri români din U.R.S.S., a Diviziei„Ţudor Vladimirescu". în aprilie 1944,

deşi numit de Comintern încă din aprilie 1940, Ştefan Foriş a fost înlăturat din funcţia de secretar general al partidului şi înlocuit cu o conducere compusă din

Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş şi losif Rangheţ. Ulterior, în septembrie

1946, Foriş a fost ucis de către proprii tovarăşi de idei. Aflat în evidentă

inferioritate numerică, dar întrevăzând în apropierea Armatei Roşii şansa

aducerii sale la putere, partidul comunist a acceptat compromisul unor alianţe

politice pentru a-şi atinge mai repede scopurile. Astfel, în mai 1944 s-au pus

bazele unei înţelegeri de colaborare între comunişti şi social-democraţi.

Comuniştii au avansat şi ei unele soluţii în pregătirea ieşirii ţării din război. Astfel,

Emil Bodnăraş era de părere că în cazul nereuşitei înlăturării mareşalului să se

efectueze o retragere a forţelor armate în Oltenia şi să se stabilească legătura cu

partizanii lui T/todin Iugoslavia.

în iunie, regele şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului. în aceeaşi lună s-au pus bazele unei coaliţii democratice naţionale, Blocul

Naţional-Democrat, ce reunea Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional

Ţărănesc, Partidul Social-Democrat, Partidul Comunist, deci toate forţele politice

semnificative din ţară. în şedinţa din noaptea de 13 spre 14 iunie 1944, la care

au luat parte reprezentanţii Opoziţiei, Palatului, Armatei şi comuniştilor, s-a -

realizat o punere de acord în problema formelor de luptă pentru scoaterea ţării

din război. O nouă consfătuire a strâns laolaltă, în noaptea de 27 spre 28 iulie

1944, pe Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Constantin Sănătescu, Constantin

Vasiliu-Răşcanu, Grigore Niculescu-Buzeşti. S-a decis ca mareşalul să fie

înlăturat de la putere la 15 august, dar la începutul lunii următoare data a fost

fixată pentru 26 august. Paralel, s-au intensificat eforturile pentru atragerea în

acţiunea proiectată a conducătorilor marilor unităţi militare, fără de care lovitura de stat nu avea sorţi de izbândă.

La 5 august 1944 a avut loc la Rastenburg, în Prusia Orientală, practic,

ultima întrevedere între Hitler şi Antonescu. Deşi confruntat cu grave dezastre

militare şi cu încercări ale unor aliaţi de a părăsi tabăra Axei, dictatorul nazist a

rămas cu convingerea că mareşalul român îi rămânea aliat fidel şi că era pe

deplin stăpân pe situaţia din ţară. De aceea a şi ordonat abandonarea planului

«Margareta II, ce viza ocuparea României de trupele germane. în schimb, Ion

Antonescu s-a reîntors de la cartierul general hitlerist cu convingerea fermă de a

ieşi din război la prima ocazie favorabilă. La 18 august 1944, Ion Mihalache

declara că armistiţiul trebuia semnat neapărat, fie de mareşal, fie de un grup de

militari. în acest sens, s-a vehiculat şi numele generalului A/dea, care urma să fie

trimis, pentru aceasta, la Moscova. Desfăşurarea evenimentelor de Ia 23 august 1944. La 20 august 1944,

trupele Frontului 2 Ucrainean conduse de mareşalul Rodipn Malinovski au

declanşat ofensiva pe direcţia laşi-Chişinău. Numai peste două zile, sovieticii se

aflau pe linia Târgu Neamţ-Huşi-Chişinău, făcând o puternică spărtură în frontul

351

Unitate militară românească pe frontul din Moldova, în preajma zilei de 23 August 1944

germano-român din Moldova. Se demonstra, astfel, că ţara noastră se afla la capătul rezistenţei. Generalul Friessner a cerut continuarea rezistenţei pe linia

fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, lucru cu care, în general, mareşalul a fost

de acord.

Spargerea frontului în Moldova a impus însă, cu necesitate, adoptarea

unor soluţii rapide de către factorii, de decizie de la Bucureşti. La 22 august a

avut loc o întâlnire între mareşal şi Ion Mihalache, în care a fost abordată situaţia

din ţară. La 23 august a avut loc la Snagov o şedinţă a guvernului antonescian.

Ulterior, M/ha/ Antonescu a declarat că în acea noapte trimisese la Ankara trei

telegrame în care a solicitat armistiţiul.

în dimineaţa aceleeaşi zile, Gheorghe Brătianu a făcut un nou demers pe

lângă mareşal în vederea încheierii neîntârziate a armistiţiului, iar acesta a fost

de acord, cu condiţia participării tuturor liderilor politici, ceea ce i s-a şi promis. La orele amiezii, aflându-se încă de dimineaţă că mareşalul urma să plece din

nou în inspecţie pe front, „Palatul" l-a invitat pe Ion Antonescuîntr-o audienţă la

rege. M/ha/ Antonescu a venit, şi el, din proprie iniţiativă. A fost discutată situaţia

gravă din ţară. La cererea regelui M/ha/de a semna armistiţiul, fon Antonescu a

refuzat şi a fost arestat împreună cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri.

Arestat şi deţinut la început în Palatul Regal din Bucureşti, Ion Antonescu şi-a

redactat testamentul polit.c pe filele unei agende de birou, afirmând că „nu s-a

cramponat de putere". Apoi, sub pretextul unui Consiliu de Coroană, au fost

invitaţi la Palat majoritatea membrilor guvernului, care au fost arestaţi. Un grup

de comunişti conduşi de Emil Bodnăraş au preluat paza celor doi Antoneşti şi a

celorlalţi arestaţi, -jare aveau să fie predaţi sovieticilor.

S-a trecut la primele măsuri politice şi militare impuse de noua situaţie din ţară. Pe baza Bloculuf Naţional Democrat s-a format un nou guvern, la

conducerea căruia a fost numit generalul Constantin Sănătescu. S-au promulgat

decrete-lege privind amnistia generală, desfiinţarea lagărelor de muncă, eli-

berarea deţinuţilor politici, restabilirea cadrului democratic de dezvoltare a ţării.

352

LEGENDA Direcţiile de înaintare ale trupelor torpâne

} ---- Direcţiile de deplasare 'ale trupelor române (=3 Direcţiile de ofensivă ale trupelor sovietice .... Direcţiile de deplasare

ale trupelor sovietice s Halmeu --- Aliniamentul frontului Satu Mare

- .; • ,■,;. Cărei Vişeul de Sus :*:■:.■ /■'.•.

Baia Mare Târgu Lăpuş> Marghita • >r Q Năsăud

OraHea

/ • . «/Reghin ' A.6 GERMANĂ Targu Mureş

Chisinău Tiraspol

L

Timişoara

BELGRAD

IUGOSLAVIA

£\ Acţiuni ale unităţilor române

pentru nimicirea şi dezarmarea trupelor hitleriste

— Acţiuni ale trupelor hitleriste / v » Acţiuni ale trupelor ungare (,

1 Acţiuni ale trupelor române împotriva

coloanelor hitleriste în interior

BUCUREŞTI ..•■• r Qlteniţa O S _ Giurgiu*:' Turtucaia

iexandria* " ........ O r 1UOIJIU\J

l.~ *■.■•*,•. I

Constanta

Mangalia

Hotin Mogh'rtev

lampol ■Soroca

u . ;■ - - R. Cernăuţi

Darahani 31.VIII.1944 24.vm.1944

\ Şiret . Dorohoi Rădăuţi ifci;.

" * ■ ' ; : ■ - ■ ■ ' V1

. ' Bălţi ■'■■ZSi':- Botoşani

Măliniv F.2 UCRAINIAN

.1 Gr.

Paşcani

Orhei

Hust

Siahet.-,-,.

Dfibrecen la data de 24.VIII.

•Târgu Jiu

Turnu Severin

Caracal O"--..

CorabiapJ'

Rusciuc O Zimnicea .

Coloană de prizonieri germani pe străzile Bucureştiului, în august 1944

Paralel, la Bucureşti au fost ocupate de către armată principalele instituţii de stat şi militare, au fost blocate şi izolate obiectivele militare germane. La orele 22 s-a

radiodifuzat Proclamaţia regelui Mihai către ţară, care a anunţat lumii modificările din conducerea politică a ţării, formarea unui nou guvern, ieşirea din războiul

contra Naţiunilor Unite şi alăturarea ţării noastre coaliţiei antihitleriste în lupta

pentru eliberarea Transilvaniei.

Vestea ieşirii României din război a fost salutată, în noaptea de 23 spre 24 august 1944, de manifestaţii spontane ale populaţiei bucureştene. Evenimentele

de la Bucureşti au constituit însă o totală surpriză pentru hitlerişti. Ministrul

Killingera avut, în aceeaşi seară, o audienţă la rege, unde i s-a oferit soluţia

retragerii în ordine din România a trupelor germane. Conducătorii nazişti au fost

avertizaţi, de reprezentanţii lor la Bucureşti, că actul de la 23 august 1944 a avut

„sprijinul complet al armatei şi poporului". Surprins şi depăşit total de

evenimente, Hitler a ordonat, însă, înăbuşirea insurecţiei române şi formarea

unui nou guvern, condus de un general român filo-german. Acesta a fost însă de

negăsit. Drept răspuns, sub oblăduirea hitleriştilor, s-a format la Viena un guvern zis „românesc" condus de Horia Sima. Acesta a avut o existenţă efemeră. în

dimineaţa zilei de 24 august, după provocările germane din nordul Bucureştiului,

s-a ajuns la o stare de război între România şi Germania.

între 24-28 august 1944, la Bucureşti, pe Valea Prahovei, în porturile

dunărene, în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, s-au desfăşurat lupte puternice

împotriva forţelor hitleriste. Lupta armată, generalizată la nivelul întregii ţări, a

demonstrat un caracter profund ofensiv, distrugând orice rezistenţă germană.

Efortul militar s-a desfăşurat în cooperare cu cetăţenii pentru depistarea

punctelor de luptă ale hitleriştilor. La Bucureşti, în ciuda bombardamentelor

354

aeriene naziste din 24-26 august 1944,

care au provocat mari pagube materiale şi

umane, forţele militare române au luptat

din greu la Şcoala Superioară de Război,

Prefectura de Ilfov, podul Băneasa, Ho-

telul Princiar, bariera Rahova, pădurile

Băneasa şi Otopeni. Până la 28 august, capitala a fost

curăţată de forţele hitleriste. Cu preţul a

1 400 de răniţi şi de morţi, au fost captu-

raţi 6 700 militari germani, dintre care 7

generali şi 358 ofiţeri. La 30 august, în

Bucureştiul eliberat au pătruns primele

unităţi militare sovietice.

Confruntări violente s-au desfăşurat

şi pe Valea Prahovei, la Braşov şi Bod. Au

căzut la datorie, menţinând funcţionale

centrele de exploatare petrolieră şi

reţeaua de comunicaţii între Muntenia şi Transilvania, peste 800 de soldaţi din

cadrul armatei române. Au fost capturaţi

9 000 de hitlerişti, dintre care 147 ofiţeri şi

1 131 subofiţeri. în luptele din Dobrogea,

din porturile de la Dunăre, şi din Câmpia

Română armata română nu a precupeţit nici

un efort pentru a alunga pe hitlerişti din ţară.

Au fost luaţi prizonieri 10 000 soldaţi şi

ofiţeri germani. Totodată, s-au

luat importante măsuri militare pentru acoperirea frontierelor şi înlăturarea

oricăror incursiuni naziste în Banat şi în sudul Transilvaniei.

Ecoul şi urmările pentru evoluţia uittioafă a Români**' patti '" i noastre la războiul antihitlerist. Evenimentele din august 1944 nu au

reprezentat doar o simplă remaniere de guvern, ci un act mult mai profund, o

schimbare a regimului pol/tic, care, în optica iniţiatorilor săi, trebuia să ducă la

reîntoarcerea ţării la regimul democratic.

La 23 august 1944 s-a desfăşurat o lovitură de stat, un act de inspiraţie

naţională, conceput şi organizat de reprezentanţii Palatului, şi în primul rând de

regele Mihai, partidele politice reprezentate în Blocul Naţional Democrat, în

împrejurări politico-militare favorabile, urmat de o acţiune militară în întreaga

ţară. Actul de curaj al monarhului român a fost salutat în epocă de toate

formaţiunile politice şi recunoscut pe plan internaţional. Prezidiul Sovietului

Suprem al U.R.S.S. i-a decernat acestuia, la 6 iulie 1945, cea mai înaltă

distincţie militară sovietică, Ordinul Victoriei, pe care l-au mai primit doar trei alte personalităţi, iar preşedintele S.U.A., Harry Truman, i-a acordat, în mai 1947,

gradul de Comandor Şef al Legiunii de Merit.

Evenimentele din vara anului 1944 au avut importante urmări. Pe plan

logistic, ele au lipsit Germania hitleristă de mari rezerve de materii prime, şi în

355

Trupele sovietice pătrund, la 30 august 1944, în Bucureştiul eliberat de forţele

insurecţionale

special petrol, mai ales că, în 1944, sondele de pe Valea Prahovei, singurele cu

o mare capacitate de extracţie, se aflau încă sub control german, alături de cele

din Ungaria, Galiţia şi Austria, reduse însă ca importanţă. Reluarea surselor

petrolului românesc l-a obsedat într-atât pe Hitler, încât a sperat să le

recucerească prin ultima ofensivă pe care a declanşat-o, în martie 1945, în

regiunea lacului Ba/aton. Din punct de vedere militar ş\ strategic, actul României

a modificat profund balanţa de forţe în sud-estul Europei, la un moment în care nu se conturase, în mod foarte clar, înfrângerea Reichului nazist. Apărarea

germană s-a prăbuşit în aripa de sud a frontului de Răsărit şi s-a realizat, astfel,

cea mai mare deschidere de pe un teatru de operaţii militare, precum şi o uriaşă

translaţie de fronturi de pe Carpaţi pe Dunăre şi în Peninsula Balcanică. S-a

evitat, astfel, transformarea ţării în teatru de război, s-au creat condiţiile pentru

eliberarea nord-vestului Transilvaniei, răpit prin Dictatul de la Viena, ca şi pentru

scurtarea duratei conflictului mondial. De asemenea, gestul României a

accentuat criza internă a statelor aliate Germaniei - Croaţia, Bulgaria, Finlanda,

Ungaria şi a grăbit ieşirea lor din tabăra fascistă.

Actul de la 23 august 1944 a produs însă şi intrarea României în sfera de

influenţă sovietică, în urma delimitării de către Marile Puteri a sferelor lor de

influenţă, ceea ce a avut drept rezultat, în final, şi instaurarea regimului comunist în ţara noastră. în situaţia creată imediat după 23 august, România a fost

ocupată militar de Uniunea Sovietică, care a dezarmat şi, apoi, a deportat, în

lagărele din Siberia, 130 000 de soldaţi şi ofiţeri români.

Din noaptea de 23 spre 24 august 1944 armata română s-a alăturat

Naţiunilor Unite în războiul antihitlerist. După asigurarea frontierelor contra

oricăror agresiuni ale trupelor germane şi maghiare, în lunile septembrie-

octombrie 1944, armata română a luptat pentru eliberarea Transilvaniei de sub

ocupaţia străină. După 23 august 1944, zona de nord-vest a Transilvaniei a fost

declarată de horthyşti teatru de război. După ce au respins o ofensivă a trupelor

fasciste dinspre Cluj, Oradea şi sudul Banatului, în primele zile ale lunii

septembrie, şi apoi o alta pe Valea Mureşului, trupele române au ocupat, alături

de trupele sovietice, poziţii strategice în vederea ofensivei pentru eliberarea totală a Transilvaniei, un rol important avându-l şi luptele eroice de la Oarba

de Mureş.

Lupte importante au avut loc pe Valea Mureşului, la vest de Munţii

Apuseni, în podişul Transilvaniei, pe văile Crişurilor, pentru eliberarea oraşelor

Turda, Cluj, Gilău, Huedin, Salonta, Oradea. în retragerea lor horthyştii au

săvârşit masacre asupra populaţiei civile româneşti, precum la Moisei, Săbişa,

Prundu-Bârgăului. La 25 octombrie 1944 au fost eliberate de sub fascişti ultimele

teritorii româneşti - oraşele Cărei şi Satu-Mare. Pe teritoriul Transilvaniei,

armata română a angajat efective de 270 000 de oameni, din care au căzut în luptă circa 50 000 soldaţi şi ofiţeri. Au fost eliberate, cu cooperarea armatei

sovietice, 872 localităţi, dintre care 8 oraşe şi 18 localităţi importante.

După dezrobirea teritoriului naţional şi anularea, practic, a deciziei arbitrare

de ia Viena, din anul 1940, forţele militare române au luat parte, alături de

Armata Roşie, la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei ş\ a unor zone din Austria.

în Ungaria, armata română a luptat pentru eliberarea oraşelor Nyiregyhâza,

Debreţin, forţarea cursului Tisei de mijloc, la marea operaţie de la Budapesta,

356

Trupele române intrând în Cluj, la 11 octombrie 1944

cucerirea zonelor Munţilor Bukk, Mâtra şi Hegyalja, a oraşului Miskolc. Cu

participarea a 210 000 militari români, au fost eliberate, în total, 14 oraşe şi

1 223 comune. Inamicul a pierdut 42 000 combatanţi. în Cehoslovacia soldaţii şi

ofiţerii români s-au distins, în iarna anilor 1944-1945, la trecerea Munţilor

Armata română în războiul antihitlerist

Soldaţi români în luptele de stradă de la Budapesta, în campania pentru eliberarea Ungariei

Metalici, Tatra, CarpaţiiAlbi, la forţarea masivelor Javorina, Nitra, a râurilor Hron

şi Morava, la eliberarea localităţilor Roznava, Lucenec, Banska-By strica, Zvolen.

Au fost dezrobite 1 722 de localităţi, din rândul celor 248 000 militari români

participanţi la luptă căzând 66 000 de oameni. Un regiment de care blindate

româneşti a înaintat pe teritoriul Austriei ajungând până aproape de Viena.

Bilanţul participării României la războiul antihitlerist o plasează pe locul al

patrulea în cadrul Naţiunilor Unite, efortul de război propriu cifrându-se, în plan

economico-financiar, la 1 200 000 dolari S.U.A., cursul anului 1938. Au acţionat

37 de divizii, reprezentând toate armele. Ritmul mediu de înaintare, din Do-

brogea până în podişul Boemiei, a fost de 6,5 km zilnic. Au fost forţate 12 cursuri

de apă şi 20 masive muntoase. Au fost eliberate 8 717 localităţi. Armata română

a provocat inamicului pierderi de 136 529 de combatanţi, morţi şi prizonieri.

Actul de la 23 august 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului naţional şi,

apoi, de participarea la războiul antihitlerist. A urmat însă o evoluţie dramatică

pentru poporul român, în care, sub oblăduirea tacită a Marii Britanii şi Statelor Unite, ce vânduseră practic România lui Sta/in, s-a instaurat, prin forţa Armatei

Roşii şi cu concursul comuniştilor, un regim politic şi economic aservit marelui

imperiu de la Răsărit.

* *

*

Proclamaţia regelui Mihai către ţară, la 23 august 1944

358

1 „ROMÂNI

în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înţelegere cu Poporul Meu, că

nu este decât o cale pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală ieşirea noastră din alianţa cu

puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite

„ROMÂNI

Un nou Guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă

a Ţării, de a încheia pacea cu Naţiunile Unite România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea

Sovietică, Marea Britame şi Statele Unite ale Amencu. Din acest moment încetează lupta şi orice act

de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britame şi Statele

Unite Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere Naţiunile Unite ne-au garantat independenta

Ţării şi neamestecul în treburile noastre in'erne Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la

Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită

„ROMÂNI

Poporul nostru înţelege să fie singur stăpân pe soarta sa Oricine s-ar împotrivi hotărârii

noastre liber luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al Neamului nostru Ordon

Armatei şi chem Poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui Toţi cetăţenii

să se strângă în jurul Tronului şi al Guvernului pentru salvarea Patriei Cel care nu va da ascultare

Guvernului se opune voinţei Poporului şi este un trădător de Ţară

„ROMÂNI

Dictatura a luat sfârşit şi ea încetează toate asupririle Noul Guvern înseamnă începutul unei

ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor Ţării sunt garantate şi vor fi respectate Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele Naţiunii, vom trece

hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de

sub ocupaţie străină

„ROMÂNI

De curajul cu care vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la

dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Ţării noastre Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuim

României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite "

Din raportul prezentat, în 1944, de feldmareşalul Keitel lui Hitler, în legătură cu consecinţele

actului de la 23 august 1944

, capitularea României, pe lângă consecinţele imediate de ordin militar, a produs în acelaşi

timp pierderea teritoriului nu numai al României, ci şi al Bulgariei, Iugoslaviei şi Greciei, punând în

pericol toată armata germană din Balcani Deosebit de pierderea poziţiilor în Carpaţi, pierderea

grânarului şi petrolului românesc constituie o altă mare şi grea lovitură "

Ministrul german al armamentului, Albert Speer, despre evenimentele din august 1944 în

România

„începând din iunie 1944 nu puteam asigura decât sub 50 000 tone benzină lunar, tar din

august, când trupele noastre au trebuit să părăsească România, cifra a scăzut sub 20 000 de tone

Era clar că mergem spre dezastru Aceasta a fost cauza înfrângerii Ea a apărut nu ca urmare a

bombardamentelor strategice aeriene, executate de britanici şi americani, întrucât producţia

359

continua să sporească la sondele din vest, ci prin pierderile, după 23 august 1944, a surselor de

aprovizionare din România (...). Fără doar şi poate, acea zi de 23 august a dus la întorsătura

decisivă în istoria producţiei şi economiei de război, deci în istoria conflagraţiei însăşi."

TEMĂ:

1 Care erau soluţiile politico-diplomatice întrevăzute, în anul 1944, pentru ieşirea României

2 lî.stratMpoziţia Reichului nazist faţă de actul de la 23 august 1944 în România.

\ Care a fost reacţia principalelor forţe politice interne faţă de actul de la 23 august 1944? 4

Prezentaţi consecinţele actului de la 23 august 1944 pentru desfăşurarea celei de a doua

conflagraţii mondiale

ROMÂNIA PE DRUMUL CĂTRE TOTALITARISMUL COMUNIST

(1944- 1947)

- OCUPAŢIA MILITARĂ SOVIETICĂ, CONVENŢIA DE ARMISTIŢIU CU

UNITE. -EVOLUŢII POLITICE {23 AUGUST 1944 - 6 MARTIE 1945)

COMUNIŞTILOR DE LICHIDARE A CADRULUI DEMOCRATIC DE Dl

A ROMÂNIEI. -GUVERNUL PETRU GROZA - INSTRUMENT AL COMUNA

LICHIDAREA OPOZIŢIEI POLITICE. - ABDICAREA SILITĂ Â REGELUI MIHAI SI URMĂRILE SALE.

După 23 august 1944, majoritatea forţelor politice interne au susţinut

necesitatea revenirii ţării la cadrul de dezvoltare democratic. Decretul nr. 1626

din 31 august 1944 a repus, parţial, în drepturi Constituţia din 1923. Dar,

înţelegerile secrete între Marile Puteri au decis altfel soarta României. La 9

octombrie 1944, în cadrul unei întrevederi la Moscova, Churchill a propus lui

Sta/in şi a obţinut din partea sa împărţirea Europei de Est şi Sud-Est în sfere de

influenţă, după cum urmează:

Tara Procent de influenţă

U.R.S.S. Marea Britanie

S.U.A.

România

Grecia

Iugoslavia

Ungaria

Bulgaria

90%

10%

50%

50%

75%

10%

90%

50%

50%

25%

Soarta a milioane de locuitori a fost decisă astfel printr-un simplu petic de

hârtie cu câteva socoteli. Adevăratul partaj al Europei în sfere de influenţă îşi are

originea încă în înţelegerea de la Teheran din 1943. în cadrul întâlnirii la nivel

înalt de la lalta (februarie 1945), aproape muribund, preşedintele american

Roosevelt a acceptat toate cererile sovietice. O scrisoare a premierului britanic

către Sta/in, din 29 aprilie, 1945, a recunoscut interesele predominante ale

U.R.S.S. în Bulgaria şi România.

România a fost ocupată, după evenimentele din luna august 1944, de

Armata Roşie, care a devenit garantul transformării ţării într-un satelit sovietic

361

Conferinţa de la lalta, din 1945

încălcând în mod brutal drepturile şi libertăţile omului, suveranitatea naţională, sovieticii au trecut la intimidarea populaţiei şi armatei române. Au avut loc jafuri,

violenţe, furturi, devastări, rechiziţii de animale, mijloace de transport şi bunuri

materiale. în ciuda a numeroase proteste oficiale au fost deportaţi în Uniunea

Sovietică cetăţeni, soldaţi, ofiţeri români, şi locuitori de origine germană. Pentru

a ocupa întreaga Românie şi a trata cu aceasta de pe poziţia de forţă, guvernul

sovietic a tergiversat cât mai mult posibil încheierea armistiţiului cu ţara

noastră.

Delegaţia română însărcinată cu semnarea armistiţiului şi formată din Lucreţiu Pătrăşcanu, Ghiţă Pop, Ion Cristu, Barbu Ştirbei, Constantin Vişoianu,

generalul Dumitru Dămăceanu a sosit la Moscova la 4 septembrie 1944, dar a

fost primită de ministrul de externe Molotov abia peste şase zile, când textul

acordului era deja stabilit de către sovietici. în cadrul contactelor oficiale nu s-a

acceptat nici o sugestie din partea reprezentan ţilor români. Convenţia de

armistiţiu între România şi Naţiunile Unite s-a semnat la 12 septembrie 1944 la Moscova. Ea a depăşit însă cadrul unui simplu armistiţiu, fiind de fapt un veritabil

dictat, un instrument în mâna U.R.S.S., pentru a-şi impune voinţa în România şi

faţă de care Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii nu au schiţat nici un gest

de dezaprobare. Armistiţiul a fost semnat, în numele coaliţiei antihitleriste, de

mareşalul Rodion Malinovski. România a fost considerată un stat învins şi nu

unul care a ieşit din război graţie efortului propriu, nefiindu-i recunoscut statutul

de cobeligerant. Ea a fost obligată să întreţină armata sovietică de ocupaţie,

ceea ce a semnificat un efort financiar de 2 miliarde de dolari S.U.A., cursul

anului 1944-1945. De asemenea, ţara noastră a fost obligată la plata în şase ani

a unor uriaşe despăgubiri de război, cifrate la 300 milioane de dolari, în

362

mărfuri-cereale, produse petroliere, maşini, lemn, vase maritime şi fluviale. S-a

recunoscut faptul că România a ieşit din război doar la 24 august 1944. S-a

prevăzut, totodată, anularea Dictatului de la Viena din 1940, iar nord-vestul

Transilvaniei a trecut sub administraţia provizorie a Armatei Roşii. Retrocedarea

acestui teritoriu către România urma să se facă în urma stabilirii unei guvernări

„democratice" în ţară, practic un şantaj politic din partea U.R.S.S. Graniţa

româno-sovietică a fost restabilită pe Prut, aşa cum se înfăţişa la 28 iunie 1940. S-a format Comisia Aliată de Control cu sediul la Bucureşti, dominată de

reprezentanţii sovietici şi în care Marea Britanie şi S.U.A. aveau un rol pur

figurativ. Comisia a avut următoarea componenţă: generalii /van Susaikov, şi

respectiv V. P. Vinogradov- U.R.S.S., mareşalul aerului Dona/d F. Stevenson -

Anglia, generalul Cort/and Van R. Schuy/er-S.UA. Astfel, au fost încălcate cu

premeditare, de către Aliaţi, toate angajamentele luate faţă de România, ei

neţinând seamă de nici una din consecinţele actului de la 23 august 1944.

Evoluţii politice (23 august 1944-6 martie 10.15). Politica de lichidare a

cadrului democratic de dezvoltare a României. în evoluţia forţată a societăţii

româneşti de la autoritarism la totalitarism perioada dintre 23 august 1944-6

martie 1945 a fost una din cele mai dramatice, căci în cadrul evoluţiilor politice

complexe au fost aduse cele mai grave atingeri fiinţei naţionale şi suveranităţii de stat.

în ultimele patru luni ale anului 1944, la conducerea ţării s-au perindat

două guverne conduse de generalul Constantin Sănătescu. în ciuda eforturilor

sale de a repune în vigoare Constituţia din 1923, executivul s-a confruntat cu

consecinţele ocupaţiei trupelor sovietice şi a continuării operaţiilor militare în

conflictul mondial. Moldova şi nord-vestul Transilvaniei se aflau sub administraţia

militară a U.R.S.S. La 12 septembrie s-a introdus cenzura prealabilă a presei. în

acelaşi timp, s-a intensificat, procesul de penetrare, de către comunişti, a

aparatului de conducere a ţării, prima treaptă către preluarea întregii puteri

politice. Comuniştii au stabilit cu sprijinul Moscovei toate actele politice ale

guvernelor Sănătescu şi Rădescu. La 12 octombrie P.C.R. şi P.S.D. au părăsit

Blocul Naţional Democrat, iar peste patru zile reprezentanţii lor au ieşit şi din guvern. Cele două partide au pus bazele unei noi coaliţii politice, Frontul

Naţional Democrat, sub masca căruia s-a pregătit ascensiunea la conducerea

ţării a comuniştilor. în noul guvern Sănătescu (octombrie-decembrie 1944) au

intrat Petru Groza, ca vicepremier, Teohari Georgescu, subsecretar de stat la

Minsterul de Interne, Gheorghe Gheorghiu-Dej la Ministerul Comunicaţiilor,

LucreţiuPătrăşcanula Justiţie, Ştefan Voitec\a Educaţia Naţională.

După 23 august 1944, partidul comunist s-a angajat pe drumul luptei

pentru puterea politică şi instaurarea unui regim politic antidemocratic. La finele

anului 1944 şi începutul lui 1945 partidul număra câteva zeci de mii de membrii,

dar efectivele sale au sporit rapid printr-o propagandă demagogică, incluzând

chiar şi membri ai fostei Gărzi de Fier. în octombrie 1945 au fost înregistraţi

256 863 membri, pentru ca la sfârşitul lui 1947 numărul lor să ajungă la 803 831 persoane. La nivelul conducerii centrale activau, deocamdată în cadrul aceluiaşi

obiectiv fundamental - lupta pentru puterea politică - o grupare din interiorul

ţării: Constantin Pârvulescu, losif Rangheţ Gheorghe Gheorghiu-Dej şi o alta

venită din Uniunea Sovietică - Ana Pauker, Vasile Luca.

363

în scop tactic, comuniştii au sprijinit

guvernele Sănătescu, în care şi-au mărit

treptat influenţa, folosindu-se de disen-

siunile dintre unele partide politice şi chiar

din interiorul lor. Ei au profesat un „refor-

mism" demagogic şi o propagandă abilă

pentru a-şi atrage masele. Bucurându-se de protecţia şi concursul Armatei Roşii,

comuniştii au dezlănţuit teroarea, violenţa

şi au manipulat masele popolare sub

lozinca „democratizării"ţări.

La 6 decembrie 1944 s-a constituit un nou guvern condus de

generalul Nicolae Rădescu. Acesta şi-a desfăşurat activitatea în condiţii foarte

grele, impuse de încercarea comuniştilor de a răsturna prin forţă guvernul legal

constituit. în mari mitinguri şi demonstraţii organizate de comunişti, cu sprijin

sovietic, erau înfierate aşa-zisele trădări ale partidelor naţional-liberal şi

naţional-ţărănesc, guvernul fiind acuzat că proteja pe criminalii de război. în

ianuarie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în calitate de ministru al transporturilor,

a făcut o vizită la Moscova unde a primit instrucţiuni pentru intensificarea luptei comuniştilor români pentru a prelua puterea.

în provincie au fost ocupate cu forţa primăriile şi

prefecturile, unde au fost instalaţi comunişti, de cele mai multe ori total

nepregătiţi pentru funcţia respectivă. Totodată, s-au organizat gărzi

„muncitoreşti", de fapt, cete de bătăuşi, care au fost utilizate mai ales după ce

Teohari Georgescu a început să gireze Ministerul de Interne. Zona de nord-vest

a Transilvaniei era administrată direct de către sovietici. Sub presiunea

delegaţilor sovietici din Comisia Aliată de Control, concomitent cu reducerea

forţelor armate române în ţară, au fost dislocate noi unităţi militare sovietice la

Ploieşti, Arad, Deva şi Petroşani. Atunci când primul-ministru a anunţat, în

discursul din 11 februarie 1945, de la sala „Scala" din Bucureşti, măsuri ferme

pentru a apăra cu orice preţ ordinea în stat, în faţa agitaţiilor comuniştilor, după manifestările de la întreprinderea Malaxa din Bucureşti, aceştia au provocat, la

24 februarie 1945, incidente la Bucureşti, Braşov, Caracal, Craiova şi în alte

localităţi. în capitală, în condiţiile unei demonstraţii de protest faţă de creşterea

pericolului comunist, în faţa Ministerului de Interne, s-au tras focuri de armă dintr-

o maşină a sindicaliştilor comunişti. Au căzut victime, dar cele acuzate au fost

tot partidele naţional - liberal şi naţional - ţărănesc.

Deoarece agitaţiile comuniştilor s-au intensificat, la 24 februarie 1945 a

sosit la Bucureşti adjunctul ministrului de externe sovietic, Andrei lanuarevici

Vâşinski. Acesta a cerut regelui Mihai, în termeni violenţi, demiterea generalului

Rădescu şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. La refuzul

regelui, ce nu avea nici un motiv constituţional de a-l înlocui pe primul-ministru,

s-a trecut la măsuri de intimidare. După cum îşi amintea Constantin Vişoianu, la

364

Regele Mihai

una dintre întrevederi, depăşind unele- din cele mai elementare reguli

diplomatice, diplomatul sovietic a bătut cu pumnul în masă, cerând imperios

monarhului demiterea guvernului, iar la plecare a trântit uşa cabinetului, încât a

căzut tencuiala din jurul tocurilor. Cu prilejul unei audienţe, la afirmaţia regelui că

la Conferinţa de la lalta s-a decis ca popoarele din sud-estul Europei să-şi

decidă singure soarta, Vâşinski i-a ripostat brutal lui Mihai, declarând în mod

cinic că: „lalta sunt eu". La Bucureşti au fost concentrate unităţi sovietice de blindate, aviaţia a

efectuat zboruri la joasă altitudine, a fost dezarmat batalionul de gardă al Marelui

Stat Major, a fost interzisă legătura cu armatele române de pe front, radioul şi

presa au trecut sub control sovietic. în atari împrejurări, la 1 martie 1945

generalul Rădescu a demisionat, refugiindu-se apoi la ambasada britanică şi de

acolo în străinătate. A fost însărcinat cu formarea noului guvern prinţul Barbu

Ştirbey. Acesta a eşuat însă în încercarea sa. într-o nouă întrevedere cu regele,

Vâşinski I-a ameninţat că dacă nu-l va numi pe Petru Groza prim-ministru România

urma să fie lichidată ca stat independent. După noi presiuni morale, politice şi

militare, regele a cedat şi i-a încredinţat lui Grozaformarea noului guvern, în care

au intrat reprezentanţii Frontului Plugarilor, P.N.Ţ., - Anton Alexandrescu, P.N.L. -

Gheorghe Tătărescu, P.S.D. El era controlat de comunişti. Guvernul Petru Gioia - instrumont a! con.ci-f ţâf;; -»::? Lovirea

opoziţiei politice. Impunerea la 6 martie 1945 a guvernului Petru Groza a

marcat instaurarea la putere a regimului comunist. El a inaugurat, prin politica

sa, drumul către lichidarea oricărei forme de opoziţie democratică, a drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti.

La 9 martie 1945, în urma unui schimb de telegrame între Groza şi Sta/in,

Nord-Vestul Transilvaniei a reintrat, firesc, ca parte a teritoriului său naţional, în

stăpânirea României. în ca.drul activităţii de reorganizare internă a societăţii

româneşti la nivel economic şi politic, la 23 martie 1945 s-a decis realizarea unei

reforme agrare. Au fost expropriate terenurile arabile mai mari de 50 ha, în total

1 468 946 ha, din care 1 109 562 ha au fost împărţite la 917 777 familii ţărăneşti. Prin aceasta, marile proprietăţi funciare au fost desfiinţate, ceea ce au avut

urmări semnificative din punct de vedere social.

Acelaşi guvern care s-a autoproclamat apărător al democraţieiş\ cuceririlor

revoluţionare ale poporului, a suprimat, în mod treptat şi drastic, libertatea

presei, interzicând ziarele de opoziţie, a impus legea epurării aparatului de stat

(30 martie 1945), a creat tribunalele populare şi a organizat lagărele de deţinuţi

politici. S-au pus şi bazele primelor sovromuri, oficial societăţi mixte româno-

sovietice, de fapt, instrumente de exploatare şi control economic a ţării noastre şi

a resurselor sale naturale de către U.R.S.S.

în aceste condiţii, ambasadorul S.U.A. la Moscova, Averell Harimann, i-a

propus lui Molotov ca S.U.A. şi Uniunea Sovietică să dezbată situaţia din

România. în acelaşi timp, au avut loc în ţară unele contacte între oamenii politici în vederea realizării unui guvern reprezentativ. La 19 august 1945, diplomaţii

britanici la Bucureşti au avertizat pe rege că nu recunosc guvernul Groza. Astfel,

regele Mihai, după ce a înaintat o notă Comisiei Aliate de Control în legătură cu

poziţia sa faţă de guvernul Groza şi a refuzat să ia parte, alături de membrii

executivului, la parada şi la festivităţile din ziua de 23 august 1945, a încetat să

365

mai aibă contacte cu guvernul şi să ratifice decretele sale. Aceasta este

cunoscută în istorie sub numele de greva regală. Monarhul a sperat, aşadar, ca

prin actul său să provoace demisia guvenului Groza, nerecunoscut de Marea

Bntanie şi S.U.A. A fost una din ultimele sale încercări de a se opune

comunizării ţării, neştiind însă că acordurile secrete între Marile Puteri plasaseră

deja ţara noastră în sfera de influenţă sovietică.

La 8 noiembrie 1945, cu prilejul zilei onomastice a regelui, a avut loc, la Bucureşti, în Piaţa Palatului, cu participarea a peste 150 000 de prsoane, în

marea majoritate tineri, prima mare demonstraţie anticomunistă. Ea a fost

organizată, totodată, de tineretul din P.N.L., P.N.Ţ., ca o manifestare de simpatie

fată de regele aflat în „grevă" la Sinaia, şi de protest hotărât faţă de politica

guvernului Groza. Grupuri de provocatori comunişti s-au amestecat însă între

demonstranţi. Apoi, camioane ale Poliţiei şi detaşamente înarmate ale comu-

niştilor au intrat în plin, în mulţime, provocând numeroase victime. Sub pretextul

„apărării Ministerului de Interne" s-a tras cu mitraliera de la ferestrele acestei

instituţii. S-au operat peste 1 000 de arestări. Presa comunistă s-a dezlănţuit

împotriva participanţilor etichetându-i „fascişti, asasini, reacţionari" şi a cerut

dizolvarea partidelor opozitei şi arestarea conducătorilor lor.

Evenimentele din România au fost dezbătute şi la reuniunile miniştrilor de externe ai S.U.A., U.R.S.S., Mani Britanii din 11 septembrie - 2 octombrie 1945,

şi respectiv 16-26 decembrie 1945. S-a decis să se ceară Bucureştiului

reorganizarea guvernului prin includerea unor reprezentanţi ai P.N.L. şi P.N.Ţ. şi

organizarea de alegeri libere. în ultimul ceas, politicienii britanici şi americani

schiţau unele gesturi de protest faţă de excesele comuniste, din păcate doar

simbolice, căci România căzuse iremediabil sub dominaţia sovietică. La 31

decembrie 1945 - 1 ianuarie 1946 a avut loc vizita la Bucureşti a unei delegaţii

mixte - Al. Vâşinski (U.R.S.S.), Avere// Harimann (S.U.A.) şi Archibald Clark-

Kerr (Marea Britanie), ce a comunicat factorilor români deciziile reuniunilor

miniştrilor de externe ai Marilor Puteri. La 6 ianuarie 1946, prin decret regal au

fost numiţi în guvernul Groza Mihail Romniceanu, din partea P.N.L, şi Emil

Haţieganu, din partea P.N.Ţ. Greva regală a încetat. Peste o lună, guvernul român a fost recunoscut de guvernele occidentale.

Având şi girul tacit al străinătăţii, guvernul Petru Groza s-a lansat într-o

campanie fără precedent împotriva opoziţiei. Procesele politice din anii 1946-

1947 au constituit o nouă etapă a prigoanei comuniste în România. Se urmărea,

practic, exterminarea fizică a tuturor adversarilor politici ai regimului comunist.

Tribunalele poporului au judecat şi condamnat drept „criminali de război" foşti

funcţionari superiori şi membrii ai guvernului Antonescu. Astfel, au fost

condamnaţi, între alţii, generalul Constantin Voiculescu, guvernatorul Basarabiei,

generalul Calotescu, guvernatorul în nordul Bucovinei. între 7 şi 18 mai 1946, în

cadrul aşa-zisului „proces al marii trădării naţionale" - o sinistră înscenare

juridică regizată de comunişti - au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte, printre

alţii, Ion şi Mihai Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, propunând regelui Minai I

respingerea cererii de graţiere. Cei doi, alături de Constantin Vasiliuş\ Gheorghe

Alexianu, au fost executaţi la 1 iunie 1946. în noiembrie 1946, sub aceeaşi

acuzaţie, de „criminal de război", a fost condamnat şi generalul A/dea, unul

dintre participanţii la actul din 23 august 1944.

366

în rândul aceloraşi măsuri s-au

înscris şi desfiinţarea, în iulie 1946, a

Senatului, considerat „un organ

reacţionar" şi publicarea unei noi legi

electorale. Pe baza sa s-au organizat

alegerile din 19 noiembrie 1946.

Partidele satelite comuniştilor au format, la 17 mai 1946, Blocul

Partidelor Democratice, ce reunea

P.C.R., P.S.D., P.N.L. - Gheorghe

Tătărescu, P.N.Ţ. - Anton Ale-

xandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul

Naţional Popular. Alegerile au fost proclamate, de propaganda oficală, „libere şi

nestingherite". în realitate a fost vorba de un fals grosolan al guvernului Petru

Groza, care a modificat votul real al corpului electoral pentru forţele aşa-zis

democratice. După frauda electorală,

78,46% din voturi au revenit Blocului

Partide/or Democratice, ce a preluat

376 din totalul de 414 mandate, - o sinistră înscenare judiciară regizată de comunişti - Partidul Naţional Ţărănesc

a avut 77 locuri de deputaţi, iar Partidul

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1947)

367

Sen «Montata 1

Blhsl Jttioneitu

,

CouUnUn X. Vtctltu J

>ndu t>> Ueoi,

XH-TII CMtivctu

,

\

CoacuatlB

rsalan:

*■* «c.

Rezoluţia de execuţie pentru primii patru condamnaţi la moarte şi de comutare pentru ultimii trei,'pusă de Petru Groza pe adresa către

Tribunalul Poporului

Semnarea Tratatului sovieto-român din 1948

National Liberali locuri. Deşi a fost sfătuit să nu accepte deschiderea lucrărilor Adunării Deputaţilor, căci rezultatele alegerilor fuseseră clar măsluite, regele a

acceptat în cele din urmă şi a rostit, la 1 decembrie 1946, discursul inaugural.

Pentru Mihai, aceasta a reprezentat încă un pas înapoi. Cu atributele puterii mult

micşorate, Monarhia, ca instituţie politică tradiţională, nu a mai putut să se opună

comunizării ţării.

O problemă deosebită în această perioadă a constituit-o şi cea legată de

reafirmarea locului şi rolului României în noul raport de forţe, pe plan

internaţional, la finele conflictului mondial. La 29 iulie 1946 a sosit la Paris

delegaţia română participantă la Conferinţa de Pace după cel de-al doilea război

mondial. în cadrul negocierilor care au avut loc până la 10 februarie 1947, când

s-a semnat documentul final, diplomaţii români au susţinut necesitatea

recunoaşterii cobeligeranţei ţării noastre, adică a participării sale, după 23 august 1944, la războiul antihitlerist. Au fost abordate şi numeroase aspecte ale

problematicii economice şi politice.

La 8 februarie 1947 a fost publicată o notă oficială a guvernului român în

legătură cu o serie de observaţii la prevederile Tratatului de pace. S-a exprimat

regretul că, în ciuda tuturor eforturilor diplomatice, nu s-a recunoscut

cobeligeranţa României. Parlamentul de la Bucureşti a ratificat, cu toate acestea,

la 23 august 1947, documentele păcii de la Paris. Stipulaţiile lor au fost dure

pentru ţara noastră: România a fost obligată să plătească U.R.S.S. mari

despăgubiri de război, însumând peste 2 miliarde lei. S-a decis ca prezenţa în

ţara noastră a forţelor armate aliate, în speţă sovietice, să dureze 90 zile

invocându-se menţinerea liniilor de comunicaţie cu Armata Roşie din Austria. în

realitate, prezenţa trupelor străine s-a prelungit până în anul 1958. S-a apreciat însă, pozitiv] faptul că România a încetat la 24 august 1944 lupta contra

Naţiunilor Unite. Graniţele României au fost reconfirmate ca fiind cele de la 1

ianuarie 1944, prevăzându-se însă anularea Dictatului de la Viena. Basarabia şi

Bucovina au rămas ocupate de Uniunea Sovietică, p pulaţia din aceste zone

fiind supusă, din nou, exceselor rusificării forţate. S-a înscris, de asemenea,

principiul liberei navigaţii pe Dunăre şi necesitatea instaurării în ţară a unui regim

democratic. Clauza privind desfiinţarea organizaţiilor de tip fascist şi pedepsirea

368

criminalilor de război a permis guvernului Groza numeroase abuzuri, ce s-au

adăugat celorlalte, care au dus la distrugerea opoziţiei politice.

în acelaşi timp, unii oameni politici, de cultură şi militari, care se aflau în

străinătate, încercând să se opună regimului comunist în curs de stabilizare în

România, s-au străduit să pună bazele exilului românesc. între aceştia pot fi

menţionaţi generalul Nicolae Rădescu, Viorel V. Ti/ea, Constantin Vişoianu,

Grigore Gafencu, generalul Ion Gheorghe, Grigore Niculescu-Buzeşti, Brutus Coste, Victor Cădere. S-a constituit Comitetul Naţional Român, care urma să

atragă atenţia lumii asupra consecinţelor instaurării comunismului în România.

Acesta cuprindea 10 membri dintre personalităţile reprezentative ale exilului

românesc. în 1950 a fost numit la conducerea sa Constantin Vişoianu. Comitetul

a organizat, la Paris, Societatea Culturală Caro/1, care a publicat periodicul „La

Nation Roumaine". Exilaţii români au participat, de asemenea, la activitatea unor

organisme internaţionale, ca Free Europe Committee, National Committee fora

Free Europe, Assembly of Captive European Nations.

în anul 1947, ritmul sovietizării României, al cărei agent executiv a fost

guvernul Petru Groza, s-a intensificat. La nivel economic, s-a trecut la etatizarea

Băncii Naţionale, citadelă financiară tradiţională a liberalilor, la realizarea unei

reforme monetare, la crearea oficiilor industriale. Aceste măsuri au jalonat drumul către realizarea unei economii centralizate. în plan politic, a continuat, cu

asiduitate, campania de discreditare a liderilor partidelor politice adverse, în

vederea aducerii la tăcere a opoziţiei democratice. în aprilie 1947 s-a organizat

înscenarea de la Tămădău, în care au fost implicaţi fruntaşi ai PNŢ. Lideri ai

ţărăniştilor au fost atraşi în cursă, promiţându-li-se că vor fi ajutaţi să părăsească

ţara pe calea aerului. Prinşi în flagrant delict, aceştia au fost arestaţi. Dominată de

comunişti, Adunarea Deputaţilor a decis, la 19 iulie 1947, ridicarea imunităţii

parlamentare pentru reprezentanţii naţional-ţărănişti, ceea ce a permis arestarea

lui luliu Maniu şi a altor fruntaşi ai partidului. Ei au fost judecaţi între 29 octombrie

şi 4 noiembrie 1947 şi condamnaţi la ani grei de închisoare. în acelaşi an şi-a

încetat existenţa şi Partidul Naţional Liberal, ziarul său, „Liberalul", continuând să

apară până în noiembrie 1947. în aceeaşi lună, au fost înlăturaţi din guvern şi reprezentanţii grupării lui Gheorghe Tătărescu care făcuseră, indirect, jocul

comuniştilor. în aceste împrejurări, lichidând orice formă de manifestare a

democraţiei parlamentare, partidul comunist a devenit partidul unic, reprezentant al

unui regim dictatorial, ce a nesocotit profund drepurile şi libertăţile individuale.

Abdicarrr; silită a regf !ui Mihai şi urmările safe Cu precădere după

1944, Monarhia a avut, în România, atribuţii mai ales la nivel protocolar. Comu-

niştii au menţinut-o ca instituţie din considerente strategice, având în vedere, în

special, tradiţia şi sensurile sale simbolice, din ce în ce mai estompate însă.

Regele Mihai a asistat, astfel, neputincios, la încălcarea flagrantă a cadrului

democratic al vieţii politice româneşti. Ultima sa încercare de a se opune acestui

curs al istoriei a fost „greva regală"din anii 1945-1946, ce a eşuat însă. în 1947,

regele Mihai era unicul obstacol în calea deplinei comunizării a ţării. în acelaşi timp, România era, în 1947, singura ţară din zonă ce mai păstra instituţia

Monarhiei.

în noiembrie 1947, regele, a fost invitat la Londra, la căsătoria prinţesei

Elisabeta (viitoarea regină Elisabeta a ll-a) cu prinţul Philip de Grecia'. La

plecare, el a împuternicit guvernul să

conducă ţara în lipsa sa, ceea ce a

constituit încă un pas pe drumul spre

putere al comuniştilor la Bucureşti. Unii

se şi întrebau dacă monarhul se va

mai întoarce în ţară, căci, oricum, nu

mai avea o putere de decizie, ci doar un rol decorativ. Pe lângă festivităţile

din capitala britanică, la care a luat

parte, regele a purtat o serie de

tratative cu unii oameni politici, ca

generalul Smuts, Winston Churchill,

Clement At/ee, ambasadorul S.U.A. la

Londra. Unii l-au sfătuit să se întoarcă

în ţară, alţii, dimpotrivă, să rămână în

străinătate şi să formeze un guvern în

exil. Cu acelaşi prilej, Mihaia cunoscut

pe Ana de Bourbon-Parma, membră a

familiei regale a Danemarcei, cu care ulterior s-a şj căsătorit.

M/hai s-a întors în ţară la 21

decembrie 1947, dar s-a bucurat de o

primire foarte rece din partea membrilor guvernului. Planul înlăturării sale fusese

stabilit deja de către comunişti, iar unele ministere cheie erau deja în mâna

acestora. In toamnă, Ana Pauker fusese numită ministru de externe, iar la 24

decembrie 1947, Emil Bodnăraş ministru al apărării naţionale. în cadrul armatei,

puternic infiltrată de comunişti, s-au luat o serie de măsuri: schimbări de cadre

superioare, alarmarea unor unităţi militare, consemnarea în cazarmă a ofiţerilor

batalionului Gărzii Regale, întărirea pazei la depozitele de armament. S-au

întreprins, totodată, unele măsuri pentru controlul principalelor obiective de stat.

La 29 decembrie 1947, Petru Groza i-a cerut regelui să îl primească în audienţă, a doua zi, la Bucureşti. M/hai a sperat că urma să se abordeze

problema căsătoriei sale. întrevederea a avut loc la 30 decembrie 1947, la

palatul Elisabeta din Capitală, şi a fost foarte tensionată. Regele şi regina-mamă

Elena au fost confruntaţi cu cererea lui Petru Grozaşi Gheorghe Gheorghiu-Dej,

ca regele să abdice imediat. Sub ameninţarea unor presiuni morale, regele a

abdicat (Ulterior, în mod abuziv, şi desigur, la indicaţiile Moscovei, guvernul

comunist, condus de Petru Groza, a retras, la 22 mai 1948, cetăţenia română

regelui M/hai şi altor membrii ai familiei sale - Elisabeta de Hohenzollern,

Ileana de Habsburg şi Nicolae de Hohenzollern.). în după-amiaza aceleiaşi

zile a fost informat guvernul, iar seara Parlamentul. România s-a proclamat

republică. S-a format un Prezidiu al Republicii Populare Române, compus

din Mihail Sadoveanu, Constantin I. Parhon, Gheorghe Stere, Ion Niculi,

Ştefan Voitec. Acesta nu a jucat decât un rol figurativ, căci factorul de decizie

rămânea partidul comunist. înlăturarea monarhiei şi proclamarea republicii

făceau parte din logica înăspririi liniei politice a stalinismului. România va

Caricatură apărută în presa franceză, în 1947, pe seama expansiunii U.R.S.S., în sud-

estul Europei

evolua, de acum înainte, strict, în cadrele trasate de U.R.S.S. prin intermediul comuniştilor.

înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947 a creat condiţiile pentru o modificare silită şi forţată a formei de guvernare în România. Ea a marcat un pas decisiv pe calea preluării întregii puteri politice de către comunişti, care au trasat, astfel, o direcţie de dezvoltare cu totul în contra spiritului democratic al poporului roman.

Din scrisoarea lui Onisifor Ghibu, din 1945, către Petru Groza '

„Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării

de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere. în urma acestei

catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect

şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului

său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor: Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, -

încotro mergi? Vrei să mai trăieşti şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu

perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă, prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere? Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, primul-Ministru al ţării,

care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun

român. Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţa conştiinţei tale proprii, nici în faţa

contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-şi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai

dispus şi dispui de viaţa lor şi a urmaşilor lor, nici în faţa tribunalului necruţător al istoriei. Rezerva

cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României, din anul 1946, că: „noi suntem oameni mici

şi trecători, - noi nu facem istorie, - noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor"

(pag. 101 şi 132) - această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei

până azi. Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi

exercitezi - cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte

cunoaşte istoria noastră naţională. De aceea, până ce te vei judeca tu însuţi şi te vei spovedi în faţa lumii, până ce se va mai

găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judeca istoria, mă socotesc în drept

să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar

în numele umanităţii".

TEMĂ:

1. Care au fost consecinţele înţelegerii de la lalta, din 1945, pentru România? 2. Precizaţi natura raporturilor româno-sovietice între 1944—1945.

3. Ilustraţi principalele căi de preluare a puterii politice de către comunişti în România, între

1944 1947.

REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA (1948-1989)

- STALINIZAREA ROMÂNIEI.

- CĂTRE O RELATIVĂ DESTINDERE INTERNĂ.

- REGIMUL NEOSTALINIST AL LUI NICOLAE CEAUŞESCU.

Stalinizarea României. După 1947, în evoluţia forţată către comunism a

tării noastre pot fi indentificate câteva etape de dezvoltare şi anume: 1) 1948-

1964-perioada preluării, organizării şi consolidării puterii de către comunişti, în

cadrul unui proces specific de stalinizare; 2) 1965-1974 - perioada unei relative

destinderi interne; 3) 1974-1989 - perioada regimului ceauşist, de esenţă

neostalinistă. într-o astfel de periodizare trebuie să ţinem seama de amploarea

mutaţiilor survenite în istoria naţională, începând chiar din 1944, de rezistenţa în

ţară ia instaurarea regimului comunist, de abandonarea României de către

puterile vest-europene şi stalinizarea sa de către U.R.S.S., în urma deciziilor de

la lalta, de alunecarea către comunism, de la unul de inspiraţie sovietică la altul de inspiraţie naţională, ilustrat de dictatura lui Nicolae Ceauşescu.

începând cu 1948, comuniştii au avut drum liber în România pentru

introducerea modelului stalinist în toate componentele societăţii. Prin mijloace

economice şi politice, uneori paşnice, dar mai ales violente, reprezentanţii

comunişti au acţionat nestingherit împotriva tututror acelor forţe care militau

pentru pluralism şi democraţie, adepţii lor fund, în marea lor majoritate,

exterminaţi fizic. Sistemul represiv practicat de către comuniştii români a generat

o teamă viscerală, care şi-a pus amprenta asupra mentalului colectiv.

Adept al dirijismului economic, aşa cum a reieşit încă din documentele

Conferinţei din octombrie 1945, partidul comunist a luptat împotriva proprietăţii

particulare în economie.

Spre deosebire de politica de naţionalizare practicată de unele guverne vest-europene imediat după 1946, în România, „naţionalizarea", ca şi industrializarea de altfel au avut la bază obsesia ideologică a comuniştilor de a

controla tot; „naţionalizarea" comunistă a avut, practic, un caracter de confiscare.

Un pas semnificativ a fost realizat la 11 iunie 1948, când au fost etatizate 1060

de întreprinderi industriale şi miniere. în noiembrie 1948, controlul statului s-a

extins asupra cinematografelor şi caselor de sănătate, iar până în 1950 asupra

farmaciilor, intreprinderilor chimice şi a tuturor unităţilor economice şi social-

culturale, precum şi a unei mari părţi din locuinţe (proprietate privată).

Deoarece au sperat să obţină mari profituri, după 1949 comuniştii şi-au

intensificat prezenţa în lumea satelor, spre a-i sili pe ţărani, prin toate mijloacele,

de cele mai multe ori violente, să intre în gospodăriile colective. începea

colectivizarea, un proces punctat de grave abuzuri şi violenţe, care au trezit

379

Demonstraţie comunistă în România, în 1948

numeroase nemulţumiri în rândul ţăranilor. Colectivizarea a generat răsturnarea gravă a structurilor tradiţionale ale satului românesc şi a sistemului său propriu

de valori. în 1949 se formaseră abia 55 gospodării agricole, iar suprafaţa arabilă

aferentă lor reprezenta 8% din totalul arabil. încă din 1946, autorităţile au impus

ţăranilor cote obligatorii de produse agricole, anulate însă în 1956 sub impactul

evenimentelor din Ungaria şi Polonia. După 1958 s-a declanşat o nouă şi vastă

ofensivă pentru colectivizare. în 1962, 96% din suprafaţa de pământ arabil era

cultivată de gospodăriile colective, dar producţiile la hectar nu au atins aşteptările.

După 1958 se constată o relansare în -Gursa către un stalinism rigid. Ea a

fost legată de neînţelegerile cu Uniunea Sovietică pe tema integrării economice

a statelor socialiste în C.A.E.R. Acesta a determinat o politică de industrializare

forţată a cărei bază s-a dorit a fi industria siderurgică, chimică, şi constructoare de maşini. Astfel s-a născut şi dezvoltat combinatul de la Galaţi, întreţinut însă,

din greu, pe baza importului de minereu de fier.

Pentru un control riguros asupra economiei naţionale, comuniştii au impus

planurile cincinale. Ele au asigurat, în general, un progres economic. S-a

încercat astfel să se obţină o rată înaltă a acumulării din venitul naţional care

era, în 1961-1965, de 24%. Venitul naţional a înregistrat, totuşi, un salt, de la

180 dolari pe cap de locuitor, în 1950, la 653, în 1965. Cifrele trebuie privite însă

cu circumspecţie, mai ales că sistemul prezentării de statistici, deseori defor-

mate, a devenit o realitate curentă a politicii oficiale în România comunistă. în

perioada stalinizării ţării situaţia alimentară şi a condiţiilor de viaţă a fost grea,

unele semne de îmbunătăţire apărând abia după 1960.

Mari centre de exterminare

fnchisori de exterminare

Colonii de exterminare (prin muncă forţată)

Colonii de deportare

Azile psihiatrice

Galata'

BACĂU Răducăneni

DE LA CANAL 1. Capul Midia 2. Luminiţa 3. Năvodari 4. Stânca

5. Peninsula 6. Galeş 7. Poarta Albă 8. Kilometrul 31

9-10. Saligny, km 4 11. Cernavodă 12. Ovidiu 13. Constanţa J4. Medgidia

ASLUI IERCUREA CIUC

G. OCNA

ARLAD

ÎNCHISORI \ DIN BUCUREŞTK omitetul Central \ al Partidului Comumsfi misterul de Interne oliţia Capitalei ranus lava ăcăreşti lalmaison alea Rahovei ragadiru ihencea opeşti-Leordeni pitalul Colentma pitalul Nr. 9 Berceni ipera Roşia lihai Vodă reţulescu eldiman AVaceanca

Strâmba •

2523

24

LOIEŞTI Luciu- 21 v Slobozia»

1 BUCUREŞTI

Toporu0 ChirnogiT

Sfiştovca

iBăndon Tulcea Bac Gnndu

Grădina Piatra- Frecăţei Salcia '

DIN BĂRĂGAN 15 Modelu 16 Roseti 17 Olaru 18 Peneţi 19 Piua-Petru 20 Gura lalomiţei 21 Răchitoasa

22. Luciu 23. Valea Călmăţu 24. Lăţeşti

25 Rubla 26 Dilga

\

Periprava

>. "Saivane NStoieneşti

9-10

3-4 21 5-6

12 14

7-8 13

Impunându-şi controlul asupra întregii

societăţi româneşti, P.C.R. a acţionat pentru

reorganizarea aparatului de stat ce trebuia

să servească scopurile sale politice, în

martie 1948 au avut loc „alegeri" pentru

Adunarea Constituantă, câştigate practic, în

condiţiile distrugerii sistemului democraţiei parlamentare, de Frontul Democraţiei Popu-

lare, o alianţă patronată de partidul comu-

nist şi în care mai erau menţinute, doar

formal, unele resturi de formaţiuni politice

sau partide-satelit, ca Frontul Plugarilor,

Uniunea Populară Maghiară, Partidul Na-'

ţional Popular, care, de altfel, şi-au încetat

ulterior existenţa. S-a constituit Marea Adu-

nare Naţională care a votat, la 13 aprilie

1948, o nouă constituţie. Inspirată din cea

sovietică, consfinţind, prin articolul 3, că

„întreaga putere emană de la popor (subl.ns.), noua lege fundamentală a

statului român instituia, de fapt, sistemul

monopartitismului politic în ţara noastră. Un for de conducere pe linie de stat, era

Prezidiul Marii Adunări Naţionale, funcţia de preşedinte al său fiind ocupată

succesiv de Constantin I. Parhon (1948-1952), Petru Groza (1952-1958), Ion

Gheorghe Maurer (1958-1961). O nouă lege fundamentală a fost votată peste

patru ani, la 24 septembrie 1952, şi a consfinţit rolul decisiv al partidului

comunist în conducerea României. Ca organ suprem al puterii de stat s-a

organizat Consiliul de Stat.

în numele unei aşa-zise ascuţiri a luptei de clasă, a organizării şi manifestării

dictaturiiproletariatului/din teoria marxist leninistă), au fost încălcate brutal drepturi

şi libertăţi democratice elementare ale oamenilor. Orice formă de opoziţie a fost reprimată violent. Sub acuzaţia imaginară de „trădare", „sabotaj" sau „agenţi ai

imperialismului" a fost profund afectat tot corpul de elită al vieţii politice şi culturale

interbelice. între 1947-1952 au fost înscenate numeroase procese politice, ca cel

împotriva liderilor Partidului Naţional Ţărănesc - luliu Maniu şi Ion Mihalache şi

altele, ce s-au soldat cu pedepse grele la închisoare sau lagăre de muncă, unde

au pierit mulţi adversari ai comuniştilor. Au fost lichidate, cu brutalitate, încercările

de rezistenţă armată din zona munţilor Bucegi, Făgăraş. S-a manifestat totuşi, deşi

firav, o rezistenţă militară la instaurarea regimului comunist. Au acţionat, astfel,

grupuri înarmate, ca de exemplu în Banat -Tănase, lonescu, Blănaru, Spiru, în

Oltenia -maiorul Dumitriu în Argeş - Traian Marinescu, Făgăraş - general

Arsănescu şi fraţii Arnâuţoiu. în cadrul constituirii noului aparat de stat, între

1948-1949 s-au creat Securitatea şi Miliţia populară. Securitatea a devenit un

instrument de teroare şi represiune, îndreptat împotriva oricărui opozant al noului

regim. Ea era coordonată de generali, dintre care unii erau agenţi ai serviciilor de

spionaj, ca A. Nikolski, P. Bodnarenko. în 1952 şi-a început activitatea de

reprimare Alexandru Drăghici, devenit ulterior ministru de interne.

O închisoare comunistă, în România

Sistemul detentionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori

şi lagăre de muncă, ca acelea de la Gherla, A/ud, Sighet, Piteşti, Râmnicu-Sărat,

Portiţa, canalul Dunăre-Marea-Neagră, ce au grupat, între 1949-1964 şi în anii

următori, în condiţii înfiorătoare de muncă forţată şi de exterminare, un mare

număr de deţinuţi. Măsurile antidemocratice au privit şi instituţia Bisericii, care a

fost crunt reprimată. Mulţi preoţi au fost arestaţi, iar numeroase mănăstiri închise,

în special ale cultului greco-catolic, dar şi ale celui ortodox. La 17 iulie 1948, guvernul român a denunţat Concordatul cu Vaticanul, iar la 1 decembrie cultul

greco-catolic a fost desfiinţat şi episcopii săi arestaţi. Noua lege a cultelor, din 14

august 1948, a supus Biserica statului comunist.

Represiunea s-a intensificat, între 1956-1959, sub influenţa mişcărilor

anticomuniste din Polonia şi a revoluţiei maghiare, privind mai ales cercurile

intelectualilor. „Zelul" demonstrat de agenţii organelor represive a dus, în cadrul

impunerii colectivizării, la strămutarea forţată de sate întregi, din Banat în

Bărăgan, în 1948, şi la judecarea, după datele-menţionate chiar de Gheorghe

Gheorghiu-Dej, a circa 80 000 de ţărani.

între personalităţile care şi-au pierdut viaţa în urma represiunii comuniste,

amintim pe Iu/iu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache, Mihail Manoilescu,

Radu Rosetti, Traian Novacovici, col. loan D. Stoiculescu, loan Flueraş, Nicolae Batzaria, col. Marius Mihai Kiriacescu, monseniorul Vladirmir Ghica, preotul

Dumitru Zamisnicu ş.a. Cunoscuţi oameni de cultură - loan Lupaş, Ion Petrovici,

M. Vulcânescu, Lucian B/aga, Simion Mehedinţi, Dimitrie Guşti au pierit în

închisori sau au fost marginalizaţi şi au sfârşit în mizerie.

Comunismul a antrenat şi grave modificări ale culturii naţionale. în

încercarea de a imita modelul sovietic, unii autori, trecu ţi în slujba culturii

comuniste (culturnicii), precum Mihai Roller, losif Kişinevski, losif Ardeleanu,

Leonte Răutu, au încercat rescrierea valorilor tradiţionale ale culturi naţionale

sub lozinca demagogică a marxim-leninismului. în slujba noii puteri, din

convingere sau pentru a supravieţui, ei au modificat, cu bună ştiinţă, istoria ţării

şi au fetişizat, în literatură şi artă, chipul muncitorului. S-a introdus, după 1946 o

cenzură foarte strictă, care a afectat peste 2 000 titluri de cărţi şi reviste. în epoca celui mai încrâncenat dogmatism cultural, cultura românească a fost

profund afectată, în 1948, de reforma şcolară şi de reorganizarea Ministerului

învăţământului, a Academiei Române şi a institutelor de cercetare. între 1956-

1959 intelectualitatea a fost lovită de un nou val de represiune. Mulţi profesori au

fost înlăturaţi din institutele de învăţământ superior în baza unor acuzaţii

imaginare. Discipline, care aduseseră, altădată, faima ştiinţei româneşti, au fost

etichetate drept „burgheze" - filozofia, statistica, sociologia şi au fost practic

desfiinţate. Cu toate acestea, trebuie să menţiona""1 . faptul că s-a desfăşurat o

luptă contra analfabetismului şi deschiderea, fie ea şi mutilată, a culturii către

populaţie în ansamblu.

în februarie 1948, în mod silit, prin înlăturarea şi exterminarea din rândul

Partidului Social-Democrat a celor ce se opuneau fuziunii, comuniştii au înghiţit partidul amintit. S-a format Partidul Muncitoresc Român, prototipul partidului unic

în cadrul regimului comunist. în ciuda unor greutăţi şi înlăturându-i pe toţi

contracandidaţii, figura centrală în partid a fost, între 1945 şi 1965, Gheorghe

Gheorghiu-Dej.

Conducători ai comuniştilor din România, în 1945. De la stânga la dreapta: Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş

în perioada stalinizării ţării, partidul comunist a concentrat, în mod absolut

puterea în mâinile sale. Devenit principalul agent executor al unui sistem politic

dictatorial, partidul şi-a sporit rândurile, de la 720 000 membri în 1950 la

1 450 000 în 1965. între 1945-1947 chiar şi o parte dintre foştii simpatizanţi ai

Gărzii de Fier şi-au găsit refugiul în rândurile comuniştilor.

în interiorul partidului s-a desfăşurat însă o necruţătoare luptă pentru

putere. între 1948 şi 1952 s-a afirmat o grupare - Ana Pauker, Vasile Luca,

Teohari Georgescu - adeptă a subordonării totale faţă de P.C.U.S. împotriva

sa s-a manifestat Gheorghe Gheorghiu-Dej, partizan al liniei naţionale în

impunerea comunismului. în 1952, cel din urmă a izbutit să înlăture gruparea

condusă de Ana Pauker. Gheorghiu-Dej a devenit prim-secretar al partidului şi

prim-ministru. în 1952 a intrat în Biroul Politic şi viitorul dictator, Nicolae

Ceauşescu.

Noua linie politică, promovată la Moscova de Nikita Sergheevici Hruşciov,

consfinţită prin celebrul Raport la Congresul din 1956 al P.C.U.S., care încrimina

politica stahnistă, a trezit numeroase temeri lui Gheorghiu-Dej. Coroborând

duritatea politică internă cu afirmarea formală a fidelităţii faţă de aliatul de la

răsărit, liderul comunist român a înlăturat pe toţi conducătorii potenţiali care ar fi

putut să fie un sprijin pentru politica lui Hruşciovjn România. în acest context se

înscrie şi cazul Lucretiu Pătrăşcanu. Acuzat încă din 1948 de renunţare la

politica „luptei de clasă" şi arestat, în acelaşi an, sub acuzaţia de complot, alături

de un întreg grup format din Lena Constante, Elena Pătrăşcanu, Bellu Zilber,

Harrry Brauner, Lucretiu Pătrăşcanu a fost supus unui regim de cruntă detenţie.

377

După un simulacru de proces, în 1954, în realizarea căruia un rol important l-a

avut Alexandru Drăghici, Pătrăşcanu au fost executat, în acelaşi an, la

închisoarea Jilava.

Evenimentele din 1956, din Polonia şi Ungaria, punând sub semnul

întrebării, în mod serios, stabilitatea regimurilor comuniste, au provocat intrarea

celor din urmă într-o criză acută de legitimitate. în România, răspunsul a fost

încercarea de racordare a comunismului la o tradiţie naţională. în acest context îşi află originea politica de relativă independenţă faţă de Uniunea Sovietică

iniţiată de Gheorghiu-Dej.

Pe plan extern, România a fost subordonată U.R.S.S. .prin „Tratatul de

prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală" din 1948, continuând să plătească

despăgubiri statului sovietic. Expresie a unui control deghizat în economie din

partea Uniunii Sovietice au fost Sovromurile, ca de exemplu Sovrompetrol,

Sovromlemn, Sovromtransport. Ele aveau să fie desfiinţate abia în 1954, după

ce au secătuit rezervele naturale ale ţării. S-au încheiat totodată unele acorduri

cu Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. în 1949, România s-a numărat

printre statele ce au semnat acordul de constituire al Consilului de Ajutor

Economic Reciproc, iar în 1955 al Pactului de la Varşovia. Campania dură dusă

de către Moscova contra Iugoslaviei, cu începere din 1947, sub acuzaţia de deviaţie, s-a desfăşurat în condiţiile stabilirii sediului Cominformului la Bucureşti.

în anii '50, relaţiile româno-sovietice au evoluat de la o strânsă cooperare

la o distanţare, ajungându-se chiar la o autonomie a Partidului Comunist din

România şi la o relativă independenţă, a statului român. Elementele noi în

relaţiile dintre cele două state au fost determinate de neîncrederea personală

dintre Gheorghiu-Dej şi Hruşciov. O astfel de orientare politică era menită, în

concepţia liderilor comunişti de la Bucureşti, să afirme, cu şi mai multă putere,

rolul partidului comunist în ochii maselor populare.

încă în 1955, Gheoghiu-Dej s-a pronunţat pentru „calea românească de

constituire a socialismului". în 1956, autorităţile comuniste de la Bucureşti au

reprimat orice agitaţie, cu precădere din mediile intelectualilor, în legătură cu

revoluţia din Ungaria. Trupele sovietice au intrat în Ungaria prin România. Liderul revoluţiei maghiare, Imre Nagy, după arestarea sa de către sovietici, a

fost deţinut, pentru o perioadă, în România. Dar, exact în acelaşi an, ultimul

sovrom era desfiinţat trecând în proprietatea statului român. în 1958, în noul

context politic şi militar din Europa, conducerea României a obţinut retragerea

din ţară a unităţilor militare sovietice.

Neînţelegerile dintre Bucureşti şi Moscova vor reizbucni pe* tema

strădaniilor lui Hruşciov de a impune planurile sale privind specializarea

economică a statelor membre ale C.A.E.R. în cadrul acestora, România era

privită ca o ţară cu bogate resurse agricole. Gheoghiu-Dej s-a pronunţat însă

pentru un ritm sporit al industrializării ţării, pentru a înlătura dependenţa

economică de alte state. Din 1958, la conducerea ţării s-a impus o echipă

politică mai tânără, în care rolul important l-a avut Ion Gheorghe Maurer.

Aceasta a prefigurat o posibilă reorientare în plan extern.

între 1958-1960 s-au încheiat unele acorduri economice cu statele vest-

europene, iar ponderea schimburilor economice, pe această direcţie, a sporit.

în 1961, legaţiile Angliei şi Franţei au fost ridicate la nivel de ambasadă, iar

peste trei ani România a votat în Organizaţia Naţiunilor Unite - a cărei membră

era din 1955 - prima dată altfel decât statele din Europa de răsărit.

Gheorghiu-Dej s-a folosit cu multă abilitate de conflictul ideologic dintre

comuniştii chinezi şi cei sovietici, ca şi de poziţia de frondă a lui losif Broz Tito,

liderul comuniştilor iugoslavi în rândul mişcării comuniste internaţionale, pentru a

se distanţa şi mai mult de linia Moscovei. între 1960 şi 1963, o serie de delegaţii

economice şi politice chineze au fost prezente la Bucureşti. Au fost reluate relaţiile cu Albania, iar în 1963 o înaltă delegaţie română a vizitat Iugoslavia. în

speranţa de a obţine o altă imagine în faţa Europei, între 1962-1964 au fost

eliberaţi peste 2 600 de prizonieri politici din închisorile româneşti.

Apogeul contradicţiilor între Bucureşti şi Moscova a fost înregistrat în aprilie

1964, când s-a publicat Planul Va/ev. Acesta prevedea realizarea unui complex

economic care să cuprindă sudul Uniunii Sovietice, sud-vestul României şi

nordul Bulgariei şi care urma să reprezinte un veritabil grânar, specializat

aproape exclusiv pe producţia agricolă în deterimentul celei industriale.

Comuniştii români au reacţionat violent şi au ripostat afirmând că era vorba de o

încercare de dezmembrare economică a României. în aceste condiţii, agravate

de situarea tot mai deschisă a autorităţilor române de partea Beijingului în

conflictul cu Moscova, a intervenit, în aprilie 1964, Delegaţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti

internaţionale. Documentul propunea statuarea de noi principii în relaţiile între

partidele comuniste - egalitate, avantaj reciproc, neamestec în afacerile interne

ş.a. în acelaşi timp, documentul încerca, pentru prima dată, a fi baza teoretică a

unei reconcilieri între partidul comunist şi poporul român, al cărei punct

culminant a foat atins în august 1968, în cadrul marelui miting de la Bucureşti

când a fost criticată agresiunea Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, acţiune

la care România a refuzat să participe.

- . , - ' - ■ i » ostinc " x jsrnă între 1965 şi 1974 România a evoluat

sub semnul unei relative liberalizări a regimului comunist în politica internă şi

externă. Ea a fost însă foarte limitată, mai ales după 1971 alunecându-se către

un regim neostalinist. în martie 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, după care a avut loc o

luptă ascuţită de culise, pentru succesiunea la conducerea partidului comunist.

Plenara din aceeaşi lună l-a desemnat ca lider al partidului comunist pe Nicolae

Ceauşescu. El a făcut parte, iniţial, dintr-o conducere colectivă formată din Chivu

Stoica - preşedinte al Consiliului de Stat - şi Ion Gheorghe Maurer -prim-

ministru - ultimii doi sperând să-l controleze pe Ceauşescu; o nouă generaţie

de activişti de partid se afirma acum.

Semnele destinderii în cadrul regimului autoritar se regăsesc în întreaga

activitate internă, până către 1971-1973. Astfel, s-a înregistrat faţă de perioada

anterioară un relativ progres economic. Accentul a fost pus în continuare pe

industria grea şi petrochimie, ale căror dimensiuni au fost mult exagerate. S-au

preconizat construirea de centrale nucleare, dezvoltarea industriei aeronautice şi a transporturilor maritime. în 1972 s-a atins o producţie ridicată de cereale.

Cu toate acestea, s-a menţinut şi în această perioadă un pronunţat dirijism

economic. Astfel, încă în perioada 1971-1975 s-a prevăzut o rată înaltă şi

nerealistă însă a acumulării, respectiv de 34%. în politica internă, s-a adoptat, în

379

1965, o nouă Constituţie, care stabilea că denumirea ţării să fie Republica

Socialistă România, iar peste trei ani o nouă lege administrativă, prin care ţara a

fost organizată în judeţe. S-au emis unele hotărâri cu caracter liberal - privind

deplasarea persoanelor în străinătate, încurajarea proprietăţii particulare, înlătu-

rarea unor dispoziţii privind regimul poliţienesc, ce a devenit mai relaxat. în ace-

laşi timp, a avut loc o reorientare a culturii către matricea sa tradiţională. La nive-

lul partidului comunist, Plenara din 1968 a reabilitat unele personalităţi - Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Foriş - şi a criticat Ministerul de Interne pentru depăşirea

rolului ce-i fusese atribuit în acţiunea de reprimare a opozanţilor regimului.

Desfăşurând însă o politică abilă, pozând într-un campion al „libertăţii" şi

„independenţei", Ceauşescu şi-a întărit din această perioadă, în mod treptat,

rolul şi atribuţiile la nivelul conducerii superioare comuniste. în 1967 a devenit

preşedinte al\ Consiliului de Stat şi controla şi Consiliul Economic, iar din 1968

Consiliul Apărării. Deşi la Congresul al IX-lea al partidului comunist (1965) se

părea că va colabora cu toţi membrii organelor de conducere, la Congresul al

X-lea (1969) Ceauşescu a izbutit să promoveze, prin schimbările operate între

membrii Prezidului Permanent, circa o zecime din proteja ţii săi politici,

prefigurând ceea ce, mai târziu, va lua forma politicii de familie.

Pe plan internaţional, s-a vehiculat mult în această perioadă ideea independenţei României faţă de politica Uniunii Sovietice. România a primit

vizita unor lideri occidentali, precum preşedinţii Franţei, Charles de Gat///e(1968)

şi Statelor Unite ale Americii, Richard Nixon (1969), şi respectiv Gerald Ford

(1975), a întreţinut raporturi cordiale cu losip Broz Tito, a criticat dur invazia

trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia (1968), care a pus capăt

mişcării reformatoare iniţiată de Alexander Dubcek şi cunoscută sub numele de

„Primăvara de la Praga", a stabilit realţii diplomatice cu Republica Federală

Germania (1967) şi a menţinut, neîntrerupt, relaţiile diplomatice cu Israelul, după

războiul din 1967 cu statele arabe (faţă de celelalte state socialiste).

în acelaşi timp, România a aderat la o serie.de organisme internaţionale:

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.) (1971), Fondul Monetar

Internaţional Banca Mondială(1972); în anul următor s-a închiat un acord de cooperare economică cu Comunitatea Economică Europeană. Independenţa de

decizie politică faţă de linia Moscovei, a cărui exponent în haină naţională a

devenit Ceauşescu, nu a ameninţat, de fapt nicicând în mod direct, idealul

comunist, ci doar unele interese sovietice, de moment. De aceea era şi telerată

la Moscova.

Regimul neostalinist al lui Nicolae Ceauşescu. Aflat deja în contradicţie

cu alţi lideri comunişti, ca Maurer, în problema căilor de dezvoltare a societăţii

româneşti, Ceauşescu a lansat, în iulie 1971, tocmai reîntors din vizita în China

şi Corea de Nord, faimoasele Teze ce semnificau reîntoarecea la autoritarismul

politic. Ceauşescu a criticat cosmopolitismul şi s-a pronunţat pentru o „puritate

ideologică" şi o orientare naţionalistă în cultură. Guvernarea lui Ceauşescu a

luat, astfel, după 1972, din ce în ce mai accentuat, forma unui regim represiv însoţit de o ofensivă ideologică şi propagandistică, în care cultul personalităţii a

jucat un rol decisiv. Aşa-zisul socialism a devenit o guvernare de familie care a

reuşit să-şi subordoneze total, mai ales după Congresul al XIII (1979),

partidul comunist. Devenit dictator, Nicolae Ceauşescu a exacerbat orientarea

Qon

naţionalistă şi a conclus un regim neostalinist, caracterizat printr-o represiune

politică şi poliţienească rar întâlnită în Europa contemporană.

Cei vizaţi ca oponenţi au fost, în primul rând, membrii ai grupului ce-l

susţinea pe Maurer, înlăturaţi, de fapt, în 1974. în acelaşi an, Ceauşescu a fost

proclamat Preşedintele României. Prim ministru a fost numit, în locul lui Maurer,

Manea Mănescu. în 1973 a intrat în Comitetul Politic Executiv soţia dictatorului,

Elena Ceauşescu, care a jucat, de asemenea, un rol profund negativ în cadrul regimului politic comunist.

Viaţa economică a fost marcată de centralizare, dar şi de o creştere

economică forţată, în condiţiile în care piaţa internă devenea strictă şi rigidă, în

timp ce piaţa internaţională era lipsită de stabilitate. Economia a fost expusă

indicaţiilor arbitrare ale dictaturii, de fapt, măsuri neştiinţifice şi haotice lansate

de Ceauşescu însuşi. Stabilirea de către dictator însuşi a ritmului de dezvoltare a

industriei şi agriculturii, transferul silit al forţei de muncă din agricultură în

industrie, exagerarea rolului industriei metalurgice şi petrochimice, lipsa

pronunţată de valută a ţării au dus la apariţia, la începutul anilor '80, a primelor

semne ale unei crize economice. în schimb, au continuat să se construiască

complexe economice, mari consumatoare de energie, precum combinatul de

aluminiu din Slatina. Rafinăriile de petrol lucrau, în ultimii ani ai regimului ceauşist, doar cu 10% din capacitate. Penuria de carburant a fost agravată, după

1979, de criza petrolului şi de căderea regimului şahului în Iran, ce furniza

României petrol la preţuri scăzute.

Deşi autorităţile făceau caz de mari recolte, în realitate nicicând atinse,

populaţia s-a confruntat, în anii '70-80, cu o criză alimentară foarte acută. în

1982 s-a realizat o recoltă bună, dar seceta din anul următor a accentuat criza

economică. Datoria externă a crescut mereu, fiind cifrată, în 1983, la 10-11

miliarde de dolari, care vor fi rambursaţi însă, ulterior, în principal prin efortul

poporului şi mai ales pe seama sa. în aceste condiţii, nivelul de trai a scăzut

masiv, aspect demonstrat de raritatea produselor, de creşterea preţurilor, şi de

reintroducerea cartelelor la alimente. Au fost iniţiate mari obiective - Transfă-

gărăşanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Metroul bucureştean, ridicate, toate, cu eforturi materiale deosebite.

încercarea de a reglementa în amănunt toate elementele existenţei umane

a afectat profund personalitatea omului. în 1976 au fost declarate „oraşe mari"

14 centre urbane, stabilirea în cadrul lor fiind foarte dificilă, iar condiţiile de viaţă

şi de muncă aproape imposibile. Au fost luate măsuri pentru o sporire artificială a

natalităţii, iar dictatorul dădea sfaturi populaţiei pentru o „alimentaţie raţională",

condamnând-o la foamete. Maşinile de scris şi de multiplicat trebuiau

înregistrate la miliţie, iar contactele cu cetăţenii străini erau aproape interzise.

Ceauşescu a iniţiat o amplă acţiune de „sistematizare" teritorială, de fapt

demolări haotice de sate, în cuprinsul ţării, şi de cartiere ale Bucureştiului. în

Capitală, el a conceput un proiect gigantic, Bulevardul Victoria Socialismului, ce

urma să-i încununeze opera. Psihiatria a fost utilizată pe scară largă, în scopuri politice, pentru a ani-

hila orice formă de rezistenţă politică faţă de regimul dictatorial. Creaţia cultu-

rală a fost subordonată partidului comunist, care a impus: falsificarea adevă-

ratei istorii naţionale, reducerea rolului Academiei Române, ca for cultural

381

suprem, orientarea activităţii culturale către

preamărirea figurii jalnice a dictatorului şi a

soţiei sale, justificarea unei ipotetice con-

topiri între partid şi stat. Suprimarea aproape

totală a libertăţii de gândire şi închiderea

unor centre de cercetare ştiinţifică, precum

Institutul de Matematică, şi a altora, au determinat emigrarea unor intelectuali de

seamă, precum George Banu, Mihai Botez,

Matei Cazacu, Ion Caraion, Vlad Georgescu

şi alţii.

Conducerea partidului comunist a

devenit, în România, în perioada regimului

Ceauşescu, o castă politică, fiind controlată

de familia Ceauşescu prin intermediul unei

grupări de activişti. în 1987, partidul număra

3,6 milioane de membri, în marea lor

majoritate luptând să supravieţuiască în

condiţii grele de muncă şi de viaţă. în martie 1989, graţie unor uriaşe eforturi materiale,

România şi-a achitat datoria externă. Zecile de

reorganizări de posturi la nivelul conducerii superioare

urmăreau, de fapt, punerea întregii

nomenclaturi de partid şi de stat sub controlul direct al lui Ceauşescu. Devenită

din 1980 viceprim-ministru şi figura secundă în conducerea comunistă, Elena

Ceauşescu conducea Comisia privind cadrele de partid şi de stat şi a iniţiat

măsuri dintre cele mai dure, staliniste, în vederea construirii unei „societăţi

multilateral dezvoltate".

După 1975, în condiţiile încălcării brutal©; a drepturilor şi libertăţilor omului

s-a dezvoltat şi în România o mişcare de protest contra regimului comunist.

Astfel, deşi în forme mai reduse, s-a manifestat fenomenul dizidentei. Dizidenţii -Doina Cornea, Dan Petrescu, Radu Fi/ipescu, Paul Goma, Virgil Tănase, Ana

Blandiana, Mircea Dinescu şi alţii - au criticat cultul personalităţii, au solicitat

respectarea drepturilor omului şi realizarea unor reforme de structură. Ei s-au

alăturat protestelor unor largi pături ale populaţiei împotriva agravării condiţiilor

de viaţă în ţară. în august 1977 s-a desfăşurat greva minerilor din Valea Jiului,

ceea ce a impus prezenţa în această zonă a primului ministru din acea vreme -

Ilie Verdeţ şi chiar a lui Ceauşescu personal. în martie 1979 s-a format Sindicatul

Liberal Oamenilor Muncii din România. Din conducerea sa au făcut parte Vasile

Paraschiv, Ionel Cană, Gheorghe Braşoveanu, Nicolae Dascălu, Alexandru

Nagy. Acesta a fost printre primele sindicate libere din Europa Răsăriteană. El a

demonstrat, o dată în plus, importanţa luptei sindicale. în 1987 au avut loc agitaţii

în mari oraşe ale ţării- la 16 februarie, manifestaţia studenţilor ieşeni, iar la 15 noiembrie, puternica demonstraţie de protest a muncitorilor din Braşov. La 14

decembrie 1989 era pregătită să izbucnească la laşi o acţiune de protest

antidictatorială, dar aceasta a fost înăbuşită în faşă de către organele de

represiune.

382

Dumitru Prunariu

Una dintre ultimele întrevederi ale liderilor comunişti din Estul Europei - aniversarea R.D.G., din octombrie 1989

Nemulţumită de rigorile regimului ceauşist populaţia a recurs, facilitate de

protestele organizaţiilor internaţionale pentru apărarea drepturilor omului, şi la

alte forme de protest, precum trecerea clandestină a frontierei, în special în

Ungaria şi Iugoslavia sau la emigrarea către S U.A., Germania şi Israel.

Totodată, nu au lipsit unele momente de criză la nivelul conducerii superioare,

prin fuga unor înalţi funcţionari şi diplomaţi în străinătate sau prin acuzaţiile lui

Constantin Pârvulescu (1979) şi chiar ale lui Ştefan Voitec (1980). la adresa

politicii dictatoriale.

în planul politicii externe, în perioada regimului lui Ceauşescu, România, în

ciuda faptului că a afişat o p*olitică de „independenţă" faţă de U.R.S.S., a evoluat, datorită politicii interne autoritare, către o pronunţată izolare diplomatică. Este

adevărat că până în 1981 perechea dictatorială a efectuat peste 150 de vizite în

diverse state ale lumii şi a primit, la Bucureşti, lideri din 64 de ţări. Criza

economică şi necesităţile de gaze ale României au readus însă ţara noastră tot

mai aproape de politica Moscovei, în ciuda neînţelegerilor privind criza din

Afganistan şi a respingerii de către Ceauşescu, în mod vehement, a concepţiilor

de democratizare şi restructurare dezvoltate de către liderul sovietic Mihail

S. Gorbaciov, în politica de perestroika. încălcarea flagrantă a libertăţilor omului

a generat răcirea relaţiilor cu Germania, Statele Unite ale Americii, Franţa şi

Israel ceea ce l-a determinat pe Ceauşescu să se îndrepte către o cooperare,

total ineficientă, cu statele africane şi latino-americane. în 1989 şase foşti

fruntaşi ai partidului comunist, şi anume: Corne/iu Mănescu, Alexandru Bârlă-deanu, Gngore Răceanu, Constantin Pârvulescu, Gheorghe Apostol, Silviu Bru-

can au adresat un apel lui Nicolae Ceauşescu în care au solicitat respectarea

drepturilor omului şi a Constituţiei, oprirea „sistematizării" teritoriului ţării, înceta-

rea exportului de alimente, restabilirea prestigiului internaţional al României.

La finele anilor '80, criza de structură a regimului comunist în România s-a

adâncit. Lupta împotriva regimului dictatorial, pentru drepturi şi libertăţi demo-

cratice, a fost favorizată, într-o mare măsură şi de contextul internaţional - pră-

buşirea regimurilor comuniste din răsăritul şi centrul Europei, dar, în principal,

383

386

Imagini din Bucureşti, in după amiaza zilei de 22 Decembrie 1989

de sporirea nemulţumirilor populare faţă de greutăţile cotidiene ale muncii şi

vieţii, de represiunea internă faţă de orice formă de protest. Acestea au dus, în

decembrie 1989 la o puternică revoltă populară.

Anul 1989 a accentuat criza regimurilor comuniste. în Polonia s-a constituit

primul guvern necomunist, format din reprezentanţi ai Solidarităţii. Ungaria, unde

reformele economice s-au înteţit, şi-a deschis graniţa de apus refugiaţilor est-

germani, care doreau să emigreze în R.F.G. în Bulgaria, Teodor Jivkov a fost

înlocuit cu Petar Mladenov. La Praga, după marile demonstraţii populare,

regimul comunist a căzut în cadrul „revoluţiei de catifea", iar Vaclav Havel şi

Alexander Dubcek, cunoscuţi dizidenţi, au ajuns la conducerea ţării. în octombrie

1989, în R.D.G., sub o uriaşă presiune populară, Erich Honecker a demisionat,

iar Zidul Berlinului, simbol al divizării artificiale a continentului european, s-a

prăbuşit, apropiind momentul reunificării Germaniei.

în schimb, la Bucureşti, deşănţatul cult al personalităţii continua să

înregistreze, imperturbabil, noi pagini. Dictatorul Nicolae Ceauşescu era reales,

în noiembrie 1989 (Congresul al XIV-lea), secretar general al partidului

comunist. La începutul lunii decembrie 1989 a avut loc, în insula Malta, întâlnirea

între liderii S.U.A. şi U.R.S.S.

Semnele marii şi puternicei revolte populare din România, care au marcat

debutul prăbuşirii comunismului, au început la Timişoara, unde, zeci de mii de

oameni, pornind de la pretextul evacuării pastorului Lâszlo Tokeş, au înfruntat,

între 17-20 decembrie 1989, represiunea armată soldată însă cu numeroase

victime. Reîntors după o vizită în Iran, în seara zilei de 20 decembrie 1989,

Ceauşescu a ţinut o cuvântare radiotelevizată în care a înfierat evenimentele din

oraşul de pe Bega, pe care Ie-a atribuit „unor elemente huliganice". în speranţa

„reconfirmării" sprijinului popular pentru acţiunile sale, dictatorul a organizat, la

21 decembrie 1989, un miting la Bucureşti. Acesta s-a întors însă împotriva sa.

în noaptea care a urmat, străzile Bucureştiullii, piaţa Teatrului Naţional, a

Universităţii, zona Hotelului Intercontinental, Piaţa Romană, au fost martorele

represiunii organizate de comunişti, a dorinţei de libertate a mii şi zeci de mii de

oameni, care au luptat cu mâinile goale.

La 22 decembrie 1989, sub imensa presiune populară, ce practic asedia

sediul Comitetului Central al P.C.R. din Bucureşti, actualul sediu al Senatului,

Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit. Seara a fost lansat, de către un organ de

putere politică nou instituit - Frontul Salvării Naţionale - un apel către ţară, bază

pentru noile realităţi politice în România. Capturat ulterior, cuplul dictatorial a fost

judecat la Târgovişte în împrejurări excepţionale - luptele cu elemente înarmate,

denumite şi „terorişti" - şi executat la 25 decembrie 1989, în chiar ziua de

„Crăciun".

în zilele de 21-22 decembrie 1989, şi chiar mai târziu, au avut loc

confruntări armate şi demonstraţii populare şi la Arad, Sibiu, Braşov, Cluj-

Napoca, soldate cu numeroase victime; tot acum şi-au reluat activitatea par-

tidele interzise de regimul comunist, altele fiind create în chiar focul

evenimentelor; se înlătura astfel monopolul politic al unui singur partid şi se

deschidea drumul către pluripartitism, spre revenirea la tradiţiile politico-isto-

rice româneşti, interbelice. Revolta populară, în spatele căreia s-au diseminat

387

grupuri şi interese politice, a înlăturat regimul comunist pe cale violentă şi

a redeschis drumul României către democraţie, pluralism politic şi economie

de piaţă.

Vlad Georgescu despre regimul comunist în România

.. Mi se pare limpede că la capătul a 40 de ani de comunism în România trăsăturile negative le covârşesc în chip evident pe cele care ar putea fi eventual considerate drept pozitive... Un

cercetător atent trebuie să se aplece şi asupra societăţii comuniste cu aceleaşi metode obiective cu

care a studiat şi societăţile premergătoare..."

Victor Frunză despre dictatura ceauşistă

„Pericolul pe care dictatura lui Nicolae Ceauşescu îl prezintă pentru poporul nostru este atât

de mare încât datoria patriotică primordială în acest moment a fiecăruia este de a acţiona pentru a

ne salva ţara de la o posibilă catastrofă, incomparabilă cu nici una care a pândit-o până acum de-a

lungul istoriei..."

v TEMĂ:

1. Cum explicaţi caracterul violent al stalinizării în România''

2. Care a fost specificul procesului de industrializare în România, în perioada regimului comunist?

3. Descrieţi relaţiile dintre România şi U.R.S.S. în perioada 1965-1989.

4. Prezentaţi împrejurările interne şi externe ale prăbuşirii regimului comunist în România.

România în context internaţional, 1918-1989

(Tabel recapitulativ)

România Anul Situaţia internaţională

1 2 3

28 ian./10 febr. - România cere pace Pu-

terilor Centrale. 27 mart./9 apr. - Sfatul Ţării de la Chişinău

decide unirea Basarabiei cu România. 24

apr./7 mai. - Tratatul de pace de la

Bucureşti între România şi Puterile Centrale.

24 aug./6 sept. - Formarea Consiliului

Naţional al Unităţii Române de la Paris. 5/18 oct. - Alexandru Vaida Voevod (1872-

1950) citeşte în Parlamentul maghiar decla-

raţia de autodeterminare a românilor din

Ungaria. 27 oct./9 nov. - România cere

printr-un ultimatum, adresat Puterilor

Centrale, evacuarea trupelor străine. 3/16

nov. - Decret lege privind votul universal. 15/28 nov. - Consiliul Naţional Român din

Bucovina hotărăşte unirea Bucovinei cu Ro-

mânia. 18 nov./1 dec. - Marea Adunare

Naţională de la Alba lulia aprobă unirea

Transilvaniei cu România. 16/29 dec. -r

Decret pentru exproprierea pământului din

vechiul Regat.

1918 8 ian. - Preşedintele S.U.A. Woodrow

Wilson (1856-1924) publică Declaraţia „Ce-

lor 14 Puncte". 9 febr. - Germania

semnează Tratatul de pace cu Ucraina 3

mart. - Tratatul de pace de la Brest -

Litovsk între Germania şi Rusia sovietică. 15

iul. - A doua Dătălie de la Marna. 16 iul. -

Ţarul Nicolae al II şi familia sa sunt

masacraţi de bolşevici. 15 sept. - Ofensivă

aliată în Balcani. 29 sept. - Bulgaria

semnează armistiţiul. 28 oct. - Proclamarea statului cehoslovac.

30 oct. - Turcia semnează armistiţiul de la

Mudros. 3 nov. - Austria semnează

armistiţiul de la Villa-Giusti. Polonia îşi

proclamă independenţa. 11 nov. - Germania

semnează armistiţiul de la Retondes. 16 nov.

- Proclamarea Republicii Ungare. 28 nov. -

Kaiserul Wilhelm al II abdică şi se refugiază

în Olanda. 1 dec. - Petru I devine rege al sârbilor,

croaţilor şi slovenilor.

18/21 ian. - România ia parte la des-

chiderea lucrărilor Conferinţei de pace de la

Paris. 5/18 mart. - Adoptarea calendarului gre-

gorian începând de la 1 apr. 1919. apr. -

Lupte în Transilvania între armata

română şi cea maghiară. Trupele române

ating Tisa (1 mai) şi ocupă Budapesta (aug. -

nov.).

1919 5/11 ian. - Insurecţia organizată în Germa-

nia de către grupul comunist „Spartacus". 21 ian. - Proclamarea Republicii Irlanda. 22

ian. - Se pun bazele Societăţii Naţiunilor. 2/4

mart. - Fondarea Internaţionalei Co-

muniste. 21 mart. -începutul dictaturii

comuniste sub conducerea lui Bela-Kun în

Ungaria. 28 iun. - Semnarea Tratatului de

pace de la Versailles. 1 aug. - Prăbuşirea

regimului comunist condus de Bela Kun.

389

1 2 3

29 dec. - Parlamentul votează legile de

ratificare a unirii Transilvaniei, Basarabiei şi

Bucovinei cu România.

11 aug. - Constituţia de la Weimar (Ger-

mania). 10 sept. - Semnarea Tratatului de pace de

la Saint-Germain-en-Laye cu Austria. 19

nov. - Senatul S.U.A. respinge Tratatu1 de

la Versailles şi se opune constituiri

Societăţii Naţiunilor. 27 nov. - Semnarea

Tratatului de pace de la Neuilly-sur-Seine cu

Bulgaria. - Război civil în Rusia sovietică.

10 ian. - România devine membru fondator

al Ligii Naţiunilor. 5 sept. - Legea pentru reglementarea con-

flictelor colective de muncă („Legea Tran-

cu-laşi"). oct. - Greva generală a

lucrătorilor din România.

1920 10 ian. - Societatea Naţiunilor se instalează

la Geneva. 1 mart. - Mikloş Horthy (1868-

1957) este ales „regent" al Ungariei. 23 apr.

- Adunarea Naţională a Turciei în-

credinţează puterea lui Mustafa Kemal

(1881-1938). 27 mai. - Thomas Masaryk

(1850-1937) este ales preşedinte al

Cehoslovaciei. - Războiul greco-turc. -

Războiul civil în Rusia sovietică. 5/16 iul. -

Conferinţa de la Spa în problema reparaţiilor.

8 aug. - Adolf Hitler (1889-1945) fondează

Partidul Naţional Socialist German. 10 aug. -

Semnarea Tratatului de pace de la Sevres cu

Turcia. dec. - Uniunea Sovietică recunoaşte inde-

pendenţa republicilor baltice - Estonia,

Lituania, Letonia.

8/12 mai - Constituirea Partidului Comunist

din România. 23 iul. - Semnarea Convenţiei

de la Paris în problema statutului Dunării. - Legea pentru reforma agrară. - Constituirea

Micii înţelegeri.

1921 28 febr./8 mart. - Răscoala marinarilor so-

vietici de la Kronstadt este reprimată, mart. -

Intră în vigoare Noua Politică Economică

(N.E.P.) în U.R.S.S. mart. - Franţa ocupă

Ruhrul. apr./iun. - încheierea Micii

înţelegeri între România, Cehoslovacia şi

Iugoslavia, oct. - Conferinţa de la

Washington pentru limitarea armamentului

naval şi în problemele Extremului Orient. 6

dec. - Marea Britanie recunoaşte inde-

pendenţa Irlandei. 1921/1922 - Marea

foamete din U.R.S.S.

1922 27 mart/2 apr. - losif Visarionovici Stalin

(1879-1953) este ales, la Congresul al XI-lea

al Partidului Bolşevic, secretar general.

1 2 3

16 sept. - Semnarea unei Convenţii militare

româno-polone. 20 nov.-24 iul. - 1923 - România ia parte

la Conferinţa de la Lausanne în problema

strâmtorilor. 26/27 mart. - Este votată de

către Parlament o nouă Constituţie.

16 apr. - Tratatul de la Rapallo între Ger-

mania şi Uniunea Sovietică. Germania este

primul stat care recunoaşte U.R.S.S. 24/29 oct. - Marşul asupra Romei. Benito

Mussolini (1883-1945) devine prim-ministru. 30 dec. - Formarea Uniunii Republicilor So-

cialiste Sovietice.

aug. - Se constituie Liga Drepturilor Omului. 1923 11 ian. - Criza Ruhrului pe tema reparaţiilor.

24 iul. - Tratatul de la Laussane reglemen-

tează problema raporturilor între Turcia şi

Grecia şi statutul Strâmtorilor. 13 sept. -

începutul dictaturii lui Pnmo de Rivera în

Spania. 29 oct. - Proclamarea Republicii

Turcia. 8/11 nov. - Puciul de la Munchen, la

care ia parte şi Adolf Hitler, eşuează. 3 nov. -

începutul lucrărilor Comisiei Dawes în

problema reparaţiilor.

5 apr. - Interzicerea activităţii partidului co-

munist. 4 iul. - Se adoptă legea minelor. 19

dec. - Legea pentru reprimarea unor noi

infracţiuni contra liniştii publice.

1924 I

21 ian. - Moartea lui V.l. Lenin (1870-1924). 31 ian. - Prima Constituţie a U.R.S.S.

oct./nov. - U.R.S.S. este recunoscută de

Franţa, Anglia Italia, Austria, Norvegia, Sue-

dia, China.

- Se creează întreprinderea Copşa Mică-Cugir. 25 febr. - Miron Cristea devine primul Pa-

triarh al Bisericii Ortodoxe Române. 17 iun. -

Legea pentru organizarea şi exploatarea

căilor ferate române. 12 dec. - Prinţul Carol renunţă la tron în

favoarea fiului său Mihai. Decizia este rati-

ficată de către Consiliul de Coroană (31

dec). - Moartea lui Ion I.C. Brătianu. - la

fiinţă uzina I.A.R. din Braşov.

1925 12 mart. - Moartea lui Sun-Yat-Sen (1866-

1925). îi succede Chang-Kai-Chek. 26 apr. -

Paul Hindenburg (1847-1934) este ales

preşedinte al Germaniei. 16 oct. -

Acordurile de la Locarno garantează

Franţei şi Belgiei frontierele lor răsăritene,

dec. - Introducerea votului universal în Ja-

ponia.

4 ian. - Parlamentul ia act de renunţarea

prinţului Carol la tron. 26 mart. - Semnarea

unui „tratat de garanţie" între România şi

Polonia. 27 mart. - Adoptarea unei noi

legi electorale. 20 iul. - Moartea regelui

Ferdinand. îi urmează nepotul său Mihai

sub tutela unei Regenţe.

1926 24 apr. - Tratat de neutralitate şi neagre-

siune între Germania şi U.R.S.S. mai./nov. -

Grevă generală în Marea Bri-tanie.

391

1

16 sept - Semnarea unui tratat de alianţă

cu Italia

8 sept - Germania este acceptată ca mem-bră a Societăţii Naţiunilor

10 mai - Semnarea Concordatului cu Va-

ticanul

1927 23 aug - Execuţia lui Sacco şi Vanzetti în

S U A

6 mai - Adunarea organizată de P N T la

Alba luha Agitaţii carliste în tară

4 sept - România aderă la Pactul „Briand-

Kellogg'

1928 apr - Generalul Carmona devine pnm-mi- nistru al Portugaliei, într-un guvern în care Salazar deţine portofoliul finanţelor 27 aug - Semnarea Pactului Bnand-Kellogg care interzice folosirea forţei între state 1 oct - începutul colectivizăm în Uniunea Sovietică

2 febr - Semnarea la Paris a „împrumutului de stabilizare" 9 febr - România semnează Protocolul de la Moscova 4/5 aug - Greva de la lupeni

6/31 aug - România ia parte la Conferinţa

de la Haga care a luat în discuţie .planul

Young'

1929 11 febr - concordatul de la Lateran între Italia şi Vatican 7 iun - Semnarea „pianului Young" în problema reparaţiilor 24/25 oct - Crahul financiar ae pe Wall Street (New York) începutul crizei economice (1929-1933) nov -începutul regimului autoritar al regelui Alexandru I în Iugoslavia

6/7 iun - Reîntoarcerea, pe neaşteptate, în

tară, a prinţului Carol „Restauraţia carltstă'

8 iun - Parlamentul îl proclamă pe Carol

rege al României sub numele de Carol al

II 27 iul - Concesionarea serviciului de tele-

foane firmei nord-amencane I T T în schim-

bul unui împrumut financiar 10 sept -

Nicolae Titulescu (1882-1941) este ales

preşedinte al sesiunii a XI-a a Adunării

Societăţii Naţiunilor

1930 5 ian - Creearea Colhozurilor în U R S S

28 ian - Primo de Rivera renunţă la putere,

în Spania

14 sept - Partidul nazist câştigă 107 locuri

în Parlamentul german (Reichstag)

- Man demonstraţii împotriva efectelor crizei

economice

- Concesionarea unor ramuri economice că

tre firmele străine în schimbul acordării unor

împrumuturi financiare

1931 12 apr - Abdicarea regelui Alfons al XIII,

instaurarea republicii în Spania 20 iun -

Moratoriul Hoover în problema reparaţiilor

18 sept - Incidentul de la Mukden (China),

Japonia atacă Manciuria

2 febr - 11 iun 1934 - România ia parte la

Conferinţa de dezarmare de la Geneva

1932 2 febr - începutul Conferinţei de dezarmare de la Geneva

1 2 3

iul - Victoria în alegeri a Partidului National

Ţărănesc 9 mart - Eamon de Valera devine

pnm-ministru al Irlandei 10 mai - Engelbert Dolfuss (1892-1934) este numit cancelar al Austriei 16 iun /9 iul - Conferinţa de la Laussane în problema reparaţiilor 5 iul - Instaurarea dictaturii lui Salazar (1889-1970) în Portugalia dec - Franklin Delano Roosvelt (1882-1945) îşi prezintă programul economic numit „New Deal este ales preşedinte al S U A

8 ian - Constituirea Frontului Plugarilor ian - Noi reduceri ale salariilor şi pensiilor ian - febr - Greve la Bucureşti şi pe Valea Prahovei 16 febr - Reorganizarea MICII

înţelegeri, Constituirea unui Consiliu Permanent al organizaţiei 14 apr - Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane 3-5 iul - România semnează la Londra Convenţia de definire a agresiunii 29 dec - Primul ministru, ! Gh Duca

(1879-1933), este asasinat de legionari pe

peronul gării din Sinaia Se '.nstituie în tară

starea de urgentă

1933 30 ian - Hindenburg îl numeşte pe Adolf Hitler în postul de cancelar al Reichului începutul dictaturii naziste în Germania 15 mart - Proclamarea celui de al lII Reich Sfârşitul republicii de la Weimar 20 iul - Semnarea Concordatului dintre Germania şi Vatican 14 oct - Retragerea Germaniei de la Conferinţa pentru dezarmare 19 oct -Retragerea Germaniei din Socie-tatea Naţiunilor 9 nov - Noaptea de cristal din Germania începutul genocidului împotriva populaţiei evreieşti 1933/1934 - Expoziţia internaţională de la Chicago

5 ian - Formarea unui guvern liberal în

frunte cu Gheorghe Tătărăscu (1886-1957)

8 febr - România semnează la Atena,

alături de Grecia, Turcia şi Iugoslavia, docu-

mentul de constituire a Înţelegem Balcanice

1934 26 oct - Semnarea pactului de neagresiune polono-german 12 febr - Lupte de stradă la Viena între social-democrati şi susţinătorii cancelarului Dolfuss 14/15 iun - Prima întâlnire între Hitler şi Mussolini 29/30 iun - Noaptea Cuţitelor lungi' în Germania înlăturarea de către Ntler a liderilor S A 25 iul - Asasinarea lui Dolfuss de către un grup de fascişti austrieci 2 aug - Moartea preşedintelui Hindenburg 19 aug - Hitler cumulează funcţia de cancelar şi preşedinte al Reichului la titlul de Fuhrer 18 sept - U R S S este primită în Societatea Naţiunilor 1 dec - Uciderea lui S M Kirov la Leningrad Urmează o teribilă represiune în rândul conducem superioare a Partidului Bolşevic

393

1936-1936 - Construirea Arcului de Triumf

de la Bucureşti 15 iul - Nicolae Titulescu este însărcinat de

guvernul de la Bucureşti să facă demersuri

în vederea încheiem unui pact de asistentă

mutuală cu Uniunea Sovietică

17 sept - România este aleasă membru

permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor

1935 ian - Continuă atacurile japoneze în China

1 mart - Saarul este alipit Germaniei

16 mart - Germania introduce serviciul militar obligatoriu 2 mai - Semnarea tratatului de neagresiune sovieto-francez 18 iun - Semnarea acordului naval între Germania şi Anglia 15 sept - Legile rasiale în Germania

2 oct - Italia atacă Etiopia 10 oct - Societatea Naţiunilor hotărăşte să instituie sancţiuni economice contra Italiei

18 febr - Alegeri parlamentare parţiale în

judeţele Hunedoara şi Mehedinţi - Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică

critică ocuparea de către Germania a zonei

demilitarizate renane

- Demonstraţii ale forţelor democratice

21 iul - Se semnează la Montreux un

protocol româno-sovietic în care se arată că

Nicolae Titulescu şi Maxim Litvmov au ajuns

la un acord cu privire la încheierea unui pact

de asistentă mutuală

aug - România aderă la Comitetul de

neintervenţie' format în urma izbucnim

războiului civil din Spania

1936 20 ian - Moartea regelui George al V-lea al

Angliei îi succede la tron Eduard al VlII

7 mart - Germania denunţă acordurile de la Locarno şi ocupă Renania ce era demilitarizată 9 mai - Italia cucereşte Etiopia Regele Italiei devine împăratul Etiopiei 20 iul - Convenţia de la Montreux în problema strâmtonlor

iul - începutul războiului civil în Spania aug

- începe în U R S S sena marilor

procese şi epurări din epoca stahnistă

sept - Formarea primelor brigăzi interna-

ţionale ce luptă alături de forţele republicane

în Spania 25 oct - Semnarea tratatului de alianţă între

Italia şi Germania (Axa Roma-Berlin) 25 nov

- încheierea Pactului Anticomintern de

către Germania şi Japonia

23 febr - Guvernul Tătărăscu este remaniat

24 mart - Adoptarea unei noi legi a minelor

8 oct - Decret lege privind înfiinţarea „Străjn

tării" A fost desfiinţată în sept 1940

1937 26 apr - Bombardarea de către aviaţia

germană a oraşului Guernica din Spania 7

iul - Incidentele de la podul Marco Polo

Japonezii reiau ofensiva în China 6 nov -

Italia aderă la pactul Anticomintern şi se

retrage din Liga Naţiunilor (11 dec )

394

1 2 3

22 oct - România semnează pactul de la Nyon 20 dec - Alegeri parlamentare NICI un partid nu obţine numărul de voturi necesar pentru a forma guvernul Instaurarea guvernului minoritar Goga-Cuza

10 ian - Unirea liberalilor conduşi de Dinu

(1866-1950) şi respectiv Gheorghe Bratianu

(1898-1953) 10 febr - Instaurarea guvernăm

personale a regelui Carol al II Se publică

o nouă Constituţie 31 mart - Desfiinţarea

partidelor politice Formarea Consiliului de

Coroană apr - Arestarea şi condamnarea

liderilor Gărzii de Fier în frunte cu

Comeliu Z Codreanu (1889-1938) Ei sunt

împuşcaţi la 29/30 mai aug - Decret lege

privind împărţirea tării în ţinuturi 11 oct - Decret regal privind înfiinţarea

breslelor de lucrători, meseriaşi şi funcţio-

nari nov - Carol al II întreprinde vizite în

Anglia, Franţa, Belgia şi Gerrnania

1938 mart - Noi procese politice şi deportări în masă în Uniunea Sovietică 12/13 mart - Austria este invadată de trupele germane - Acţiuni antisemite în Austria 15 sept - Vizita primului ministru britanic

Neville Chamberlain (1869-1940) în Ger-

mania 29-30 sept - Dictatul de la Munchen

Germania preia regiunea sudetă din

Cehoslovacia începutul dezmembrăm

Cehoslovaciei 2 nov - Italia şi Germania

oferă Ungariei Slovacia de Sud oct -

Monseniorul Tiso preia conducerea

Slovaciei nov - Ungaria aderă la Pactul

Antikomin-tern

7 mart - Se constituia guvernul Armând

Călinescu mart - Demonstraţii de susţinere

a guvernului în fata ameninţărilor Germaniei

23 mart - Semnarea acordului economic

între România şi Germania 13 apr -

Anglia şi Franţa garantează frontierele

României 1 mai - Demonstraţia forţelor democratice la

Bucureşti 7 sept - România îşi proclama neutralitatea :ată de război 21 sept - Asasinarea de

către legionari a primului ministru Armând

Călinescu (1893-1939)

1939 15 mart - Germania anexează restul

Cehoslovaciei mart - Slovacia îşi proclamă

independenta 7 apr - Italia invadează şi ocupă Albania - încordare în raporturile germano-polone

Germania denunţă tratatul de neagresiune

cu Polonia din 1934 (28 apr) 22 mai -

Germania şi Italia semnează Pactul de

Otel Aderă şi Japonia (8 aug ) aug -

Tratative anglo-franco-sovietice privind o

posibilă alianţă ş i un acord de asistentă

mutuală 23 aug - Semnarea pactului

Molotov-Ribentropp 25 aug - Semnarea

tratatului de asistentă mutuală între Anglia

şi Polonia 1 sept - Germania invadează

Polonia începe al doilea război mondial 3

sept - Anglia şi Franţa declară război

Germaniei

395

1 2 3

17 sept. - Trupele sovietice pătrund în

Polonia răsăriteană desăvârşind astfe

dezastrul statului polonez. 30 nov. - 12

mart. 1940 - Război între U.R.S.S. şi

Finlanda.

mart.-apr. - Eliberarea legionarilor din

închisori. 26 iun. - Notă ult imativă a

U.R.S.S. în legătură cu cedarea Basarabiei

şi a Nordului Bucovinei. începutul

dezmembrării României. 11 iul. -

România se retrage din Liga Naţiunilor.

28- -30 aug. - Germania şi Italia silesc

România să cedeze Ungariei, prin „Dictatul"

de la Viena, Nord-Vestul Transilvaniei.

Mutilarea României este desăvârşită prin

cedarea, tot sub presiune, a Sudului

Dobrogei către Bulgaria (7 sept.). -

Demonstraţii uriaşe de protest împotriva

cedărilor teritoriale. 5 sept. - Carol al II

cedează principalele prerogative ale

puterii generalului Ion Antonescu. 6 sept.

- Abdicarea lui Carol al II. îi urmează

Mihai I. 14 oct. - România este

proclamată „stat naţional-legionar". 12 oct.

- Intrarea trupelor germane în România.

23 nov. - România aderă la Pactul Tripartit.

26/28 nov. - Asasinarea de către legionari a

unor cunoscuţi oameni politici.

1940 9 apr. - Invazia germană în Danemarca şi

Norvegia. 10 mai - Germania atacă Belgia,

Olanda, Luxemburg şi Franţa. Franţa

capitulează la 21 iun. 1940. 10 iul. - începe bătălia Angliei. 3-6 aug. - Uniunea Sovietică îş i impune

voinţa statelor baltice care devin „republici

sovietice". 20 aug. - L.D. Brostein (Troţki) - (1879-1940)

este ucis în Mexic de un agent al lui Staiin.

17 sept. - Se anulează planul german de

invazie a Angliei. 27 sept. - Germania, Italia şi Japonia

semnează Pactul Tripartit. - Lupte grele în

Nordul Africii între trupele britanice şi

italiene.

21-23 ian. - Rebeliunea legionară. 28 ian. - Formarea unui nou guvern în

frunte cu Ion Antonescu (1882-1946). -

Militarizarea întreprinderilor şi instituţiilor. 22 iun. - România ia parte la atacul

împotriva U.R.S.S. 6 iul. - Programul de

la laşi împotriva evreilor. 26 iul. - Armata

română atinge Nistrul şi eliberează, astfel,

Basarabia. - România preia administraţia

Transnistriei. S dec. - Marea Britanie declară război României.

1941 febr. - Trupe germane sunt trimise în nordul

Africii să lupte alături de italieni, apr. -

invazia germană în Iugoslavia ş i Grecia.

13 apr. - Japonia şi Uniunea Sovietică

semnează un tratat de neutralitate. 22 iun.

- Germania şi aliaţii săi atacă Uniunea

Sovietică. 14 aug. - Semnarea de către

S.U.A. ş i Marea Britanie a Cartei

Atlanticului. 4 sept. - începe asediul

Leningradului care durează până în 1944.

oct. - Bătălia Moscovei duce la prima

înfrângere a, germanilor, ian. 1942. Sfârşitul

războiului fulger.

396

\

, 1 2 3

12 dec. - România declară război S.U.A. 7 dec. - Atacul surpriză al forţelor japoneze

la Pearl Harbour. S.U.A. intră în război. -

Ofensivă japoneză în Extremul Orient, dec. -

Lupte în Nordul Africii. Britanicii reiau

Benghazi şi Tobruk.

sept.-febr. 1943 - în bătălia de la

Stalingrad armata română suferă grave

pierderi umane şi materiale.

1942 12 ian. - Se semnează Declaraţia Naţiunilor

Unite. Se constituie coaliţia antihitleristă. 20

ian. - Conferinţa de la Wansee adoptă

„soluţia finală" contra populaţiei evreieşti,

începe holocaustul împotriva evreilor. - Lupte

în Oceanul Pacific. - Raiduri aeriene aliate

asupra Germaniei. 4/9 mai - Bătălia din

Marea de Corali între japonezi şi americani.

4-6 iun. - Bătălia de la Midway. Prima mare

victorie a S.U.A. iul.-febr. 1943 - Ofensiva

germană de la Stalingrad sfârşeşte

dezastruos. Gravă înfrângere a germanilor

şi aliaţilor lor. oct.- nov. - Luptele dintre

britanici şi ger-mano-italieni de la El

Alamein.

• iun. - Constituirea Frontului Patriotic Anti-

hitlerist. 1 aug. - Raid aerian anglo-american

asupra Ploieştiului şi Văii Prahovei. sept-mart. 1944 - Negocieri de pace cu

aliaţii, la Ankara, nov.-iun. 1944 -

Negocieri de pace cu Uniunea Sovietică,

la Stocholm.

1943 ian. - Germania proclamă „războiul total". 2

apr. - Descoperirea de către germani a

gropilor comune de la Katyn, unde mii de

ofiţeri şi soldaţi polonezi au fost masacraţi

de către sovietici. 10 apr.-16 mai -

Răscoala evreilor din ghetoul Varşoviei.

30 iun. - Dizolvarea Cominternului. iul. - înfrângerea forţelor blindate germane

la Kursk. iul. - Debarcarea anglo-americană

în Sicilia şi Sudul Italiei. Mussolini este

înlăturat (27 iul.). Se formează un nou guvern

condus de Pietro Badoglio. - Raiduri aliate

asupra Germaniei. 3 sept. - Capitularea

necondiţionată a Italiei. 22-26 sept. - Conferinţa de la Teheran

(I.V. Stalin, F.D. Roosvelt, W. Churchill).

mart.- iun. - Tratative de pace cu aliaţii la

Cairo. 17 mart. - Masacrul de la Râbniţa. 1944 22 ian. - Debarcarea aliată de la Anzio. -

Lupte în Filipine. - Ofensiva armatei

sovietice în Bielorusia şi Ucraina.

397

2 apr. - Nota lui Molotov (Veaceslav M. - n. 1890) în legătură cu poziţia U.R.S.S. faţă de intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României. 4 apr. - Bombardament masiv aliat asupra Bucureştiului. - Intensificarea contactelor între regele

Mihai şi forţele democratice pentru ieşirea

ţării din război. 20 aug. - începe ofensiva laşi-Chişinău. 23

aug. - Arestarea la Palatul Regal a

membrilor guvernului Antonescu. Se for-

mează un nou guvern condus de Constantin

Sănătescu. 24-31 aug. - Forţele armate române curăţă

teritoriul de trupele germane. 30-31 aug. -

Trupele sovietice pătrund în Bucureşti. 12 sept. - Semnarea Convenţiei de Armi-

stiţiu între România şi Naţiunile Unite. - Se introduce cenzura presei. 12 oct. - Constituirea Frontului Naţional

Defnorat.

oct. - Conform „partajului" de la Moscova,

România intră în sfera de influentă sovietică.

6 iun. - Debarcarea aliată în Normandia.

Deschiderea celui de al II front în

Europa.

20 iul. - Atentatul de la Rastenburg contra

lui Hitler.

1 aug. - începe insurecţia Varşoviei.

Durează până la 2 octombrie.

- Ofensiva aliată în Europa Occidentală.

21 sept. - Lovitură de stat în Bulgaria.

Comuniştii preiau puterea. 7 oct. - Sfârşitul

Conferinţei de la Dum-barton Oaks cu

privire la edificarea ONU.

9/21 oct. - Stalin şi Churchill îşi împart la

Moscova sferele de influenţă în Europa

Răsăriteană. - Ofensiva armatei sovietice în Ungaria şi

apoi în Cehoslovacia.

ian.- mart. - Uriaşă presiune a comuniştilor,

sprijiniţi de sovietici, pentru preluarea puterii.

24 febr. - Tulburări comuniste la Bucureşti

şi în alte oraşe ale ţării.

6 mart. - Instaurarea guvernului Petru

Groza (1884-1958). începutul guvernării co-

muniste în România. - Iau naştere primele

sovromuri. 23 mart. - Legea agrară.

1945 12 ian. - Ofensiva germană în Munţii Ardeni. ian. - începe ofensiva sovietică în Polonia. 4-11 febr. - Conferinţa de la lalta. Sferele de influenţă sunt reconfirmate în Europa Centrală şi Răsăriteană. 13/14 febr. - Bombardament distrugător aliat asupra Dresdei. - Lupte în insula Iwo Jima (Oceanul Pacific). 6 mart. - Ultima ofensivă germană pe frontul

răsăritean.

1 apr. - încep luptele în Okinawa. 12 apr. - Moartea preşedintelui S.U.A., F.D. Roosvelt. îi urmează Harry S. Truman (1884-1972). 21 apr. - începe ofensiva sovietică asupra Berlinului. 28 apr. - Execuţia lui Mussolini. 30 apr. - Sinuciderea lui Hitler. 7 mai - Semnarea armistiţiului de la Rheims

de către Germania. 9 mai - Semnarea capitulării Germaniei.

Războiul ia sfârşit în Europa. 26 iun. -

Semnarea Cartei Naţiunilor Unite la San

Francisco.

398

1 2 3

21 aug. - Debutul „grevei regale". Regele

Mihai refuză să colaboreze cu guvernul

Groza. 25 oct. - Eliberarea de sub dominaţia

străină a ultimelor teritorii româneşti - Cărei

şi Satu Mare. 8 nov. - Reprimarea violentă a unei

demonstraţii anticomuniste la Bucureşti.

26 iul. - Laburiştii câştigă alegerile din

Anglia. - Clement Atlee îl înlocuieşte pe W.

Chur-chill (1874-1965) ca prim ministru, iul.-

aug. - Conferinţa de la Potsdam (I.V

Stalin, Harry Truman, W. Churchill, Clement

Atlee). 6 aug. - Bombardament atomic

american asupra Hiroshimei. 9 aug. - Bombardament atomic american

asupra Nagasaki. 2 sept. - Japonia

semnează capitularea, la sfârşit al doilea

război mondial. 11 sept. - Conferinţa de

la Londra în problema tratatelor de pace.

18 oct. - Trupele sovietice ocupă şi contro-

lează Polonia. 24 oct. - Intră în vigoare Carta O.N.U. 16

nov. - Crearea UNESCO. 20 nov. 1945-1

oct. 1946 - Procesul de la Niirenberg. 29

nov. - Proclamarea de către Tito (losip B. -

1892-1980) a R.P. Iugoslavia.

7 ian. -în urma recomandării Conferinţei de

la Moscova, intră în guvernul Groza şi

reprezentanţi ai liberalilor şi naţional-

ţărăniştilor. - Desfiinţarea Senatului. -

Publicarea unei noi legi electorale. 7-18 mai - Procesul intentat membrilor

guvernului Antonescu. - Uriaşă presiune a comuniştilor pentru a

împiedica partidele democratice să-şi

desfăşoare campania electorală. 19 nov. - Alegeri parlamentare falsificate de

către comunişti. 20 dec. - Legea pentru

etatizarea Băncii Naţionale a României.

1946 10 ian. - Prima sesiune a Adunării Generale

a O.N.U. la Londra. 30 ian. - Proclamarea republicii în Ungaria.

31 ian. - Proclamarea republicii comuniste

în Albania. 5 mart. - W. Churchill foloseşte

termenul de „cortina de fier" în discursul

de la Fulton, Missouri. 30/31 mart. -

începutul războiului civil în Grecia. 2 mai - 12 nov. 1948 - Procesul de la

Tokio. 26 mai - Comuniştii ies

învingători în alegerile din Cehoslovacia. 18

iun. - Proclamarea republicii italiene. 8

sept. - Proclamarea republicii, sub

presiunea comuniştilor, în Bulgaria. 4 nov.

- Promulgarea noii constituţii în Japonia.

Se instaurează monarhia constituţională.

10 febr. - Semnarea Tratatului de pace între

România şi Naţiunile Unite. 1947 10 febr. - Semnarea tratatelor de pace de la

Paris cu foştii aliaţi ai Germaniei.

399

1 2 3

apr - înscenarea de la Tămădău la adresa

national-tărăniştilor HJI - Dizolvarea Partidului National Ţără-

nesc condus de luliu Mamu 15 aug - Reforma monetară 6 nov _

Adunarea deputaţilor dă un vot de

neîncredere grupării liberale condusă de

Gheorghe Tătărăscu 30 dec - Abdicarea

forţată a regelui Mihai - Proclamarea

republicii începutul dictaturii comuniste

- 12 mart - SUA acordă credite Greciei ş

Turciei pentru a opri înaintarea comunis-

mului Doctrina Truman 5 iun - Prezentarea

planului de reconstrucţie a Europei numit

planul Marshall iun-iul - Statele din

Europa Răsăriteană refuză sub presiunea

U R S S , să accepte planul Marshall iul -

Acorduri comerciale ale URSS cu

Ungaria Bulgaria Cehoslovacia şi România

Creşterea influentei sovietice în aceste tăn 15

aug - Proclamarea independentei Indiei 31

aug - Comuniştii ies învingători în

alegerile din Ungaria 5 oct - Constituirea Commformului 29 nov -

ONU adoptă un plan de partajare a

Palestinei într-un stat arab şi unul evreu

4 feb - încheierea tratatului de asistenta

mutuală cu Uniunea Sovietică febr -

Partidul comunist ia denumirea de Partidul

Muncitoresc Român 24 febr - Demiterea lui

Lucretiu Părăşcanu (1900-1954) apr -

Adoptarea unei noi'Constituţii Se

formează Prezidiul Mani Adunări Naţionale

condus de Constantin I Parhon (1874-

1969) Prim ministru este Petru Groza 11 iun

- Trecerea în proprietatea statului a băncilor

şi întreprinderilor industriale 17 iul -

Denunţarea Concordatului cu Vaticanul -

Cultul greco-catohc este interzis (1 dec) aug

- Legea privind cultele religioase supune

Biserica Ortodoxă regimului comunist -

Legea pentru reforma învăţământului

1948 16 febr - Proclamarea R P D Coreană febr - mart - Comuniştii preiau puterea

prin forţă în Cehoslovacia - Continuarea genocidului stahnist în Uniu-

nea Sovietică iun - mai - Criza Berlinului 28 iun - Cominformul blamează şi exclude

Iugoslavia din rândul statelor comuniste 15 aug - Crearea republicii Coreea de Sud

- Politia şi Jandarmeria sunt înlocuite cu

Miliţia şi Securitatea teribile instrumente de

represiune ale comuniştilor - Au loc lupte în munţi între unităţile de

represiune şi grupuri de rezistentă anti-

comuniste ian - România este membru

fondator al CAER

1949 25 ian - Se crează Consiliul de Ajutor

Economic şi Reciproc (CAER) 4 apr - Se pun bazele pactului NATO 23 mai

- Fondarea R F Germania 20 aug -

Proclamarea republicii populare în Ungaria 1 oct - Proclamarea R P Chineză - Continuă războiul civil în Grecia 7 oct -

Proclamarea R D Germană

400

3

23 iul - 0 nouă organizare administrativă a

tării oct - Se adoptă un plan de electrificare pe

10 ani 12/13 dec - Se aprobă primul plan cincinal

(1951-1955)

1950 23 ian - Ierusalimul este proclamat capitala

Israelului 26 ian - Proclamarea republicii

India 8 mai - SUA anunţă spnjinul său

pentru Vietnam contra comuniştilor 25 iun -

1953 - Războiul din Coreea ONU decide

să sprijine Coreea de Sud împotriva

agresiunii comuniste 16 oct - Primii

voluntari chinezi sosesc în sprijinul R P D

Coreene 4 nov - Consiliul Europei publică

Declaraţia Europeană a Drepturilor Omului

dec - Ocuparea Tibetului de către trupele

chineze

1951 1 iul - Reconstituirea Internaţionalei Socia-

liste 1 sept - Semnarea pactului ANZUS -

începe sena epurărilor stahniste în

Cehoslovacia 24 dec - Independenţa Libiei

- Reforma monetară mai - înlăturarea lui Vasile Luca şi a Anei

Pauker din conducerea Partidului Comunist 2

iun - Pentru Groza devine preşedinte al

prezidiului Mani Adunări Naţionale iar

Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901-1965),

prim-ministru sept - Adoptarea unei noi

Constituţii

1952 6 febr - Moartea regelui George al Vl-lea al

Angliei îi urmează la tron fiica sa, Elisabeta

all-a 8 febr - Grecia şi Turcia devin

membre ale NATO 23 iul - Lovitura de stat în

Egipt condusă de Gamal Abdel Nasser

(1918-1970) - Continuă genocidul stalinist în URSS

febr - Autodizolvarea Frontului Plugarilor -

Numeroşi lideri politici ai partidelor

interbelice condamnaţi de către comunişti,

pier în închisorile de la Sighet, Aiud şi

Gherla

1953 5 mart - Moartea lui losif V Stalin 20 mart

- Nichita Sergheevici Hruşciov (1894-

1971) este ales în fruntea partidului

comunist din URSS

- Desfiinţarea sovromurilor 6-13 apr -

Procesul lui Lucretiu Pătrăş-canu Este

executat la 16/17 apr 19 apr - Gheorghe Apostol devine pnm-

secretar al Partidului comunist 20 iun - Inaugurarea podului de la

Giurgiu-Ruse

1954 13 mart - Atacul trupelor vietnameze la

Dien-Bien-Phu, începutul dezastrului trupelor

franceze în Indochina 8 sept - Semnarea

pactului SEATO 16-17 iun - Revolta

anticomunistă în Berlinul de Est, este

înăbuşită de trupele sovietice 4 iul - Imre

Nagy este ales pnm-ministru al Ungariei,

începutul destalmizării în această tară

401

26 iul - Asaltul cazarmei Moncada din Cuba de către comuniştii conduşi de Fidel Castra 1 nov - 1962 - Războiul civil din Algeria

11_14 mai - România devine parte sem-

natară a tratatului de la Varşovia sept- oct-

Gheorghe Gheorghiu-Dej devine prim-

secretar al partidului comunist iar

Chivu Stoica, prim-mimstru 14 dec -

România devine membră a ONU

1955 24 febr - Semnarea Pactului de la Bagdad

22 mart - Egiptul preia controlul asupra

Canalului de Suez

17-24 apr - Conferinţa de la Bandung 14 mai - Semnarea Pactului de la Varşovia

15 mai - Semnarea Tratatului de stat asupra

Austriei

- întră în funcţiune prima staţie de

televiziune

- Represiunea împotriva intelectualilor şi

studenţilor în legătură cu influenta revoltelor

anticomuniste din Polonia şi Ungaria

22 nov - Imre Nagy alături de al ţ i

conducăton maghiari fund prins de sovietici

este adus în România

1956 14-24 febr - Congresul al XX-lea al PCUS

Rechizitoriul crimelor stalmiste 17 apr -

Dizolvarea Cominformului

23-28 iun - Greve şi tulburări la Poznan

(Polonia) ele sunt urmate de noi de-

monstraţii în oct 17-21 iul - Conferinţa'de la Bnoni (I B Tito

J Nehru G A Nasser) 23 oct - 13 nov -

Insurecţia anticomunistă din Ungaria

oct - Război între Egipt şi Israel

febr - Alegeri pentru Marea Adunare

Naţională

1957 25 mart - Tratatul de la Roma pune bazele

Comunităţii Economice Europene 11 dec -

ONU adoptă Declaraţia dreptului

popoarelor la autodeterminare

12 ian - Ion Gh Maurer este ales preşedinte al prezidiului Mani Adunări Naţionale iun - Retragerea trupelor sovietice din România

1958 19 mart - Prima şedinţă a Parlamentului Europei 27 apr - Liga Comunişilor din Iugoslavia declară că se eliberează de orice influentă sovietică - Independenta unor noi state africane

- România este aleasă vicepreşedinte a celei de a XIV-a sesiuni a Adunăm Generale a ONU

iun - Cu prilejul unei vizite în România

N S Hurşciov atacă în termeni violenţi

China şi politica sa

1959 2 ian - Comuniştii cubanezi intră în

Havana

19 febr - Independenta insulei Cipru iun -

sept - Tulburări în Congo-ul belgian

409

14 sept - Formarea O P E C

1 2 3

20 nov - Constituirea Asociaţiei Europene a

Liberului Schimb 25 nov - Conferinţa de la

Moscova marchează ruptura definitivă

între Albania şi URSS 1 dec - Tratatul

asupra Antarcticii

iun - Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales în

fruntea Partidului comunist

1960 15 febr - URSS decide să sprijine

economic Cuba

mart - Instituirea Consiliului de Stat Primul

său preşedinte a fost Gheorghe Gheor-ghiu-

Dej Pnm-ministru devine Ion Gheorghe

Maurer

1961 16-17 apr - Debarcarea nereuşită din

Golful Porcilor (Cuba) 9 iul - Grecia se asociază la Comunitatea

Economică Europeană 13 aug - Ridicarea

de către R D G a Zidului Berlinului simbol

al Războiului Rece

- Comuniştii proclarnă încheierea

cooperativizării agriculturii' 1962 18 mart - Acordurile de la Evian Se

recunoaşte independenta Algeriei mart -

începe războiul dintre Vietnamul de Sud,

susţinut de SUA şi forţele comuniste

(Vietcong) oct - Conflict între China şi India

22 oct - 20 nov - Criza rachetelor

sovietice din Cuba -înrăutăţirea gravă a

raporturilor între supraputen

- Intrarea în funcţiune a termocentralei de la

Luduş - Se pun bazele cooperăm

româno-lugoslave în ceea ce priveşte

exploatarea zonei Porţilor de Fier

1963 mart -Tensiuni în raporturile sovieto-

chineze 22-25 mai - Adoptarea Cartei

Unităţii Africane 22 nov - Asasinarea preşedintelui SUA J F

Kennedy (1917-1963) la Dallas

- Eliberarea de către comunişti a unor

deţinuţi politici 15-22 apr - Declaraţia cu

privire la poziţia PMR în problemele

mişcăm comuniste şi muncitoreşti

internaţionale

1964 28 mai/2 iun - Crearea Organizaţiei pentru

Eliberarea Palestinei aug - Vietnamul de

Nord declară război Vietnamului de Sud 21 sept - Independenta Maltei 14 oct - N S

Hrusciov este înlocuit de la conducerea

PCUS cu Leonid Brejnev (1906-1982)

1 2 3

19 mart. - Moartea lui Gheorghe Gheor-ghiu-Dej; Chivu Stoica devine preşedinte al Consiliului de stat, iar Nicolae Ceauşescu (1918-1989), prim-secretar al PCR (22-24 mart.). 19_24 iut. - Nicolae Ceauşescu preia puterea în partidul comunist, aug. - Adoptarea unei noi Constituţii. - 0 nouă împărţire administrativă a României.

1965 mart. - Bombardamente americane asupra

Vietnamului de Nord. 8 apr. - Tratat între Polonia şi URSS. URSS

recunoaşte frontierele Poloniei, apr- sept. -

Conflict între India şi Pakistan. 11 nov. - Independenţa Rhodesiei.

mai - Constituirea Uniunii Generale a

Sindicatelor din România. 4-6 iul. -

Reuniunea de la Bucureşt i a Tratatului

de la Varşovia.

1966 7 mart. - Franţa se retrage din structurile

integrate militare ale NATO. 8 apr. - Leonid

Brejnev devine secretar general al PCUS.

6 iun. - NATO îşi mută cartierul general la

Bruxelles. 18 iun. - Apogeul „revoluţiei

culturale" în China.

10 iun. - România este singura ţară din

Europa de Răsărit care menţine relaţiile

diplomatice cu Israelul, dec. - Nicolae

Ceauşescu devine preşedinte al Consiliului

de Stat, iar Ion Gheorghe Maurer, prim

ministru.

1967 ian- febr. - Lupte grele în Vietnam. 21

apr. - începutul dictaturii militare în

Grecia; durează până fn 1974. - Expoziţia

Universală de la Montreal. 5-10 iun. -

Războiul de şase zile dintre Israel şi

vecinii arabi. 8 aug. - Crearea ASEAN.

- Nicolae Ceauşescu preia ş i funcţia de

preşedinte al Consiliului Apărării. -

Reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi

Ştefan Foriş. 14-16 mai - Vizita

preşedintelui Franţei, Charles de Gaulles

(1890-1970). aug. - România este singura

ţară din Pactul de la Varşovia care

condamnă intervenţia sovietică în

Cehoslovacia şi nu ia parte la această

acţiune militară.

1968 5 ian. - Alexander Dubcek este ales în frun-

tea Partidului Comunist din Cehoslovacia.

20-21 aug. - Intervenţia Pactului de la

Varşovia în Cehoslovacia. Suprimarea

mişcării reformatoare denumită „Primăvara

de la Praga".

- Nicolae Ceauşescu începe să-şi impună colaboratorii la conducerea statului şi partidului comunist. 2-3 aug. - Vizita preşedintelui SUA, Richard M. Nixon.

1969 - Conflicte între URSS şi R.P. Chineză. 22

iul. - Prinţul Juan Carlos este numit

succesor al generalului Franco Francisco

(1892-1975). 1 sept. - Lovitură de stat în

Libia. Puterea o preia Consiliul Revoluţiei. 21

oct. - R.F.G. admite de facto existenta

R.D.G.

404

1 2 3

mai - Grave inundaţii în judeţele din

Transilvania. 1970 - Propuneri diplomatica în legătură cu

rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu. 7

dec. - Tratat între Polonia ş i R.F.G.

R.F.G. recunoaşte frontierele Poloniei, dec. -

ian. 1971 - Manifestaţii şi greve în

Polonia.

- Reîntors după vizitele din China şi Coreea

de Nord, Nicolae Ceauşescu lansează

.Tezele din aprilie" care semnificau un

control absolut asupra libertăţii de creaţie.

1971 15 ian. - Inaugurarea barajului de la Assuan

pe Nil. 26 mart. - Proclamarea independenţe

Bangladeshului. 25 oct. - Admiterea R.P.

Chineză la ONU. 11 dec. - Acorduri între

cele două Germani cu privire la libera

circulaţie.

- 1972 - Tulburări în Irlanda de Nord. - Marea

Britanie aderă la Piaţa Comună. -

Bombardamente americane în Vietnamul

de Nord. 8 nov. - Tratatul fundamental între

R.D.G. şi R.F.G.

• 1973 1 ian. - Anglia, Danemarca şi Irlanda aderă

la Piaţa Comună. 27 ian. - Acordurile de la

Paris pun capăt războiului din Vietnam, ian.-

mart. - începutul afacerii Watergate în SUA.

11 sept. - Lovitură de stat militară în Chile.

6-23 oct. - Războiul între Israel şi vecinii

arabi, nov. - Prima criză a petrolului. 11 dec.

- Normalizarea relaţiilor între R.F.G şi

Cehoslovacia.

26 mart. - Nicolae Ceauşescu devine

preşedinte al României. • 1974 25 apr. - „Revoluţia Garoafelor" în

Portugalia. înlăturarea dictaturii militare. 15

iul. - Lovitură militară în Cipru. 23 iul. -

Prăbuşirea dictaturii militare în Grecia

şi revenirea la un regim constituţional,

nov. - Vietnamul de Nord lansează o

ofensivă contra Sudului. 4 dec. - Sfârşitul

„revoluţiei culturale" în China.

405

1 2 3

1 aug. - România semnează Actul Final al

CSCE. 2-3 aug. - Vizita preşedintelui SUA, Gerald

Ford.

1975 - Războiul civil din Liban. 30 apr. - Oraşul

Saigon cade în mâna trupelor comuniste.

- la sfârşit războiul din Vietnam.

Reunificarea Vietnamului. - Genocidul

khmerilor roşii conduşi de Pol Pot în

Cambodgia. 1 aug. - Semnarea Actului

Final al Conferinţei pentru securitate şi

cooperare în Europa (CSCE). 17 nov. -

Prima reuniune la nivel înalt a ţărilor

industrializate. 27 nov. - Juan Carlos

devine rege al Spaniei.

-14 centre urbane sunt declarate „oraşe

mari şi închise".

1976 - Continuă luptele civile din Liban. 16 iun. -

Demonstraţii ale populaţiei de culoare la

Soweto (Africa de Sud). 9 sept. - Moartea

lui Mao Ze Dong (1893-1976), liderul

comunist al Chinei.

- Se desfăşoară mişcarea de protest iniţiată

de scriitorul Paul Goma. 4 mart. - Are loc un

cutremur de pământ -1 541 de morţi, 11 000

de răniţi. - Are loc greva minerilor din Valea

Jiului.

1977 5 ian. - Semnarea în Cehoslovacia a „Cartei

77" de către un grup de' intelectuali, mar-

chează un moment important în lupta pentru

respectarea drepturilor omului. - Continuă

războiul civil în Liban şi Angola. - Creşte

influenţa politică şi militară a U.R.S.S. şi

a Cubei în unele state africane. - Conflict

militar între Somalia şi Etiopia. 19-21 nov-

Vizita preşedintelui Egiptului, Anwar El

Sadat la Ierusalim. - Dizolvarea pactului

SEATO.

« 1978 - Continuă războiul din Liban. - Conflict

militar între Cambodgia şi Vietnam. -

Negocieri între Marile Puteri pentru

reducerea armamentelor. 8 mart. - Eşecul

conferinţei de la Belgrad în privinţa

drepturilor omului. 6-17 sept. - Reuniunea

pentru pace de la Câmp David (S.U.A.); se

semnează tratatul de pace între Egipt şi

Israel. 16 oct. - Alegerea papei loan Paul al

II (Karol Wojtyla, cardinal de Cracovia), nov. -

Agitaţii fundamentaliste în Iran. 5 dec. -

Tratat între U.R.S.S. şi Afganistan.

- Nicolae Ceauşescu îşi subordonează total partidul comunist. - Se constituie Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România.

1979 ian. - Invazia trupelor vietnameze în Cam-bodgia. - Prăbuşirea regimului monarhic şi instaurarea unui regim fundamentalist în Iran.

1 2 | 3

- Tulburări civile în Salvador şi Nicaragua.

17 iul. - Prăbuşirea dic turii somoziste în

Nicaragua şi instaurarea guvernării san-

diniste. 4 nov.-ian. 1981 - Criza

ostatecilor americani din Iran. 12 dec. -

NATO decide să instaleze în Europa

Occidentală eurorachetele. dec. - începe

invazia sovietică în Afganistan.

- Elena Ceauşescu devine prim viceprim-

ministru, inaugurând, astfel, deschis, politica

„de familie".

1980 -începutul rezistenţei afgane (mujahedinii)

împotriva intervenţiei sovietice. - Atentate

teroriste în Italia. 18 apr. - Proclamarea

independentei statului Zimbabwe (fosta

Rhodesie). 4 mai - Moartea lui losip

Broz Tito, preşedintele Iugoslaviei. Război

între Iran şi Irak. 14 aug. - începutul unui

val de greve în Polonia. La Gdansk

se pun bazele sindicatului intependent

„Solidaritatea". 18 aug. - Semnarea acordului

între guvernul polonez şi „Solidaritatea". 4

nov. - Ronald Reagan este ales

preşedinte al S.U.A.

■ - 1981 - Noi greve în Polonia. 16 aug. - S.U.A.

anunţă începutul producerii bombei cu

neutroni. - Continuă războiul dintre Iran şi

Irak. Demonstraţii pacifiste în Europa

Occidentală. 6 oct. - Asasinarea lui Anwar

El Sadat (1918-1981) de către un fanatic.

13 dec. - Introducerea stării de urgenţă în

Polonia. Interzicerea „Solidarităţii". Liderul

său, Lech Walesa, este arestat.

- Partidul comunist critică desfăşurarea

evenimentelor din Polonia. 1982 2 apr.-14 iun. - Război între Argentina şi

Marea Britanie pe tema insulelor Malvine

(Falkland) din Oceanul Atlantic. 10 nov. -

Moartea lui Leonid Brejnev. Este urmat în

funcţia supremă de Iuri Andropov, fostul şef

al KGB. 31 dec. - Suspendarea stării de

urgenţă în Polonia.

1983 23 mart. - S.U.A. anunţă un program de

apărare denumit „Iniţiativa de Apărare

Strategică". 15 iul. - Acord privind

desfiinţarea bazelor S.U.A. din Grecia.

407

mai - Măsuri severe împotriva avorturilor.

28 iul. - România este singura ţară co-

munistă care ia parte la Jocurile Olimpice de

la Los Angeles.

1984

- Continuă războiul între Iran şi Irak, precum

şi cel din Afganistan.

- Greva generală a minerilor din Marea

Britanie.

9 febr. - Moartea lui Iuri Andropov. îi

urmează la conducerea PCUS, Constantin

Cernenko. oct. - Asasinarea preotului Jerzy Popie-

luszko de către forţele de securitate po-

loneze. 31 oct. - Asasinarea primului ministru al

Indiei, Indira Gandhi (1917-1984).

1985 10 mart. - Moartea lui Constantin Cernenko. Mihail S. Gorbaciov este ales în funcţia supremă, în PCUS. 26 apr. - Reînnoirea Pactului de la Varşovia. 19-21 nov. - întâlnire între Mihail S. Gorbaciov şi Ronald Reagan la Geneva.

1986 28 febr. - Asasinarea primului ministru al Suediei, Olof Palme. apr. - Raiduri aeriene americane asupra Libiei. 25 apr. - Explozia de la centrala atomică Cernobâl. - începutul politicii de restructurare (perestroika) şi transparenţă (glasnost). 11-12 oct. - întâlnire între M.S. Gorbaciov şi R. Reagan la Rejkavik.

15 nov. - Marea demonstraţie de protest a

muncitorilor din Braşov.

1987 - Conflicte între China şi Vietnam, Iran şi Irak, Libia şi Ciad. 11 nov. - ONU cere retragerea imediată a trupelor sovietice din Afganistan. 8 dec. - Semnarea acordului sovieto-american privind reducerea armamentului american.

- Intensificarea politicii de „sistematizare" a

ţării (demolarea monumentelor istorice şi

distrugerea satelor).

1988

- Foamete în Etiopia şi Cornul Africii.

- Agitaiii naţionaliste în Uniunea Sovietică.

14 apr. - Semnarea acordului de pace

privind Afganistanul.

22 mai - Karoly Grosz îl înlocuieşte pe

Jânos Kâdâr la conducerea Partidului Co-

munist din Ungaria. - Noi mişcări greviste în Polonia. 29 mai - 1 iun. - întâlnire la nivel înalt sovieto-americană. 8 aug. - Sfârşitul războiului dintre Iran şi Irak.

4DR

1 2 3

- în URSS sunt reabilitate victime ale terori

staliniste şi se anunţă reduceri de efective

militare. 9 aug. - Trupele sovietice se

retrag de la Kabul.

4 apr. - Ambasadorul R.F.G. la Bucureşti

este rechemat în urma repetatelor violări ale

drepturilor omului în România. 24 apr. -

Comunitatea Europeană suspendă

convorbirile cu România. 16-21 dec. -

Puternica revoltă populară din România

duce la înlăturarea regimului comunist.

1989 7 ian. - Moartea lui Hirohito, împăratu

Japoniei. îi urmează la conducere Akihito. 2

febr. - Prăbuş irea dictaturii militare în

Paraguay. 28 febr. - Ungaria anunţa

demontarea fortificaţiilor de la frontiera sa cu

Austria, mai - iun. - Manifestaţii studenţeşti

pentru democraţie în China. Ele sunt

reprimate sângeros de către autorităţile

comuniste (3-5 iun.). 4 iun. - Primele alegeri

libere în Polonia duc la victoria sindicatului

„Solidarităţii". 17 iun. - Reabilitarea

conducătorilor revoluţiei din 1956 din

Ungaria, aug. - sept. - Ungaria permite

refugiaţilor est-germani să tranziteze prin

Budapesta în drum spre R.F.G. oct. - Mari

demonstraţii în R.D.G. Zidul Berlinului

este deschis (9 nov.). - înlocuirea lui

Todor Jivkov cu Petar Mladenov la

conducerea Bulgariei. 17 nov. - Prăbuşirea

regimului comunist în Cehoslovacia.

Scriitorul dizident Vaclav Havel este ales

preşedinte (dec.)

Glosar de termeni istorici

- acumulare- rezervele agenţilor economici Simbol al avuţiei naţionale

- ad-hoc- întocmit anume pentru un scop

- adunarea norodului- numele oastei revoluţionare, organizată de către Tudor Vladimîrescu

- Alteţă- titlu oficial acordat prinţilor şi prinţeselor din casele regale domnitoare

- amnistie- act legislativ care înlătură răspunderea penală

- antrepozit- loc de depozitare a mărfurilor în cantitate mare

- armistiţiu- suspendarea temporară a ostilităţilor militare între beligeranţi, care, de fapt, rămân în

stare de război

- arendaşi- persoană care are în folosinţă sau exploatează veniturile unui bun pe un termen dat

- arnăut- lefegii, de obicei de origine albaneză din garda domnească sau suita boierească

- arz- plângere, jalbă adresată Porţii de către domn sau boieri

- autocefalie- de sine stătător (biserica ortodoxă română autocefală nu depinde de altă biserică)

- autodeterminare- principiu conform căruia un popor are dreptul să-şi decidă propriul statut politic

- bancă- instituţie financiară care efectuează operaţii de credit şi de plată

- buget - balanţa veniturilor şi cheltuielilor unui stat, unei instituţii Sau familii pe o perioadă

determinată

- camarilă- grup de oameni politici şi de afaceri, militari, din jurul unei personalităţi ale cărei acte şi

fapte le influenţează

- cartel - înţelegere între producătorii economici din aceeaşi branşă pentru fixarea preţului şi

asigurarea desfacerii Asociere între grupuri, politice, profesionale în vederea unei acţiuni comune

- catagrafie- operaţie de înregistrare a bunurilor sau a persoanelor

- cămătărie- acordarea de împrumuturi cu dobândă foarte ridicată

- cenaclu- reuniune a unor oameni de creaţie care au un program estetic comun

- cenzură - controlul exercitat de autorităţi asupra libertăţii de exprimare, care este foarte mult

îngrădită

- cobeligeranţă - stare de război în care se află un stat, alături de un aliat, împotriva unui inamic

comun

- colegiu electoral - categorie electorală care cuprindea pe cetăţenii cu aceeaşi avere sau rang

social

- comis- dregător din Ţările Române care avea în grijă caii suveranului

- condommium (condommiupolitic)- exercitare a puterii de către două sau mai multe forte politice

- conscripţie- recensământ efectuat de autorităţile civile, militare sau ecleziastice pe întreg teritoriul

sau în anumite zone ale acestuia în scopuri diferite

- convenţie- înţelegere, acord, aranjament între două sau mai multe părţi

- criză economică (recesiune) - încetinire sau perturbare a activităţii economice cu multiple

consecinţe

- curbe de sacrificiu- sume de bani reţinute abuziv din salariu în anii crizei economice din 1929-

1933

- daco-româmsm - ideologia politică naţională a generaţiei paşoptiste

- democraţie - formă de organizare politică bazată pe exercitarea putem de către popor prin

reprezentanţii aleşi

410

- demografie- ştiinţă care studiază în mod statistic fenomenele legate de evoluţia populaţiei

- deportare- exilare, surghiunire

- dictat - act de forţă prin care un stat impune altuia, contrar voinţei acestuia din urmă, anumite

condiţii politice, economice şi militare

- dictatură- exercitare fără nici o oprelişte a putem de către o persoană sau un grup de persoane

- divan- denumirea sfatului domnesc în Ţănle Române în perioada dintre secolele XVI-XIX

- dualism - formă de conducere statală realizată pnntr-o uniune personalăfîntre Austria şi Ungaria

(1867-1918)].

- ducat- teritoriu (stat) condus de un duce sau ducesă

- efor- membru în consiliul de administraţie a unei eforii

- emigrare- a-şi părăsi ţara pentru a se stabili într-o altă ţară

- epitrop - administratorul unei aven a bisericii

- etatizare - trecerea unui bun, a unei întreprinderi sau a unei instituţii cu statut particular în

proprietatea statului

- expropiere - deposedarea unei persoane de un bun prin plata, mai ales în cazuri de utilitate

publică, a unei despăgubiri

- facsimil- reproducere fidelă a unui text prin fotografiere

- federalizare- constituirea unui stat într-o federaţie

- fruntarii- hotarele unui stat

-garant- persoană sau instituţie (stat) care oferă o garanţie - graţiere- iertarea, absolvirea de executarea unei pedepse penale

- gubernie- provincie din Imperiul rus

- gubermu- Consiliul Provincial al Transilvaniei

- habitat- teritoriu locuit de o populaţie, sau o specie de plante sau animale

- imigrare- a merge într-o ţară străină cu scopul de a se stabili acolo

- independenţă - situaţie în care un stat nu este supus nici unei autorităţi străine, libertate,

neatârnare

- inflaţie - dezechilibru economic care se caracterizează prin scăderea pronunţată a puterii de

cumpărare a banilor

- insurecţie- luptă, revoltă armată împotriva unei autorităţi politice aflate la conducerea statului

- integritate teritorială- principiu de drept internaţional în baza căruia fiecare stat are dreptul să-şi

exercite suveranitatea asupra teritoriului său

-jeler- ţăran din Transilvania cu pământ puţin sau deloc ce lucra pe pământurile nobililor, avea un

statut juridic diferit de al iobagilor - legaţie- misiune diplomatică inferioară unei ambasade

- locotenentă - organ politic şi administrativ ce ţinea locul domnului

- ludea- unitate fiscală individuală sau colectivă

- manufactură - întreprindere industrială în care se fabrică de obicei produse de larg consum,

folosmdu-se munca manuală

-mazil- descendent al unei familii boiereşti de rangul doi - memorandum- notă politică, diplomatică în care este expusă o problemă sub aspect juridic

- monopol- întreprindere mare sau grupuri de întreprinderi care produc acelaş Jucru

- naţionalism - doctrină politică bazată pe apărarea, uneori exacerbată, a intereselor naţionale, a

ideii de patrie şi naţiune

- naţionalizare- trecerea unor bunuri din proprietate particulară în proprietate de stat

- naţiune- ansamblu de indivizi care compun aceeaşi comunitate umană

- nomenclatură- totalitatea persoanelor care făceau parte din elita comunistă

- paşalâc- provincie din Imperiul Otoman condusă de un paşă

- pact (tratat) - convenţie solemnă între state

- petiţie - cerere adresată de un cetăţean unei autorităţi cu privire la drepturi şi interese personale

sau obşeşti

- porto-franco- port în care mărfurile nu erau supuse taxelor vamale

- prăjină- unitate şi instrument de măsură a lungimii suprafeţei în Ţările Române

411

- prezidiu- organ colegial de conducere.

- pronunciament - acţiune împotriva unui sistem politic declanşată de unele forţe politice sau de

armată.

- protectorat- sistem juridic care plasează un stat sub dependenţa altui stat mai ales în domeniul

apărării şi a politicii externe.

- raia- cetăţi cucerite pentru a asigura dominaţia otomană.

- redută- lucrare de companie, de formă poligonală, construită pentru apărarea circulară. Punct de

sprijin ai unei fortificaţii.

- regat- stat condus de un rege.

- remaniere- modificarea componenţei unui guvern sau unei instituţii.

- republică- formă de guvernământ în care organele puterii supreme sunt alese pe timp determinat.

- revoluţie- transformare structurală a unei societăţi.

- rezoluţie- hotărâre luată în urma unei dezbateri colective.

- ruptaş - contribuabil care încheie o ruptă (un contract financiar).

- sangeac- unitate teritorială din Imperiul Otoman condusă de un sangeac-bei.

- scutelnici- categorie fiscală cuprinzând pe oamenii scutiţi de dări.

- secularizare - trecerea averilor bisericii sau mănăstirilor în proprietatea statului în schimbul unei

despăgubiri.

- sesie- loc de pământ aflat în folosinţa ţăranilor dependenţi din Transilvania.

- slobozenie- libertate.

- societate anonimă- organizare economică a uneia sau a mai multor întreprinderi.

- stalinizare- comunizare.

- statu-quo- situaţia existentă.

- statut - document ce cuprinde un ansamblu de principii, norme, reguli, ce stau la baza organizării

unui partid sau unei organizaţii.

- sud/ţi- locuitori din Principate aflaţi sub protecţia unei puteri străine; se supuneau unei jurisdicţii

speciale şi dispuneau de privilegii.

- suveranitate- dreptul unui popor de a-şi hotărî singur soarta.

- suzeranitate - dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu, dar nu are autonomie

completă.

- totalitarism- regim sau concepţie politică bazată pe un regim dictatorial.

<titlu> NOTĂ

In cuprinsul manualului, acolo unde a fost cazul, autorii au specificat, pentru un eveniment

sau altul, data acestuia, după calendar, potrivit stilului vechi sau nou; prin aceasta se stabileşte o

diferenţă de zile, între cele două stiluri, de 12 zile pentru secolul al XIX-lea şi, respectiv, de 13 zile

pentru secolul al XX-lea, până la adoptarea Calendarului gregorian.

BIBLIOGRAFIE

*** Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, voi. I-V, Bucureşti, 1959-1982. Bodea, Cornelia, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, voi. l-ll, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. *** Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană. Documente externe, voi. l-ll, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984. Arimia, Vasile, Ardeleanu, Ion, Botoran, Constantin, Cartea neamului. Marea Unire din 1918. Documente istorice, Editura Globus, Bucureşti, 1993. *** Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar (coordonator Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988. Platon, Gh., praf. univ. dr., Istoria Modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981. Platon, Gh., Geneza revoluţiei române de la 1848. Introducere în Istoria modernă a României, Editura Junimea, laşi, 1980. Georgescu, Vlad, Istoria românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. *** Unitatea naţională a românilor în epoca modernă 1821-1918, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985 Hitchins, Keith, Conştiinţa naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania. 1700-1868, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987. Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971. Radu, Mircea, T., 1821. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească, Scrisul Românesc, Craiova, 1978. Iscru, G., D., Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Editura Albatros, 1982. Bodea, Cornelia, Lupta românilor pentru unitate naţională 1834-1849, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967 Iscru, G., D., Revoluţia română din 1848-1849, Editura Albatros, Bucureşti, 1988. Stan, Apostol, Revoluţia română de la 1848, Editura Albatros, Bucureşti, 1992. *** Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Culegere de studii (redactori coordonatori: N. Adăniloaie şi Dan Berindei), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974. Dragomir, Silviu, Avram lancu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988. Boicu, Leonid, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Editura Junimea, laşi, 1975 Berindei, Dan, Epoca Unirii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979. Giurescu, C, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966. Stan, Apostol, Grupări şi curente politice între Unire şi Independenţă, Bucureşti, 1979. Berindei, Dan, România în vremea lui Carol I. 1866-1876, Editura Militară, Bucureşti, 1992. Retegan, Simion, Dieta românească a Transilvaniei (1863-1869), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979. Adăniloaie, Nichita, Războiul pentru independenţa României, Editura Academiei, Bucureşti, 1982. Paraschivu, Cîncea, Viaţa politică în România în primul deceniu al independenţei de stat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974. tosa, Mircea, Lungu, Traian, Viaţa politică în România 1889-1910, 'Editura Politică, Bucureşti, 1977. Lungu, Traian, Viaţa politică în România la sfârşitul secolului al XIX-lea, 1889-1900, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967. Anastasie, lordache, Viaţa politică în România 1910-1914, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. Drăganu, Tudor, începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar in România până în 1916, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991. Scurtu, loan, Bulei, Ion, Democraţia la români, 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.

Scurtu, loan, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. *** Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar (sub redacţia acad. Ştefan Pascu), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978. Kiritescu, Constantin, Istoria războiului pentru intregirea României. 1916-1919, Editura Casei Şcoa- lelor, Bucureşti, voi l-ll, 1922. *** România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1979. Popa, Mircea, N., Primul război mondial 1914-1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. Nutu, Constantin, România în anii neutralităţii. 1914-1916, Bucureşti, 1972. *** Desăvârşirea

unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu Vechea Românie (sub redacţia prof.

Miron Constantinescu şi prof. Ştefan Pascu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968.' Gheorghe, Gheorghe, dr., Tratatele internaţionale ale României 1921-1939, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1980. Diamandi, Sterie, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, 1991. *** România în relaţii internaţionale 1699-1932 (coordonator L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon),

Editura Junimea, laşi, 1980. Bărbulescu, Petre, Cloşca, Ionel, Repere de cronologie internaţională 1914-1945, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. Nedelea, Marin, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922-1926. Politica guvernului

liberal. Regrupări în rândul partidelor burgheze, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

lacobescu, Mihai, România în Societatea Naţiunilor, 1919-1929, Editura Academiei R.S.R.,

Bucureşti, 1988. Sonea, Emilia, Sonea, Gavrilă, Viaţa economică şi politică a României 1933-1938, Editura Ştiinţi-

fică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978. Dandara, Livia, România în vâltoarea anului 1939, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1985. Buzatu, Gheorghe, România cu şi fără Antonescu, Editura Moldova laşi, 1991. Campus, Eliza, Din

politica externă a României, 1913-1943, Editura Politică, Bucureşti, 1980. *** România în anii celui

de-al doilea război mondial, voi. I-III, Editura Militară, 1989. Idem, Viaţa politică din România. De la

Marea Unire din 1918 la revoluţia de eliberare socială şi naţională din august 1944, Editura

Albatros, Bucureşti, 1982. Dobrinescu, Valeriu, Florin, Românii şi organizarea postbelică a lumii. 1945-1947, Editura Aca-

demiei R.S.R., Bucureşti, 1988.

<titlu> CUPRINS

- Secolele al XIX-lea şi al XX-lea în devenirea istoriei românilor ........................................ 5 - Habitat şi populaţie, structuri, existenţa cotidiană, imigrări .......................................... 10 -Naţiune şi acţiune la 1821. Program, oameni, fapte, urmări imediate şi de

perspectivă ........................................................................................................................ 19 - Desfăşurarea revoluţiei de la 1821 ............................................................... , ................... 29 - Românii între ocupaţia, suzeranitatea şi „protectoratul" imperiilor vecine. De ia

Regulamentele Organice la revoluţia paşoptistă ............................................................. 34 - Principatele Române şi provinciile istorice româneşti între 1822-1848 .......................... 42 - Mişcarea de regenerare naţională şi socială de la 1848-1849 ........................................ 53 - Mersul revoluţiei în provinciile româneşti (mai-septembrie 1848) ................................. 60 - Continuarea revoluţiei de la 1848 în Transilvania ............................................................ 66 - România în context internaţional, 1821-1848 (tabel recapitulativ) .................................. 71 - Perioada postpaşoptistă (1848-1856) şi „Deceniul restructurării naţionale" (1856-1866) 79 - Domnia lui Alexandru loan Cuza (1859-1866) .................................................................. 87 -Epoca marilor reforme ...................................................................................................... 95 - România modernă şi problema naţională în teritoriile româneşti aflate sub stăpânire

străină (1848-1867) ............................................................................................................ 102 - Prinţul străin şi regimul politic întemeiat pe Constituţia din 1866 ................................... 106 - Pluripartitism şi responsabilitate guvernamentală în perspectiva independenţei de

stat ........................................................................................................................... .' ....... 115 - România în context internaţional, între 1849-1876 (tabel recapitulativ) .......................... 123 - Cucerirea independenţei de stat a României ................................................................... 131 - Caracteristicile dezvoltării social-economice a României la sfârşitul secolului al XIX-

lea şi începutul secolului al XX-lea .................................................................................. 144 - Viaţa politică în România (1878-1914) ............................................................................. 154 - Românii din afara statului naţional şi lupta lor pentru emancipare (1867-1914) ............ 164 - Mişcări sociale la cumpăna secolelor al XIX-lea - al XX-lea ........................................... 176 - Cultura românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.. 185 - Războiul pentru reîntregirea naţională a României ......................................................... 196 - România în context internaţional, 1877-1917 ................................................................... 214 - Desăvârşirea unităţii naţionale a statului român ............................................................. 223 - Dezvoltarea economică a României în perioada interbelică ........................................... 235 - Evoluţia vieţii social-politice în România (1918-1940) (I) ................................................. 248 - Evoluţia vieţii social-politice în România (1918-1940) (II) ............................................... 255 - Viaţa politică în România,1918-1940 (tabel recapitulativ) ............................................... 269 - România în relaţiile internaţionale,în perioada interbelică .............................................. 271 - Viziunea culturală românească (I) .................................................................................... 286 - Viziunea culturală românească (II) ................................................................................... 294 - Viziunea culturală românească (III) .................................................................................. 301 - Progresul în cultură şi ştiinţă,1878-1938 (tabel recapitulativ) ......................................... 308 - Monarhia autoritară a regelui Carol al II ........................................................................... 315 - Tragicul an 1940 în istoria românilor ................................................................................ 324 - România - „stat naţional legionar" .................................................................................. 333 - România în perioada anilor 1941-1944 ............................................................................ 339 - Actul de la 23 August 1944 ............................................................................................... 349 - România pe drumul către totalitarismul comunist (1944-1947) ....................................... 361 -Regimul comunist în România (1948-1989) ..................................................................... 372 - România în context internaţional, 1918-1989 (tabel recapitulativ) ......................... if. ..... 389 - Glosar de termeni istorici...'. ............................................................................................. 410 -Bibliografie ........................................................................................................................ 413 ■ Cuprins .............................................................................................................................. 415

415

Acest manual este proprietatea Ministerului învăţământului *

Inspectoratul şcolar al judeţului/municipiului ............................................................

Şcoala/Liceul ...............................

Manualul nr ..................................

Anul Numele elevului care a

primit manualul

Anul în

care s-a

folosit

Starea manualului

la primire la returnare

1

2 -

3

4

5 •

• Profesorii trebuie să controleze dacă numele elevului este corect scris.

• Elevii cărora le este destinat manualul nu trebuie să facă nici un fel de

notaţii pe pagini. Rugăm ca manualele să fie păstrate cât mai îngrijit.

• Starea manualului (la primire şi la returnare) se va înscrie folosind

termenii: nouă, bună, îngrijită, nesatisfăcătoare, proastă.

Se complet|pză numai pentru exemplarele distribuite gratuit.

Sfarsitul documentului. Scanare, Gelu Roata