1

Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Andrei Șaguna”

Activități culturale bisericești în Moldova

în perioada fanariotă (1711-1821)

-Teza de Doctorat Rezumat -

Îndrumător: Candidat:

Acad. pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU Pr. Bogdan RACU

2

Cuprins

Introducere

Capitolul I

1.1 Biserica și Școala în perioada fanariotă

1.2 Școlile mănăstirești

Capitolul II

2.1 Tipărituri, tipografii, tipografi

2.2 Traducerile din literatura patristică și postpatristică

Capitolul III

3.1 Chipuri de ierarhi cărturari

3.2 Chipuri de clerici cărturari

Concluzii

Abrevieri și Sigle

Bibliografie

Anexă

3

Activități culturale bisericești în Moldova

în perioada fanariotă (1711 – 1821)

- rezumat teza de doctorat -

Secolul al XVIII-lea este considerat unul dintre cele mai interesante răstimpuri din

cultura română, „prin confruntările și schimbul viu de opinii ce au avut loc, ca și prin trecerea

de pe un plan axiologic pe altul” (Al. Duțu). În Moldova secolului al XVIII-lea și începutului

celui de-al XIX-lea, tradiţia şi înnoirea au imprimat caracterul culturii vremii, remarcându-se

pe de o parte filozofia Secolului Luminilor, iar de cealaltă tradiţia ortodoxă ilustrată de

renaşterea isihastră.

Cercetarea culturii perioadei fanariote din Moldova a făcut obiectul multor lucrări ale

specialiștilor din diferite domenii, după cum dovedește bibliografia bogată a problemei. Se

remarcă între acestea tratatele mai vechi de Istoria Românilor ale lui A. D. Xenopol,

Constantin C. Giurescu și Nicolae Iorga, sau cele mai noi editate de Academia română,

diferitele Istorii ale literaturii, sau lucrări precum cea a lui Alexandru Duțu, Coordonate ale

culturii românești în secolul al XVIII-lea. Cultura bisericească din Moldova, văzută în

contextul mai larg al culturii promovate de Biserică în toate teritoriile locuite de români, a fost

prezentată de părintele profesor Mircea Păcurariu în volumele de Istoria Bisericii Ortodoxe

Române, în Dicționarul teologilor români și în lucrarea apărută recent, Cultura teologică

românească. Scurtă prezentare istorică. Pe lângă lucrările de sinteză, care delimitează cadrul

în care s-a format și dezvoltat cultura bisericească, evoluția și coordonatele ei în perioada

fanariotă, pentru aprofundarea diferitelor aspecte sau pentru familiarizarea cu diferiți cărturari

care au activat în această perioadă am folosit studiile unor cercetători avizați ai problematicii

abordate, între care amintim pe Constantin Cihodaru, Alexandru Ciurea, Dumitru Fecioru,

Scarlat Porcescu, Constantin A. Stoide, Constantin Turcu, Ștefan S. Gorovei, Daniel Niță –

Danielescu, N. A. Ursu, Nestor Vornicescu, Petronel Zahariuc ș. a.

Lucrarea de față, Activități culturale bisericești în Moldova în perioada fanariotă

(1711 – 1821), își propune să prezinte evoluția culturii patronate de Biserica din Moldova în

secolul al XVIII-lea și în primele decenii ale veacului următor, urmărind fenomenul dinspre

istoria ecclesiastică spre cea culturală, astfel că demersul ține cont și este structurat pe

cronologia păstoririi ierarhilor moldoveni, urmărind cum au generat și gestionat ei

manifestările culturale din epocă.

4

Cultura bisericească despre care ne propunem să vorbim, este o cultură născută în

„curtea” Bisericii, sub pana harnicilor copiști și traducători din mănăstirile Moldovei, sub

teascurile tipografiilor care au funcționat în această perioadă și sub atenta supraveghere a

mitropolitului de la Iași și a episcopilor sufragani care aveau în grijă școlile țării. Este o

cultură care a rămas strâns legată de cult, cărțile de slujbă fiind cele de pe care învățau copiii

să scrie și să citească. Spre sfârșitul perioadei, alături de manifestările culturale strâns legate

de mediul bisericesc vor apărea noi concepte promovate de mișcarea iluministă moldoveană

în conformitate cu dezvoltarea culturală europeană, însă Biserica își va păstra „privilegiul de a

ghida pe laici”.

Rezultatele cercetării întreprinse au fost structurate în trei capitole care tratează despre

relația Bisericii cu Școala, activitatea tipografică și personalitățile eclesiastice care au un rol

important în evoluția culturală a Moldovei.

Capitolul I, dedicat relației Bisericii cu Școala în perioada fanariotă pornește de la

experiența secolului al XVII-lea, insistând în considerațiile preliminare asupra modelului

școlar pe care l-a ales domnul Vasile Lupu pentru Colegiul pe care l-a înființat, cu ajutorul

mitropolitului Petru Movilă al Kievului, la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași.

Nu avem informații asupra modului cum s-au implicat în viața școlii ierarhii Moldovei

din primele două decenii ale secolului al XVIII-lea. S-a păstrat în schimb un material

documentar bogat care ilustrează felul în care, în primele trei decenii ale secolului, patriarhul

Hrisant al Ierusalimului a sprijinit învățământul din Moldova, în special pe cel grecesc care se

preda la școala domnească din Iași.

Prima vizită a patriarhului Hrisant în Moldova are loc în a doua jumătate a anului

1707, la scurt timp după alegerea lui ca succesor al unchiului său Dositei Notara. Deși

documentele nu vorbesc explicit în legătură cu modul cum s-a implicat Hrisant la 1707 în

sprijinirea activității școlii domnești, cu siguranță el a făcut-o pe aceeași direcție pe care o

dăduse școlii domnești din București. La 1 martie 1706 domnul Antioh Cantemir hotăra ca din

impozitul pe care mănăstirile trebuiau să-l plătească anual, aproximativ 10 % să fie destinat

funcționării școlilor. După ce s-a îngrijit de asigurarea bazei materiale, Antioh Cantemir a

căutat să aducă profesori buni, care să susțină activitatea școlii. În acest sens, se pare că a

chemat pe ieromonahul Athanasie Bouthrontis, absolvent al Academiei din Constantinopol.

Antioh Cantemir nu a avut timp să dea școlii o organizare temeinică, fiind mazilit în iulie

1707.

Războiul ruso-otoman din vara anului 1711 care a tulburat liniștea Moldovei a afectat

și bunul mers al școlii, care își va închide porțile.

5

Primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a revenit la Iași la un an de zile de la

prima domnie, timp în care tronul a fost ocupat de Dimitrie Cantemir. Reprezentant al

iluminismului timpuriu, Mavrocordat nu era străin de curentele de gândire care au marcat

profunda transformare a mentalităților în Europa Apuseană în cursul primului sfert al veacului

al XVIII-lea. Interesat atât de Scrierile Sfinte cât și de Antichitatea greacă, domnul a arătat

interes pentru cunoașterea enciclopedică și îndeosebi pentru științele naturale. Domn cărturar,

provenind dintr-o familie de cărturari, Nicolae Mavrocordat va domni la Iași cu gândul la

activitățile culturale pe care i le oferea cetatea Constantinopolului. El s-a aflat în permanentă

legătură cu patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului cu ajutorul căruia a reorganizat

învățământul din Moldova, punând bazele viitoarei Academii domnești din Iași.

Datorită faptului că nu s-a păstrat hrisovul prin care Nicolae Mavrocordat a

reorganizat învățământul din Moldova în 1714, nu se știe cu claritate modul în care au

funcționat dintru început școlile și nici numărul lor. Cronicarul curții, Axinte Uricariul,

precizează că ,,demult avea de gând Neculai Vodă să facă două lucruri bune în ţară, ce nu

erau: una, tipografie, ca să tipărească cărţi şi a doua, să facă şcoale ca să înveţe cine ar vrea,

fără plată. Şi această socoteală pomenind-o sfinţiei sale patriarhului, i-au dat blagoslovenie şi

l-au îndemnat numai să roage pe Dumnezeu şi să înceapă a face aceste două lucruri lui

Dumnezeu plăcute, că-i va fi Dumnezeu într-agiutor şi le va vedea săvârşite. Şi aşa au trimis

de au adus meşteri tiparnici şi de slove greceşti şi sloveneşti şi au făcut case bune la Sveti

Sava şi au aşezat tipografia acolo şi în scurtă vreme au început a se tipări cărţi. Adus-au şi doi

dascăli de carte elinească şi unul de cartea cea de obşte grecească, ca să înveţe cine ar vrea, şi

un dascăl ca să înveţe carte slavonească, şi altul ca să înveţe pe înţeles, moldoveneşte. Şi le-au

rânduit dascălilor plată precum se cade ca să ia pe an din veniturile domneşti. Și s-au făcut

testamenturi cu mare blestem și legături, ca să fie stătătoare și neclintite acele socoteli. Şi

acele şcoale şi tipografii le-au dat în seama sus-pomenitului preafericitului patriarh, ca să le

fie purtător de grijă şi chivernisitor, şi când se va duce din ţară, să le poarte de grijă epitropii

sfinţiei sale, care orânduise din egumenii mănăstirilor ce sunt închinate la Sfântul Mormânt și

dintr-alții de pe la alte mănăstiri”.

Școala grecească întemeiată de Nicolae Mavrocordat a avut ca model Academia din

Constantinopol, unde domnul studiase și unde Hrisant Notara fusese profesor. Ea era

imprimată de același spirit al umanismului italian care domnea și la Academia de pe lângă

Patriarhia din Constantinopol. Întrucât Hrisant nu a dat o programă așa cum făcuse în 1707

pentru școala grecească din București, sau dacă a dat nu s-a păstrat, asemenea hrisovului lui

Nicolae Mavrocordat, nu se cunoaște conținutul învățământului de la școala grecească din Iași

6

decât apelându-se la comparații și deducții logice. Este însă de presupus că înaltul ierarh a

introdus aceeași programă pe care o dăduse școlii din Țara Românească. Cărțile dăruite de

Hrisant lasă să se întrevadă direcția de studiu pe care avea s-o urmeze școala. În 1714

patriarhul a dat pentru biblioteca „noii școli domnești” un exemplar din Mărturisirea de

credință tipărită la Snagov în 1699, un volum al lui Cicero din 1583 și un tratat de retorică din

1664, iar în anul următor va trimite mai multe cărți grecești, latinești și italiene. Este interesat

de observat că între cărțile dăruite de Hrisant școlii grecești din Iași se află și ediția greacă a

Mărturisirii de credință a lui Petru Movilă, tipărită la Snagov de Antim Ivireanu. Aceasta

arată pe de o parte că reorganizatorii școlii grecești din Moldova erau conștienți de direcțiile

culturale pe care le urmaseră anterior românii, iar pe de alta că, deși urmăresc un învățământ

de metodă apuseană, în conținutul lui acesta rămâne „de strictă ortodoxie”.

Hrisant s-a străduit să trimită profesori pregătiți la Iași care să crească prestigiul școlii

grecești. La scurt timp după plecarea din Moldova patriarhul va trimite la Școala din Iași doi

profesori de la Academia din București, pe „preaînvățatul popă chir Serafim” pe care domnul

îl va opri pentru educația fiului său Scarlat și pe marele retor Constantin Malatios, care se pare

că a fost și directorul școlii, gata a îndeplini și alte ascultări pe care i le va încredința

patriarhul. Împreună cu ei a venit și preotul Gherasim (Gheorghe Papadopol) care va concura

pentru al doilea post de dascăl cu Ștefan, un dascăl tânăr din partea locului.

Școala grecească reorganizată de Nicolae Mavrocordat, așezată în vechiul local de

lângă Mănăstirea Trei Ierarhi și încredințată „grijii și supravegherii” patriarhului Hrisant, a

atras atenția ierarhilor și oamenilor de cultură greci care vedeau în învățământul grecesc din

țările române șansa de dezvoltare pe care cultura greacă n-o avea în altă parte. La 3 aprilie

1714 reorganizarea școlii domnești era cunoscută deja la Constantinopol și trezea admirația

celor de acolo. Mitropolitul de Silistra, Ierotei Comnen, își exprimă speranța, într-o scrisoare

către patriarh din decembrie 1715, ca cele două activități culturale să dureze mult timp, „să

rămâie întărite și statornicite și crescute amândouă la moștenitorii de multe veacuri” și să fie

„spre folosul de obște și readucerea înțelepciunii de odinioară (antice, n. ns.), spre mântuirea

neamului (grec, n. ns.), spre slava lui Dumnezeu și spre mângâierea și bucuria noastră”.

Introducerea învățământului grecesc în țările române în secolul al XVII-lea, a căpătat

așadar o mai mare dezvoltare în secolul al XVIII-lea, fiind susținut de suverani „dominați de

ambiția să făurească la curțile și în țările pe care le cârmuiau condiții culturale analoage celor

din țările apusene”. Rememorând istoria Colegiului întemeiat la Mănăstirea Trei Ierarhi de

Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir va reține în Descrierea Moldovei istoria școlii doar de la

introducerea în programul ei de studiu a învățământului în limba greacă.

7

la începutul secolului al XVIII-lea. În paralel cu școala domnească grecească din Iași

funcționau în Moldova și școli în limba română și slavonă, organizate pe lângă biserici și

mănăstiri. Aceste școli, în care se făcea un învățământ elementar, pregăteau pe viitorii clerici

și dascăli de biserică, pe viitorii secretari ai cancelariilor domnești. Se deprindea acolo scrisul,

cititul și socotitul, având acces și copiii din păturile sociale de jos. Reorganizând învățământul

din Moldova Nicolae Mavrocordat a adus în 1714, pe lângă cei „doi dascăli de carte

elinească” şi cel „de cartea cea de obşte grecească” şi un „dascăl ca să înveţe carte slavo-

nească, şi altul ca să înveţe pe înţeles, moldoveneşte”, întemeind astfel cea dintâi școală în

limba țării susținută de stat.

O nouă reorganizare a învățământului din Moldova va avea loc în timpul domnului

Grigore Ghica, la anul 1728. Autorul anonim al Cronicii Ghiculeștilor arată că acesta, ,,în al

doilea an al domniei sale, prin mijlocirea patriarhului Ierusalimului chir Hrisant, care se afla

atunci în Moldova, a întemeiat la Iaşi şcoli, pe cheltuiala sa ca să înveţe gratuit limbile

elinească, grecească şi moldovenească nu numai copiii oamenilor săraci, care nu puteau plăti

dascăl, dar şi copiii boierilor, şi a celor mari şi a celor mici; încă şi din alte ţări străine veneau

aici ca să înveţe carte. Pentru aceste şcoli domnul se cuvine să fie mult pomenit, căci socot că nu

era în alte ţări mai mare lipsă de învăţătură decât în Moldova”. Reforma învățământului făcută

de domnul Grigore II Ghica în 1728 a reașezat școlile din Moldova pe aceleași baze din 1714.

Au fost reorganizate toate cele patru școli, două pentru deprinderea și învățătura limbii

grecești, iar celelalte două pentru limbile slavă și moldovenească. Predarea urma să se facă în

limba greacă în școlile grecești și în românește în celelalte două școli. În școlile grecești se

urma un învățământ mediu, în timp ce în cea românească, și probabil și în cea slavonă, se

făcea un învățământ elementar, predându-se „întâiele elemente, adică învățătură obștească”.

În școlile grecești învățătura pornea „de la începutul gramaticei până la finele și terminarea

filozofiei”, parcurgându-se așadar componentele învățământului de tip mediu, gramatica,

retorica, poetica și logica. În școala românească urmau să se predea noțiunile de bază din

gramatica „moldovenească”, elementele de gramatică slavonă necesare lecturării cărților

bisericești și exerciții de caligrafie. Dascălul școlii slavonești trebuia să-i învețe sistematic,

„cu îngrijire”, pe elevi gramatica slavonă și „celelalte științe necesare pentru înțelegerea și

explicarea limbii mai grele slavonice”. Deși nu sistematizează, patriarhul lasă să se întrevadă

care era finalitatea parcursului școlar al celor care urmau într-una din cele patru școli. Celor

care studiază cultura greacă, străduindu-se „pentru câștigarea ei prin sudori și osteneli nu

întâmplătoare, neopunându-se și ocupându-se cu studiul ei” li se deschide perspectiva

accesului în slujbele administrative ale înaltei societăți căci „prin ea oamenii prin mașini

8

variate și tot felul de metode, pornind se duc pe mări și ape ca și pe pământ uscat; prin ea

autocratoriile și domniile înfrumusețându-se ajung la putere și la glorie mare; prin ea

autocrațiile și guvernămintele diriguindu-se se ornează cu fel de fel de virtuți frumoase,

orașele și satele administrându-se prin disciplinele mărețe ale ei (…) ”. Cei care urmau școala

slavonă puteau să-și folosească cunoștințele în cancelariile domnești sau în cele ale

dregătoriilor de pe la ținuturi, iar dintre cei care zăboveau asupra cărților bisericești și asupra

limbii poporului erau aleși viitorii clerici.

Actul pe care l-a dat patriarhul Hrisant în septembrie 1728 este al doilea proiect școlar

din țările române, după cel din 1707 din timpul domnului Constantin Brâncoveanu, când

înaltul ierarh a reorganizat Academia domnească din București. Spre deosebire de acela,

documentul din 1728 aduce câteva noutăți, care vădesc evoluția mentalităților regimului

fanariot privitoare la modul cum trebuie acționat în țările române și modul cum înțelege

patriarhul Ierusalimului nu doar să reașeze, ci și să înnoiască școlile din Moldova.

Prima schimbare majoră față de concepția formulată în 1707 este aceea că nu se mai

acordă importanță doar învățământului grecesc, ci și celui specific țării, acela în slavonește și

în românește. Programa școlară completată și îmbunătățită de Hrisant are și un spirit practic

format în experiența celor 20 de ani trecuți între cele două reforme. Apare pentru prima dată

personalul auxiliar, menit să îngrijească de școlile grecești. Sunt rânduiți doi servitori, un apar

și un lemnar „cu totul privați de dări și liberi de orice servicii și angarii domnești, pentru

aducere de lemne și de apă, servind și la alte trebuințe” ale profesorilor și elevilor.

Școlile sunt păstrate sub supravegherea patriarhului de Ierusalim, dar în lipsa lui nu

mai sunt lăsate în grija egumenilor greci ai mănăstirilor închinate, care se dovediseră mai

interesați de obținerea propriilor venituri decât de buna chivernisire a lor. Patriarhul stabilește

ca doar cei 100 lei destinați școlilor de la Ierusalim să-i fie trimiși prin egumenul mănăstirii

Galata. Pentru strângerea și administrarea celorlalte venituri se înființează o epitropie în

cadrul căreia mitropolitul țării are un rol important.

Trebuie menționat faptului că în reforma învățământului din Moldova din 1728 este

implicată și ierarhia țării. În 1714, domnul Nicolae Mavrocordat „a evitat cu totul să recurgă

la Mitropolia țării”. Gramata patriarhală din 1728 îl menționează nominal de mai multe ori pe

mitropolitul Gheorghe (1722-1729). Acesta urma să supravegheze buna chivernisire a

școlilor, contribuind în cea mai mare măsură la finanțarea lor.

Cunoscut a fi un om învăţat, mitropolitul Antonie (1730-1739) a găsit în domnul

Constantin Mavrocordat, „care era stăpânit de idei nouă, filosofice, de gospodărie orânduită şi

de răspândire a culturii, un puternic sprijinitor întru aducerea la mai bună stare a unei Biserici

9

aşa de mult şi de des încercate” (N. Iorga). În 1735, după consultarea avută cu mitropolitul în

ziua hramului catedralei, la 2 februarie, aflând că înaltul ierarh voia să înzestreze biserica cu

cele necesare și s-o zugrăvească, s-o împrejmuiască cu zid, să construiască chilii suficiente, și

să ridice o altă casă pentru școala slavonească, domnul Constantin Mavrocordat a trecut

administrația școlilor din Iași sub supravegherea mitropolitului Antonie în atribuțiile căruia va

intra inspecția profesorilor și grija față de elevi. Mitropolitul trebuia să supravegheze școala și

să pună „necontenită cercetare asupra dascălilor, ca să puie nevoinţe asupra ucenicilor, să-i în-

veţe precum să cade şi să-i procopsească”. O atenție deosebită va acorda domnul educației

preoților punându-i în vedere ierarhului ca viitorii clerici să fie învățați. Mitropolitul trebuia

să asigure elevilor silitori la învățătură, dar lipsiți de posibilități financiare, burse și ajutor

material constând în îmbrăcăminte și hrană.

Între 1736-1739 a avut loc războiul ruso-austro-turc care a întrerupt domnia lui

Grigore II Ghica, Moldova fiind ocupată timp de aproape două luni de armata rusă condusă de

generalul Münnich. Mitropolitul Antonie, care le ieșise înainte rușilor, s-a retras împreună cu

aceștia. În locul său domnul va impune în scaunul mitropolitan de la Iași pe Nechifor (1740-

1750), mitropolit de Sidis. Acesta era originar din Peloponez și a fost singurul mitropolit grec

pe care l-a avut Moldova în perioada fanariotă. A păstorit în timpul unor domni care au

sprijinit dezvoltarea învățământului din Moldova.

Constantin Mavrocordat, venit în cea de-a doua domnie a sa din Moldova a continuat

seria de măsuri luate în domnia precedentă cu privire la pregătirea clerului. Se va pune acum

problema extinderii și intensificării învățământului elementar care se făcea prin mănăstiri și

biserici de mir. În contextul general al promovării de către domn a limbii române în

administrație, justiție, Biserică și școală, se va dori generalizarea învățământului în limba

română, Mavrocordat încredințându-l purtării de grijă a Bisericii. Domnul a hotărât să fie

înființate școli la Mitropolie, la Episcopii și la toate mănăstirile, iar prin târguri și satele mari

mitropolitul și fiecare episcop eparhiot trebuiau să rânduiască preoți învățați care să-i

deprindă pe copii cu rugăciunile și învățătura de credință a Bisericii, explicându-le Crezul,

rânduiala celor Șapte Taine și să-i învețe să scrie și să citească în limba română.

Domnul a mustrat pe ierarhii care nu au ținut cont de aceste hotărâri hirotonind preoți

și diaconi neștiutori de carte și a dispus ca cercetarea unor astfel de cazuri să se facă cu

atenție. El „a orânduit dintre arhierei pe mitropolitul Sidisului și pe cel al Nisei (silindu-i și pe

aceștia să se ducă la școala grecească), precum și pe câțiva egumeni, și i-a trimis afară la țară

să cutreiere satele și să învețe pe preoții inculți cele cuvenite, după cum și în scris le arătase,

cu scopul ca să-i strângă pe toți la Iași și să-i examineze în persoană, ca să vadă dacă s-au

10

folosit întrucâtva de învățătura ce le-au dat-o zișii arhierei și egumeni”. Impulsionați de aceste

măsuri luate de domn și speriați de perspectiva de a fi supuși plății birului, clericii și-au

perfecționat cunoștințele de carte, încât cronicarul anonim al Cronicii Ghiculeștilor constată:

„Și cu toate că împrejurările de atunci l-au împiedicat să ducă acest lucru la bun sfârșit, totuși

este adevărat că mulți preoți și diaconi au tras mare folos și citeau pe întrecute felurite cărți

singuri, iar în aceea ce privește slujba bisericească își dădeau silința s-o citească cu o

deosebită îngrijire”.

Domnul a purtat de grijă și școlii grecești din Iași, Neculce arătând că acesta a întărit

școlile elinești și pe cele slavonești. Așa cum am văzut, a implicat pe ierarhii greci care se

aflau atunci în Moldova în activitățile școlii. A introdus ca limbi noi de studiu latina și turca.

Constantin Mavrocordat a popularizat oferta educațională a școlii din Iași în întreaga

Moldovă, dând de știre „tuturor mazililor în toată ţara ca să-şi aducă copiii la învăţătură la

şcoală, ca să înveţe orice limbă le-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învăţaţi şi în

pământul nostru al Moldovii, precum sunt şi printr-alte ţări şi părţi de loc”. Prezența lui

Mavrocordat în Moldova pe timpul a patru domnii, în intervalul cuprins între anii 1733-1769,

a asigurat procesului de învățământ o viziune unitară, domnul urmărind cu atenție să fie

respectate întocmai toate dispozițiile pe care le-a dat cu privire la școli.

Grigore II Ghica va reorganiza spre sfârșitul anului 1747 învățământul din Moldova.

Prin hrisovul din 25 decembrie grija pentru școli a fost încredințată mitropolitului, care a

primit atribuții largi. Acesta trebuia să supravegheze strângerea dajdiei, să plătească

profesorii, să poarte de grijă copiilor străini și săraci acordându-le, cu izvod domnesc, ajutoare

financiare pentru asigurarea hranei și a îmbrăcămintei. Înaltul ierarh trebuia să supravegheze

și calitatea învățământului, făcând „căutare școlilor, luând seama dascălilor de două ori într-un

an, cu ce fel de silință se poartă asupra învățăturii copiilor, și fieștecare copil cum se învață și

la ce se sporește”.

Din dorința ca măsurile luate pentru a eradica lipsa de învățătură ce era în țară să aibă

eficiență și „să se împărtășească toți de această milă” domnul va urmări generalizarea

învățământului și la copiii din ținuturile îndepărtate ale țării, înființând pentru aceștia școli pe

lângă episcopii, în orașele Roman, Rădăuți și Huși. Intra în responsabilitatea episcopilor să

găsească profesori de slavă și de română între absolvenții școlilor din Iași sau dintre alții și să

organizeze școala pe lângă fiecare episcopie. În aceste școli urma să se predea limbile slavă și

română, ele pregătind pe viitorii funcționari ai cancelariei domnești, viitorii funcționari

administrativi și pe viitorii preoți. Profesorii erau scutiți de orice bir către vistierie, punându-

li-se în atenție să păzească slujba lor, îngrijindu-se de învățătura copiilor. Episcopii trebuiau să

11

facă „necontenită cercetare școlilor”, luând adesea seama cum învață copiii și care este

evoluția lor școlară.

Instituirea unor inspecții mult mai dese la școlile de pe lângă Episcopii urmărea să

determine pe dascăli să depună un efort susținut pentru a transmite învățătura, evaluând

modul în care elevii își însușeau cunoștințele. Aceste măsuri erau luate mai ales în teritoriile

pe care până atunci politica școlară a domnilor nu le avusese sistematic în atenție și unde lipsa

de învățătură se resimțea mai mult. Episcopii Iacov al Rădăuțului, Ioanichie al Romanului și

Ierotei al Hușului, care au semnat hrisovul alături de domn, mitropolit și boierii din divan,

datori a organiza învățământul din eparhiile pe care le păstoreau, au pus bazele școlilor din

orașele Rădăuți, Roman și Huși.

Încă de la începutul păstoririi sale ca mitropolit, Nichifor a fost preocupat de instrucția

clericilor, fiind încurajat de măsurile luate în această direcție de Constantin Mavrocordat în

domnia dintre anii 1741-1742. La 6 iunie 1749 printr-o circulară prin care încerca să impună

ca obligatoriu învățământul pentru toți copiii, el a rânduit preoți învățați la bisericile Sf.

Nicolae, Sf. Vineri și Sf. Sava din Iași. După o serie de povețe administrativ-bisericești legate

de parohie, ierarhul prevedea ca să fie făcut un recensământ al copiilor din cele trei parohii, de

la trei ani în sus, pentru ca să meargă să învețe carte.

Cele trei școli, de la Sf. Nicolae, Sf. Vineri și Sf. Sava, erau destinate fiilor orășenilor,

țăranilor liberi și ai unor străini care se aflau în acele parohii, mitropolitul prevăzând perioada

școlarizării lor: copiii de mazil, de neguțători și de alte bresle de cinste „de la vârstă de trei ani

în sus, pân-la 12 ani și mai sus”, iar fiii de preoți „să învețe pân-la 20 ani și mai sus”. Pentru

„copiii prostimii” nu se prevedea durata studiilor, însă acestea țineau probabil atât cât le ea

necesar să învețe citirea, scrierea și „învățăturile creștinești”.

Generalizarea accesului la învățământ pe care a propus-o mitropolitul Nichifor a fost

văzută ca o măsură neașteptată și îndrăzneață, modernă, fără de pereche în țările apusene. Nu

se cunoaște cum au fost puse în practică aceste hotărâri ale ierarhului.

Mitropolitul Nichifor s-a retras din scaun spre sfârșitul anului 1750, recomandând

alegerea unui pământean ca succesor, potrivit datinilor țării. La 13 noiembrie 1750, în scaunul

mitropolitan al Moldovei a fost ales episcopul de Rădăuți, Iacov Putneanul (1750-1760). Cu

metania la Putna, unde s-a format sub îndrumarea mitropolitului Antonie pe timpul egumeniei

acestuia acolo, Iacov s-a distins prin calitățile sale cărturărești și de bun administrator, fiind

ales la rândul său egumen al mănăstirii. La 11 august 1745, după un an de la asumarea

ascultării de egumen, a fost ales episcop de Rădăuți, unde a păstorit până la chemarea sa la

Iași, ca mitropolit al Moldovei.

12

Ierarh iubitor de învățătură, mitropolitul Iacov s-a remarcat prin grija față de

învățământul din vremea sa și mai ales față de cel în limba română. Știrile documentare

despre modul cum și-a asumat el calitatea de epitrop al școlilor sunt relativ puține, dar ele lasă

să se vadă preocuparea constantă a ierarhului în această direcție.

Timpul păstoririi sale a coincis cu o perioadă de stagnare a evoluției școlilor din

Moldova întreținute de stat datorată împrejurărilor politice potrivnice și mai ales crizei

financiare prin care trecea țara, supusă unei fiscalități din ce în ce mai apăsătoare a regimului

fanariot. Schibările dese de domni și preocupările acestora pentru a-și asigura veniturile

necesare menținerii și prelungirii domniei au făcut ca interesul acordat funcționării și

întreținerii școlilor din Iași să fie unul redus. Domnii Constantin Racoviță (1749-1753, 1756-

1757), Matei Ghica (1753-1756) și Scarlat Ghica (1757-1758) s-au mulțumit să observe

hotărârile privitoare la școli date de înaintașii lor în scaun. Abia venirea domnului Ioan Teodor

Callimachi (1758-1761) va fi prilej al unei noi cercetări atente a stării învățământului, în

vederea îmbunătățirii calității acestuia, dar și motiv de retragere din scaunul mitropolitan a lui

Iacov Putneanul, care nu a înțeles să fie duplicitar cu păstoriții săi și să dezlege darea

văcăritului la insistențele domnului.

Școlile din Iași au funcționat în această perioadă în direcția hotărâtă de Grigore Ghica

prin așezământul din 1747. Mitropolitul Iacov cunoștea bine această orânduire, la care

subscrisese în calitate de episcop de Rădăuți și în baza căreia organizase școala de pe lângă

episcopia pe care o avea în grijă. Ca mitropolit, în calitatea de epitrop al școlilor pe care o

fixase hrisovul domnesc conducătorului spiritual al Moldovei, va avea grijă, cu mijloacele ce

le avea la îndemână, de bunul mers al școlii domnești grecești din Iași. De aceea lui se va

adresa în primul rând domnul Ioan Teodor Callimachi pentru a afla informații despre starea

școlilor elinești.

Nu se poate spune în ce s-a concretizat purtarea de grijă a lui Iacov față de școala

grecească din Iași în afară de plata dascălilor și atenta supraveghere a procesului didactic al

școlii. În schimb se pot urmări ostenelile sale pentru un învățământ în limba română, grija față

de cultura preoților și chemarea copiilor oamenilor simpli spre studiul cărții.

În 1751, atunci când punea la îndemâna preoților Adunarea celor Șapte Taine,

mitropolitul adăuga și alte învățături trebuincioase pe care le expunea sintetic, foarte pe

înțeles și într-o formă simplă, în speranța că acele puține învățături vor putea să le ofere o

bază de cunoștințe solidă pentru a le împărtăși și enoriașilor. În prefața Antologhionului din

1755, Iacov va expune concepția sa despre menirea pe care o are Biserica față de educarea

viitorilor slujitori ai altarelor, raportându-se și la demersurile pe care le făcea statul pentru a

13

sprijini învățământul.

Mitropolitul Iacov nu s-a mulțumit doar să teoretizeze despre necesitatea învățăturii

pentru om, ci, cu spirit practic, a pus la îndemâna celor pe care îi chema la învățătură

Bucvarul, primul manual școlar în limba română care s-a tipărit în Moldova.

În 1759, la solicitarea domnului Ioan Teodor Callimachi, mitropolitul Iacov va face

împreună cu învățatul grec Critias propuneri menite a pune ordine în învățământul din

Moldova și a reabilita școala domnească grecească din Iași. La propunerea înaltului ierarh

domnul a inclus între școlile susținute din darea pe care o dădeau clericii și școala de la

Mănăstirea Putna unde se afla deja un dascăl, care „de câțiva ani învață cu mare folos” pe

copiii care nu puteau ajunge din pricina depărtării la celelalte școli.

La începutul anului 1760, nedorind să dezlege blestemul mare pe care îl pusese asupra

dării văcăritului, Iacov se va retrage din scaun la mănăstirea sa de metanie, la Putna. În locul

său va veni fratele domnului, Gavriil Callimachi, care până atunci, timp de 15 ani, păstorise în

scaunul mitropolitan al Tesalonicului.

Mitropolitul Gavriil Callimachi (1760-1786) a fost un ierarh cult, format la

mănăstirea Putna, unde a învăţat carte. Tradiţia culturală a familiei sale a fost reprezentată şi

de fratele Ioan Teodor Callimachi, domn erudit, preţuitor al culturii şi al oamenilor învăţaţi.

Până a reveni în Moldova, mitropolitul Gavriil a cunoscut şi mediile culturale de la

Constantinopol şi Tesalonic. Ajuns în scaunul vlădicesc al „patriei” natale, cu ajutorul fratelui

său, el a fost în fruntea tuturor acţiunilor menite să contribuie la dezvoltarea culturii moldave.

Acest prim rol pe care-l avea mitropolitul pentru învăţământ este recunoscut de toate

hrisoavele domneşti, începând cu cel din 1762 şi până în 1775. Rolul mitropolitului Gavriil

pentru şcoala din Moldova a fost unul foarte important. În 1762 ia parte la organizarea

învăţământului şi pune la dispoziţia Academiei un teren cumpărat de el lângă Mitropolie.

Atunci când Grigore Alexandru Ghica reorganizează Academia, în 1776, îl pune pe mitropolit

în fruntea epitropilor. Gavriil Callimachi a fost un bun cunoscător al mersului învăţământului

din Moldova şi a stării şcolilor, aşa cum demonstrează şi corespondenţa cu generalul rus

Rumianţev în care ierarhul descrie „starea şi aşezarea şcolilor”. În 1771 mitropolitul i-a cerut

sprijinul lui Rumianţev pentru redeschiderea Academiei şi împreună cu Leon Gheucă,

episcopul Romanului, a încercat să obţină o limitare a influenţei greceşti în învăţământul din

Moldova.

Între colaboratorii apropiați ai mitropolitului Gavriil s-a remarcat episcopul

Romanului, Leon Gheucă. Ostenelile sale cărturăreşti au fost apreciate de contemporani şi de

urmaşi. Leon petrecea destul de mult timp la Iaşi, fiind legat de mediul cultural de aici, cu

14

care era familiarizat încă din perioada cât a fost protosinghel la Mitropolie. Din mărturiile lui

Dositei Obradovici aflăm că iarna anului 1783 Leon a petrecut-o la Iaşi, îndeletnicindu-se cu

preocupări intelectuale. La Iaşi îl întâlnim şi în ajunul hirotoniei lui Iacov Stamati ca episcop

de Huși, în iarna lui 1782. Încă de când era protosinghel Leon i-a cerut lui Vartolomei

Mazereanu să-i traducă în româneşte Itica ieropolitica, iar după ce a ajuns episcop s-a adresat

lui Toma Dimitriu, logofăt la mitropolia din Iaşi începând cu anul 1760, pentru mai multe

traduceri care arată preocupările culturale ale timpului, dar şi atmosfera politică la care ele se

raportau.

În 1786, Leon Gheucă (1786-1789) a ajuns în scaunul mitropolitan, urmărind cum era

firesc dezvoltarea firească a activităților culturale ale eparhiei. Timpul scurt al păstoririi sale

nu i-a dat prilejul unor realizări așa cum și-ar fi dorit, însă viziunea pe care o avea despre

misiunea Bisericii și grija cu care își alegea colaboratorii pentru aceasta l-au făcut ca în anul

1788 să-l cheme la Mitropolie pe tânărul Veniamin Costachi, viitorul mitropolit al Moldovei,

pe care episcopul de Huşi Iacov Stamati îl luase sub îndrumarea sa pentru a face din el un bun

slujitor al Bisericii.

În anul 1792, prin „alegerea de opşte”, în scaunul mitropolitan al Moldovei va veni

Iacov Stamati (1792-1803). Acesta păstorise timp de zece ani ca episcop la Huşi (1782 –

1792) cu provocarea de a transforma o episcopie „prădată până la scândură” într-o „grădină a

Moldovei”. Realizările administrative au creat cadrul necesar pentru cele culturale, astfel încât

cel pe care actul de hirotonie în episcop îl recomanda ca fiind „vrednic de toată ştiinţa” a

desfăşurat o frumoasă activitate culturală. Deşi a păstorit în vremuri grele, mitropolitul a găsit

echilibrul necesar pentru a face să primeze interesul Bisericii şi a evita amestecul puterii

politice în viaţa acesteia. De aceea a fost încadrat în egală măsură între cărturarii şi oamenii

politici ai vremii sale, ca unul care s-a manifestat activ în toate domeniile vieţii politice şi

culturale.

Prin personalitatea şi activitatea sa, mitropolitul Iacov Stamati a fost, la sfârşit de secol

XVIII şi început de secol XIX, „un centru de gravitate al culturii din Moldova”.

S-a remarcat în primul rând prin grija pe care a purtat-o învăţământului. În hrisovul din

30 septembrie 1793, dat pentru şcoala din Botoşani, domnul Mihail Suţu arată că autorul

moral al actului este mitropolitul Iacov, care împreună cu boierii l-au sfătuit să rânduiască un

dascăl elinesc spre „întemeerea aceştii scoli” din târg şi să dea biserica Uspenia „ca să fie la

şcoala de acolo dinpreună cu toate dughenele şi afierosirea (toate bunurile care-i sunt oferite,

consacrate bisericii n.n.) ce are, şi va avea de acum înainte această biserică”. Pentru ca şcoala

organizată de el să nu sufere din pricina lipsei profesorilor, domnul a hotărât ca epitropii din

15

Botoşani să se adreseze mitropolitului şi epitropilor Academiei din Iaşi, pentru ca aceştia să

rânduiască dascăli trebuincioşi şi să se îngrijească de leafa lor, care urma să se dea din venitul

şcolilor.

Mitropolitul Iacov Stamati s-a îngrijit şi de alte şcoli din ţară în afară de cea amintită,

de la Botoşani. Unii autori au vorbit de atenţia pe care a acordat-o şcolii de la „Sfântul

Nicolae Domnesc” din Iaşi, restaurând-o şi îmbunătăţind-o.

Expresia preocupării lui Iacov Stamati pentru învăţământul din Moldova este

anaforaua cu privire la şcoli din 28 aprilie 1800. Deşi face referire specială la Academia

domnească din Iaşi, aceasta este o încercare de reformă generală, pentru că, aşa cum am

văzut, de la înalta instituţie de învăţământ din capitala Moldovei, erau trimişi profesori la

şcolile din ţinuturi. Viziunea mitropolitului asupra şcolii este una integrală, care privește atât

aspectul material, cât și metodele şi direcţiile pe care trebuie să le urmeze un învăţământ

pentru ca să-şi împlinească menirea de formator al caracterelor.

Strâns legată de preocuparea pentru şcoală a fost grija lui Iacov Stamati de a pune la

dispoziţia elevilor manuale didactice. Manualele şcolare au apărut, la îndemnul ierarhului, în

tipografia mitropolitană refăcută de el, fiind rodul ostenelilor episcopului Amfilohie Hotiniul.

În 1795 au fost tipărite Gramatica theologhiciască, De obşte Gheografie și Elemente

arithmetice arătate firesc. Ele promovează noile principii pedagogice pe care le-a expus şi

mitropolitul în anafora. Deşi nu avem dovezi clare despre prezenţa lor între manualele de

studiu de la Academia din Iași, este de presupus că ele au constituit material didactic pentru

elevi, chiar şi numai ca bibliografie. Nu se poate ca ele să fi lipsit din biblioteca Academiei,

faţă de care mitropolitul Iacov a arătat atâta grijă.

O parte din recomandările făcute în anaforaua din 28 aprilie 1800 de mitropolitul

Iacov Stamati au fost puse în practică în timpul urmaşului său în scaun, mitropolitul

Veniamin Costachi (1803-1842). În timpul său s-a introdus în şcoli cursul de geometrie

practică, Gheorghe Asachi fiind primul inginer şi arhitect în Moldova care a ţinut acest curs.

Dreptul civil despre care ierarhul observa că este de neapărată necesitată în şcoala din

Moldova a fost introdus în Academia domnească în secolul al XIX-lea. Un principiu care a

rămas valabil până astăzi în ceea ce priveşte înzestrarea bibliotecilor de interes public este cel

al depozitului legal.

În 1803, la doar câteva luni de la venirea sa mitropololit la Iași, Veniamin Costachi a

înființat Seminarul de la Socola, cea dintâi școală de grad gimnazial în limba română,

precedând inițiativele de acest fel din celelalte țări române. Între anii 1808 – 1809, și-a încetat

cursurile, pentru a le relua apoi, fără întrerupere până în 1821 când, în împrejurările politice

16

care au dus la sfârșitul regimului fanariot din Moldova și Țara Românească, a fost nevoit să-și

întrerupă activitatea pentru o perioadă mai îndelungată.

În paralel cu înființarea Seminarului de la Socola, mitropolitul Veniamin a fost

preocupat și de soarta celorlalte școli din Moldova. Prin hrisovul din 24 mai 1803 ierarhul a

fost numit președinte al epitropiei învățăturilor publice din Moldova instituite atunci. S-a

hotărât înființarea unei școli românești pe lângă cea grecească de la mănăstirea Mavromolu

din Galați, înființarea de școli elinești și românești la Focșani și Bârlad, creșterea bugetului

pentru susținerea școlilor cu o sumă de 1800 lei din vistieria țării care se adăuga celor strânse

prin contribuția clerului, organizarea mai temeinică a procesului de învățământ, precum și

sporirea numărului de burse pentru elevii săraci de la Academia grecească din Iași. În

octombrie 1805 a organizat o școală de cântări bisericești la condurerea căreia l-a numit pe

Petru Lampadarie, protopsaltul bisericii celei mari a Constantinopolului. Tot în toamna

aceluiași an mitropolitul va trimite la studii pe fiii protopopului Lazăr Asachi, Gheorghe și

Clemens – Daniil, Gheorghe Asachi fiindu-i după întoarcerea în Moldova un colaborator

apropiat în politica școlară pe care a promovat-o. Între anii 1814 – 1818, Asachi a predat la

Academia domnească din Iași un curs teoretic și practic de inginerie în limba română, punând

astfel bazele învățământului politehnic la români.

Din cele prezentate mai sus, se constată că între anii 1711 – 1821 Biserica a avut un

rol important în promovarea științei de carte în rândul păstoriților ei, acordând o atenție

deosebită învățământului în limba română. S-au remarcat în chip special, prin proiectele lor

școlare, mitropoliții Nichifor, Iacov Putneanul, Iacov Stamati și Veniamin Costachi. În paralel

cu învățământul din școlile avute în atenție de stat s-a cultivat știința de carte în așezămintele

monahale ale Moldovei, astfel că partea a doua a primului capitol urmărește să prezinte școlile

mănăstirești. Școlile mănăstirești din secolul al XVIII-lea continuă tradiția cărturărească a

secolelor anterioare. Ele desfășurau un învățământ cu caracter elementar urmat de viețuitorii

mănăstirii respective dar și de laici veniți special pentru a deprinde știința de carte. Sub

îndrumarea unui călugăr învățat aceștia învățau să scrie și să citească. Manualele școlare erau

cărțile de cult care-i familiarizau pe cei care învățau carte cu rânduiala de slujbă, cu

rugăciunile Bisericii și cu învățătura de credință. Odată deprins scrisul și cititul, laicii se

întorceau în satele lor, mulți fiind hirotoniți preoți, iar monahii își foloseau cunoștințele pentru

a copia cărțile de slujbă trebuitoare mănăstirii sau opere ale Sfinților Părinți, pentru folosul

duhovniceasc al lor și al obștii din care făceau parte. În toate mănăstirile unde se copiau

manuscrise au funcționat școli mănăstirești.

17

Școlile mănăstirești din perioada fanariotă nu pot fi despărțite de viața monahală din

Moldova în care pot fi distinse trei curente diferite ca structură și scop. Monahismul

tradițional românesc este caracterizat în acest veac prin obşti mici de până la cel mult

douăzeci de vieţuitori. Au fost ctitorite numeroase așezări monahale, multe dintre ele fiind

schituri înființate de călugării români și puse sub directă dependență de Mitropolie sau

Episcopii ca răspuns la acțiunile călugărilor greci care i-au înlăturat din marile ctitorii

voievodale românești care fuseseră închinate „Locurilor Sfinte”. Profilul duhovnicesc al

monahismului românesc a fost unul cu un pronunțat caracter social, monahii români fiind

implicați în activitatea socială, misionară și culturală a Bisericii, astfel că pe lângă mănăstirile

neînchinate au fost înfiinţate mici şcoli, spitale sau alte instituţii social-caritabile, în legătură

foarte strânsă cu credincioșii.

Călugării greci, care ocupau mănăstirile închinate şi multe dintre bisericile de mir din

marile oraşe şi târguri aveau ca unic scop, cu rare excepţii, îmbogăţirea cât mai rapidă şi prin

orice mijloace, astfel că s-au dovedit de multe ori delăsători față de activitățile culturale, așa

cum am văzut în legătură cu învățământul grecesc din Moldova.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Moldova se va dezvolta un nou curent

monahal prin venirea starețului Paisie Velicicovschi la Mănăstirile Dragomirna, Secu și

Neamț. Acesta se caracteriza prin rânduiala athonită aspră a izolării monahilor de lume,

evitând implicarea socială a lor. Este semnificativă în acest sens intervenția lui Paisie pentru

ca familiile sătenilor aflate pe proprietățile Mănăstirilor Secu și Neamț să fie strămutate în

satul Timișești unde asistența religioasă în biserica satului să fie asigurată de un preot de mir.

Paisianismul, ca mișcare duhovnicească de reînnoire a monahismului ortodox, s-a dezvoltat

după moartea starețului în 1794 mai ales în Rusia, prin ucenicii săi care, profitând de

abrogarea edictelor antireligioase ale Ecaterinei a II-a, s-au răspândit până în cele mai

îndepărtate colțuri ale imperiului.

Școlile mănăstirești cele mai prestigioase din acest secol au fost cele de la Mănăstirile

Neamț și Putna, însă alături de acestea se remarcă și cele din Mănăstirile Secu, Pocrov,

Brătești-Pașcani, Moldovița, Râșca, Bistrița, Dragomirna, Agapia, Văratic, Măgura Ocnei etc.

Pe lângă tradiționalele școli mănăstirești, în perioada fanariotă s-a pus problema

funcționării de școli pe lângă centrele eparhiale. Prin hrisovul pentru școli pe care îl va da la

25 decembrie 1747, domnul Grigore Ghica va rândui ca pe lângă fiecare episcopie să

funcționeze câte o școală, îngrijindu-se în detaliu de modalitatea recrutării dascălilor și de

întreținerea lor: „Însă socotindu-se că unele ținuturi fiind depărtate nu pot ajunge toți

locuitorii cu copiii lor la școalele de la Iași, și mai vârtos cei săraci, fără putință, și pentru ca

18

să cuprindă să se împărtășească toți de această milă, s-au socotit la trei episcopi a țării să se

mai așeze trei școale slavonești și românești, la trei episcopii: la Roman, și la Rădăuți și la

Huși. Pentru care să aibă purtare de grijă sfințiile sale episcopii a găsi dascăli învățați la

slovenie, ori și la românie, ori din cei ieșiți din școalele de la Iași, ori dintr-alții, și să se așeze

la fieștecare episcopie câte o școală de învățătura copiilor. și acei trei dascăli de la acele trei

școale să fie datori a se sili cu învățătura copiilor, atât cu sârbia cât și cu românia …”.

Capitolul al II-lea al lucrării prezintă activitatea tipografică din Moldova, urmărind

tipăriturile care au apărut în tipografia mitropolitană din Iași, în tipografia de la Episcopia

Rădăuților, în tipografia greacă și apoi greco-arabă de la Mănăstirea Sf. Sava, în tipografia

particulară a lui Duca Sotiriovici și în tipografia de la Mănăstirea Neamț.

Dezorganizată de evenimentele politice de la începutul secolului al XVIII-lea,

activitatea tipografică va găsi un sprijinitor în persoana domnului Nicolae Mavrocordat care

va organiza, cu ajutorul patriarhului Hrisant Notara, tipografia de la mănăstirea Sf. Sava din

Iași care era închinată Patriarhiei Ierusalimului. Tipografia de la Sf. Sava a continuat

activitatea celei de la Cetățuia, însă fiind singura din Moldova a trebuit să țină seamă și de

necesitățile locale. Tocmai de aceea Mavrocordat a rânduit meșteri tipografi pricepuți la

tipăriturile slavone și românești și a înzestrat tipografia cu slovele necesare unor astfel de

tipărituri. Primele două lucrări apărute erau destinate unor necesități interne, fiind cărți de

cult, și ele menționau și pe mitropolitul Ghedeon al Moldovei. În 1714 a fost tipărit un

Sinopsis care cuprindea Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului și rânduieli de slujbă mai cu

seamă din cele Șapte Laude, iar în 1715 a fost tipărit un Liturghier care cuprindea cele trei

Liturghii ortodoxe, cu textul slujbei în slavonește, iar tipicul și unele rugăciuni în românește.

Spre sfârșitul anului 1715 fost tipărită în grecește Dogmatica Sf. Ioan Damaschin.

Războiul austro – turc din 1716 – 1718 a dezorganizat activitatea tipografică din

Moldova. Chiar dacă nu se cunoaște nici o lucrare tipărită până în 1726, preocupările legate

de tipar, și ostenitorii lui nu lipsesc.

În anul 1726 activitatea tipografică se va relua, pentru scurt timp, tipărindu-se în

tipografia mitropolitană două lucrări liturgice, de cea mai mare trebuință pentru slujba zilnică

de la mănăstiri și parohii: Antologhionul și Octoihul. Este pentru prima oară în secolul al

XVIII-lea când avem informație despre tiparnița mitropolitană. După risipirea atelierului

folosit în secolul trecut odată cu plecarea mitropolitului Dosoftei în Polonia nu mai avem alte

informații despre această tipografie.

Mitropolitul Antonie a fost și el preocupat de înzestrarea bisericilor cu cărți liturgice,

astfel că la scurt timp după ce a trecut din scaunul episcopal de la Rădăuți în cel mitropolitan

19

de la Iași, va scoate „în sfânta Mitropolie a Moldovei” o Psaltire slavonă, apărută în 1731. I

se atribuie și tipărirea în 1732 a unei lucrări destinate clericilor Învățături preoțești despre

șapte taine, după ediția din 1724 a episcopului Damaschin de la Râmnic.

Preocupările mitropolitului Antonie pentru tipărirea cărților de cult în Moldova au fost

mai vaste decât ceea ce cunoaștem noi astăzi. Dintr-o scrisoare din 23 aprilie 1735 aflăm că a

cumpărat hârtie tipografică de la Danzing, de la un anume pan Watson, cele o sută de coli

urmând să fie aduse până la Cernăuți de Frăția Ortodoxă din Liov. Poate că acestea vor fi fost

folosite în 1736 pentru tipărirea unui Apostol semnalat în două exemplare într-o biserică din

comuna Ieud, Maramureș.

Împrejurările grele ale războiului dintre anii 1735 – 1739 nu au îngăduit ca tipografia

mitropolitană să-și continue activitatea. Aceasta va fi reluată odată cu venirea în a doua

domnie la Iași a lui Constantin Mavrocordat, în timpul mitropolitului Nichifor. Domnul a fost

preocupat de reorganizarea tiparului moldovenesc, care era în urma celui din Țara

Românească.

În timpul păstoririi mitropolitului Nichifor (1740-1750) în Iași au funcționat patru

tipografii: cea mitropolitană, cea de pe lângă Episcopia de Rădăuți, tipografia particulară a

grecului Duca Sotiriovici din Tassos și tipografia greco-arabă de la Mănăstirea Sf. Sava.

Părerile cercetătorilor cu privire la funcționarea tipografiei mitropolitane din Iași în

timpul păstoririi mitropolitului Nichifor (1740-1750) sunt împărțite. Constantin Turcu, în

1960, era de părere că tiparnița mitropoliei nu mai funcționa din 1732. Astfel că lista

tipăriturilor cunoscute fără menționarea tipografiei o atribuia activității lui Duca Sotiriovici.

În 1971 profesorul T. G. Bulat evită să se pronunțe asupra acestui aspect. Între cercetătorii mai

noi, Elena Melinte (Chiaburu) crede că este posibil ca Duca Sotiriovici să fi lucrat inițial în

tipografia mitropoliei, unde a fost folosit și ca traducător nu doar ca meșter tipograf, domnul

Constantin Mavrocordat încredințându-i sarcina de a traduce din grecește Octoihul. Profesorul

Adrian Pricop observă că documentele de arhivă nu amintesc de vreo activitate a tipografiei

mitropolitane și preferă să nu se pronunțe asupra locului apariției Psaltirii din 1731 și a

Evangheliarului din 1741, tipărite în Iași, așa cum arată foile de titlu. Însă în cadrul aceluiași

studiu preia părerea anterioară a lui Constantin Turcu consiterând că tipografia lui Duca

Sotiriovici a suplinit activitatea tipografiei mitropolitane care nu mai exista de mult. Pe de altă

parte, părintele profesor Mircea Păcurariu este de părere că tipografia mitropoliei a funcționat

în timpul mitropolitului grec Nichifor, în ea apărând „Evangheliarul (1741), Evhologhionul

sau Molitvelnicul (1741 și alte ediții) și Octoihul (Paraclitichi, 1742), toate în românește, și

unele despre care nu avem date sigure”. Aceeași părere a fost acceptată și de autorii ultimului

20

tratat de Istoria Românilor apărut sub egida Academiei Române, care arată că atelierul lui

Duca Sotiriovici a funcționat paralel cu acela al Mitropoliei.

Puținătatea izvoarelor și lipsa unor informații sigure despre locul tipăririi unora dintre

lucrările apărute în timpul păstoririi motripolitului greu Nichifor, face ca afirmațiile despre

funcționarea în această perioadă a tipografiei mitrpolitane să rămână încă în faza ipotezelor. În

ceea ce ne privește, acceptăm ipoteza funcționării tipografiei mitropolitane în perioada

menționată. Este greu de presupus că în urma dispozițiilor domnești din 1742, care au dus la

înființarea tipografiei de la Episcopia de Rădăuți, tipografia mitropolitană a fost neglijată.

Însă, deoarece aceasta avea o activitate slabă necesitând eforturi și mijloace pentru

intensificarea ei care nu erau la îndemână, domnul a apelat la tipografia particulară a lui Duca

Sotiriovici, capabilă să aibă un program susținut de tipărire, așa cum își dorea Constantin

Mavrocordat.

În urma măsurilor luate de domnul Constantin Mavrocordat pentru înviorarea

activității tiparului, a fost înfiițată tipografia de la Rădăuți, pe lângă sediul Episcopiei de

acolo. A funcționat sub îndrumarea episcopilor Varlaam (1735-1745) și Iacov I Putneanul

(1745-1750), acesta din urmă mutând-o la Iași, atunci când a ajuns mitropolit. În această

tipografie au fost imprimate mai multe cărți de cult, se pare cinci la număr. Trei dintre acestea

au fost imprimate cu osteneala episcopului Varlaam: Catavasier (1744), Antologhion (1745) și

Ceaslov (1745), iar două sub îndrumarea lui Iacov: Liturghier (1745) și Ceaslov (1746).

Între 1743 și 1752 a funcționat la Iași tipografia „particulară” a grecului Duca

Sotiriovici, originar din insula Thasos. Aici au apărut Psaltirea cu tâlc (1743), Liturghierul

(1747), Triodul (1747), Psaltirea (1748), Octoihul (1749), Rânduiala sfeștaniei mici (1750),

Ceaslovul (1750), Canonul Sfântului Spiridon (1750), Sinopsis, adică adunare a celor șapte

Taine (1751), Adunare de rugăciuni (1751), Slujba Sf. Timotei (1752) și Târnosania (1752).

Tipografia greco-arabă de la Mănăstirea Sf. Sava din Iași a tipărit prima lucrare la un

an după venirea la Iași a patriarhului Silvestru al Antiohiei. La 19 iulie 1745 a ieșit de sub

teascurile ei un Liturghier (Condac în limba arabă) în imbile greacă și arabă. Un an mai

târziu, la 13 iulie 1746, a fost tipărită lucrarea Cartea arbitrul adevărului și expunerea

dreptății, care conținea două opere polemice: lucrarea patriarhului Nectarie al Ierusalimului,

Cartea arbitrul adevărului și al dreptății, tradusă din grecește în arabă de patriarhul Silvestru

și opera lui Eustratie Argentis, Manual contra infailibilității papii, tradusă în limba arabă de

Masaad Nașu din Damasc. La 25 februarie 1747 a fost tipărită o altă lucrare a lui Eustratie

Argentis, Cina cea divină. Traducearea în arabă a fost făcută de către patriarhul Sivestru care

a găsit că era potrivit să o tipărească „pentru folosul creștinilor din eparhia sa”. Tot în 1747 a

21

fost tipărită la Iași Colecția scrierilor celor două sinoade convocate la Constantinopol, despre

catolicismul în Siria. Aceasta conținea scrierile alcătuite de sinodul întrunit la Constantinopol

la sfârșitul anului 1723, sub președenția patriarhului Eremia și de sinodul întrunit în 1727, sub

președenția patriarhului Paisie, precum și 5 articole arabe care combăteau cele 5 inovații

introduse de catolici în dogma creștină a uniților. Lucrarea conținea de asemenea și o parte din

Mărturisirea de credință a Bisericii apostolice de Răsărit.

După 1747 nu mai apar alte lucrări tipărite în tiparniţa greco-arabă din Iași. Probabil că

odată cu plecarea patriarhului Silvestru din Moldova a fost luată și tipografia.

Acest episod din viața tiparului în Moldova arată ajutorul dat de domnii de la Iași

ortodoxiei din Orient prin sprijinirea imprimării cărților de cult și antimiselor necesare

desfășurării vieții liturgice, cărților de învățătură și de apărare a credinței ortodoxe în fața

încercărilor agresive de prozelitism ale călugărilor iezuiți și prin ajutoarele materiale oferite.

Mitropolitului Nichifor i-a urmat în scaun Iacov Putneanul. Acesta a continuat

activitatea pastotală începută la Rădăuți, purtând o grijă deosebită tipăririi cărților, susținând

un program tipografic intens și diversificat. În timpul păstoririi sale, vor funcționa în Moldova

două tipografii: cea a lui Duca Sotiriovici și tipografia mitropolitană. Până a reusit să utileze

și să înzestreze tipografia mitropolitană pentru a putea susține o activitate constantă,

mitropolitul Iacov va tipări primele lucrări în tipografia lui Duca Sotiriovici. Prima lucrare

care precizează clar în foaia de titlu că e tipărită „în sfânta Mitropolie în Iași” este

Molitvenicul din 1754.

Mitropolitul Iacov va pune în slujba activității tipografice toate resursele pe care le va

avea la îndemână implicând la tipărirea cărților pe mulți din cărturarii vremii: Duca

Sotiriovici, Cosma Vlahul, Grigorie Stan, Sandu, Ieremia Marcovici, Evloghie și fiul său

Gheorghe Evloghie.

Au fost tipărite Molitvenicul (1754), Antologhionul (1755), Bucvarul (1755) și

Apostolul (1756).

Mitropolitul Gavriil Callimachi a acordat şi el sprijin teascului mitropolitan, dar în

timpul arhipăstoririi sale activitatea editorială a trecut printr-o perioadă de decădere, fiind

scoase un număr relativ redus de lucrări. În timpul lui Leon Gheucă activitatea tipografică va

cunoaşte un nou impuls prin ostenelile lui Mihail Strilbiţchi.

Războiul ruso – turc dintre anii 1787 – 1792 a făcut din teritoriul Moldovei teatru de

operaţiuni militare, ţara ajungând sub ocupaţie şi administraţie rusă. Situaţia a adus schimbări

şi în viaţa bisericească. Trupele ruseşti, conduse de cneazul Potemchin, l-au impus pe

22

Ambrozie Serebrenicov, mitropolitul Ecaterinoslavului şi arhiepiscop al Poltavei, ca exarh al

Mitropoliei Moldovei.

În timpul lui, activitatea tipografică a fost continuată de Mihail Strelbiţchi care a scos

o serie de cărţi liturgice: Psaltirea (1790), Apostolul (1791), Catavasierul (1792). Tot acum au

apărut şi câteva lucrări de edificare sufletească, în româneşte şi ruseşte: Dialoguri ruso –

româneşti (1789), Înscurtă adunare a numelor (1789), Învăţătură creştinească (1790),

Cercetarea creştinismului (1790; în ruseşte), Datoria şi stăpânirea blagocinilor şi a

protopopilor (1791), Trepetnic de semne omeneşti (1791). Ambrozie l-a făcut arhimandrit pe

Paisie Velicikovshi, iar cuvântarea ţinută cu acest prilej al vizitei sale la mănăstirea Neamţ, la

24 februarie 1790, a fost tipărită în acelaşi an, în ruseşte, la Iaşi.

O dată cu retragerea oştilor ruseşti în 1792, arhiepiscopul Ambrozie va lua cu sine

tipografia mitropoliei şi pe Mihail Strilbiţchi, acesta din urmă continuându-şi activitatea la

Dubăsari. Astfel, la urcarea sa în scaunul mitropolitan al Moldovei, Iacov Stamati va găsi

tiparul într-o stare nepotrivită menirii sale. De aceea el îl va restaura, înzestrându-l cu nouă

feluri de litere şi patru teascuri de lemn, astfel încât în 1793 Hrisovul de aşezăminte al lui

Mihail Suţu Voevod apărea întru a „preasfinţiei sale cea din nou făcută tipografie”. O

reînnoire a tipografiei s-a făcut în 1799. Mitropolitul Iacov Stamati a tipărit la Iaşi un număr

bogat şi divers de lucrări: Liturghierul (1794), Psaltirea (1794), Ceaslovul (1797),

Prăvilioară adică Molitvelnic în scurt (1802), Psaltirea (1802), manualele școlare amintite și

altele. Un loc cu totul aparte între cărţile ieşite de sub teascul mitropolitan, înnoit de Iacov

Stamati, îl ocupă lucrarea Critil şi Andronius apărută în 1794, reprezentând traducerea

românească a unei părți a romanului El Criticón a lui Baltasar Gracian.

În timpul păstoririi mitropolitului Veniamin Costachi au funcționat în Moldova două

tipografii: tipografia mitropolitană în Iași și, din 1807, tipografia de la Mănăstirea Neamț. Au

fost tipărite cărți de cult: Liturghierul (Iași, 1818), Antologhionul (Iași, 1806 și Neamț, 1825),

Tipiconul Sfântului Sava (Iași, 1816), Evanghelia (Neamț, 1821), cărți de învățătură: Cazania,

Chiriacodromion, (Neamț, 1811) și traduceri din literatura patristică și postpatristică. În anul

1818 a apărut la Mănăstirea Neamț o ediție a Noului Testament.

Activitatea tipografică din Moldova în perioada fanariotă a fost una rodnică fiind

tipărite pe lângă cărțile necesare cultului și lucrări de învățătură, traduceri din literatura

patristică și postpatristică, iar spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, depășindu-se sfera strict

teologică, au fost publicate traducerile în românește ale unor opere literare, istorice și

filozofice.

23

Tot în legătură cu activitatea tipografică este și traducerea unor lucrări din literatura

patristică și postpatristică. Traducerile din literatura patristică făcute în secolul al XVIII-lea și

la începutul secolului al XIX-lea reprezintă continuare firească și o intensificare de ritm pe

drumul deschis de cei doi mari ierarhi cărturari moldoveni Varlaam și Dosoftei. Direcțiile și

preferințele pentru traducerile operelor sfinților părinți pe care le-au urmat cei doi mitropoliți

în secolul al XVII-lea au fost asumate și de cărturarii secolelor următoare. Un exemplu în

acest sens este traducerea, copierea și circulația Scării Sf. Ioan Scărarul.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odata cu stabilirea lui Paisie Velicicovschi

(1722-1794) și a ucenicilor săi în mănăstirea Dragomirna și apoi la Secu și Neamț, traducerea

literaturii patristice în limba română și cea slavo-rusă s-a intensificat și a căpătat un caracter

sistematic, astfel că se vorbește de școala de traducători din obștea starețului Paisie. El însuși,

ajutat de câțiva ucenici ucraineni și ruși traducea în slavonește, dar în același timp, mai mulți

monahi români din obște au tradus în limba română un număr mare de texte patristice,

hagiografice sau de polemică religioasă, care au circulat în manuscris în Moldova și Țara

Românească. Traducerile românești s-au realizat după izvoare grecești, dar și slavonești.

Ucenicii români ai starețului Paisie, mulți dintre ei cu studii la Academia domnească din

București, erau buni cunoscători ai limbilor greacă și slavă, astfel că însuși starețul îi avea ca

reper și ajutor în traducerile pe care le făcea, după cum însuși mărturisește. Între cei mai activi

traducători în română din obștea starețului Paisie amintim pe ieromonahii Macarie, Ilarion,

Isaac, Gherontie, Clement, Iosif și ierodiaconii Ștefan și Grigorie (viitorul mitropolit al Țării

Românești Grigorie Dascălul).

Mitropolitul Veniamin Costachi a fost preocupat să pună la dispoziția clericilor și

credincioșilor operele Sfinților Părinți, astfel că a îndemnat să fie revizuite traducerile mai

vechi sau să fie făcute altele, iar în măsura în care timpul i-a permis a tradus el însuși, așa cum

mărturisea în prefața Triodului tipărit la Neamț în 1833.

Capitolul al III-lea își propune să prezinte câteva chipuri de ierarhi și clerici cărturari.

În secolul al XVIII-lea, grupul de cărturari devine mai numeros decât în cel precedent. Ierarhii

moldoveni vor mobiliza o bună parte dintre aceștia, mai ales pe cei care făceau parte din cler,

în activitățile legate de școală și de tipar. Creionând câteva chipuri de ierarhi cărturari am avut

în atenție activitatea unor episcopi precum Pahomie al Romanului, Iacov Stamati în perioada

cât a păstorit la Huși și Roman Gheucă, episcop al Romanului și apoi mitropolit al Moldovei.

Între clericii cărturari am prezentat pe ieromonahii Lazăr Ursu și Ioasaf de la Mănăstirea

Neamț, pe arhimandritul Gherasim de la Mitropolia din Iași, pe ierodiaconul Gherasim de la

Episcopia Romanului și pe preotul și apoi arhimandritul Lazăr (Leon) Asachi.