CUVÂNT ÎNAINTE

Deşi perspectiva istorică îşi asociază, în mod firesc, reperele cronologice, o istorie a gândirii, doctrinelor şi metodologiei cercetării sociologice nu mai poate opera decât parţial cu acest criteriu, din mai multe cauze.

În primul rând pentru faptul că nu tot ceea ce s-a publicat în numele sociologiei sau în zonele adiacente acesteia mai rezistă, peste timp, la severul examen al calităţii ştiinţifice, impus de epistemologia contemporană. De aceea, unii autori obscuri, afirmaţi mimetic în raza de semnificaţie a unor curente, nu-şi mai pot găsi locul într-o istorie a sociologiei redactată din raţiuni şi cu finalităţi didactice. La aceştia ne-am raportat selectiv, reţinând doar contribuţiile care fie mai pot avea relevanţă pentru sociologia modernă, fie constituie elemente remarcabile pentru biografia sociologiei ca ştiinţă. Dacă luăm, deci, ca sistem de referinţă autorii, subliniem că am reţinut numai ideile cu valoare de patrimoniu pe care evoluţia gândirii sociologice le-a validat: creaţiile conceptuale, inovaţiile conceptuale şi categoriale, metodele de analiză a socialului care au contribuit la stimularea cercetării fundamentale şi aplicative, resemantizarea unor concepte ori reuşitele în elaborarea unor diagnoze care au avut impact semnificativ asupra restructurării orizonturilor teoretico-metodologice ale doctrinelor cu largă audienţă la momentele respective.

Pe de altă parte, exigenţele specifice unui curs universitar ne-au amplificat imperativul selectării stocului de informaţii pe care prelegerile îl pot conţine.

În consecinţă, din raţiuni metodice, am optat pentru o istorie a doctrinelor sociologice care s-au dovedit a fi repere de importanţă cardinală în evoluţia sociologiei de la începuturile sale până în cel mai imediat prezent; cu excepţia experienţelor aflate în curs şi care nu s-au constituit, încă, într-un corpus unitar şi coerent de enunţuri valide ştiinţific. În acest context,dată fiind aspiraţia de “obiectivitate” a sociologiei încă de la apariţia sa, prima parte a cursului grupează orientările cu nuanţe explicit sau implicit sociologistice ca exerciţii de desprindere a sociologiei de haloul metafizic care i-a fost arondat în condiţiile “naşterii” sale la modul epistemic.

Diversitatea acestora se raportează la o sferă de echivalenţe care le poate asigura o unitate implicită: aspiraţie spre macrosociologie şi tendinţa de realizare a unor sisteme explicative care să vizeze întreaga societate ca sistem social global.

Această etapă, preponderent doctrinară, din “timpul interior” al maturizării semantice a sistemului de concepte şi categorii proprii demersului sociologic, noi o considerăm ca fiind etapa clasică a sociologiei, numită de unii reprezentanţi ai genului şi “pure” sau “teoretice”. Este, în fapt, perioada modernă. Sub raport epistemic ea se încheie odată cu publicarea de către E. Durkheim a lucrării “ Les regles de la methode sociologiques”(1895) care a orientat cercetarea spre aspecte concrete ale realităţii sociale, fondând direcţiile metodologiei, ale metodelor şi tehnicilor de cercetare, care se vor dezvolta ulterior în strânsă legătură cu exigenţele de ansamblu ale evoluţiei spaţiului social global.

1

Reacţia faţă de dezvoltare, preponderent teoretică, la limita riscului de a se distanţa semnificativ de ritmurile şi proporţiile reale ale evoluţiei sistemului social, s-a concretizat în orientarea empiristă pe care noi o abordăm în registru comparativ dintre tradiţiile europene şi preocupările de profil americane.

Empirismul, prin proliferarea tehnicilor de culegere a datelor, a antrenat acelaşi risc pe care l-a generat şi sociologismul: dizolvarea individului în social. Dacă în orientările sociologiste subiectivitatea a fost în mod programatic exclusă din orizontul generalizărilor teoretice, rezervându-ise o poziţie subalternă faţă de acestea, empirismul a condus la obturarea adevăratului rol al individului în creaţia socială prin subordonarea lui estimărilor statistice şi tehnicilor matematice de culegere şi interpretare a datelor. Punctul culminant l-a atins transformarea individului din sursă de inovaţie socială în simplă cifră statistică!

În sensul “reconcilierii” exclusivismelor programatice dintre sociologia “pură-teoretică” şi sociologia “empirică – de teren”. Max Weber constituie punctul de plecare al unui postmodernism (avant la lettre) în dezvoltarea sociologiei. Noi îl considerăm ca întemeietor al sociologiei interpretative pe coordonatele căreia va evolua sociologia fenomenologică, interacţionalismul simbolic, etnometodologia şi chiar sociobiologia.

În ultima parte sunt grupate orientările sociologice care-şi propun recuperarea subiectivităţii şi introducerea ei, ca fapt de ştiinţă, într-o ordine a umanului.

Istoria sociologiei româneşti nu face parte din curs (cu excepţia lui D. Gusti), deoarece i-am rezervat, în complementaritate, o tratare simultană în cadrul orelor de aplicaţii şi lucrări de seminarii. Cu aceleaşi scopuri, bibliografia care nu a mai putut fi prezentată pe larg în prelegeri, este citată pentru a se constitui într-un instrument operativ de regăsire, în timp util, a informaţiei aferente curentelor sociologice sintetizate şi articulate în prezentul curs.

Pornind de la premisele enunţate şi oprindu-ne(atât cât, din raţiuni didactice este posibil) asupra reperelor tematice exponenţial reprezentative, am considerat că este legitim sub raport ştiinţific să avem ca obiectiv reconstituirea timpului interior al sociologiei plecând de la secvenţele definitorii pentru maturizarea sa conceptuală şi metodologică, nu de la timpul (obiectiv, cronologic) al societăţii şi nici de la timpul (subiectiv) al sociologilor, în mod fatal marcaţi de o existenţă (fizică) episodică, efemeră la scara eternităţii. De aceea, am “cules”, cu precădere, “fărâma de perenitate” care ne determină să recunoaştem că nu mai putem face sociologie fără a ne raporta la sistemul de referinţă pe care-l constituie creatorii de şcoli de reflexie sociologică şi de metode, tehnici şi procedee de cercetare care nu mai sunt, încă, valide până în cel mai imediat prezent.

Fără a subestima cele trei criterii de clasificare a doctrinelor sociologice:a) centrarea demersului sociologic pe creaţia conceptuală;b) centrarea pe problematica metodologiei de cercetare concretă;c) Implicarea nemijlocită a sociologiei în optimizarea structurilor sociale, noi le

considerăm doar posibile capitole ale unei istorii globale ce aşteaptă încă a fi scrise.

În concepţia noastră, o astfel de istorie universală a sociologiei ar trebui să cuprindă: 1) istoria doctrinelor sociologice europene şi americane: 2) istoria doctrinelor

2

sociologice orientale şi extrem orientale; 3) istoria sociologiei româneşti; 4) geneza şi dinamica epistemică a metodologiei cercetării sociologiei. Din acest vast program prezenta lucrare reprezintă doar prima parte.

Cât priveşte marxismul, noi nu l-am inclus din certe raţiuni metodice: marxismul şi neomarxismul nu aparţin sociologiei, ci doar economiei, filozofiei, politologiei unde trebuie studiate în registrul comparativ. Ca om care a studiat marxismul, care a parcurs şi o consistentă literatură marxistă şi marxologică, autorul consideră că atât marxismul cât şi încercările de dezvoltare a acestuia nu pot fi asimilate în sistemul conceptual al sociologiei ca disciplină de studiu, instituţie şi profesie. Faptul că situaţia clasei muncitoare din Anglia a fost citată ca prima lucrare de sociologie după opinia noastră, se datorează unei superficialităţi în raportarea la textul marxist propriu-zis.

După cum se ştie, o cercetare de teren, cum pretinde a fi cea invocată anterior, trebuie să aibă la bază un eşantion reprezentativ care să cuprindă întreg universul anchetei . Situaţia în speţă nu se bazează pe un eşantion reprezentativ, materialul fiind rezultatul unor simple culegeri de date din raţiuni pur propagandistice pentru a justifica efectele sociale ale polarizării progresive a societăţii engleze de atunci. Ea nu reflectă, deci, întreaga clasă muncitoare, ci reprezintă interes numai pentru susţinerea unor premise pe care se-ntemeia mişcarea muncitorească aflată, la acea vreme, într-o formă incipientă de organizare.

Într-o ediţie viitoare, vom include şi câteva aspecte ale încercărilor marxismului de a fi singura sociologie ştiinţifică şi câteva categorii care pot fi inserate în sistemul conceptual al sociologiei cu riscul glazurării ideologice a demersului, în încercările de evaluare a sensului mişcării istorice ireversibile.

Formulăm aceste rezerve deoarece sociologiei îi revine rolul de a pune diagnosticul social al tuturor transformărilor în curs: ea este, prin urmare, eminamente sincronică. Marxismul este eminamente diacronic şi animat de aspiraţii mesianice. Din experienţa practică a doctrinei filosofico-economice şi politice noi cunoaştem toate secvenţele ca subiecţi participanţi direcţi la acest experiment social de proporţii zonale în timpul căreia sociologiei i s-a interzis dreptul la exprimare sub etichetarea ei ca pseudo-ştiinţă burgheză.

În concluzie: nu este de competenţa sociologiei, ci a altor ştiinţe social-umaniste de a studia şi acest capitol al ştiinţelor sociale şi al practicii social-istorice. Aşteptăm, deci, cu interes studiile de istorie a economiei, filosofiei, politologiei, propagandei etc., pe care numai specialiştii acestor domenii le pot introduce în circuitul ştiinţific de profil.

Atât perspectiva, cât şi maniera de abordare, beneficiază de asumarea libertăţilor oferite de principiul autonomiei universitare materializate într-o opţiune metodică personală. Cu responsabilitate integral asumată, consider că modesta noastră reuşită nu poate fi decât o opţiune metodică în orientarea lecturilor şi aprofundarea studiului sociologiei în primul rând de către studenţii de la secţia de profil cărora le mulţumesc pentru sugestiile constructive, pe care le-au avansat, cu maturitate şi încărcătură ideatică.

Cu speranţa că (şi) prin acest curs vom contribui la multiplicarea dialogurilor, eminamente ştiinţifice, promovate de prestigioasa Universitate timişoreană cu celelalte universităţi din ţară, mulţumim anticipat celor care vor avea răgazul (alţii decât studenţii) să parcurgă prelegerile şi să ne ofere sugestii pentru o altă viitoare ediţie. Pentru

3

sprijinul primit la prezenta ediţie mulţumim Catedrei de profil, referenţilor din alte centre universitare şi prestigioasei Edituri didactice şi pedagogice care a susţinut cu generozitate lansarea lucrării în circuitul ştiinţific de specialitate.

AUTORUL

4

PRECURSORI, IZVOARE, ELEMENTE DE SOCIOLOGIE ŞI GÂNDIRE SOCIOLOGICĂ

ÎN FILOSOFIA SOCIALĂ ŞI FILOSOFIA ISTORIEI DIN ANTICHITATE PÂNĂ ÎN MOMENTUL CONSTITUIRII

SOCIOLOGIEI CA DISCIPLINĂ AUTONOMĂ

Ştiinţele - atât ale naturii, cât şi cele ale societăţii s-au constituit şi există, ca atare, în calitate de laturi funcţionale ale cunoaşterii. Acumularea de informaţie a determinat, progresiv, lărgirea sferei de cuprindere a programelor analitice cu noi discipline de studiu, diversificarea limbajelor reflectându-se într-o diversificare epistemologică, corespunzătoare. Totuşi, nivelul ştiinţific al cunoaşterii este o fază relativ recentă în evoluţia spiritualităţii, multă vreme cunoaşterea fiind grevată de cunoaşterea comună, adică tributară speculaţiilor, subiectivităţii şi spontaneităţii.

În aceste circumstanţe, decantarea teoretică a cunoaşterii sociale a cumulat o particularitate foarte importantă: problematica umană a fost preluată de către alte ştiinţe, datorită lipsei de maturitate categorială, conceptuală şi metodologică a ştiinţelor social-umaniste.

Istoria sociologiei este, de fapt, istoria acestei relaţii în spaţiul căreia filosofia socială şi filosofia istoriei constituie zonele în care pot fi descoperiţi precursorii cei mai importanţi ai sociologiei.

În ceea ce ne priveşte, ne propunem să prezentăm succesiunea principalelor curente şi doctrine sociologice care au fost validate de gândirea şi practica cercetării sociologice de la apariţia sociologiei până în cel mai imediat prezent. Accentele, uneori polemice, trebuie înţelese ca tot atâtea încercări de a sugera câmpuri problematice de reflexie pentru viitorii sociologi.

Filosofia istoriei, ca ramură relativ specializată a reflexiei filosofice a tuturor marilor gânditori de la care au rămas doctrine închegate, sau numai teme cu încărcătură umană, respectiv seturi de idei vizând condiţia umană privită la confluenţa dintre natură şi cultură. Diversitatea doctrinară are, totuşi, multe aspecte similare: aprecieri privind economia, raporturile dintre individ şi societate, geneza puterii şi metodele de guvernare, rolul idealului în viaţa practică a individului, morala. În ordine cronologică, cităm lucrările “Statul şi legile” şi “Republica” aparţinând lui Platon (427-347 î.e.n) şi “Etica Nicomahică” a lui Aristotel (385-322 î.e.n) în care se definesc pentru prima dată caracteristicile omului ca fiinţă socială. În lucrarea “Constituţia atenienilor” Aristotel merge şi mai departe cu analiza, propunându-şi să explice “natura” sau esenţa vieţii sociale reale. La capătul acestui demers explicativ, în care foloseşte şi date concrete prin care caută să probeze aprecierile speculative, propune noţiunea de “entelehie”, care ar constitui esenţa socialului şi care ar conferi acestuia distincţie faţă de celelalte domenii ale realităţii.

La Aristotel realitatea socială reprezintă patru niveluri de structurare:1) Philia: corespunde sociabilităţii din sociologia contemporană şi definea modul în care

individul făcea uz în comportamentul său de valorile polisului;2) Coinoma: cuprindea raza de acţiune şi arealul valoric pe care îl ocupau grupurile particulare;3) Politeia: denumită şi coinoma politike, definea domeniul de instituţionalizare a valorilor care

vertebrau grupurile particulare în cadrul comunităţii etnice-sociale globale. În acest sens statul era identificat cu societatea globală care cuprindea pe toţi indivizii, fie ei cetăţeni sau nu;

4) Nomos: era conceptul cu care Aristotel definea ansamblul regulilor de conduită, adică echivalentul a ceea ce sociologia modernă numeşte ”modele de comportament” legitimate la nivelul unui spaţiu social concret determinat. Tot în spaţiul semantic al acestui concept mai intrau şi obiceiurile, practicile, moravurile, dreptul, morala – respectiv, echivalentul ”controlurilor sociale” din societatea contemporană. Nomosul era, aşadar, legea care trasa cadrul normativ propriu polisului garantând coerenţa civismului şi calitatea acestuia. Intuiţiile sociologice ale lui Aristotel demonstrează şi deschiderile acesteia la nivelul spaţiului social global.

5

Hobbes, Thomas (1588 – 1679), tributar gândirii mecaniciste specifice vremii sale, a elaborat o concepţie despre viaţa socială prin prisma metodelor geometriei şi matematicii. În filosofia socială, Thomas Hobbes a plecat de la ipoteza conform căreia “starea naturală” a societăţii (anterioară statului) este marcată de anarhie, concurenţă, agresiune şi individualism (homo homini lupus). Statul este rezultat al contractului social pe care oamenii îl realizează ca instrument de instituire şi promovare a păcii sociale, care pune capăt “războiului tuturor contra tuturor” (bellum omnium contra omnes). Indiferent sub ce formă s-ar instituţionaliza, statul rămâne o putere totalitară care impune pacea socială prin limitarea formelor de exprimare civică a individului: integrarea socială necesită renunţări individuale.

Spinoza (Benedict) Baruch (1632 – 1677) poate fi considerat ca precursor al sociologiei îndeosebi prin lucrarea “Etica demonstrată în mod geometric”, centrată pe noţiunea de libertate. Ca fidel continuator al raţionalismului cartezian, Spinoza consideră că libertatea constă în înţelegerea necesităţii: înţelegând interdependenţa universală a lucrurilor şi fenomenelor, omul poate să stăpânească eficient în egală măsură natura exterioară, materială, cât şi natura interioară, morală. Regăsindu-şi echilibrul interior prin ecranarea pasiunilor, omul urcă, progresiv, câte o treaptă a libertăţii (prin înţelegere), treapta supremă a libertăţii fiind înţelegerea faptului că omul este o parte comună cu natura şi eternitatea, etapă denumită “amor Dei intellectualis” (iubirea intelectuală a lui Dumnezeu).

Secolul al XVII-lea a marcat contribuţii numeroase şi valoroase în sfera “sugestiilor tematice” cu conţinut sociologic. Cristoph Cellarius (1634 – 1707), de exemplu, periodizând istoria omenirii în: historia antiqua, historia medii aevi, historia nova, a contribuit la acreditarea ideii de raţionalitate aferentă evoluţiei omenirii: dincolo de fruntariile cronologice ale generaţiilor, societatea se îndreaptă în sensul unui plus de raţionalitate şi ordine. Ideea aceasta va fi relevată în 1681 de Bossuet în “Discours sur l’Histoire universelle” în care este definit pentru prima dată progresul ca sens al tuturor transformărilor ce au loc în spaţiul social. Acest sens al progresului excede, însă, opţiunile valorice ale oamenilor: el este controlat de “Dumnezeu însuşi” ca autor al Creaţiei, cu care se identifică Umanitatea.

Giovanni Battista (Giambattista) Vico (1668 – 1784), unul din întemeietorii istoriei, în lucrarea “Principi d’una scienza nuova”, considerând istoria ca rezultat al activităţii oamenilor, a descoperit legile care guvernează dezvoltarea istorică. Ca fondator al teoriei “ciclul istoric”, Vico a argumentat evoluţia “naturală” (fără intervenţia Divinităţii) a societăţii pe baza unei legi universale în conformitate cu care toate popoarele lumii trec, periodic, prin trei (cicluri) stadii de dezvoltare: 1) “vârsta zeilor”, în care puterea o deţin preoţii şi se manifestă concret, în mentalul colectiv de tip religios; 2) “vârsta eroilor” caracteristică apariţiei statului prin laicizarea eşalonului decizional ca urmare a instituţionalizării unor proiecte de dezvoltare în funcţie de interesele aristocraţiei; este vorba de statul aristocratic; 3) “vârsta oamenilor” defineşte stadiul maturităţii civice caracteristice statului democratic care deschide era raţiunii. După parcurgerea integrală a acestui stadiu, urmează o fază de decadenţă, la capătul căreia ciclul se reia.

Secolul al XVIII-lea aduce încă o contribuţie importantă la multiplicarea izvoarelor sociologiei prin “L’Esprit de lois” (1748), lucrare care l-a afirmat în circuitul ştiinţific al vremii sale pe Montesquieu, Charles Louis de Secondat (1689 – 1755). Convins că forţa motrice a dezvoltării sociale ar fi legislaţia a preconizat separarea puterilor în stat ca premisă pentru raţionalizarea relaţiilor sociale prin asigurarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii. Înlocuirea domniei oamenilor cu domnia imparţială a legii este singura soluţie pentru cultivarea bunelor moravuri în toate segmentele societăţii. În concepţia sa, moravurile şi legislaţia fiecărui popor sunt determinate de factori geografici (climă, sol, poziţie geografică, etc.); această idee argumentată din perspectiva juridică şi etică îl plasează pe Montesquieu printre fondatorii determinismului geografic şi poate fi considerat, în acelaşi timp, şi ca un precursor al temei lui Georg Simmel referitoare la spaţiul social.

Idei deosebit de valoroase a avansat Montesquieu în ceea ce priveşte natura guvernării şi a genezei sociale a legilor. Ca instrumente ale guvernării, legile exprimă raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor. Ca manifestare practică a unor necesităţi obiective de viaţă comunitară, legile reprezintă tendinţe generale, nu se limitează la situaţii particulare, dar le asigură acestora protecţia normativă corespunzătoare. Cu Montesquieu se încheie seria precursorilor gândirii sociologice doctrinare, dar “spiritul general” poate fi considerat ca o contribuţie nemijlocit sociologică, deoarece el reprezintă, în ordine istorică, prima contribuţie la interpretarea societăţii într-o viziune integratoare.

6

Turget, Anne Robert Jaques (1727 – 1781) deşi economist prin formaţie, ca om politic şi-a făcut cunoscute ideile referitoare la progresul mondial în mediile intelectuale ale Sorbonei. În lucrarea “Reflecţii asupra formării şi distribuţiei bogăţiilor” este dezvoltată teza progresului istoric neîntrerupt al tuturor domeniilor societăţii, ca urmare a unei relaţii de condiţionare strânsă între viaţa materială şi viaţa ştiinţifică, artistică, morală a întregii societăţi.

Voltaire (Francois-Marie Arouet), (1694 – 1778) este revendicat ca sursă de constituire (şi) a sociologiei, pentru concepţia despre “filosofia istoriei” bazată pe ideea dezvoltării progresive a societăţii. Disociindu-se de dualismul cartezian şi de teoria ideilor înăscute, Voltaire a adus cele mai convingătoare argumente din secolul său în scopul cercetării naturii cu mijloace experimentale. Aceeaşi deschidere către real a înregistrat-o şi în negarea fanatismului, a prejudecăţilor, a privilegiilor, considerate surse inerţiale în dezvoltarea liberă a personalităţii umane ca premisă pentru creşterea moralităţii în viaţa întregii societăţi.

Leibniz, Gottfried Wilhelm (1646 – 1716) întemeiator al iluminismului german, ca savant cu preocupări enciplopedice, are un valoros aport şi la apariţia sociologiei prin definirea societăţii ca un macrocosmos cu grupări multiple, unele echivalente între ele, dar dispuse în spaţiul social în ierarhii variabile. În controversele care se vehiculau în epocă, Leibniz a intervenit pentru a înlătura prejudecata conform căreia societatea globală ar fi identică cu statul. De altfel, Nettelbladt cel mai fidel discipol al său a opus regimen societatis (totalitatea activităţilor sociale, în primul rând activităţile cu conţinut economic) şi regimen civitattis (totalitatea grupurilor “de bază” care se ierarhizează, progresiv, culminând cu statul). Lui îi datorăm distincţia, încă insuficient explicată, dintre societatea civilă (burgerliche Gesellscahft) şi stat. Primul care a definit, în termeni care rezistă şi astăzi, specificul dintre societatea civilă şi stat, acea primă distincţie a fost făcută de A.I.Schlozer.

Pe baza acestei distincţii, Fichte, Johann Gotlieb (1762 – 1814) a avansat ideea posibilităţii dispariţiei statului dizolvat în societate ca urmare a generalizării, la nivelul tuturor segmentelor de opinie, a normelor morale promovate de cultura şi civilizaţia specifice păturilor sociale superioare. Krause (1781 – 1842) a completat această distincţie făcută de Sclotzer cu diferenţa dintre grupurile de fond şi grupurile cu scopuri limitate, din care face parte şi statul.

Hegel, Georg Wilhelm Friedrich (1770 – 1831), cel mai important reprezentant al filosofiei clasice germane, în sfera preocupărilor sale enciclopedice a formulat aprecieri cu incidenţă sociologică prin aplicarea sistemului complex al categoriilor logico-filosofice la studiul vieţii sociale. În acest sens este recunoscut ca fondator al dialecticii concepută de Hengel ca “paradigmă” în explicarea dezvoltării întregii lumi spirituale, materiale şi sociale. În concepţia sa actul dialectic începe de la o abstracţie nedeterminată (teza) care prin alteritate se transformă în natura (antiteza) şi se încheie cu depăşirea contradicţiei dintre natură şi ideie (sinteza) la nivelul abstracţiei finale îmbogăţită cu încărcătura umană acumulată de parcurgerea celor trei stadii. Pe aceste repere explicative, Hegel a descoperit şi formulat principiile dialecticii: unitatea şi lupta contrariilor, trecerea cantităţii în calitate şi negarea ca sens al dezvoltării şi ca semn al progresului. Istoria universală apare, în opera lui Hegel, ca un proces logic şi progresiv rezultat al autodezvoltării. În plan logic toate sistemele de gândire se succed urmând, implacabil, în sens progresiv, aducând un plus de progres şi adevăr. Comparându-şi sistemul cu toate care l-au precedat, Hegel ajunge la concluzia că sistemul său, ca “depăşire a contradicţiilor”, este întruchiparea “adevărului absolut”. Pe plan social, această “depăşire a contradicţiei” ar corespunde, după Hegel, apariţiei monarhice prusace ca realizare practică a “spiritului absolut”. Procesul dezvoltării istorice se împlineşte, de fiecare dată, cu “împăcarea contrariilor”, iar antiteza dintre familie şi societatea civilă este “depăşită” prin apariţia statului. Explicaţiile pertinente privind rolul muncii în geneza spaţiului social, a raportului dintre cunoaştere şi practică, întregesc setul de contribuţii hegeliene la crearea climatului spiritual care va favoriza apariţia sociologiei. Deşi de mai mică importanţă, mai semnalăm prezenţa în operele fiziocraţilor1 a ideilor privind preponderenţa societăţii economice asupra statului, iar in ceea ce priveşte filosofia socială, ea conţine aprecieri cu privire la economie, la raporturile dintre individ şi societate, morală, valori, regimuri politice, idealuri, natura societăţii şi specificul metodelor de guvernare.

Tot în Europa, în Anglia, A. Ferguson (1732 – 1816) a lansat în circuitul ştiinţific o istorie a societăţii civile, lucrare apărută în 1767.

7

Contextul social are o anumită semnificaţie îndeosebi în ceea ce priveşte “vocaţia” iniţială care i-a fost arondată sociologiei.

Constituindu-se ca ştiinţă în spaţiul socio-cultural al Franţei, este firesc să relevăm câteva repere ale transformărilor social-politice cu impact asupra mentalului colectiv şi asupra mişcării de idei anterioare lui A. Comte, Ctitorul unanim acceptat al fundamentelor sociologiei, căreia i-a atribuit acest nume individualizând-o în contextul ştiinţelor existente în vremea sa. Bineînţeles, nu putem face abstracţie de faptul că Franţa cumula, pe atunci, prerogativele unui adevărat “laborator” al transformărilor pentru întreaga Europă. Remarcăm, în acest context, faptul că aplicarea în practică a rezultatelorprimei revoluţii ştiinţifico-tehnice a antrenat o modificare a rangului de prestigiu a celor două clase social rivale: nobilimea feudală, deţinătoare a tuturor pârghiilor puterii, dar în declin economic ireversibil, şi burghezia, noua clasă socială în irezistibila ascensiune economică, dar nedeţinând, încă, nici o poziţie în eşalonul puterii. Aspiraţia, nedisimulată, a burgheziei, de a modifica raportul de forţe, dincolo de obişnuita retorică reformistă avea nevoie şi de o platformă teoretică suficient de matură şi coerentă elaborată care să confirme legitimitatea reformării structurilor sociale. Nevoia unui echilibru social între atâtea tendinţe divergente care traversau secolul al XIX – lea, bulversat de “industrialism” şi opţiuni valorice exclusiviste, era obiectivă la scara societăţii, dar tot aşa resimţită şi la nivelul subiectivităţii reflexive a intelectualităţii. De aceea, este eminamente falsă ipoteza apariţiei sociologiei ca rezultat al "devotamentului” faţă de ştiinţă a unor personalităţi. În replică, suntem convinşi că ne aflăm în aria adevărului, în acelaşi timp ştiinţific şi logic (la scara evoluţiei ireversibile a societăţii umane) afirmând că dacă A. Comte nu ar fi redactat proiectul epistemologic al sociologiei, această “fiică spirituală a Franţei” s-ar fi născut, poate, sub autoritatea altei paternităţi; Europa avea nevoie de sociologie în aceeaşi măsură în care are nevoie comunitatea mondială de sociologie ca principal instrument de diagnostic al controversabilelor transformări care anticipează profilul societal şi structural al mileniului al III-lea. Prin reîntoarcerea Bourbonilor pe tronul Franţei (21 martie 1814), ca urmare a victoriei celei de a şasea coaliţii împotriva lui Napoleon, tensiunile sociale din interior s-au amplificat întrucât momentul era resimţit ca tentativă de restaurare a opresiunii politice şi clericale. Aşa se explică posibilitatea de revenire a lui Napoleon (21 martie 1815) susţinută de francezi (cu excepţia aristocraţiei şi a clerului) încheiată, totuşi, cu cea de a şaptea coaliţie internaţională împotriva sa, care-i va grăbi sfârşitul prin înfrângerea de la Waterloo (18 iunie 1815), fapt care a avut drept urmare propagarea tensiunilor sociale din interiorul Franţei, dincolo de fruntarii, în întreaga Europă. Restauraţia, prin discriminarea economică generată de “repunerea în drepturi” a vechii nobilimi revenite în ţară, şi prin discriminarea politică exercitată sub forma privării de dreptul la vot al burgheziei, au creat o criză de încredere faţă de restauraţie materializată într-o criză de autoritate a vechilor structuri sociale ale aristocraţiei. Încercările teoretice, de factură metafizică (filosofia socială, filosofia istoriei), intrate, deja, într-un “crach” explicativ impuneau şi ele un nou corpus de principii teoretico-metodologice în masură să pună un “diagnostic” realist problemelor multiplu condiţionate ale vieţii comunitare atât la nivel naţional, cât şi la nivel continental. Noul porpus de principii trabuia să asigure nu numai cadrul conceptual corespunzător explicării cauzelor, ci şi metodele eficiente necesare realizării practice a scopurilor de emancipare socială şi naţională, tot mai intens nutrite în spaţiul social francez. În aceste condiţii, sociologia nici nu putea să nu fie o expresie teoretică a necesităţii obiective de reformă socială. Vocaţia reformatoare şi critică a sociologiei nu a fost, de aceea, o expresie programatică a unei individualităţi, fie ea chiar şi A. Comte, ci decantarea teoretică a unei necesităţi obiective inerente mişcării istorice ireversibile. Ca seismograf al tendinţelor latente şi manifeste ale spaţiului social sociologia va cumula şi alte valenţe, pe care vom încerca să le descifrăm în succinta retrospectivă pe care şi-o propune istoria gândirii sociologice de la începuturi până în cel mai imediat prezent.

8

Bibliografie:

1. Aristotel: Metafizica, Fizica, Despre suflet, Organon, Politica, Poetica, Etica Nicomatică;2. Platon: Republica;3. Hobbes, Thomas: Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat eclesiastic şi civil (1650);4. Spinoza, Baruch (Benedict): Etica demonstrată în mod geometric (finalizată în 1675, dar publicată postum, iar

în traducere românească în 1929);5. Vico, Giovanni Battista (Giambatista): Principiile unei ştiinţe noi despre natura comună a naţiunilor (1725);6. Montesquieu, Charles Louis de Secondat: Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decadenţei romanilor

(1734, traducere în româneşte 1830); Spiritul legilor (1748, traducere în româneşte 1858, 1970);

Apariţii mai recente:▪ Oeuvres Completes, ed. Par Edouard Laboulaxe, Paris, Garnier Freres, 7 vol. 1875-1879▪ Oeuvres Completes, texte presente et adnote par Roger Caillois, Biblioteque de la Pleiade, Paris,

Gallimard, t.I, 1949;▪ J.Starobinski: Montesqieu par lui-meme, Paris, Le Seuille, 1957;▪ L’Esprit des lois, texte establi et presente par Jean Brethe de la Gressaye, Paris, Les Belles-Lettres, 4

tomes, 1950-1961;▪ Congres Montesquieu de Bordeaux, 1955, actes du Congres Montesquieu, reuni a Bordeaux du 23 aug –

26 mai 1955 pour commemoree la mort de Montesquieu, Bordeaux, Delmes, 1956;

Despre Montesquieu:▪ J.H.Laski: The rise of European Liberalism, An Essay in Interpretation, London, Allen&Umwin, 1936;▪ Leroy, Maxime: Histoire des idees sociales en France, I. De Montesquieu a Robespierre, Paris,

Gallimard, 1946;▪ Kingsley, Martin: French Liberal Thought in the Eighteenth Century, London, Turnstile Press, 1954;▪ Meinecke, Friedrich: Die Enstehung des Historismus, Munchen, Berlin, R. Oldemburg, 2 vol, 1936;▪ C.E. Vangham: Studies in the History of Political Philosophy before and after Rousseau, ed. By A.G.

Little, Manchester University Press, 2 vol, 1939▪ L.Althousser: Montesquieu, la politique et l’histoire, Paris, PUF, 1959;▪ P.Barriere: Un grand provincial: Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede e de Montesquieu,

Bordeaux, Delmas, 1946;▪ J.Dedieu: Montesquieu, l’homme et l’oeuvre, Paris, Boivin, 1943;▪ E.Durkheim: Montesquieu et Rousseau precurseurs de la sociologie, Paris, M.Riviere, 1953;▪ Ch.Eisermann: L’Esprit des lois et la separation des pouvoires, in Melanges Carre de Malberg, Paris,

1933;▪ Sorrel: Montesquieu, Paris, Hachette, 1887;

7. Turget, Anne Robert Jaques: Reflecţii asupra formării şi distribuţiei bogăţiilor (1766);1. 8 .Voltaire, Francois-Marie Arouet: Scrisori filosofice (1734); Tratat despre toleranţă (1763); Dicţionar

filosofic (1764);8. Leibnitz, Gotfried Wilhelm: De arte combinatoria (1666); Noi eseuri asupra intelectului uman (1704, editată în

1765); Teodiceea (1710)Monadologia (1714, editată postum în 1720);9. Fichte, Johann Gottlieb: Bazele teoriei ştiinţei (1794); Despre menirea omului (1800); Cuvântări către naţiunea

germană (1807-1808);10. Hegel, Georg Wilhelm Friederich: Fenomenologia spiritului (1807, traducere în româneşte 1965);

Ştiinţa logicii (1812-1816, traducere în româneşte 1966); Enciclopedia ştiinţelor filosofice (1817, traducere în româneşte 1962); Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de ştiinţă a statului (1821, traducere în româneşte 1969); Prelegeri de istorie a filosofiei (1805-1830, traducere în româneşte 1963-1964); Filosofia istoriei (1822-1831 traducere în româneşte 1969); Prelegeri de filosofia religiei (1832, traducere în româneşte 1969).

9

POZITIVISMUL SOCIOLOGIC – DISCONTINUITATE EPISTEMICĂ RADICALĂ ÎN ABORDAREA

FENOMENALITĂŢII SOCIALE

Ca orientare sociologică, pozitivismul sociologic se afirmă în contextul apariţiei economiei de tip industrial care, valorificând rezultatele descoperirilor ştiinţifice şi tehnice, a creat motivaţii puternice pentru gândirea liberă, creatoare şi a promovat premise pentru o nouă situare a omului în spaţiul social global. Abordarea contemplativă şi evaluarea abstractă a evoluţiei sociale se dovedeau a fi depăşite de imperativul noului tip de progres social generat de fenomenul industrial.

Saint-Simon preconizase trecerea la un nou tip de societate printr-o mişcare violentă iniţiată de cei marginalizaţi; o societate în care progresul să aibă consecinţe benefice pentru toate categoriile de cetăţeni.

Dacă în epoca industrială, ordinea se bazase pe ierarhiile impuse de religia catolică, iar progresul viza cu precădere aspectul moral, progresul rapid impus de ritmurile industrializării cerea regândirea întregii problematici a genezei şi dinamicii spaţiului social global. Mobilitatea structurilor sociale moderne trebuia articulată atât cu exigenţele progresului, cât şi cu nevoia ordinii sociale de tip nou.

Ca răspuns la aceste exigenţe obiective, Auguste Comte (1798 – 1857) a creat sistemul categorial căruia i-a arondat şi importante obiective de reformă socială. În acest sens, el este fondatorul pozitivismului sociologic, dar şi al sociologiei (ca ştiinţă), termen pe care l-a folosit pentru prima dată în volumul al IV-lea al Cursului de filozofie pozitivă apărut în anul 1839-1840. În volumul al VI-lea (1842), termenul de “fizică socială” nu mai apare, fiind integral înlocuit cu cel de sociologie considerată ca ştiinţă socială generală alături de matematică, fizică, chimie, biologie, astronomie. Pe baza principiului generalizării descrescânde şi al complexităţii crescânde, A. Comte clasifică ştiinţele astfel: Matematica, Astronomia, Fizica, Chimia, Biologia, Sociologia. Rezultă că sociologia este ştiinţa cea mai complexă, deoarece dincolo de conţinutul său ştiinţific propriu-zis, mai conţine şi finalitatea umană, indică, deci, şi sensul progresului pentru om a tuturor domeniilor realităţii obiective.

În concepţia sa, Umanitatea este guvernată de legea celor trei stări: starea teologică, metafizică, şi starea pozitivă. Starea pozitivă presupune despărţirea în egală măsură de speculaţiile gândirii religioase, de abstracţiile metafizicii, cât şi de coloratura subiectivă pe care o favorizează psihologia în evaluarea fenomenelor sociale. Această “lichidare” a psihologiei, criticată de exegeţii operei sale, avea ca scop asigurarea caracterului riguros al noii ştiinţe a sociologiei propusă de A. Comte ca ştiinţă cu cea mai mare complexitate problematică.

Obiectul sociologiei îl constituie, deci, “l’être social” sau “le Grande Être” prin care A. Comte înţelege Umanitatea, adică toţi oamenii de la începutul speciei umane, până în prezent. “Individul izolat este o abstracţie scolastică, numai specia este o realitate”, cunoaşterea individului nefiind posibilă decât prin definirea cadrului general, material, spiritual şi valoric în care devine posibilă personalitatea individului şi afirmarea sa ca individualitate creatoare.

Ca disciplină de studiu, sociologia cuprinde două ramuri:a) STATICA SOCIALĂ: studiază geneza societăţii şi structura instituţională a sa, de la familie, la

biserică şi stat – acestea fiind considerate principalele instanţe de socializare pentru individ. Prin analogie, statica socială este un fel de anatomie a societăţii. Finalizarea explicativă a acestei ramuri vizează descoperirea condiţiilor constante ale existenţei societăţii, respectiv: echilibrul social, ordinea socială. "Statica socială" este expusă în lecţia a 50-a, din volumul VI de Filosofie pozitivă, în contextul definirii sociabilităţii fiinţei umane şi a modului în care este satisfăcută această nevoie de sociabilitate. Dotat cu o “sociabilitate esenţialmente spontană”, care explică înclinaţia spre viaţa în comun, urcând pe treptele civilizaţiei omul îşi afirmă tot mai pregnant interese egoiste care pun în discuţie “interesul general” pe care se bazează existenţa societăţii. Din acest paradox al dezvoltării sociale izvorăsc două tendinţe: una conservatoare, alimentată de egoism, şi alta orientată spre legimitarea unor forme specifice de inovaţie, alimentată de creşterea altruismului ca urmare a educaţiei religioase şi a ridicării nivelului general de

10

cultură prin aportul ştiinţelor “pozitive” (experimentale). Exemplul tipic al acestor tendinţe îl constituie familia, în care se reflectă toate categoriile de relaţii proprii organismului social: autoritatea părinţilor dă putere tradiţiei, iar sursa principală a disciplinei sociale o constituie autoritatea paternă. În acest sens, societatea trebuie considerată ca un grup de familii, nu ca sumă de indivizi,deoarece familia este cea mai stabilă unitate socială ea bazându-se pe diviziune naturală a funcţiilor sociale ale oamenilor. Diviziune socială a muncii pe care se-ntemeiază cooperarea socială, arată faptul că organizarea socială eficientă este posibilă numai prin valorificarea diversităţilor individuale. Dar tocmai din această cauză ordinea socială rămâne artificială şi mult mai vulnerabilă decât cea familială. Accentuarea specializării, ca urmare a diviziunii muncii, necesită coordonarea generală a tuturor tipurilor de activitate, necesitate căreia îi corespunde procesul de guvernare. Legea sociologică a guvernării este formulată de A. Comte, astfel: "Diversele feluri de operaţiuni particulare se plasează în mod firesc sub conducerea neîntreruptă a celor de grad de generalitate imediat superior”. Inegalitatea socială fiind generată de diversitatea gradelor de generalitate a ideilor care orientează activitatea socială, evitarea conflictelor este posibilă tot prin aportul ideilor, îndeosebi a celor referitoare la interesul general: acestea pot reliefa diversitatea reală pe care se sprijină o unitate socială autentică şi longevivă.

b) DINAMICA SOCIALĂ: are ca obiectiv de studiu evoluţia spirituală a omenirii în vederea descoperirii legilor dezvoltării sociale şi a criteriilor progresului. “Legea socială a supremaţiei puterii practice este o aplicaţie a celei mai generale legi a ordinii naturale: fenomenele cele mai nobile sunt subordonate fenomenelor celor mai grosolane… preponderenţa socială a forţei materiale, departe de a constitui o anomalie deplorabilă, este la fel de normală ca şi dominarea ordinii sociale de către cea organică şi a acesteia de către ordinea anorganică. Când modalitatea modernă va accepta normalitatea preponderenţei sociale a forţei materiale, fatalitatea legii va putea să devină o sursă incompatibilă a dezvoltării intelectuale şi a perfecţionării morale”1.

Spre deosebire de Saint-Simon, care considera că orice regim social este aplicarea practică a unui sistem filosofic, A. Comte consideră că regimul social este o emergenţă a condiţiilor materiale şi spirituale ale întregului sistem social global. Regimul de funcţionare a sistemului este o creaţie umană, dar numai prin integrarea tuturor componentelor vieţii sociale devine funcţional şi eficient. De aceea, studierea regimurilor sociale dezvăluie dinamica reală a structurilor sociale, a intereselor şi a motivaţiilor individuale şi comunicare. Deviza sub care trebuie explorat spaţiul social este: “Iubirea ca principiu, ordinea ca bază şi progresul ca ţel”. “Dinamica socială” este prezentă ca “teorie generală a progresului natural al omenirii în cea de a 51-a lecţie a Cursului de Filosofie pozitivă”. Cauza fundamentală a progresului o constituie perfecţionarea neîntreruptă a forţelor intelectuale care generează intensificarea şi amplificarea interdependenţelor din spaţiul social. Ca urmare, ideile sunt cele care au legimitate să conducă societatea, iar deţinătorii acestora trebuie să fie recunoscuţi ca o clasă cu autoritate şi funcţiuni specifice celor trei “stări”: “Toate feluritele noastre speculaţii sunt neapărat supuse fie la individ, fie la specie, să treacă succesiv prin trei stări diferite, pe care denumirile obişnuite de teologie, metafizică şi pozitivă le vor putea îndestul califica… De la început indispensabiă, în toate privinţele, cea dintâi stare trebuie să fie socotită numai ca provizorie şi trecătoare; cea de a doua, care nu-i, în realitate, decât o modificare dizolvantă, nu comportă vreodată decât o destinare trecătoare, spre a se ajunge treptat la o a treia; tocmai într-aceasta, singura deplin normală, constă sub orice raport, regimul definitiv al raţiunii umane33. În faza teologică puterea speculativă o deţineau preoţii, iar puterea activă militarii. În faza metafizică, filozofii aveau prerogativele culturale ale puterii speculative, în timp ce oamenii legii (magistraţii) deţineau puterea activă. În faza pozitivă specifică societăţilor moderne, savanţii se manifestă în sfera speculativă (teoretică), în timp ce adevărata putere activă o reprezintă cei care aplică ştiinţa în practică, denumiţi de A. Comte cu numele de “industriali”. Aceştia, prin aportul lor la ridicarea gradului de civilizaţie, contribuie la relevarea importanţei educaţiei intelectuale în viaţa societăţii, ceea ce are ca efect polarizarea interesului social către ştiinţă, şi către modalităţile de aplicare practică a ei. În consecinţă, cooperarea tot mai accentuată în viaţa socială favorizează afirmarea solidarităţii sociale în sensul menţinerii valorilor care orientează interesul general. Aplicarea valorilor ştiinţei la nivelul tuturor

12 A. Comte: Systeme de politique positive on traite de sociologie instituant la religion de l’humanite vol.2, Paris, Libraires des corps des Pent et chausses et de Mines, 1852, p. 274 - 2753 A. Comte: Discurs asupra spiritului pozitiv. Ordine şi progres, Iaşi, 1913, p. 28

11

structurilor sociale constituie momentul de triumf al libertăţii spirituale ca resursă nelimitată pentru progresul natural al omenirii.

În concepţia lui A. Comte, sociologia nu trebuie confundată cu un proiect al noii societăţi, ci trebuie înţeleasă ca o platformă teoretică de investigare calificată a tendinţelor de evoluţie şi de înnoire socială. Progresul social fiind ireversibil, cunoaşterea condiţiilor în care se realizează şi accelerarea ritmurilor dezvoltării sociale reprezintă nu o problemă teoretico-filosofică, ci una practică. Implicarea sociologiei în practica de reconstrucţie şi reformă socială indică finalitatea spiritului pozitiv: spiritul pozitiv este o etapă distinctă în evoluţia umanităţii şi se caracterizează prin orientarea gândirii spre real, spre utilitate şi spre rigoare ştiinţifică. Distanţându-se de dogmatism, el face posibil relativismul axiologic şi dezvoltarea liberă, inovativă, a spaţiului social, prin subordonarea afectivităţii de către raţiune. Raţiunea este aceea care face posibilă ştiinţa, iar prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice societatea poate fi organizată eficient prin folosirea metodelor pozitive: observaţie, experiment, comparaţie. Pe baza sintezei superioare a cunoaşterii operată de sociologie oamenii pot cunoaşte tendinţele reale de evoluţie socială şi se implică responsabil în redimensionarea structurilor sociale în funcţie de ritmurile cerute de modernizarea permanentă a societăţii. Implicarea oamenilor, dincolo de aspectele raţionale, presupune şi motivaţii corespunzătoare. În acest sens, dacă în contextul stării teologice motivaţia se realizează prin religie, aceasta capacitându-i pe oameni dincolo de sensul social şi uman al acţiunii lor, în epoca modernă motivaţia este de natură profană.

Dacă acceptăm faptul că fiecărei etape de dezvoltare a societăţii umane i-au corespuns “tehnici sociale” specifice de legitimare a comportamentelor, atunci apare clar că primele structuri organizate în plan social s-au bazat pe “tehnica magiei” structurile fiind susţinute de “tehnicile sociale ale ritualurilor teologice”, iar în faza industrialismului tehnicile sociale aflate în ascensiune au fost cele ale ştiinţei. Aceste noi tehnici sociale permit angajarea cercetării sociale în rezolvarea problemelor, fapt care-l arată pe A. Comte ca precursor al “ingineriei sociale”, profesie cunoscută, ca atare, de abia în prezent. Cercetarea ştiinţifică trebuie orientată spre transformarea spaţiului social prin “educaţia morală”, aceasta fiind prima secvenţă într-un proces ce se îndreaptă spre o creştere economică generalizată ca urmare a asimilării organice a rezultatelor ştiinţei şi tehnicii. Eficienţa preliminară a acestui proces nu este, însă, posibilă decât prin subordonarea creşterii economice unei “sociocraţii” prin care A. Comte înţelegea cadrul normativ capabil să motiveze o participare generală la viaţa socială pe baza unui umanism al întrajutorării şi altruismului reciproc între grupurile şi clasele sociale. O teorie sociologică asupra finalităţii practice a ştiinţei poate asigura “încrederea socială” şi “bunăstarea colectivă” ca rezultat al corelaţiei optime între aspectele statice cu cele dinamice ale creşterii economice. Acest lucru este posibil întrucât sociologia este “ştiinţa dintre faptele disparate ale societăţii” care construieşte “unitatea limbajului claselor” şi grupărilor sociale.

Cunoaşterea ştiinţifică, proprie spiritului pozitiv, face posibilă integrarea teoriei cu practica, istoria umanităţii fiind o istorie a succesiunii faptelor reale, nu a abstracţiilor asociate “condiţiei umane”. Ca “embleme culturale ale societăţii”, ştiinţele îşi pot valorifica întreaga lor forţă transformatoare numai prin aportul sociologiei care conferă finalitate umană şi motivaţie practică acţiunii umane normate de raţiune, făcând corecţia efectelor negative ale tehnostructurii.

Discipolii lui A. Comte au constituit două mişcări diferite:1. mişcare lui Paul Lafitte (1823 – 1893) – grupa pe cei mai consecvenţi adepţi ai gândirii

comtiste care nu admitea nici o modificare a doctrinei originale a lui A. Comte. Ei pledau pentru dezvoltare şi o sistematizare a setului de idei iniţiale;

2. mişcarea condusă de E. Littre (1801 – 1881) – deşi accepta fondul general al concepţiei comtiste, respingea premisele religioase şi argumentele de natură neştiinţifică în abordarea socialului. Luând atitudine faţă de excluderea psihologiei din rândul ştiinţelor socio-umane, E. Littre a creat un curent de opinie care a avut ca finalitate începutul unei orientări psihologice care va marca dezvoltarea viitoare a sociologiei.

J. St. Mill, ca reprezentant marcant al pozitivismului sociologic, introduce, începând cu anul 1842 termenul de sociologie în circuitul ştiinţific din Anglia, afirmându-se ca un fervent propagator al ideilor comtiste, în confruntare cu doctrina organicismului promovată de H. Spencer. Premisa de la care a plecat St. Mill este următoarea: adevărata putere activă în societate o reprezintă ideile, în măsura în care acestea

12

se constituie în ghid al activităţii practice de generare a progresului social general. Acceptând “legea celor trei stări” şi separarea obiectivului epistemic al sociologiei într-un domeniu al staticii, respectiv al dinamicii sociale, J. St. Mill reliefează mai mult “legile de co-prezenţă” şi cele de “succesiune”, disociindu-se de accepţiunea comtiană a raportului dintre acestea şi comportamentul uman. Mai mult, a propus chiar o nouă disciplină, numită etologie: “ştiinţa care determină tipul de caracter produs în conformitate cu legile psihologice generale, de către orice set de circumstanţe, fizice şi morale” 44. În consecinţă, recunoaşte statutul epistemic al psihologiei – studiul “deviaţiilor” comportamentului uman de la standardele universale ale “naturii umane”, care nu pune în discuţie (cum credea A. Comte) existenţa sociologiei, căreia îi rezervă prerogativele studierii indivizilor în grupuri umane prin referire la “legile generale ale societăţii”. Spre deosebire de psihologie care are un caracter inductiv, sociologia este o ştiinţă deductivă. Pentru a se supune criteriului “ştiinţificului”, adică acela al verificabilităţii şi testării rezultatelor, ea trebuie să aspire spre metode inductive, eventual să adapteze metodele ştiinţelor naturii la stadiul societăţii, şi atunci va deveni ştiinţă comparabilă ca prestigiu cu toate celelalte, recunoscute deja, ca atare.

Depărtându-se critic de ipoteza lui “homo oeconomicus” (Pantaleone), considerat o simplă şi irelevantă “ficţiune epistemologică”, J. St. Mill consideră că omul, ca obiect de studiu al sociologiei, nu poate fi redus la un “agent raţional economic”, întrucât acţiunea specific umană comportă o determinare mult mai complexă şi o condiţionare multiplă. Între componentele acţiunii umane există şi o condiţionare multiplă. Între componentele acţiunii umane o reţea densă de corespondenţe, al căror studiu relevă existenţa “legilor de corespondenţă” sau de “co-prezenţă” din societate. Aceste legi reflectă “generalitatea naturii umane”, în raport cu care acţiunile umane concrete sunt “derivaţii” în sensul că ele conţin şi ceea ce este contingent în împrejurările existenţei nemijlocite în care identitatea de comportament este exclusă. Din această cauză, legile acţiunii au un caracter statistic. Pe de altă parte, existenţa socială a individului necesită studiul probabilistic, bazat pe legea numerelor mari, a acţiunii, studiu care îi revine sociologiei ca ştiinţă socială bazată pe o logică specifică. Această logică este dezvoltată pe larg, în cartea a VII-a din SYSTEM OF LOGIC. Consecinţa este următoarea: sociologia nu mai este o ştiinţă “generală”, ci o ştiinţă socială complementară economiei, psihologiei, politicii şi etologiei, legile sale trebuind să treacă acelaşi examen de “validare logico-empirică sau inductivă”. Propoziţiile cu conţinut sociologic trebuie considerate ştiinţific numai după ce au trecut prin “canoanele procedurii dovezii” pe baza metodei “variaţiilor concomitente” propuse de autor. “Logica sociologiei” propusă de J. St. Mill, chiar dacă nu s-a impus în sociologie, a deschis un câmp problematic care va fi atacat de reprezentanţii “Cercului de la Viena” (pozitivismul logic sau empirismul logic), iar în cel mai imediat prezent de R. Boudon.

Printre alte teze care-şi menţin, încă, valoarea ştiinţifică şi azi, mai amintim: civilizaţia este o realitate multiplu condiţionată, în care variabila etnică este totdeauna importantă, însă odată cu creşterea nivelului de civilizaţie scade, treptat, importanţa individului. Totuşi, numai în acest nou mediu individul poate beneficia de maximum de moralitate, bunăstare şi siguranţă individuală. Individului îi revine sarcina de a lupta împotriva riscului de subordonare a personalităţii sale, tendinţele dominatoare ale masei, consolidate ca putere de presă, reclamă, mass-media şi alte pârghii de influenţare psihologică a comportamentelor sociale ale indivizilor.

P. Barth, ca principal critic, consideră că limita principală a lui A. Comte constă în subordonarea spiritului faţă de industrie, în loc să pledeze pentru dominaţia acestuia faţă de social.

ELEMENTE DE METODOLOGIE

Ca metodologie, pozitivismul nu mai are un sens univoc şi unitar în literatura de profil, iar în afara acestui perimetru are asociate şi unele nuanţe peiorative. În filosofie, de exemplu, “pozitivismul logic” promovat în jurul lui Moritz Sclick, este cunoscut ca produs al Cercului de la Viena, care s-a constituit sub influenţa empiro-criticismului lui E. Mach. În prezent, pozitivismul logic mai este cunoscut şi sub numele de neopozitivism şi cumulează şi lucrările lui B. Russel asupra fundamentelor logice ale

4 J. St. Mill: A System of Logic, Rationative and Inductive, vol. 2, London, Longmans, 1856, p. 45213

matematicii, Tractatus logico-philosophicus al lui Ludwig Wittgenstein, dezvoltat ulterior de R. Carnap, C. Neurath, Ph. Frank, H. Reichenbach, ş.a., prin lucrări devenite referenţiale în analiza logică a limbajului; mai puţin în sociologie.

Ca principal reprezentant al filosofiei neopozitiviste a ştiinţelor sociale, E. Nagel a impus, în anii ’60 “o metodologie de origine pozitivistă” în cercetarea socială, plecând de la precizarea următoarelor norme pe care ar trebui să le satisfacă cunoaşterea ştiinţifică: 1) să organizeze sau să clasifice “evidenţele factuale” pe baza unui set de principii explicative; 2) această organizare şi clasificare să aibă un caracter sistematic şi să fie completă; 3) să fie constantă, adică să “evite conflictele dintre judecăţi… introducând o explicare sistematică a faptelor, asigurându-se de condiţiile şi consecinţele evenimentelor, punând în evidenţă relaţiile dintre propoziţii; 4) să fie precis determinată, adică să poată permite pe de o parte predicabilitatea, iar pe de altă parte, falsificabilitatea; 5) să neglijeze pe cât posibil “valorile imediate ale lucrurilor” pentru a putea deveni abstractă; 6) să poată fi controlată şi criticată. Dorind să fie cât mai convingător în ceea ce priveşte “demnitatea epistemică” a sociologiei, E. Nagel consideră că toate cele patru tipuri de explicaţii: 1) deductiv; 2) probabilistic; 3) funcţional sau teleologic; 4) genetic, sunt perfect valabile şi în sociologie, cu precizarea că explicaţiei sociologice îi este mai proprie explicaţia teleologică sau funcţională. Acestea se-ntâmplă deoarece în cunoaşterea socială legile ei experimentale au un caracter preponderent statistic, iar termenii pe care îi utilizează sunt, încă, precari sub raport semantic: “Pe scurt, termenii folosiţi de cercetarea socială empirică posedă frecvent o conotaţie indeterminată; ei codifică mai puţine distincţii rafinate şi detaliate decât o fac termenii prin care sunt exprimate legile ştiinţifice naturale, şi itemii subsumaţi lor sunt, în consecinţă, mult mai departe de a fi omogeni decât în ştiinţele naturale” 5. Din această cauză, generalizările statistice rămân, pe moment, principala formă de explicaţie sociologică şi rezerva de creştere a pertinenţei ştiinţifice a categoriilor sociologice. Tot în această direcţie a pledat şi H. L. Zetterberg, convins că formalizarea completă a teoriei sociologice ar permite transcrierea termenilor teoretici în “termeni pozitivi” observaţionali făcând posibilă chiar o axiomatizare a sociologiei. Acest aspect a fost amendat critic cu argumente greu de trecut cu vederea de către un reprezentant 6 actual al “reconstrucţiei paradigme sociologice” de care ne vom ocupa în ultima parte a cursului nostru.

Conform unor exegeţi7 “regula filosofică principală a analizei desfăşurate de neopozitivism este aşa-numita regulă a fenomenalismului, care accentuează fundamentul experienţial al oricărei cunoaşteri viabile sau valide. În felul acesta, prin asertarea unicităţii experienţei ca bază a oricărei cunoaşteri, neopozitivismul se opune filosofiei clasice realiste (realismul: universalia sunt realia) şi tuturor concepţiilor “metafizice”… neopozitivismul elimină judecăţile de valoare sau normative, pornind de la presupoziţia că datorită lipsei lor de conţinut sau de consistenţă empirică nu pot deveni propoziţii valide, adică supuse testării experienţiale”.

Cu referire la destinul actual al pozitivismului, A. Giddins8 subliniază faptul că pozitivismul sociologic nu este reductibil la cel filosofic: "unele din problemele ridicate de diferite direcţii concurente sau convergente ale gândirii pozitiviste din filosofie nu sunt, totuşi, relevante ca atare pentru problemele puse în analiza sociologică. Dacă "pozitivismul" a însemnat ceva oarecum diferit pentru filosofi şi sociologi, aceasta se datorează în parte faptului că introducerea presupoziţiilor pozitiviste în sociologie crează o serie de dificultăţi specifice, care nu pot fi rezolvate la nivelul cercetării filosofice generalizate”.

Pozitivismul sociologic a condus la instituirea unei practici metodologice “obiective” orientate de următoarele principii metodologice.

1) metodele, tehnicile, procedeele care şi-au dovedit valabilitatea în ştiinţele naturii pot fi luate “more geometrice” pentru a fi utilizate şi în cercetarea socială. Sociologia poate deveni ştiinţă numai urmând modelele de cercetare specifice ştiinţelor naturii;

2) faptele şi fenomenele sociale care-şi propun să le explice, “între experienţa socială existentă şi reconstrucţia teoretică a acestei experienţe nu există o relaţie de derivare” sau de comunicare directă, ci

5 E. Nagel: The Structure of Science. Problems in the Logicof Scientific Explanation, London, Routledge and K. Paul, 1961, p. 5066 P. Naville: Notes sur O. Neurath, H. Zettergerg et L’empirisme proposionel, în “Epistemologie sociologique”, nr. 15-16, 1973, p. 47 Vlăsceanu, L.: Metodologia cercetării sociologice, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 438 A. Giddins (ed): Pozitivism and sociology, london, Heinemann, 1974, 9.3.

14

fiecare îşi are propria existenţă independentă. În calitate de analist obiectiv, cercetătorul social trebuie să-şi păstreze totala neutralitate prin neimplicarea personală în fenomenul studiat. Ipoteza de cercetare, urmează a fi verificată pe baza faptelor independente recoltate prin cercetarea de teren; apoi, prin generalizări empirice, cercetătorul cumulează prerogativele formulării “legilor sociale” care vor contribui la raţionalizarea experienţei sociale;

1. metoda fiind, în viziunea pozitivismului sociologic, un instrument de explorare a spaţiului social, cunoaşterea sociologică are un caracter tehnic, instrumental, în sensul că tinde să conducă la o “inginerie socială”. Componenţele sociologiei se restrâng, în exclusivitate, asupra mijloacelor, sfera scopurilor îi excede prerogativele teoretice-metodologice. Raţionalitatea practicii sociale pe care şi-o propune sociologia vizează aspectul tehnic, nu pe cel normativ, deoarece cunoaşterea sociologică poate deveni ştiinţifică numai dacă rămâne neutră sub aspect axiologic;

2. în cercetarea fenomenelor sociale, dimensiunea lor istorică nu prezintă importanţă, atitudinea pozitivistă în cercetare presupunând abordarea sincronică, statică, a obiectelor de studiu.

După deceniul al XX-lea, pozitivismul sociologic a luat forma operaţionismului, iniţiat de George A. Lundberg, care şi-a propus să ofere o explicaţie pertinentă pentru necesitatea trecerii de la pozitivismul “clasic” la forma contemporană a practicii sociologice “obiective”:”… datorită curioaselor asociaţii care se fac în legătură cu termenul de “pozitivism” am preferat întotdeauna să caracterizez punctul meu de vedere ca fiind cel al ştiinţelor naturii, în loc să risc o identificare a acestuia cu vreuna din şcolile filosofice tradiţionale, printre care se situează şi pozitivismul, cel puţin de la A. Comte încoace 9”. Trebuie făcută precizarea că G. A. Lundberg a plecat, în întemeierea operaţionalismului fizicist fundat de fizicianul Peroz W. Bridgman, conform căruia: “esenţa unei explicaţii constă în reducerea unei situaţii la elementele cu care suntem atât de familiarizaţi întrucât le acceptăm ca atare, iar curiozitatea odată cu aceasta ni se odihneşte” 10.

Dincolo de împrumuturile teoretice sau metodologice, operaţionalismul lui G. A. Lundberg a contribuit la cristalizarea unei “probleme fundamentale pentru sociologie: formularea de propoziţii testabile prin raportare la realitatea socială empirică”11.

Spre deosebire de empirism (şi el tot o variantă a pozitivismului sociologic), operaţionalismul promovat de G. A. Lundberg îşi întemeiază legitimitatea pe “modelul teologic de bază”, specific societăţii moderne în care relaţiile sociale se caracterizează prin “instrumentalitate”, fapt demonstrat în lucrarea “Poate ştiinţa să ne salveze?”12: “Dezvoltarea noastră tehnologică şi metodele noastre de comunicare au rezultat dintr-o interdependenţă fundamentală care domină vieţile noastre. Această stare de lucru cere să organizăm relaţiile noastre sociale în acord cu modelul tehnologic de bază, mai curând decât invers. Iar modelul tehnologic de bază se sprijină, fără îndoială, pe ştiinţa naturii. Pe această bază mai curând decât pe vreo presupusă superioritate absolută ori intrisecă a ştiinţei ca o filozofie a vieţii, cred că putem trage următoarea concluzie: în epoca noastră şi în câteva secole care vor urma de bine sau de rău, ştiinţele, fie ele fizice sau sociale, vor fi în tot mai mare măsură punctul de referinţă acceptat pentru validitatea (adevărul), tuturor formelor de cunoaştere”. Elaborarea instrumentelor şi metodelor de observaţie şi măsurare a socialului a contribuit la depăşirea limbajului difuz prin operaţii concrete de măsurare a problemelor sociale, exemplu: în locul controverselor despre natura inteligenţei, teste de măsurarea inteligenţei. Operaţionalizarea conceptelor, ca secvenţă indispensabilă a cercetării practice, de teren, impune traducerea lor în dimensiuni, variabile şi indicatori, dar dobândesc valoare epistemologică numai prin elaborarea unui sistem coerent al conceptelor operaţionale. Pentru raelizarea acestui sistem este necesară conferirea unui caracter axiomatic întregii teorii sociologice, obiectiv care numai în viitor va fi realizat, prezentul formulându-l ca deziderat.

În prezent, dezvoltarea analizei operaţionale constituie forma cea mai actuală a neopozitivismului sociologic şi contribuie eficient la perfecţionarea tehnicilor şi a procedeelor de colectare, prelucrare şi

9 G. A. Lundberg: The natural science trend in sociology, în “The American Journal of Sociology”, vol. LXI, 3, 1955, p. 19110 P. W. Bridgman: The logic of modern physics, New-York, Mac Millan, 1927, p. 3711 Vlăsceanu, L: Op. Cit., p. 4912 G. A. Lundberg: Can Science Save Us?, în Reading in General Sociology, Boston, H. Miflin Companz, 1964, p. 12

15

măsurare a datelor cercetării concrete, de teren. Cercetările empirice pot beneficia de aportul operaţionalismului la dezvoltarea practicii sociologice.

Deschiderea pozitivismului şi neopozitivismului spre cercetarea empirică nu trebuie confundată cu empirismul, care este un curent sociologic diferit şi pe care-l vom analiza într-unul din capitolele următoare.

16

REPERE BIBLIOGRAFICE

AUGUST COMTE (1798 – 1857):

Născut la Montpellier, în 1798 unde, după terminarea studiilor liceale începe Şcoala Politehnică şi este exclus în 1815. A început studii de matematică pe care nu le-a finalizat, apoi medicină la Montpellier, fără să finalizeze nici acest tip de studii, pentru ca ulterior să vină la Paris ca secretar al lui Saint-Simon, ce care se disociază în 1824, pentru ca în 1826 să înceapă redactarea doctrinei personale cunoscută sub numele de pozitivism, activitate întreruptă temporar din motive de sănătate, pentru a fi reluată în 1828. Între timp, începând cu 1826, predă cursul de "Filosofie pozitivă” la care va asista Humboldt, Hippolyte, Carnot, Charles Fourier, Esquirol (medic). Primul curs de Filosofie pozitivă apare în 1830. Între 1831 – 1848 a predat un curs liber de astronomie. În 1848 fondează “Societatea pozitivistă”, care grupa discipolii şi unde se preda şi un curs de “Istoria umanităţii”. Din 1845 concepţia sa relevă o orientare spre misticism, vorbind de “Le Grand Etre”, “religia umanităţii”, prin care încearcă o corectare a orientării spre “real” prin organizarea societăţii pe principiile ştiinţei.

Opere principale: Cours de philosophie positive (1839 – 1842); Discours sur l’esprit positif (1844); Calendrier positiviste (1849); Le Systeme de politique (1852 – 1854); Catechisme positiviste (1852); Appel aux conservateurs (1855); Synthese subjective (1856).

Bibliografie:

1. A.Comte: Cours de philosophie positive, 5-e edition, identique al la premiere, 6 vol. Paris, Schleicher, Freres editurs, 1907/1908;

2. A.Comte: discours sur l’esprit positiv, edite par H. Guihier, in Oeuvres chiosies, Paris, Aubier, 1943 ou cell 10/18, Paris, Union Generale d’Editions, 1963;

3. A.Comte: Oeuvres chiosies, avec une introduction par H. Gouhier, Paris, Aubier, 1943. Ce recueil contient les deux premiers lecons du Cours de philosophie positive, la preface personnelle qui ouvre le tome IV du Cours et le Discours sur l’esprit positif;

4. A.Comte: Sociologie, textes chiosis par J. Laubier, Paris, PUF, 1957;5. M.Leroy: Histoire des idees sociales en France, Paris, Gallimard, t.II, De Babeuf a Toqueville, 1950, t.III,

D’Auguste Comte a P.J.Prodhon, 1954;6. J.Delvale: Reflexions sur la pensee comtienne, Paris, Alcan, 1932;7. P.Ducasse: Essai sur les origines intuitives du positivisme, Paris, Alcan, 1939;8. R.P.Gruber: A.Comte, fondateur du positivisme, Paris, 1892;9. J.Lacroix: La sociologie d’Auguste Comte, Paris, PUF, 1956;10. F.S. Marvin: Comte, the Fondateur of Sociology, London, Chapman&Hall, 1936;11. J.S. Hill: A. Comte and positivism. An arbor, University of Michigan, Press, 1961;12. A.Comte: Oeuvres chiosies, Paris, Aubier, 1943;13. A.Comte: Cours de philosophie positive et astronomique et la philosophie de la physique, Paris, Alfred Costes,

1924;14. A.Comte: Cours de philosophie positive, Paris, 1908, VIII, La partie dogmatique de la philosophie sociale;15. A.Comte: Cours de philosophie positive, Tom V-eme, Paris, 1908, La partie historique de la philosophie sociale;16. O.Neurath: Empiricism and Sociology, edited by M.Neurath and R.S.Cohen, Dordrecht – Boston, D.Reidel

Publishing Company, 1973;17. A.Giddens: Pozitivism and Its Critics, in T.Bottmore and R.Nisbet (ed) A.History of Sociological Analysis,

London, Henemenn, 1979;18. A.Comte: La philosophie positive, Resume par E.Rigolage, I, Paris, Ernest Flamarion, XVII, 193 pagini;19. A.Comte: La philosophie positive, tom 3, Sociologie, Paris, Ernest Flamarion, XIII, 305 pagini;20. A.Comte: Sociologie, Tom4, Temps modernes, PUF;21. A.Comte: Plan der Wissenschaftlichten Arbaiten, die fur eine Reform der Gesellschaft, notwending sind,

Munchen, C.Hauser, Verlag, 1973;22. A.Comte: La science sociale, Paris, Gallimard, 1972;23. Claudian Alexandru: Originea socială a filosofiei lui A. Comte, Bucureşti, 1936;24. Sudeţeanu, Constantin: Inttroducere în sociologia lui A. Comte, Arad, 1925;25. Uta, Mihail: La lois de trois etats dans la philosophie d’Auguste Comte, Paris, 1928;26. J.Galtung: Methodology and Ideology. Essays, in Methodology vol.1. Copenhagen, C.Eylers, 1977;27. P.Lazarsfeld: Philosophie des scenoes sociales, Paris, Gallimard, 1970.

17

TEORII ALE EVOLUŢIONISMULUI SOCIOLOGIC

Ca primă soluţie, declarat preponderent ştiinţifică în interpretarea realităţii sociale, pozitivismul a fost urmat, în ordine istorică, de organicism. Întemeietorul acestei orientări a fost H. Spencer, care a lansat în circuitul ştiinţific analogia dintre mediul social şi organismul biologic; această teză va domina gândirea socială a întregului secol al XIX-lea.

Interpretând societatea ca o prelungire a lumii organice H. Spencer, prin perspectiva integratoare deschisă în abordarea socialului, este autorul primei tipologii sociale şi fondator al curentului cunoscut în sociologie sub numele de evoluţionism organicist.

Ca variantă (în multe privinţe) a pozitivismului sociologic organicismul evoluţionist al lui H. Spencer defineşte geneza şi rolul legilor care guvernează evoluţia socială plecând nu de la aspectele spirituale, ci de la datele concrete oferite de antropologie, biologie, istorie, morală, psihologie si cosmologie. Pe baza acestui material faptic a formulat principiul conform căruia toate fenomenele sunt un rezultat al mişcării şi transformării materiei aflate sub impactul a două tendinţe diametral opuse: tendinţa de omogenizare şi cea de eterogenizare. Dezvoltarea presupune transformarea omogenului în eterogen, proces valabil în toate domeniile Existenţei. Legea fundamentală a întregii Existenţei este evoluţia, care vizează integrarea unor elemente disparate într-o unitate funcţională; complexitatea dezvoltării comportă, însă, şi momente episodice de involuţie şi de stagnare, caracterizate prin disoluţie.

Ca parte componentă a Universului, societatea se subordonează aceloraşi principii de funcţionare care explică atât existenţa indivizilor, cât şi a colectivităţilor. Societatea este treapta cea mai complexă de existenţă a organismului viu, între care se pot stabili 5 tipuri de analogii: 1) atât corpul animal, cât şi organismul social sunt rezultatul cumulării progresive, a unor componente de ordin material şi funcţional, având ca efect creşterea dimensiunilor şi a complexităţii lor; 2) Evoluţia, prin diferenţierea treptată a indivizilor, impune necesitatea unei structuri care să facă posibilă integrarea părţilor componente într-un tot funcţional; 3) Ca şi funcţiile corpului biologic, cele ale corpului social se diferenţiază, evoluând către specializări foarte riguroase pe baza cărora se alcătuiesc corpuri profesionale distincte. Ele prefigurează apariţia claselor sociale; 4) Organismul social, ca şi cel biologic, are o viaţă mai mare decât a celulelor care îl compun: Franţa, de exemplu a existat şi acum câteva sute de ani, dar compusă din alte elemente decât cele de azi; 5) Şi organismul social şi cel animal prezintă două tipuri de corelaţii:corelaţii funcţionale între părţi şi corelaţii între toate acestea şi structura generală a organismului, care impune unele cerinţe funcţionale globale. În acest sens, la nivelul societăţii, tendinţa proprie fiecărui individ de a se dezvolta, pentru a nu limita cadrul de afirmare a celorlalţi, necesită un echilibru de structură prin corelarea funcţiunilor diferite şi complementare la nivelul ansamblului funţional. Societatea nu se reduce la suma indivizilor, ci la totalitatea tipurilor de interdependenţe care conferă permanenţă şi eficienţă relaţiilor dintre indivizi, similare cu relaţiile energetice dintre ţesuturile unui organism.

Din punct de vedere structural, societatea umană a parcurs două faze distincte:1) faza militară: caracterizată prin promovarea unor constrângeri instituţionale în scopul

realizării coeziunii sociale. Unitatea socială, profund dependentă de condiţiile mediului, este un rezultat al colaborării obligatorii în această perioadă şi presupune subordonarea necondiţionată a indivizilor faţă de voinţa conducătorilor. Conformismul este modelul comportamental al tipulşui militar în care socializarea se realizează prin preluarea mecanică a valorilor sociale de către fiecare membru al colectivităţii sociale. Solidaritatea de grup are o motivaţie supraindividuală şi se relizează prin metode coercitive; de aceea are o finalitate conservatoare.

Faza (tipul) de societate militară este exemplificată prin invocarea preocupărilor de polarizare a tuturor activităţilor în raport cu o mentalitate cazonă devenită coextensivă spaţiului social din: Sparta, Egipt, Rusi, Peru. Structura socială din aceste societăţi definea împărţirea populaţiei în militari (războinici) şi pătura socială care asigură subzistenţa (muncitori, meşteşugari, agricultori, sclavi). Această dihotomie, valabilă la nivelul structurii sociale, se regăseşte la nivelul economic sub forma tipului latifundiar de proprietate, iar la nivel organizaţional sub forma “legitimărilor” instituţionale care asigură

18

obedienţa întregii societăţi faţă de autoritatea unui stat centralizat. Instrumentul principal prin care se exercită şi se conservă autoritatea centrală îl constituie controlul social total: acesta distribuie şi redistribuie în permanenţă statusurile sociale în scopul menţinerii ”distanţelor” sociale, a inegalităţilor sociale, care pot asigura o “evoluţie” a mentalităţilor sociale dominante: conformismul, acceptarea, rutina, loialitatea. În acest mod se poate cultiva convingerea că toate condiţiile prezente sunt “naturale şi lipsite de alternativă”. Inocularea unei astfel de mentalităţi a condus, însă, la descurajarea iniţiativei prin excesiva dependenţă faţă de autoritatea “în exerciţiu” şi la un curent de opinie profund defavorabil faţă de “inovaţie”, inclusiv faţă de inovaţia organizatorică.

2) faza industrială a societăţii a promovat tipul industrial ca reprezentant al unor opţiuni valorice, fundamental diferite. Diversificarea activităţilor cu caracter economic, implicând din ce în ce mai mult iniţiativele individuale şi capacitatea de creaţie a acestora a antrenat deplasarea accentului de la structurile de grup la autoritatea indivizilor. Societatea industrială este, astfel, o societate descentralizatăîn care autoritatea este mai difuză, iar cooperarea dintre indivizi are un caracter voluntar. Întarirea rolului iniţiativelor particulare a făcut posibilă apariţia unei structuri profesional-organizatorice în măsură să coordoneze activităţile economico-industriale fără să se mai subordoneze intereselor exclusive ale statului. În această fază, rolul statului este acela de a-I garanta cetăţeanului drepturile şi libertăţile sale fundamentale. Pledând pentru restrângerea atribuţiilor statului şi creşterea gamei libertăţilor individuale. H. Spencer consideră că “statul există în profitul indivizilor”. Ca fază superioară de evoluţie a societăţii umane, societatea industrială nu se poate dispensa de structurile fazei militare, datorită ameninţărilor exterioare. De aceea, atâta timp cât există ameninţarea războiului, un minim de constrângeri sunt necesare şi în societatea industrială pentru a-i asigura protecţie normativă în vederea funcţionării ei eficiente. Dispariţia totală a războiului ar face posibilă anihilarea oricărei tendinţe conservatoare, de întoarcere la o societate bazată pe constrângere.

Făcând referire la cultura vremii sale, H. Spencer, în ordine cronologică, dă exemplul societăţilor “sensibile” faţă de problematica industrializării (Atena, oraşele hanseatice, Olanda, SUA, Anglia), în care “coordonarea“ de către o “forţă centralizată” a fost înlocuită printr-o autoritate de tip nou care-şi realizează obiectivele prin “cooperare”. În acest mod, explică H. Spencer, controlul centralizat poate fi substituit cu mai multă eficienţă prin autoreglare şi descentralizare, varietatea credinţelor permiţând constituirea unor organizaţii voluntare în care ierarhiile sociale sunt constituite nu pe baza statului moştenit, ci a meritului, ceea ce de-abia în 1958 M. Joung va considera legitim prin formula “meritocraţiei”13. În societatea industrială (cea a viitorului) ca dominantă este recunoscută doar autoritatea productivă, nu cea constrângătoare, adică relaţiile de cooperare (partnership), afirmarea şi finalizarea convingerilor individuale, tendinţa inovaţiei şi mobilitatea socială. Modelul societăţii industriale propuse de H. Spencer este cel al Angliei victoriene, la care poate accede fiecare societate prin raportarea la “modelul englez de dezvoltare socială”. Acest “unic” model de dezvoltare socială trebuie să polarizeze eforturile tuturor societăţilor care doresc să se sincronizeze cu proporţiile şi ritmurile evoluţiei spre “modernitate”, pe care H. Spencer o identifică, în mod neechivoc, cu “modelul englezesc” de dezvoltare.

Depăşind sfera problematicii sociologiei, h. Spencer face şi unele recomandări liberalismului vremii sale: “Funcţia liberalismului în trecut era de a pune o limită puterii regilor. Rostul adevărului liberalism în viitor va fi de a pune o limită puterii Parlamentului”.

În rezumat, H. Spencer prin “formula pozitivism-evoluţionistă a ştiinţei sociale” intenţionează o orientare a cercetării sociale spre un demers “metodic, urcând de la cauzele apropiate la cauzele îndepărtate şi coborând de la efectele prime la cele secundare şi terţiare”14. În acest context, fundamentele ştiinţei sociale se constituie prin analogie metodologică cu celelalte ştiinţe, deja legitime din punct de vedere al criteriilor epistemologice în vigoare. Ca referenţial epistemologic se propune biologia, care ne conduce la ideea conform căreia societatea este un agregat uman complex ale cărui proprietăţi sunt o sinteză (nu o sumă) a proprietăţilor părţilor. Societatea reprezintă o calitate organizatorică distinctă faţă de o simplă însumare a părţilor. Ipoteza acestei concepţii o constituie omologia structurală între toate componentele cosmosului, în raport cu care societatea reprezintă o formă concretă de manifestare.

13 M. Young: The rise of meritocracz, London, Penguin, 197914 H. Spencer: Introduction a la science sociale, Paris, F. Alcan, 1891, p. 22

19

Analogia metodologică se poate rezuma în următorele aspecte: 1) procesul generator de schimbare îl constituie creşterea, progresivă, a masei, respectiv a celor ocupaţi nemijlocit în activităţi sociale; 2) schimbarea eficientă se realizează prin diferenţierea “naturală” a părţilor şi complicarea structurilor care impune recunoaşterea unor noi funcţiuni, respectiv antrenează o “specializare funcţională crescândă”; 3) interdependenţa se relevă ca singura variantă de relaţionare a părţilor rezultate din diferenţierile structurale generate de evoluţie, cu noile exigenţe funcţionale promovate de sensul dezvoltării ireversibile; 4) cel mai important element în rentabilizarea raportului dintre structurile organizatorice şi sistemul social global îl constituie constanţa funcţiilor care asigură echilibrul dinamic al întregului spaţiu social.

Consecinţele considerării principiilor sociologice ca făcând parte din aceeaşi clasă valorică cu principiile ştiinţei biologice, corelează cu nişte dificultăţi generale, după cum urmează: 1) variabilitatea umană reclamă cercetarea raporturilor dintre “proprietăţile umane” şi proprietăţile “enviromentale”, exigenţă care este compatibilă numai cu prerogativele epistemico-metodologice ale sociologiei. Raportarea la reperele praxiologice ale situaţiei conferă cunoaşterii sociologice un caracter de relativitate; 2) necesitatea debarasării cercetătorului social de “habitudinile de gândire din studiul fenomenelor mai simple”, pentru a atinge “acea indiferenţă liniştită” pe care o abordează cercetătorii din fizică sau chimie; 3) depăşirea “riscului epistemologic” pe care-l reprezintă apartenenţa sociologului la propriul obiect de studiu (societatea): “aparţinând unei naţiuni, unui grup social, unei rase, el nu se poate feri de prejudecăţi, interes personal atunci când este un tip mediocru, iar când este un tip excepţional, nu reuşeşte decât imperfect”15.

În afara acestora, H. Spencer mai enumeră şi alte … dificultăţi cu caracter special: “alcătuirea socială … e aşa de compactă încât nu poţi lucra asupra unei părţi fără să atingi mai mult sau mai puţin toate celelalte părţi ( … ) nu există nici un fenomen care să nu-şi aibă originea în fenomenele vieţii omeneşti individuale”16. Aceste elemente pledează pentru renunţarea la analizele de tip cauză-efect, în favoarea generalizărilor statistice, care şi-au dovedit pertinenţa ştiinţifică în cercetările sociale unde se “lucrează cu o uniformitate aproximativă” generată de faptul că societatea este o realitate “superorganizată”. Superorganizarea, în concepţia lui H. Spencer, este o limită “naturală” a creşterii organice şi a agregării sociale: “Oamenii nu se ridică la starea de agregat social, decât cu condiţia de a se crea între ei inegalităţi sociale în ceea ce priveşte autoritatea, precum şi acţiunea unui organism care face supunerea obligatorie”17. Dincolo de această limită apare o situaţie conflictuală între cele douămari “paliere” ale realităţii sociale organizate: palierul coordonator şi cel coordonat. Caracteristică societăţii 2industriale”, această stare conflictuală (contradicţie) relevă existenţa, la nivelul coordonator a unui sistem operaţional operativ (executiv) şi a unuia regulativ care cuprinde dimensiunile: organizaţionale, administrative, juridice, ecleziastice. Legea fundamentală a naturii fiind adaptarea, ea se manifestă şi în viaţa socială, cu precizarea că adaptarea socială este produsul unui proces cu un pronunţat conţinut psihologic, fapt care explică diferenţierea spaţiului social într-un “corp social” şi un “corp politic”. În plan practic, aceste două “corpuri” au instituţionalizat două principale forme adaptive la fenomenalitatea socială: coordonarea şi cooperarea. Comparându-le pe criteriul “eficienţei sociale” (funcţionale), H. Spencer consideră că la “progresul social” cooperarea a contribuit mult mai mult decât coordonarea. Alternanţa dintre coordonare şi cooperare în viaţa socială concretă demonstrează faptul că evoluţia socială este stadială, are ca sens progresul social, se realizează prin trecerea de la o omogenitate indefinită şi incoerentă, la o eterogenitate definită şi coerentă.

O variantă a organicismului o constituie “darwinismul social” care a mers mai departe cu analogia societate – organism biologic, introducând în explicarea vieţii sociale legi proprii biologiei. Astfel, “lupta pentru existenţă” de exemplu, sau “lupta interspecifică” şi “intraspecifică” aplicate la spaţiul social au condus la depăşirea orizontului de legitimitate epistemică a sociologiei. De aceea, ne rezumăm doar la a aminti pe reprezentanţii săi cei mai importanţi: E. A. Lange, O. Ammon, L. Woltman (Germania), L. Gumplovicz, G. Ratzenhofer (Austria), G. Vacher de Lapioge (Franţa), W. G. Summer (SUA), M. Vaccaro (Italia).

15 H. Spencer: Introduction a la science sociale, Paris, F. Alcan, 1891, p. 75-7816 H. Spencer: Individ contra statului (trad.), Bucureşti, Cultura Naţională, 1924, p. 88-10417 Idem op. Cit., p. 64

20

Alfred Espinas a propus o variantă a organicismului bazată pe extrapolarea mecanică a caracteristicilorexistenţei animale asupra vieţii sociale vorbind de “societăţi animale”. Diferenţa dintre viaţa socială şi convieţuirea animală este una de grad, ambele fiind susceptibile de o clasificare pe trei niveluri de complexitate: 1) societăţi de nutriţie; 2) societăţi de reproducere; 3) societăţi ale vieţii de relaţie. Fiecare nivel superior valorifică funcţiunile nivelului care îl precedează: “societatea de realaţiune e totdeauna grefată pe societate de reproducere care, la rândul ei, e grefată pe cea de nutriţie”. Societatea umană se intemeiază pe patrimoniul de idei, prin prisma cărora toate celelalte funcţiuni pot fi ţinute sub control, ea devenind, în final un “organism de idei”.

Cu valoare istorică, gândirea lui A. Espinas a oferit câteva sugestii pentru formularea premiselor neoevoluţionismului.

Spre deosebire de pozitivism, preocupat cu precădere de descifrarea “naturii” societăţii, evoluţionismul sociologic şi-a orientat interesul epistemic asupra destinului societăţii umane. Obiectivul principal al evoluţioniştilor “nu era de a explica ceea ce realmente s-a îmtâmplat, ci ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă procesul s-ar fi desfăşurat netulburat. Nu explicarea faptelor istorice individuale şi nici studiul societăţilor particulare sau al grupurilor culturale. În consecinţă, pentru cei mai mulţi evoluţionişti, naţiunea nu exista (cel mult recunoşteau prejudecăţile naţionale), iar categoria de bază era pentru ei, ca şi pentru filozofii din epoca raţiunii, “omenirea”18. Concepând societatea ca un “organism natural” evoluţia se relevă a fi un substitut al istoriei, în plan ideologic oscilând între conservarea ordinii sociale şi o concepţie reformist liberală cu accente social-democrate.

Avâvd în vedere principalele funcţii epistemologice ale evoluţionismului, mai remarcăm două categorii de caracteristici:

A. Caracteristici generale1) resemantizarea categoriilor şi reformularea principiilor sale în funcţie de descoperirile din

ştiinţele naturii;2) antropologismul – este evident în tentativa sociologilor evoluţionişti de a “deriva” o concepţie

despre societate dintr-o teorie a naturii umane;3) analiza sociologică de tip evoluţionist este empirică, sub acest aspect apropiindu-se de

pozitivism, de care, totuşi, se deosebeşte prin aspiraţia de a elabora o teorie a schimbării sociale;

4) spre deosebire de pozitivism, care asistă asupra conţinutului pozitiv şi al mecanismelor transformărilor sociale, evoluţionismul este preponderent orientat spre descifrarea sensului istoric al consecinţelor schimbării sociale generale şi ireversibile;

B. Caracteristici speciale1) construirea demersului teoretico-metodologic pe baza principiului unităţii materiale a lumii,

care legitimează reducerea legităţilor biologice la legile şi regularităţile din viaţa socială;2) postularea unei naturi umane care demonstrează faptul că evoluţia socială este un proces unic

în cadrul căreia există, însă, diferenţe sub aspectul formelor de manifestare. Denumite, cu un concept generic, “variabilitatea socială”, aceste diferenţe se constituie ca “diviziuni şi subdiviziuni în cadrul aceleiaşi naturi umane”. Stadiul patologic al acestor “diviziuni” îl constituie “argumentele” antropologico-resiste şi determinist-geografice;

3) reducerea cauzelor schimbării la explicarea mecanismelor acesteia evaluate prin prisma raporturilor dintre structuri şi funcţiile specifice fiecărei “secvenţe a evoluţiei”.

Spre deosebire de concepţiile evoluţioniste “clasice” în care sensul schimbării este liniar şi progresist îndreptat spre “modelul englez” luat ca standard, concepţiile neoevoluţioniste iau ca punct de plecare premisa “dezvoltării policentrice”. Potrivit acesteia, există nu numai forme diferite de dezvoltare socială, ci şi viteze diferite de evoluţie în cadrul aceluiaşi stadiu de dezvoltare.

După primul război mondial, evoluţionismul ca paradigmă sociologică a cedat mai întâi în faţa funcţionalismului antropologic al lui B. Malinovski, a antropologiei culturale difuzioniste americane, dar ca forme de reconstrucţie a evoluţionismului: “În prezent, există în ştiinţele sociale, inclusiv în sociologia funcţionalistă, o reînviere a evoluţionismului la scară mare. Ceea ce distinge “noul” evoluţionism de cel

18 J. Szacki: Histories of Sociological Thought, London, Aldwich Press, 1979, p. 20821

“vechi” este conştiinţa divergenţelor în privinţa dezvoltării şi a radiaţiei adaptării, pe care evoluţioniştii secolului XIX-lea n-au putut s-o trezească”19.

Ca rezultat al apropierii dintre evoluţionism, după 1964 funcţionalismul sociologic a devenit evoluţionism funcţionalist, unii exegeţi avansând teza existenţei unei varietăţi de abordări neoevoluţioniste: “noul evoluţionism care se naşte în America intenţionează să facă aceste abordări variate relevante una faţă de cealaltă, să sintetizeze contribuţiile lor pozitive şi să depăşească dificultăţile unei abordări utilizând punctul de vedere al celeilalte”20.

Cea mai recentă “variantă” din punct de vedere al istoriei gândirii sociologice, a evoluţionismului sociologic o constituie neoevoluţionismul “probabilistic” al lui G. L. Lenski. Preocupat de descifrarea mecanismelor grupale şi sociale ale schimbării, G. Lenski şi-a dedicat cea mai mare parte a cercetărilor găsirii unui referenţial conceptual şi metodologic pentru construirea unei sociologii a schimbării şi conflictului.

Plecând de la premisa că “Schimbarea şi conflictele sociale, adică fenomenele cele mai presante ale anilor noştri”21 trebuie să deţină prioritatea preocupărilor sociologice, G. Lenski consideră că dacă termenul de “Regină a ştiinţelor” pare prea pretenţios, atunci cel de “integrator al ştiinţelor sociale” trebuie să-l acceptăm ca fiind, cu siguranţă, meritat de sociologie. Unitatea cunoaşterii sociale, din ce în ce mai imperativ reclamată de “practicienii” decidenţi din diverse sectoare ale spaţiului social, este necesară din cauza naturii analoage a multor aspecte ale evoluţiei organice şi ale evoluţiei socio-culturale; noua teorie sintetică conţine multe ipoteze sugestive pentru sociologie. Mai mult decât atât, ea furnizează un “model care ilustrează cum constatările dispersate şi neorganizate ale ştiinţelor sociale pot fi asamblate intr-un cadru teoretic de referinţă. Astfel, dacă acceptăm postulatul unităţii esenţiale a naturii, recunoscând că societăţile umane sunt o parte a lumii naturale şi că evoluţia socio-culturală este o extensie a evoluţiei organice, atunci urmează că teoria societăţilor umane şi a evoluţiei lor trebuie legată, eventual, cu teoria biologică de bază”22. Definind societăţile umane “moduri de adaptare prin intermediul cărora anumite tipuri de organisme şi-au sporit şansele de multiplicare şi supravieţuire”23 pe baza “succesului reproductiv”, evoluţia este analizată prin prisma a patru categorii: continuitate, inovaţie, extincţie şi evoluţie propriu-zisă; dacă nevoile specific umane sunt “derivate” în raport cu cele biologice, legile evoluţiei afectează în egală măsură natura şi societatea. În această perspectivă, unitatea de bază a sociologiei evoluţioniste nu mai trebuie s-o constituie societatea, ci populaţia, iar sursele de schimbare la nivelul populaţiilor sunt altele: limbajul, tehnologia, organizarea socială, ideologiile. În spaţiul social contemporan, locul privilegiat îl deţine tehnologia, deoarece inovaţia tehnică are aceeaşi importanţă, prin efectele sale, cu mutaţia genetică. Prin analogie, difuziunea “inovaţiei genetice” este denumită cu termenul “hibridare biologică”, pe baza căreia devine posibilă selecţia intersocietală. Rezultatul acestei selecţii este “extincţia socio-culturală” prin care sociologul american înţelege “distrugerea societăţilor prin război” ca o “evoluţie cel puţin probabilă”. Ca argument în sprijinul acestei teze se aduce afirmaţia conform căreia războiul a definit normalitatea socială întrucât, la scara evoluţiei, maximizarea adaptării a fost rezultatul “fuziunii” inter-societale şi nu al “fuziunii” intra-societale. În acest context devine evident faptul că teoria evoluţionistă a conflictului social al lui G. Lenski este în fond, o reluare, în alţi termeni, a teoriei lui L. Gomplowicz. Singurul proces evolutiv nelimitat, în concepţia lui G. Lenski, îl reprezintă dezvoltarea tehnologică în raport cu care organizarea societală şi structurile sociale sunt analizate ca variabile dependente. Pentru K. E. Boulding24 modelul evoluţionar constă esenţialmente într-un proces de creare, de apariţie de noi specii şi selecţia constantă a speciilor prin procesul de mutaţie spre o succesiune de stări ale echilibrului ecologic”. Particularizat la evoluţia socială acest model face posibilă distincţia între procese sociale dialectice şi procese sociale non-dialectice. Dacă primele sunt generate de structuri

19 R.A. Nisbet: Social Change and History. Aspects of the Western Theory Development, New York, Univ. Press, 1969, p. 23620 S. N. Eisenstadt: Social Change and Development in Readings in Social Evolution and development, London, Pergamon Press, 1970, p. 18121 G. Lenski: Human Societies, A. Macro Level Introduction to Sociology, New York, McGraw Hill, 1970, p. 2422 G. Lenski: op. cit. p. 48-4923 G. Lenski: op. cit. p. 924 K. E. Boulding: A Primer on Social Dynamics. History as Dialectics and Development, New York, The Free Press, 1970, p. 19

22

conflictuale de grup, cele din urmă sunt continui, cumulative şi evolutive: “În cadrul evoluţiei sociale există procese dialectice, dar ele sunt temporare şi neimportante, fiindcă se produc ca urmare a impactului schimbărilor mici şi selecţiei micilor mutaţii sociale. Prin urmare, în cea mai mare parte, marile schimbări sociale sunt non-conflictuale”25. Disociindu-se, parţial, de G. Lenski, acest autor o face cu scopul de a propune un model sociologic al “dezvoltării integrate ecodinamice” care să fie perceput ca o “alternativă” la marxism, în calitatea acestuia de “teorie socială generală”26.

Întrucât proiecţiile ideologice atât ale evoluţionismului clasic, cât şi ale diverselor variante de neoevoluţionism exced competenţele sociologiei, ne rezumăm la această succintă trecere în revistă a celor mai importante teze ale curentului care a făcut obiectul acestei prelegeri. Nu înainte de a mai aminti concluzia unui reputat exeget al acestui curent de reflexie sociologică: “Teoria evoluţionistă este o creaţie a optimismului victorian. Profetul anilor ’20 nu mai putea fi însă Spencer, ci Spengler. Când Hobhouse făcea atât de atent distincţia între ceea ce trebuie şi ceea ce este, lumea era convinsă deja că între avansul tehnologic şi progresul moral nu e nici o legătură. Or, marea speranţă a evoluţionismului victorieni era de a întemeia o morală şi o politică evoluţioniste”27. În prezent circulă şi următoarea aprecierea lui D. G. MacRae, care încă din 1961 afirma că H. Spencer este autorul “pe care nimeni nu-l citeşte, toţi abuzează de el şi căruia toţi îi sunt îndatoraţi”28

25 K. E. Boulding: op. cit., p. 58 26 K. E. Boulding: Ecodinamics. A New Theory of Societal Evolution, London, Sage Publications inc., 1978, p. 2127 J. W. Burrow: Evolution and Society. A Study in Victorian Social Theory, Cambridge, Cambriedge University Press, 1968, p. 27728 D.G. MacRae: Ideology and Society Papers, în Sociology and Politics, London, Heinemann, 1961, p. 33

23

REPERE BIBLIOGRAFICE

S-a născut în 1820, la Derbz, şi-a încheiat cariera şi viaţa la Brighton, în 1903. Autor al sistemului de filosofie a cărui redactare a început în 1855, când a publicat “Principes de pzchologie”. Acest sistem cuprinde şi “Principes de biologie” (1864) şi “Principes de sociologie” (1877-1896). În franceză I-au apărut “Une lettre sur la sphere propre de gouvernement” (1842); “La statique sociale” (1850); “L’Education intelectuelle, morale et phzsique” (1861); “La classification des sciences” (1864); “La sociologie descriptive” (1873); “L’individu contre L’Etat” (1884); “Des Principes de morale evolutioniste”; “Introduction a la science sociale”.

BIBLIOGRAFIE

1. Spencer, Herbert: First principles, london, William & Norgate, 1904;2. Spencer, Herbert: Classification des sciences, Paris, Felix Alcan, 1893;3. Spencer, Herbert: Introduction a la science sociale, Paris, Felix Alcan, 1928;4. Spencer, Herbert: Les premiers principes, Paris, Germer Bailliere, 1883;5. Spencer, Herbert: Legea şi cauza sa şi alte încercări, (trad.) Bucureşti, Ed. Leon Alcalaz, 1097; 6. Spencer, Herbert: Individul împotriva statului (trad. de I. Olimpiu Stefanovici-Svensk), Bucureşti, Editura Naţională,

1924;7. Foille, Alfred: La pensee et les nouvelles ecoles antiintelectualistes, Paris, Felix Alcan, 1919;8. Foille, Alfred: Humanitaires et libertaires au point de vue sociologiques et morale, Paris, F. Alcan, 1914;9. F. Alcan: Les elementes sociologiques de la morale, Paris, Felix Alcan, 1905;10. F. Alcan: La science sociale contemporane, Paris, Hachette, 1922;11. Foille, Alfred: La propriete sociale et la democratie, Paris, Felix Alcan, 1906.

24

VILFREDO PARETO ŞI TRADIŢIILEGÂNDIRII SOCIOLOGICE ITALIENE

Ca reprezentant al unei multimilenare tradiţii ale gândirii sociale italiene, orientată preponderent spre descifrarea naturii umane, Vilfredo Pareto este întemeietorul primei orientări sociologice italiene centrate pe problematica naturii socialului, a societăţii.

Deplasarea de accent este datorată atât formaţiei sale ştiinţifice, cercetărilor în domeniul economic, cât şi convingerilor sale privind posibilitatea construirii unei teorii globale a sistemului social pe baza rigorii conceptuale a aparatului matematic. Metodologic, Vilfredo Pareto a intenţionat să elaboreze un sistem conceptual şi o proiecţie praxiologică a sociologiei compatibile cu statutul epistemologic al ştiinţelor naturii.

Astfel ca şi în ştiinţele naturii, unde primul pas îl reprezintă analiza elementelor componente ale fenomenelor ce intră în arealul obiectelor epistemice respective, şi în sociologie, analiza tuturor proprietăţilor acşiunilor sociale şi clasificarea lor trebuie să fie primul pas în reconstrucţia sa epistemică. Diversitatea societăţilor umane şi caracterul concret al acţiunii sociale face dificilă descrierea proprietăţilor generale ale fenomenelor sociale. Din această cauză, sociologul trebuie mai întâi să “descompună acţiunile umane şi să clasifice elementele componente ale lor”.

Vilfredo Pareto propune următoarea structură a acţiunii sociale:1) agentul - purtătorul individual sau colectiv al actţiunii (umane) sociale;2) scopul – proiecţia anticipată a motivaţiei individuale sau comunicare a acţiunii;3) mijloacele – necesare realizării practice a scopurilor. În funcţie de raportul scop şi mijloace,

acţiunile se pot clasifica:a) acţiuni logice – caracterizate printr-o înaltă eficienţă determinată de adecvarea

dintre mijloace şi scop;Exemplu: activitatea tehnologică, economică şi o parte a creaţiilor cultural

artistice ghidate de normele ”ştiinţei logico-experimentale”;b) acţiuni non-logice – celelalte, ale căror rezultate n-au fost iniţial prevăzute de către

agent, dar care au apărut ca “efecte secundare” antrenate de evenimentele exterioare cu efect perturbator;

c) acţiuni cu semnificaţii multiple: care fac posibilă diferenţierea dintre mijloace/operaţii/scop/rezultat;

d) acţiuni cu scopuri simbolice, imaginare, a căror evaluare logico-empirică nu este posibilă.

Schema integrată a acţiunilor umane a fost realizată după cum urmează:

AU sau NU scop logicobiectiv subiectiv

A. Acţiuni logice + +A. Acţiuni non-logice:1) actele din obişnuinţă

- -

2) acţiunile de politeţe prin care oamenii invocă motive pentru a le justifica

- +

3) tipul pur al acţiunii non-logice comparativ cu acţiunile din zoologie

+ -

4) actele politice care se bazează pe tradiţie + +

Considerând faptele sociale ca “obiecte naturale”, Vilfredo Pareto plăteşte un tribut concepţiei pozitiviste a lui A.Comte de care se desparte, totuşi, considerându-o o speculaţie “matafizică” deoarece a abordat generalităţile vieţii sociale şi nu dinamica reală a spaţiului social. În acest context, pentru a se

25

putea elabora o sociologie logico-experimentală, Vilfredo Pareto recomandă un dublu demers: inductiv şi deductiv. Pe cale inductivă, descifrarea fenomenelor elementare ar contribui la formarea unor concepte clare, care, deşi nu reflectă întreaga complexitate socială, sunt singurele care pot servi ca bază reală pentru construcţii teoretice mai ample. Aceste “elemente simple sunt acţiunea socială şi structura sa”.

Pe cale deductivă: recompunerea totalităţilor sociale în vederea ajungerii, succesive, la o teorie sintetică, generală, asupra societăţii umane.

Parcurgerea drumului de la elemente ultime şi cele mai simple ale vieţii sociale descoperite analitic, până la reconstrucţia riguros logică a întregului social, este denumită de autor “metodă logico-experimentală”, pe baza căreia sociologia poate deveni o ştiinţă tot atât de exact ca şi fizica. Invocarea aportului ştiinţei în fundamentarea tuturor activităţilor umane îl plasează pe Vilfredo Pareto pe linia pozitivismului lui A. Comte: “savoir pour, prevoir, prevoir pour pouvoir”, dar îl şi singularizează prin considerarea “scientizării” integrale a socialului ca un proces real, dar şi ca un mit modern. În societate “cea mai mare parte a oamenilor se lasă conduşi de interese şi sentimente, şi nu de raţionamente”, de aceea acţionează non-logic, fără să urmărească prevederile ştiinţei. Indivizii sunt ghidaţi, în practică, de ceva mai puternic acre se află dincolo de raţiune, anume de reziduuri. Acestea sunt manifestări complexe ale tendinţelor, sentimentelor, instinctelor care constituie o constantă a motivaţiilor umane.

După înfăptuirea lor oamenii încep să le justifice, să le fundamenteze logic, deci să le interpreteze, rezultatul fiind ceea ce Vilfredo Pareto denumeşte cu conceptul de derivaţii. În esenţă, reziduurile exprimă structura generală a naturii umane, iar derivaţiile definesc tendinţele de schimbare, precum şi modificarea şi schimbarea reală a repartuzării reziduurilor. Reziduurile sunt manifestări ale sentimentelor şi instinctelor, aşa cum ridicarea mercurului din tubul termometrului reprezintă o manifestare a unei creşteri de temperatură. Acţiunea umană este determinată de starea afectivă a indivizilor, dar componentele afectivităţii îşi fac prezenţa nu direct, ci imediat, ca motive ale acţiunii sociale. Cu excepţia acţiunilor instrumentale (tehnice, economice), acţiunile sociale se derulează în orizontul interacţiunilor concrete dintre indivizii care coacţionează, forma principală a interacţiunii fiind comunicarea prin intermediulcăreia agenţii acţiunii sociale “raţionalizează” logic scopul acţiunilor lor. De aceea, reziduurile reprezintă “indicatorul cel mai adecvat al relaţiilor sociale”, deoarece apar doar în limitele efective ale interacţiunii umane. Factorii determinanţi ai societăţii sunt de natură psihică, dar devin importanţi doar atunci când se afirmă ca “factori reziduali” prin protecţia lor social-simbolocă în spaţiul social.

Principalele tipuri de reziduuri sunt: 1) instinctul combinaţiilor; 2) reziduul persistenţei agregatelor; 3) reziduul sociabilităţii = înclinaţia umană spre asociere, egalitate, nevoia de aprobare, sentimentul, neifobia; 4) reziduul integrităţii individului şi a dependenţelor sale = predispoziţia spre proprietate, teritorialitate, egoismul, nevoia de restabilire a echilibrului social; 5) reziduul exteriorizării – nevoia individului de a-şi manifesta sentimentele prin acţiuni exterioare: exteriorizarea religioasă, profetismul; 6) reziduul sexual: manifestare a instinctului sexual în cadrele modelelor culturale specifice fiecărui nivel de civilizaţie.

Dintre toate reziduurile, cele mai importante sunt reziduurile combinaţiilor şi reziduurile persistenţei agregatelor.

În esenţă, proiecţia praxiologică a individului în spaţiul social, adică delimitarea status-rolurilor actorului, demonstrează faptul că societatea acestuia se manifestă sub două forme: a) cele exterioare, variabile, poartă numele de “derivaţii” şi b) forme constante, care alcătuiesc “reziduurile”. În concepţia lui Vilfredo Pareto, sociabilitatea este “o formă reziduală a disciplinei”, disciplina fiind o particularizare socială a “gregarismului fiinţei umane”, în genere, dar şi o formă de stimulare şi dezvoltare a asocierii. Ca unitate de măsură pentru evaluarea mărimii “unei clase de sentimente”, sociabilitatea cuprinde: sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate, mila, cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei, ascetismul.

Sentimentul de “noi” – este caracteristic “disciplinei orizontale” care se manifestă instituţional la nivelul “asociaţiilor particulare”: secte, grupuri închise, asociaţii voluntare etc., şi se bazează pe aspiraţia indivizilor spre maximizarea puterii lor personale într-un cadru de legitimitate colectivă. Prin intermediul acestui cadru devine posibilă “expansiunea socială a intereselor membrilor”.

Nevoia de uniformitate – nu este “naturală”, ci un rezultat al trecerii de la “sentimentul de noi” la o “conştiinţă minimală a colectivităţii”, la nivelul căreia se constituie un “nucleu al soluţiilor” specific

26

pentru fiecare colectivitate. Cum fiecare colectivitate îşi are “nucleul” propriu, între acestea se pot promova mai multe tipuri de relaţii de sprijin, de complementaritate, de coordonare, de subordonare sau de opoziţie. În cadrul disciplinei orizontale, aceste relaţii iau forma raporturilor dintre colectivităţi aflate pe aceeaşi treaptă socială, iar în cadrul disciplinei ierarhice îmbracă forma subordonărilor, respectiv supraordonărilor. Această nevoie de uniformitate, ca o creaţie preponderent socială, îmbracă mai multe forma.

Imitaţia – defineşte acceptarea şi obiectivarea comportamentală atât la nivel individual, cât şi comunitar, al unui “nucleu de soluţii”, care, uneori, se poate întinde la întreaga societate. Deşi reziduală prin natura sa, imitaţia poate depăşi starea de formă reziduală a societăţii atunci când “soluţia nucleului” este adoptată printr-un raţionament logico-experimental. Aceasta este o excepţie. În fond, în mod frecvent, imitaţia este “reziduală” deoarece ea relevă înclinaţia naturală a individului de a-şi “justifica” fiecare act. Această formă este forma instinctiv-afectivă (imitativă) sub care se manifestă nevoia de uniformitate.

Neofobia – este forma cea mai elevată a “nevoii de uniformitate”, care se manifestă sub forma respingerii conştiente a noului din teama (fobia) de a nu tulbura ordinea socială instituţionalizată prin uniformitatea raportării la “nucleul soluţiilor”.

Mila şi cruzimea – sunt plasate de Vilfred Pareto la nivelul reziduurilor deoarece ele se întâlnesc, cel mai adesea, nu în stare “pură”, ci sub forma unor “justificări” umanitare sau teorii, care să permită ecranarea individualismului şi a egoismului. Cei “slabi”, de exemplu, cunoscându-şi vulnerabilitatea în raza căreia li se desfăşoară destinul, pledează patetic împotriva suferinţelor, pentru a-şi “masca” propria slăbiciune; cei “tari”, bazându-se pe dreptul restitutiv, ale cărui principii le aplică sistematic, dezaprobă suferinţa pe motiv că e prea “teoretică”, orientaţi fiind de avantaje materiale.

Altruismul – este abordat ca formă concretă a fariseismului, deoarece sacrificarea “pentru celălalt” ascunde, în fond, nu “mila” faţă de altul, ci “dorinţa de mărire a propriului avantaj”. Acesta poate fi un avantaj moral, prin realizarea confortului psihologic al celui ce aşteaptă să fie ajutat, sau unul instituţional, prin sacrificiul pe care îl acceptă subordonaţii pentru “onoarea comandantului”.

Sentimentul ierarhiei - ,ca reziduu al ierarhiei, este o formă de manifestare a disciplinei “pe verticală” care constituie “fundamentul societăţii umane”. El reflectă fie respectul pentru superior generat de speranţa într-o promovare posibilă, fie generozitatea faţă de “inferiori” (subordonaţi), izvorâtă din speranţa superiorilor în obţinerea aprobării subordonaţilor faţă de scopurile urmărite de eşalonul decizional.

Ascetismul – este forma cea mai “pură” a disciplinei sociale şi caracterizează, în egală masură, att comportamentul credincioşilor, savanţilor, militarilor, cât şi al oamenilor de afaceri care, dacă doresc să se identifice cu scopul pe care-l urmăresc, trebuie să se conformeze necondiţionat unor norme supraindividuale de raportare la “nucleul de soluţii” acceptat social. Practica socială a demonstrat că ascetismul se sprijină, formal, pe o mare capacitate de ritualizare prin care-şi realizează, în egală măsură, expansiunea în spaţiul social şi rezistenţa în timp. Vilfredo Pareto atrage atenţia asupra a ceea ce ascunde dincolo de “spectacolul” perceput direct: anume, egoismul mascat prin “ipocrizia comportamentului social”.

Dincolo de aspectul “tehnic” al acestor distincţii, discutabile dacă le evaluăm în afara sistemului sociologic propus de Vilfredo Pareto, rămâne valabilă “invitaţia” de a face deosebire între fenomenul social, ca atare, şi modalităţile particulare de manifestare. Ca principale elemente, cu importanţă semnificativă pentru istoria sociologiei, a paradigmei paretiene, remarcăm:

1) depăşirea explicaţiei biologiste a sociabilităţii prin demonstrarea adevărului conform căruia biologul nu se poate manifesta în societate decât prin intermediul unor forme acceptate social;

2) sociabilitatea nu este rezultatul unui “contract social” acceptat raţional, ci o formă de manifestare a echilibrului dinamic generat de substratul afectiv şi condiţionat de opţiuni valorice individuale;

3) “fenomenalitatea socială”, ca obiect al studiului sociologic, necesită o distincţie între imaginea indivizilor, grupurilor şi societăţilor despre sine, şi ceea ce “fac” – respectiv prin ceea ce se afirmă în spaţiul social. “Clasa reziduurilor în raport cu sociabilitatea este constituită din reziduurile care se referă la viaţa socială şi cele care se referă la disciplină, fiindcă

27

sentimentele corespunzătoare disciplinei sunt întărite de viaţa în societate … Societatea este imposibilă fără oarecare disciplină şi, în consecinţă, între necesitatea sociabilităţii şi cea a disciplinei există o strânsă legătură”29. În concluzie: “Forma societăţii este determinată de toate elementele care acţionează asupra ei şi asupra cărora ea reacţionează putând vorbi, deci, de o dependenţă mutuală (…). Numărul acestor elemente este extraordinar de mare, dar le putem lua în calcul doar pe cele mai importante, considerând însă că dependenţele lor mutuale constituie un sistem, pe care îl vom numi sistem social (…). Sistemul social este compus din anumite molecule, care conţin reziduuri, interese, derivaţii şi anumite tendinţe (…), iar dependenţa mutuală a acestora se realizează în patru cicluri, care rezultă din combinarea reziduurilor, intereselor, derivaţiilor, eterogenităţii sociale şi circulaţiei elitelor”30.

Dezvoltarea socială este un proces de succesiune al combinaţiilor între elemente de natură tehnico-economică, socio-culturală, spirituală, combinaţii pe care le face atât omul obişnuit, cât şi omul de ştiinţă şi omul politic. Spre deosebire de omul de ştiinţă care acţionează asupra unor elemente stabile, cele asupra cărora acţionează omul politic sunt dinamice, au o existenţă dinamică. De aceea, combinaţiile nu trebuie evaluate numai după atributul logicităţii lor, ci după funcţia lor socială. Grupul social care se specializează în efectuarea acestor combinaţii îl reprezintă “speculanţii” care prin invocarea locului, rolul şi finalităţii diferitelor elemente componente ale acţiunii sociale constituie categoria inovatorilor.

Spre deosebire de aceştia, o altă categorie, denumită “rentieri”, promovează reţinerea faţă de schimbare definind conservatorismul social.

Structura generală a acţiunii sociale este determinată, în fiecare moment, de distribuirea celor şase categorii de derivaţii; o distribuire condiţionată de foarte mulţi alţi factori. Cel economic este mai important, dar nu cauzal; deoarece toţi factorii fiind de aceeaşi importanţă axiologică, ei diferă ca prioritate funcţională.

Între reziduuri şi derivaţii nu pot exista raporturi de determinare, deoarece ele sunt coprezente în fiecare moment şi pot fi relevate prin acest recurs la aparatura matematică, îndeosebi a funcţiilor. Factori sociali având aceeaşi importanţă în determinarea echilibrului societăţii, distribuirea reziduurilor este o formă matamatică independentă de conţinutul psihologic al expresiilor reziduale.

Societatea fiind un sistem complex de acţiuni sociale, iar individul fiind în acelaşi timp home: economicus, socialis, ludens, religiosus şi eticus, acţiunea socială este întotdeauna o acţiune concretă, care necesită “construirea unui model al interdependenţelor mutuale”, dintre toate elementele sale. Prin evaluarea cantitativă a acestora la nivelul unor indici şi indicatori, societatea poate fi reprezentată ca un sistem de ecuaţii în măsură să reflecte echilibrul dinamic real al spaţiului social global. Principala caracteristică a acestui echilibru o reprezintă ciclicitatea sa generată de redistribuirea periodică a reziduurilor între elite şi mase.

Termenul de elită este folosit în două sensuri: a) în sens larg: îi înglobează pe cei mai dotaţi în domeniul lor de activitate; b) în sens restrâns: defineşte clasa guvernantă, pe cei care, indiferent de performanţele lor profesionale, deţin puterea şi-şi exercită dominaţia asupra masei. Legitimitatea acestora nu trebuie găsită în profesie, ci în raport cu masa. Dezvoltarea este asigurată de succesiunea elitelor, ca urmare a predominării diferitelor tipuri de reziduuri. Cantitatea acestor reziduuri fiind constantă, forma de guvernământ din fiecare moment istoric e asigurată de dominaţia unei elite guvernante care ajunge să gestioneze, episodic, puterea. Clasa guvernantă ajunge la putere fie prin violenţă, impunând elite “lei”, fie prin viclenie, aducând la putere elite "vulpi”, alternanţa dintre aceste două tipuri de elite fiind însoţită de cicluri corespunzătoare în domeniul economic, cultural şi spiritual.

Leilor le corespunde stabilitatea socială fără prosperitate şi o spiritualitate în care predomină misticismul, iar vulpilor le este caracteristică inovaţia socială, prosperitatea economică, dar şi riscul degradării valorilor ceea ce duce, în final la revolta maselor.

Structura reziduală conferă identitate tipurilor de societate, iar schimbarea elementelor structurale nu afectează forma generală a societăţii, ci doar tipul de echilibru social.

Scopul sociologiei (care se identifică cu obiectul ei epistemic) este: descoperirea unui optim social prin care adecvarea logică a mijloacelor la scopurile acţiunii, raţionalitatea paretiană a acţiunii sociale

29 Vilfredo Pareto: Traite de sociologie generale, Vol. 1, Paris, Laussane, Libraire Payot, 1917, p. 58930 Vilfredo Pareto: Traite de sociologie generale, Vol 2, Paris, Laussane, Libraire Payot, 1919, p. 1306-1316

28

fiind una instrumentală. Evoluţia socială este una ondulatorie şi se realizează prin permanenta redistribuire a celor şase tipuri de reziduuri care fac posibilă circulaţia elitelor.

Masele nu pot accede la gestionarea puterii, deoarece ele au constituit întotdeauna o sursă de iraţionalitate socială.

Prin întreaga sa operă, Vilfredo Pareto poate fi considerat un precursor al funcţionalismului matematic, care, alături de funcţionalismul organicist, stă la baza funcţionalismului sociologic contemporan. Cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă rămâne formalizarea matematică a fenomenelor sociale. În acest sens, amintim “curba lui Pareto”, determinarea poziţiei sociale după un singur indicator: venitul supus impizitului. Distribuţia cvasipiramidală a veniturilor a constituit multă vreme un instrument valoros de analiză socială şi de trecere la cercetarea concretă, de teren, ca sens de evoluţie şi emancipare ştiinţifică a sociologiei.

Aspiraţia sa de a construi sociologia pe principiile unei ştiinţe logico-experimentale pe cale inductiv-deductivă, respectiv prin inducţie se descoperă faptele şi fenomenele simple, se construiesc concepte clare (acţiunea socială, structura acţiunii sociale), iar prin deducţie se reconstruieşte imaginea globală a societăţii, relevă faptul că sociologia paretiană s-a afirmat, mai întâi, ca o sociologie a cunoaşterii. Metodologia sa este rezultatul confluenţei a două dimensiuni: o dimensiune analitică şi o dimensiune sintetică. În partea finală a operei sale, “schiţează o teorie asupra mecanicii acţiunii şi reacţiunii forţelor sociale” cu multe valenţe explicative valabile şi azi. Distincţia între elite în sens restrâns şi sens larg îl apropie de Gaetano Mosca, şi acesta un doctrinar care se revendică de la aceeaşi tradiţie “machiavelică” bine cunoscută dincolo de spaţiul de cultură italian.

29

REPERE BIBLIOGRAFICE

VILFREDO PARETO (1848 , Paris – 1923, Celigny, Elveţia)S-a născut la 15 iunie 1848 la Paris, provenind dintr-o familie din Liguria care parvenise la rangurile de

nobleţe pa care le oferea secolul al XVIII-lea prin marchizul Giovanni Benedetto Pareto, care a fost făcut baron al Imperiului lui Napoleon. După ce în 1850 a făcut studii politehnice la Universitatea Politehnica din Turin, în 1869 susţine teza “Principes fondamenteaux de l’equilibre des corps solides”. Între 1874 – 1892 se instalează la Florenţa, timp în care a funcţionat ca inginer al Căilor Ferate şi apoi Director General al Căilor Ferate italiene. În 1893 devine profesor de Economie politică la Universitatea din Lausanne, publicând în 1896 – 1897 “Cours d’economie politique” urmându-i la catedră lui Walars. Se va depărta definitiv de economia politică în favoarea studiilor de sociologie începând cu 1912. În 1916 îi apare “Trattato di sociologia generale” publicat la Florenţa, iar în 1917 la Universitatea din Lausanne are loc “Jubileul Pareto” ca recunoaştere a valoroaselor sale contribuţii ştiinţifice în diferite domenii. Între 1917 – 1919 apare în traducere franceză “Traite de sociologie generale” la Lausanne şi Paris. În 1923 devine senator al regatului Italiei. Se stinge din viaţă la Celigny, în Elveţia.

Principalele opere în limba franceză Oeuvres completes, 12 vol, Libraire Droz de Geneve, sous direction de G. Busino; Cours d’economie politique, 1 vol., 1964; La Marche financier italien (1891 – 1899), 1 vol., 1965; Ecrites sur la curbe de repartition de la richesse, 1 vol., 1965; Libre, echangisme, protestionism et socialisme, 1 vol., 1965; Les Systemes socialistes, 1 vol., 1965; Mythes et ideologies de la politique, 1 vol., 1965; Manuel d’economie politique, 1 vol., 1966; Statistique et economie matematique, 1 vol., 1966; Marxisme et economie pure, 1 vol., 1966; Lettres d’Italie, Croniques sociales et economiques, 1 vol., 1967; Sommaire de Cours de sociologie suivi de Mon Journal, 1 vol., 1968; Traite de sociologie generale, 1 vol., 1968; La Mzthe vertuiste et la literature immorale, Paris, Riviors, 1911;

În italiană: Fatti e teorie, Florence, Vallechi, 1920; Transformation della democrazia, Milano, Corbaccio, 1921;

Despre V. Pareto1) L. Amoroso, P. Jannaccone: Vilfredo Pareto economista e sociologo, Rome, Bardi, 1948;2) F. Borkeman: Pareto, Londres, Chapman & Halle, 1926;3) G. H. Bousquet: Precis de sociologie d’apres V. Pareto, Paris, Payot, 1925;4) G. H. Bousquet: Pareto (1848 – 1923). Le savant et l’homme, Laussane, Payot, 1960;5) L. J. Henderson: Pareto’s General Sociology. A Phisiologist’s Interpretation, Cambridge, Harvard University

Press, 1935;6) James H. Moisel: Pareto and Mosca, New Jersey, Prentice Hall, 1965;7) Aron, Raymond: Main Currents in Sociological Thought, vol. 2, London, 1968;8) Aron, Raymond: Les etapes de la pensee sociologique, Paris, Gallimard, 1979;9) Plamenatz, John: Man and Society. A critical Examination of Some Important Social and Political Theories, vol.

1, London, Lougman, 1977;10) G. H. Bousquet: Precis de sociologie d’apres V. Pareto, Payot, 1925;11) G. H. Bousquet: V. Pareto, sa vie et son oeuvre, Pazot, 1928;12) James Burnham: Les Machiaveliens, Calman-Levy, 1950;13) Firmin Oules: L’Ecole de Laussane. Textes choisis de L. Walars et V. Pareto, Paris, Daloz, 1950;14) G. Perrin: Sociologie de Pareto, Paris, PUF, 1966;15) G. Piron: Les Theories de l’equilibre economique. Walars et Pareto, Paris, Domat-Montchrestien, 1939, 2-2 ed-;16) J. Schumpeter: Ten Great Economists, New York, Oxford University Press, 1965.

30

SOCIOLOGISMUL - CONTRIBUŢIE ESENŢIALĂLA CONSTITUIREA OBIECTULUI EPISTEMIC

AL SOCIOLOGIEI

Încercările, repetate, de individualizare a sociologiei ca ştiinţă pe fundalul diversificărilor epistemologice caracteristice secolului al XIX-lea, marchează o primă reuşită remarcabilă prin opera lui E. Durkheim. Revendicat frecvent ca fondator al şcolii sociologice franceze, E. Durkheim este în egală măsură fondatorul orientării sociologiste care a înrâurit teoria şi practica sociologică universală de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea. Întrucât până în prezent această orientare a parcurs mai multe faze cuprinzând cercetători şi teoreticieni şi din afara Europei, ne vom rezuma la prezentarea principiilor fundamentale ale gândirii lui E. Durkheim.

Intenţionând o detaşare definitivă de maniera speculativă şi respingând descriptivismul caracteristic ştiinţelor sociale din vremea sa,

E. Durkheim este primul creator de sistem sociologic în care spiritul teoretic se îmbină benefic cu metodologia studierii concrete a realităţii sociale. Ipoteza de la care pleacă este următoarea: pentru a putea fi recunoscută ca ştiinţă (similar ştiinţelor naturii) sociologia trebuie să aibă un obiect de studiu care să se impună în mod obiectiv cercetării ştiinţifice prin intermediul unei metode specifice de investigare şi evaluare a complexităţii sociale pe cale empirică.

Dintre toate componentele societăţii, faptul social reprezintă elementul primordial care, fiind o "cristalizare a existenţei obiective", este anterior individului şi i se impune acestuia cu forţa evidenţei. Diferenţa dintre faptul social şi celelalte elemente care alcătuiesc cadrul existenţei sociale a individului constă în aceea că faptul social reflectă nu o existenţă organică, ci un "mod colectiv de gândire concretizat într-o reprezentare colectivă… Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară, sau care este general în întinderea unei societăţi date, având totuşi o existenţă proprie, independentă de manifestările sale individuale"312. În această accepţiune, faptul social devine categoria sociologică generică pentru desemnarea tuturor componentelor conştiinţei colective care exercită constrângere morală asupra individului, impunându-se în acest mod, ca semn şi criteriu al socialului. Prin caracterul său obiectiv (fiind exterior conştiinţelor individuale) şi prin ireductibilitatea sa la orice altă realitate, faptul social constituie sursa de evoluţie a societăţii definite ca "realitate sui-generis". Deşi imposibilă fără aportul indivizilor, societatea ca rezultat al asocierii acestora este o experienţă calitativ diferită de simpla însumare a lor, întrucât raporturile de interdependenţă creează fenomene noi, care nu mai pot fi explicate prin natura elementelor componente (de factură subiectivă). De aceea, natura socialului nu trebuie căutată în psihologia indivizilor (ca formaliştii, relaţioniştii sau fenomenologii), ci în forţele specifice pe care le dezvoltă asocierea lor, societatea devenind o realitate exterioară în care se proiectează norme, valori, idealuri şi modele de comportament care fac posibilă socializarea individului. Această zonă a socialului constituie "conştiinţa colectivă", care cuprinde: "totalul de credinţe şi de sentimente comune 'mediei ' membrilor unei aceleiaşi societăţi" şi care "formează un sistem determinat care are viaţa sa proprie" şi viaţă, în genere tot ce apare individului ca "instituţie". Prin instituţie E. Durkheim înţelege: "orice credinţă şi orice mod de conduită instituit de colectivitate"; sociologia este o "ştiinţă a instituţiilor, a genezei şi funcţionării lor". "Esenţa societăţii" o constituie deci, modalităţile practice de instituţionalizare a "conştiinţei colective" în care se exprimă şi conştiinţa de sine a întregii comunităţi etnico-sociale considerate. Ca unitate funcţională a indivizilor diferenţiaţi, societatea este rezultatul unui consens care se poate explica prin condiţiile materiale ale existenţei lor deoarece viaţa economică este "prea exclusiv călăuzită de egoisme individuale şi prea puţin guvernată de spiritul de solidaritate"3. Consensul îşi găseşte sursa de legitimitate în conştiinţa colectivă anterioară şi exterioară existenţelor individuale, faţă de care se impune ca sistem coerent de norme şi se instituie în

2. E Durkheim: Sociologie. Regulile metodei sociologice, trad. C. Sudeţeanu, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1924, p.54?

3 T. Sperantia: Introducere în sociologie, tom. II, p. 43231

calitate de sursă trascendentă a coeziunii sociale. Libertatea însăşi nu este un rezultat al alegerilor individuale între alternative, ci decurge dintr-un cod social de reglementări impersonale cu prescripţii imperative pentru fiecare individ.

În structura conştiinţei colective un nivel calitativ superior îl reprezintă cel al conceptelor cu conţinut ideal prin intermediul cărora individul contribuie la crearea idealului societăţii din care face parte. Ca purtător de ideal, individul contribuie, practic, la corijarea structurilor realităţii sociale nemijlocite relevând rolul transformator al spiritualităţii faţă de materialitatea statică a vieţii economice, vegetative, care tocmai de aceea nu poate fi cauza dezvoltării sociale. În această perspectivă se relevă specificitatea societăţii: ea nu există decât în măsura în care creează permanent idealuri în spaţiul cărora indivizii să poată identifica adevărate "rezervoare de energie colectivă". Idealul reprezintă, în fond, o imagine perfectibilă a "totalităţii sociale", conceptul de totalitate, de societate şi cel de divinitate nu sunt, după toate aparenţele, decât aspectele diferite ale uneia şi aceleiaşi noţiuni4. Omul este un produs social şi devine personalitate numai prin interiorizarea novatoare a valorilor sociale specifice gradului de civilizaţie atins de societatea globală.

Referitor la acest aspect, E. Durkheim propune mai multe criterii de evaluare a structuralităţii sociale, din care am reţinut, pentru relevanţa lor analitică, două:

1. După gradul de complexitate;2. După funcţiile pe care le îndeplinesc în societateDin punctul de vedere al complexităţii, nivelurile de complexitate structurală ale societăţii,

denumite şi "paliere de profunzime", sunt generate de structura conştiinţei colective exprimată, practic, în formele calitativ diferite de solidaritate socială.

Astfel, în lucrarea "De la division du travail social" (1893), E. Durkheim face o distincţie netă între : solidaritate mecanică şi solidaritate organică.

a) Solidaritatea mecanică rezultă din asocierea indivizilor aflaţi pe o treaptă arhaică de dezvoltare a societăţii când predomină asemănarea dintre indivizi care aderă la aceleaşi valori. Exemple tipice de solidaritate mecanică sunt tribul şi clanul, care reflectă o "structură segmentară" a societăţii arhaice, nefiind entităţi care să o reflecte în integralitatea sa. Aceste segmente se juxtapun în spaţiul social global, repetând structurile anterioare lor; nu sunt capabile de inovaţie structurală. "Se înţelege că nu poate să existe o societate mai simplă" este protoplasma regnului social şi, prin urmare, "baza naturală a oricărei clasificări"5.

La acest nivel, ca sistem de norme juridice, se impune dreptul represiv, care exprimă forţa sentimentelor comune. Solidaritatea "provine din faptul că un anumit număr de stări de conştiinţă sunt comune tuturor membrilor societăţii".

b) Solidaritatea organică este caracteristică etapei de maturizare a raporturilor interpersonale, când are loc trecerea de la stadiul de individ la cel de personalitate ca urmare a depăşirii motivaţiilor primare pe care se baza agregarea mecanică a indivizilor. Diversificarea trebuinţelor, generată de diversificarea corespunzătoare a vieţii economice, a antrenat necesitatea obiectivă a diviziunii sociale a muncii. În acest context, coerenţa socială este asigurată de necesitatea obiectivă a cooperării lucrătorilor specializaţi pe baza unui contract social global care nu este determinat de voinţe individuale, ci de complexitatea societăţii moderne. În acest fapt rezidă prioritatea structurii sociale faţă de structura conduitelor particulare reglementate de normele dreptului restitutiv.

În ceea ce priveşte raportul dintre instituţii, conduite, reprezentări şi mentalităţi colective, E. Durkheim şi şcoala sa au lansat în circuitul ştiinţific de profil problema "palierelor de profunzime" ale socialului. Acestea se prezintă după cum urmează:

1) Baza morfologică cuprinde totalitatea stărilor sau modurilor de a fi ale socialului. Acestea cuprind baza geografică în care devine posibilă o anumită formă de organizare a grupurilor sociale, partecularităţile antropologice ale populaţiei, natura părţilor elementare din care este compusă societatea, felul în care sunt aşezate, distribuţia populaţiei şi suprafaţa teritoriului, numărul şi calitatea căilor de comunicaţie, forma locuinţelor. "Tipul de locuinţe care ni s-a

4 T. Sperantia: Op. cit., p. 4415 E. Durkheim: Regulile metodei sociologice, op. cit., p.109

32

impus nu e decât modul în care cei dimprejurul nostru şi, în parte, generaţiile anterioare s-au deprins a-şi clădi locuinţele. Căile de comunicaţie nu sunt decât albia pe care singur şi-a spălat-o curgând în acelaşi sens curentul regulat de schimburi şi migraţiuni. După cum organismele vii, funcţionând, îşi creează forma anatomică a organelor, tot astfel societatea, funcţionând, îşi fixează aspectele şi îşi configurează organele care astfel sunt tot viaţă socială, mai mult ori mai puţin cristalizată". Cercetările sociologice (modalităţi de existenţă), de obicei, trebuie completate cu cercetări de fiziologie socială prin care, sub raport sociologic, se relevă modurile de acţiune specifice pentru un mediu social concret determinat: "după cum la un individ viaţa psihică variază după compoziţia anatomică a creierului pe care se reazimă, la fel fenomenele colective variază după constituţia substratului social". Fiziologia socială studiază, deci, totalitatea "manifestărilorvitale ale societăţilor", pluralitatea acestora reflectându-se într-o pluralitate corespunzătoare de "ştiinţe particulare".

2) Instituţii sau conduite colective, care exercită presiuni prin intermediul unor practici obişnuite sau constrângeri prin intermediul organizaţilor.

3) Simboluri: corespunzătore practicilor instituţionalizate. Acestea pot fi: simboluri cu încărcătură religioasă, embleme, drapele, rituri, dogme, sau pot exprima norme juridice: proceduri, legi, sancţiuni.

4) Valori, idei, idealuri colective, care se afirmă ca principalele surse de producere a vieţii sociale şi de inovare a modelelor de comportament.

5) Stările conştiinţei colective reprezintă treapta cea mai profundă a conştiinţei colective şi cuprind: reprezentările colective, memoria colectivă, sentimentele colective, tendinţe şi aspiraţii colective, voinţa colectivă. Riturile religiei, de exemplu, exprimă realităţi colective prin stările mentale ale grupurilor care le practică în virtutea reprezentărilor aferente.

Reprezentările colective sunt un rezultat al tipizării raporturilor dintre indivizi şi societate, dar prin cristalizare devin un instrument de dominare a indivizilor împărţiţi în grupuri cu opţiuni valorice şi ideologice diferite. În aceste aspecte găseşte E. Durkheim cauza esenţială a împărţirii societăţii în clase sociale a căror structură superioară reflectă regresiunea tradiţiei, în favoarea raţionalizării progresive a spaţiului social. Accentuarea acestei raţionalizări, prin specializarea tot mai accentuată a tipurilor de activităţi generate de imperativele tehnologice ale modernizării sistemului social, contribuie la dezintegrarea ireversibilă a solidarităţii mecanice, fenomen care îi prilejuieşte lui E. Durkheim operarea distincţiei dintre "fiziologia" şi "patologia socială". Reorganizarea societăţii trebuie să pornească nu de la principii teoretice abstracte, ci de la studierea temeinică a ceea ce este anormal şi trebuie eliminat. "Pentru ca sociologia să fie cu adevărat o ştiinţă a lucrurilor, trebuie ca generalitatea fenomenelor să fie luată drept criteriu al normalităţii lor".

Tendinţa producerii unui fenomen indică, deci, nevoia pe care o resimte stadiul determinat de dezvoltare a societăţii pentru respectivul fenomen considerat ca normal prin firescul său. Menţinerea condiţiilor care au făcut posibilă apariţia sa îi justifică şi îi face normală persistenţa. "Există o lege generală care arată că agregatele parţiale care fac parte dintr-unul mai vast pot să-şi distingă din ce în ce mai slab propria lor individualitate. Cu cât este mai extinsă diviziunea muncii, cu atât părţile societăţii sunt mai distincte. Diviziunea muncii este, deci, cu atât mai mare cu cât este mai mare numărul indivizilor care se află în contact suficient de puternic încât să reacţioneze unii faţă de alţii. Dacă vom numi contactul activ al indivizilor, putem spune că diviziunea muncii se extinde direct proporţional cu densitatea morală sau dinamică a societăţii"6.

În lucrarea "Le suicide"367 foloseşte prima dată termenul de "anomie" pentru a da o mai mare proprietate ştiinţifică analizei sociologice a raportului dintre normal şi anormal în societatea industrializată. Astfel, pe baza unor exemple cu mare relevanţă empirică, se constată că societatea modernă aflată sub impactul industrializării a accentuat formele şi intensitatea revendicărilor pe care le formulează individul faţă de colectivitate. Violenţa revendicărilor creşte şi datorită faptului că societatea

6 E. Durkheim: Sociologia. Regulile metodei sociologice, trad., 1924, p. 1027 Considerată a fi prima cercetare empirică în care a fost utilizată analiza cauzală multivariantă şi analiza factorială a fenomenului sinuciderii; metodele sale vor fi folosite şi incluse în toate tratatele de metode şi tehnici de cercetare din Anglia şi S.U.A.

33

nu este pregătită să satisfacă trebuinţele individului. Societatea modernă, stimulând deteriorarea treptată a regulilor acceptate de grup, restrânge posibilităţile de integrare socială a individului, care se simte tot mai dominat de instanţele supraindividuale ale spaţiului social global. De aici decurg tulburări grave care conduc spre anomii, una dintre ele fiind sinuciderea.

E. Durkheim descrie trei tipuri de sinucideri:a) Sinucidere egoistă, cauzată de deteriorarea ireversibilă a raportului dintre valorile individuale şi

sistemul de valori existente în spaţiul social global;b) Sinucidere altruistă, este o expresie a degenerării raporturilor interindividuale şi grupale, la

nivelul cărora nu mai poate fi perceput nici un centru de autoritate în măsură să asigure echilibrul psihologic şi coerenţa acţiunii sociale;

c) Sinucidere anomică, generată de dereglarea structurii morale a întregii societăţi datorată declinului religiilor pe care se baza morala tradiţională şi în egală măsură datorită anarhiei vieţii economice sustrase controlului organizat şi conştient. Dispersarea valorilor morale unitare, care funcţionau ca instanţe de socializare pentru individ, îl conduce pe E. Durkheim spre concluzia că singurul factor care mai poate asigura coeziunea socială vieţii moderne este factorul profesional.

În acest sens, propune corporaţia ca sursă de integrare socială eficientă a individului, modelul corporatist fiind considerat (sub raportul calităţii relaţiilor sociale) un model de familie la scară extinsă. În acest sens dezvoltarea şi consolidarea familiei constituie singura certitudine pentru creşterea coeziunii sociale şi integrarea optimă a individului în societate prin cadrele normative ale corporaţiei.

În lucrarea "Les formes elementaires de la vie religieuse" se aduc noi argumente pentru a demonstra faptul că unitatea socială este, în esenţă, un ordin spiritual. Ca modalitate de dedublare a lumii în sacru şi profan, fenomenul religios, polarizând manifestările spirituale ale unei comunităţi, se dovedeşte a fi un fapt social şi o creaţie colectivă. Spiritualitatea individului reflectă, astfel, prin intermediul credinţelor şi reprezentărilor religioase, complexitatea societăţii reale dovedindu-se o sursă de coeziune socială. Ritualurile, dincolo de conţinutul lor spiritual intrinsec, îndeplinesc şi o funcţie profană: aceea de a-l integra pe individ în societate şi de a-i insufla o teamă faţă de sancţiunile ei. Pe o treaptă mai puţin evoluată a societăţii, teama faţă de sancţiunile tribului le transformă pe acestea (de ordin profan) în lucruri transcendente şi se constituie, treptat, în religie. Cea mai simplă formă de religie este totemismul care legitimează existenţa socială a clanului.Unitatea clanului în jurul totemului explică faptul că prin credinţă oamenii se asociază comunităţii întruchipate în forţa colectivă şi impersonală a credinţei practicate prin ritual. Sistemul solidar, de credinţe, practici şi comportamentele tipice rămâne definitoriu şi pentru religiile moderne demonstrând că societatea este creatoare de divin pe toate treptele sale de evoluţie.

În istoria gândirii sociologice E. Durkheim deţine prioritatea definirii raportului dintre sociologia generală şi sociologiile de ramură.

1. Sociologia generală este "ştiinţa sintetică ce se străduieşte să adune concluziile generale care se degajă din toate ştiinţele particulare. Oricât de deosebite ar fi unele de altele, diversele clase de fapte sociale nu sunt, totuşi, decât speciile unui aceluiaşi gen: este deci locul să căutăm prin ce se face unitatea genului, prin ce se caracterizează faptul social in abstracto şi dacă există cumva legi cu totul generale, cărora diferitele legi stabilite de ramurile sociale nu le-ar fi decât forme particulare".2. Sociologia religiei are ca obiect de studiu totalitatea fenomenelor sociale cu conţinut religios: ritualurile, credinţele, practicile şi consecinţele sociale ale acestora. Tot în sfera de competenţă a acestei sociologii "de ramură" intră şi investigarea genezei, evoluţiei şi funcţionării instituţiilor religioase privite pe fundalul transformărilor structurale ale societăţii globale.3. Sociologia moralei studiază natura şi evoluţia criteriilor pe baza cărora societatea îşi stabileşte normele de comportament. Diferenţa dintre normele morale şi celelalte tipuri de norme (religioase, profesionale, juridice) constă în caracterul imperativ al normei morale în raport cu societatea şi în faptul că scopul moral apare ca valoare dezirabilă social. Societatea

34

fiind "pentru conştiinţele individuale un obiect transcendent" se constituie ca sursă a oricărei autorităţi morale, toate normele prescrise de ea fiind obligatorii.

4. Sociologia juridică îşi rezervă ca obiect epistemic "viaţa juridică" în care coeziunea o asigură norma dreptului definită "regulă de conduită, sancţionată". "Viaţa generală a societăţii nu se poate extinde asupra unui punct fără ca viaţa juridică să se extindă şi ea, în acelaşi timp şi în acelaşi raport. Putem fi siguri deci că vom găsi reflectate în drept toate varietăţile esenţiale ale solidarităţii sociale". Faptele sociale studiate de sociologia juridică se clasifică după tipurile de sancţiuni astfel:

a) Sancţiunile represive, cuprinse în dreptul penal, caracteristice formelor iniţiale de viaţă socială în care unitatea socială o reprezintă solidaritatea mecanică;

b) Sancţiunile restitutive, cuprinse în dreptul privat, dreptul procedural, dreptul administrativ şi dreptul constituţional, caracteristice diversificării funcţiilor sociale ca urmare a diviziunii muncii. Pe această treaptă de evoluţie socială funcţia fundamentală a dreptului o constituie trasarea cadrului normativ al cooperării sociale organizate. Normele juridice legitimează, în acest caz, un tip calitativ nou de solidaritate: solidaritatea organică.

5). Sociologia economică: deşi nedefinită explicit a fost conturată ca obiect de studiu în contextul analizării influenţelor vieţii economice asupra morfologiei sociale: "anumiţi factori economici înrâuresc adânc modul în care e distribuită populaţia, densitatea ei, forma grupărilor omeneşti şi, pe această cale, exercită adeseori o influenţă profundă asupra diferitelor stări de opinie". Teza de bază a sociologiei economice o constituie reflectarea determinismului social imanent în interdependenţa dintre valoarea lucrurilor şi evoluţia opiniilor ce se vehiculează în spaţiul social. "Valoarea lucrurilor nu depinde numai de proprietăţile lor obiective, dar şi de părerea pe care ne-o facem. Şi, fără îndoială, această părere este, în parte, determinată de proprietăţile obiective, dar ea e supusă şi multor alte influenţe". Modernizarea neîncetată a societăţii antrenează două procese contradictorii: nevoia de cooperare pentru a produce competitiv, pe de o parte, şi nevoia de specializare a individului care riscă să piardă simţul perspectivei şi al apartenenţei la o structură organizată. Refacerea coeziunii este posibilă prin reinstituţionalizarea spiritului de solidaritate prin intermediul corporaţiilor atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Ideile privitoare la aspectele economice E. Durkheim şi le-a expus în cadrul "Societăţii de economie politică" din Paris, dar au fost redactate în "Journal des economistes" în 1908.6). Sociologia lingvistică a fost doar amintită, lui E. Durkheim recunoscându-i-se rolul de precursor al acestei discipline. Din ea s-a desprins şi există în prezent sociologia literaturii. 7). Sociologia pedagogiei: deşi n-a denumit-o aşa, a constituit o preocupare constantă pentru E. Durkheim, deoarece a făcut parte din norma de predare a catedrei sale universitare. Scrierile sale pedagogice sunt cuprinse în volumul "Education et Sociologie" apărut postum. Personalitatea individului se formează prin educaţie, proces care presupune transmiterea unor practici şi moduri de gândire de la o generaţie la alta. În acest mod, educaţia se instituţionalizează ca un fapt social generic, care transformă societatea într-o personalitate morală capabilă să se ridice deasupra limitelor inerente generaţiilor, asigurând perenitate valorilor care fac posibilă socializarea. "Suntem scufundaţi într-o atmosferă de idei şi sentimente colective pe care nu le putem modifica după vrere; iar pe ele se sprijină practicile educative".

8) Sociologia familiei, ca disciplină sociologică, este un rezultat al studiilor intreprinse asupra rudeniei totemice a familiilor patriarhale (întemeiate pe autoritatea tatălui ) şi asupra familiei conjugale (întemeiate pe raporturile contractuale dintre soţi) caracteristice societăţilor evoluate moderne. Dincolo de formele sale diferite, familia dezvăluie existenţa unor valori supraindividuale la care se raportează toţi membrii şi pe care le respectă necondiţionat. Aceste valori demonstrează faptul că societatea este aceea care trasează cadrele normative ale familiei şi face din ea o instituţie capabilă să asigure perenitatea valorilor şi să preserve mentalul colectiv specific fiecărui spaţiu social.

35

9) Sociologia politică studiază apariţia şi cristalizarea puterii ca fenomen social, precum şi diferitele forme de instituţionalizare a ei. Dintre toate aceste forme, cea mai importantă este, în concepţia lui E. Durkheim, suveranitatea, aceasta reprezentând modul concret de funcţionare a sistemului social în intercondiţionarea dintre componentele sale interne şi externe.

10) Sociologia tehnologică a fost numai schiţată în lucrarea "De la methode les sciences", fiindu-i rezervată studierea tehnicii ca fapt social. Avem în vedere înţelegerea tehnicii în sens larg, etimologic : tehne = a face ; în consecinţă, totalitatea mijloacelor prin raportare la gradul de adecvare faţă de scopuri intră tot în raza de abordare epistemică a Sociologiei tehnologice. Ca fapt social tehnica este o derivaţie a ritualurilor magico-religioase prin care s-a mijlocit comunicarea cu "conştiinţa colectivă" care, în ultimă instanţă, este tocmai capacitatea creatoare a societăţii : capacitatea colectivităţii de a rezolva eficient şi în timp util problemele propriei dezvoltări.

11) Sociologia cunoaşterii abordează condiţiile sociale ale apariţiei conceptelor, categoriilor şi concepţiilor prin prisma cărora parvenim la o explicaţie globală a fenomenalităţii sociale. Nu aspectul logic al teoriilor, ci proiecţia socială a acestora în calitatea lor de creaţii umane şi de "fapte" sociale face din ele obiect de studiu pentru această ramură a sociologiei.

36

REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

E. Durkheim (15 aprilie 1858, Epinal - 1917, Paris)

A absolvit Şcoala Normală şi şi-a susţinut doctoratul în filosofie. Între 1885-1886 studiază ştiinţele sociale în Paris, apoi în Germania sub conducerea lui Wundt. După întoarcerea din Germania publică în "Revista Filosofică" trei articole despre "Studii recente asupra ştiinţelor sociale" ; "Ştiinţa pozitivă şi morala în Germania" ; "Filosofia în universităţile germane". În 1887 este numit profesor de pedagogie şi ştiinţe sociale la Facultatea de litere a Universităţii din Bordeaux. Acest curs este primul curs de sociologie care a fost predat într-o universitate. La Bordeaux, E. Durkheim a avut ca şi colegi pe : Espinas, Hamelin şi Rodier. În 1888 a publicat în "Revue philosophique" articolul "Suicide et natalite". În 1893 susţine teza de doctorat cu titlul "Diviziunea socială a muncii", acompaniată, în stilul vremii, de o teză în latină asupra "Contribuţiei lui Montesquieu la constituirea ştiinţei sociale". În 1895 publică "Regulile metodei sociologice". În 1896 cursul său de sociologie este transformat în curs obligatoriu. În acelaşi an fondează "L'annee sociologique" în care publică "La prohibition de l'Inceste et ses origines" şi "La definition des phrnomenes religieux". În 1902 este numit profesor titular, succedându-i lui F. Buisson la catedra de pedagogie de la Sorbona. Fiind cel dintâi care a introdus sociologia în învăţământul francez, el deţine aceeaşi prioritate şi la scara istoriei sociologiei. În anul 1906 este titularizat la Catedra de pedagogie a Facultăţii de litere din Paris. El predă simultan şi sociologie şi pedagogie. Comunicarea "Determinarea faptului moral" îi aduce o consacrare de care avea nevoie. În 1911 la Congresul de filosofie de la Bologna îşi face cunoscută comunicarea ştiinţifică referitoare la "Judecăţile de realitate şi judecăţile de valoare". În 1912 publică "Formele elementare ale vieţii religioase". Începând cu 1913 catedra primeşte numele de "Chaire de sociologie" de la Sorbona. Comunică "Problema religioasă şi dualitatea naturii umane". În 1915, impresionat de pierderea fiului său, publică "L'Allemagne audessus de tout"; "La mentalite allemande et la guerre"; "Qui a voulu la guerre?"; "Les origines de la guerre d'apres les documents diplomatiques". Anul 1971, la 15 nov., prin dispariţia sa, marchează încheierea, temporară, a unui capitol referenţial al evoluţiei sociologiei.

Principalele opere: De la division du travail social (1893); Les regles de la methode sociologique (1895); Le suicide (1897); Les formes elementaires de la vie religieuse (1912); L'Education morale (1923); Sociologie et philosophie (1925); Le socialisme (1928); L'evolution pedagogique en France, I: Des origines a la Renaisance; II: De la Renaisance a nos jours, an 1938. Poate fi considerat un adevărat moment cartesian al sociologiei franceze şi universale.

BIBLIOGRAFIE

1. E. Durkheim: De la division du travail social, Paris, Libraire Alcan, 1932;2. E. Durkheim: Educaţie şi sociologie, Bucureşti, E.D.P., 1980;3. E. Durkheim: L'education morale, Paris, Libraire FelixAlcan, 1934;4. E. Durkheim: Les formes elementaires de la vie religieuse. Le systeme totemique en Australia , Paris, Felix

Alcan, 1937;5. E. Durkheim: Journal sociologique, Paris, PUF, 1969;6. E. Durkheim: Lecons de sociologie, Paris, PUF, 1969;7. E. Durkheim: Les regles de la methode sociologique, Paris, PUF, 1973;8. E. Durkheim: Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1974;9. E. Durkheim: La science sociale et l'action, Paris, PUF, 1970;10. E. Durkheim: Le socialisme.Sa definition, ses debuts.Paris,FelixAlcan,1928;11. E. Durkheim:Sociologie et philosophie, Paris, PUF, 1967;12. E. Durkheim: Le suicide. Etude de sociologie, Paris, PUF, 1973;

Despre E. Durkheim

1. Davy Georges: Emile Durkheim: Chois de textes avec etude du systeme sociologique, Paris, 1927;

37

2. Stelian Stoica: Etica Durkheimistă, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1969;3. Blasche, Margarete: Gesellschaftsbegriff und Sozialisationprozess in den Theorien von Emile Durkheim

und T. Parsons, Erlangen, 1973;4. G. Davy: Sociologiques d'hier et d'aujourd'hui, Alcan, 1931;5. J. Vialateux: De Durkheim a Besgson, Blond et Gay, 1939;6. Scotson, John: Introducting society: a basic introduction to sociology, London, 1975;7. Talks with Social Scientists, London and Amsterdam, 1968;8. Perroux Francois: Alienation et societe industrielle, Paris, 192 pagini;9. Buckley Walter:Sociology and modern systems theory, N.Y.Pretince-Hall,1967;10. Collier K. G.:The Science of Humanity, London, N.Y., 1950;11. Cuvillier Armand: Manuel de sociologie, Tom. 1, Paris, PUF,1967 (trei volume);12. ***An Introduction to the History of Sociology, Chicago-London, Chicago Press, 1966;13. Cohen Parcy, S.: Modern Social Theory, London, Heineman, 1968;14. Gurvitch, Georges: La vocation actuelle de la sociologie, Tom. 2, Paris, PUF, 1969;15. T. Parsons: Theories of Society, N.Y., London, 1965;16. Dahrendorf, Ralf: Class and Class conflict in industrial society, Stanford University Press, 1969;17. Blan, Peter M.: Bureacracy in modern society, N.Y. Random House, 1971;18. Gladwin, Thomas: Poverty USA, Toronto, 1967;19.OUY Achille: L'avenir de la sociologie, Paris, 1940.

38

REPERE TEMATICE ŞI METODOLOGICE PROMOVATE DE ŞCOALA SOCIOLOGICĂ

ÎNTEMEIATĂ DE EMIL DURKHEIM

Creaţiile conceptuale pertinente şi diversitatea problematică a operei lui E. Durkheim au constituit punctul de plecare al afirmării unei adevărate "şcoli naţionale de sociologie", grupare în jurul publicaţiei "L'Annee Sociologique"8. În paginile acesteia şi-au găsit loc lucrări de sociologie teoretică, sociologie aplicată, etnologie, etnografie şi antropologie prin intermediul cărora au fost lansate în circuitul ştiinţific personalităţi care au consolidat poziţia de lider european al Franţei pentru întreaga gândire sociologică a primei jumătăţi a secolului al XX-lea, operele acestora fiind larg difuzate şi în America Latină, S.U.A., Anglia.

Discipolul cel mai reprezentativ al lui E. Durkheim, care s-a afirmat plecând de la principiile sale, a fost Lucien Levy- Bruhl. Încercând să rezolve contradicţia dintre exterioritatea "conştiinţei colective" şi "determinismul imanent" a folosit aparatul conceptual al magistrului pentru elaborarea unei teorii generale a mentalităţii primitive. Prin valorificarea unui bogat material empiric de factură etnologică, provenit de pe toate continentele L.L. Bruhl a ajuns la concluzia că pentru primitivi nu cadrele materiale ale existenţei lor, ci manifestările conştiinţei colective constituie principalul cadru normativ de socializare. Spre deosebire, însă, de societăţile civilizate, în care predomină opţiunile valorice de ordin raţional, la primitivi prevalează elementele de ordin emoţional în raportarea la viaţa comunitară: integrarea individului în grup rămâne puternic motivată de aspectele supraindividuale de natură magică. De aceea, atât "conştiinţa colectivă", cât şi gândirea individuală este de natură pre-logică şi se bazează nu pe judecăţile de valoare sau judecăţile de realitate specifice omului civilizat, ci pe " judecăţi de participaţiune".

Potrivit acestor judecăţi, între numele unui lucru şi lucrul însuşi nu există nici o diferenţă de natură ontologică, prin evocarea lui omul participând la existenţa lucrului al cărui nume este rostit sau a cărui imagine este atinsă. Importanţa reprezentărilor şi a gândirii pre-logice în viaţa primitivilor explică şi rolul vrăjitoriei ca instituţie fundamentală care orientează evoluţia mentalităţii primitive în care "conştiinţa colectivă" îşi afirmă rolul său dominant. "Un tip definit de societate, care are instituţiile şi moravurile sale proprii, îşi va avea deci, în mod necesar, o mentalitate a sa proprie (…). Instituţiile şi moravurile nu sunt, în fond, decât un anumit aspect al reprezentărilor colective". Diferenţa de esenţă în ceea ce îi priveşte pe primitivi este importanţa factorilor afectiv - voliţionali în structura globală a reprezentărilor colective.

REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

LUCIEN LEVY-BRUHL (1857-1939): profesor de Istoria Filosofiei la Sorbona şi membru al Institutului Franţei.

Operele principale: La morale et la societe (1900); Les fonctions dans les societe inferieurs (1910); La mentalite primitive (1922); L'âme primitive (1927); Le surnaturel et la nature dans la mentalite primitive (1931); La mytologie primitive (1935); L'experience mystique, et les symboles chez les primitifs (1938).

MARCEL MAUSS (1872-1950) a rămas în istoria sociologiei prin conceptul de "fenomen social total", la care a ajuns aplicând metodologia elaborată de E. Durkheim şi valorificând critic tezele antropologiei culturale în interpretarea importanţei darului în societăţile primitive. Analizând, în registrul comparativ, raportul dintre viaţa materială şi universul simbolic al vieţii spirituale specifice primitivilor, M. Mauss a desprins teza potrivit căreia schimbul material pe care îl reprezintă darurile reciproce dintre indivizi nu se reduce la aspectul lor economic. Partea materială "pune în evidenţă totalitatea societăţii şi a

8 Fondată în 1898, apariţia ei a fost întreruptă de primul război mondial, dar a reapărut în deceniul '20 - '30. După ce şi-a întrerupt apariţia, în 1930, reluarea editării ei nu a mai fost posibilă decât în 1940.

39

instituţiilor sale". Darul este expresia concentrată a totalităţii valorilor recunoscute ca legitime de către o comunitate, iar ca "fapt social" studiat de sociologie se dezvăluie a fi "fenomen social total". Analiza darului, însemnă, în esenţă, explorarea universului valoric al întregii civilizaţii, forma unei civilizaţii fiind "totalul aspectelor sociale pe care le îmbracă ideile, practicile şi produsele comune societăţilor creatoare şi purtătoare ale acelei civilizaţii".

Fiind un fapt de grup, faptul social presupune nu numai "constrângerea" exercitată de prescripţiile "conştiinţei colective", ci şi o anumită frecvenţă. Pe termen lung, faptul social mai are şi o determinare statistică, fiind un "Fapt mediu". Prin modificarea formelor sale de manifestare îşi dezvăluie dimensiunea istorică, demonstrând stadiul calitativ de evoluţie a unei societăţi date şi capacitatea sa de a produce modele de comportament reprezentative.

Plecând de la o astfel de interpretare integratoare a societăţii, lucrarea "Civilisation, le mot et l'idee" (1930) constituie un aport hotărâtor la definirea tipurilor sociale care vor marca dezvoltarea sociologiei moderne. Prin sugestiile constructive pe care le-a formulat în legătură cu formalizarea elementelor care compun totalitatea vieţii sociale este recunoscut ca precursor al structuralismului în sociologie şi etnologie.

MAUSS MARCEL (Epinal, 1892- Paris, 1950)Succesor al lui E. Durkheim la direcţia publicaţiei "L'Annee sociologique" s-a afirmat ca profesor

la Şcoala practică de înalte studii de la Colegiul francez. Împreună cu Paul Rivet a fondat Institutul de etnologie al Universităţii din Paris, ocupând apoi şi catedra de Etnologie a Universităţii din Paris. A devenit cunoscut ca specialist de profil prin publicarea lucrării "Darul" (1926) şi "Fragmente ale unui plan de sociologie generală descriptivă" (1934).

Opere principale: Esseu asupra darului (1926); Fragmente ale unui plan de sociologie generală descriptivă (1934); Civilisation, le mot et l'idee (1930).

PAUL FAUCONNET, plecând de la tezele lui E. Durkheim referitoare la raportul dintre libertate şi responsabilitate în societăţile bazate pe diviziunea socială a muncii, a realizat prima analiză sociologică a responsabilităţii sociale.

După P. Fauconnet, responsabilitatea este elementul central al reprezentărilor colective pe care le are o societate despre propriile sale instituţii. În spaţiul moral al responsabilităţii îşi găseşte individul atât motivaţia cât şi legitimitatea faptelor care îl individualizează în societate. Cum societatea este un proces evolutiv complex şi multiplu determinat, şi modul în care este concepută şi percepută efectiv responsabilitatea evoluează în funcţie de stadiul general al dezvoltării sociale.

Evoluţia socială instituie cadre normative calitativ diferite de atribuire a responsabilităţii .Aceste aspecte demonstrează că responsabilitatea este "un fapt social" în care se reflectă imperativele conştiinţei colective: cu cât individul este mai civilizat, cu atât este, mai ataşat şi respectă din proprie iniţiativă normele colective de comportament. De aceea, omul nu devine cu adevărat liber decât atunci când îşi asumă responsabilitatea pentru toate faptele sale; responsabilitatea este graniţa naturală a libertăţii de manifestare a individului în spaţiul social.

Conduita individuală este condiţionată de conduitele colective pe toate treptele de civilizaţie . În ceea ce priveşte raportul dintre instituţii şi conduite colective, P. Fauconnet şi M. Mauss prezintă următoarea tipologie:

1. Organizaţiile : conduite colective primare, ierarhizate şi centralizate după un model reflectat şi finalizat cu anticipaţie. Conduitele sunt proiectate pentru un nivel standard de funcţionare preliminată a organizaţiei;

2. Conduite colective practice: rituri, tradiţii, obiceiuri. Îndeplinesc un important rol în socializare şi în realizarea coeziunii sociale;

3. Conduite colective novatoare: corespund stărilor de mare efervescenţă socială în care numărul alegerilor valorice posibile pare nelimitat. În acest context responsabilitatea cumulează şi importante valenţe axiologice.

Dimensiunea morală a libertăţii individuale constituie pârghia cea mai eficientă de socializare, proces în cadrul căruia responsabilitatea joacă rolul conştiinţei colective normative.

PAUL FAUCONNET: profesor la Sorbona;Opere principale: La responsabilite (1920)

40

GEORGES GURVITCH (1849-1965): este considerat cel mai important reprezentant al orientării sociologiste din a doua jumătate a secolului al XX-lea din sociologia franceză. Erudit de o recunoscută autoritate ştiinţifică, s-a remarcat prin maniera originală în care a dezvoltat sugestiile tematice atât ale lui E. Durkheim, cât şi ale lui M. Mauss, P. Fauconnet şi ale altor reprezentanţi ai şcolii franceze de sociologie. Ca şi aceştia, a acceptat teza ireductibilităţii realităţii sociale la orice altă realitate, datorită naturii pluridimensionale a fenomenelor sociale totale. La nivel macrosociologic G. Gurvitch distinge existenţa următoarelor paliere de profunzime:

a) suprafaţa morfologică şi ecologică în cuprinsul cărora enumeră toate acele elemente care devin sociale prin activitatea transformatoare depusă de om: mediul construit, tehnica, totalitatea obiectelor folosite, distribuţia populaţiei raportată la suprafaţa teritoriului etc.

b) structurile sociale constituite şi ierarhizate după anumite modele de funcţionare care exercită constrângeri: organizaţii, corporaţii, societăţi profesionale ş.a.

c) modele sociale elaborate pe baza semnalelor, a semnelor colective şi a regulilor sociale. Spre deosebire de semnal care prescrie membrilor un comportament precis impus de grup sau de societatea globală, semnul este un intermediar între o semnificaţie pe care o conţine "conştiinţa colectivă" şi subiecţii individuali sau colectivi care iau act şi execută imperativele inerente semnului respectiv. Modelele pot fi: modele culturale care orientează existenţa generică a individului, şi modele tehnice care tratează reperele acţionale ale vieţii cotidiene.

d) conduite colective caracterizate de o frecvenţă relativă în spaţiul social, dar care se desfăşoară în afara aparatului organizat. Acestea cuprind: 1) conduite colective rituale şi procedurale; 2) conduite colective practice, moravuri, rutine, stiluri de viaţă; 3) conduite colective exprimate prin mode ; 4) conduite colective nonconformiste;

e) ţesătura specifică de roluri rezultată din interdependenţa rolurilor sociale asumate şi jucate de indivizi sau de ansambluri sociale (grupe, clase);

f) atitudini colective virtuale generate de mentalitatea imanentă care explică predispoziţia la conduite şi reacţii colective;

g) simboluri sociale cu rol instrumental între un conţinut social univoc determinat şi pluritatea agenţilor colectivi. Orice simbol social are doi poli: 1)un semn cu încărcătură axiologică; 2)un instrument de participare. În evoluţia permanentă a vieţii sociale simbolurile sociale urmează dinamica structurilor sociale, fiind depăşite când apar structuri noi. Mobilitatea lor este în funcţie de: 1) subiecţii colectivi care le elaborează; 2) subiecţii colectivi cărora li se adresează; 3) tipurile de structură socială (parţială sau globală); 4) conjuncturi sociale (instabilitate, revoluţii, contrarevoluţii, războaie); 5) cadre sociale (grupuri, clase sociale, societăţi); 6) modificarea raportului dintre simbol şi simbolizat ; 7) situaţii concrete, care trebuie reflectate de simboluri; 8) natura conţinutului simbolurilor; 9) elementele iluzorii existente în simboluri; 10) gradul de cristalizare sau supleţe a semnificatului în semnificant; 11) gradul intensităţii fiecărui palier al socialului;

h) conduite colective novatoare caracterizate printr-o mare creativitate în raportarea la sistemul de valori socialmente legitime;

i) stările mentale şi actele colective pe care se bazează viaţa psihică şi socială în ansamblul său.Fenomenele sociale totale, ierarhizate pe aceste zece paliere de profunzime sunt caracteristice nu

numai nivelului macrosocial, ci reprezintă o caracteristică definitorie şi a nivelului microsocial. La acest nivel fenomenele sociale totale cuprind elementele astructurale, structurabile şi structurate, varietatea acestora făcând necesar recursul la trei metode de studiu care conferă specific sociologiei faţă de celelalte ştiinţe sociale particulare:

1) Metoda analitică: presupune abordarea unui singur palier al societăţii detaşat din raţiuni de studiu din ansamblul fenomenelor sociale totale (specifică ştiinţelor sociale particulare);

2) Metoda individualizată: este eficientă în particularizarea fenomenelor sociale totale pe fundalul schimbător al spaţiului social total (specifică istoriei şi etnografiei);

3) Metoda tipologiei calitative: proprie sociologiei consistă în dezvăluirea determinismului care explică geneza şi dezvoltarea fiecărui palier al socialului. Acest tip de abordare este denumit de G. Gurvitch "analiza dialectică empiristă". Sub aspect praxiologic, metoda constă în construirea de tipuri calitative prin care să se poată axplica discontinuitatea istoriei a fenomenalităţii sociale.

41

Studiindu-le în registru comparat, le grupează în trei categorii:1) tipuri microsociologice: sunt astructurale şi definesc "manifestări ale sociabilităţii";2) tipuri ale grupurilor particulare: sunt structurabile sau structurate şi cuprind unităţi colective

reale, dar parţiale uni- sau multifuncţionale. Sunt, de obicei, asociate fenomenelor sociale totale;3) tipurile de clase sociale şi societăţi globale sunt fenomenele structurate cele mai apropiate de

dimensiunea istorică în sensul că nu se repetă decât la intervale mari de timp. Sunt fenomene sociale totale de ordin suprafuncţional.

Construirea tipurilor sociale permite sesizarea directă a complementarităţii acestora în cadrul sistemului social global. Abordarea tipologică demonstrează faptul că fiecare tip social are un determinism propriu ceea ce impune identificarea razei de funcţionalitate a tuturor nivelurilor de complexitate structurală a întregii societăţi. Pe baza acestor considerente, G. Gurvitch trasează astfel obiectul epistemic al sociologiei: "Sociologia este tipologia discontinuistă a fenomenelor sociale totale, astructurale, structurabile şi structurate, pe care le studiază în ansamblu, la toate palierele de profunzime, la toate scările şi în toate sectoarele, cu scopul de a urmări mişcările de structurare, destructurare, restructurare şi revoluţionare, găsind explicaţia lor, în colaborare cu istoria".

Hiperempirismul sociologic teoretizat prin prisma aparatului conceptual propus permite, în concepţia sa, o rezolvare a contradicţiei durkheimiene dintre "determinismul imanent" şi "conştiinţa colectivă", oferind imaginea unui sistem social deschis în egală măsură dezvoltării, cât şi explicaţiei sociologice.

Disociindu-se de J Piaget, M. Duverger şi A. Cuvillier, în problemele explicaţiei sociologice, G. Gurvitch propune 9 reguli ale explicaţiei sociologice:

1) subordonarea faptelor microsociale faţă de structuri şi societăţile globale prin integrarea elementelor microsociale în grupuri, a grupurilor în clase sociale, a claselor în societăţi globale şi a acestora în conjuncturi totale;

2) cercetarea fenomenelor sociale totale plecând de la diferenţele dintre tipuri şi structuri, structurile având întotdeauna un caracter intermediar între etapele succesive de dezvoltare socială;

3) tensiunile şi antinomiile stau la baza schimbărilor care apar ca erupţii structurale explicând mobilitatea relativă a tuturor cadrelor sociale organizate;

4) societatea globală - prezintă mai multe niveluri de complexitate structurală numite paliere;5) necesitatea de a nu trage concluzii globale din analiza unui singur palier. În formularea

concluziilor trebuie să ţinem seama de : a)varietatea formelor determinismului; b)deosebirea dintre sociologie şi ştiinţele sociale particulare;

6) diferenţierea clară a determinismului sociologic, care unifică toate celelalte determinisme sociologice parţiale (ale claselor şi grupurilor structurate) de determinismele dimensionale (ale palierelor de profunzime) şi de microdeterminisme.

7) ţinând cont de varietatea formelor cauzale să se folosească în cercetare numai procedeele explicative care pot releva cauza reală a faptelor cercetate;

8) în situaţiile în care cauzalitatea nu poate nu poate da o explicaţie globală a fenomenelor, ea trebuie completată cu "corelaţii funcţionale", regularităţi tendenţiale (la scară microsociologică) şi cu "intrările directe de ansambluri".

9) explicaţia sociologică (sincronia fenomenelor) este necesar să fie îmbinată cu explicaţia istorică (diacronia şi geneza fenomenelor).

Explicaţia sociologică, prin aceste reguli, permite depăşirea descriptivismului factologic, mai puţin relevant, prin relevarea cauzelor profunde care produc şi structurează ansamblurile sociale semnificative.

G. Gurvitch a mai adus contribuţii valoroase şi în analiza sociologică a influenţei factorilor sociali în procesul cunoaşterii şi al formării reprezentărilor colective. Este cunoscut şi ca întemeietor al "pluralismului sociologic" care a polarizat luări de atitudine de o mare diversitate, inclusiv în sociologia franceză contemporană.

Forma cea mai frecvent întâlnită a sociologismului în prezent o reprezintă "situaţionalismul". Ca premiză, această "prelungire în contemporaneitate" a sociologismului clasic pleacă de la conceptul de situaţie, în care identifică nu un set de condiţii ale comportamentului individual şi comunitar, ci cauza

42

fundamentală a modificării comportamentelor umane. În această perspectivă, individul este interpretat ca o "funcţie a situaţiei", îndeosebi în studiile de psihologie organizaţională, în speţă cele rezervate problematicii aferente conducerii şi stilurilor de conducere. Punând în discuţie toate rezultatele cercetării psihologice referitoare la "stilul de conducere", situaţionalismul s-a remarcat prin cercetări care îşi propun să demonstreze că "activitatea de conducere depinde nu atât de particularităţile psihoindividuale ale conducătorului, ci de particularităţile situaţiei sociale sau psihosociale cu care el se confruntă. Cea care asigură succesul conducerii este nu constanţa unor trăsături de personalitate, ci tocmai variaţia lor, mularea lor pe particularităţile situaţiei. Conducătorul este expresia grupului pe care îl conduce, a situaţiei în care se află. Situaţia devine cadrul fundamental care permite ca o anumită însuşire psihică, socială, culturală sau psihosocială a persoanei să devină însuşire de conducător" (M. Zlate). În acest context "metamorfoza" pe care a suferit-o "conştiinţa colectivă" propusă de durkheimism, sub forma exacerbării importanţei "comenzii sociale" în al cărui perimetru acţionează nu numai conducătorul, ci orice individ. Eliminarea interiorităţii, deci a factorului psihologic, din structura comportamentului uman conduce spre "neglijarea aproape totală a factorilor de personalitate" (M. Zlate). De aceea americanul Jennings critică situaţionalismul, reproşându-i, în plus, faptul că nu poate să ofere o explicaţie pertinentă momentului în care individul şi grupurile umane devin "stăpâne pe situaţie". Complexitatea reală a spaţiului social demonstrează că în "viaţa socială" coexistă atât variabile psihologice, cât şi cele sociologice, numai ponderea lor este dinamică în "funcţie de situaţie".

Orice exagerare a lor depăşeşte limitele accepţiunii ştiinţifice a faptului "curent" de viaţă. Este un punct de vedere căruia i s-a asociat şi J. Piaget, care consideră că omul fiind adevăratul creator al "situaţiei", el este "produs" al situaţiei în aceeaşi măsură în care "produce" situaţia respectivă. "Situaţia socială", în accepţiunea situaţionalismului, este definită ca o sumă aritmetică a expectaţiilor de grup. "Psihologia de grup" îşi manifestă, astfel, acelaşi rol constrângător asupra individului, cum făcea în durkheimism "conştiinţa colectivă".

Situaţionalismul confirmă încă o dată faptul că istoria ideilor, inclusiv sociologice, nu poate fi "definitiv scrisă"; ea se rescrie prin rdescoperirea şi resemantizarea conceptelor, categoriilor şi teoriilor care au "făcut carieră" pe anumite secvenţe din evoluţia societăţii umane. În această manieră, cu cât sunt mai multe generaţiile care readuc în actualitate unele concepţii şi doctrine trecute, cu atât creşte şansa de a se cerne "aurul adevărului" de "nisipul" banalităţilor, al confuziilor şi prejudecăţilor care au definit "limitele epocii" în care au apărut respectivele "curente de gândire şi acţiune practică". Dar tot în această manieră creşte şi şansa de a clarifica lipsa de valoare a unor concepţii invalidate, repetat, de generaţii succesive, reducând "obligaţia" generaţiilor viitoare de a mai relua unele experimente care au condus spre eşecuri repetate.

"Construirea viitorului" cere inovarea atât a tipurilor de experimente, cât mai ales a metodologiei care poate conduce spre "omenia din oameni" şi spre un progres organizatoric în "producerea" unor structuri organizatorice eficiente, fiabile şi pe măsura omului ca fiinţă generică.

GURVITCH GEORGES: Novorosiisk, Rusia, 1894 - Paris, 1965. A făcut studii de filosofie, absolvite cu rezultate excepţionale care l-au recomandat ca profesor la Universitatea din Tomsk. Participant la revoluţia din Octombrie 1917, dar din cauza diferenţelor de convingeri faţă de noii lideri, se exilează în Franţa. În 1949 a devenit profesor la Sorbona şi s-a afirmat ca adept al unei Sociologii structurale.

Opere pricipale: Ideea de drept social (1935) - teza de doctorat; Experienţa juridică a filosofiei pluraliste a dreptului (1936); Morala teoretică şi ştiinţa moravurilor (1937); Eseuri de sociologie (1939); Elemente de sociologie juridică (1940); Declaraţia drepturilor sociale (1944); K. Marx şi sociologia secolului al XX-lea (1948); Tendinţe actuale ale filosofiei germane (1950); Determinismele sociale şi libertatea umană (1955); Dialectică şi sociologie (1962); Traite de sociologie, PUF, Paris, 1962 - explicaţia sociologică este definită la pagina 236-246; Les cadres sociaux (1966); Etudes sur les classes sociales (1966).

Alţi reprezentanţi ai şcolii durkheimiste:

43

MAURICE HALBWACHS, profesor la Strassbourg, a adus contribuţii valoroase la studierea problematicii sociologice a mobilităţii muncii şi ale morfologiei sociale. Încercarea sa de a defini clasele sociale pe criteriul aportului lor în producţie s-a concretizat în cercetări de teren privind geneza idealului social, estimarea nevoilor şi nivelul de viaţă al muncitorimii descoperind ceea ce se numeşte, în pretent, "constanta lui Halbwachs": la un venit egal, muncitorii cheltuiesc mai mult pe mâncare decât funcţionarii. S-a remarcat, de asemenea, prin lucrări privind rolul memoriei colective în geneza şi stabilizarea tradiţiei. Ca opere: La classe ouvriere et les niveau de vie: recherches sur la Hierarchie des bessoins dans les societes industrielle contemporaines (1913); Les cadres sociaux de la memoire (1925); Morphologie sociale (1938):

GEORGES DAVY, profesor la Universitatea din Dijon, a adus contribuţii notabile în sociologia juridică şi politică. Opere: Le droit, l'idealisme et l'experience (1922); Elements de sociologie aplique a la morale et a l'education, I, Sociologie politique (1924):

RENE HUBERT,profesor la Universitatea din Lille. S-a afirmat cu lucrarea Le principe d'autorite dans l'organization democratique (1929).

A. MOREAT, profesor la College de France, a rămas în istoria sociologismului cu Des clans aux empires (1923).

CELESTINE BOUGLE (1870-1940), profesor la Sorbona, a făcut foarte valoroase exegeze privind clasele sociale, revoluţiile, istoria mişcărilor egalitare. S-a remarcat prin analizele sociologice referitoare la raportul dintre individ, credinţele colective şi valorile economice. Opere: Les sciences sociales en Allemagne (1896); Les idees egalitaires (1899); La democratie devant la science (1903); La sociologie biologique et le regim des costes (1900); Qu-est-ce que la sociologie? (1907); Essai sur le regime des castes (1908); Lecons sur l'evolution des valeurs (1922). Alţi autori:

J. Ray, Marcel Deat, A. Bayet, H. Bourgin, Daniel Assertier, G. Bourgin.

44

BIBLIOGRAFIE

1. Davy, George: Sociologiques d'hier et d'aujourd'hui, Paris, Felix Alcan, 1931;2. Davy, George: Des clans aux empires. L'organization sociale chez les primitifs et dans l'orient ancien, Paris,

1923;3. Davy, J. M. (colab.): La quinidine, Clamert, 1982;4. Halbwacs, Maurice: Morphologie sociale, Paris, Armand Colin, 1938;5. Halbwacs, Maurice: La theorie de L' homme moyen, Paris, 1913;6. Halbwacs,Maurice: Analyse des mobiles dominantes qui orientant l'activite des individs dans la vie sociale,

Paris, 1938;7. Fauconnet, Andre: Oswald Spengler, Felix Alcan, 1935;8. Mauss, Marcel: Manuel d'Ethnographe, Paris, Payot, 1967;9. Bougle C.: Bilan de la Sociologie francaise contemporaine, Paris, Libraire Felix Alcan, 1935;10. Bougle C.: Humanisme, sociologie, philosophie. Remarques sur la conception francaise, Paris, Hermann, 1938;11. Bougle C.: Qu-est-ce que la sociologie? Paris, Felix Alcan, 1925;12. Bougle C.: Les sciences en Allemagne. Le conflit des methodes, Paris, Felix Alcan, 1921;13. Bougle C.:La sociologie Proudhon, Paris, Armand Colin, 1911;14. Bougle C.: Elements de sociologie, Paris, Felix Alcan, 1938;15. Bougle C.: Du Sage antique au citoyen moderne, Etudes sur la culture morale, Paris, 1921;

16. Davy, George: Emile Durkheim. Choix de textes avec etude du systeme sociologique, Paris, Vald Rasmunssen editeur, 1937.

45

ORIENTĂRI CONTEMPORANEÎN SOCIOLOGIA FRANCEZĂ

În condiţiile reconstruirii pe o nouă platformă valorică a întregii societăţi franceze, după ultimul război mondial sociologia şi-a consolidat statutul de "fiică spirituală a Franţei"9, confirmând aprecierile lui E.Durkheim:"a determina partea care revine Franţei în constituirea şi dezvoltarea sociologiei înseamnă a face aproape istoria ei: deoarece ea e născută la noi şi, cu toate că azi nu există popor care să n-o cultive, ea a rămas o ştiinţă esenţialmente franceză"10.Totuşi, ansamblul condiţiilor materiale, sociale şi spirituale postbelice constituie un referenţial fundamental schimbat faţă de cel care a generat sociologismul durkheimist, reflectându-se în evoluţii şi echivalenţe ale obiectului epistemic al sociologiei. Acestea au fost sintetizate în:

1) s-a desprins progresiv de discipline înrudite cu istoria socială şi geografia umană;2) s-a interesat în mod deosebit de cercetarea empirică, ceea ce adus la o dezvoltare importantă a

metodologiei;3) s-a distanţat tot mai mult de filosofie şi mai ales de filosofia istoriei;4) s-a orientat către studii empirice răspunzând cerinţelor societăţii, mai precis cerinţelor

planificării"11.Orientarea programatică spre practică, prin explorarea posibilităţilor de optimizare a structurilor

sociale generate de neîncetata diviziune a muncii a determinat o diviziune profesională internă a sociologiei, legitimând procesul ireversibil de diferenţiere a ei pe ramuri de cercetare sociologică pe teren. Ca rezultat, profesionalizarea activităţilor cu caracter sociologic a marcat "reconcilierea cercetării empirice şi reflecţiei teoretice " (P.Bourdieu), prin instituţionalizarea cercetării concrete. Institutul francez de sociologie, înfiinţat în 1924 din raţiuni pur academice, este astăzi completat cu o vastă reţea de instituţii cu profil parţial sau integral sociologic, dar cu toate mijloacele necesare acoperirii nevoii de cercetare sociologică a întregului spaţiu social francez. Societatea franceză de sociologie înfiinţată în 1965, este doar un exemplu care certifică existenţa celor 65 de structuri instituţionale de cercetare sociologică din Franţa contemporană.

Dacă primul deceniu de după război a fost considerat "perioada empirismului" ca urmare a completării tradiţiilor puse de Fr.Le Play cu cele mai noi achiziţii metodologice americane, ulterior, sub imperiul controverselor filosofice, a început o mişcare de recuperare a subiectivităţii umane ca obiect de studiu al sociologiei. "Criza explicaţiei sociologice" a polarizat eforturi substanţiale în vederea clarificării naturii cunoaşterii sociologice a finalităţilor sociale şi antropologice ale acesteia. Orientarea teoretică unitară a practicii cercetării sociologice a favorizat constituirea unei poziţii metodologice noi reprezentate de P.Bourdieu, Jean-Claude Passeron, Jean Claude Chamboredon. Conform acestora obiectul de cercetare al sociologiei nu-l constituie realitatea nemijlocită, ci doar acele segmente care prezintă "efecte epistemice" (P.Bourdieu) pozitive. Prezentă şi în sociologia americană, sub numele de "construcţie a teoriei", orientarea aceasta care recomandă "transfigurarea epistemică" a realului prin utilizarea numai a acelor scheme, modele şi supoziţii capabile să descifreze complexitatea spaţiului social s-a dovedit a fi foarte productivă atât pentru cercetătorii sociali, pentru teoreticieni cât şi pentru cei implicaţi direct în viaţa publică.

A. Touraine, de exemplu, ca fondator al "concepţiei acţionaliste" în cercetarea de teren, consideră că studiile de cercetare concretă aparţin sociologiei numai în măsura în care folosesc datele culese ca puncte de plecare pentru construirea unor diagnoze reprezentative faţă de fenomenul investigat. Reconstruirea imaginii sociomorfe a realităţii cercetate nu e o simplă reflectare teoretică a faptelor concrete, ci un rezultat al combinării metodologiei cercetării cu exigenţele logicii acţiunii sociale,

9 G.Davy: Sociologues d'hier et d'aujourd'hui, PUF,Paris,1950,p.110 A.Cuvillier: On va la sociologie française, Paris, Marcel Riviere, 1953,p.111 Jean Viet: Les sciences de l'homme en France, Paris, Mouton, 1960, p.46-47

46

respectiv raportarea diagnozei la scopurile şi valorile unui sistem teoretic general compatibil cu sistemul social global.

În acest sens, R. Aron consideră că un demers logic este valid sub raport ştiinţific atunci când "descoperă în faptele" cercetate conexiunile în numele cărora formulează inferenţe. Pentru a le şi explica, deci pentru a oferi o înţelegere sociologică a ansamblurilor sociale, nu trebuie inventate alte articulaţii teoretice, ci urmate cu stricteţe toate rigorile epistemologiei cunoaşterii. În acest mod, rezultatele cercetării sociologice devin compatibile cu cercetările ştiinţifice din toate celelalte domenii ale cunoaşterii conferind o demnitate indiscutabilă sociologiei ca ştiinţă, instituţie şi profesie.

Întrucât panorama sociologiei franceze contemporane este diversă, ne propunem, în final, să realizăm o prezentare bibliografică şi tematică, succintă, a ramurilor celor mai bine reprezentate prin autori care au depăşit spaţiul francez prin opere de patrimoniu în domeniile în care s-au afirmat.

SOCIOLOGIA RURALĂ

1) Friedman, G.: Villes et compagnes, civilisation urbain et civilisation rurale en France, Paris, Armand Colin, 1953;

2) Jollivet, M.; Mendras ,H.: Collectivites rurales françaises, tom I, Etude comparative de changement sociale, Paris, A. Colin, 1971;

3) Jollivet, M.: Tom II, Societes paysannes ou lutte de classe au village, Paris, Armand Colin, 1974;

4) Rambaud, P.: Societe rurale et urbanisation, Paris, Le Seuil, 1973;5) Mendras, H.: La fin des paysans avec une reflection, de vingt ans apres, Paris, Actes Sud,

1984;6) Mendras, H.: Societes paisannes, elements pour une theorie de la paysannerie, Paris, Ar.

Colin, 1976;7) Eizner, N.: Paradoxes de l'agriculture, Paris, Nathan, 1985;8) Boudhon, Raymond: Individualism au holism: un debat methodologique

fondamental;9) M. Verret, H. Mendras: Les champs de sociologie française, Paris, Ar. Colin, 1988.

URBANIZARE ŞI SCHIMBARE SOCIALĂ

1) Barbichon, G.(et. coll): L'etre dans la ville, migrants d'origine rurale, migrants d'origine citadine, Paris, Cordes, 1974;

2) Bleitrach, D. (et. coll): Les modes du vie des ouvriers des zones industrielles de Fos et vitrolles, Aix en Provence, Cret, 1977;

3) Burgel, G.: Problemes de methodes et geographie urbaine comparative, Laboratoires de geographie urbaine, Universite de Paris, X, Nanterree;

4) Careux, J.: Evolution des millieux ouvrieres et habitat, Paris, Centre d'ethonogie et psychologie, 1975;

5) Castells, M.: Y-a-t-il une sociologie urbaine?, in Revue de sociologie du travaill, Paris, 1968;6) Castells, M.: La question urbaine, Paris, Maspero, 1973;7) Choay, F.: Les sens de la ville, Paris, Le Seuil, 1972;8) Chombart de Lauwe, P.H. : Des hommes et des villes, Paris, Payot, 1968;9) Clerc,P.: Grands ensembles, balieues nouvelles, Paris, INED-PUF, 1967;10) Coing, H.: Renovation urbaine et changement social, Paris, Ed. Ouvrieres, 1966;11) Dagmond, M.: Enquete sur l'ideologie urbaine de l'elite technotronique et politique (1945 -

1975), Paris, Mouton, 1978;12) Friedman, G.: Villes et compaignes, Paris, CNRS, 1953;13) Guerrand, R.H.: Les origines du logement social en France, Paris,Ed.Ouvrieres, 1966;14) Huet, A.; Peron.R.: Urbanisation capitaliste et pouvoir local, Paris, Delaye,1977;15) Lefebre, H.: Critique de la vie quotidiene, Paris, L'Arche, 1961;

47

16) Lefebre, H.: Vers le Cybernathrope, Paris, Gauthier collection "Meditations", 1971;17) Levy, F. P.; Segaud, M.: Anthropologie de l'espace, Paris,Collection "Alors", 1984;18) Petonnet, G.: Espaces habites, Paris, Galilee, 1982;19) Raymond, A.: L'Architecture. Les aventures spatiales de la raison,Paris, CCI, 1984;20) Raymond, A.; Giacimetes, V.: Technostructure et architecture,Paris, 1984;21) Raymond, A.; Haumont, N.: L'Habitat pavillionaire, CRU, 1966;22) Thoenig, J.C.; Dupuys,V.: L'Ere des techocrates, les cas des Ponts et chaussee, Edition

d'organisations, 1979;23) Touraine, A.: La societe post-industrielle,Paris,Gouthier,Collection "Meditations", 1964;24) Verret, M.: L'Ouvriere français: l'espace ouvrier, Paris, Armand Colin,1979.

SOCIOLOGIA ORGANIZAŢILOR

1) Bernoux Ph.: La sociologie des organisations, Paris, Le Seuil collection,"points", 1985;2) Crozier,M.: Le phenomene bureaucratique, Paris, Le Seuil, 1964;3) Crozier,M.: Le monde des eployes de bureau, Paris, Le Seuil, 1965;4) Crozier,M.: L'Acteur et le systeme (col.E.Frieburg), Paris,Le Seuil, 1977;5) Crozier, M.: Etat modeste, Etat moderne, Paris, Fayrad, 1987;6) Gremion, P.: Le pouvoir peripherique: bureacrates et notables dans le systeme politique

français, Paris, Le Seuil,1976;7) Maurice, M.;Sellier, F.; Silvestre, J.J.: Politique d'education et organisation industrielle en

France et en Allemagne, Paris, PUF,1982;8) Marin,P.: Le Developpement des organisations, Paris, Dunod, 1971;9) Padioleau, J.G.: Quand la France s'enfrerre, Paris, Dunod,1981;10) Pages, M.: La vie affective des groupes. Esquiesse d'une theorie de la relation humaine,

Paris,Dunod,1968;11) Raymond, J.D.;Adam, G.: Conflicts du travail et changement social, Paris, PUF; 1978;12) Sainsaulieu, R.: L'Identite du travail, Paris, Press de la Fondation Nationale des sciences

politiques, 1977.

STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ

1) Baudelot, C.: Salaries III. Les profils de carriere, Paris, INSEE, 1981;2) Betraux, D.: Destins personnels et structure de classe, Paris, PUF, 1977;3) Bouden, R.: L'inegalite des chances, Paris, PUF, 1979;4) Bouvier-Ajm M.; Mury, G.: Les clases sociales en France, Paris, Editions sociales, 1963;5) Golac, M.: La mobilite sociale, transmission du statut social, Economie et statistique, no. 199

- 200, mai - juin 1987;6) Labbens, J.:Sociologie de la pauverte, Paris, Gallimard, 1978;7) Singly, F. de: Etudes de styles de vie, Paris, Encyclopedie Universalis, 1987;8) Singly, F. de: Fortune et infortune de la femme mariee, Paris, PUF, 1987;9) Thelott, C.: Tel pere, tel fils?, Paris, Dunod, 1982;10) Ysmail, C.: Le comportament electoral des Français, Paris, La decouverte, 1986 .

SOCIOLOGIA OPINIEI PUBLICE

1) Cazeneuve, J.: Sociologie de la radio - television, Paris, PUF, 1962;2) Cazeneuve, J.: Les pouvoirs de la televisions, Paris, Gallimard, 1970;

48

3) Goguel, F.; Dupeux, G.: Sociologie electorale. Esquise d'un bilan, Guide de recherche, Paris, Armand Colin, 1951;

4) Lagneau, G.: La sociologie de la publicite, Paris, PUF, 1977;5) Sofres, I.: L'Opinion publique, Paris, Gallimard, 1984;6) Stotzel, J.: Theorie des opinions, Paris, 1947 - 1948;7) Stoetzel, J.: L'Etude experimentale des opinions, Paris, PUF, 1943;8) Stoetzel, J.: L'Opinion publique et la presse, Paris, Les cours de droit, 1947-1948;9) Stoetzel, J.: Les sondages d'opinion publique, Paris, Editions du Scarabee, 1948;10) Stoetzel, J.: Les valeurs des temps presents. Une enquete europeenne, Paris, PUF, 1983;11) Stoetzel, J.; Giragd, A.: Les sondages d'opinion publique, Paris, PUF, 1970;12) Victoroff, D.: Psyhosociologie de la publicite, Paris, PUF, 1970;13) Voyenne, B.: La presse dans la societe contemporaine, Paris, Armand Colin, 1962.

INSTITUŢIILE

1) Barthez, A.: Famille, travail et agriculture, Paris, Economica, 1982;2) Chalvan-Demersay, S.: Concubin, concubine, Paris, Le Seuile, 1983;3) Commaille, J.: Le divorce en France, De la loi de 1875 à lq sociologie du divorce, Paris, La

documentation française, 1980;4) Commaille, J.: Familles sans justice?, Paris, Le centurion, 1982;5) Gokalp, C.: Quand vient l'age des choix, Paris, PUF, Travaux et documents, no. 95, 1918; 6) Kessler, D.; Mason, A.: Cycles de vie et generations, Paris, Economica, 1985;7) Pitron, A.(et coll.): Vivre sance famille? Les solidarites familiares dans le monde

d'aujord'hui, Toulouse, Privat, 1978;8) Segalen, M.: Sociologie de la famillie, Paris, Armand Colin, Collection, U., 1981;9) Singly, F. de; Thelot, C.: Ascendences et formes de vie, Paris, INSEE, Archives et

documents, no. 115, 1984;

SOCIOLOGIA FAMILIEI - DEMOGRAFIE

1) Burguiere, A.; Klapisch-Zuber, Ch.; Segalen, M.; Zonadend, F.: Histoire de la famille, 2 vol., Paris, Armand Colin, 1986;

2) Chesnais, J. C.: La transition demographique. Etapes, formes implications economiques, Paris, INED, 1986;

3) Dupaquier, J.; Dupaquier, M.: Histoire de la demographie, Paris, Libraire academique Perrin, 1985;

4) Landry, A.: La revolution demographique. Etudes et essai sur les problemes de population, Paris, Sirrey, 1942, reedition INED; 1982;

5) Reinhold, M.; Armengaud, A.; Dupaquier, J.: Histoire generale de la population mondiale, Paris, Montchretien, 1968;

6) Sauvy, A.: Theorie generale de la population, 2 vol., Paris, PUF, 1959;7) Tapines, G.: Elements de demographie, Paris, Armand Colin, 1985;8) Vallin, J.: La population mondiale, Paris, La decouverte, 1986;9) Levi-Strauss, Cl.: Les structures elementaires de la parente, Paris, PUF, 1947;10) Foucault, M.: Histoire de la sexualite, Paris, 1976 - 1984;11) Foucault, M.: L'Archeologie du savoir, Paris, Gallimard, 1969.

SOCIOLOGIA ŞCOLII ŞI A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

1) Boudelot,C.;Cukrowicz,H.;Establet,R.: Les etudiants, l'emploi, la crise, Paris, Maspero, 1981;

2) Berthelot, J.M.: La piege scolaire, Paris, PUF, 1983;

49

3) Boudon, R.: L'Inegalité des chances : la mobilite sociale dans les societes industriales, Paris, Armand Colin, 1973;

4) Boudon, R.: Effets pervers et ordre social, Paris, PUF, 1983;5) Bourdieu, P.: La distinction: critique sociale du judgement, Paris, Ed. de Minuit, 1979;6) Bourdieu, P.; Passeron, J.C.: Les herities: les etudiants et la culture, Ed. de Minuit, 1964;7) Bourdieu, P.; Passeron, J.C.: La reproduction: elements pour une theorie du systeme

d'enseigment, Paris, Editions de Minuit, 1970;8) Chapoulie, J.M.: Les professeurs du secondaire, Paris, Monton-MSH, 1986;9) Cherkaoni, M.: Les paradoxes de la reussite scolaire, Paris, PUF, 1979;10) Grignon, C.: L'Ordre des chosses: les fonctions sociales de l'enseignement technique, Paris,

Ed. de Minuit, 1971;11) Halsey, A.M.(et coll.): Aptitude intelectuelle et education, Paris, OCDE, 1961;12) Naville, P.: Theorie de l'orientations scolaire et professionelle, Paris, Gallimard, 1945, p.137 -

138;13) Naville, P.: Ecole et societe. Introduction. Recherches de sociologie du travail, Paris, 1959;14) Norvez, A.: Les corps enseignement et l'evolution demographique, Paris, INED-PUF, 1977;15) Prost, A.: L'Histoire de l'enseignement en France: 1800-1967, Paris, Armand Colin, 1968;16) Prost, A.:La democratisation de l'enseignement secondaire a-t-elle en lieu?, Paris, PUF,

1986;17) SEIS: L'Enseignement superieur en France. Etude statistique et evolution, 1959-1977, Paris,

SEIS, 1980;18) Verret, M.: Le temp des etudes, Lille, PUF, 1978;19) Guillaume, M.: L'Etat des sciences sociales en France, Paris, La Decouverte, 1986.

SOCIOLOGIA RELAŢIILOR PROFESIONALE

1) Adam, G.: Le pouvoir syndical, Paris, Dunod, 1983;2) Adam, G.; Reynaurd,J.D.: Confits du travail et changement social, Paris, PUF, 1978;3) Bornoux, Ph.: Un travail a soi, Toulouse, Privat, 1981;4) Boltanski, L.: Les cadres, la formation d'un groupe social, Paris, Ed. de Minuit, 1982;5) Bunel, J.; Saglio, J.: L'Action patronel, Paris, PUF, 1979;6) Delamotte, J.: Recherche en vue d'une organisation plus humaine du travail industrial, Paris,

La documentation française, 1972;7) Dofny, J.; Durard, C.; Reynaud, J.D.; Touraine, A.: Les ouvrieres et le progres technique,

Paris, Armand Colin, 1966;8) Dommergens, P.; Grouy, G.; Molson, J.: Les syndicats français et americans face aux

mutations techonologiques, Paris, Anthropos, 1984;9) Dubois, P.: Les ouvrieres divise, Paris, FNSP, 1981;10) Durand, Cl.: Chomage et violence, Paris, Galileem, 1981;11) Durand, Cl.; Dubois, P.: La greve, Paris, Armand Colin, 1975;12) Erbes-Seguin, S.: Syndicats et relations de travail dans la vie economique française, Lille,

PUF, 1983;13) Kergoat, D.: Les ouvriers, Paris, Le Sycomore, 1982;14) Liu, M.: Approche socio-technique de l'organisation, Paris, Ed. d'organisation, 1983;15) Lucas, Y.: L'Automatisation, Paris, PUF, 1982;16) Maruani, M.: Mais qui a peur du travail des femmes?, Paris, Syros, 1985;17) Montmoullin, M. de: Le taylorisme a visage humain, Paris, PUF, 1981;18) Segrestin, D.: Le phenomene corporatiste. Essai sur l'avenir des systeme professionels formes

en France, Paris, Fayard, 1985;19) Sellier, F.: La confrontation sociale, Paris, PUF, 1984;20) Wisner, A.: Contributions a une prospective du travail, Paris, La Documentation française,

1978;

50

21) Wisner, A.: Le sexe du travail, structures familiales et systeme productif, Grenoble, PUG, 1984.

PROBLEMATICA SOCIALĂ A MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI

1) Aglietta, M.: Regulation et crises du capitalisme l'espace des Etats-Units, Paris, Calmann Levy, 1976;

2) Andrieux, A.; Ligmon, J.: L'Ouvrier aujourd'hui, Paris, Gouthier, 1966;3) Boyadjian, Ch.: La nuit des machines, Paris, Les presses d'aujourd'hui, 1978;4) Durand, Cl.: Chomage et violence, Paris, Galille, 1981;5) Friedmann, G.; Naville, P.: Traite de sociologie du travail, Paris, Armand Colin, 1961;6) Gorz, A.: Adieux au proletariat, Paris, Galille, 1980;7) Malett, R.: La nouvelle classe ouvriere, Paris, Le Seuil, 1963;8) Perrot, M.: Les ouvriers en greve, 2 vol., Paris, Monton, 1973;9) Ranciere, J.: La nuit de proletaires, Paris, Fayard, 1981;10) Touraine, A.: Sociologie de l'àction, Paris, Le Seuile, 1965;11) Touraine, A.: La conscience ouvrier, Paris, Fayard, 1984.

SOCIOLOGIA RELIGIEI

1) Boulard, F.: Materiaux pour l'histoire religieuse du peuple française XIX-eme et XX-eme siecle, Paris, CNRS, tom I, 1982;

2) Boulard, F.: Practique religieuse urbaine et region culturelles, Paris, Ed. de Minuit, 1968;3) Sedplaud, M.: La religion en Occident, Evolution des idees et de vecu, Paris, Edition du Cerf,

Ed. Fides, 1979;4) Desroche, H.: Sociologies religieuses, Paris, PUF, 1968;5) Hervien-Leger, D.; Champion, F.: Vers un nouveau christianisme? Introduction à la

sociologie du christianisme occidental, Paris, Ed. du Cerf, 1986;6) Isambert, F.A.; Terrenaire, J.P.: Atlas de la practique religieuse des catoliques en France,

Paris, CNRS, 1980;7) Mayer, J.F.: Sectes nouvelles, Paris, Ed. du Cerf, 1985, Preface d'Emile Poulat;8) Poulat, E.: Eglise contre bourgeoisie. Introduction au devenir du catholicisme actuel, Paris,

Castermann, 1977;9) Poulat, E.: L'Eglise c'est un monde, Paris, Ed. du Cerf, 1986;10) Segui, J.: Christianisme et societe, Paris, Ed. du Cerf, 1980;11) Sutter, J.: La vie religieuse des Français a traverse les sondages d'opinion publique, 1944-

1976, Paris, CNRS, 2vol., 1984.

51

SOCIOLOGIA VÂRSTEI A III-A

1) Cribier, F.: Suivi longitudinal d'une cohorte de retraites parisiens: premiers resultats (1972-1982), Revue de geriatrie, mai 1984;

2) Darie, J.: Vieillessment des populations et prolongation de la duree de vie, INED, Paris, PUF, 1948;

3) Donfut, C.: Loisir et retraite, Congres mondial de Sociologie, Toronto, aout, 1974;4) Gaullier, X.: L'avenir a reculons. Chomage et retraite, Paris, Ed. Ouvriers, 1982;5) Guillemard, A.M.: La retraite, une morte sociale. Sociologie des conduites en situation de

retraite, Paris, Mouton, 1972;6) Guillemard, A.M.: Retraite et echange social. Tentative d'explication des systeme de

relations sociales en situation de retraite, en colaboration avec R. Lenoir, Paris, Centre d'etude des mouvements sociaux, 1974;

7) Guillemard, A.M.: La veillese et l'Etat, Paris, PUF, 1980;8) Guillemard, A.M.: Old Age and the Welfare State, London, Sage, 1983;9) Guillemard, A.M.: Le declin du social, Paris, PUF, collection "Sociologie", 1986;10) Phitaud, Ph.: La retraite au feminin, Paris, Ed. Pierre Horay, 1983;11) Pitrou, A.: Vivre sans famille, Toulouse, Privat, 1978.

SOCIOLOGIA ARTEI

1) Agulhom, M.: Marriane au combat: l'imagerie et la symbolique republicane, de 1789 à 1880, Paris, Flammarion, 1979;

2) Bourdieu, P.: Le sens practique, Paris, Ed. de Minuit, 1980;3) Bourdieu, P.: Questions de sociologie, Paris, Ed. de Minuit, 1980;4) Bourdieu, P.: Leçon inauguralle, College de France, 1982;5) Chartier, R.: Practiques de la lecture, Paris, Rivages, 1985;6) Chartier, R.; Martin, H.J.: Histoire de l'evolution française, Paris, Promodis, 1983-1986,

tom.I;7) Chartier, R.: Le livre conquerant, 1983, tom.II;8) Chartier, R.: Le livre triumphant, 1984, tom. III;9) Chartier, R.: Le temps des editeurs: du Romantisme à la Belle Epoque, 1985, tom. IV;10) Chartier R.: La livre concurence, 1986;11) Escarpit, Robert: Sociologie de la literature, Paris, PUF, 1958;12) Escarpit, Robert: L'Ecrit sur la communication, Paris, PUF, 1973;13) Francastel, P.: Peinture et societe, Lyon, Andin, 1951;14) Francastel, P.: Art et technique aux XIX-eme et XX-eme siecle, Paris, Ed. de Minuit, 1956;15) Goldman, L.: Pour une sociologie du roman, Paris, Gallimard, 1964;16) Hennion, A.: Les professionnels du disque. Un sociologie des varietes, Paris, Metailie, 1981;17) Menger, P.M.: La paradox du musicien. Le compositeur, le melomane et l'Etat dans la societe

contemporaine, Paris, Flammarion, 1983;18) Moulin, R.: Le marche de la peinture en France, Paris, Ed. de Minuit, 1967;19) Moulin, R. (et coll.): Les artistes, essai de morphologie sociale, Paris, La documentation

française, 1985;20) Naffrechoux, M.: Lire, enquete sur la pluralite des modes de la lecture, Paris, VIII, 1987;21) Thiesse, A.M.: Le roman du quotidien. Lecteurs et lectures populaires à la Belle Epoque,

Paris, Le Chemin vert, 1984.

SOCIOLOGIA TIMPULUI LIBER

1) Busch, Ch.: La sociologie du temps libre existe-t-elle?, Paris, Mouton, 1975;

52

2) Dumazedier, J.: Vers une civilisation du loisir?, Paris, Le Seuile, 1962;3) Dumazedier, J.: Sociologie empirique du loisir, Paris, Le Seuile, 1974;4) Dumazedier, J.: Revolution culturelle du temps libre, Paris, Lib. Des Meridiens, Klincksiek et

C-ie, 1988;5) Dumazedier, J.; Samule, N.: Societe, education et pouvoir culturel, Paris, Le Seuile, 1976;6) Guilaumme, M.: L'Etat des sciences sociales en France, 1986;7) Lalive D'Epinay, Ch.: Temps libre, culture de masse et cultures de classes aujourd'hui,

Lausane, Edition Favre, 1982;8) Lanfant M.F.: Les theories du loisir, Paris, PUF, 1972;9) Mafesoli, M.: La conquete du present, Paris, PUF, 1979;10) Mendras, H.: Voyage au pays de l'utopie rustique, Arles Axres Sud, 1979;11) Pronovost, G.: Temps, culture et societe, Montreal, Press universitaires du Quebec, 1983;12) Samuel, N.; Romer, M.: Le temps libre: un temps social, Paris, 1984;13) Sue, R.: Vers une societe du temps libre, Paris, PUF, 1982;14) Verret, M.: La culture ouvriere, Saint Sebastien, ACL- Edition, 1987;15) Yomet, P.: Jeux, modes et masses, 1945-1985, Paris, Gallimard, 1985.

53

Studiu de autor

Orientări contemporane in sociologia francezăPierre Bordieu

În condiţiile reconstruirii pe o nouă platformă valorică a întregii societăţi franceze, după ultimul război mondial sociologia şi-a consolidat statutul de “fiică spirituală a Franţei, confirmând aprecierile lui E. Durkheim:”a determina partea care revine Franţei în constituirea şi dezvoltarea sociologiei înseamnă a face aproape istoria ei : deoarece ea e născută la noi şi, cu toate că azi nu există popor care să n-o cultive, ea a rămas o ştiinţă esenţialmente franceză”.

Orientarea programatică spre practică, prin exploatarea posibilităţilor de optimizare a structurilor sociale generate de neâncetata diviziune a muncii a determinat o diviziune profesională internă a sociologiei,legitimînd procesul ireversibil de diferenţiere a ei pe ramuri de cercetare sociologică pe teren.Ca rezultat , profesionalizarea activitatilor cu caracter sociologic a marcat “reconcilierea cercetării empirice şi reflecţiei teoretice”(P.Bourdieu), prin instituţionalizarea cercetării concrete.Institutul francez de sociologie , înfiinţat în 1924 din raţiuni pur academice, este astăzi completat cu o vastă reţea de instituţii cu profil parţial sau integral sociologic, dar cu toate mijloacele necesare acoperirii nevoii de cercetare sociologică a întregului spaţiu social francez, Societatea Franceză de Sociologie,înfiinţată în 1965,este doar un exemplu care certifică existenţa celor 65 de structuri instituţionale de cercetare sociologică din Franţa contemporană.

Orientarea teoretică unitară a practicii cercetării sociologice a favorizat constituirea unei poziţii metodologice noi reprezentate de Pierre Bourdieu, Jean-Claude Passeron, Jean- Claude Chambordeon.Conform acestora, obiectul de cercetare al sociologiei nu-l constituie realitatea nemijlocită, ci doar acele segmente care prezintă “efecte epistemice”pozitive(P. Bourdieu).Prezentă şi în sociologia americană, sub numele de “construcţie a teoriei”, orientarea aceasta care recomandă “transfigurarea epistemică” a realului prin utilizarea numai a acelor scheme, modele şi supoziţii capabile să descifreze complexitatea spaţiului social s-a dovedit a fi foarte productivă atât pentru cercetătorii sociali,pentru teoreticieni, cât şi pentru cei implicaţi direct în viaţa publică.

Reconstituirea imaginii sociomorfe a realităţii cercetate nu e o simplă reflectare teoretică a faptelor concrete, ci un rezultat al combinării metodologiei cercetării cu exigenţele logicii acţiunii sociale; respectiv raportarea diagnozei la scopurile şi valorile unui sistem teoretic general compatibil cu sistemul social global.

Pierre Bourdieu, sociolog francez contemporan, s-a născut în anul 1930.Este cunoscut datorită muncii sale în domeniul sociologiei culturii şi educaţiei .În concepţia sa , succesul în sistemul educaţional este dictat în mare parte de măsura în care indivizii sunt absorbiţi de cultura dominantă, sau cât capital cultural au adunat.El susţine că acei ce deţin puterea controlează forma pe care o ia cultura şi sunt astfel capabili sa-şi susţină poziţia.Potrivit acestei concepţii, Pierre Bourdieu introduce în anul 1973 termenul : “capital ultural “.

Absolvent al uneia din cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din Franţa , l Ecole Normale Superieure , profesor la nu mai puţin prestigiosul College de France, director al revistei Actes de la recherce en sciences sociales , coordonator al colecţiei “ Les sens commun “ la Les Editions de Minuit.Cartea de vizită instituţională a lui Pierre Bourdieu este impresionantă.Nu mai puţin impresionante sunt evantaiul preocupărilor sale ştiinţifice (de la etnologie şi cercetare sociologicade teren –în sociologia artei , a familiei, a educaţiei-la epistemologie şi teorie a socialului ) şi activitatea sa publicistică.Reacţiile pe care le-au provocat teoriile sale merg de la o extremă la cealaltă; elogiile sau criticile , uneori radicale ,dovedesc , însă că teoriile sale nu pot , în nici un caz , trece neobservate.

După apariţia lucrării La reproduction .Elements pour une theorie du systeme d enseignement [Bourdieu şi Passeron , 1970 [, concepţia lui Pierre Bourdieu a fost etichetată ca structuralistă. În opinia sociologului francez , însă , modelul teoretic pe care îl propune valorifică modul de a gândi realitatea socială în termeni relaţionali , care constitue esenţa”revoluţiei structuraliste”, dar depăşeşte antiumanismul şi anistorismul structuralismului prin: a) revalorizarea agentului pe care Levi –Strauss şi

54

mai ales Althusser aveau tendinţa de a-l marginaliza , făcând din el un “epi-fenomen al structurii “; b)afirmarea caracterului genetic , a istoricităţii structurilor şi agenţilor.Acest model teoretic valorifică în egală măsură postulatul interpretării subiective şi construcţiei intersubiective a lumii sociale dintre care interacţionismul , fenomenologia şi etnometodologia au făcut , continuând gândirea weberiană, fundamentul cunoaşterii ştiinţifice a socialului . Constructivismul avansat de Bourdieu este, însă , în intenţia autorului său , radical diferit de cel susţinut de curentele de gândire menţionate : punctele de vedere ale actorilor sunt raportate la poziţiile pe care aceştia le ocupă în structura socială şi , în consecinţă , este susţinută teza potrivit căreia categoriile pe care actorii le utilizează în construcţia realităţii sociale sunt rezultatul unui îndelung proces de încorporare a structurilor obiective.

Rezultă o concepţie pe care autorul său o etichetează drept structuralism constructivist(genetic) sau constructivism structuralist şi care are ca obiect în egală măsură structurile obiective profunde ale lumii sociale şi structurile mentale , mai exact raporturile lor de generare reciprocă, de autonomie relativă şi interdependenţă:

“Dacă aş caracteriza concepţia mea în două cuvinte , altfel spus dacă , aşa cum se procedează adesea în zilele noastre , I-aş aplica o etichetă , aş vorbi despre structuralism constructivist sau despre constructivism structuralist , utilizând termenul structuralism într-un sens foarte diferit de cel pe care I-l conferă tradiţia saussuriană sau levi-straussiană.Prin structuralism sau structuralist vreau să spun că există , în lumea socială însăşi , şi nu doar în sistemele simbolice , limbaj , mit , e.t.c. , structuri obiective , independente de conştiinţa şi voinţa agenţilor , care sunt capabile să orienteze şi să constrângă practicile şi reprezentările acestora. Prin constructivism , vreau să spun că există o geneză socială , pe de o parte , a schemelor de percepţie , gândire şi acţiune , care constitue ceea ce eu numesc habitus, iar pe de altă parte , a structurilor sociale şi în particular a ceea ce numesc câmpuri şi grupuri , mai ales a ceea ce este numit în mod obişnuit clase sociale “[Bourdieu, 1987 :147[.

Realitatea socială obiectivă despre care vorbea Durkheim este un ansamblu de relaţii invizibile ce se constituie într-un spaţiu de poziţii ale căror proprietăţi pot fi analizate independent de caracteristicile personale ale celor care le ocupă, exterioare una celeilalte , dar definite unele în raport cu celelalte prin apropiere sau prin distanţă, prin situareadeasupra sau dedesubt, între,la periferie sau în centru. Spaţiul social poate fi comparat cu spaţiul geografic.Conceptul “spaţiul social”este, însă, o construcţie teoretică, un spaţiu “pe hîrtie”, şi nu unul real. El este construit în aşa fel încât agenţii, individuali sau colectivi, posedă cu atît mai multe proprietăţi comune, cu cât sunt situaţi mai aproape unii de ceilalţi şi cu atât mai puţine , cu cât sunt situaţi la distanţe mai mari.” Pe hârtie” distanţele spaţiale coincid totdeauna cu distanţele sociale,ceea ce nu se întâmplă în spaţiul fizico-geografic,chiar dacă o tendinţă de segregare se poate observa şi aici.

Un câmp social –care este, ca şi spaţiul, un câmp”pe hârtie”-este o regiune relativ autonomă a spaţiului social istoric, constituită din relaţii specifice a căror existenţă este corelativă unor interese şi mize specifice.Orice câmp se caracterizează printr-un interes generic (dobîndirea bunurilor rare specifice câmpului) în jurul căruia se concentrează acţiunile agenţilor şi care modelează raporturile lor.Există atâtea forme de interes câte câmpuri există. Noţiunea “interes” –precizează Bourdieu –a fost creată pentru a evidenţia faptul că nici un câmp(nici cele ale activităţilor artistice, religioase, filosofice ş.a.m.d.) nu scapă determinărilor de acest tip:interesul este cel care stimulează investiţia de capitaluri şi psihologică într-un spaţiu de joc oarecare, investiţie care reprezintă condiţia intrării în joc şi care este , în acelaşi timp, creată şi întărită de joc.

Distribuţia agenţilor în spaţiul social conduce la clasarea lor.Sunt, astfel,delimitate clase sociale, ansambluri de agenţi care posedă o serie de proprietăţi comune. Clasele nu sunt unităţi care pot fi identificate în spaţiul fizic, ca realităţi compacte, ele nu există ca atare decât pe hîrtie, clasele nu trebuie înţelese ca grupuri neschimbătoare, ci, dimpotrivă, ca unităţi aflate într-o dinamică permanentă.În consecinţă, apartenenţa la clasă a unui individ oarecare nu trebuie înţeleasă în termenii “statisticii sociale”, ci în cei ai “dinamicii sociale”, mai exact în termenii traiectoriei sociale asociate unei biografii individuale.

Relaţiile între diferitele poziţii pot fi puse în evidenţă prin intermediul distribuţiei resurselor care pot fi mobilizate în calitate de capitaluri în competiţia pentru dobândirea bunurilor rare (interesul generic al câmpului),deci în calitate de surse ale puterii. Principalele surse ale puterii în

55

spaţiul social sunt:capitalul economic, sub diferitele sale forme (terenuri, bunuri, bani sau alte hîrtii de valoare etc.); capitalul cultural, a cărui proprietate comună este aceea de a exista atât într-o formă obiectivată (în diplomele obţinute sau în obiecte cu specificaţie culturală : cărţi, tablouri etc.)cât şi în stare încorporată (în structuri mentale, scheme de percepţie, gândire şi acţiune); capitalul social (relaţional),ca ansamblu al relaţiilor de rudenie, de vecinătateetc.

În spaţiul social global, agenţii sunt distribuiţi într-un câmp social şi pe o poziţie, determinate mai întâi de volumul global al capitalului pe care ei îl posedă (în diferitele sale forme), iar apoi de structura capitalului, respectiv de ponderea difreitelor specii de capital global.Întrucât capitalurile sunt inegal distribuite, orice câmp social este un spaţiu al tensiunilor între poziţii complementare . Raporturile agenţilor sunt raporturi de forţă (dominaţie-supunere) şi de luptă pentru ocuparea poziţiilor superioare (pentru interesul generic al câmpului).Prin aceasta, orice câmp social este omolog câmpului puterii: dominaţia/supunerea reprezintă un tip universal de raporturi sociale.

În fiecare câmp social sunt investite toate speciile de capital, dar există pentru fiecare câmp o formă legitimă a capitalului care poate fi valorificată cu profituri maxime.Agenţii procedează sistematic la convertirea diferitelor specii de capital pe care le poseda în capitalul cerut de “legile” interne ale câmpului dat.

O formă particulară pe care resursele economice, culturale şi sociale mobilizate în orice câmp o îmbracă, atunci când sunt cunoscute şi recunoscute ca legitime, conferind pose sorului putere mai mare, este capitalul simbolic(onoarea, în sensul prestigiului,al reputaţiei).

Luptele pentru dobîndirea capitalului simbolic şi convertirea diferitelor tipuri de capital în capital simbolic conduc la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţie şi, prin aceasta, la mistificarea esenţei lor atât în ochii dominaţilor, cât şi în cei al dominanţilor ; şi unii şi alţii sunt victimele unui “iluzionism social”[Accardo,1983].

De fapt, toate formele de clasificare sunt forme de dominaţie, iar teoria critică a culturii conduce în mod “natural” la o teorie politică.

Puterea este impusă , înainte de toate, nu prin violenţă materială(expropiere, exploatare, privare de libertate etc.) şi conştientă, ci prin violenţă simbolică: obiectul impunerii este constituit nu din sistemele materiale, ci din sistemele de semnificaţie, iar procesul impunerii rămâne, în general, neconştientizat de agenţi, indiferent dacă este vorba despre dominaţi sau despre dominanţi ; impunerea prin violenţă simbolică reuşeşte nu numai să conserve raporturile de forţă care au generat-o, ci şi să le întărească.Violenţa simbolică are ca fundament un efect al teoriei: structurile simbolice influenţează structurile sociale prin reprezentările pe care le produc .În acest proces de impunere simbolică a puterii, limbajul,în special limbajul sociologic,are o importanţă notabilă.

Ca transpunere a realităţii sociale într-o formă simbolică specifică, limbajul sociologic este, în mod necesar,complex, deoarece o realitate complexă nu poate fi exprimată lingvistic decât într-o formă complexă. Discursul sociologic are forţă transformatoare şi creatoare, el generează reprezentări care pot fi obiectivate şi transformate în “lucruri” sociale:

“Cînd este vorba despre lumea socială , a spune cu autoritate înseamnă a face.Aşadar cuvintele sociologului contribuie la facerea lucrurilor sociale.Lumea socială este din ce în ce mai locuită de sociologia reificată.Sociologii viitorului(dar este deja cazul nostru)vor descoperi din ce în ce mai mult în realitatea pe care o vor studia produsele sedimentate ale înaintaşilor lor.”[Bourdieu,1987:69]

Bourdieu observă că violenţa simbolică este intim legată de raporturile de dominaţie şi, în consecinţă,este constitutivă socialului (este universală) ; în acelaşi timp,el subliniază faptul că impunerea simbolică nu presupune cu necesitate o intenţie în acest sens şi că nici un sistem ideologic sau de propagandă nu poate impune agenţilor semnificaţii , dacă acestea nu găsesc în agenţii înşişi, în dispoziţiile personalităţii lor o orientare către ele.Rezultă că, pentru a fi eficientă , orice violenţă simbolică începe prin a construi în agent această orientare (un habitus).

Habitus reprezintă traducerea latină a termenului grec hexis,utilizat de Aristotel pentru a desemna “dispoziţiile dobândite ale corpului şi sufletului”.Prezent în diferite concepţii filozofice(d Aquino , Hegel,Husserl), conceptul acesta este adus în sociologie de E.Durkheim şi M.Mauss care îl utilizează în scopul explicării caracterului sistematic, coerent, continuu al acţiunilor individului socializat .

56

Le sens practique[Bourdieu,1980] defineşte conceptul habitus pornind de la notele de conţinut sezizate de Durkheim şi Mauss; “habitus” indică structuri subiective profunde, durabile , inconştiente , cu caracter dobândit şi care au rol generator şi unificator în raport cu viziunea asupra lumii şi cu manifestările concrete ale personalităţii. Bourdieu plasează habitusul în contextul acţiunii practice (caracterizate prinr-o dimensiune corporală şi o finalitate transformatoare) şi evidenţiază : (a)caracterul structurat al dispoziţiilor subiective, rezultat din faptul că (b) ele îşi au sursa în structurile obiective ale experienţei ; (c) rolul generator şi structurat nu numai în raport cu manifestările particulare ale personalităţii, ci şi în raport cu practicile agenţilor.

Conceptul “habitus” este înrudit evident cu concepte cum sunt “tipificaţie”,”categorizare”, “cadre ale experienţei “, “procedee interpretative”.Ca şi acestea , el desemnează scheme cognitive pe baza cărora individul interpretează realitatea şi sunt dobândite în experienţa sa socială . Originalitatea conceptului utilizat de Bourdieu derivă din modul de înţelegere a naturii sale cognitiv practice .El reprezintă unitatea unei dimensiuni cognitive ,constând în principii clasificatoare (categorii ale percepţiei şi evaluării), şi unei dimensiuni practice , care vizează un ansamblu de principii organizatoare ale acţiunii (hexis corporal , scheme şi automatisme corporale , deplasări printre ele ), cu limbajul (vocabular , sintaxă , intonaţie , ritm al vorbirii), cu timpul (conţinutul ,lungimea şi succesiunea duratelor),cu valorile.

Habitusul de clasă(sau de grup ) poate fi definit ca sistem subiectiv , dar nu individual, al structurilor interiorizate, scheme ale percepţiei, ale gîndirii şi ale acţiunii comune membrilor unei clase. Fiecare habitus individual , ca sistem de dispoziţii individuale care exprimă sau reflectă clasa socială (sau grupul) , este o variantă structurală a celorlalte ;”stilul personal” nu este nimic altceva decât o îndepărtare , mai mică sau mai mare , de stilul clasei.Principiul diferenţelor între habitusurilor individuale rezidă în singularitatea traiectoriilor sociale, cărora le corespund serii de determinări ordonate cronologic şi ireductibile unele la altele. Habitusul de grup (clasă) exprimă o relaţie de omogenie , respectiv de diversitate în omogenitate între indivizi , şi reprezintă fundamentul cel mai sigur, dar şi cel mai ascuns, al integrării grupurilor şi claselor. El constituie condiţiile oricărei obictivări al caracterului impersonal şi substituibil al practicilor individuale, a constituirii unei viziuni unitare despre lume şi a acţiunii concertate. Habitusul (simţul practic) funcţionează ca mijloc al consacrării indivizilor în câmpul corespunzător şi ca instrument de conservare şi reproducere a acestui câmp, întrucât el constă, înainte de toate, într-o credinţă practică, o stare a corpului care antrenează siritul, fără a implica dimensiunea conştientă, şi care asigură adeziunea imediată şi totală la principiile profunde, adesea ocultate, ale organizării câmpului. El se constituie , pe de o parte, în principiu al identităţii sociale determinate, ale apartenenţei la un câmp , la o clasă etc .

Habitusul de clasă reprezintă, de asemenea, principiul transformării raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţie (legitimării) şi al reproducţiei dominaţiei în diferitele câmpuri ale spaţiului social (omologiei câmpurilor) şi în timp.

Conceptul habitus permite punerea în discuţie a problemei raţionalităţii acţiunii. Acţiunea umană are, în general,din punct de vedere al unui observator imparţial , toate aparenţele unei acţiuni”raţionalitate în finalitate” : agentul acţionează ca şi cum ar urmări conştient un scop şi ar alege la fel de conştient anumite mijloace pentru a-l atinge. Se poate spune că el are o strategie de acţiune. Şi totuşi, acţiunea este “de bun simţ”(sensee),dar nu are raţiunea ca principiu :în timpul jocului, jucătorul de tenis nu dispune nici de timp şi nici de informaţia necesară pentru a elabora o strategie raţională din care să rezulte mişcarea sa următoare ;aceasta este produsul unui “program”pe care experimentarea repetată a condiţiilor similare celor în care se desfăşoară jocul l-a construit şi fixat în jucător.Raţionalitatea rezultă dintr-o relaţie între,pe de o parte, structurile profunde,interiorizate ale subiectivităţii desfăşoară acţiunea actuală cu cele în care aceste structuri au fost produse.Este o raţionalitate de tip practic,bazată pe un principiu al “economiei intenţionale”,al informaţiei şi logicii minimale pentru nevoile practicii.

Conceptul ”habitus” subliniază primatul raţiunii practice (raţiune necesară şi suficientă în raport cu nevoile practicii) şi defineşte agentul nu numai prin capacitatea de a cunoaşte şi recunoaşte obiectele sociale, ci prin capacitatea sa esenţială de a le construi ca relaţii obiective.

57

Durkheim,Mead,Parsons au insistat asupra interiorizării structurilor obiective în structuri de personalitate ,operând o distincţie netă între obiectiv şi subiectiv(“existenţă socială” şi “conştiinţă socială”, “fapt social” şi “conştiinţă”,”sistem social”şi “sistem al dispoziţiilor-necessităţi ale personalităţii”).Bourdieu afirmă ,dimpotrivă ,obiectivitatea subiectivului :structurile încorporate (hexis corporal) nu sunt structuri subiective pur şi simplu ,ci un subiectiv obiectivat într-un corp.Teoria habitusului opune atât explicaţiei deterministe a faptelor sociale,cât şi explicaţiei prin cauze finale teza potrivit căreia logica reală a acţiunii împleteşte două tipuri de obiectivări ale istoriei ,o obiectivare în instituţii şi una în corpuri , sau ,altfel spus, două stări ale capitalurilor, obiectivă şi încorporată.

Obiectivarea în corpuri (hexis corporal) reprezintă principiul constituirii sensului comun al acţiunii ,înţeles ca sens (simţ) practic ,analog “simţului jocului “ pe care îl posedă sportivii , iar prin aceasta ea reactivează (conservă şi întăreşte ) şi realizează continuu sensul obiectivat în instituţii:

“Simţul practic, necesitate socială devenită natură ,convertită în scheme motorii şi în automatisme corporale, este cel care face ca practicile să fie ,în şi prin ceea ce rămâne în ele obscur pentru ochii producătorilor lor şi trădează principiile transsubiective ale producerii lor,de bun simţ [sensee] ,cu alte cuvinte caracterizate de un sens comun .Tocmai pentru că agenţii nu ştiu niciodată complet ce fac ,ceea ce fac are mai mult sens decât ştiu ei .”[Bourdieu, 1980:116].

Conceptele “habitus” , “sens practic”, “strategie” indică o lume socială care este în esenţă o lume a practicilor care se auto-generează :dispoziţiile subiective practicii sunt produse ale practicii care se “fixează” în indivizi în stare practică (fără a exclude, totuşi, starea discursiv reflexivă) şi care sunt actualizate în practici.Coerenţa acţiunii sociale (ordinea socială) este , astfel , o coerenţă(ordine) practică rezultată din coerenţa dispoziţiilor subiective, ea însăşi produs al coerenţei condiţiilor obiective în care aceste dispoziţii s-au constituit.

Actualizarea practică a structurilor încorporate nu este conştientă, dar nici mecanică:habitusul orientează către acţiune în calitate de istorie încorporată şi uitată ca atare , în calitate de istorie devenită natură . Actualizarea este dependentă de raportul existent între situaţia actuală în care se află agentul şi condiţiile experienţei trecute încorporate :dacă situaţia actuală este identică sau similară celei în care structurile subiective s-au format, schemele de percepţie , gîndire şi acţiune învăţate învăţate vor intra în funcţiune de îndată ce agentul a recunoscut condiţiile ; dacă, dimpotrivă, condiţiile actuale sunt diferite de cele ale producerii sale , habitusul generează o conduită inovatoare de răspuns care se înscrie , totuşi în limitele unui pricipiu general. Conduita este, astfel, pe de o parte, determinată, recursivă, previzibilă, iar pe de altă parte, nedeterminată, singulară,imprevizibilă.

I se atribuie lui P. Bourdieu teza unui determinism cvasi-absolut al acţiunii , având ca principiu habitusul , şi în consecinţă,teza reproducţiei cvasi-absolute a structurilor sociale: acesta e conţinutul principal al criticilor care i se adresează .Sociologul francez este departe de a susţine vreuna dintre aceste teze : ipoteza habitusului permite înţelegerea acţiunii ca acţiune determinată şi, în acelaşi timp,liberă, reproductivă şi, în acelaşi timp inovatoare. Este, însă, adevărat că sociologul francez nu dezvoltă tema mecanismelor prin care habitusul conduce la schimbare.

Structurile profunde ale subiectivităţii (habitusul) sunt produsul unei acţiuni pedagogice de inculcare efectuată de colectivitate şi acţiuni corespunzătoare de învăţare desfăşurate de individ (cu alte cuvinte al unui proces de socializare/educaţie).Acţiunea pedagogică, care nu poate avea loc decât într-un proces de comunicare, poate îmbrăca forma:a)unei acţiuni anonime şi difuze,exercitate de un grup şi un mediu simbolic, structurat,în întregul lor(pedagogie implicită);b)unei munci pedagogice desfăşurate de către agenţi specializaţi, ca practică specifică şi autonomă, în momente şi împrejurări determinate(pedagogie explicită).Ceea ce se deosebeşte în mod esenţial pedagogia explicită de pedagogia implicită este faptul că prima produce scheme clasificatorii şi corporale apelând la un discurs simbolic , cu alte cuvinte la expresia verbală şi la conştiinţă, în timp ce cea de-a doua inculcă un modus operandi specific unei practici determinate prin chiar exerciţiul practicii respective. Totuşi, învăţarea nu se realizează niciodată mecanic, prin mecanismul imitaţei sau cel al încercării şi erorii, deoarece, indiferent că este vorba despre un discurs sau despre obiecte şi practici experimentale, materialul care trebuie învăţat este, ca produs al aplicării sistematice a unui număr oarecare de principii practice coerente, totdeauna structurat. În consecinţă, orice proces de învăţare, indiferent de mecanismul său(simpla manifestare sau transmiterea explicită), constă în interiorizarea raţiunii unei serii de fapte

58

concrete, a principiului de organizare a acestei serii care va funcţiona ulterior ca principiu de organizare a practicii agentului. În plus, orice societate prevede unele exerciţii structurale(ritualuri, jocuri etc),prin care transmite acest principiu. De fapt, toate acţiunile înfăptuite într-un spaţiu şi timp structurate sunt evaluate simbolic şi funcţionează ca exerciţii structurale prin care societatea construieşte în indivizi capacitatea de operare cu schemele fundamentale ale practicii .În acest fel acţiunea pedagogică se dovedeşte a fi constitutivă oricărei structuri(ordini)sociale.

Rezultă că acţunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre (modele de comportament împărtăşite de membrii unei colectivităţi) de la o generaţie la alta , ci într-un proces de “impunere şi inculcare a unui arbitrar cultural după un mod arbitrar de impunere şi inculcare (educaţie).[Bourdieu şi Passeron,1970,trad. rom.,1977:187].Cultura care face obiectul acţiunii pedagogice este necesară, în sensul că este inextricabil legată de un anumit tip de condiţii sociale , coerenţa şi funcţionalitatea structurilor de semnificaţii care o alcătuiesc conferindu-i inteligibilitate, dar este,în acelaşi timp, arbitrară, întrucât nu decurge din nici un principiu universal (fizic, biologic ori spiritual),nu face parte din “natura lucrurilor”şi nici nu este expresia unei naturi umane universale,ci decurge, dimpotrivă, dintr-un raport obiectiv de forţă.Ceea ce este transmis în calitate de cultură legitimă nu este decât arbitrariul cultural care exprimă interesele obiective (materiale şi simbolice) ale grupului sau clasei dominante.Acţiunea pedagogică legitimează acest arbitrar prin însuşi faptul că , selectând şi transmiţînd un model cultural ca pe singurul demn de a fi transmis, îl aduce în opoziţie cu celelalte , ascuzând adevărul despre caracterul său arbitrar. La fel de arbitrar este şi modul de impunere a culturii “legitime”(metode şi mijloace de inculcare, determinate istoric). Orice instanţă (agent sau instituţie ) care exercită o acţiune educativă dispune de autoritate pedagogică în calitate de mandatar al unor grupuri sau clase ( şi nu al societăţii în ansamblul ei , aşa cum sugera Durkheim şi Parsons ), în calitate de deţinător prin delegaţie ( o delegaţie limitată )al dreptului de exercitare a violenţei simbolice .

Raporturile de forţă dintre grupurile sau clasele sociale se manifestă ca raporturi între diferite instanţe educative . Instanţele care sunt mandatate să transmită arbitrariul cultural al grupurilor şi claselor dominante sunt cele care exercită acţiunea pedagogică dominantă .

Acţiunea pedagogică implică munca pedagogică definită ca muncă prelungită de inculcare , care are ca finalitate producerea,prin interiorizarea principiilor unui arbitrar cultural,unei structuri interne durabile (habitus) care să persiste şi după încetarea muncii pedagogice şi să producă la rândul său practici conforme cu aceste principii, reproducând astfel arbitrariul cultural care i-a dat naştere. Munca pedagogică se clasifică în muncă pedagogică primară,desfăşurată de familia de origine şi care inculcă un habitus pe o bază exclusiv biologică,şi munca pedagogică secundară, desfăşurată de orice instanţă educativă care construieşte un “habitus” pornind nu de la un fundament biologic , ci de la structuri subiective produse de o muncă pedagogică anterioară.

Familia reprezintă agentul unei acţiuni pedagogice primare care “fixează”în individ habitusul primar de clasă, primele scheme de percepţie , de gândire şi de acţiune care vor funcţiona ca fundament şi principiu de selecţie în procesul încorporării tuturor experienţelor ulterioare , astfel încât experienţele diferite trăite de un individ “se integrează în unitatea unei biografii sistematice care se organizează pornind de la situaţia originară de clasă , experimentată într-un tip determinat de structură familială.”[Bourdieu,1972:188].

Bourdieu subliniază , în acord cu Berger şi Luckmann, importanţa fără egal pentru orice tip de societate, a achiziţiilor primare dobîndite în familie (fiind transmis în calitate de model fără concurent , arbitrariul cultural pe care familia îl inculcă creează iluzia totală a legitimităţii) şi , mai mult , imposibilitatea de a neutraliza printr-o muncă pedagogică secundară clasamentele care rezultă din apartenenţa (munca pedagogică) familială . Munca pedagogică primară (educaţia familială) este în ceea mai mare parte difuză şi practică, familia utilizînd mai ales o pedagogie implicită constând în producerea unui habitus prin inculcarea non-discursivă, a principiilor care nu se manifestă decât în stare practică.

Conţinuturile pe care le inculcă sunt deosebit de durabile şi se constituie în bază de pornire pentru conţinuturile pe care le inculcă orice muncă pedagogică secundară ulterioară .

Nu este deloc greu de sesizat faptul că teoria acţiunii pedagogice (educaţiei) elaborată de Bourdieu este o tentativă de sinteză a celor mai importante din teoriile precedente :concepţii foarte diferite cum sunt cele ale lui Durkheim , Weber , Piaget ,Mead ,Parsons ,Schutz, Goffman ,Berger şi

59

Luckman,Garfinkel ,Cicoure sunt citite una prin cealaltă , reinterpretate şi “exploatate “.Cuplul de concepte habitus –câmp social permite o serie de “punctări “ teoretice importante :

1) înţelegerea acţiunii pedagogice (educaţiei) ca element constitutiv al oricărei structuri (organizări )sociale,ca răspuns la nevoia de legitimare /conservare structurală ;

2) sublinierea rolului esenţial al acţiunii pedagogice primare (educaţiei familiale )în societăţile moderne ;

3) înţelegerea persoanelor care suportă o acţiune pedagogică (educaţi)nu doar ca destinatari ai acţiunii unor agenţi ai socializării(educatori ) şi nici doar ca subiecţi capabili să interpreteze lumea ,ci ca agenţi ai acţiunii practice ,înzestraţi cu structuri subiective (habitusuri ) generatoare de practici organizate şi capabili de conduite simultan reproductive şi inovatoare ;ideea copilului –agentr este înglobată într-una a copilului-agent al practicii educaţionale ;

4) înţelegerea personalităţii nu ca ansamblu de structuri subiective ,ci ca ansamblu de structuri încorporate simultan subiective şi obiective , şi a educaţiei nu numai ca proces de subietivare (individualizare) a obiectivului (socialului),ci şi ca proces de obiectivare a subiectului ;în consecinţă educaţia nu este numai un proces de (auto)construcţie a structuri ale personalităţii ,ci şi unul în care sunt produse continuu structuri practice(obiecttive)

Bourdieu se îndepărtează de structuralism (Althusser) situând explicit analiza instituţiei şcolare ,şi ,în general ,analiza acţiunii pedagogice ,într-o problematică teoretică ireductibilă la factori politici sau conjuncturali ,şi insistând asupra faptului că în structura şcolară (structura acţiunii pedagogice) este prezentă ,mergând din aproape în aproape ,întreaga structură soccială .Rezultă că o sociologie a acţiunii pedagogice (educaţiei) este indispensabilă pentru elaborarea unei teorii sociologice generale :

“Astfel sociologia educaţiei este un capitol ,şi nu dintre cele mai puţin importante ,al sociologiei cunoaşterii şi,de asemenea ,al sociologiei puterii-fără a mai vorbi despre sociologia filosofiilor puterii.Departe de a fi genul de ştiinţă aplicată,deci inferioară şi bună doar pentru pedagogi, pe care lumea s-a obişnuit să o vadă în ea ,[sociologia educaţiei] se constituie în fundament al unei antropologii generale a puterii şi a legitimităţii :ea conduce , într-adevăr , la principiul “mecanismelor” responsabile de reproducţia structurilor sociale şi de reproducţia structurilor mentale care, întrucât sunt genetic şi structural corelate, favorizează necunoaşterea adevărului cu privire la aceste structuri obiective, iar prin aceasta, recunoaşterea legitimităţii lor . Datorită faptului că, aşa cum am arătat în altă parte [v. Bourdieu , 1979] structura spaţiului social, aşa cum se observă în societăţile diferenţiate, este produsul a două principii de diferenţiere fundamentale, capitalul economic şi capitalul cultural ,instituţia şcolară care joacă un rol determinant în reproducţia capitalului cultural, iar prin aceasta în reproducţia structurii spaţiului social, a devenit o miză centrală a luptelor pentru monopolul poziţiilor dominante.”[Bourdieu , 1989:13].

Bibliografie:1.Bourdieu P. , Economia bunurilor simbolice, Editura Meridian, Bucureşti, 1986.2.Bourdieu P. , Passeron J.C.,Les Heritiers.Les etudians et la culture,Les Editions de Minuit, Paris , 1964.Un fragment este reprodus în Aluaş Ion şi Drăgan Ion , Sociologia franceză contemporană. Teorie-Metodologie-Tehnici-Ramuri, Editura Politică , Bucureşti, 1971, p.619-625.3.Bourdieu P., Passeron J.C.,La reproducţion.Elements pour une theorie du system d enseignement, Les Edition de Minuit, Paris, 1970. Un fragment este reprodus în Mahler Fred, Sociologia educaţiei şi învăţământului . Antologie de texte contemporane de peste hotare, Editura Didactică şi Pedagogică , Bucureşti ,1977,p. 187-205.4. Stănciulescu Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi,1997.

60

SOCIOLOGIA INDUSTRIALĂ

Vocabularul ştiinţelor sociale –Paul LazarsfeldVOCABULAR DE ŞTIINŢE SOCIALE

Concepte de indici empiriciNici-o ştiinţă nu vizează obiectul sau în plenitudinea sa concretă .Ea alege anumite proprietăţi şi

încearcă să forţeze relaţii între ele.Descoperirea de legi reprezintă sfârşitul tuturor cercetărilor ştiinţifice. Astfel , în ştiinţele sociale , alegerea proprietăţilor strategice constituie un fel de problema esenţială. Nu s-a creat încă terminologia riguroasa în acest sens. Se numesc deseori aceste proprietăţi atribuite sau aspecte şi deseori se împrumută termenul de variabilă din matematici.

Se numeşte descriere, clasificare sau măsurare,actul de a atribui proprietăţi obiectului.Sociologia foloseşte termenul de măsura într-un sens mai larg decât fizicienii sau biologii. Când se

constată că în sânul unei organizări , un anume serviciu manifestă un grad mai mare de satisfacţii decât un altul, se spune că s-a operat o măsură(deşi nu se exprimă printr-un număr) .Totuşi există tendinţa de a folosi măsura în sensul tradiţional al cuvîntului , prin construcţia de matrici precise.

Se observă deja progrese în acest sens, dar noi nu ne găsim , decât în faza iniţiala de cercetări formale, care nu corespund ele însele decât la o parte limitată de ansamble de operaţii de măsura utilizate în practică.

Vom examina aici, într-o manieră foarte generală, demersul sociologului pentru a caracteriza obiectul sau studiu:vom vedea ca, atunci când vrem determinarea de “variabile” susceptibile de a măsura obiecte complexe, se aduce spre cercetare un proces mai mult sau mai puţin tipic.

“Procesul” permite exprimarea “conceptelor”în termeni de indici empirici şi conţine patru faze majore:

1)reprezentarea sub forma de imagine a conceptului2)specificarea dimensiunilor3)alegerea indicatorilor observabili4)sinteza indicatorilor care constituie indicii1.Reprezentarea în imagini a conceptului

Gîndirea şi analiza care stabile un instrument de măsură dau naştere, în general, la o reprezentare în imagini. Cercetătorul, în acţiunea de analiză a detaliilor unei probleme teoretice, schiţează mai întîi o construcţie abstractă, o imagine.Aspectul creator al muncii sale începe probabil în momentul când , percepând termene disparate, el descoperă în ele o trăsătură caracteristică fundamentală şi încearcă să explice regularitatea care o observă. Conceptul, în momentul în care prinde contur, nu este decât o entitate cunoscută în termeni vagi, care dă un sens relaţiilor observate între fenomene.

O problemă clasică a sociologiei industriale este analiza şi măsura noţiunii de “gestiune”.Dar ce se înţelege exact prin noţiunea de “gestiune”, “direcţiune”, “administraţie”.Noţiunea de “gestiune” a apărut în ziua când s-a remarcat că două uzine , plasate în condiţii identice, pot fi dirijate mai bine sau mai rău. Acest factor complex , care favorizează randamentul oamenilor şi productivitatea echipei, a primit numele “gestiune”. Apoi , sociologii organizărilor s-au forţat să precizeze această noţiune şi de a-I da un conţinut mai concret .

Aceaşi evoluţie s-a manifestat şi în alte domenii . Astfel noţiunea de “inteligenţă”corespunde , la origine , unei impresii complexe şi concrete de vivacitate sau amorţire mentală.

Deseori , probleme generale de acest tip care suscită curiozitatea cercetătorului şi-l orientează pe o cale care duce în final la o problemă de măsură.

2. Specificarea conceptului Faza următoare constă din analiza “componentelor” acestei prime noţiuni, pe care noi le apelăm

încă , după caz , “aspecte “ sau “dimensiuni “.Putem deduce analitic sau empiric conceptul general care le înglobează structura intercolerării lor.Oricum un concept corespunde în general la un complex de fenomene mai degrabă decât la un fenomen simplu şi direct observabil.

61

Să considerăm că dorim să aflăm dacă randamentul unei echipe de muncitori este satisfăcător.Neavând la început decât o noţiune destul de vagă de ceea ce este un randament satisfăcător se va pune întrebarea , fără îndoială , ce implică o asemenea expresie , care tip de randament trebuie preferat : a celui unui muncitor care lucrează repede şi strică multe piese , sau a celui unui muncitor lent dar serios în munca lui .

În anumite cazuri , în funcţie de natura fabricaţiei , se poate admite un randament mediocru asociat cu o tară mică de deşeuri , pare deci puţin probabil că , se acceptă eliminarea completă a riscurilor de erori adoptând o cadenţă scăzută.

În final se va analiza noţiunea de randament şi de a se determina diferitele ei componente : viteza de lucru , calitatea produsului , rentabilitatea echipei.

Teoria măsurării dă acestor factori numele de dimensiuni , a căror analiză este deseori o problemă complexă , cum se poate vedea într-un studiu al unei uzine de construcţii aeronautice unde se pot distinge 19 componente ale noţiunii de gestiune .Iată câteva exemple :absenţa de disensiuni în sânul unui grup , bune comunicaţii ierarhice,supleţea autorităţii , politica raţională a direcţiei , importanţa relativă a efectivelor de cadre …Se poate evident duce foarte departe analiza conceptului.Un exemplu la fel de bogat ca cel de sus este rar .Deci , ca regulă generală , complexitatea conceptelor folosite în sociologie este acea ca traducerea lor operaţională necesită o pluralitate de dimensiuni.

3. Alegerea indicatorilorA treia problemă constă în a găsi indicatorii pentru dimensiunile reţinute .Nu va fi fără

dificultate .Prima poate fi formulată :ce este exact un indicator ?W.James scria în “Rolul adevărului “:când se spune despre un om că este prudent , înseamnă că el adoptă un anume număr de caracteristici de comportament de prudenţă :cere mereu asigurări , nu pariază totul pe acelaşi cal , nu se lasă pupat…Termenul “prudent “este astfel o manieră practică de exprimare a unei trăsături comune a actelor obişnuite.Sunt în sistemul său psihofizic caractere distincte care –l fac să fie prudent … Aici,interventia lui James arata imaginea unui ansamblu de indicatori , direct sugerata de experienta din viata cotidiana . Azi exista tendinta de a specifica relatia dintre acesti indicatori si calitatea fundamentala : nu se pretinde un om prudent , acela care-si imparte suma de pariat cu grija sau care se asigura impotriva tuturor virusilor. Se spune numai ca este probabil ca el indeplineste anumite acte specifice prudentei. Noi stim de asemenea ca indicatori utilizabili variaza mult in cadrul social al individului: nu se pariaza si nu se intocmesc polite de asigurare intr-o manastire, de exemplu. Este deci posibil de a elabora o masura a prudentei care tine cont de cadrul particular .

Relatia dintre fiecare indicator si conceptul fundamental fiind definit in termenii de probabilitate si nu de certitudine , este indispensabil de a folosi un numar cit mai mare de indicatori .Studiile de de teste de inteligenta , de ex. , a permis de a descompune aceasta notiune in mai multe dimensiuni : inteligenta manuala , verbala … Dar aceste dimensiuni ele insele nu pot fi masurate decit pentru un ansamblu de masuratori.

Rare sint faptele observate care nu pot servi intr-o zi sau alta ca indicatori in studiul si masurarea unui fenomen . Revenirile sint deseori considerate ca un indicator al competentei : chiar daca tinem cont de acest indicator numai, cei mai multi oameni de afaceri vor putea aparea mai competenti decit cei mai eminenti savanti. La fel numarul de bolnavi insanatositi de un doctor , indica , fara indoiala valoarea sa , dar trebuie tinut cont ca numarul de insanatosiri variaza functie de specialitatile medicale , in fine , daca numarul de carti intr-o biblioteca publica indica intr-un sens ,nivelul cultural al unui ansamblu de lectori , este evident ca calitatea lucrarilor este cel putin la fel de revelatoare ca si cantitatea.Determinarea criteriilor care limiteaza alegerea unei baterii de indicatori este o problema delicata.

Le consideram ca facind parte dintr-un concept sau, din contra , ca independenta sau exterioare lui?Daca parcurgem lista indicatorilor de integrare intr-o comunitate , criminalitatea este continuta in

conceptul de integrare , care reprezinta un factor exterior determinabil plecind de la masura integrarii?Aici , pentru ca este vorba de indici proiectivi , cunoasterea legilor care guverneaza relatiile dintre indicatori este foarte importanta. Daca excludem tarele criminalitatiidin reprezentarea unui centru urban “integrat” , se poate ca experienta releva o relatie slaba intre aceste tare si gradul de integrare :se pot deci utiliza ca masuri de integrare in cazul in care datele relative ale indicatorilor corespund conceptului ,in

62

mod implicit. De asemenea trebuie sa se determine alti factori eventual susceptibili de a influienta tarele criminalitatii si prin urmare, de a invalida masurile; deci se pot controla acesti factori sau se utilizeaza un numar de indicatori suficienti pentru a compensa efectele lor.

4.Formarea de indiciA patra fază consta din a face sinteza datelor elementare obţinute în cursul etapelor obţinute în

cursul etapelor precedente.Avînd de compus randamentul unei echipe de muncitori sau inteligenţa unui copil în 6 dimensiuni şi alegerea a 10 indicatori pentru fiecare dimensiune, este vorba acum de a construi o măsură unică plecînd de la aceste informaţii elementare.

Cîteodată, vom fi obligaţi să stabilim un indice general care acoperă un ansamblu de date.Deliberările unui juriu care trebuie să atribuie o bursă de studii, de exemplu , au drept scop de a aprecia un ansamblu de date referitoare fiecărui candidat.În alte ocazii , interesul va fi îndreptat asupra relaţiilor fiecărei dimensiuni cu variabilele exterioare .Dar aici va trebui să facem sinteza diferiţilor indicatori , a căror legături cu variabilele exterioare sunt în general prea slabe şi prea instabile pentru tratarea caracteristicilor fundamentale care se propun a fi supuse măsurării .

Formal ,se consideră că fiecare indicator întreţine o relaţie de probabilitate cu variabila pe care o studiem .

Poziţia fundamentală a unui individ nu se va modifica ,chiar dacă se înregistrează o variaţie accidentală a unui indicator particular ;se poate ca poziţia fundamentală să evolueze fără ca un indicator particular să traducă această schimbare .Dar dacă un indice conţine un ansamblu larg de utilizatori , este puţin probabil ca un număr mare dintre aceştia să se modifice în aceeaşi direcţie , dacă poziţia fundamentală a individului rămâne nemodificată .

Cunoaşterea unei “atitudini”,a unei “poziţii” comportă numeroase puncte de sondaje.Aceasta nu va fi fără dificultăţi.Dacă dintre indicatorii aleşi,anumiţi indicatori nu se comportă ca alţii,cum le includem într-un indice?Interesează posibilităţile de a construi o teorie privind asemănările unui ansamblu eterogen de indicatori .Subiectul este vast şi nu-l vom aborda aici în toată complexitatea sa.Dar ideea generală este de a studia relaţiile dintre indicatori şi de a ataca anumite principii matematice generale care permit să se definească ceea ce poate numi puterea relativă a unui indicator în raport cu altul, pentru a determina greutatea sa în măsură specifică care se propune să se efectueze.

Când se construiesc indicii privitor la conceptele psihologice sau sociologice complexe , se vor alege întotdeauna item-i(entităţi) relativ limitate printre cele care sugerează conceptul şi reprezentarea sa în imagine .Una din trăsăturile cele mai remarcabile a acestor indici este fără îndoială faptul că corelaţia lor cu variabilele exterioare este în general stabilă ,fiind”eşantion”între itemurile alese.Acest fenomen se numeşte “interschimbabilitatea indicilor”.

5.Interschimbabilitatea indicilor .Pentru ailustra interschimbabilitatea indicilor ,noi am ales indicele de “conservatorism”utilizat

într-un studiu asupra atitudinilor membrilor din învăţămîntul superior din SUA în timpul perioadei macartiste ,cănd universitari şi profesori au fost aduşi în faţa comisiilor de anchetă.

Una din problemele care au fost puse în cursul cercetărilor a fost de a determina grupa de cadre didactice a căror convingeri au pus la adăpost pe urmăriţi ,cei care,evident se considerau conservatori.S-a elaborat o metodă specifică pentru a situa cu exactitate grupa conservatoare.În cursul unei scurte întrevederi ,s-au cules printr-un joc de întrebări esenţiale asupra conservatorilor,elementele necesare pentru a construi o “măsură”.Adică o problemă de clasificare generală care se regăseşte în toate cercetările de opinie.

Prima etapă a constat din alegerea indicatorilor :au fost întrebaţi dacă aprobă conţinutul unor scrieri tipic conservatoare,s-au stabilit liste cu organizaţiile de care au aparţinut revistele care le-au citit şi de a utiliza aceste date ca indicatori.Dar experienţa pe care noi am avut-o în acest domeniu ne-a condus să preferăm indicatorii legaţi de fondul problemei .Astfel ,noi am numărat un număr de principii ,de drepturi şi interdicţii din universitate pentru care noi am cules opinia persoanelor interogate.Pornind de la aceste date s-a construit indicele de conservatorism .Alegănd date diferite ,noi am comparat cu titlu experimental acest indice cu un ansamblu de alte măsuri disponibile în aceeaşi măsură .

Două chestiuni s-au pus vis-a-vis de atitudinea celor interogaţi cu privire la activităţile studenţilor :”Credeţi că s-ar putea permite formarea unui grup de tineri socialişti în această

63

universitate ,dacă anumiţi studenţi si-ar exprima această dorinţă ?”Atitudinea profesorilor cu privire la elementele socialiste pare să constituie un indice de conservatorism valabil.Există toate şansele ,de fapt ,pentru că se constată divergenţe dintre conservatori şi liberali şi că primii au tendinţa mai marcată să asimileze socialiştii cu comuniştii.40%dintre subiecţi ,adică 355 profesori s-au arătat ferm împotriva unei astfel de autorizaţii . Este semnificativ că la a doua chestiune ,atingând la fel activităţile studenţilor, s-au înregistrat un număr de răspunsuri aproape identice :este vorba de a şti dacă cel care răspunde ,plasat într-o situaţie de responsabilitate fictivă ,autoriza studenţii să invite un eminent specialist în probleme ale Extremului Orient (Owen Lattimore ).Se observă din nou 40% de răspunsuri negative .(342).

Obţinănd practic de fiecare dată acelaşi număr de răspunsuri non-liberale ,342 respectiv 355 ,era natural să ne aşteptăm la cele două întrebări să răspundă negativ aceleaşi persoane .Tabelul 1 infirmă această ipoteză:

Tabel 1. Repartizarea răspunsurilor la aceste două chestiuni referitoare la autorizările care se acordă studenţilor

Formarea unui cerc socialist Invitaţia lui LattimorePentru Abţineri Împotrivă TOTAL

Pentru 1686 95 124 1905 Abţineri 118 27 46 191 Împotrivă 152 31 172 355 TOTAL 1956 153 342 2451

Se vede că cele două chestiuni au o repartiţie asemănătoare de răspunsuri ,în afară de o mare rotaţie a acestei ultime : 124 subiecţi clasaţi ca şi conservatori la prima chestiune –Lattimore-sunt clasaţi ca liberali la a doua ,în timp ce 152 de cazuri răspund invers la cele două întrebări .Acest fenomen nu trebuie nici să ne surprindă ,nici să ne jeneze .Fiecare indicator posedă un caracter specific ţi nu trebuie niciodată considerat foarte reprezentativ pentru clasificarea căutată.

În cazul de faţă ,numeroşi subiecţi acompaniază răspunsurile lor cu comentarii calitative,şi asta mai ales când opinia lor la un punct particular este în dezacord cu atitudinea generală .Aceasta a permis într-o oarecare măsură să se explice contradicţiile aparente a răspunsurilor lor .Anumiţi profesori ,care s-au opus la a-l invita pe Lattimore ,exprimă de fapt un resentiment personal .Alţii cred că această chestiune trebuie tranşată pe plan legal :oricărei persoane inculpate i se refuză dreptul la cuvânt în incinta universităţii.Semnalăm de asemenea şi cazul invers ,cei care acceptă venirea lui Lattimore, dar sunt împotriva creerii unui cerc de tineri socialişti ,pentru că se opun la dezvoltarea de organizaţii politice în sânul universităţii sau cred că existenţa unui grup socialist favorizează infiltrarea elementelor subversive în învăţământul superior.

Noţiunea de formula –mama

Al doilea text de Lazarfeld constituie al 23-lea capitol al “Vocabularului de Ştiinţe sociale “ . Spre deosebire de procedura descrisă în textul precedent , care conduce noţiunile la variabile,în practică, acest drum este parcurs în sensul opus: plecînd de la textele empirice, un sociolog poate cerceta o conceptualizare care permite să se stabilească legături cu un cadru de referinţă mai larg.

Conceptul de “formula-mama” desemnează o expresie capabilă să rezume intr-un concept descriptiv unic un ansamblu de observaţii particulare. Acest text este o tentativă de a formaliza acest demers , de a trece de la datele empirice către conceptualism.

În analiza observaţiilor calitative sunt câteodată o asemenea diversităţi de fapte particulare încât este imposibil de a le considera individual sau de a analiza relaţiile lor mutual specifice .În acest caz ,se face deseori apel la un concept descriptiv de un nivel superior ,care permite de a îmbrăţişa şi de a rezuma într-o singură formulă o sumă importantă de observaţii particulare.Astfel în descrierea indienilor Zunis ,Ruth Benedict notează sobrietatea lor în utilizarea drogurilor şi al alcoolului ,apatia

64

imaginativă ,liberalismul în faţa divorţului ,raporturile “anodine şi ceremonioase” pe care le întreţin cuplurile ,etc .Ea spune :cultura Zuniz este “apolloniana”tema centrală fiind în a evita toate excesele de emoţii.Acest model sau această temă apare traversând toate aspectele vieţii Zunis.

O astfel de formulă capabilă să rezume într-un concept descriptiv unic un ansamblu de observaţii particulare ,constituie ceea ce se numeşte o formulă-mama.

Formulele –mama pot varia în funcţie de raporturile dintre elemente.Elementele care compun “cultura apolloniană “de Ruth Benedict sunt identice din punct de vedere al unei variabile particulare:ele corespund ,în orice caz ,la o slabă desfăşurare emoţională .Se pot reuni în grup de regiuni izotermice sau de subiecte hipertensive.

Filozofia ştiinţelor sociale

Acest al treilea text al lui Latarsfeld este capitolul II al Filozofiei Ştiintelor Sociale. Constituie o prezentare generală a problemelor metodologiei sociologice ţi unul din cele mai importante introduceri în metodologie şi în particular al conceptului de metodologie. Cu stilul său obişnuit , Lazarsfeld cauta să facă ssă se înţeleagă această noţiune relativ delicată plecând de la un ansamblu de exemple clasate în categorii mari.

Probleme de metodologie

De fapt, ce a adus sociologia nou în ultimii cincizeci de ani ? Care sunt sarcinile sociologiei noderne? Cu ajutorul unei teorii sistematice, să dezvolte metode empirice pentru a măsura gradul de regularitate al universului social şi de a explica condiţiile de valabilitate a tuturor proverbelor, dictonurilor şi cunoştiinţelor spuse intuitive. Dacă coerenţa şi precizia sunt oricum primele obiective ale sociologiei contemporane ea să acorde cea mai mare atenţie la direcţionarea eforturilor, la alegerea obiectivelor şi la valoarea metodelor. Sociologia observă schimbările relaţiilor sociale, o transpoziţie într-un sistem inteligibil posibil de cunoscut. Sociologia studiază omul în societate, metodologul studiază sociologia muncii.A descrie cu precizie obiectivele metodologiei este imposibil căci depinde de dezvoltarea ştiinţelor sociale însuşi . Se poate deci cita şase teme majore care sunt în centrul preocupărilor metodologiei de astăzi.

Delimitarea obiectivelor

Autorii au tendinţa de a trata aspectele particulare a unei probleme fără a specifica cum au fost ele decupate dintr-un vast ansamblu.

Clarificarea termenilor

Clarificarea termenilor este probabil sarcina cea mai veche a metodologiei şi de asemenea, din păcate, încă nu a luat sfîrşit. Zeteberg a arătat cîte termene sociologice sunt care definesc descrierea şi este posibil de a preciza regulile de utilizare.

Explicarea tehnicilor de cercetareConstruirea scărilor, eşantionarea, eliminarea distorsiunilor provocate de interview-uri nu relevă metodologia.Se foloseşte o tehnică particulară. Este o analiză de tipul celei folosite de Lindzey care expune 10 postulate care condiţionează utilizarea adecvată a T.A.T.(Thematic Aperceptive Test).

Câteva funcţii de analiză calitativă în sociologie

Acest al patrulea text de Lazarsfeld este cap.6 din Filozofia ştiinţelor sociale.Plecând de la dezvoltarea conceptului de formula –mama, Lazarsfeld dezvoltă o teorie a concepţiei în ştiinţele sociale,şi de asemenea o teorie structurală a limbajului ştiinţelor sociale, abordînd problema fundamentală a

65

raportului dintre cercetările cantitative şi calitative, plecând de la analiza sistematică a unui ansamblu de texte.

Problema metodologicăProgresul metodologic în sociologie ca în toate disciplinele pune în explicarea procedurilor utilizate în cercetare în lumina logicii şi cunoaşterilor empirice .Chestiunea fundamentală este următoarea:”Cum se exploatează un ansamblu de date calitative(descrieri concrete,detaliate,necalificabile de persoane sau evenimente derivînd din observaţiile la cald,de întreţinere,studii de caz,de texte istorice sau de dovezi?” Prima sarcină a metodologiei care pretinde să aducă un răspuns general la aceasta chestiune este de a studia cum astfel de date au fost exploatate . Asta pentru ca noi am stabilit o colecţie de cercetări calitative, încercând a le repartiza în tipuri caracteristici.

Acest ghid de cercetări calitative pleacă de la simplu la complex. Noi începem să analizăm ce aduc observaţiile simple. Ne vom întoarce către studiile centrale pe problemele de ordine şi de clarificare având de examinat problema relaţiilor dintre variabile în analiza calitativă.

Verificarea calitativă a teoriilor sociologice

Noi am văzut până aici cum observaţiile calitative pot contribui la formularea de probleme şi de ipoteze ca şi la construcţia de clarificări. Datele calitative prin bogăţia descriptivă , joacă un rol capital în fazele de exploatareale cercetării.Din contră, se noteazăcă dacă experimentarea este, logic, modul de verificare ideal, aplicaţia sa este limitată în domeniul ştiinţelor sociale.

Problema probei calitative

Termenul “teorie” are de fapt sensuri diferite , desemnând orientări foarete generale şi un ansamblu de propoziţii precise.

66

CONTRIBUŢIILE PSIHOLOGISMULUI LADEZVOLTAREA SOCIOLOGIEI (I)

Aspiraţiile programatice ale tuturor doctrinelor sociologiste de a conferi cunoaşterii sociale o "obiectivitate" comparabilă cu presupusa "obiectivitate" a cunoaşterii proprie ştiinţelor naturii s-au finalizat, în mod paradoxal, prin relevarea limitelor principale ale sociologismului de a defini "esenţa" socialului.

Coroborate cu limitele, deja demonstrate, ale biologismului, aceste circumstanţe hermeneutice au determinat polarizarea investigaţiilor în raport cu variabilele psihologice ale "condiţiei umane".

Considerarea psihologiei umane ca factor sociogenetic este premisa curentului psihologist în sociologie iniţiat de către Gabrie Tarde. Întemeindu-şi elaborările sale teoretice pe un bogat material faptic, de observaţie, G. Tarde susţine că imitaţia este faptul social primar, respectiv primul nivel în care se obiectivează întreaga încărcătură valorică ce defineşte raportarea eminamente umană la mediul înconjurător (natural şi social). "La o valoare logică sau teleologică presupusă, prin ipoteză, ca fiind egală: 1).modelele interne vor fi imitate înaintea celor externe; 2).exemplele oferite de persoane, clase, comunităţi, instituţii superioare au prioritate asupra celor ale persoanelor, comunităţilor sau instituţiilor inferioare… 3).o prezumţie similară de superioritate este asociată când prezentului, când trecutului, ceea ce face ca exemplul părinţilor noştrii sau, dimpotrivă, ale contemporanilor să capete o importanţă istorică considerabilă"12

Ca fundament pe care se construieşte şi se reconstruieşte în permanenţă societatea umană, imitaţia reduce complexitatea personalităţii umane la condiţia de fiinţă mimetică, societatea fiind definită ca o colecţie de indivizi asemănători. Ceea ce-i uneşte în perimetrul existenţei sociale este instinctul gregar al asocierii prin intrarea în rezonanţă a modelelor similare de comportament comunitar. Această similitudine, la rândul său este legitimată de repetiţie care generează în ultimă instanţă, principalele forme de socializare existente în spaţiul social global. "Toate similitudinile se datoresc repetiţiilor. Repetiţia este legea lumii; în lumea fizică, ondulaţia, în lumea biologică ereditatea, în lumea psihologică imitaţia". Imitaţia este socială, spre deosebire de invenţie care este individuală, De aceea, în măsura în care sociologia ambiţionează a fi o "ştiinţă a faptelor sociale", ea nu poate accede decât la statutul de psihologie intercerebrală sau interpsihologie.

În această perspectivă, grupul social constituie obiect de studiu al sociologiei nu în calitate de cadru normativ unitar de structurare a relaţiilor sociale generate de diviziunea funcţională a muncii, ci ca un ansamblu de indivizi care acceptă şi imită acelaşi model de comportament. Sfera socialului se întinde, deci, până la limita de propagare a undei imitative întreţinută de "contragiunea" faptului de viaţă cu ecou în psihologia vieţii de grup. Această undă este sursa autentică a producerii şi multiplicării relaţiilor interumane la baza cărora stau: trebuinţe, interese, dorinţe, aspiraţii. Satisfacerea acestora, fie şi la nivel acceptabil, asigură echilibrul social şi conferă funcţionalitate sistemului social global. Substanţa imitaţiei nu constituie instinctul, ci credinţele şi dorinţele individuale care conferă nuanţe specifice, cu totul particulare, formei şi intensităţii socializării indivizilor.Valorificând achiziţiile explicative şi conceptuale din domeniu13, G. Tarde îşi consolidează setul de argumente pentru a demonstra că imitaţia constituie 12 Gabriel Tarde: Les lois de l'imitation, Paris, F. Alcan, 1985, p.210-21113 Lester Ward (1841-1913): conexiunea socialului cu biologicul; Henry Carrey (1793-1879): aplicarea în societate a legilor gravitaţiei universale; F.H. Giddings (1855-1931): simpatia reciprocă şi interesul sunt fundamente ale societăţii definită ca "organism psihic"; Gustav Ratzenhofer: interesul este forţa motrice a vieţii sociale; Erasmus Darwin (1731-1802), bunicul lui Ch. Darwin: în lucrarea "Zoonomia" distinge imitaţia perceptivă, voluntară (teatrul, costumaţia etc.), iritativă (râsul), asociativă; Carlyle: popoarele imită personalităţile reprezentative pentru fiecare epocă; Walter Bagehot: imitaţia îşi are originea în sentimente şi în credinţă, materializându-se ca tendinţă de uniformitate progresivă. "Oamenii se civilizează prin modele, iar nu prin argumente"; Ludwig Noire: comparaţia între modelele de lucru din tehnică şi modalităţile de expresie între oameni arată caracterul repetitiv al vieţii umane, temă preluată şi de Lazăr Geiger (1868) şi Ernst Kapp (1877). Dintre scriitori, Lucas (1833), Despine (1871), P. Moreau de Tours (1875), Aubry (1888).

67

elementul generic al întregii vieţi sociale "toate asemănările de origine socială sau constatabile în lumea socială, sunt efectul direct sau indirect al imitaţiunii sub toate formele sale: imitaţie-obicei, imitaţie-modă, imitaţie-simpatie, imitaţie-supunere, etc". Omniprezenţa în spaţiul social îi conferă imitaţiei un caracter necesar, fapt care-l conduce pe G. Tarde la ideea unor "legi speciale" generate de imitaţie. Scoasă din sfera singularului şi a manifestării spontane, imitaţia este definită ca "ereditate socială" în sensul că întreţine tendinţa de propagare, prin iradieri imitative, a modelelor acţionale şi a ideilor care contribuie la realizarea "omogenizării" spirituale, adică a mentalului colectiv care face posibilă existenţa societăţii. În viaţa concretă a indivizilor, impulsurile imitative sunt cultivate prin credinţe şi se declanşează de către dorinţe la nivelul cărora începe fenomenul de "contagiune". Ca fenomen social imitaţia poate fi: logică şi extralogică.

Prima lege, imitaţia "ab interioribus ad axteriora", de natură logică caracterizează două clase de situaţii: 1) adoptarea ideilor precedă imitarea practică. Exemplu: în anii premergători Revoluţiei franceze, Parisul nu mai copia moda Curţii regale; 2) adoptarea scopurilor precedă imitaţia mijloacelor. Exemplu: în secolul al XVI-lea, moda, literatura şi arta italiană şi spaniolă au cucerit conştiinţele pregătind psihologic indivizii pentru viitoarea acceptare a supunerii faţă de Papă.

Specificul acestei legi îl constituie urcarea de la inferior la superior, respectiv propagarea socială a unei nevoi individuale de imitaţie.

A doua lege caracterizează aspectele de natură extra logică prin care se propagă modelele de comportament de la superior la inferior. Exemplu: înclinaţia spre lux a claselor sociale superioare îi contaminează şi pe cei care se găsesc în alte poziţii sociale cu posibilităţi materiale mai limitate. La aceştia din urmă, realizarea înclinaţiei spre lux nefiind posibilă în totalitate se particularizează în cultivarea gustului pentru frumos şi bună purtare. Pe termen lung, sensul acestei propagări de sus în jos, determină o tendinţă de ridicare a standardelor de înţelegere şi comportament al celor aflaţi pe trepte inferioare de existenţă socială. Acest aspect se finalizează cu civilizarea "maselor"; precum în istorie ne-o demonstrează viaţa şi iniţiativele nobilimii. Aspiraţia indivizilor de a urca treptele ierarhiei sociale, deşi legitimă şi pozitivă pe ansamblu, are şi un efect negativ: conduce spre utopia egalitarismului social.

În raza de semnificaţie a acestei legi, G. Tarde relevă din unghi sociologic, mobilitatea socială din vremea sa, în felul următor: "Muncitorul din oraşe se tot poate crede el egalitar şi poate el lucra pentru distrugerea burgheziei devenind el însuşi tot mai mult burghez; asta înseamnă că nu constituie el însuşi un fel de aristocraţie foarte admirată şi invidiată de ţărani. Ţăranul este, comparativ cu muncitorul, cam ceea ce este muncitorul faţă de patron. De aici decurge emigrarea de la ţară spre oraşe".

Această a doua lege relevă faptul că individualul şi socialul sunt două laturi complementare ale fondului socializant pe care-l conţine imitaţia.

Mişcarea permanentă a individului în spaţiul social determină interferenţa undelor imitative diferite prin forma şi conţinutul lor. La nivelul psihicului individual, aceste iradieri imitative generate de credinţe şi dorinţe contradictorii se obiectivează în opoziţii şi conflicte. Opoziţia psihică, interioară, rezultată din tensiunea alegerii între alternative, stă la baza atât al tensiunilor sociale, cât şi a apariţiei unor credinţe, dorinţe şi idei noi. Abordând geneza conflictului, G. Tarde consideră că "duelurile logice" şi teleologice ce se petrec în conştiinţa individuală14 sunt "cauza autentică a opoziţiilor sociale". Adevărata opoziţie socială trebuie căutată în sânul fiecărui individ ori de câte ori acesta şovăie între a adopta sau a respinge un model social care i se oferă"15 . Pe aceste considerente se sprijină G. Tarde pentru a defini opoziţia ca o a treia lege socială.

Cea de a patra lege socială este invenţia al cărei "mecanism" constă în "împerecherea logică a două idei". Considerând invenţiile ca: "adevăratele lucruri sociale", G. Tarde le clasifică în: a) teoretice: concepţii mitologice, sistemele filosofice, ipotezele, descoperirile ştiinţifice, credinţele. "Ceea ce cârmuieşte lumea nu sunt oamenii mari, ci propriu-zis, marile gânduri şi idei", precizează G. Tarde pentru a exemplifica rolul ideilor în inovaţia socială şi în creativitatea organizatorică; b) invenţiile practice cuprind, prin extrapolare, toate modelele de comportament, instrumentele şi tehnicile de acţiune. Ca exemple, G. Tarde propune: inovaţiile verbale, inovaţiile rituale (religioase, ceremoniale, etc.), inovaţii

14 Tarde Gabriel: Legile sociale, Bucureşti, Cultura Naţională, 1924, p. 6015 Idem, Op. cit., p. 53

68

industriale (producţie, organizare), inovaţii militare (armament, tactică, strategie), inovaţii politice, juridice, noile criterii de evaluare a creaţiilor artistice sau literare.

Cele două mari clase enumerate sunt folosite de G. Tarde pentru a demonstra faptul că invenţia este un fapt pur individual care se propagă în societate. Invenţia nu este nici socială şi nici produsă de societate. Societatea, prin creşterea gradului de civilizaţie, creează numai nevoi noi; însă satisfacerea acestor nevoi este posibilă doar prin inovarea mijloacelor de acţiune şi a mentalităţii oamenilor. În acest context individul se afirmă ca personalitate prin creaţie atât în ordinea existenţei materiale, cât şi în cea a existenţei spirituale.

Geneza invenţiei, formele şi aria de propagare a acesteia constituie obiectul de studiu al sociologiei.

"Cum, însă, invenţia e fapt individual, iar imitaţia fapt social, decurge de aici că individul conţine întotdeauna socialul în stare germinativă, iar socialul presupune întotdeauna o multiplicitate de surse în conştiinţele individuale"16. Invenţiile apar, deci, singulare, dar generează curente imitative prin care devine posibilă coerenţa spaţiului social global şi progresul social. Progresul social se poate realiza prin: 1) substituirea invenţiilor prin care G. Tarde defineşte depăşirea unei invenţii care stă la baza curentului imitativ aflat în actualitate de către una nouă, care răspunde mai adecvat aceloraşi nevoi sau probleme. În termeni moderni, am putea spune că este vorba de uzura morală a invenţiilor. Concurenţa dintre invenţii rivale se soldează, totdeauna, cu impunerea celei care se afirmă prin iniţierea unui nou curent imitativ.

Această concurenţă este numită de G. Tarde "duel logic" deoarece alegerea între invenţii alternative implică discernământul raţional, un proces de gândire, o judecată logică şi axiologică. În situaţia în care o invenţie "devenită tradiţională" cuprinde noi arii de răspândire, de este vorba de progres real, ci de un progres "static"; 2) progresul prin acumulare se realizează prin "acuplarea" invenţiilor, respectiv prin preluarea selectivă, din cadrul "faptelor sociale" existente, doar a acelor elemente care mai corespund noilor curente imitative. Acest tip de dezvoltare demonstrează că progresul nu este totdeauna o "evoluţie", ci un rezultat, cumulat, al inserării unor elemente noi în structurile acceptate ca având valoare perenă.

În acest sens, G. Tarde propune chiar înlocuirea conceptului de "revoluţie" cu cel de "inserţie, opinând că omenirea are nevoie de o "filosofie" a "inserţiunii universale".

Formându-se ca personalitate şi evoluând în orizontul de interferenţă a mai multor curente imitative, individul se socializează în măsura în care se adaptează.

Legea a cincea, legea adaptării, este cea care încheie contribuţia lui G. Tarde la conturarea psihologismului la orientarea specifică în istoria doctrinelor sociologice.

Adaptarea, "creează condiţiile îmbinării originale a credinţelor, dorinţelor şi ideilor în spiritul fiecărui individ"17 asigurând, astfel, echilibrul social. Într-o interpretare sumară, adaptarea este prezentată ca a III-a lege a fenomenului imitativ prin care devine posibilă asocierea între oameni. "Consensul" durkheimist nu se realizează prin adeziunea de valori acceptate, ci prin integrare. Integrarea legitimează "echifinalitatea" unor activităţi individuale diferite ca motivaţie, ca formă şi ca arie de manifestare. Plecând de la proiecţia sociologică a comportamentului individului, în spaţiul comunitar, G. Tarde interpretează adaptarea ca principal factor în disocierea critică de teoria "maselor creatoare". Creator este numai individul, susţine G. Tarde, în mulţime îşi atenuează individualitatea, diminuându-şi puterea de discernământ şi capacitatea de inovare. În mase, individul este înclinat spre acceptarea imitării comportamentului celor ce-I sunt superiori ca poziţie socială (corporaţii etc.). De aceea, o valorificare socială a individului este posibilă nu printr-o masificare a lui, ci prin crearea condiţiilor sociale de adaptare la acele contexte sociale care-i permit individului să-şi valorifice superlativ capacităţile creatoare. Adaptarea, deci, nu trebuie confundată cu conformismul, ci raportată la exigenţele echilibrului social fără de care echilibrul psihologic individual nu este posibil.

"Imitaţia, opoziţia, invenţia - ca fenomene psihice, individuale - sunt, aşadar, cei trei factori care stau la baza apariţiei societăţii, a existenţei şi progresului său.Ele sunt cele care explică o serie de

16 Eugeniu Sperantia: Introducere în sociologie, Tom. I, Editura Casa Şcoalelor. 17Mielu Zlate: Omul faţă în faţă cu lumea, Editura Albatros, Bucureşti, 1988, p.95;

69

fenomene sociale, cum ar fi: repetiţia, (prin imitaţie), conflictele şi concurenţa (prin opoziţie), (adaptarea) prin invenţie.18

Orientată spre explorarea, din unghi sociologic, a genezei spaţiului social, opera lui G. Tarde a rămas în istoria sociologiei prin bogăţia de argumente juridice, morale, psihologice şi culturale care pledează pentru "recuperarea" subiectivităţii, pe nedrept ignorată sau trecută pe plan secund de către promotorii sociologismului.

Totuşi, voluptatea polemică şi aspiraţia ostentativă de a aduce o nouă perspectivă în explicaţia societăţii, cu toate fenomenele sale aferente, a condus pe G.Tarde către promovarea unei noi perspective inedite ca sistem categorial, dar deloc nouă în istoria gândirii şi nici scutită de limite proprii, antrenate chiar de premisele de la care se originează.

Dincolo de acestea, merită să amintim şi pe câţiva dintre succesorii lui G. Tarde şi a unor variante - americane şi engleze - ale psihologismului.

REPERE BIBLIOGRAFICE

G. Tarde (Sarlat, 1843 - Paris, 1904)A fost magistrat, judecător de instrucţie, profesie pe care a exercitat-o timp de 20 de ani. A devenit

şef al serviciului de statistică al Ministerului de justiţie în 1893. Din 1900, după multe apariţii ştiinţifice de profil, a devenit profesor de filosofie modernă la College de France.

Opere principale: La criminalite comparee (1886); Les lois de l'imitation(1890); Les transformations de Droit (1893); La logique sociale (1893); Essais et melanges sociologiques (1895); L'opposition universelle (1897); Les lois sociales (1898); Etudes de psychologie sociale (1898); Les transformations du pouvoir (1899); L'opinion et la foule (1901); Psychologie economique (1902); La realité sociale (1900); La psychologie intermentale (1900).

Adepţi ai lui G. Tarde:Raoul Brugeilles: Le droit et la sociologie (1910);Rene Maunier: Introduction à la sociologie (1910);Rene Maunier:

Sociologia coloniala cu 2 volume:a) Introduction à l'etude du contact de races;b) Psychologie des expancions (apărute între 1932-1936);

D. Drăghicescu: La nouvelle cite du Dieu (1929);D. Drăghicescu: Ontologia umană (trad.), Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti (1987);G.L.Duprat: Esquise d'un traite de Sociologie (1936);G.L.Duprat: Introduction à la sociologie (1930);G.L.Duprat: La psychologie sociale (1920).

În unele exegeze se mai amintesc drept precursori ai lui G. Tarde următorii: Lucas: De l'imitation contagieuse (1833); Despine: De la contagion morale (1870); De l'imitation (1871); P.Moreau de Tours: De la contagion du suicid (1875); Aubry: Contagion du mertre (1888).

BIBLIOGRAFIE

1. Tarde, Gabriel: La criminalite comparée, Paris, Felix Alcan, 1886;2. Tarde, Gabriel: Legile sociale (trad.) de M. Hodos, Bucureşti, Cultura naţională, 1924;3. Tarde, Gabriel: Les lois de l'imitation, Paris, Libraire Felix Alcan, 1921;4. Tarde Gabriel: L'opinion et la foule, Paris, Felix Alcan, 1922;5. Nisipeanu, Ioan: Şcoala psihologică, Bucureşti, Cugetarea, 1938;6. Mc Dougall, William: Psychology: the Study of Behaviour, London, New-York, Toronto, Oxford University,

Press, 1947;7. Mead, George H.: Mind, Self and Society, Chicago, The University of Chicago Press, 1967;8. Floru, Robert: Introducere în psihofiziologie, Bucureşti, Editura ştiinţifică,1972;9. Herseni, Traian: Cultura psihologică românească, Bucureşti. Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980;10. Levi, Vladimir: Noi şi eu, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1978;11. Allport, G. W.: Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura pedagogică, 1981.

18 Mielu Zlate: Op. cit., p.96.

70

PSIHOLOGISMUL EUROPEAN (II)

Constituită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orientarea psihologistă a evoluat în două direcţii:

1) în prima direcţie prevalează psihologia individuală şi pleacă de la premisa existenţei unor "constante" psihice la nivelul fiecărui individ pe care acesta nu şi le poate satisface decât în condiţiile vieţii de relaţie;

2) a doua direcţie ia ca punct de plecare psihologia colectivă potrivit căreia la baza ar sta un "psihic colectiv", sau "Volksgeist" cum l-a denumit Friederich Karl Savigny. Această teorie a fost dezvoltată de: W. Wundt (psihologia naţiunilor), M. Lazarus, H. Steinhal, Scipion Sighele. Un reprezentant al acestei direcţii a cărui operă a rămas valabilă şi astăzi prin rigoarea ştiinţifică a metodologiei folosite şi prin pertinenţa categoriilor create este Gustave Le Bon.

Iniţial inspirat de de G. Tarde, pe care-l citează ca autoritate ştiinţifică în propriile scrieri, Gustave Le Bon şi-a început cariera ştiinţifică prin studierea "legilor psihologice ale evoluţiei popoarelor" (1894) . Făcând o retrospectivă a istoriei civilizaţiei umane, G. Le bon desprinde ideea asimilării novatoare a creaţiilor cu care vin în contact popoarele în evoluţia lor. Valorile de patrimoniu ale civilizaţiei universale nu pot fi revendicate în exclusivitate de nimeni deoarece ele sunt rezultatul cumulat, al împrumuturilor reciproce de credinţe, instituţii, arte, tehnologii între toate popoarele lumii . Ceea ce le individualizează, la scară istorică, este un anumit "suflet al rasei" alcătuit din constante psihologice cu totul particulare fiecărui popor, constante care fac din el o etnie cu trăsături distincte. Aceste diferenţe explică atât originalitatea creaţiilor fiecărui popor, cât şi modul original în care se preiau şi se împrumută reciproc valorile materiale şi spirituale între popoarele lumii. Exemplu: în arhitectură, coloana dorică a grecilor, poate fi considerată ca o preluare a coloanei asiriene.

Socialul, deci, nu poate fi satisfăcător definit prin simpla descriere a unor fapte şi comportamente sociale, ci prin ceea ce se găseşte dincolo de acestea, adică prin explorarea analitică a motivaţiilor. Sub raportul motivaţiilor, Gustave Le Bon distinge între motivaţii individuale şi colective, insistând asupra distorsionării motivaţiei individuale sub influenţa comportamentului colectiv al mulţimilor. "În anumite împrejurări, o aglomerare de oameni capătă caractere noi, foarte diferite de ale indivizilor care compun această aglomeraţie; se formează un suflet colectiv tranzitoriu, dar prezentând caracteristici clare, distincte".

În lucrarea "Psihologia mulţimilor", devenită clasică în domeniu, din care am citat anterior, G. Le Bon prezintă următoarele legi care înrâuresc geneza şi evoluţia acestui "suflet al mulţimii":

1) prevalenţa fenomenului de simpatie (etim: siun = în acelaşi timp; phatos = simţire) în relaţiile indivizilor aflaţi în mulţime. Contagiunea, ca rezultat al propagării imitative a unor cuvinte, gesturi sau atitudini explică reacţiile imprevizibile ale individului în mulţime. Exemplu: panica.

2) propagarea reacţiilor individuale se materializează în multiplicare prin creşterea exponenţială atât ca arie, cât şi ca pondere a conţinutului reacţiei individuale.

3) diminuarea elementului intelectual în favoarea elementului afectiv şi instinctiv. Exemplu: în mulţime, chiar un individ raţional şi ponderat, cu spirit critic, devine credul. Mulţimile sunt credule, de aceea pot fi mai uşor manipulate.

4) absorbţia individului în mase prin pronunţata depersonalizare a acestuia.În raport cu societatea, mulţimea este un fenomen primitiv, presocial, originea sa fiind

"ancestrală". Totuşi, omenirea a intrat, în prezent, într-o adevărată "eră a mulţimilor". "Deşi mulţimile au jucat întotdeauna un rol important în istorie, niciodată rolul lor nu a fost atât de remarcabil ca astăzi. Actele inconştiente ale mulţimilor, care se substituie activităţii conştiente a indivizilor, reprezintă una din caracteristicile actuale"19.

19 Gustave Le Bon: Psihologia mulţimilor (trad.), Bucureşti, 1991, pag. 571

Ca şi până acum, şi de acum încolo mulţimile sunt acelea care vor contribui la "distrugerea civilizaţiilor îmbătrânite"20.

Pentru a nu-şi risipi potenţialul acţional mulţimile apelează întotdeauna la un conducător (meneur) care "insuflă credinţă şi dă coeziune mulţimilor"21 prin repetiţie şi contagiune. "Lucrul afirmat ajunge, prin repetiţie să se fixeze în minte, sfârşind a fi acceptat ca adevăr demonstrat"22.

În prezent, datorită presei care diversifică opinia publică în funcţie de opţiuni valorice diferite, se poate evita tirania maselor şi devine posibilă acţiunea profilactică de împiedicare a unei opinii de a deveni tiranică.

Mulţimile pot fiA. Eterogene:

1. anonime: mulţimea de pe stradă; 2. neanonime: jurii, adunări parlamentare;

B. Omogene:1. secte: religioase, politice;2. caste: militare, preoţeşti, de lucrători;3. clase: ţărani, muncitori, proprietari.

În evoluţia lor, popoarele au parcurs un ciclu alcătuit din mai multe sau mai puţine secvenţe intermediare. Acest ciclu începe cu starea de mulţime şi atinge maximum prin cristalizarea unui ideal naţional prin care neamul se particularizează în istorie. Prin devalorizarea şi pierderea idealului, poporul redevine mulţime. Pentru a se împiedica acest moment, civilizaţia, chiar şi cea mai evoluată, trebuie să fie nu un scop în sine, ci un mijloc eficient de cultivare a idealului şi a valorilor care - i asigură perenitatea acestuia. Un popor îşi asigură longevitatea istorică prin perenitatea idealului care-i particularizează trăsăturile etnice.

Prin pertinenţa analizelor întreprinse şi prin acurateţea semantică a conceptelor lansate în circuitul ştiinţific, G. Le Bon a contribuit atât la dezvoltarea sociologiei, cât şi la conturarea sociologiei sociale ca disciplină autonomă. Din acest moment, apare clar că obiectul de studiu al psihologiei este individul, psihologia socială studiază deschiderile alocentrice ale individului, în context comunitar, iar sociologiei îi revine competenţa studierii spaţiului social organizat.

Aceste precizări îi acordă lui G. Le Bon calitatea de a fi un moment referenţial în încercările de clarificare a confuziilor dintre psihologie şi sociologie, iar psihologismului său îi conferă o notă aparte în cadrul acestei orientări generale.

De fapt, tocmai această particularitate l-a făcut interesant şi printre psihologi, chiar Wihelm Wundt (1832-1920), întemeietorul primului laborator de psihologie experimentală (Leipzig, 1879), folosind unele din sugestiile sale tematice în întreaga sa operă. Punând, însă, accent pe aspectele voliţionale care stau la baza cristalizării moravurilor a redactat o "Psihologie a popoarelor" între anii 1900-1920. Impresionantă ca dimensiuni în cele 10 volume ale sale se găsesc şi numeroase pagini rămase antologice pentru literatura privind geneza mitului, limbajul, religia ş.a. Din punctul de vedere al sociologiei, remarcăm definirea importanţei concepţiei despre lume (Weltanschaung) în geneza modelelor de comportament colectiv. Relevarea rolului mentalului colectiv în formularea şi dezvoltarea sistemului de valori care particularizează etnic un popor constituie, iarăşi, o contribuţie valoroasă la dezvoltarea patrimoniului ştiinţific de profil. Aceste achiziţii conceptuale vor avea efecte favorabile asupra impactului explicativ al socializării şi al fondului socializant în calitatea lor de categorii eminamente sociologice.

Utilizând novator problematica aferentă psihologiei maselor, Jose Ortega y Gasset (1883-1955) prin lucrarea "Rebeliunea maselor" (La rebelion de las masas, 1914) completează psihologismul cu unele elemente concrete, din mentalul colectiv spaniol, dar abordate cu un arsenal conceptual preponderent filosofic.

El pleacă de la premisa că viaţa trebuie să fie călăuzită de cultură, iar cultura trebuie să fie vitală, respectiv să se obiectiveze în modele de comportament compatibile cu exigenţele celei mai evoluate

20 Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 521 Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 522 Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 65.

72

civilizaţii. "Raţiunea vitală", una din formulele care îi rezumă întreaga doctrină (inspirată din "Filosofia vieţii", Lebensphilosophie, reprezentată de Max Scheler şi din conceptul de Geschichtlichkeit - istoricitate, folosit de Wilhelm Diltey pentru definirea realităţii umane) este folosită de Ortega y Gasset pentru a demonstra faptul că esenţa omului este istoricitatea.

Pe aceste coordonate, modelele de comportament e firesc să aibă şi ele caracter istoric, dar legitimitatea în transformarea acestora îi revine culturii. Numai prin cultură devine posibil progresul moral, iar prin acesta inovarea modalităţilor de raportare la structurile sociale şi la întregul univers instituţional al spaţiului social global. Acest proces se realizează, însă, nu la nivelul maselor, ci al elitelor. Spre deosebire de elite care creează sub semnul valorii şi cu luciditatea perspectivei urmărite programatic, masele sunt doar consumatoare de valori spirituale şi acţionează preponderent spontan. Entropia socială pe care o generează lipsa de discernământ a maselor conferă comportamentului colectiv multe valenţe alienante care explică fenomenele de înstrăinare individuală şi comunitară.

Crearea unei noi elite şi sustragerea culturii de sub influenţa nefastă a maselor este soluţia o propune Ortega y Gasset pentru Spania vremii sale profund marcată de criza generală dintre cele două războaie mondiale.

Dincolo de aspectele cu totul particulare privind mentalul colectiv spaniol şi încercarea autorului de implicare directă în reconstrucţia instituţională a ţării sale, noi am reţinut doar acele elemente care mai prezintă relevanţă sub raport istoric, în problematica psihologiei maselor şi a importanţei acesteia pentru evoluţia sociologiei ca ştiinţă.

Cu aceste aspecte, încheiem, din raţiuni didactice, prezentarea psihologismului european la dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă socio-umană.

BIBLIOGRAFIE

Gustave Le Bon: Les lois psychologiques de l'evolution des peuples (1894); Psychologie des foules (1895); Psychologie du socialism (1898); Psychologie de l'education (1902); La Revolution Française et la psychologie des revolutions (1922); Les civilisations de l'Inde (1887); Le civilisation des Arabes (1884); Les opinions et les croyances; Les basses scientifiques d'une Philosophie de la justice.

Wilhelm Wundt: Psihologia popoarelor (10 volume: 1900-1920); Logica (1880-1895); Etica (1886-1892); Sistemul filosofiei (1889-1897);

Jose Ortega y Gasset: La rebelion de las masas (1914); El tema de nuestro tiempo (Tema timpului nostru-1923); La deshumanizacion del arte (Dezumanizarea artei - 1925); En torno a Galileo (Despre Galilei-1933); Wilhelm Diltey y la ideea de la vida (W. Diltey şi ideea vieţii-1934); Historia como sistema (Istoria ca sistem - 1935); Ideas y creencias (Idei şi credinţe - 1936); Una interpretacion de la istoria universal (O interpretare a istoriei universale - 1949); Meditacion de Europa (Meditaţii despre Europa - 1949).

Studiu de autor

73

JOSÉ ORTEGA Y GASSET

José Ortega Y Gasset s-a născut la 9 mai 1883 la Madrid într-o familie cu tradiţii liberale (tatăl său era directorul unui cotidian democrat). Urmează colegiul iezuit dintr-o localitate de lângă Malaga, apoi dreptul şi filozofia la Universitatea din Drentso (Bilbao). În 1903 îl cunoaşte pe Miguel de Unamuno de care-l va lega o strânsă prietenie. Între 1905 şi 1908 studiază la diferite universităţi din Germania, unde întâlneşte profesori renumiţi în epocă: Hermann Cohen, Paul Natorp, Nicolai Hartmann. Din 1910 devine profesor titular al catedrei de metafizică a Universităţii din Madrid. Întemeiază revista España (1915) împreună cu Azdrin şi Eugenio d'Ors, iar în 1923, celebra revistă Revista de Occidente. În 1930 se alătură. împreună cu Unamuno şi Pérer de Ayala, mişcării republicane, devenind un an mai târziu, deputat de Liou în Cortes-ul republican. După 1923 se retrage treptat din politică. La începutul războiului civil se refugiază pe rând în Franţa, Argentina şi Portugalia, pentru a reveni la Madrid abia după zece ani. În 1948, întemeiază, împreună cu discipolul său Julian Marias, Institut de Humanidades. Moare la Madrid în 1955.

Opere principale: Meditaciones del Quijote (1914), La Rebelion de las Massas (1930), El espiritu de la letsa (1927), El Tema de nuestro tiempo (1923) - Tema vremii noastre, España invertebrata (1921) - Spania nevertebrată etc.

José Ortega Y Gasset aparţine psihologismului european, fiind unspirit novator în problematica aferentă a psihologiei maselor prin lucrarea "Rebeliunea maselor" completând cu unele elemente cocnrete psiho-logismul.

Premisa de la care pleacă este că viaţa trebuie călăuzită de cultură, cultura fiind elementul vital menită să se obiectiveze în comportamentul persoanei în raport de perfectă compatibilitate cu exigenţele impuse de cea mai evoluată civilizaţie. Conceptul de "raţiune vitală" este folosit de către Ortega Y Gasset pentru a demonstra că esenţa omului o constituie istoricitatea sa.

Pe aceste coordonate, modelele de comportament e firesc să aibă un comportament istoric, dar legitimitatea acestora îi revine culturii. Doar prin cultură se poate realiza progrsul moral nu la nivelul maselor ci doar al elitelor.

José Ortega Y Gasset vorbeşte în lucrarea "Revolta maselor" apărută la Editura Humanitas 1994, în traducerea lui Coman Lupu, de apariţia omului masă, definind astfel "om făcut la reprezeală alcătuit din câteva plăpânde abstracţii, identic de la un capăt la celălalt al Europei... Este omul golit în prealabil de propria-i istorie fără măruntaiele trecutului şi ascultând de toate disciplinele "internaţionale". Acest tip de om "are doar aptitudini, crede că are numai drepturi nu şi obligaţii, este omul "sine nobilitate" - fără nobleţe, care obligă "Noblesse oblige". Nobleţea se defineşte prin exigenţă, prin obligaţii, nu prin drepturi.

Goethe spunea "A trăi după plac înseamnă a trăi ca un plebeu, nobilul aspiră la ordine şi la lege". Termenul de nobleţe este sinonim cu o viaţă de eforturi mereu preocupată de autodepăşire, de înălţare a ceea ce este spre ceea ce se presupune ca datorie şi "exigenţă". Oamenii de elită sunt oameni aflaţi într-un antrenament necontenit. Spre deosebire de elite, masele sunt doar consumatoare de valori spirituale şi acţionează preponderent spontan. Entropia socială pe care o generează lipsa de discernământ a maselor conferă comportamentului colectiv multe valenţe alienate care explică fenomenele de înstrăinare individuală şi comunitară.

Societatea, spune José Ortega Y Gasset, este întotdeauna unitatea dintre doi factori: minorităţile şi masele.

Minorităţile sunt indivizii sau grupurile de indivizi calificaţi într-un mod special iar masa este ansamblul de persoane nu neapărat calificate "omul mediu". Individul de elită este acela mai exigent cu sine decât cu alţii, chiar dacă aceste aspiraţii superioare nu reuşesc să se realizeze în el însuşi.

Caracteristica epocii noastre este aceea că omul proclamă şi impune dreptul mediocrităţii sau mediocritatea însăşi ca pe un drept. Aceasta înseamnă a ţine în şah adevărul. S-a produs un acces al maselor la deplina putere socială. Omul mediu se pomeneşte că are idei dar nu are facultatea de a le produce. Există şi două trăsături ale omului actual: "expansiunea continuă a dorinţelor sale vitale şi ingratitudinea faţă de tot ceea ce i-a făcut posibilă uşurarea existenţei". Dacă imperativul tradiţional a fost

74

"A trăi înseamnă a te simţi limitat şi prin aceasta trebuie să ţii seama de ceea ce te limitează", imperativul nou este "A trăi înseamnă a nu simţi nici o restricţie, înseamnă deci a te abandona liniştit ţie însuţi. Practic, nimic nu este imposibil, nimic nu este periculos şi în principiu, nimeni nu este superior nimănui".

În aceste condiţii A. Cornte va conchide "Fără o nouă putere spirituală epoca noastră care este o epocă revoluţionară va produce o catastrofă", Hegel fiind cel care ne avertizează "Masele înaintează".

Se impune crearea unei noi elite şi sustragerea culturii de sub influenţa nefastă a maselor. Europa nu s-a americanizat. S-a ajuns la o nivelare. Cetăţeanul european prin statutul moral la care a ajuns poate înţelege viaţa americană. "Trăim într-o epocă a nivelărilor, se nivelează averile, cultura diferitelor clase sociale se omogeniează, sexele devin egale în drepturi".

Stilistul Ortega, deseori repudiat sau condescendent acceptat în zilele noastre este autorul unui sistem folositor(sistemul într-un sens dinamic fiind după el scopul final al oricărui demers reflexiv) cunoscut sub numele de raţionalism perspectivist, ale cărtui principii le schiţează încă din primele scrieri precizându-le şi dezvoltându-le apoi de-a lungul întregii sale vieţi. Dar "manifestul" orteguismului este chiar El tema de nuestro tiempo (1923).

Titlul de la bun început provocator pentru orice epocă viitoare, ne invită să parcurgem una din cele mai incitante opere filosofice ale secolului nostru muribund şi atât de bogat în orori.

Nici "vitalism", nici "raţionalism" sistemul lui Ortega se întemeiază pe ceea ce el considera a fi "realitatea radicală" adică viaţa umană şi anume eul confruntat cu circumstanţele sale. La care se adaugă ideea perspectivei: fiecare subiect îşi are "propria lume" ocupată în coordonată de perspectiva particulară a fiecăruia, fără însă ca divergenţa lumilor diferite să presupună falsitatea vreuneia dintre ele. Viaţa, spuen Ortega, "nu are nevoie de nici un conţinut determinat - ascentism sau cultură - pentru a avea valoare şi sens" în timp ce raţiunea este ameninţată de postura sa raţionalistă, raţiunea poate deveni "raţionalism" adică "utopism" adevăr nelocalizat văzut de "niciunde". Avantajul doctrinei punctului de vedere sau a perspectivismului este împrejurarea că ea presupune obligaţia ca în fiecare sistem să fie integrată şi perspectiva vitală din care aceasta a emanat, ceea ce îngăduie articularea fiecărui sistem astfel construit cu alte sisteme viitoare sau chiar străine din ceea ce este posibil prin înlocuirea "raţiunii pure" cu "raţiunea vitală".

Ortega vrea să rezolve de fapt un vechi conflict declanşat între raţiune şi viaţă, între raţional şi iraţional, o dată cu Socrate, dacă acesta a descoperit linia de unde începe puterea raţiunii, vremea noastră ne-a pus în faţa unei descoperiri apuse: hotarul unde puterea raţiunii ia sfârşit. Misiunea vremii sale era după Ortega redescoperirea spontaneităţii. Socrate nu avea încredere în spontaneintate şi o cenzură prin filtrul normelor raţionale contemporanul lui Ortega e neîncrezător în raţiune şi o judecă prin intermediul spontaneităţii. Raţiunea nu e decât tot o formă şi o funcţie a vieţii, iar tema vremii "noastre" spune Ortega este de a supune vitalităţii raţiunea. Dar "tema vremii" se schimbă în perindarea generaţiilor istorice şi redescoperirea ei constituie o sarcină permanentă pentru fiecare dintre ele, de unde şi caracterul "provocator" al titlului, închizând în sine sfidarea şi provocarea continuă a autoidentificării.

În primul capitol al volumului "Ideea de generaţii", Ortega defineşte generaţia ca "o varietate umană(...). Membrii ei vin pe lume înzestraţi cu anumite caractere tipice care le conferă o fizionomie comună, diferenţiindu-i de generaţia anterioară". În cadrul acestei "rame de identitate" indivizii se pot afla în apoziţie percepându-se ca antagonici, însă nerealizând apropierile, similitudinile dintre ei. Fiecare generaţie este un "nou corp social integru cu minoritate selectă, lansată pe o traiectorie bine determinată. Există şi o atitudine pe care membrii unei generaţii o adoptă faţă de ceea ce deja există. În funcţie de o astfel de atitudine vorbim de: epoci cumulative în care indivizii unei generaţii apreciază că există o suficientă omogenitate între ceea ce s-a creat în trecut, încheiat şi ceea ce le este propriu, apoi de epoci eliminatorii şi polemici în care există o profundă eterogenitate între cele două lumi (trecut-prezent) şi acestea fiind generaţiile de luptă. În primele două tinerii se subordonează bătrânilor care conduc în continuare în arte şi ştiinţă - vremuri ale bătrânilor. În cel de-al treilea tip bătrânii sunt înlăturaţi, nu se pune problema conservării, acumulării şi a înlocuirii - "sunt vremuri juvenile, epoci de iniţiere şi beligeranţă contructivă". Există aşadar anumite ritmuri istorice între care sunt anumite inadvertenţe.

În ceea ce priveşte previziunea viitorului se observă că fiecare generaţie constă într-o sensibiltiate specifică, adică îşi are propria vocaţie, misiunea sa istorică. Se întâmplă uneori ca această generaţie să lase misiunea neîndeplinită. Efectul: "dezertarea" ei din postul istoric se pedepseşte prin condamnarea ei

75

la un perpetuu dezacord cu sine însăşi. "Instituţiile ca şi spec-tacolele noastre sunt reziduuri anchilozate ale altei perioade. Profeţiile istorice au avut un rol însemnat în istorie fiecare generaţie prevăzând în viitor situaţia actuală".

Ortega ne îndeamnă că pentru a ne cunoaşte mai bine viitorul să ne întoarcem spre interiorul nostru deşi este mai dificil de înţeles. "Omul s-a format în lupta cu exteriorul şi nu-i uşor să desluşească decât lucrurile care sunt afară. Există anumite procedee de a descoperi în prezent simptomele viitorului.

Se impune supoziţia că ar exista o afinitate intimă între sistemele ştiinţifice şi generaţii sau epoci. Se poate aprecia în aceste condiţii că ştiinţa şi mai ales filosofia ar reprezenta un ansamblu de convingeri care valorează ca adevăr numai pentru un timp determinat.

Se conturează în aceste condiţii două orientări: doctrina "relativistă" şi doctrina "raţionalistă".Doctrina relativistă susţine că nu există "adevăr" deoarece fiecare individ îşi are propriile

convingeri mai mult sau mai puţin durabile care pentru el reprezintă adevărul deci nu există decât adevăruri referitoare la condiţia fiecărui subiect. Relativismul este într-o ultimă analiză scepticism, iar scepticismul justificat ca obiecţie la orice teorie este o teorie sinucigaşă.

O dată cu începutul Renaşterii se naşte un curent cu tendinţă antagonică şi anume raţionalismul care pentru a impune adevărul va renunţa la viaţă. S-au afirmat în această epocă mari filosofi, Descartes ca părinte a raţionalismului modern, apoi Kant cu "fiinţa sa raţională" singura capabilă de a se detaşa de realitatea istorică, cotidiană şi a găsi prin raţiune sensul adevărului.

Dar, se întreabă Ortega, dacă raţiunea şi prin raţiune se poate dobândi adevărul de ce a fost nevoie de atâtea greşeli în istorie, de erorile comise de marii conducători de state. Descartes va găsi justificare în erorile adevărului adică în păcatul voinţei "voinţa fiind cu mult mai amplă şi mai întinsă decât înţelegerea", ea nu se include în aceleaşi limite ci "o extinde şi asupra lucrurilor pe care nu le înţeleg, faţă de care fiind de la sine indiferentă ea se rătăceşte cu mare uşurinţă şi alege răul drept bine sau falsul drept adevăr".

Ortega conchide că în situaţia actuală nu ne putem situa nici în absolutismul raţionalist nici în relativismul care salvează viaţa evaporând raţiunea.

Cultura se exprimă prin alegerea justului şi nu a injustului în viaţa cotidiană. Cultura şi viaţa se află într-o strânsă legătură. Cultura se defineşte ca fiind "viaţa spirituală" dar consideră Ortega aceasta nu trebuie separată de "viaţă" în sensul realităţii sociale, palpabile. Această greşeală este făcută de către raţionalism căci "Nu există cultură fără viaţă, nu există spiritualitate fără vitalitate, în sensul cel mai terre a terre ce s-ar dori să i se dea acestui cuvânt". Spiritualul şi nespiritualul se îmbină, se împletesc în viaţă în raporturi egale.

Ortega vorbeşte despre două tipuri de imperative care conduc activităţile noastre:IMPERATIV

CULTURAL VITALSentiment Adevăr SinceritateVoinţă Bunătate ImpetuozitateGândire Frumuseţe DelectareDacă în timpul Renaşterii cultura nu se putea realiza în noi ci rămânea undeva la o suprafaţă de

fricţiune peste viaţa efectivă neimplicând viaţa efectivă a individului, în contemporaneitate cultura se naşte din finalul viu al subiectului şi este aşa cum am spus "viaţă senso-stricto, spontaineitate, subiectivitate. Cultura s-a obiectivizat şi rezistă atâta timp cât ea primeşte mesaje din partea subiecţilor când acest flux încetează cultura se îndepărtează, se hieratizează. "Cultura are prin urmare, un ceas al naşterii - ceasul ei liric - şi un ceas de anchilozare - ceasul ei hieratic". Există o cultură germinală şi o cultură de-a gata. În epocile de reformă cum e a noastră trebuie să fim încrezători în cultura de-a gata şi să promovăm cultura emergentă".

În capitolul "Cele două inimi sau Socrate şi Don Juan", Ortega atrage atenţia din nou asupra unui anumit ciclu istoric al omenirii şi anume a antagonismului între epoca socratică şi cea actuală. Dacă contemporanii lui Socrate, lumea clasică trăia revelaţia subită a unei lumi exemplare bazată pe înlăturarea vieţii spontane şi înlocuirea ei cu raţiunea pură astăzi se constată că ceea ce au făcut Socrate şi secolele posterioare a fost o eroare, căci spontaneitatea, viaţa însăşi nu poate fi anulată definitiv ci înfrânată. Tema vremii noastre constă în "a supune vitabilităţii raţiunea, a o localiza în cadrul

76

biologicului, a o subordona spontanului (...) Misiunea vremii noi este tocmai a converti relaţia şi a arăta că dimpotrivă cultura, raţiunea, arta, etica sunt datoare să slujească viaţa".

Se constată astăzi o nouă atitudine, o nouă ironie de semne opus celei socratice. "În vreme ce Socrate era neîncrezător în spontaneitate şi o privea prin intermediul normelor raţionale, omul prezentului e neîncrezător în raţiune şi o judecă prin intermediul spontaneităţii".

Figura lui Don Juan apare acum rafiantă şi cu scop precis, căci acesta se răzvrăteşte împotriva a tot ceea ce conţine morala, ceea ce reprezintă temă a vremii noastre. Aceasta înseamnă o nouă cultură: cultura biologică. Raţiunea pură trebuie să-şi cedeze raţiunii vitale imperiul".

În ceea ce priveşte valorizarea vieţii şi aici, spune Ortega, se înregistrează o mortificare în raport cu epocile trecute. Astfel că tema proprie vremii noastre şi misiunea actualelor generaţii constă în a face o încercare energică de a ordona lumea din punct de vedere al vieţii.

Este vorba de o nouă direcţie a culturii. Este vorba de a consacra viaţa care până acum nu era decât un fapt nud şi oarecum un hazard al cosmosului, făcând din ea un principiu şi un drept. Alegerea unui punct de vedere constituie actul iniţial al culturii.

Această consideraţie dată vieţii a avut ca şi consecinţe ridicarea la rangul de principiu a celor mai diverse entităţi. Fiecare obiect se bucură de o dublă existenţă: pe de o parte este o structură de calităţi reale pe care le putem percepe; pe de altă parte e o altă structură de valori care se prezintă numai capacităţii noastre de apreciere. Dupe ce face o prezentare a concepţiei budhiste, Ortega se întreabă "ce se întâmplă dacă în loc de a spune "viaţa pentru cultură vom spune cultura pentru viaţă"?".

Pe planul vieţii se disting forme de trăire mai mult sau mai puţin valoroase. Nietzsche a fost cel mai clarvăzător căci lui i se datorează găsirea uneia dintre reflecţiile cele mai fecunde specifice epocii noastre şi anume distincţia făcută de el între viaţa reuşită şi viaţa ratată.

Ca şi o concluzie, Ortega consideră că trebuie depăşită ipocrizia de a înţelege că viaţa trebuie apreciată ca şi valoare pozitivă şi a rezolva contradicţia dintre "graţia ei" invadatoare ce se impune sensibilităţii noastre şi aprobarea ei care nu se pare un păcat". Viaţa este în esenţă acţiune şi mişcare, sistemul de ţinte către care ni se declanşează actele şi înaintează mişcările noastre fiind o parte integrantă a organismului viu.

77

PSIHOLOGISMUL AMERICAN- ETAPĂ A CONSTITUIRII

SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

În mentalul american, preponderent pragmatic şi individualist, a existat un psihologism avant la lettre concretizat în încercări sporadice, dar notabile, de abordare, din unghi explicativ, a genezei şi finalităţilor condiţiei umane. De aceea, prin "importarea" aparatului conceptual propriu psihologismului european, orientarea similară americană a cumulat unele particularităţi care o singularizează în istoria sociologiei. Aceasta este raţiunea pentru care am rezervat o prelegere integrală a orientării psihologiste din sociologia americană.

O primă încercare de dimensionare a obiectului epistemic al sociologiei, cu categorii şi metodologie preponderent psihologiste, îi aparţine lui J. M. Baldwin (1861-1936) în ale cărui scrieri Sociologia este identificată cu Psihologia socială.

Important este faptul că în lucrările sale fenomenul imitaţiei apare tratat, cronologic vorbind, înaintea lui G. Tarde.

Plecând de la premisa că socialul se întemeiază pe umane, J.M.Baldwin consideră că umanul începe odată cu trecerea individului la stadiul de personalitate. Ca proces complex şi contradictoriu, trecerea de la biologic la social comportă formarea conştiinţei de sine sub acţiunea conjugată a raporturilor sociale în care trăieşte individul. Socializarea se face într-un mediu valoric rezultat prin cumularea modelelor de comportament create de generaţiile anterioare. De aceea, la început, societatea (şi socialul ca sistem de valori) îi apar individului ca străine, contribuind la conştientizarea existenţei "alter-ilor". Ego şi alter, prin geneza lor, rămân esenţialmente sociale şi corelative în dinamica spaţiului social global. "Omul" e mai curând un produs social, decât o "unitate sociali", iar prin structurarea conştiinţei de sine ca urmare a cristalizării unor criterii proprii de delimitare în raport cu "alter-ii" personalitatea se relevă a fi o construcţie socială în dublu sens: a) la formarea sa contribuie toate raporturile sociale; b) calitatea sa este determinată de modul în care interiorizează şi personifică valorile considerate socialmente legitime. Fenomenul de asimilare individuală a sistemului de valori socialmente constituite este denumit cu termenul de "ereditate socială". Prin această ereditate socială, similar informaţiilor genetice în biologie, se transmite "forţa de particularizare" a indivizilor care s-au remarcat prin fondul socializant cel mai înalt. Cum la baza fondului socializant existent în societate stă tot individul, înţeles ca personalitate generică, rezultă că individualul şi socialul sunt dimensiuni corelative ale genezei şi dinamicii structurale a societăţii: individul este o creaţie socială în aceeaşi măsură în care societatea este un rezultat, cumulat, al creaţiilor individuale.

Luând ca punct de plecare valorile, modelele acţionale şi cadrul normativ existent, individul se socializează prin imitarea acestora, dar devine personalitate prin depăşirea lor, inovând în continuarea lor şi dincolo de ele. Ceea ce asigură coerenţă structurală societăţii este aptitudinea indivizilor de a imita aceleaţi prescripţii acţionale şi modele de comportament similare. Adaptarea la solicitările integrative ale spaţiului social explică diferenţierile sociale: cei care pot contribui la "ereditatea socială" prin preluare şi transmiterea caracteristicilor mediului social alcătuiesc fondul de sanogeneză al societăţii. Cei care se dovedesc "inapţi" în procesul de selecţie socială rămân asociali, iar la limită se găsesc cei antisociali, desemnând aria de patologie socială.

Cercetării sociale îi revine datoria de a delimita cât mai precis această zonă, pentru a polariza eforturi de restrângere a ei în vederea eradicării acestor elemente care induc inerţie în procesul de "ereditate socială".

Consideraţiile filosofice cu privire la conştiinţă, personalitate, ego, alter, socius ş.a. vor îmbrăca reflexe explicative cu conţinut mai mult sociologic după contactul lui J.M.Baldwin cu opera lui G. Tarde.

Ed. A. Ross (1866-1960), considerat de unii exegeţi ca "părintele sociologiei americane", este fondatorul "şcolii controlurilor sociale"-varianta americană cea mai importantă a psihologismului.

78

Potrivit acestei "şcoli", societatea, deşi îi apare individului ca un sistem abstract de norme impersonale, care se impun coercitiv, în realitate este un produs al obiectivării trăirilor şi intereselor individuale.

Conceptul generic de viaţă socială desemnează complexitatea interacţiunilor dintre indivizi, diferiţi ca obţiuni valorice şi ca potenţial acţional. Această diferenţă de potenţial stă la baza antinomiilor, tensiunilor şi conflictelor care se reflectă în contradicţii sociale specifice fiecărei societăţi. Pentru ca aceste contradicţii să nu antreneze fenomene entropice, "controlurile sociale" intervin şi asigură coerenţa funcţională sistemului social global.

Genetic, "Controlurile sociale" sunt un rezultat al interferenţei dintre formele de intervenţie pentru ecranarea efectelor diferitelor forme de manifestare a contradicţiilor sociale şi aria latentă sau manifestă a antinomiilor. La nivel global, fiecare societate are un sistem de controluri sociale integrat în structurile sociale care o particularizează. În funcţie de nivelul de dezvoltare, fiecare societate acordă prioritate unuia sau altuia dintre aceste controluri sociale. De exemplu, în trecut au prevalat religia, educaţia sau arta în "cimentarea" ansamblului social; în prezent, gradul de civilizaţie face din drept principala formă eficientă de control social. Controlurile sociale reglează aria şi conţinuturilor relaţiilor sociale prin intermediul normelor juridice, morale, a formelor de apreciere estetică şi se finalizează în opere de cultură şi civilizaţie. Fără a fi ele însele componente ale civilizaţiei, fac posibilă civilizarea indivizilor prin acceptarea normelor sociale de comportament civic şi profesional. Structura şi ierarhia acestor "controluri sociale" este strâns dependentă de structura sistemelor sociale şi de valorile dominante în fiecare etapă de dezvoltare. Considerând că echilibrul social este un semn al prosperităţii, în sensul că societatea nu-şi iroseşte resursele pentru a aplana conflictele, ci foloseşte aceste resurse pentru a creea opere de cultură şi civilizaţie, Ed. A. Ross propune un sistem categorial care să-i confere sociologiei un statut de metodologie a cercetării care pot asigura echilibrul social cu costuri minime.

Sub raport explicativ-epistemic, acest sistem de categorii cuprinde următoarea ierarhie a proceselor sociale clasificatepe criteriul complexităţii:

1) Geneza societăţii poate fi satisfăcător explicată prin prisma comceptelor de: asemănare, conjugare, multiplicare. (Multiplicarea este înţeleasă ca imitaţie, în sensul psihologist al cuvăntului);

2) Asociaţia se caracterizează prin interferenţa proceselor de: comunicare, seducţie, intimidare;3) Dominaţia presupune asimilare prin forţă;4) Opoziţia cuprinde competiţia, discuţia în contradictoriu, lupta de clasă;5) Cooperarea implică ajutorul mutual, diviziunea muncii, regularizarea, organizarea;6) Adaptarea: toleranţa, compromisul, amalgamarea;7) Stratificarea rezultă prin diferenţiere, segregaţie, subordonare;8) Socializarea este posibilă prin imitaţie, relaţionare, educaţie, control social;9) Alienarea, ca proces social, se manifestă prin îndepărtare şi trecerea antinomiilor din starea

latentă în cea manifestă;10) Individualizarea este specifică societăţilor mai evoluate şi se reflectă în diversificarea

civilizaţiei, un "control social" mai liberal, dezvoltarea raporturilor sociale la nivelul întregului spaţiu social.

Obiectul de studiu al sociologiei, potrivit aprecierilor lui Edward Ross, îl constituie "procesul social" al cărui conţinut este "evoluţia componentelor umane", "unitatea, rezultat al cauzelor sociale, adică al contactelor spirituale sau interdependenţelor spirituale. Ea tinde să lărgească cunoştinţele noastre despre societate pe calea relevării modului în care o continuitate atât de uriaşă de forme ale sentimentelor, credinţelor şi scopurilor, proprie oamenilor, creează baza pentru grupările lor, condiţiile colaborării şi contradicţiile"23.

Pentru a ajunge la adevărata sursă a socialului, sociologia trebuie să-şi recunoască, drept postulat, renunţarea la recunoaşterea acţiunii inflexibile a unor legi obiective ale dezvoltării sociale, deoarece, spaţiul social se constituie, în realitate, din interdependenţa complexă a psihologiei colective a diferitelor grupuri. Or, aceste grupuri, fiind caracterizate printr-o foarte dinamică mobilitate a intereselor, fac imposibilă o previziune ştiinţifică, previziunea presupunând o repetabilitate riguroasă şi controlabilă. Această dinamică se datorează faptului că societatea, fiind alcătuită din personalităţi foarte diferite, este

23 E.A.Ross: Social Psychology, New York, 1919, p.3;79

marcată, inevitabil, de o permanentă luptă a personalităţilor, care încearcă să-şi glorifice "eul" prin diminuarea unui alt "eu".

În acest mod se manifestă conflictul dintre generaţii şi "cei tineri încearcă să smulgă frânele controlului din mâinile celor vârstnici"24. Societatea nu este produsul bunăvoinţei, ci "arena grupurilor sociale în luptă"25. În aceste circumstanţe, echilibrul social este posibil numai prin instituţionalizarea unui sistem de controluri sociale compatibile cu structura sistemului generat de mentalul colectiv al fiecărei comunităţi etnico-sociale.

R.M.Mac Iver: deşi, iniţial reprezentant al relaţionismului american (în care a şi fost încadrat de unii exegeţi26 rămâne un valoros exponent al psihologismului pe ale cărui premise metodologice operează pentru prima dată distincţia dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale particulare. În acest sens poate fi considerat un precursor al preocupărilor de construire a sistemului ştiinţelor social-umaniste, proces aflat în desfăşurare şi în prezent.

Respingând viziunea instrumentală prin care erau evaluate ştiinţele de către contemporani, R.M.Mac Iver consideră că ştiinţele - ale naturii, ale societăţii, ale gândirii - trebuie să aibă o finalitate explicativă. Datele şi informaţia faptică, inserate în aria conceptuală a fiecărei ştiinţe, au valoare numai în măsura în care prin descrierile unor amănunte relevante ajung la cauzele care produc fenomenele. A explica înseamnă a releva cauzele, iar potenţialul explicativ al conceptelor şi categoriilor conferă caracter ştiinţific cunoaşterii în toate domeniile.

În particular, cunoaşterea socială poate primi calificativul de "ştiinţifică" numai în măsura în care ajunge la cauzele profunde ale fenomenalităţii sociale.

Disociindu-se de J.Wilbois care se pronunţă pentru legitimarea cauzalităţii psihologice în sociologie, R.M.Mac Iver, în lucrarea "Social Causation", realizează, o primă clasificare a cauzelor pe baza tuturor modalităţilor lui "pentru ce?", definit ca nexus cauzal, după cum urmează:

A) Cauzalitatea universală - este modalitatea lui "pentru ce?" de ordin invariabil aplicat la un nexus fizic;

B) Cauzalitatea fiinţei organice - este o modalitate a unui "pentru ce?" al funcţiei aplicat la un nexus biologic;

C) Cauzalitatea fiinţei organice - se defineşte la confuenţa a două modalităţi complementare ale lui "pentru ce?":

1. o modalitate a : obiectului, a motivaţiei şi a proiectului aplicată la un nexus psihologic;

2. un "pentru ce?" al conjuncturii sociale aplicat la un nexus social.Nexusul cauzalităţii sociale se situează la nivelul fiinţei conştiente şi cuprinde următoarele

domenii: 1. ordinea culturală - rezultată din articularea valorilor şi scopurilor;2. ordinea tehnologică - înglobează totalitatea mijloacelor acceptate ca legitime

pentru realizarea acestor valori şi scopuri;3. ordinea socială - defineşte ansamblul raporturilor, protejate normativ de

prescripţii de status rol şi care stau la baza constituirii grupurilor.Acordând prioritate mobilurilor subiective în definrea cauzalităţii sociale, Mac Iver rămâne în

istoria sociologiei prin luciditatea prin luciditatea cu care s-a desprins de aprecierile speculative, masiv asociate acestei problematici în vremea sa . În acest sens, el a nuanţat şi alte modalităţi - necauzale - ale lui "pentru ce ?", după cum urmează:

D) Un "pentru ce?" al inferenţei, aplicat la nexus logic care întemeiază ştiinţele gândirii asigurându-le finalităţile explicative preliminare;

E) Un "pentru ce?" al obligaţiei, aplicat la nexus normativ - conferă statut ştiinţific cunoaşterii referitoare la condiţiile generale de desfăşurare a fenomenelor sau a acţiunilor individuale.

24 E.A.Ross: New Age Sociology, New York, 1940, p.147;25 E.A.Ross: Op. cit., p.170;26 Iosif Nathansohn: Sociologie, Iaşi, 1974, p.116.

80

În istoria gândirii sociologice R.M.Mac Iver mai este citat ca referenţial şi pentru condiţia sa la definirea şi clasificarea grupurilor27.

Plecând de la categoria de interese care fac posibilă asocierea indivizilor, Mac Iver consideră că grupurile, după finalitatea asocierii lor, se pot clasifica în:

1. asociaţii filantropice - bazate pe interese general - umane;2. familia - ca grup social este un rezultat al asocierii pe baza intereselor" specifice speciei";3. instituţiile din agricultură, industrie şi comerţ - au la bază interese economice;4. universităţile, şcolile - rezultă prin instituţionalizarea intereselor ştiinţifice şi de educaţie;5. interesele de prestigiu şi putere - polarizează grupuri restrânse cu finalităţi speciale la

nivelul spaţiului social.Sub acest aspect se deosebeşte de Gidings şi Ed. A. Ross, care pledând da la natura legăturii

dintre indivizi, propuneau altă clasificare:a) grupuri întâmplătoare: mulţime, public;b) grupuri naturale: familia;c) grupuri de asemănare psihologică: clase, secte, partide, profesii, naţiuni;d) grupuri de interese: statul, societăţi comerciale, corporaţii.

REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

Albion W. Small: (1854-1926)Opere principale: General Sociology (1905); The Meaning of Social Science (1910);Teza sa fundamentală: sanogeneza spaţiului social este asigurată de gradul de sociabilitate: cu cât

gradul de sociabilitate este mai mare, cu atât putem vorbi de o moralitate mai ridicată pentru respectiva societate.

F.H.Gidding: (1855-1931)Opere principale: Principles of Sociology (1896); Inductive Sociology (1901); Readings in

Descriptive and Historical Sociology (1908).Teze principale: Societatea este un "organism psihic" la baza căruia stau simpatia reciprocă şi

interesele care îi asigură coerenţă funcţională prin "conştiinţa aparenţei". Viaţa socială este rezultatul unei "voinţe supraindividuale" care reglează opţiunile valorice şi comportamentele "personalităţilor" care rezultă la finalul desfăşurării tuturor "proceselor sociale". Naţiunea este un rezultat al credinţei indivizilor într-o realitate socială supraindividuală.

G.B.Watson, întemeietor al behaviorismului, pleacă de la ipoteza că numai comportamentele sunt realităţi sociale obiective care trebuie să facă, în mod legitim, obiectul cercetării. Stările de spirit sunt subiective, deci malformante şi contestabile.

J.M.Baldwin (1861-1936): profesor universitar la Universitatea din Princeton şi Baltimore.Opere principale: Mental Development in the Child and the Race (1896); Social and Ethical

Interpretation in Mental Development (1897); The individual and Society (1910); Darwinism and the Moral Science (1910).

Edward A. Ross (1866-1951)Opere principale: Foundation of Sociology (1905); Social Control (1901); Social Psychology

(1909); Principles of Sociology (1920); America în schimbare (1908); Păcatul şi societatea (1907); Ultimii păcătoşi şi sfinţi (1910); Lumea veche în cea nouă (1914).

Mac Dougall s-a remarcat prin lucrarea din 1871 în care demonstrează faptul că instinctul este resortul întregii vieţi animale. Cu referire la societate, el clasifică instinctele în funcţie de influenţa lor asupra vieţii sociale.

27 R.M.Mac Iver: The Elements of Social Science, 1921

81

Opere principale: An Introduction to Social Psychology (1908); Body and Mind (1911); The Group Mind (1920); Character and the Conduct of Life (1927).

Max Meyer şi Woodworth sunt doi dintre cei mai valoroşi continuatori ai behaviorismului.Charles A. Ellwood, profesor de specialitate la Universitatea Missouri. A susţinut teza conform

căreia la baza societăţii stă activitatea rezultată din obiectivarea "Interdependenţei psihice" a indivizilor.Opere principale: Sociology in its Psychological Aspects (1912); Introduction to Social

Psychology (1917); The Social Problem (1919); The Psychology of Human Society (1925).

82

METODA TIPOLOGIEI CALITATIVE ŞI COMPREHENSIUNEA INTERPRETATIVĂ

ÎN SOCIOLOGIA LUI MAX WEBER

Recunoscuta ca valoare de patrimoniu a sociologiei universale, opera lui M. Weber constituie, in egala masura, un moment de referinta in evolutia gandirii sociologice germane si o contributie substantiala la crearea sistemului categorial al sociologiei ca stiinta. In acest sens, Max Weber considera ca dupa crearea termenului de sociologie de catre A. Comte, etapa moderna a dezvoltarii ei presupune reconstructia intregii sale problematici in vederea transformarii ei intr-o “stiinta neutra axiologic fata de aplicatiile sale practice”. Problematica sociologica “defineste totalitatea activitatilor umane dintr-o societate, in timp ce “problema constitutiva” a sociologiei trebuie identificata la nivelul actiunii sociale. De aceea, reconstructia epistemica a sociologiei trebuie sa ia ca punct de plecare actiunea sociala care genereaza “complexele sociale” creatoare de cultura.

Nu orice actiune umana este actiune sociala; devine sociala numai cand autorul sau ii atribuie un sens prin raportare la orientarile valorice ale spatiului social global.

Sensul poate fi: a) subiectiv: cand reflecta optiunile valorice ale individului; b) obiectiv: cand exprima raportul dintere aspiratiile individuale si comportamentale existente la un moment dat intr-un spatiu social concret determinat.

Pentru a studia actiunea sociala, sociologul trebuie mai intai sa o inteleaga, proces care presupune: a) identificarea naturii si sensului actului savarsit de individ; b) descifrarea motivatiei care explica acest act. Din aceasta cauza, perspectiva sociologica de abordare a realitatii sociale este una “comprehensiv-explicativa”. Comprehensiunea face posibila explicatia cauzala, iar prin intermediul acesteia se poate explica probabilitatea producerii fenomenelor studiate, conferind cercetarii sociologice un caracter istoric. Pe baza acestor premise metodologice Max Weber studiaza 3 categorii de probleme sociale: raportul dintre etica protestanta si geneza capitalismului, tipologia dominatiei, rationalitatea formala in organizatiile birocratice. “Interesul nostru principal este de a analiza si de a explica in genetic particularitatea specifica a rationalismului occidental si, in cadrul acestuia, formei moderne occidentale orice tentative de a realiza o asemenea explicatie trebuie sa ia in considerare , inainte de toate, conditiile economice, recunoscand importanta fundamentala a factorului economic. In acelasi timp, nu trebuie sa pierdem din vedere corelatia opusa: desi dezvoltarea rationalismului economic este dependenta partial de tehnica si dreptul rational, ea este determinata, totodata, de abilitatea si dispozitia oamenilor de a adopta anumite tipuri de comportamente rationale practice”.(1)

In afara de actiunea sociala, fundanmentele conceptuale ale sociologiei lui Max Weber mai cuprind si un set de “determinanti” ai rationalitatii actiunii sociale din care amintim:

a) rationalitatea de finalitate – defineste totalitatea conditionarilor aferente actiunii. “Actioneaza in maniera rationala de finalitate cel ce-si orienteaza activitatea dupa scopurile, mijloacele si consecintele subsidiare ale acestora si care confrunta, in acelasi timp, in mod rational, mijloacele cu scopul, scopul cu consecintele subsidiare si, in sfarsit, diversele scopuri posibile intre ele”(2)

b) rationalitatea de valoare – caracterizeaza activitatile sociale (1) Max Weber: The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism, New York, Charles Scribners’s

sons, 1958, p.26motivate de credinta in valoarea lor intrinseca independent de rezultatul lor. Exemplu : actiunile

cu caracter etic, estetic, religios. “Rationalitatea de valoare ramane afectata de irationalitate, si aceasta cu atat mai mult cu cat se da o semnificatie absoluta valorii dupa care se orienteaza activitatea”. Caracteristica esentiala a activitatii rationale de valoare o constituie elaborarea constienta a sensului actiunii si orientarea rezolutiva a comportamentului in mod consecvent in functie de anumite secvente metodic programate;

83

c) maniera afectiva – vizeaza conditionarea emotionala a actiunilor motivate preponderent de pasiune sau de sentimente;

d) maniera traditionala – prin preponderenta cutumelor si a obisnuintelor contribuie la diminuarea rationalitatii globale a actiunii, plasandu-se la limita unei activitati semnificativ orientate. Cand practicarea individuala a cutumei se face in mod constient, depasind simpla obisnuinta, activitatea traditionala cumuleaza valente de rationalizare deosebit de importante.

Aceste multiple conditionari releva implicarea mai multor componente in interactiunea semnificativ orientata care defineste actiunea sociala. O astfel de componenta este relatia sociala care poate fi: a) de mutualitate; b) de conflict; c) de comunalizare; d) de asociatie.

Prin relatie sociala Max Weber intelege “probabilitatea ca se va actiona socialmente de o maniera exprimabila semnificativ intr-un fel sau altul”(pag.53). Probabilitatea de producere a actiunii (3)

permite estimarea unor regularitati specifice vietii sociale precum obisnuintele, cutumele si interesele mutuale. Dintre acestea, interesele sunt hotaratoare in explicarea genezei si validitatii ordinii sociale. “Agentii sociali accepta aceste regularitati pentru ca ei accepta

(2) Max Weber: Economie si societate, p.23, Paris, 1971 vol.I(3) care va face obiectul de studiu al etnometodologiei

validitatea ordinii sociale produsa de ele” (pag.53). Obiectul de studiu al sociologiei trebuie sa-l constituie tocmai formele concrete in care se particularizeaza sursele ordinii sociale, anume “traditia, credinta, legalitatea”. Pe baza acestora devine posibila formarea si existenta grupurilor in cadrul carora Max Weber include: institutiile, intreprinderile, asociatiile.

Originalitatea conceptiei sale consta, insa, in analiza evolutiei formelor de rationalizare in cadrul carora propune birocratia ca “previzibilitate rationala” si forma eficienta de introducere a “calculului rational” in entropia spatiului social. In aceasta acceptiune, birocratia asigura legimitate ordinii sociale prin urmatoarele sale caracteristici: 1) functionarii sunt liberi din punct de vedere personal; 2) lucreaza intr-o ierarhie a functiei solid constituita; 3) respecta componentele stabilite; 4) muncesc pe baza unui contract si a unei selectii deschise; 5) selectia se realizeaza dupa o calificare profesionala relevata de examinare si atestata prin diploma; 6) sunt platiti cu salarii fixe; 7) trateaza functia lor ca unica si principala profesiune; 8) urmeaza o cariera profesionala, iar avansarea depinde de aprecierea superiorului; 9) muncesc separati de mijloacele de administratie si fara sa-si aproprie functia lor; 10) sunt supusi unei discipline stricte sau a unui control riguros.

Prin intermediul birocratiei, M Weber considera ca actiunea sociala devine rationala, iar prin rationalitate ordinea sociala confera legitimitate dominatiei care se exercita la nivelul conducerii administrative. Max Weber distinge, in spatiul larg al dominatiei, trei tipuri de legitimitate:

1. legitimitatea rationala se bazeaza pe acceptarea prescriptiilor normative ale regulamentelor pe care le folosesc cei care dau directive. In acest caz, dominatia este legala si se exercita printr-o serie de functii publice, in cadrul unor reguli precise care circumscriu raza de actiune a unei competente. Un set, clar delimitat de sarcini de executie, traseaza cadrul unei autoritati constituite la nivelul unei ierarhii administrative care presupune o formatie profesionala pentru a aplica regulile competentei cu scopul de a obtine o completa rationalizare a actiunii sociale. In acest sens cercetatorii (4) romani apreciaza ca “privita ca forma istorica materializata a ratiunii, rationalitatea este la Max Weber o structura tehnica a muncii eficiente la care nu se poate renunta decat cu pretul unei munci neproductive, al risipei sociale”.

2. legitimitate traditionala se bazeaza pe increderea in valabilitatea traditiilor si asigura dominatia traditionala;

3. legitimitatea charismatica este generata de calitatile exemplare ale ale unei persoane de exceptie care polarizeaza neconditionat respectul si simtul autoritatii in mediul social concret determinat. In acest caz dominatia este de ordin charismatic.

In traditia vremii sale, Max Weber analizeaza charisma omului politic si competenta omului de stiinta ca pe doua vocatii ale modernitatii, intre care mediaza functionarul sau birocratul. Astfel daca etica omului politic si a savantului este etica responsabilitatii pentru deciziile pe care le iau in legatura cu dinamica unei realitati contradictorii si pline de neprevazut, birocratului ii este caracteristica etica

84

unei raspunderi mecanice, neasumate, prescrise strict prin regului pe care le executa neconditionat. Omul politic si omul de stiinta sunt principalii creatori ai autoritatii constituite, in timp ce birocratul cumuleaza prerogativele respectarii stricte si executarii optime a directivelor care emana de la aceasta autoritate.

In acest context regula fundamentala a stiintei sociale ramane aceea de a accepta diversitatea valorica a realitatii sociale “. Intelegem prin situatie de clasa reuniunea sanselor tipice ale unor indivizi de a dispune de bunuri, de conditii exterioare ale vietii lor si de experientele de viata, care formeaza destinul lor personal. Aceste sanse tipice deriva dintr-o ordine economica determinata,

(4) St. Costea, I. Ungureanu: introducere in sociologia contemporana, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1985, p.68

respectiv, din marimea si natura puterii de a dispune (sau a nu dispune) de bunuri si servicii, de modul in care aceasta putere este folosita pentru a obtine venituri si rente (…). Numim clasa sociala totalitatea acelor situatii de clasa intre care se realizeaza , relativ usor si intr-un mod tipic, un schimb de persoane si o succesiune de generatii…. Vom numi situatie de stare (strat) o pretentie, tipic efectiva, de consideratie sociala, care este fondata pe modul de viata, tipul de educatie si pe prestigiul ereditar sau dobandit (profesional) al unor indivizi….Stare (strat) se numeste o reuniune de indivizi care revendica, in cadrul unei comunitati, o consideratie exclusiva fata de starea lor si nu monopol exclusiv asupra caracterului acestei stari….. O societate se numeste de stare (strat) daca articulatia ei sociala se realizeaza, de preferinta, in functie de stari (straturi), iar o societate este de clasa daca aceasta articulatie se face in functie de clase”.(5)

Ce intelege Max Weber prin realitate sociala ? Realitatea sociala nu este o simpla prelungire a naturii; ea este rezultatul cumulat al creatiei activitatilor semnificativ orientate prin care agentii isi obiectiveaza scopuri voite si mijloace dezirabile, susceptibile de a se insera in cadrele normative ale legalitatii. In esenta, realitatea sociala este o creatie culturala nu a individului ci a unei comunitati. De aceea, sociologia nu se poate ocupa de individ, ci de ceea ce este frecvent, adica general, in sensul actiunii sociale.

De aici decurge si existenta unor sensuri comune, care legitimeaza actiunile sociale tipice. Ca orice stiinta, si socilogia ia ca punct de plecare evidenta empirica, a observarii comportamentelor umane, pe baza careia se construieste o evidenta rationala prin comparatie cu evidenta emotionala bazata pe “retraire prin empatie”.

Deosebirea fundamentala fata de stiintele naturii consta in faptul ca socilogia nu se rezuma la masurarea si clasificarea evidentelor, ci interpreteaza

(5) Max Weber: Economie et societe, vol.I, Paris, Plon, 1971, P.309,413-415

evidentele empirice, devenind o stiinta “comprehensiv – explicativa”.Instrumentul prin care sociologul trece de la comprehensiune la interpretare si ecplicatia cauzala,

il reprezinta “tipul ideal” prin care Max Weber intelege un “sistem de posibilitati, care se construieste printr-un proces de abstractie si de constragere dintr-o multime difuza si discreta de fenomene individuale. Tipul ideal este o perspectiva metodologica de evaluare a dinamicii structurale a spatiului social global si a universului profesional concret determinat. De exemplu: tipul ideal de meserie este o creatie teoretica rezultata din aditionarea unor trasaturi caracteristice care se gasesc difuz in diferitele meserii existente intr-un spatiu social determinat.

Dincolo de aspectul teoretic explicativ, tipul ideal mai are si o functie practica: arata sensul evolutiei sociale prin raportarea permanenta la potentialul explicativ al cunoasterii sociologice.

Explicatia sociologica autentica se intemeiaza pe intelegerea sensului si motivatiilor actiunilor sociale.

Sociologia a si primit, de aceea, numele de Verstehende Soziologie . Intelegerea poate fi: a) obiectiva: reflecta expresia unei judecati asertorice; b) explicative: cand asertiunea este insotita de relevarea cauzala a contextelor particulare in care actiunea isi concretizeaza sensul sau specific. Explicarea cauzala pe care o propune cunoasterea sociologica nu vizeaza subordonarea cazurilor particulare, generalitatii abstracte a unor legi, ci relevarea structurii si devenirii interioare a proceselor

85

sociale. Explicarea fenomenelor sociale, defineste, deci, si “stabilirea raporturilor de dependenta a partilor fata de intreg”.

Tipul ideal reprezinta. Deci, in egala masura un model al evolutiei sistemului social global, cat si cadrul conceptual – metodologic de pe care fiecare cercetator abordeaza realitatea sociala. Ca “stiinta a tipurilor de actiuni ideale”, sociologia are, de aceea, un caracter istoric: fiecare societate isi are propria sociologie prin care marcheaza o contributie concreta la studiul stiintific al societatii. Fiind o imagine epistemica a unei realitati in continua devenire, sociologia nu este o stiinta a societatii, ci o modalitate de decantare teoretica a fiecarei secvente in evolutia practica a evolutiei umane. Numai mentinandu-si permanenta deschiderea conceptelor sale fata de dinamica efectiva a realitatii sociale, sociologia poate evita esuarea ei in dogmatism.(6)

In particular, sociologia lui Max Weber nu exprima decat faptul ca mentinerea ordinii sociale legitimate presupune succesiunea mai multor forme de exercitare a unei autoritati care-si conserva esenta sa.

Schimbarea sociala este naturala, dar ea ramane legitima doar atata timp cat duce mai departe etosul rezultat din etica antreprenorului combinata cu prescriptiile religie protestante.(7)

Definind religia ca pe “un tip de activitate sociala” Max Weber realizeaza prima analiza sociologica a raportului dintre protestantism (calvinismul) si forma capitalista de structurare a vietii economice ajungand la concluzia ca individualismul si spiritul metodic promovat de Calvinism a contribuit la formarea mentalitatii intreprinzatorului capitalist. Etosul professional al acestuia este considerat a fi o variabila cheie a explicarii genezei structurilor sociale prin interdependenta dintre confesiune si stratificarea sociala. Aceasta interdependenta atinge parametrii de functionalitate preliminata numai in spatial unei odini sociale valide.

In acest context, sociologiei ii revine rolul de a resemantiza sistemul conceptual necesar elaborarii “tipurilor ideale” de actiune sociala in functie de solicitarile integrative, promovate de fiecare etapa de evolutie a societatii umane. “Tipologia calitativa” asociata operei lui Max Weber, nu este o simpla sinteza empirica de fapte, ci ramane mai mult o sugestie metodologica in elaborarea complexitatii universului social aflat in permanenta dezvoltare. In istoria sociologiei a mai ramas si prin teoria “pluralitatii factorilor” istorici, prin

(6) Petre Andrei: Opere sociologice, vol.III, Bucuresti, Ed.Academiei Romane, 1978, p134(7) Max Weber: L’ Ethique protestante du captalisme, Paris, Plon, 1967, p.54intermediul carora a pus bazele unei explicatii referitoare la importanta factorilor psihologici in

evolutia vietii economice si religioase. Ideile sale au fost preluate si de scoala de la Frankfurt si de catre T. Parsons care-i mentine doctrina in actualitate in sociologia americana.

REPERE BIBLIOGRAFICE

MAX WEBER (1864 – 1920)

S-a nascut la 21 aprilie 1864 la Erfurt, in Turingia, ca fiu al unui jurist care provenea dintr-o familie de industriasi si comercianti specializati pe comertul cu textile din Westfalia. In 1869 s-a stabilit in Berlin, unde a fost membru al Dietei municipale, deputat al Dietei Prusace si si Reischstag. Studiile superioare, incepute la Heildberg (1882, Facultatea de Drept, si audient la Istorie, Economie, Filozofie si Teologie) le-a reluat la Universitatea din Berlin si Gotingen. In 1889 trece, la Berlin, examenul de doctorat, cu o disertatie referitoare la istoria intreprinderilor comerciale in Evul Mediu. Isi incepe cariera universitara dupa sustinerea tezei cu tema “Istoria agrara romana si semnificatia sa pentru dreptul public si privat”, in replica fata de oficialitatile zilei reprezentate, atunci, de Mommsen. Aceasta teza a fost completata ulterior cu raportul asupra situatiei muncitorilor rurali in Germania Orientala. In 1894 obtine catedra de professor de economie politica la Universitatea din Fribourg, unde isi incepe cariera printr-o conferinta asupra “Statului national si politica economica”. In 1896 accepta o catedra la Universitatea din Heidelberg, de unde Knies a iesit la pensie. Publica studiul “Cauzele sociale ale decadentei civilizatiei

86

antice”. In 1903, dupa o scurta intrerupere a preocuparilor didactico-stiintifice, Max Weber fondeaza, impreuna cu Sombart “Archiv fur Sozialpolitik”. Dupa ce in 1904 a asistat la Congresul de stiinte sociale de la Saint Louis, a publicat “Etica protestanta si spiritul capitalismului”. Revolutia rusa din 1905 (miscarea decembrista) ii prilejuieste publicarea celei de-a doua parti a “Eticii protestante”. In 1908 primeste, in salonul sau din Heidelberg, pe cea mai mare parte din savantii germani ai epocii: Windelband, Jellinek, Troetsch, Nauman, Sombart, Simmel, Michels Tonnes. Organizeaza “Asociatia germana de sociologie” si lanseaza o colectie de opere de stiinte sociale. In 1909 incepe redactarea operei “Economie si societate”. In 1910 se remarca prin pozitia luata fata de ideologia rasista, lansata in Congresul Asociatiei germane de sociologie. In 1913 apare prima editiei a “eseului asupra catorva categorii ale sociologiei comprehensive”. In 1916, dupa multe preocupari civico-politicianiste, publica “Sociologie si religie” in care trateaza “Iudaismul si budismul”, iar in 1917 “Judaismul antic”. In 1919 ocupa catedra la Universitatea din Munchen, unde ii succeede lui Bretano. Cursul privind “Istoria economica generala”, tinut intre 1919 – 1920, va fi publicat in 1924. A facut parte din Comisia pentru redactarea constitutiei de la Weimar. La 14 iunie 1920 se stinge din viata la Munchen.

Opere principale: Etica protestanta si spiritul capitalismului (1905); Incercarea asupra catorva categorii ale sociologiei comprehensive (1913); Etica economica a religiilor universale (1915); Incercare asupra netralitatii axiologice in stiintele sociologice si economice (1918); Economia si societatea (postum, 3 vol.,1922); Gesammelte Aufsatze zur Religionsoziologie (3 vol.,1921); Gesammelte politische Scriften (1921); Gesammelte Aufsatze zur Wissenschaftslehre (3 vol.,1921); Gesammelte Aufsatze zur Sociologie und sozial Politik (1922); Wirtschaft und Gesellschaft (1922); Gesammelte Aufsatze zur sozial und Wirtschaftgeschichte (1924).

Despre Max Weber:

1. Raymond Aron: La Philosophie critiue de L’histoire. Essai sur une Theorie allemande de l’histoire, Paris Vrin, 3-2 ed., 1964;Eduard Baumgarten: Max Weber, Werk und person, Tubingen, J.C. Mohr, 1964;

2. R. Bendix: Max Weber, an Intellectual Portrait, New York, AnchorBooks, Doubleday & Co, 1962;3. J. Freund: Sociologie de la Max Weber, Paris, PUF, 1966;4. Marianne Weber: Max Weber, ein Lebensbild, Tibingen, J.C. B.Mohr, 1926;5. J. P. Mayer: Max Weber in German Politics, London, Faber, 1956;6. M. Weinreich: Max Weber, L’homme et le savant, Paris, Les Presses modernes, 1938;7. Karl Eugisch, Bernard Pfister, Johannes Winckleman: Max Weber: centenarul nasterii sale, Berlin, Duncker si

Humboldt, 1966;8. Aron Raymond: Main Curents in Sociological Thought, Vol. II, London, 1968;9. Andrei Petre: Sociologie Generala, ED. II, Bucuresti, Ed. Cugetarea, 1941;10. Wiese Leopold von: Geschichte des Soziologie, Berlin, 1971;11. Braileanu Traian: Teoria comunitatii omenesti, Editia a II-a, Bucuresti, Ed. Cugetarea, 1941;12. Ralea Mihai: Contributie la stiinta societatii, Bucuresti, Csa Scoalelor, 1927;13. Aron Raymond: La sociologie allemande contemporaine, Paris, PUF, 1966;14. Roz Firmin: L’evolution des idees et des moerus americaines, Paris,1931;15. Bernard Phillipe: Protestantisme et capitalisme, Paris, A. Colin, 1970;16. Ahlheim Klaus: Religion und Gesellschaft bei Max Weber Clausthal – Zellerfeld, 1972;17. Keil, Gert: Systemarische und Historische Bemerkungen zu Max Webers, Wissenschaftslehre, Erlangen – Nurnberg, 1976;18. Hinderer, Helmut: Studien zum Geist des Kapitalismmus unter besondever Berucksichugung der Gesammelten atze zur

Religionissoziologie von Max Weber, 1967.

87

CURENTE SI TENDINTE SEMNIFICATIVE IN SOCIOLOGIA GERMANA

Valorificand critic o foarte diversa traditie a gandirii filosofice clasice, sociologia germana reprezinta o mare complexitate doctrinara si o tematica de o densitate si diversitate echivalente.

In economia de spatiu pe care-l rezerva rigorile didactice ale unei prelegeri, ne propunem sa prezentam cateva itinerarii de analiza sociologica al caror aparat conceptual prezinta, inca, valabilitate nu numai in gandirea sociologica germana.

1.GEORG Simmel (1858 – 1918), intemeietor al orientarii sociologice cunoscuta sub numele de formalism, a fost animat de aspiratia clarificarii statutului epistemic al sociologiei.

Incercand sa-i traseze granitele si orizonturile de competenta, Georg Simmel a plecat de la premisa ca pentru a deveni o stiinta de sine statatoare, sociologia trebuie sa-si delimiteze campul de investigatii care sa-i apartina in exclusivitate. Facand o trecere in revista a diferitelor domenii ale vietii sociale (economic, moral politic, etc.), G. Simmel a ajuns la concluzia ca din punct de vedere al continutului nu se poate stabili un obiect de studiu pentru sociologie, deoarece continutul tuturor proceselor sociale este studiat de stiintele sociale particulare: economia, istoria, etica, lingvistica. Singurul domeniu in care-si poate face simtita prezenta sociologia este acela al formelor socializarii indivizilor. Individul fiind singura realitate necontroversabila, societatea este un rezultat al relatiilor dintre indivizi. Sistemul societal nu poate fi explicat numai prin baza lui materiala sau prin structura organizatorica, ci trebuie abordat in principal prin prisma actiunilor colaterale ale indivizilor (wechselwirkung) socializati.

Intrucat esenta fenomenelor sociale o constituie formele concrete in care se particularizeaza interactiile dintre indivizi, realitatea sociala se dovedeste a fi supraindividuala. De aceea, sociologia trebuie sa-si asume raspunderi si competente analitice in studiul pur formal al relatiilor umane (Beziehnungslehre) prin descrierea, clasificarea si explicarea formelor specifice de socializare independent de continutul lor. Faptele sociale care cad sub incidenta studiului sociologic constau dintr-o interactiune mintala (psychische wechselwirkung) intre indivizi, continutul socialului fiind alcatuit din psihicul indivizilor.

Organizarea sociala, ca treapta superioara de complexitate a relatiilor interindividuale, face obiectul de studiu al sociologiei numai in masura in care unele tipuri specifice de relatii, ca : prestigiu, competitie, supunere, intelegere contractuala, etc., fixeaza un anumit spatiu social. Pentru sociologie spatiul prezinta importanta prin urmatoarele caracteristici:

1. Exclusivitatea spatiului : din punct de vedere geografic un spatiu nu poate fi ocupat in acelasi timp de mai multe tipuri de asezari, dar din punct de vedere sociologic se impune o delimitare intre spatiul urban, periurban si rural;

2. Spatiul se divide prin granite , iar constiinta legitimitatii acestora prezinta un fapt politic. Granita nu este “un fapt spatial cu semnificatie sociologica, ci un fapt sociologic care se formeaza spatial”. La nivelul macrosocial se releva participarea diferita a indivizilor in functie de pozitia lor sociala, la sistemul de valori al colectivitatii, delimitand roluri precise pentru fiecare individ.

Aceasta delimitare are un caracter obiectiv. La anivel macro, actionand resorturi psohologice, primeaza sentimentul libertatii de miscare prin care individul intentioneaza transgresarea atat a granitelor geografice, cat si a granitelor trasate de normele mentalitatii colective in care s-a socializat.

In acest sens, G.Simmel analizeaza particularitatea modelelor de comportament specifice locuitorilor din tinuturile montane la care predomina spiritul de libertate.

3. Fixarea tuturor continuturilor posibile in functie de interesele indivizilor. Un popor, de exemplu, devine sedentar in momentul in care a gasit forme acceptabile de compatibilitate intre interesele sale si anumite conditii geografice determinate.

In general, fixarea unor interese genereaza forme de relatii care se institutionalizeaza, polarizand interese comunitare: o biserica, de exemplu, odata construita, devine factor de coeziune pentru credinciosi.

88

In acest context este prezentat un “paradox al modernitatii”: maxima libertate este permisa si asigurata numai de maxima fixitate a individului in raport cu un spatiu geografic determinat.

4. Individualizarea locului , prezinta importanta sociologica prin modalitatile pe care le foloseste pentru identificarea indivizilor intr-o colectivitate. Daca in Evul mediu, de exemplu, aceasta identificare este calitativa, casele avand nume propriu, in lumea moderna opereaza metoda contitativa de reperare a indivizilor prin numerotarea adreselor la care locuiesc. Respectiv, procesul a strabatut urmatoarele etape: in timpul vietii nomade, individul era recunoscut dupa neamul din care facea parte, cand s-a sedentarizat, dupa satul in care locuia, Evul Mediu a generalizat metoda numirii caselor dupa proprietar, iar epoca moderna a promovat numerotarea ca expresie a rationalizarii modului de trai.

Rationalizarea a impus simetria in proiectarea sociologica a orasului prin amenajarea teritoriului in functie de variabile eminamente umane.

5. Calitatea spatiului de a reflecta distanta sociala dintre indivizi. Daca reprezentarea departarii fizice este un proces de abstractizare, departarea sociala este un fapt pe care-l impune pozitia sociala. Intelectualii, de exemplu, impun o anumita distanta prin capacitatea de a se ridica deasupra aspectelor empirice, relevand mai multa sobrietate si echilibru in raportarea la spatiul social global. In acest sens se citeaza un gand de-al lui Max Weber: ”… orasul este un loc de ascensiune de la servitute la libertate, prin intermediul profilului economic monetar…”. Analiza sociologica are ca obiect studierea subiectivitatii citadinului in ascensiunea spre definirea propriei libertati, si nu mecanismele acestei ascensiuni.(8)

Spre sfarsitul carierei sale G.Simmel a publicat lucrarea “Gruhdfragen der Soziologie” (1917) in care, prin distinctia dintre “sociologia pura sau formala” si “studiul sociologic al vietii istorice”, introduce in orizontul epistemic al sociologiei si problematica aferenta continuturilor specifice ale vietii sociale.

II. Un reprezentant controversat al Scolii formaliste este FERDINAND TONNES (1855 – 1936) pe care unii exegeti il considera fondator al sociologiei germane. Tezele fundamentale ale doctrinei sale se gasesc in lucrarea “Gemeinschaft un Gesellschaft” (1877) in care premisa metodologica o constituie opozitia dintre “comunitate” si “societate”. In conceptia sa, societatea este o expresie a starii naturale a evolutiei sociale si cuprinde sinteza unitara a vointelor indivizilor. In cadrul societatii trebuie recunoscute doua niveluri de complexitate structurala: 1) Comunitatea (Gemeinschaft) care decurge din viata intemeiata pe traditii a oamenilor intre care prevaleaza legatura de sange si se bazeaza pe vointa organica dintre: mama si copil, barbat si copil, dintre frati si surori. Aceste trei resurse de legaturi comunitare contribuie la formarea structurii satesti ca expresie tipica a comunitatii.

Societatea (Gesellschaft) se bazeaza pe solidaritatea mecanica ce rezulta din reunirea unor indivizi diferentiati din punct de vedere profesional, economic

(8) Max Weber: La citta dell’Occidente, in G. F. Elia (ed) Sociologia urbana, Milano, V. Neapoli, Editioni, 1971, p.61

si cultural. Vointa ce sta la baza unitatii sociale nu mai este una organica, ci o vointa reflexiva care realizeaza trecerea de la viata concret empirica la nivelul abstract si intelectiv de structurare a relatiilor sociale. Raportul dintre vointa organica (wesenwille) si vointa reflexiva (kurkwille) plaseaza gandirea sociologica a lui Fr. Tonnes pe doua directii de evolutie:

1. una teoretica : avand ca finalitate elaborarea unui sistem conceptual si a unor categorii capabile sa redea dinamica reala a vietii sociale;

2. una practica: orientata spre elaborarea unei metodologii riguroase de abordare nespeculativa a proceselor sociale semnificative.

Redefinind obiectul sociologiei, Fr. Tonnes propune trei ramuri principale de investigatie:1. Sociologia pura : are ca obiectiv descrierea si explicarea fenomenelor empirice prin prisma

unui sistem conceptual “ideal” care are, la varf, categoriile de maxima generalitate (comunitate – societate), apoi categorii de generalitate medie – care fac posibila existenta sociologiilor de ramura, si apoi structuri terotetice proprii tuturor formelor de manifestare a vietii sociale, grupate in doua domenii: biologia sociala si psihologia sociala. Sociologia pura se constituie ca o doctrina a normelor si valorilor generale care orienteaza forme tipice de raporturi sociale;

89

2. Sociologia aplicata : presupune utilizarea cadrului conceptual in studiul genezei si dezvoltarii diverselor domenii ca: arta, economia politica, moralitatea, stiinta.

Tot in sfera sa de preocupari intra studierea formelor trecute ale acestor domenii ale vietii sociale.3. Sociologia empirica : prin utilizarea metodei emiprico – inductive, propusa de Fr. Tonnes,

devine posibila compararea fenomenelor particulare in scopul descrierii si clasificarii lor. “Posibilitatea si unitatea comunitatii vointelor umane sunt determinate de legaturile de sange , apropierea spatiala si spirituala dintre oameni. Prin clasificarea acestor trei motive ale comunitatii putem cerceta radacinile oricarei comunitati umane. In acelasi fel putem elabora si legile principale ale comunitatii: 1) parintii si sotii se iubesc reciproc sau se obisnuiesc usor unii cu altii; vorbesc si gandesc la fel, ceea ce se intampla si intre vecini si prieteni; 2) intre cei care se iubesc, vorbesc si gandesc la fel etc., exista intelegere (comprehensiune); 3) cei care se iubesc si, intelegandu-se, traiesc si raman impreuna, isi reglementeaza impreuna viata comuna ….societatea este un grup de oameni care, desi traiesc si raman in raporturi pasnice unii fata de altii, nu sunt organic legati ci organic separati…. Aici, nimeni nu va face ceva in folosul altcuiva decat daca prin schimbul de servicii sau de bunuri se obtine o echivalenta ….Cum schimbul este mijlocit de bani, iar banii pot fi si ei inlocuiti cu “obligatii” financiare, a percepe o plata pentru proprietatea unei marfi (cum este cazul obligatiei) , fara a furniza insa marfa respectiva, este o situatie transcendenta societatii, finndca astfel se creeaza o legatura durabila, care convine ideii insasi de societate, o legatura care nu se mai refera la lucruri, ci la persoane. Acest raport prezent inca din contractul simplu al schimbului economic, devine nelimitat in timp, si daca el asigura echilibru in cazul contractului formelor concrete sub care apar si se cristalizeaza, episodic, relatiile sociale economic, devine dependenta personala in situatia obligatiei financiare.(9) Astfel, in timp ce continutul acestor raporturi cade sub incidenta stiintelor sociale speciale, sociologiei ii revine competenta de studia geneza si dinamica formelor concrete sub care apar si se cristalizeaza, episodic, relatiile sociale.

III. LEOPOLD VON WEISE (1876-1969)A ramas in istoria sociologiei ca autor a unei variante a formalismului cunoscuta sub numele de

relationism.(9) F. Tonnes: Communaute et societe, Categories fondamentale de la sociologie pure, Paris, PUF,

1944, P. 21 – 49.Potrivit relationismului, baza intregii societati o constituie relatiile psihologice de asociere si

disociere care genereaza ansambluri de relatii la nivelul grupurilor umane caracterizate prin organizare interna. Aceste grupuri reprezinta unitati reale doar cand membrii lor au constiinta participarii la actiunea sociala specifica grupului respectiv.

Pentru relevarea acesteia, Leopold von Weise elaboreaza teoria raporturilor interumane (Beziehungslehre) in cadrul careia face distinctie intre:contacte sociale, relatii sociale si ansambluri sociale.

In afara de grupuri, aceste ansambluri sociale mai cuprind si masele si colectivele abstracte caracterizate prin calitatea suprapersonala a organizarii lor, si prin multimea indivizilor. Acestea pot fi: a) mase concrete: acestea se constituie pentru rezolvarea episodica a unor actiuni care necesita participare colectiva; b) mase abstracte: care se exprima prin forme durabile, dar neorganizate sistematic dupa criterii rationale, ci mai mult pe baze emotionale; in cadrul acestora sunt trecute Biserica, Statul, clasele sociale, Natiunea. Paradoxul acestei formulari consta in convingerea lu L. von Weise in prevalenta exigentelor obiective ale dezvoltarii sociale in raport cu una sau alta din formele de alcatuire sociale enumerate mai sus. Mai mult: toate alcatuirile umane sunt supuse examenului duratelor, la care-si dovedesc caracterul relativ si adecvat pentru o secventa a evolutiei istorice; de aici nu decurge legitimitatea nimanui de a idealiza o forma de organizare sociala ca fiind data pentru “totdeauna”. Structura sociala este aceea care articuleaza functional toate ansamblurile de relatii in cadrul societatii globale.

Sociologia are ca obiect studierea formelor de sociabilitate in care se obiectiveaza toate tipurile de ansambluri de relatii. Categoriile centrale ale sociologiei sunt, in conceptia lui Leopold von Weise: structura sociala, procesele sociale, distanta sociala, spatiul social, formatia sociala (Sozial Gebilde). Formatiile sociale nu pot face obiectul sociologiei deoarece reprezinta raporturi statice ; in masura in care se releva existenta unor raporturi dinamice intre diferitele formatii sociale, ele pot intra in preocuparile

90

sociologiei, dar ca “domenii de granita”; intrucat domeniul de competenta al sociologiei trebuie sa ramana interumanul: das Zwischunmenschliche.

Pentru Leopold von Weise nu societatea (die Gesellschaft), ci socialul (das Soziale) alcatuit din procese sociale constituie realitatea autentic umana in conceptia sa socialul fiind identic cu interumanul (zwischen menschliehe). Procesele sociale, in functie de “distantele sociale” pot fi clasificate in:

1. procese sociale de legatura: apropierea, adaptarea, asimilarea, unirea.2. de separare: concurenta, opozitia, conflictul;3. mixte : Aceste procese genereaza relatiile sociale a caror retea complexa da nastere formelor

sociale (Gebilde). Relatiile reciproce (Weschellbeziehung) formeaza eul social (Sozialen Ich) care constituie baza socialului, al doilea nivel constituindu-l procesul social alcatuit din complexe de relatii prin intermediul carora se asigura si coerenta colectiva si dezvoltare, dar si stabilitatea sistemului social. In spatiul social nu exista relatii de subordonare deoarece toate componentele socialului coexista functional avand o cofinalitate de principiu.

IV. Incercand o sinteza intre formalism si relationism WERNER SOMBART (1863 – 1941) a plecat de la premisa originii eminamente spirituale a societatii. Societatea fiind spirit obiectivat si concretizat in anumite fapte de cultura, singurele fapte sociale care pot fi abordate sociologic sunt faptele de cultura.

De aceea, sociologia, ca sinteza a socialului cu spiritualul, este de fapt, o nonsociologie. Sub aceasta denumire, sociologia studiaza: elementele culturii, rolul omului ca purtator al culturii intr-un mediu natural si istoric determinat, procesul aparitiei si dezvoltarii formelor de cultura, treptele de evolutie culturala, a societatilor, ideologiile culturale, spetele si formele de cultura. Raspunzand celor ce-l acuzau ca identifica pe nedrept sociologia generala cu sociologia culturii, W. Sombart a precizat:

Stiinta culturii cuprinde doua parti:1. o parte empirica : a evenimentelor concrete pe care o studiaza istoria;2. o parte teoretica : a refluxului acestor fapte de viata in constiinta vremii si revine sociologiei ca

“teorie generala a categoriilor culturii”.Cuprinderea sociologiei, ca fapt de cultura, in spiritualitatea vremii sale, a constituit

un pas inainte fata de cronica subordonare a ei metafizicii, sau a deducerii ei din corpusul preocuparilor de ordin filosofic. Intrucat noi retinem doar conceptia despre statutul epistemic al sociologiei asa cum s-a particularizat in preocuparile de profil al autorilor invocati, precizam ca ne consideram absolviti de obligatia tratarii “in amanunt” a punctelor de vedere care au fost invalidate pe parcurs, iar in prezent ar mai prezenta interes doar…arhivistic.

V. MAX SCHELER (1874 – 1928): plecand de la tezele formalismului sociologic le-a completat cu unele principii ale fenomenologiei in cadrele conceptuale ale unei conceptii originale prin care este considerat ca fondator al sociologiei cunoasterii.

Evidentiind rolul afectivitatii in structura sociala, Max Scheler propune conceptul de comunitate vitala (Lebensgemeinschaft) pentru a defini fluxul traitului empatic (Miteinanderfuhlen).

In aceasta acceptiune, comunitatea vitala se distinge de ”personalitatea complexa” rezultata prin actualizarea suprema a valorilor si pe “cercul cultural” (Kultur – Kreis). Max Scheler deosebindu-se de neokantieni prin acceptarea si evidentierea importantei factorilor sociali (valorile economico-sociale) in conditionarea culturii. Acest strat al afectivitatii este exclusiv in viata sociala la nivelul masei ale carei forme de manifestare se bazeaza pe “contagiune sentimentala”.

La nivelul societatii” functioneaza alte repere de structurare de natura rationala. Calculul rational care sta la baza societatii face din aceasta o creatie artificiala si in acelasi timp un fapt de cultura. O imagine sociologica a societatii este posibila doar prin corelarea tuturor acestor nivele in cadrul unei explicatii unitare.

VI. In aceasta perspectiva, un adept al fenomenologiei A. Vierkand (1867-1954) a continuat conceptia lui M. Scheler. El a ramas cunoscut in sociologie indeosebi prin publicarea unui mic dictionar, de fapt primul dictionar, de Sociologie in 1931 (Handworterbuch der Soziologie) in scopul unificarii sistemului categorial al gandirii si metodologiei sociologice. Vierkand face trecerea catre perioada

91

moderna a sociologiei germane, desi apartine, prin opera sa orientarii fenomenologice, mai ales ca precursor.

Studiul socilogic al societatii trebuie sa plece “nu de la oameni, ci de la relatii” pentru a ajunge la identificarea “formatiunilor” (Gebilde), respectiv a grupurilor.

Odata constituite, grupurile exista si traiesc in virtutea propriilor obiective pentru care au fost constituite si pe baza unor cerinte functionale proprii. Desi nu se confunda cu suma indiviziilor, grupul isi indeplineste functiile specifice prin intermediul indivizilor, relatiile intersubiective dintre acestia conducand spre formarea “eului” grupului sub numele de “noi”.

Constiinta de noi, ca expresie culturala a vietii sociale, reprezinta elementul primar pe care se construieste societatea dar si principalul indicator al socializarii individului. O explicatie corecta si completa a vietii sociale, trebuie sa ajunga la conditiile genetice ale tuturor componentelor sistemului culturii care este o expresie a complexitatii sistemului social.

REPERE BIBLIOGRAFICE:

1. Georg Simmel: Problemele filosofiei istoriei (1892); Filosofia banului (1900); Sociologie (1908); Probleme de baza ale sociologiei (1917);

2. F. Tonnes (1855 – 1936): Nascut la Hof Riep, Kirschpiel Oldenswort, in Schleswing pe 26 iulie 1855. A urmat Universitatea din Kiel unde a fost privat docent din 1881 si profesor incepand din 1855. In 1908 a fondat Societatea sociologilor germani. Opere: Gemeinschaft unf Gesellschaft (1887); Kritk der offentliche Meinung (1922); Fortschritt und soziale Entwicklung (1926); Einuhrung in die Soziologie (1931);

3. Leopold von Weise (1876 – 1969); Opere: Sociologie generala, 2 vol. 1924 – 1929; Gebildelehre (1929); Etica in viziunea stiintei despre om si societate (1947); Filosofie si sociologie (1959);

4. Max Scheler (1874 – 1928) : Nascut la Munchen la 22 august 1874. a studiat la Universitatea din Berlin, apoi la Jena. La Munchen a sustinut teza de abilitate in 1907, unde a descoperit fenomenologia lui Husserl. Profesor la Universitatea din Jena si Munchen, apoi din 1919 la Colonia iar cariera universitara si-a incheiat-o la Frankfurt pe Main.

Opere: Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik (1913 – 1916); Vom Umsturtz der Werte (1923); Vom Ewigen im Menschen (1921); Wesen und Formen der Sympathie (1923); Die Wissenfirmen und die Gesselshaft (1926); Die Stellung des Menshen im Kosmos (1928); Vom Sinn des Lebens (1916); Mensch und Geschichte (1926); Die Idee des ewingen Friendes und der Pazifismus (1931);

5. Werner Sombart (1863 – 1914) Opere principale: Capitalismul modern, 3 vol., (1902 – 1928); Burghezul (1913);

6. Vierkand: (1867 – 1954)Opere principale: Despre etern in om (1921); Formele cunoasterii si societatea (1926); Pozitia

omului in cosmos (1928); Natur und Kultur (1896); Entstehungsgrunde neuer Sitten (1897); Die Stetigkeit in Kulturwandel (1908); Staat und Gesellschaft in der Gegenwart (1921).

BIBLIOGRAFIE

1. Tonnes, Ferdinand: Communaute et societe categories foundamentales de la sociologie pure, Paris, Puf, 1944

2. Wiese, Leopold von: Geschichte der Soziologie, Berlin, Walter de Grunter & Co., 19713. Wiese, Leopold von: Soziologie. Geschichte und Hauptprobleme, Berlin-Leipzig, Walter & Gunter,

19764. Wiese, Leopold von: Analyse des mobilites dominants qui orientet l’activite dans individus dans la

vie sociale, Tom.2.

92

5. Simmel, Georg: Grundfragen der Soziologie, Berlin, 19706. Simmel, Georg: Hauptprobleme der Psihosophie, Berlin, 19547. Mamelet, A.: La relationisme philosophique chez Georg Simmel, Paris, 19148. Sombart, Werner: Grundlagen und Kritik des Sozialismus, Berlin, 19199. Sombart, Werner: Die Juden und das Wirtschaftleben, Leipzig, 191910. Sombart, Werner: Der moderne Kapitalismus, Munchen und Leipzig, 192411. Ph.Muller: De la psychologie a l’antropologie a travers l’oeuvre de Maz Scheler, Delechaux et

Niestle, 1946

REPERE BIBLIOGRAFICE LA G. SIMMEL

S-a nascut la Berlin in 1858. Ca sociolog si filosof a predat la Berlin (1900) si la Strasbourg (1914), remarcandu-se ca folosof al artei si ca expert in filosofia sociala. A murit in 1918, la Strausbourg. A mai publicat: “Cultura filosofica:, 1911; Probleme de baza ale sociologiei, 1917; Conflictul culturilor moderne, 1918.

Cateva teze din studiul privind personalitatile si metropola: individul opune rezistenta procesului de nivelare si constrangere din partea aparatului

socio-tehnic; baza psihologica a tipului de personalitate caracteristic societatii metropolitane consta in

intensificarea stimularii nervoase, care deriva din rapidele si neintreruptele schimbari in stimulii interni si externi;

metropola creaza in baza senzoriala a vietii psihice un profund contrast cu viata din sat si din orasel: caracterul sofisticat ale vietii urbane face ca activitatea sa fie reprimata si latenta; rationalitatea devine insa superficiala si ostentativa.

93

Studiu de autor

GEORG SIMMEL(1858 - 1918)

Georg Simmel s - a născut la 1 martie 1858 la Berlin şi a murit la 28 septembrie 1918 la Strasbourg, unde a fost în final numit profesor în 1914.

El este fondatorul sociologiei pure sau formală şi a participat la dezbaterea obiectului sociologiei încă din anii 1890 când publică “Despre diferenţierea socială”.

Prin acest termen trebuie înţeles un nou concept care printr - un proces de abstractizare permite separarea formelor de socializare a conţinuturilor socializării. În introducerea autobiografiei sale neterminate, Simmel precizează că a descoperit acest “principiu metodic” în studiile sale conţinând “Problemele filozofiei istoriei” unde pune în evidenţă punerea în formă a statului şi insistă asupra separării ce trebuie efectuată între materialul istoric şi informaţia acestui material sau separarea în formă a conţinutului.

Sociologia nu poate să se întemeieze ca ştiinţă autonomă decât dacă defineşte un concept de societate care - I permite să stabilească şi circumscrie un obiect specific de studiu; acest obiect nu trebuie să fie deja studiat de alte ştiinţe despre societate cum ar fi istoria sau sau economia. Pentru Simmel, ştiinţele despre societate au înlocuit în sec. al XIX - lea ştiinţa despre om şi o consideră pe aceasta din urmă ca o fiinţă socială. Dar această constatare nu dă sociologiei un domeniu delimitat. Dacă ea trece în societate trebuie să studieze ceea ce este pur “societate” în această societate. Simmel porneşte de la o definiţie largă a societăţii: există societate acolo unde mai mulţi indivizi intră în acţiune reciprocă, se influenţează unii pe alţii.

Reluând atunci principiul său metodic, el indică că un nou concept al sociologiei poate fi câştigat printr - o abstracţie ce permite separarea formelor socializării de conţinutul lor. Materia socializării constă în Aceste conţinuturi sunt în mod necesar purtate de către indivizi. Forma, în schimb este tipul de acţiune reciprocă, de orientări reciproce între indivizi pe care - l pot izola conţinuturile. Asfel “dacă poate să existe numeroase temeiuri, motive pentru a fonda o societate secretă. Societatea secretă ca formă socială va implica totuşi un tip de acţiune reciprocă între cei pe care îi leagă secretul. Prin această acţiune reciprocă indivizii crează o societate sau mai mult o socializare. Simmel indică că e potrivit să vorbeşti de procesul de socializare al “formelor pure ale socializării” decât de societate. trebuie imediat să remarcăm că socializările pot avea grade diferite după modă şi intimitatea acţiunii reciproce, dar de asemenea după cum Simmel spunea în “Soziologie” (1908) “Nu există niciodată niciunde ceva ca o societate ăn sine, adică nu ezistă societate în sensul că ea e condiţia pentru aceste fenomene de legătură, pentru că nu există acţiuni reciproce în sine ci doar forme specifice de interacţiune.

Societatea se naşte din interacţiuni care nu sunt nici cauza nici consecinţa ei ci sunt deja ele însele societatea imediată. Simmel a revenit asupra caracterului nonsubstanţial al societăţii şi asupra faptului că trebuie considerată ca o devenire. Ceea ce el numeşte “privire sociologică” îl duce la a pune accentul pe faptul că socializarea se ţese, se desface, şi se reţese din nou între indivizi, şi asupra existenţei microscopurilor procese moleculare care leagă oamenii unul de altul. atiinţele societăţii nu au concentrat atenţia până atunci asupra socializărilor masive, cristalizate în marile forme sociale cum sunt statul, clasele sociale, bisericile etc.

trebuie după Simmel să se acorde o mare atenţie formelor microscopice pentru că ele asigură elasticitate şi vâscozitatea societăşîţii; în plus de - a lungul acestor procedee un dejun, o plimbare - societatea devine din ce în ce mai “societate”.

Sociologic va fi deci pentru Simmel studiul formelor interacţiunilor socializante: dominarea, conflictul, secretul şi societatea secretă, sociabilitatea, cochetăria, moda între altele îi permit să ilustreze pertinenţa definiţiilor sale.

Problemele fundamentale ale sociologiei -1917-Textele alese sunt extrase din “Probleme fundamentale ale sociologiei” şi din

“Sociologie”: Cercetări asupra formei socializării şi permit să ilustreze concepţia sociologică a lui

94

Simmel. Primul text afirmă bazele epistemologice ale demersului a lui Simmel şi posibilitatea constituirii sociologiei ca ştiinţă.

Sursă: Georg Simmel, Grundfragen der Sociologie; traducere franceză a lui L. Gasparini “Probleme fundamentale ale sociologiei în Georg Simmel, “Sociologie şi epistemologie”. Paris, 1981 Partea 1, cap 1.

Bibliografie: Yoshio Aloji “Sociology at the Turn of the Centery: On G. Simmel in ? with F. M. Weber and E. Durkheim”; David Frisky, georg Simmel”, Serge Moscovici “Maşina de făcut zei: sociologie şi psihologie” ; Revista franceză de sociologie -1987- vol. XXVIII n 1, cu notarea Marc Sagnol “Statutul sociologiei la Simmel şi durkheim”.

Domeniul sociologiei Când ne propunem să dăm explicaţie asupra ştiinţei sociologice ne lovim de o primă

dificultate care constă în aceea că pretenţia la rangul de ştiinţă nu este nicidecum necontestată. chiar şi când I se recunoaşte acest rang întâlnim un haos de opinii asupra conţinutului şi obiectivelor sale, multe contradicţii ţi confuzii care fac fără încetare să renască îndoiala asupra caracterului autentic ştiinţific al manierei de a pune probleme. Ne- am putea resemna cu absenţa unei definiţii incontestabile, clar definite dacă cel puţin ne- am găsi în situaţia unui ansamblu de probleme particulare pe care alte ştiinţe nu le tratează sau le tratează numai în mod particular şi care, pentru că implicaseră faptul sau conceptul de “societate”, ca element, ar poseda astfel un punct comun. Presupunând chiar că aceste probleme ar fi atât de diferite relativ la conţinutul lor obişnuit, la orientările şi soluţiile lor, încât am putea greu să le considerăm ca formând o ştiinţă univocă, conceptul de sociologie ar putea totuşi să le furnizeze un adăpost provizoriu, căci am şti cel puţin exterior unde să le căutăm. Statul sociologiei ar fi analog celui de concept de tehnică care acoperă în mod absolut legitim o imensă sferă de lucruri, fără ca inteligenţa şi soluţia problemelor particulare să pretindă că participă la această denumire proprie în baza unui ansamblu de caractere comune. În fapt, nimic decât această mică conexiune de probleme diverse, anunţă o unitate mai mică de descoperit pare ase rupă a propos de problematica unui singur concept coerent al sociologiei, acela de societate.

Este vorba de problematica prin care o negare principală a sociologiei încearcă în genere să se legitimeze. Asta înseamnă, curios, pe de o parte o slăbire iar pe de altă parte o întărire a acestui concept care constituie legătura acestui gen de justificări.

Orice existenţă ar reveni exclusiv indivizilor, complexităţii lor şi experienţei lor astfel încât societatea să nu fie decât o abstracţie indispensabilă pentru raţiuni practice, extrem de comodă pentru o sinteză provizorie a diverselor fenomene fără a constitui un veritabil obiect prin indivizi sau evenimente care îi privesc.

Odată studiat fiecare individ în determinarea sa ştiinţifică şi istorică nu ar rezista ca obiect veritabil pentru oricare altă ştiinţă socială. Tot ceea ce fac şi sunt fiinţele umane se derulează în societate care - I determină pe aceştia şi constituie o parte a existenţei lor. Nu ar putea exista o ştiinţă a lucrurilor unane care să nu fie o ştiinţă a societăţii. atiinţelor particulare istorice, psihologice, normativ ar trebui să li se substituie ştiinţa societăţii pentru a exprima prin unitatea ei că toate interesele, conţinuturile şi evenimentele se constituie în unităţi concrete mulţumită socializării lor.

Ac. definiţie tinde să o jumulească cu toate că îi atribuie totul la fel ca şi cea care nu - I atribuie nimic. Lipind ansamblul tuturor ştiinţelor sociale şi lipind o nouă etichetă, aceea a sociologiei, nu câştigăm nimic. Celelalte ştiinţe au un fundament bine stabilit iar tiinţa societăţii se află într- o situaţie defavorabilă trebuind să - şi demonstreze dreptul său de existenţă. E forţată în acelaşi timp să - şi explice principiile fundamentale şi maniera sa proprie de a pune problemele în faţa realităţii.

Comitem o greşeală dacă concluzionăm că existenţa ştiinţei este simplul fapt al existenţei indivizilor, că orice alt demers care urmăreşte să le perceapă să- şi aleagă ca obiect abstracţii speculative şi forme ireale.

Gândirea voastră percepe totdeauna figuri (gebilden) ca obiecte ale ştiinţei. Ea nu găseşte echivalent în realitatea imediată. Se întâmplă des să nu căutăm cum lucrurile se comportă în singularitatea lor ci creăm o nouă unitate colectivă plecând de la ele. Formele colective sunt sinteze intelectuale. În fiecare dintre indivizi luaţi separat nu găsim ceea ce este comun ci ceea ce - I diferenţiază unul de celălalt

95

pentru că aceasta constituie unitatea indivizibilă a vieţii personale. Plecând de la un ansamblu, de la toţi, formăm unităţile mai vaste (grecii şi persanii) şi reflecţia cea mai succintă face să apară faptul că cu aceste concepte în acest punct depăşim existenţele individuale.

Dacă vrem să excludem acestea, sub pretextul că doar existenţele individuale ar fi reale am priva această sferă de conţinutul său cel mai incontestabil, legitim. Afirmaţia după care nu ar exista decât indivizi umani ob. ale ştiinţei nu poate în acelaşi timp să ne împiedice a vorbi de ansambluri de evenimente şi forme colective de acelaşi fel, de societate în general.

Astfel înţeleasă aceasta constituie un concept abstract dar fiecare din nenumăratele şi expresii şi unităţi ale acestui concept se referă la un obiect dând loc unei căutări sau meritând a fi studiat cu toate că nu există doar în existenţe individuale, separate.

Aceasta ar putea fi imperfecţia ştiinţei noastre, o necesitate provizorie a cărui scop final ar consta într - o ştiinţă despre indivizi ca realitate concretă sf. ultimă.

Indivizii - privind mai atent - nu sunt atomii lumii noastre, ca unitate insolubilă care desemnează conceptul de “individ” nu este un obiect al cunoaşterii ci doar al ordinei trăite. realul în sensul riguros al ermenului constituie baza oricărei sinteze superioare intelectuale; obţinut prin izolarea şi perceperea unor elemente şi reduse la altele mai simple, mai profunde, mai vaste decât mediul fizic, cultural.

În fapt aceste elemente constituie construcţii intelectuale foarte elaborate dacă nu acordăm relitatea autentică decât unor veritabile realităţi ultimul şi nu fenomenelor prin care - şi găsesc o formă - realitatea de cunoscut ar deveni total de neînţeles. reducerea ultimă la individ ar fi o limită foarte clar arbitrară pentru că acest individ nu ar putea să apară la o analiză tot mai avansată decât ca o juxtapunere de calităţi particulare, destine, forţe şi circumstanţe istorice care constituie prin raport cu el realităţi la fel ca şi indivizii însuşi în raport cu societatea.

În concluzie, pretinsul realism care - şi exersează critica asupra conceptului de societate şi în continuare asupra celui de sociologie lasă să scape orice realitate ce poate fi cunoscută pentru a o respinge în infinit şi o caută în ceea ce nu poate fi perceput.

În fapt trebuie să concepi cunoaşterea după un cu totul alt principiu structural cel care selecţionează în acelaşi complex etern de fenomene un anume număr de obiecte diverse care trebuie cunoscute, recunoscute totodată ca definitive, omogene pentru ştiinţă. În realitate chiar în percepţie, orice apropiere înlocuieşte orice distanţă a cărei limită inferioară n - ar şti să se lase determinată. Imaginea pe care o avem plecând de la o anume distanţă are o proprie raţiune de a fi, nu poate fi înlocuită de nici o altă distanţă. La o anumită distanţă apropiindu - ne de existenţa umană fiecare individ se distinge clar, detaşîndu- se de celălalt. Dacă ne - am îndepărta un punct particularul ar dispare şi s - ar naşte imaginea unei societăţi cu culori proprii pe care am putea - o recunoaşte şi respinge.

Am putea fonda dreptul la independenţă a reflecţiei ştiinţifice asupra societăţii prin raport cu ideea că orice devenire reală nu s - ar dezvolta decât în indivizi. Realitatea este dată ca un complex de imagini, de juxtapoziţii continue a fenomenelor superficiale.

* Realitatea devine ştiinţă doar când adoptă forma cunoştinţei.Există un alt ? : Existenţa umană ar fi ea doar singură reală în indivizi fără ca acest timp

validitatea conceptului de societate să aibă de suferit.Nu am putea reconstitui viaţa societăţii plecând doar de la structurile celorlalte ştiinţe ale

societăţii. Aceasta s - ar sparge într - un număr de sisteme dezordonate fără intervenţia altor sisteme. Socializarea se desface şi reface din nou într - un etern flux şi într - o eternă fierbere care ţine indivizii chiar acolo unde nu reuşeşte să ajungă la forme de organizare caracteristică. Relaţiile de la persoană la persoană conştiente sau nu, durabile sau nu ţin unele la altele. În asta consistă acţiunile reciproce între elem. care susţin această fermitate şi elasticitate în toată multiplicitatea şi toată unitatea vieţii în societate, setea atât de manifestă şi enigmatică. toate aceste mari sisteme şi organizaţii super individuale la care ne gândim a propos de conceptul de societate nu sunt decât mijloace de a consolida în cadre durabile şi figuri autonome acţiuni imediate reciproce care leagă viaţa indivizilor. Ele primesc astfel autoritate şi autonomie pentru ase pune şi opune în funcţie de existenţă prin care indivizii se condiţionează reciproc.

96

Realizându - se progresiv, societatea semnifică că indivizii sunt legaţi de influenţe şi determinări pe care le simt reciproc. Ea este ceva funcţional, ceea ce indivizii fac şi totodată suportă. Caracteristică a sa fundamentală: ar trebui să vorbim de socializare.

Putem considera că doar elementele materiale ar constitui realitatea, că mişcările lor, modificările lor reciproce niciodată sesizate, observabile concret nu ar fi decât realităţi de ordin secundar.

În acelaşi sens, doar indivizii umani ar constitui realităţi veritabile. Societatea nu are nimic substanţial, concret ci ar fi doar o devenire.

Aparenţele sensibile ne arată doar indivizi şi între ei un spaţiu vid., într - un anumit fel. Ar trebui să refuzăm să vedem realul susceptibil de a fi studiat în devenirea lui dinamică în care indivizii se modifică reciproc.

Orice ştiinţă selecţionează o serie sau un aspect sub direcţia unui concept determinat. Sociologia nu acţionează mai puţin legitim atunci când analizează existenţele individuale şi recompune urmând un concept propriu numai ei.

Dacă sociologia este fondată pe o abstracţie a realităţii totale sub conduita conceptului de societate şi dacă datorită acestui fapt I se reproşează că este ireală- doar indivizii fiind reali îşi pierde valoare aceasta o protejează împotriva exagerării.

Omul e determinat în fiecare moment în fiinţa sa şi în ceea ce face că e o fiinţă socială, toate ştiinţele omului ar putea părea că se reduc la ştiinţa socială - singura purtătoarea întregii forţe şi a întregului sens.

Societatea şi sociologia se bazează pe un fapt important în sine şi bogat în sine (-ideea - omul: fiinţă socială).

Producţia socială - raporturi reciproce între oameni. Producerea fenomenelor se face prin viaţa socială într - un dublu sens: coexistenţa indivizilor care au raporturi reciproce crează ceea ce nu s - ar putea explica prin unul singur şi succesiunea generaţiilor a căror moşteniri şi tradiţii se confundă indosolubil cu moştenirea individului ceea ce face ca omul social e nu numai un descendent dar şi un moştenitor.Producţia socială s - a structurat între producţie pur individuală şi producţia transcendentă - apariţia metodei genetice în şt. spiritului .

Sociologia nu e doar o ştiinţă având propriile sale obiecte distincte în virtutea diviziunii muncii a altor ştiinţe, dar a devenit de asemenea o metodă a ştiinţelor istorice şi umane în general. Acestea nu sunt obligate să - şi abandoneze obiectul. Metoda sociologică se climatizează la fiecare problematică a ştiinţelor.

Sociologia nu se înţelege ca obiect care nu ar trata deja una din celelalte ştiinţe existente, atâta timp cât se bazează pe: omul, fiinţă socială şi societatea - purtătoarea evenimentelor istorice.

Ea este aplicabilă ansamblului problemelor - nu are conţinut propriu.Pentru că metoda sa posedă o asemenea universalitate, sociologia constituie un fundament

comun unui ansamblu de probleme particulare cărora le lipseau anumite clarificări obţinute unele din altele. Acestui aspect comun al socializării ? corespunde aspectul comun al modului de cunoştinţă sociologică potrivit căruia putem găsi pentru o problemă determinată o posibilitate de soluţie sau de aprofundare chiar dacă domeniul cunoştinţei e total eterogen în conţinut.

SOCIOLOGIA; Cercetări asupra formelor socializării (1908)Digresiunea încearcă să elucideze condiţiile după care indivizii pot să formeze o societate

şi în acest sens este un studiu al teoriei cunoştinţelor. Ea relevă de asemenea o ontologie a societăţii care se întreabă asupra condiţiilor a priori ale socializării.

Cum şi după care condiţii indivizii pot să interacţioneze şi să intre în acţiuni reciproce? După care moralitate un individ empiric este un individ social? Ce loc oferă societatea fiecărei personalităţi după calităţile sale?

Digresiue asupra problemei: cum este posibilă societatea? Kant îşi pune întrebarea: cum este posibilă natura? Care sunt condiţiile care trebuie să

existe reunite pentru ca o natură să poată exista? K: Caută esenţa prin formele care o constituie şi care prin consecinţă fac să existe natura în sine.

97

Ar fi convenabil să tratăm într - o manieră analoagă problema condiţiilor apriori în virtutea cărora societatea e posibilă. Pentru că elementele individuale şi aici sunt date care într - un anumit sens se menţin totuşi separate unele de altele cum e cazul pentru percepţiile sensibile şi care fac experienţa sintezei lor în unitatea unei societăţi doar pentru un proces al conştiinţei care pune în relaţie existenţa individuală elementelor izolate cu celelalte elemente în formă definită şi după reguli determinate.

Diferenţa fundamentală între unitatea societăţii şi unitatea naturii este totuşi următoarea: unitatea naturii după Kant, se realizează exclusiv în subiectul care percepe, ea este produsă de acesta cu şi plecând de la materiale de sensuri care nu sunt racordate în ele însele; unitatea societăţii este realizată de elementele sale fără să existe altă mediere pentru că sunt conştiente şi operează o sinteză. Această unitate nu are nevoie de observatori.

Principiul următor al lui Kant - conexiunea nu poate să rezide niciodată în lucruri pentru că nu e realizată decât de subiect. Nu valorează pentru conexiunea societăţii care în fapt se îndeplineşte chiar mai imediat în lucruri care sunt aici suflete individuale. Ca sinteză această conexiune rămâne ceva pur psihic şi fără paralelă cu configuraţii spaţiale şi cu acţiunile lor reciproce. Unificarea nu are aici nevoie de nici un factor eterior elementelor pentru că fiecare dintre ele exersează funcţii care umplu vis - a- vis de lumea exterioară energia psihică a observatorului. Conştiinţa de a forma cu alţii o unitate este aici singura unitate în cauză. Asta nu înseamnă conştiinţa abstractă a conceptului de unitate ci nenumărate relaţii singulare, faptul de a avea sentimentul şi de şti că ceilalţi sunt determinaţi şi că alţii ne determină pe noi. Chestiunea de a şti care domeniu al realităţii exterior observabile trebuie să fie înţeles ca o unitate nu depinde de conţinutul imediat şi strict obiectiv al acestei realităţi ci este determinat de categoriile subiectului şi exigenţele salecognitive.

Societatea este în acelaşi timp o unitate obiectivă care nu are nevoie de unobservator neconţinut în ea.

Nu este decât o simplă problemă de terminologie a şti dacă căutarea condiţiilor procesului de socializare trebuie să se unească au nu epistemologic, pentru că această configuraţie care se ridică din aceste condiţii şi care îşi primeşte normele din formele ei nu consistă în nişte cunoştinţe ci în nişte procese practice şi de situaţii reale.

Cunoştinţa de a socializa sau a fi socializat ar trebui numită cunoştinţă imediată decât o cunoştinţă dobândită. În acest caz subiectul ar avea ca suport, semnificare intrinsecă a socializării, această cunoştinţă imediată.

Care sunt categoriile specifice pe care omul trebuie să le poarte în el? şi Care sunt formele pe care trebuie să le îmbrace conştiinţa odată ce a fost înghiţită adică societatea ca fapt al cunoştinţei: Toate acestea pot fi numite epistemologie a societăţii.

Condiţii sau forme ale socializării operante “a priori”: 1) Imaginea pe care un om o dobândeşte de la altul printr - un contact interpersonal e determinată

de anumite lunecări care sunt nişte schimbări principale ale complexiunii obiectului real; Aceste lunecări sunt de două tipuri: - într -o anumită măsură percepem pe celălalt ca fiind generalizat; - cunoaşterea completă ar presupune în acelaşi timp o identitate completă.

Pentru a cunoaşte omul noi nu - l înţelegem, nu - l percepem în pura sa individualitate ci susţinut, valorizat de către tipul general sub care - l valorizăm. denumim totuşi omul după un tip care nu -l putem exprima în cuvinte, tip cu care individualitatea sa nu coincide exact.

2) Există o altă categorie sub care oamenii se văd ei însişi ca şi pe ceilalţi şi se transformă cu scopul de a produce societatea empirică, ceea ce poate fi formulat de unprincipiu în aparenţă banal: că fiecare element al unei grupe nu este doar o parte a societăţii dar este în plus ceva diferit.

Aceasta fundează condiţia pozitivă pentru ca individul să fie prin alte părţi ale fiinţei sale parte a societăţii: maniera de a fi socializată determinată sau codeterminată de maniera prin care el nu este în societate. Această relaţie cu societatea se potriveşte nu doar pentru anumite tipuri generale (străini, criminali) dar şi cu nenumărate variante pentru orice fenomene individuale.

Făcându - se abstracţie de poziţiile cu totul ridicate şi conducătoare viaţa individuală, tonul personalităţii totale, au dispărut din activitatea socială. Oamenii nu sunt decât suporturile unui schimb de

98

realizări şi contrarealizări care se produc după norme obiective, şi tot ceea ce nu aparţine acestei obiectivităţi pure a dispărut în principiu de asemenea din această activitate socială.

3) Societatea este o configuraţie compusă din elemente inegale. Pentru că chiar acolo unde tendinţele democratice sau socialiste proiectează o “egalitate” unde îl ating parţial nu poate fi vorba decât de o echivalenţă între persoane, realizări, poziţii, o egalitate între oameni din punct de vedere al naturii lor, al conţinutului lor de viaţă sau a destinului nu poate să intre complet în calcul.

Societatea dacă o reprezentăm ca pe o schemă pur obiectivă ea apare ca un ansamblu de conţinuturi şi acţiuni legate între ele prin spaţiu, timp, cocepte şi valori. Ea este o încrucişare de fenomene calitativ determinate.

În acest fel ceea ce este pur personal, creat interior, impulsurile reflexelor proprii rămân de fapt în afara consideraţiilor. Societatea nu se deyvoltă doar psihologic ci şi fenomenologic considerate exclusiv în funcţie de conţinuturile ei socciale! - ca şi cum fiecare element ar fi determinat pentru locul său în totalitate. Viaţa se desfăşoară ca şi cum toţi membri s - ar găsi într - o relaţie de unitate, într -o aşa manieră încât fiecare dintre ei depinde de toţi ceilalţi şi toţi ceilalţi depind de el.

Este o (întrebare) problemă nesemnificativă de a şti dacă cercetările de epistemologie societăţii care trebuiau să fie exemplificate prin aceste discuţii dacă aparţin filozofiei sau dacă fac parte propriu vorbind sociologiei. Natura problemei sociologice nu suferă prea mult datorită acestei dileme (ilozofie - sociologie). Aceste cercetări sunt poate o regiune de frontieră dintre două metode.

Sociologia îşi propune abstracţia acelui fapt care în fenomenul complex pe care - l numim viaţă socială este real societate, adcă socializare. Ea îşi propune să îndepărtăm din inpuritatea acestui concept tot ceea ce nu constituie societatea în sine ca o formă de existenţă unică şi autonomă dar care oricum nu poate fi realizată istoric decât în interiorul societăţii. Prin asta avem de a face cu un miez de probleme clar definite; s - ar putea ca periferia sferelor problemei să atingă alte sfere de o manieră provizorie sau durabilă şi ca delimitaţiile să devină problematice, dar centrul nu rămâne mai puţin solid la locul său.

Sursă: Georg Simmel - Sociologie; Cercetări asupra formelor socializării Georg Simmel - “Digresiune asupra problemei: cum este posibilă societatea” în

sociologia şi experienţa lumii moderne.

99

EMPIRISMUL SOCIOLOGIC: ASPECTE METODOLOGICE SI DOCTRINARE

Pastrandu-si acceptiunea sa etimologica(10) vehiculata in intreaga istorie a filozofiei(11) empirismul sociologic s-a conturat ca o orientare doctrinara si s-a particularizat, ulterior, intr-o metodologie de cercetare, tocmai ca o reactie de impotrivire la imixtiunea metafizicii in spatiul semantic al enunturilor sociologice.

Acceptand primatul experientei in procesul cunoasterii stiintifice a spatiului social, empirismul sociologic a mers dincolo de aspectele de ordin principial afirmndu-se ca o metodologie, ca un set de tehnici si procedee de exploatare a universului global.

Unitara in estenta sa, aceasta orientare a cunoscut forme foarte diferite de manifestare. Ca etapa distincta in istoria doctrinelor sociologice, necesita, de aceea a fi tratata prin prisma principiului metodologic al unitatii in diversitate. In consecinta, criteriul cronologic va fi sistemul de referinta la care ne vom raporta in prezentarea personalitatilor care s-au dovedit a fi referentiale pentru evolutia emipirsmului socilogic in ansamblul sau, si nu pentru gandirea sociologica din propriile spatii de provenienta sau rezidenta.

Ca principale surse ale empirismului sociologic remarcam:a)scoala filozofica britanica a empirismului clasic (J. Locke, G.Berkeley, D. Hume), sistemul de

logica inductivista a lui J. Mill,

(10) gr.empereikos: en = in; peiria = experienta;(11) Philinius din Cas, Serapion din Alexandria, Galien ( primul care a sustinut teza conform

careia empirismul este singura baza a cunoasterii pozitive), Stuard Mill (asociatismul), Fr. Bacon, T. Hohhes, J. Locke,(empirismul materialist), G. Berkley, E. Mach, R. Avenarius (emipirismul idealist); forma cea mai recenta empirismul logic);

indeosebi ceea ce acesta denumea canon of prof: metoda acordului, metoda diferentei, metoda rezidurilor, metoda variatiei concomitente.

b) metoda pozitivista care consta in “formularea de explicatii teoretice si predictii ale evenimentelor empirice observabile pe baza stabilirii de raporturi izomorfice intre teorie si observatie (experimentare) sau de similaritati structurale intre nivelurile teoretice si cele observationale ale cunoasterii;

c) rezultatele cercetarilor in domeniul statisticii, indeosebi lucrarile lui Fr. Galtan, K.Pearson, R.A. Fisher, K. Pearson de exemplu considera legile stiintifice ca “expresii concentrate ale realitatilor si succesiunilor”(12) obtinute prin generalizari de tip probabilist, iar relatiile dintre lucruri reprezentate prin numere de forma coeficientilor este corelatii sau de contingenta. “Problema fundamentala a stiintei este de a descoperi cum este corelata variatia dintr-o clasa cu variatia dintr-o alta clasa”(13)

Dezvoltand tehnica statistica a calcularii coeficientului de corelatie, K. Pearson a ajuns la concluzia ca inlocuirea, in stiinta, a cauzalitatii cu contingenta si corelatia, genereaza o “noua epoca a cercetarii”.

Pe baza acestor surse, emipirismul sociologic, ca metodologie de cercetare, s-a dezvoltat avand ca model stiintele naturii si aplicarea tehnicilor statistice.

FREDERIC LE PLAY (1806 – 1884) – recunoscut ca fondator al sociologiei empirice care s-a constituit, efectiv, plecand de la premisa utilitatii practice a descoperirilor stiintifice. Similar cu tehnica, rezultata din obiectivarea practica a valorilor stiintei si raspunzand unor necesitati concrete, si stiintele sociale trebuie sa puna, neconditionat, in slujba ameliorarii conditiilor de munca si viata ale oamenilor, rezultatele cercetarilor sociale. Pentru a atinge acest

(12) K. Perasons: The grammar of science, New York, Meridian, Brooks. Inc, 1967, p. 82

100

obiectiv, stiinta sociala trebuie mai intai sa se debaraseze de speculatiile metafizice, pentru ca apoi sa-si reconstruiasca un set de metode de investigare eficienta a realitatii sociale nemijlocite.

Cunoscand adevarata forma de manifestare a “conditiei umane”, interventia in corijarea aspectelor ei malformate devine posibila. Aceste exigente le poate indeplini sociologia prin reconstructia conceptelor si a metodelor sale plecand nu de la imperative teoretice, ci de la exploatarea continutului real al faptelor de viata concreta. Pentru a avea libertatea epistemiologica sociologia trebuie sa treaca mai intai examenul sever al investigarii de teren, pe baza unor metode relevante stiintific si eficiente sub aspect practic.

O astfel de metoda ar fi monografia pe care a practicat-o indeosebi in mediul industrial. Primele cercetari Fr. Le Play le-a intreprins asupra familiilor muncitoresti ambitionand sa contureze prin aditionarea datelor concrete privitoare la viata muncitorilor, intregul univers al acestui grup social divers sub aspect profesional, dar relativ omogen ca pozitie sociala. In acest demers, observatia si analiza documentara s-au completat cu interviul sociologic si metodele statistice in descrierea, voit exhaustiva, a conditiilor de munca si de viata ale muncitorilor.

Considerand ca numai familiile celor ce-si castiga existenta din munca proprie sunt reprezentative pentru natiune, Fr. Le Play s-a orientat spre familiile muncitoresti, formuland doua existente metodologice in raport cu cercetarea monografica a acestora: a) familia trebuie sa fie completa, adica formata din parinti, copii si batrani; b) familia respectiva sa-si asigure existenta in exclusivitate prin munca. Tipul de familie pe care la propus vizeaza tocmai acest aspect: familia nu trebuie sa aiba alte venituri in afara celor provenite prin munca.

Modelul elaborat de Fr. Le Play cuprinde doua parti:1. prima parte cuprinde “mediul”, adica totalitatea conditiilor materiale si sociale ale zonei

in care traieste si munceste: aspecte fizice, geografice, istorice, climaterice, situatia demografica a localitatii si zonei, tipul de proprietate, statistica profesiilor, disponibilul de locuri de munca in profil zonal si local.

2. Partea a doua cuprinde calitatea vietii asa cum se reflecta in fiecare familie cercetata: conditiile de munca si de viata, mijloacele de existenta, bugetul de familie, alimentatia, locuinta, mobilierul, tipul de munci prestate de membrii familiei.

In finalul monografiei cateva concluzii privind: semnificatia tipurilor demeserii practicate in familie in prezent fata de istoria familiei si a locurilor din care provine

comparativ cu situatia din zona de rezidenta, propuneri privind ameliorarea vietii familiilor muncitoresti, cateva aspecte privitoare la dinamica traditiilor muncii industriale in profil local.

Folosind un astfel de model de cercetare, Fr. Le Play a studiat cu precadere bugetele de familie ale familiilor nu numai din Franta, ci si din alte tari europene pe care le-a cunoscut in calitatea sa de inginer si inspector de mine. Rezultatul acestor investigatii au fost publicate in lucrarea “Muncitorii europeni”, aparuta in sase volume intre 1865 – 1880.

“Scoala monografica” a devenit cunoscuta si prin “L’ecole des Roches”, institutie intemeiata de Fr. Le Play in scopul educatiei tinerei generatii in spiritul familiei particulariste. A condus timp de 30 de ani aceasta scoala.

Folosirea bugetelor de familie ca metoda de cercetare demografica, a deschis drum cercetarilor concrete si a relevat, pentru prima data, legatura dintre investigatia de teren si platforma teoretico-metodologica de actiune in spatiul social global.

Discipolii sai(14) au completat studiul monografic cu date privind mediul georgrafic, factorul demografic si structurile organizatorice ale muncii subiectilor investigati, relevand importanta observatiei, ca metoda de cercetare, si extinzand monografia si alte institutii economice si sociale, si chiar la

(14) Henri de Tourville (1834 – 1903); Edmond Demolins (1852 – 1907)intreprinderi. Astfel Henri de Tourville a elaborat un model de cercetare monografica pe care l-a

denumit “nomenclatura” pentru a individualiza mai mult cele 25 de capitole si cele peste 326 de aspecte (indici, in termenii sociologiei contemporane) derivate din aceste capitole in orizontul carora Tourville considera ca s-au cuprins toate elementele definitorii pentru un studiu monografic. Aceasta

101

nomenclatura, era propusa ca instrument “obiectiv” de cererea completa si cu valoare universala a mediului social, in optica autorului ea satisfacand toate exigentele pentru toate mediile sociale.

Dimitrie Gusti (1880 - 1955), adept initial al lui Fr. Le Play, s-a desprins de orientarea acestuia realizand o scoala monografica proprie cunoscuta sub numele de “Scoala monografica de la Bucuresti” in care a perfectioant metodele folosite in Institutul Social Banat-Crisana.

Disociindu-se de premisele metodologice ale lui Fr. Le Play care restrangea sfera demografiei la familiile din mediul industrial si restrangea analiza doar la viata economica oglindita in bugete, Dimitrie GUSTI a pus bazele monografiilor rurale ca unitati sociale complexe (Nerej, Vrancea, cea mai reprezentativa pentru satul de munte). Ulterior, cercetari monografice in mediul rural s-au realizat in SUA (1919 – 1930), Franta (1935), Germania (1927, o echipa de 12 studenti a intocmit monografia a 12 sate din valea Rinului). Valorificand achizitiile metodologice experimentate in mediul rural si rezultatele unei anchete desfasurate intre 1880 – 1890 in mediul rural american, sotii Lynd au realizat prima monografie a mediului urban cunoscuta sub numele de Middletown (orasel cu 36.000 locuitori, anul 1920). Punand accent pe aspectele ecologice si completand observatia cu teste, chestionare si interviuri, studiul monografica asupra acestei localitati urbane a fost reluat intre 1925-1935 ramanand o lucrare de referinta in domeniu.

Cat priveste rolul observatiei in cercetarea empirica, Dimitrie Gusti s-a remarcat prin contributia sa la elaborarea “regulilor observatiei sociologice militante”. Astfel conform lui D.Gusti, in explorarea empirica a universului social, observatia trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

1. sa fie sincera si obiectiva, inlaturand toate prejudecatile posibile;2. sa fie exacta, cuprinzand toate detaliile in unitatea diversitatii lor;3. sa fie verificata si controlata prin interventii experimentale;4. sa fie colectiva, prin aportul specialitatilor din toate domeniile vietii sociale, pentru a

asigura obiectivitatea, interdisciplinaritatea si corectitudinea datelor culese pe teren;5. observatorul trebuie sa fie bine pregatit teoretic in ceea ce priveste criteriile de selectare a

datelor;6. sa fie intuitiva si comprehensiva pentru a putea patrunde in esenta fenomenelor sociale

supuse investigatiei pe teren;7. intrucat cercetarea sociologica nu se reduce la colectarea si repertorizarea datelor,

observatia trebuie sa fie completata cu comparatia pentru a descoperi elementele ce pot conduce spre generalitati semnificative ale faptelor de viata culese din teren. “Vointa sociala, ca motivare a existentei, relatiilor si proceselor unitatilor sociale, nu este o constructie arbitrara a spiritului. Ea poate fi oricand descoperita si precis caracterizata prin raportarea manifestarilor economice, spirituale, politice si juridice, la ansamblul cadrelor extrasociale: cosmologic si biologic, psihic si istoric, ceea ce constituie legea paralelismului sociologic. Un intreit paralelism: inauntrul cadrelor, un paralelism intre cadrele extrasociale: cosmologic si biologic, pe de o parte si cele sociale: psihic si istoric, pe de alta parte; apoi un paralelism in sanul manifestarilor, intre cele constitutive: economice si spirituale, si regulative-politice si juridice; in sfarsit, un paralelism intre ansamblul manifestarilor si ansamblul cadrelor. Paralelism inseamna ca toate aceste categorii nu formeaza raporturi de subordonare logica si nici nu pot fi reduse unele la altele, adica nu formeaza intre ele inlantuiri cauzale, ci numai conditii reciproce, existentiale; ele nu pot fi intelese decat in unitatea lor structurala, ca totalitati sui-generis”.(15)

Scoala monografica de la Bucuresti este apreciata ca etapa calitativ distincta si calitativ superioara in dezvoltarea metodei monografice. In intreaga sa existenta (1920 - 1948) s-a particularizat prin urmatoarele contributii: a) fundamentarea teoretica a cercetarilor concrete prin operationalizarea premiselor investigatiei de teren; b) integrarea unor tehnici noi de investigare in cadrele normative ale metodologiei monografice; c) crearea unor modele mai simplificate pentru monografierea localitatilor rurale, urbane si a unor intreprinderi, conferind o arie mai larga de cuprindere metodologica a monografiei; d) pledoaria pentru trecerea de la descrierea si clasificarea rezultatelor, la explicatia sociologica a materialului documentar cules prin cercetarea de teren.

Echidistant atat fata de orientarile rationalist-speculative, cat si fata de metodologia empirist-factorista, D.Gusti a ramas in istoria sociologiei prin precizarile facute in legatura cu raportul optim dintre teorie si practica intr-o cercetare sociologica “militanta”. “Un cercetator de teren care e

102

insuficient pregatit teoretic aduna la intamplare faptele nesemnificative alaturi de cele semnificative, ingramadind un material care este mai mult un balast pentru stiinta decat un ajutor pentru lamurirea problemelor ei fundamentale. Daca ar fi altfel, invatatorii si preotii care traiesc ani de zile in cuprinsul unui sat, ar reusi sa intocmeasca monografii satesti de o valoare mult mai mare decat cercetatorii stiintifici de specialitate”(16). Respingand “sociografia” ca nesemnificativa pentru fondul problemelor sociale, Gusti s-a pronuntat transant “trebuie sa se puna capat si asa-zisei sociologii” de fotoliu sau cabinet “prin coborarea din frumosul si confortabilul turn de fildes in plina realitate vie, frumoasa si aspra, si urmarirea pe teren a torentului vietii, precum si complexitatea cateodata tragica

(15) Dimitrie Gusti: Pagini alese, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1965, p.117-118(16) Dimitrie Gudti: Op. cit,, p. 124a existentei pentru a-i descoperi coerenta interna si a-i prinde sensul si unitatea intima”(17).O recunoscuta contributie la dezvoltarea sociologiei ca stiinta vizeaza aportul lui D.Gusti la

realizarea primelor cercetari inter si multidisciplinare prin fundamentarea praxiologica a principiului imbinarii cercetarii cu actiune sociala militanta. Cine ar vedea si studia dosarele si fisele cuprinse in bogata noastra arhiva monografica ar intelege ca dosarul de observatie, a cunoasterii patrunzatoare si totale a vietii sociale romanesti, pe langa reinoirea viziunii sociale aduce indemnul de simpatie si de solidarizare cu tot ce se intampla si invata a ajuta. Observatorul clarvazator devine astfel cel mai miscat si devotat slujitor de mai bine, de ceea ce trebuie; de aceea cine intocmeste o monografie stiintifica, bunaoara a unui sat, “scrie o carte de iubire si de neclintita incredere”.(18)

Prezentand lucrarile lui D.Gusti de la prima cercetare monografica (Goice Mare, Dolj, 1923) si pana la documentele celui de-al XIV-lea Congres international de Sociologie(19) prevazut pentru 1939, la Bucuresti, un exeget roman(20) sintetizeaza intraga doctrina si modelul de cercetare monografica a lui D.Gusti dupa cum urmeaza:

(17) Dimitrie Gusti: Op. cit., p. 123 – 153;(18) Dimitrie Gusti: Op. cit., p. 156 –157;(19) Serie A: Les unites sociales; Serie B: Les villages (2 vol.); Serie C: Les ville; Serie D: Les village et la ville;(20) Petru Cristea: Metoda monografica in cercetarea realitatii sociale, Bucuresti, 1986, p.15

SOCIOLOGIA =stiinta a realitatii sociale prezente(studiaza)

REALITATEA SOCIALA PREZENTA (care va cuprinde)

GENEZA ACTUALITATEA =valori obiective

sau sauCADRELE ESENTA MANIFESTARILE

Naturale: Constitutive:COSMIC= natura VOINTA ECONOMICEBIOLOGIC=viata SOCIALA SPIRITUALE

Sociale RegulativePSIHIC=constiinta POLITICEISTORIC=timpul EXISTENTA ADMINISTRATIV-

JURIDICE-unitatii

103

- relatii- procese

LEGEA PARALELISMULUI SOCIOLOGIC- vointa

intre: - Cadre intre ele - Manifestari intre ele

TENDINTE SI PERSPECTIVE DE EVOLUTIE

REALITATEA SOCIALAVIITOARE

POLITICA ETICA

Sociologia, in conceptia lui D.Gusti, “este o stiinta a realitatii socialeconcrete si prezenta”. Termenul generic de “realitate sociala” cuprinde o sinteza de unitati

sociale care alcatuiesc “atomii sociali”. Cercetatorul social, realitatea sociala ii apare ca un complex de manifestari paralele acestor unitati sociale elementare. Aceste manifestari sunt conditionate in forma lor de cadre naturale sau sociale si sunt motivate de vointa sociala. Manifestarile sociale releva nivelul de civilizatie al colectivitatilor umane concret determinate spatial, geografic si social.

Raspandit pe arii foarte largi, in Europa, empirismul sociologic si-a gasit un nou centru de evolutie in mediul american ca urmare a declansarii razboiului mondial. Puse in serviciul armatei si al efortului de razboi, cercetarile sociologice americane si-au dezvoltat si perfectionat arsenalul metodic pus la punct in Europa, imbogatindu-l cu aportul tehnicilor moderne de calcul matematic si de prelucrare a datelor.

In acest context alocarea unor importante resurse materiale au permis finalizarea unor cercetari impresionante (The American Soldier) si au incurajat implicarea matematicilor moderne in cercetarea sociologica dominata de “Scoala controlurilor sociale” intemeiata de Ed.Ross (1866 – 1960), considerat ca fondator al sociologiei americane si al antropologiei culturale.

Treptat, sociologia americana a inceput sa fie dominata de cercetarea empirica lipsita de orice fundament teoretic. Sub pretextul evitarii oricarui risc de valorificare ideologica a diagnozelor sociologice, cercetarea sociologica a polarizat in raport cu doua mari curente:

a) curentul sociologic orientat catre investigarea grupurilor mici, reprezentat de Georges zHomas, Robert Bales si Leon Festinger;

b) curentul analistilor (survey analysts) reprezentat de Paul Laczarsfeld;Aflata in plina expansiune, sociologia americana a etapei la care ne referim “se orienta ferm spre

colectarea si adunarea faptelor nepasatoare fata de teorie si metoda, dupa noi instrumente si procedee de investigare nemijlocita a realului”…(21) Orientarea spre cercetari empirice nu au reusit sa se mentina in limitele legitimate epistemologic ale necesitatii studierii faptelor, ci a fost adesea, debordata de excese empiriste, de renuntarea la teorie, de alunecarea in descriptivism nestiintific de a ceea a fost numit “criza explicatiei”(22).Ca aspecte pozitive ale acestei etape amintim: diversificarea si rafinarea tehnicilor de investigare, generalizarea muncii in echipa si dezvoltarea cercetarilor colective de tipul celor initiate de D.Gusti si ramificarea cadrului institutional al muncii cu continut sociologic, ca urmare a diferentierii

104

si specializarii cunoasterii sociologice. Specializarea progresiva a cercetarilor de teren, dezvoltarea setului de tehnici si matematizarea criteriilor de evaluare si prelucrare a datelor a contribuit la cautarea si descoperirea identitatii proprii sociologiei in raport cu celelalte stiinte social-umaniste.

Refuzand orizontul conceptual al teoriei, empirismul american a evoluat spre o tehnologie a actiunii sociale particulare, descrierea probelmaticii sociologice a grupurilor mici, prelevand in raport cu aspectele globale ale societatii. “Noi nu am castigat inca o evidenta intr-o forma care sa ne permita integrarea ei teoretica cumulativa”(23).

Mai concesivi, A.Zaleznic si D. Moment(24) considera ca studiul grupurilor mici este in acelasi timp un studiu ale intregii societati redusa la scara din necesitati analitice.

Dincolo de aceste controverse, istoria sociologiei a inregistrat faptul ca empirismul american a obtinut cele mai importante realizari in explorarea grupurilor mici finalizate in “teorii de rang mediu” (R.Merton) si depasirea

(21) M.Cernea: Revista de filozofie, nr. 6/1968, p. 707;(22) Mihu Achim: Socilogia americana a grupurilor mici, Bucuresti, 1970, p.26(23) Mihu Achim: Op. cit. , p. 38(24) A.Zaleznic and D. Moment: The Dynamics of Interpersonal Behavior, New York, J. Willey,

1969diferentelor dintre stiintele naturii si stiintele sociale. Reprezentativa in acest sens este lucrarea

“Small Group Research. A.Synthesis and Critique of the Field”, New York, Holt, 1966, J.E.Mc.Grath, I.Altman.

O prima incercare de elaborare a unei teorii unitare asupra grupurilor este cunoscuta sub numele de “dinamica grupurilor” (Group Dynamics) pe baza careia a fost infiintat “Center of Group Dynamics” la Massachusetts Institute of Tehnology (care dupa 1947, moartea lui K.Lewin, s-a mutat la universitatea din Michigan).

Dinamica grupului ia ca punct de plecare teoria psihologica a campului careia (B) este o functie (F) a persoanei (P) si a mediului (E), astfel ca: B=f(P.E). Comportamentul individual, desi dependent de mediul natural si social, este profund marcat de evolutia in timp a optiunilor valorice ale grupului din care face parte. De aceea, comportarea unei persoane X, se defineste “ca o schimbare a unei stari a campului intr-o unitate data de timp dx”.(25)

Extrapoland aceste concluzii la nivelul microsocial, K. Lewin identifica in miscarea individului in spatiul social variabile care determina evolutia structurala a grupurilor. Studierea grupurilor sub aspect sociologic ar trebui sa se rezume la dezvoltarea tehnicilor de observare si masurarea a fortelor individuale care, prin compunerea lor, pot explica legile evolutiei grupurilor in spatiul social global. Intre individ si grup este o diferenta de grad, nu de calitate: ambele sunt variabile preponderent psihologice care explica echilibrul, coeziunea si comunicatia – acestea fiind problemele de grup care tin de competenta cercetarii sociologice.

G. C. Homans, incercand o depasire a nivelului strict descriptiv in analiza grupurilor, a incercat elaborarea unei metodologii de cercetare a tutror grupurilor mici considerate “microcosmos al societatii” globale. Pentru el abordarea grupului mic nu este scopul cercetarii sociologice ci doar mijlocul eficient pentru descoperirea cauzelor care explica geneza si formele comportarii sociale,

(25) G. C. Homans: The Human Group, N. Y., Harcourt, 1950, p. 110intrucat sistemul social are doua mari aspecte:1) sistemul extern, care cuprinde mediul fizic, tehnic si social;2) sistemul intern, adica „acea comportare a grupului care este o expresie a sentimentelor

reciproce dezvaluite de membrii grupului in cursul vietii lor impreuna”(26)

Interactiunea dintre aceste aspecte implica existenta unui optim care este conditia echilibrului social. Cercetand sursele tensionale si eliminandu-le de la nivelul microsocial al grupurilor, devine posibil echilibrul functional al sistemului social chiar la nivelul macrosocial al societatii industriale contemporane, in cadrul careia experimentul social de la Western Electric Company, Hawthorne, in apropiere de Chicago realizat de Elton Mayo (1880 – 1949) a insemnat un punct de reper pentru evolutia sociologiei ca stiinta.

105

Aceasta concluzie a fost impartasita si de alti specialisti ai grupurilor mici, precum Robert F. Bales: „grupul mic este o expresie a echilibrului social general care face legatura intre micro si macrosocial”. Echilibrul e rezultatul interactiunii grupurilor mici intre care organizarea si coordonarea circulatiei informatiei joaca un rol hotarator. Optimul social este functie de optimul informational, intre structurile organizatorice aflate in interactiune.

Ca metoda de cercetare el a propus „Interaction Process Analysis” in scopul promovarii unor mijloace experimentale de explorare analitica a tendintelor (tipice) care pot conduce la descoperirea unor regularitati susceptibile de a fi traduse in limbaj matematic si a realiza modele de aproximare succesiva a starilor si proceselor grupurilor mici.

Atentia preponderenta acordata investigatiilor de laborator si experimentale a contribuit la imbogatirea definitiilor operationale cu noi elemente de ordin metodologic si epistemologic.

Empirismul american a atins nivelul sau cel mai inalt si momentul (26) J. L. Moreno: Sociometry, Experimental method and Science of Society, in The Sociometry

Reader, The Free Press, of Glencoe, Illinois, 1960, p. 60maximei audiente internationale prin activitatea lui J. L. MORENO ( nascut la Bucuresti, 1902)

care a ramas in istoria sociologiei ca fondator al sociometriei definita de el insusi: „Sociometria este o axa cu doi poli. Capatul unui pol este indreptat spre descoperirea nivelurilor profunde ale structurii societatii, celalat este indreptat spre schimbarea bazei societatii potrivit cu faptele dinamice gasite in structura ei”.

In conceptia sa „universul social” are trei dimensiuni:1) societatea externa (external society) alcatuita din grupurile sociale reale concret structurate

ca: familia, atelierul, scoala, armata, biserica, etc.;2) matricea sociometrica (sociometric matrix), compusa din structura sociala generata de

relatiile sociale preferentiale dintre indivizi. Acestea pot fi evaluate prin intermediul sociogramelor care descriu configuratia spatiala a pozitiilor sociale individuale prin intermediul statusului sociometric rezultat din scorul fiecaruia obtinut in sociomatricea grupului

SA = ; unde SA = indicele expansivitatii economice

N-1 = numarul posibil de alegeri; N = numarul total de indivizi din grup.

3) sociomatricea defineste “realitatea microscopica” a spatiului social. Totalitatea efectelor antrenate de raporturile dintre “societatea externa” si “matricea sociometrica” defineste complexitatea “realitatii sociale”, care ca obiect de studiu al sociologiei nu poate fi redusa la structuri stabile sau la principii definitive. Ea este supusa unor influente multiplu conditionate care trebuie sa se regaseasca la nivelul mai multor etape ale cunoasterii sociale autentice dupa cum urmeaza:

a) socionomia – treapta cea mai inalta a cunoasterii sociale, are rolul de a valorifica toate elementele furnizate de celelalte niveluri in scopul descoperirii si formularii legilor societatii globale;

b) sociodinamica – studiaza structura grupurilor unice si a grupurilor inchise;c) sociometria – stiinta masurarii sociale a proceselor prin intermediul testului

sociometric, a psihodramei si al configuratiei spatiale;d) sociatria – preponderent aplicativa, se preocupa cu elaborarea terapiilor decizionale

menite sa insanatoseasca viata sociala.Ca urmare a proliferarii metodelor empirice a avut loc o deformare a obiectivelor

cercetarii sociologice inceputa a fi apreciata nu dupa contributia la rezolvarea unor probleme reale, ci dupa acuratetea si matematizarea metodelor folosite. De aceea, in alegerea tematicii prevala nu importanta sociala a fenomenului social, ci posibilitatea de a fi masurat. In acest context s-au dezvoltat tehnici de investigatie ca: metodele de ancheta, scalare, de masurare a atitudinilor, de interviu, de detectare a atributiilor, de analiza

106

factoriala, de analiza de continut, de studiu de caz, de prelucrare, de modelare.

Matematizarea sociologiei prin aportul lui Hubert M. Blalock si James Coleman a sporit capacitatea sociologiei de a face rencensamantul faptelor sociale si de a le prelucra statistic. Tocmai acest fapt l-a determinat pe Pitirim Sorokin (1889 – 1967) sa denunte empirismul ca factografie, testomanie, cuantofrenie, chestionaromanie.

Interesat mai mult de grupurile mici si de problemele de fond iminamente acestora, P. Sorokin afirma: “Deoarece sunt extrem de rare societatile ale caror straturi sociale sa fie complet inchise, in orice societate se manifesta mobilitatea verticala sau cele trei forme ale ei: economica, politica si ocupationala. Mobilitatea verticala intampina intotdeauna si peste tot anumite “rezistente” sociale, ceea ce face ca ea sa varieze in spatiu si timp. De aceea, nu exista o tendinta perpeua spre cresterea sau descresterea mobilitatii unei societati. Cresterea/descresterea mobilitatii variaza in functie de cauzele care determina o forma sau alta a mobilitatii sociale si care sunt: diferentele innascute dintre indivizi, diferentele dintre mediile sociale in care traiesc oamenii si faptul ca acestia traiesc permanent impreuna (living together). Efectele mobilitatii sociale sunt benefice pentru dezvoltarea intelectuala a indivizilor, pentru cresterea inventivitatii lor si a prosperitatii economice a societatii, precum si pentru optimizarea distributiei sociale a indivizilor; mobilitatea sociala are efecte negative asupra “compozitiei sociale a societatii” a comportamentului social si relatiilor moral – afective, precum si asupra integrarii sociale. Stabilitatea societatii este influentata atat pozitiv cat si negativ de mobilitatea sociala.(27)

Ca reprezentant al “integrismului sociologic”, P.Sorokin clasifica grupurile sociale in:a) grupuri inorganizate sau semiorganizate: public, multime;b) grupuri organizate:1) cu legatura mica2) grupuri biosociale: pe baza de varsta, rasa, sex;3) grupuri socioculturale: “de rudenie, lingvistice, economice, religioase, politice;4) cu legaturi multiple: familia, clan, natiuni, caste, ordine, clase.In replica, Mac Iver, in (The Elements of Social Science, 1921), luand drept criteriu finalitatea

asocierii deosebeste urmatoarele tipuri de grupuri:a) interese generale: asociatii filantropice;b) interese specifice speciei: familia;c) interese economice: agricultura, industria, comertul;

(27) Pitirim Sorokin: Social and Cultural Mobility, N. York, The Free Press, 1959, p. 139 – 152; 343; 495 – 540;

d) interese stiintifice si de educatie: scoli, universitati;e) interese de putere si prestigiu: partidele;In contextul denuntarii factologiei abuzive, intreprinse de P Sorokin, Paul Lazarsfeld a declansat

miscarea de reorientare teoretica a sociologiei americane in sensul depasirii marginirii empiriste spre care a indreptat-o abandonarea preocuparilor teoretico – metodologice din cauza implicarii nemijlocite in cercetarea de teren.

P. Lazarsfeld considera ca “din punct de vedere istoric trebuie sa distingem trei forte majore de examinare a obiectului social: analiza sociala, asa cum este practicata de observatorul individual; stiintele empirice organizate, mature, si o faza de tranzitie pe care o vom numi sociologia oricarei zone speciale a comportamentului social”.(28)

Stiinta sociala empirica, in aceasta versiune, are urmatoarele caracteristici:1) deplasarea accentului de la istoria institutiilor si a ideilor la comportamentul corect al

oamenilor;2) tendinta de a nu studia un sector uman izolat, ci de incerca in permanenta sa-l raportezi la

alte sectoare;3) preferinta pentru studiul situatiilor si problemelor sociale care se repeta fata de cele care nu

survin decat o singura data;

107

4) analiza preferentiala a evenimentelor sociale contemporane si nu a celor istorice.(29) In esenta este vorba de abandonarea “filozofiei sociale” in favoarea ancorarii in prezentul social, considerat dintr-o perspectiva aistorica, pentru a fi evaluat prin ipoteze care prin verificarea lor pe baza datelor colectate, pot deveni generalizari empirice. Ca “sarcini majore ale sociologiei moderne” ar fi, in

(28) P. F. Lazarsfeld: What is sociology?, Oslo, Universitets Studentkonter, Skrivemas kinstua, 1948;

(29) P. F. Lazarsfeld: Op. cit.aceasta conceptie: “sa organizeze cunoasterea realizata cu ajutorul unei teorii sistematice, sa

dezvolte metodele empirice pentru a masura gradul de regularitate a universului social si a explica conditiile de validitate ale tuturor proverbelor, dictoanelor si cunostiintelor asa-zis intuitive”(30)

Ca obiective ale sociologiei contemporane, Paul Lazarsfeld identifica:1. coerenta si precizia;2. “delimitarea obiectului” de studiu prin care P. Lazarsfeld intelege

cristalizarea unei metodologii eficiente;3. “clarificarea termenilor” prin explicarea tehnicilor de cercetare;4. asigurarea legaturilor dintre totalitatea tehnicilor de cercetare care si-au

dovedit validitatea;5. sistematizarea rezultatelor empirice prin formularea regularitatilor

statistice ca punct de plecare pentru noi ipoteze de cercetare;6. formalizarea rationamentelor sociologice prin “combinarea proprietatilor

elementare”7. analiza variabilelor.In analiza variabilelor contributiile lui P. Lazarsfeld au devenit indispensabile pentru cercetarile de

teren din toate domeniile si tocmai de aceea unanim recunoscute pe plan mondial. De importanta referentiala, care sa-si gaseasca locul si in istoria doctrinelor sociologice, amintim: procedeele de clasificare (taxonomice) ale desfasurarii spatiului de atribute, ale analizei multivariate sau “variabilei – test”, incercarea de a construi o teorie sociologica

(30) P. F. Lazarsfeld: Philosophie des sciences sociales, Paris Gallimard, 1970, p. 257;doar pe baza comandamentelor metodologice ale sociologiei empiriste, fapt posibil deoarece

teoria relativitatii “n-a fost, la drept vorbind, rezultatul exclusiv al descoperirilor de ordin material, ci, de asemenea al clarificarii conceptuale a notiumilor fundamentale”.(31)

Din aceasta cauza, sociologia lui P. Lazarsfeld a mai fost numita: “o practica metodologica” sau o “metasociologie”.

Considerarea cercetarii empirice nu ca scop ci ca secventa in reconstituirea conceptuala si metodologica a sociologiei reprezinta directia fundamentala a sociologiei americane contemporane, care influenteaza puternic miscarea sociologica europeana.

Dupa o prima faza de preluare mimetica a tuturor tehnicilor de investigare si prelucrare a datelor, sociologia europeana, indeosebi cea franceza, manifesta o tot mai vizibila tendinta de emancipare fata de modelul american. Astfel, spre deosebire de sociologii americani, preocupati preponderent de inovarea si perfectionarea tehnicilor de investigatie, cei europeni manifesta mai mari preocupari fata de integrarea metodologiilor de cercetare in teorii sociologice cu raza explicativa tot mai larga asupra unor fenomene sociale de importanta cardinala.

O astfel de reactie se inregistreaza chiar si in sociologia americana si ea isi are originea in structuralismul lui T. Parsons.

Diversificarea cercetarilor concrete a antrenat cristalizarea mai multor tipuri de cercetari, dintre care amintim:

a) cercetari explorative – urmaresc descoperirea unor noi campuri problematice si formularea unor ipoteze noi;

b) cercetari ce-si propun verificarea ipotezelor (hypothesis testing) – M. W. Riley;108

c) cercetari experimentale – B. Berelson;d) cercetari pe baza de esantion – G. A. Steine;(31) P. F. Lazarssfeld: Op. cit.,p. 384.e) cercetari pe baza de studii de caz;e) cercetari formulative (studii explorative) – descoperirea de noi idei;f) cercetari descriptive – explorarea intensiva a unor cazuri reprezentative;g) cercetari de verificare a unor ipoteze;h) cercetari globale (a full social system analysis);i) imbinarea cercetarii fenomenelor manifeste “deschise” (ouvert) cu cele “inchise” (couvert)

intr-o arie de investigatie menita de a dezvolta problematica aferenta grupurilor mici (R. A. Bales, R. D. Mann).

In prezent empirismul sociologic defineste tendinta de reducere a investigatiei sociologice la un simplu rencensamant al faptelor susceptibile de prelucrare statistica, relevandu-se a fi o orientare de factura neopozitivista. Negarea aportului constructiv al cercetatorului, considerat ca simplu inregistrator de fapte spontane, fara corelatie cu exigentele de ordin conceptual si metodologic reprezinta limita fundamentala a acestei orientari sociologice.

REPERE BIBLIOGRAFICE:

1. Primele mari incercari de descriere a spatiului problematic aferent vietii sociale sunt carcteristice pentru activitatea lui Seymour Lipset si Tocqeville, Alexis de: Dela democratie en Amerique (1835 – 1840); L’Ancien Regim et la Revolution (1856);

2.Frederic Le Play (1806 – 1882), inginer si inspector de mine. Opere principale: Les ouvriers europeens (1855); La Reforme sociale en France (1869); L’organization du travail (1870); L’organization de la famille (1870);

3. Dimitrie Gusti (1880 – 1955), profesor de sociologie, filosofie si etica la Universitatea din Iasi si Bucuresti. Ministru al Invatamantului (1932 – 1933), membru al Academiei Romane din 1919, apoi Presedinte al acestei institutii intre 1944 – 1946, membru al mai multor academii, institutii si societati de sociologie de peste hotare. Fondator al Scolii sociologice(monografice) de la Bucuresti, a fundamentat “metoda monografica” a abordarii multidisciplinare a subiectului pe “cadre” si “manifestari” realizand mai multe monografii ale satelor romanesti intre 1925 – 1948. Prin obtinerea legiferarii serviciului social (1939) a reusit sa institutionalizeze pentru prima oara in lume “cercetarea sociologica imbinata cu actiunea sociala practica si cu pedagogia sociala”. A fondat si condus “Asociatia pentru stiinta si reforma sociala” (1919 – 1921), Institutul social-roman (1921 – 1939); (1944 – 1948), Institutul Social Banat – Crisana, Consiliul national de cercetari stiintifice (1947 – 1948). Impreuna cu H. H. Stahl, V. I. Popa si C. Focsa a creat Muzeul Satului (1936). A infiintat si condus revistele: Arhiva pentru stiinta si reforma sociala (1919 – 1943); Sociologie romaneasca (1936 – 1944) care va reapare in serie noua dupa 1990.

Opere principale: Egoismus und Altruismus (1904); Die Sociologischen Betrehnugen in der neun Ethik (1908); Cosmologia elena (1929); Sociologia militans (vol.I, 1935; vol I si II, 1946); Cunosterea si ratiune in serviciul ratiunii, 2 vol. (1929; Problema sociologiei (1940); La sciene de la realite sociale (1941);

In acelasi timp in care Fr.Le Play se afirma cu monografiile sale, in Romania s-au realizat mai multe cercetari monografice deosebit de valoroase.

In ordine istorica, amintim pe Ion Ionescu de la Brad (1818 - 1891) care a studiat 3 judete: Agricultura romana in judetul Dorohoi (1866); Agricultura romana in judetul Mehedinti (1868); Agricultura romana in judetul Putna (1869);

Cercetarile acestui eminent om de stiinta au fost continuate de S.P.Radianu care a publicat lucrarea: Judetul Bacau – studiu agricol si economic.

In afara acestor doi mari oameni de stiinta, la care mai putem adauga si realizarile lui B.P.Hasdeu, o serie de alti profesori si invatatori anonimi au mai publicat mai multe monografii, din care amintim:

109

Romul Simu: Monografie a comunei Orlat, judetul Sibiu, anul 1985;Ioachim Munteanu: Monografia economica si culturala a comunei Gura Riului, judetul Sibiu,

1895;Victor Pacala: Monografia comunei Rasinari, 1915;Gadei: Monografia comunei rurale Bragadiru, judetul Ilfov, 1905;Neculai Daranga: Monografia comunei Targu frumos, judetul Iasi, 1916.Pe baza acestor cercetari a inceput sa se vehiculeze foarte frecvent ideea monografiilor partiale

care au antrenat atomizarea cercetarilor de profil.In replica Dimitrie Gusti a pledat teoretic pentru necesitatea unei sociologii de sinteza

care sa conduca spre o conceptie de sistem in cercetarea fenomenului social nu in maniera speculativa, ci prin imbinarea cercetarii empirice cu generalizarea teoretica prin articularea dimensiunii sociologice cu cea morala, politica si economica a fenomenelor studiate.

In acest sens, D.Gusti a propus monografia ca pe singura metoda cu relevanta stiintifica in cercetarea societatii prin integrarea praxiologica a celorlalte tehnici de explorare a fenomenalitatii sociale. Ca tehnici noi, propuse si experimentate cu succes de D.Gusti, amintim in primul rand arhiva sociologica destinata, in conceptia autorului, realizarii unei banci de date, repertorizate tematic, pentru a putea fi folosite la studierea longitudinala a fenomenelor. Catalogarea informatiilor prin intermediul acestei tehnici l-a condus in final, la ideea realizarii unei harti sociologice ca instrument operativ in facilitarea tipologiilor si in definirea mai clara a obiectului de studiu al sociologiei stiintifice.

Pe baza acestei conceptii a demarat realizarea unei harti sociologice a Romaniei, obiectiv ramas, din nefericire, doar schitat, dar care constituie un camp de afirmare pentru viitoarele generatii de sociologi. Acea “enciclopedie a satelor si oraselor” de care spunea D.Gusti ca avem nevoie atunci, reprezinta o nevoie tot mai presanta si in cel mai imediat prezent aflat in ora unor mutatii multiplu semnificative.

4.K LewinPlecand de la Berlin, s-a stabilit incepand cu 1932 la Stanford. Din 1935 incepe colaborarea

stiintifica si didactica la Universitatea din Iowa unde infiinteaza o serie de studii de psihologie a copilului (child Welfare Research Station), dupa 1940 la Massachusets Institut of Tehnology Center for Groups Dynamics, care, dupa 1947 se va muta la Michigan unde este si in prezent (Institutul continua si azi unele teme de cercetare pe care le-a initiat K Lewin in timpul vietii si activitatii sale stiintifice).

Opere principale: Field Theory in Social Science, Harper und Brothers, New York, 1951.

5. G.C. HomansNascut la Boston, Massachusets, in 1910, a urmat cursurile Universitatii din Harvard,

unde a si fost profesor si a desfasurat o bogata activitate de cercetare stiintifica in sociologia grupurilor mici.

Opere principale: An Introduction to Pareto; English Vilegers of the Thirtheen Century; The Human Group. Its Elementary Forms; The nature of Social Science, Harcourt, NY, 1967.

6. J.L. MorenoNascut la Bucuresti in 1892. A practicat medicina, a fost scriitor si s-a realizat ca sociolog in

SUA, dupa al doilea razboi mondial.Opere principale: Cine va supravietui (1934); Sociometria si randuielile culturale (1934);

Sociometria si stiinta despre om (1956); Culegere de sociometrie (1960);Psihodrama, 3 volume aparute intre 1959 – 1969.

7. Lazarsfeld, Paul FelixS-a nascut in 1901 in Viena, avand o dubla formatie stiintifica: de sociolog si statistician. Profesor

de sociologie la Universitatea Zcolumbia intre 1940-1962.

110

Opere principale: The Unemployd of Meryenthal (1932); Radio and the Print Page (1940); The People’s Crois (1948); Organizing Educational Research (1964); The Language of Social Research (1955); Incepand cu anul 1965, impreuna cu R.Boudon a publicat: Vocabulaire des sciences sociales; L’analyses empyrique de la causalite; L’analise des procesus sociax; The Algebra of Dichotomous System (1961).

8. Sorokin, Pitirim AlexandroviciS-a nascut in 1889 in Turcia aproape de Siktavkar, si a incetat din viata in 1968 la Winchester,

Massachusetts. A parasit Rusia in 1923 si s-a stabilit in SUA unde a publicat in 1945 “Society, Culture and Personality”.

Opere principale: Sociology of Revolution (1952); Social and cultural Dynamics (1937); Basic Trends of Our Time (1964); Sociological Theory of Today (1966); Manii si slabiciuni in sociologia moderna (1956).

111

STRUCTURALISM FUNCTIONALIST – CONTRIBUTIE LA CONSTITUIREA UNEI TEORII GENERALE A ACTIUNII

SOCIALE

I. CATEVA PRECIZARI ETIMOLOGICE

Structuralismul, ca termen, deriva din latinescul “Struere”= a cladi, a construi. Ca orientare metodologica este o creatie a secolului nostru si exprima aspiratia comunitatii stiintifice de a elabora o metoda universal valabila de abordare a fenomenelor si proceselor care compun realitatea obiectiva. Caracteristica principala o constituie prioritatea acordata evidentierii structurilor cu importanta definitorie pentru comportamentul sistemelor. Structurile sunt modelele ideale care exprima totalitatea raporturilor dintre elementele componente (diferente, opozitii, corelatii), iar sistemele definesc imaginea generica sub care poate fi prezentat ansamblul organizat al elementelor componente.

In prezent se opereaza o distinctie intre teorii structuraliste (care urmaresc premeditat eliminarea conotatiilor subiectiv-antropologiste explicand sistemele prin structurile si functiile lor, fara interes pentru continutul acestora) si metoda analizei structurale (care insista asupra procedeelor formale de evidentiere a structurilor ce confera identitate functionala sistemelor).

Criticat pentru neglijarea diacroniei in favoarea sincroniei (Gonseth, Goldman) structuralismul s-a afirmat mai intai in lingvistica (Ferdinand de Saussure si scoala lui), apoi s-a extins in toate domeniile: matematica (N.Bourbaki), biologie (Ludwing von Bertalanffy), studiul complexitatii relatiilor de rudenie dintre societatile primitive (CL Levi-Strauss), investigarea raporturilor culturale dintre subconstient si inconstient (J. Lacan) problematica filosofiei culturii (M.Faucault), geneza structurilor culturale si rolul acestora asupra sistemului social (A.Radcliffe-Brown, E.Evans Pritchard, G.Hurdock).

Dupa Cl. Levi-Strauss “esenta metodei structuraliste consta in construirea deliberata de modele abstracte prin dezmembrarea artificiala a obiectului de studiat si reconstruirea sa ulterioara in termenii unor proprietati relationale esentiale”.(32)

STRUCTURALISMUL FUNCTIONALIST AMERICAN

Aparut ca replica la marginirea empirista care domina sociologia americana, si, din dorinta manifesta de a solutiona “criza explicatiei sociologice”, structuralismul functional reprezinta o prima mare incercare de sinteza doctrinar-teoretica a contributiilor europene si americane la dezvoltarea sociologiei. De aceea, unii exegeti au si avansat ideea identificarii acestei orientari cu un adevarat compendiu de istorie a sociologiei.

Sintetic, aportul european apare prin categoriile sociologic elaborate de E. Durkheim (institutiile, normele, valorile = elemente coercitive de socializare), V.Pareto (structura actiunii sociale, echilibrul social, caracterul variabil si independent al functiilor), Max Weber (ideal-tipurile), A. R .Brown si B. Malinowski (functionalismul), autori pe care T. Parson I-a studiat chiar in Europa, la London Scool of Economics si la Universitatea din Heidelberg, iar aportul american prin particularitatile gandirii sociale americane in care s-a format.

In datele sale esentiale, structuralismul functionalist ramane, insa, o expresie teoretica a mentalului colectiv american in care toate influentele straine au fost asimilate critic, novator si cu mijloacele “traditionale” ale pragmatismului .

(32) G.T.:Studii documentare, Teorii si curente in filosofia si sociologia contemporana(5), Bucuresti, 1970, p.12, Studiu asupra lui Runciman; G.W.: What is structuralist?, The British Journal or sociology London, 20, nr. 3, September, 1969

In acest sens, analistii americani(33) ai locului si rolului lui T.Parsons in istoria sociologiei americane delimiteaza trei etape mai importante:

112

1. intre 1840 (inceputul “miscarii de stiinta sociala” americana) si 1865 (incheierea razboiului civil in America) cand se apreciaza ca au inceput sa se constituie premisele care vor conduce la constituirea sociologiei americane.

Caracterizata prin ecletism si preponderenta a elementelor de filosofie sociala, aceasta etapa a fost dominata de evolutionismul organicist a lui H. Spencer ale carui principii coincideau cu aparitiile de reforma sociala ale americanilor orientati spre schimbarea sociala (social change) a vechii Americi coloniale. Afirmarea teoretica si legitimarea sociologica a “ordinii sociale” (William Graham Sumner, Lester Frank Ward, Albion Woodbury Small, Franklin H. Gidings) continua pana la primul razboi mondial, incheind o perioada pe care Talcott Parsons o denumeste “protosociologie”.

2. Perioada interbelica a ramas in istorie prin emenciparea sociologiei americane de sub influenta teoriilor europene si orientarea in exclusivitate asupra solutionarii problemelor sociale (social problems) majore care confruntau societatea americana. Meopozitivismul (G.Lundberg, Stuart Dodd), behviorismul (J.B.Waston, E.a.Ross, F.G. Chopin, M.F.Nimcoff), ecologia umana (Scoala de la Chicago) reprezinta treptele de coborare de la teoria sociologica la preocuparile concrete ale investigatiei de teren. Sociometria si microsociologia au dat expresie practica acesteri orientari spre abordarea “in adancime” a fenomenalitatii sociale (W.Thomas si Fl.Znaniecki – taranul polonez in Europa si America; soti Lynd: problematica orasului mic Gunar Myrdal: situatia negrilor;).

Proliferarea metodelor si tenicilor de cercetare concreta ramane nota dominanta a acestei perioade.(33) L. L. Bernard and Jessie Bernard: Origins of American Sociology. The Socila Science

Movement in the United States, Thomas y Crowel Company, N. York, 1944

3. Dupa cel de-al II –lea razboi mondial, ca urmare a jonctiunii dintre progresele obtinute in rafinarea tehnicilor de investigare concreta si acumularile conceptuale cu continut eminamente sociologic, s-a declansat “revirimentul teoretic”. Ca reprezentant tipic al noii tendinte de elaborare a unei conceptii globale asupra destinului omului contemporan, sistemul lui T.Parsons marcheaza cel mai semnificativ moment de discontinuitate fata de descriptivismul factologic in care a degenerat empirismul sociologic.

Sub raportul continutului de idei, sistemul sau poate fi impartit, din necesitati de analiza, in trei niveluri:

I. Teoria actiunii sociale pleaca de la premisa determinarii intregii vieti sociale de catre ideile si valorile dominante. “Actiunea este un proces in sistemul actor-situatie care are semnificatie motivationala pentru actor, sau, in cazul unei colectivitati, pentru indivizii ei componenti… Aceasta inseamna ca orientarea proceselor de actiune corespunzatoare se bazeaza pe atingerea gratificatiilor sau evitarea frustrarilor actorului respectiv”(34). In sfera actiunii sociale intra, deci, totalitatea manifestarilor prin care individul (actorul) isi adecveaza mijloacele la exigentele atingerii scopului.

Ca elemente componente actiunea sociala prezinta urmatoarea structura: scopurile umane, situatia de actiune (conditii + mijloace), orientarea normativa (valori si norme).

Mijloacele si conditiile alcatuiesc latura conditionala, iar scopurile si normele, latura normativa a actiunii. Gradul de adecvare a mijloacelor la scop defineste rationalitatea actiunii sociale care poate fi:

a) rationalitatea intrinseca : atunci cand scopurile sunt atinse prin mijloace optime; de exemplu, actiunile economice, iar din punct de vedere istoric, perioada clasicismului, iluminismul, economia clasica engleza, pozitivismul).

(34) T. Parsons: The Social System, The Free Press, New York, London, ed. 1951, p. 4 b) rationalitatea simbolica : atunci cand scopurile sunt atinse imediat si uneori, doar partial.

Rationalitatea simbolica este o expresie a multiplei determinari a scopurilor care au o incarcatura nu numai rationala, ci si afectiva generata de pasiuni. Pasiunile pe care le pun actorii in atingerea scopurilor dau nastere la tensiuni intre individ si societate relevand diferenta dintre scopul individual si scopurile generale, aspect definit ca “problema hobbesiana” a ordinii. Integrarea in spatiul social este posibila prin valorile pe care societatea, in mod simbolic, le promoveaza ca legitime pentru alternativa actorului in spatiu social global. Valorile sociale circumscriu alternativele permisibile de miscare individuala in spatiul social conferind realism scopului si eficienta mijloacelor.

113

Complementar acestor “valori comune”, actiunea mai este orientata si de valori motivationale in care intervin trei categorii de factori:

1. rationali cognitivi prin care este perceput gradul de adecvare a situatiei la asteptarile individuale (need dispositions);

2. cathetici – prin care se formuleaza reactia individuala la situatia sociala determinata;3. evaluativi – valorile si motivatiile constituie forta motrice a orientarii natiunii.

Pe coordonatele subiective ale actiunii T.Parsons distinge patru momente importante ale actiunii: momentul axiologic-normativ, momentul cognitiv, momentul teleologic-finalist, momentul psihologic-motivational.

Sub aspectul comportamental, fiecare act uman implica o orientare motivationala si o orientare relevand faptul ca optimizarea gratificarii individuale trebuie sa aiba loc printr-un raport optim intre ego si alter-i. Evitarea mutuala a frustrarilor posibile este denumita de T.Parsons “paradigma a complementaritatii expectative”. Fiecare actor are, in spatiul social global, o raza de actiune concret determinata de prescriptiile rolului prin care isi aduce contributia la mentinerea echilibrului social. Prin integrarea expectativelor de rol cu valorile si normele sociale se ajunge la institutionalizarea rolurilor, societatea definindu-se ca o structura de roluri institutionalizate. Internalizarea valorilor sociale, ca proces de socializare, este forma de optiune individuala in fata unor “alternative structurale” ale actiunii sociale, cunoscute sub numele de variabile model (pattern variables).

Libertatea de actiune este, in esenta, o relatie sociala de alegere intre alternative, nu o creatie comportamentala sau de inovare structurala. Raportarea performanta a individului la spatiul social e posibila numai prin asumarea cerintelor functionale aferente rolului.

Relatiile sociale generate de actiunea sociala, T.Parsons le clasifica in:1). Relatii comunitare (bazate pe afect si respectul traditiei) si2). Relatii societale (bazate pe norme elaborate rational).

In studierea lor sociologul se raporteaza din necesitati metodologice la cinci perechi de tipuri abstracte de valori asemanatoare tipurilor weberine:

1. afectivitate – neutralitate afectiva;2. orientare catre colectivitate – orientare spre sine;3. universalism – particularism;4. calitate – realizare;5. specificitate – difuziune.Aria alegerilor posibile este reprezentata conform figurii de mai jos:

GROUPING OF PATTERNValue Orientation

Univesralism- Ascription –Particularism Archievment

Colective – Self

Difuseness- Neutrality-Specificity Affectivity

“Pentru a satisface imperativele functionale ale adaptarii, realizarii scopurilor, integrarii si continuitatii ei ca sistem social orice societate se structureaza in patru subsisteme: economic, politic, comunitar si socializator. Relatiile dintre aceste patru subsisteme (structuri) se desfasoara dupa legea ierarhiei cibernetice: partile cele mai bogate in energie detin cel mai mic volum de informatie si sunt

114

factori de conditionare a actiunii, in timp ce partile bogate in informatie sunt sarace in energie, avand insa rolul de factori de control al actiunii”.(35)

Cu modelele structurale (pattern variables) incepe cel de al doilea nivel de analiza a sistemului sociologic al lui T.Parsons.

II. Al doilea nivel de complexitate structurala a universului social il reprezinta structurile actionaliste ale vietii sociale. Integrate functional, acestea sunt: cultura, societatea ca sistem, personalitatea si organismul behaviorial, carora le corespund functiile de mentinere a paternului, de integrare, de atingere

(35) T. Parsons: The Social System, New York, The Free Press , 1951, p.205a scopului, de adaptare. Relatiile dintre aceste functii definesc paradigma functionala a actiunii,

conform careia fiecare componenta a actiunii sociale trebuie abordata din punct de vedere al cerintelor functionale (functional prerequests) care-i sunt specifice. T. Parsons identifica patru imperative functionale valabile in orice sistem social: 1) atingerea scopului (goal attainment; G); 2) adaptarea (adaptation; A); 3) mentinerea modelului (latent pattern maintenance; L); 4) integrare (integration; I).

Prin corelarea imperativelor functionale cu structuralitatea actiunii in functie de doua axe ale situatiei in care se desfasoara (intern/externa si instrumental – consumatoare) se obtine urmatorul model(36):

Instrumental

Universalism

Neutralitate

ConsumatorAfectivitateParticularism

Externe (nevoi)SpecificitatePerformanta

AAdaptare

GAtingereaScopurilor

Interne (nevoi)CalitateDifuziune

Latenta

L

Integrare

I

Acest model releva faptul ca integrarea unitatilor functionale intr-un sistem unitar al actiunii sociale este posibila numai prin respectarea a cel putin trei tipuri de conditii:

1. conditii de structura – care permit o stabilitate relativa a intregului sistem;2. conditii de ”realizare a functiilor” - implica activitati “instrumentale” (de realizare a

scopurilor) si activitati de “mentinere” (adaptare);3. procesualitatea – defineste diferentierile de rol din interiorul sistemului. In acest context actiunea sociala apare ca un subsistem al sistemului (36) I. Ungureanu, St. Costea: Introducere in sociologia contemporana, Bucuresti, Ed. Stiintifica

si Enciclopedica, p. 114global al intregii actiuni umane. “Actiunea este, astfel, vazuta ca realizandu-se intre doua

componente structurale ale unui sistem: actorul si situatia. Extinzand analiza la orice nivel al sistemului total de actiune sociala, conceptul de “actor” este extins pentru a defini nu numai personalitatile individuale in roluri, ci orice tip de unitati care actioneaza – colectivitati, organisme, sisteme culturale”. (37)

Componentele structurale ale actiunii, atat la nivel micro cat si la nivel macrosocial se gasesc dispuse intr-o ierarhie cibernetica in cadrul careia esentiale raman doua aspecte: schimbul de energie (input/output) si ierarhia de control prin care scopurile personalitatii coreleaza pozitiv cu comportamentul de rol. Actiunea, conceputa astfel, este un sistem ordonat de componente care se inradacineaza in lumea fizica si in organismul viu si care sunt controlate de patternuri si simboluri culturale. In scopuri analitice foarte generale, trebuie sa descompunem actiunea in patru subsisteme primare, pe care le vom numi sistemul cultural, sistemul social, personalitatea individului si organismul behaviorial. Acestea patru constituie o ierarhie de control, in ordinea enuntata, adica de la sistemul cultural “in jos”.(38)

115

Valorificand conceptele rezultate din construirea teoriei actiunii sociale – scopuri, situatie, orientarea normativa – care constituie cadrul de referinta (frame of referance) T. Parsons trece la “ilustrarea unor scheme conceptuale pentru analiza sistemelor sociale in termenii cadrului de referinta al actiunii”(39)

In construirea sistemelor, T. Parsons urmareste corelatia intre imperativele normative ale functiilor si modalitatile concrete de raportare a actorului la situatie si roluri. Sistemele sociale sunt un rezultat al integrarii sistemelor de actiune generate de diferentierile de rol, in urmatoarea succesiune: actorul, pe baza rolului prescris de imperativele functionale determina o situatie prin alegerea segmentelor, ce definesc situatia, in spatiul social. Structura raporturilor dintre actor si situatie conform orientarii actorului, defineste un sistem de

(37) T. Parsons: Sociological Theory and Modern Society, p. 194;(38),(39) T. Parsons: Sociological Theory and Modern Society, p. 194;actiune, iar prin interdependenta dintre aceste sisteme de actiune, ia nastere sistemul social

caracterizat prin tropismul sau spre echilibrul functional.Sistemele de actiune pot fi:1. sisteme ale personalitatii;2. sisteme sociale;3. sisteme culturale.Cand aceste sisteme se mentin integrate in raza acelorasi cerinte functionale prin resurse actionale

proprii, ele alcatuiesc “o societate”. Aceste resurse endogene ale sistemului sunt identificate de T. Parsons la nivelul “asteptarilor normative mutuale” care dau nastere rolurilor (ceea ce actorul face in raporturile sale cu ceilalti si care trebuie privit in semnificatia sa functionala pentru sistemul social” (40)) si statusurilor (“locul sau in relatiile din cadrul sistemului”(41)). Interdependenta dintre statute si rolurile de baza dau nastere structurilor societale si status – roluri care alcatuiesc fundamentul organismului social global. Analiza structural – functionalista (ca metodologie sociologica) vizeaza descoperirea tuturor raporturilor functionale dintre parte si intreg prin relevarea corelatiilor dintre structura statusurilor si realizarea rolurilor in raza celor patru cerinte functionale atingerea scopurilor, adaptarea, mentinerea modelului (patern) si integrarea. Ceea ce determina, in ultima instanta, actiunea, este nu motivatia individuala, ci normele “acceptate” de “cerintele functionale ale sistemului, semnificatia unei actiuni sau clase de actiuni trebuie inteleasa nu direct si primar in termenii motivatiei, ci in termenii reali sau probabili ai consecintelor pentru sistem”(42).

Fiecare componenta a sistemului social se structureaza conform functiei pe care o indeplineste in sensul exigentelor celor doua principii ale structuralismului functionalist: principiul teologic si principiul echilibrului, care actioneaza in sensul integrarii tuturor fortelor in sistem. Mecanismele principale ale inegrarii sunt: institutionalizarea, internalizarea, socializarea prin adoptarea

(40),(41),(42) T. Parsons: The Social System, p. 25;29

normelor si valorilor comune, controlul social. Relatiile interactive, desfasurate in arealul functional al imperativelor functionale, definesc esenta structurii sistemului social ca structura de roluri care se indeplinesc prin prisma “asteptarilor normative” generate de sistemul valorilor acceptate la nivel global. De aceea, imperativul functional cel mai important il reprezinta transmiterea universului simbolic creat de valorile definitaorii pentru sistem de la o generatie la alta pentru a asigura continuitatea modelelor de socializare si integrare in sistemul global.

Cultura apare, in aceasta perspectiva, un invariant structural care poate asigura perenitatea conditiei umane dincolo de formele organizatorice episodice.

116

Structura globala societati se construieste pe relatiile morale care la T. Parsons sunt prezentate ca sinteza intre relatiile instrumentale generate de rationalitatea intrinseca, si relatiile expresive determinate in continutul si forma lor de manifestare de catre rationalitatea simbolica. In spatiul global relatiile dintre ego si alter-I mai comporta, insa si o incarcatura eafectiva. Cand aceasta este institutionalizata si protejata normativ, poarta numele de solidaritate, cand se mentine informala imbraca formele loialitatii. In ambele cazuri structura morala se afirma ca singura cale de transformare a societati intr-o colectivitate lipsita de antagonisme. “Solidaritatea sociala” este prezentata ca principala modalitate de realizare a “scopurilor colective” in care individul se regaseste prin optiunile valorice proprii.

O forma “netipica” de raportare a individului la structuri, anume “raportarea negativa la structuri”, defineste continutul deviantei generata de o “contracultura” fata de cultura si universul simbolic existent. Ca principala forma de atenuare a deviantei T. Parsons propune “subsistemul controlurilor sociale”.

Normele culturale sunt criterii de ierarhizare atat a variabilelor structurale, cat si a imperativelor functionale care determina actorii sa actioneze spre “performante necesare pentru ca sistemul in chestiune sa persiste si sa se dezvolte”(43)

In analiza, atat a deviantei, cat si a controlului social T. Parsons recomanda ca punct de plecare imperativele “echilibrului social al sistemului”.(44) In functie de motivatie devianta este clasificata in patru tipuri principale corelate cu patru categorii de controluri sociale:

1. agresivitatea (agressivness) – corelata cu diferite forme de suportare;2. retragerea (withdrawal) – corelata social cu promisiunea;3. indeplinirea constrangerii (compulsive performance) – controlata social prin “negarea

reciprocitatii”;4. acceptarea constrangerii (compulsive acceptance) – controlata social prin “manipularea

situatiei”.Cea mai eficienta modalitate de controlare a diversitatii formelor de devianta o

constituie institutiile cu a caror analiza T. Parsons trece la nivelul al III-lea de abordare sociologica a fenomenalitatii sociale.

III. Evolutia structurala are ca obiectiv relevarea modalitatilor de trecere de la microstructuri generate de interferenta psihicului, socialului si axiologicului in raza de actiune a actorului, la macrostructuri rezultate prin compunerea imperativelor functionale la nivelul structurilor globale ale sistemului social.

Prin extrapolarea paradigmei complementaritatii expectativelor, specifica actorului, la nivelul relatiilor dintre componentele sistemului social global, T. Parsons identifica patru mari subsisteme: subsistemul cultural, comunitatea sociatala, politica, economia. Sintetic, paradigma structurala sistemului social se prezinta astfel:

(43) T. Parsons: The Social System, N. Y., The Free Press, 1951, p. 26;(44) T. Parsons: The Social System, N. Y., The Free Press, 1951, p.250.

Functie A. Subsitemul B.cultural

Elemente C.Structurale

I. Mentinerea patternului si Subsistemul valorilor si VALORI117

atenuarea tensiunii normelor prin care se mentine patternul

II. Integrarea Comunitatea societala NORMEIII. Atingerea scopului Politica COLECTIVITATIIV. Adaptarea Economia ROLURI

Aceste structuri sunt echivalentele, la nivel macrosocial, ale culturii, sistemului social, personalitatii si organismului behavioral care articuleaza actiunea la nivel microstructural. Aceste echivalente servesc lui T. Parsons pentru a demonstra faptul ca autoreglarea si echilibrul sistemului social global se infaptuiesc printr-o transmitere de legitimare, autoritate, energie si informatie intre subsisteme similar cu transmiterea informatiei intre actori. De aceea, ca si la nivel micro, la nivel macrostructural valorile legitimeaza normele care prescriu modele de comportament pentru fiecare colectivitate in scopul integrarii generale in sistem. Ierarhia cibernetica ce se stabileste intre subsisteme prin articularea functionala a controrilor cu resursele interne de energie consolideaza sistemul social global transformandu-l intr-o societate suficienta siesi ( a self – sufficient society).

Fiecarui subsistem ii corespunde o stiinta sociala dupa cum urmeaza:a) antropologia studiaza subsistemul mentinerii patternului cultural;b) sociologia isi rezerva ca domeniu al competentei epistemice comunitatea societala;c) sociologia politica : subsistemul politic;d) economia studiaza rationalitatea instrumentala a actorilor in rolurile specifice

subsistemului economic.Dezvoltarea sistemului social global presupune, in conceptia structuralismului

functional, o permanenta diferentiere de roluri in sistemele de valori cu scopul asigurarii echilibrului social si a unei structuri globale constante. In acest sens, T. Parsons identifica patru tipuri de structuri sociale in istoria societatii umane: societatea latino – americana, societatea “idealista” germana, societatea chineza traditionala, societatea americana moderna. Schimbarea sociala (social change) actioneaza numai la nivelul sistemului de a concepe lumea iar directia schimbarii este rationalizarea conceptiilor umane, nu schimbarea structurilor.

Evolutia structurala comporta o redistribuire functionala a unor structuri evolutionare universale (evolutionary universals) in sensul cresterii potentialului adaptiv al actorilor la complexul structurilor care definesc sistemul social concret determinat. Ca principale structuri universale ale societatii moderne, T. Parsons enumera: birocratia, sistemul juridic modern, pietele economice si democratia.

In mod rezumativ, principalele subsisteme sunt urmatoarele:1.Subsistemul cultural cuprinde: credinte, idei, teorii si simboluri care creeaza roluri

si functii sociale specializate. La baza sa sta cultura prin care T. Parsons intelege: “Scheme ordonate de sisteme de simboluri, care sunt obiecte ale orientarii actiunii ce devin comportamente internalizate ale personalitatii si tipare institutionalizate ale sistemelor sociale”(45). Cei trei factori functionali care opereaza la nivel microstructural (cognitivi, cathetici, evaluativi) stau la baza a trei tipuri generale de forme culturale:

118

a) sistemele de credinta (belief sistems) in cadrul carora credintele existentiale sunt fundamentale. Acestea pot fi: credinte empirice,

(45) T. Parsons: The Social System, p. 327intemeiate pe valorile stiintei orientate fie cognitiv (in stiintele naturii), fie expresiv

si evaluativ (in ideologie) si credinte nonempirice, prezente in demersurile filosofice si religioase.

b) sistemele de orientarea spre valori cuprind reperele normativ axiologice care legitimeaza miscarea actorului in spatiul si optiunile valorice individuale.

c) sistemele de simboluri expresive au un rol instrumental deoarece exprima codificat nevoi (need – disposition) si activitati specific umane. Ele ajuta la o mai corecta comunicare intre actori prin incarcatura umana aferenta fiecarui simbol “sistemul simbolurilor trebuie sa aiba un aspect normativ…ca sa mentina conformitatea cu standardele sistemului”(46). Ocupatia, de exemplu, este un criteriu al stratificarii sociale, rangul social fiind stabilit in functie de modul si gradul in care actorul evalueaza valorile comune care garanteaza echilibrul sistemului global. “Diferentierea structurala a unui sistem social intr-un sistem ocupational poate fi denumita complex instrumental”, avand ca elemente componente: ocupatia, schimbul, proprietatea.

Stratificarea sociala, prezentata ca “stratificare functionala” face redutanta, in conceptia lui T. Parsons, abordarea clasica a societatii impartite in clase sociale. Societatea moderna a inlocuit solidaritatea de clasa cu solidaritatea nationala.

2) Subsistemul politic constituie obiectul epispemic al sociologiei politice in cadrul careia categoriile de putere, forta, influenta, s.a., sunt utilizate pentru a explica fenomene ca: mecharthismul, fascismul, segregatia rasiala in America, sistemul politic bipartit american.

Consecvent optiunii sale metodologice conform careia realitatea sociala (46) T. Parsons: The Theory of symbolism in Relation to Action, in Working Papers,

p. 41;este o unitate functionala intre un plan real si un plan simbolic, T.Parson considera

ca miscarea individului in mediul sau (environment) este determinata de modul cum isi foloseste “resursele de putere” de care dispune. In societate exista o “banca a puterii” in care fiecare actor detine controlul in calitate de “actionar”, puterea fiind, “capacitatea unui sistem social de a-si mobiliza resursele pentru a atinge scopuri colective”. In acest context, “solidaritatea sociala” este asigurata pentru obligarea (bindigness) la care consimte actorul sa raspunda cerintelor functionale ale sistemului, codificate in simbolurile normativ-axiologice acceptate ca legitime.

Activitatea politica semnificativa se desfasoara prin intermediul institutiilor care pot fi: a) rationale: cu atributii precise in definirea statuturilor si rolurilor care contribuie nemijlocit la stabilitatea sistemului, echilibrand situatiile tensionale care apar in viata sistemului social; b) regulative: reglementeaza raporturile optime dintre interesele actorilor si imperativele functionale ale sistemului; c) culturale: detin intreaga autoritate in pastrarea “patternurilor” orientarilor valorice morale care asigura coeziunea tuturor subsistemelor in raza de influenta a sistemului considerat. Pentru aceasta actioneaza componentele numite “universale”. Cele mai importante universale (evolutionary universals) din punct de vedere politic sunt: 1) stratificarea sociala; 2) legitimizarea culturala si instutionalizarea culturii; 3) organizarea birocratica a guvernului, banilor si pietei;

119

4) generalizarea normelor universale de comportament (norme tehnice) aferente birocratiei; 5) asociatiile democratice.

Ideologia are trei functii: a) articularea sistemelor sociale cu cele culturale; b) facilitarea acceptarii profesionistilor de catre grupele non-profesionistilor; c) definirea si constientizarea rolurilor in acord cu sistemul de valori intitutionalizate.Ca parte a sistemului social, votul are rolul de a structura mediile simbolice care mediaza procesele de interactiune sociala orientandu-le catre “mutatiile functionale” impuse de necesitatea echilibrului social global.

3) Subsistemul economic, ca obiect de studiu al economiei, este alcatuit din doua nivele: 1) “sistemul social tehnic sau primar”; 2) “sistemul managerial-institutional”, cu atributii exprese in mentinerea modelelor de comportament profesional specifice marilor intreprinderi si organizatiilor bussinesului.

“La baza structurii (at the bottom)”, sistemul social isi are radacina in individul uman concret – ca organism fizic actionand intr-un mediu fizic. Acest individ ca personalitate participa in procesul interactiunii sociale prin intermediul rolurilor sale variate. Rolurile sunt organizate si dirijate in sensul formarii de colectivitati reglementate de norme tot mai institutionalizate pe masura ce urcam in ierarhia sociala.

In varful sistemului (at the top) este societatea ca sistem, total organizata ca o unica colectivitate politica si institutionalizata dupa un sistem de valori, mai mult sau mai putin integral”47.

Procesele economice au o importanta deosebita in trasarea “limitelor mentinerii” (boundary maintaining) sistemului in conformitate cu regulile dupa care patternurile definesc structurile relationale ale expectatiilor de rol. In acest context, cele cinci orientari de validare apar particularizate la domeniul economic ca: 1) dilema a gratificatiei si disciplinei; 2) dilema interesului privat versus colectiv; 3) dilema alegerii intre tipurile/standardele orientarii de valoare; 4) dilema alegerii intre modalitatile obiectului social; 5) definitia scopului/interesului fata de obiect.

Valorile fiind fundamentul sistemului social, explica si imperativul lui homo economicus (Pantaleone) prin “optimizarea gratificatiei” prin T.Parsons incearca o sincronizare a intereselor individuale ale actorului supus presiunilor normative ale sistemului global de actiune.

(47) T. Parsons: General Theory in Sociology today, New York, 1960, p. 9;Analiza sociologica a susbsistemului economic trebuie sa se restranga la abordarea urmatoarelor

probleme: 1) problema diponibilului, adica a mecanismelor si a finalitatii schimbului de procese si servicii disponibile; 2) problema “remunerarii”, respectiv definirea cuantumului de insusire legitima de catre actor a unei parti din suma de produse si servicii disponibile in societate; 3) problema accesului la bunuri si a mecanismelor care asigura competitia in productia si schimbul eficient de bunuri si servicii; 4) problema definirii drepturilor de posesiune.

Aceste patru categorii de probleme devin rezolvabile, conform teoriei lui T.Parsons, numai in cadrul “sistemului monetar de schimb” intemeiat pe exigentele rationalitatii instrumentale. Sub aspect sociologic “cooperarea este un mod mai puternic de integrare a activitatilor instrumentale decat este schimbul. Ea inseamna impletirea activitatilor sau contributiilor intr-un asemenea mod, incat produsul sa fie o unitate care poate intra intr-un proces de schimb”48.

Rationalitatea instrumentala genereaza o structurare a tipurilor de relatii pe trei nivele: 1) tehnologia: cuprinde produsele tehnologice care asigura logistica productiei moderne; 2) economia: cuprinde totalitatea relatiilor de productie si de schimb; 3) organizatia: care polarizeaza ansamblul relatiilor de cooperare. Cooperarea, ca un element indispensabil schimbului economic poate imbraca forma: loialitatii, atasamentului, sau a solidaritatii, ipostaza din urma fiind rezultatul institutionalizarii relatiilor de cooperare. Cand interesele economice ale actorilor nu sunt afectate, sistemul social este o unitate organica, vertebrala, generand comportamente solidare din partea actorilor.

120

Subsistemul religios: ca parte competenta a sistemelor de credinte si idei specifice sistemului social global, are la T.Parsons un rol important in “intemeierea semnificatiei”(grounding of meaning) lumii reale. Religia raspunde nevoii organice a omului de a-si explica diferenta intre asteptarile umane si cadrele normative ale existentei sale. Preluand distinctia metodologica dintre

(48) T. Parsons: The Social System, p. 72;judecatile existentiale si cele de valoare de la E.Durheim, T.Parsons releva functia integratoare a

religiei definita ca o structura perena, in masura sa depaseasca oscilatiile si cautarile valorice atat de caracteristice conditiei individului aflat sub semnul contingentei. Atitudinea religioasa semnifica experimentarea individuala a drumului catre aflarea sensului si valorii existentei umane in Univers.

Raspunzand criticilor sai pentru aspectele conservatoare imanente conceptiei sale, centrate pe ideea mentinerii echilibrului sistemului social global in orice conditii, T Parsons a dat o replica ce merita reflexie responsabila si incarcata de profesionalism din partea celor implicati in reconstructia epistemica a destinului sociologiei moderne: “sociologia nu este suficient de maturizata conceptual pentru a explica schimbarea sociala”… Ea poate, potrivit acumularilor teoretico-metodologice de care dispune in prezent sa explice numai schimbarile din interiorul sistemului, nu si schimbarea sistemului insasi, aspect pe care, de altfel, nici o stiinta socio-umana nu este pregatita sa-l explice.

Este aceasta problema pe care discipolii sai vor incerca sa o puna in ecuatia conceptuala si metodologica pentru a incerca unele solutii.

In istoria sociologiei, parsonsismul (cum defineste R.Friederich49) contributia lui T.Parson la dezvoltarea sociologiei a constituit “ortodoxia sociala” a deceniului cinci si sase ale secolului al XX-lea.

REPERE BIBLIOGRAFICE

Talcot Parsons s-a nascut la Colorado Springs, in anul 1902, unde tatal sau oficia ca preot. In 1924 a devenit absolvent al Amherst College, unde a avut prilejul sa audieze pe Clarance Ayers (filosofie, problema “ordinii morale”), C.Cooly (psihologie sociala), Walter Hamilton (economist) de la care a descifrat

(49) Robert Friederch: A Sociology of Sociology, The Free Press, New York, 1970, p.13importanta sociologica a activitatii economice. In 1925 a urmat London School of Economics

unde a studiat sociologia cu L.T.Hobhouse, teoria institutiilor economice cu Mirris Ginsberg, antropologia cu Bronislaw Malinowski. In 1926 a aprofundat problematica sociologiei germane la universitatea din Heidelberg unde va ramane marcat de opera lui Max Weber, Ferdinand Tonnes, Georg Simmel, Werner Sombart. La Heidelberg si-a luat doctoratul cu o tema despre “Conceptul de capitalism in teoriile lui Max Weber si Werner Sombart”.

Cariera didactica si-a inceput-o la Amherts College apoi la Universitatea Harvard la departamentul de stiinte economice, iar in 1931 in cel de Sociologie. In 1944 obtine titlul de profesor de sociologie, iar in 1946 devine seful catedrei de “relatii sociale” la Universitatea Harvard. In 1949 a fost ales presedintele “Asociatiei americane de sociologie” afirmandu-se ca personalitate de referinta in sociologia mondiala.

Opere principale:

1. T. Parsons: The Structure of Social Action, 1968, The Free Press, New York, 2. vol;2. T. Parsons: The Social System, The Free Press, N ew York, 1951;3. T. Parsons: Essay in Sociological Theory, The Free Press of Glencoe, London, 1964;4. T. Parsons: Structure and Process in Modern Societes, Illinois, The Free Press of Glencoe, 1960;5. T. Parsons: Social Structure and Personality, The Free Press, London, 1965;6. T. Parsons: Societes. Evolutionary and Comparative Perpectives, Foundation of Modern Sociological Series, New York,

1966;7. T. Parsons: Politica and Social Structure, The Free Press, New York, 1969;8. T. Parsons: Sociological Theory and Modern Society, The Free Press, New York, 1967;9. T. Parsons; Edward Shils (ed): Toward a General Theory of Action, Harward University Press, Cambridge,

Massachusetts, 1954;

121

10. T. Parsons; Robert F. Bales; Eward Schuls: Working Papers in the Theory of Action, The Free Press, New York, London, 1953;

11. T. Parsons; Neil Smelser: Economy and Society. A Study in the Integration of Economic and Social Theory, The Free Press, London, 1965;

12. T. Parsons: The System of Modern Societes, Englewood Cliffs, New Jersey, 1971;13. Istorii ale sociologiei americane:14. Harry Elmer Barnes: An Introduction to the History of Sociology, Abridged Edition, Phoenix Books, The University of

Chicago and London, 1966;15. Howard Becker and Harry Elmer Barnes: Social Thought from Lore to Science, New York, 1961, 3 vol.;16. Howard Becker and Alvin Boskof: Modern Sociological Theory in Continuity and Change, New York, 1943;17. L. L. Bernard and Jessie Bernard: The Origins of Americans Sociology, New York, 1943;18. Emory S. Bogardus: The Development of Social Thought, New York, 1960;19. Henry Steel Commager: The American Mind. An Interpretation of American Thought and Character Science the 1800’s,

Yale University Press, 1963;20. Robert B. Downs: Books that Changed America, Harper and Row, New York, 1964.

122

IPOSTAZE ALE SRUCTURALISMULUI FUNCŢIONALIST

Disociindu-se polemic de unele aspecte de fond ale concepţiei lui T. Parsons, al cărui student a fost, R.K. Merton marchează cea mai semnificativă disidenţă printre discipolii acestuia, prin încercarea de a dezvolta structuralismul funcţionalist.

Principala sa reuşită, din punct de vedere al istoriei ideilor contemporane, rămâne definirea relaţiei dintre cercetarea empirică şi teorie ca problemă fundamentală a sociologiei .

Asimilând novator aparatul conceptual propriu analizei funcţionale a structurii sociale, R.K. Merton este autorul unei concepţii originale privind aportul sociologiei la rezolvarea problemelor actuale ale societăţii contemporane. Premisele pe care îşi construieşte concepţia poartă numele de postulate şi pot fi rezumate astfel:

I. Tendinţa internă a sistemelor către echilibrul structural are eficacitate maximă doar la nivelul sistemelor primare. Odată cu creşterea gradului de diferenţiere structurală, cerinţele funcţionale nu mai pot fi îndeplinite decât parţial. Apariţia elementelor tensionale între componentele tuturor sistemelor relevă arii potenţiale de acţiune a unor componente noi pe care R.K. Merton le numeşte disfuncţii. Disfuncţiile nu trebuie calificate ca momente de patologie structurală, ci ca secvenţe naturale ale procesului de schimbare prin care se realizează reformele instituţionale.

II. Fiecare componentă a sistemului are o funcţie concret determinată, dar nu toate elementele componente sunt funcţionale din punct de vedere al tuturor cerinţelor structurale. Astfel, dacă pentru o structură un element este funcţional, el poate apare ca afuncţional sau chiar disfuncţional pentru alte structuri ale aceluiaşi sistem.

III. Orice sistem conţine un set de alternative funcţionale: un element poate îndeplini mai multe funcţii după locul pe care-l ocupă în structuri. Aceste alternative funcţionale asigură coeziune şi longevitate structurală sistemelor. Cunoaşterea şi utilizarea eficientă acestora defineşte domeniul de competenţă a inginerului social care, ca profesionist în proiectarea şi întreţinerea structurilor sociale trebuie să aibă în vedere, alături de funcţiile dominante şi funcţiile latente, funcţiile manisfeste, disfuncţii, componentele anatomice şi stările de dezechilibru temporar. Permanenta restructurare a raportului dintre teorie, metodă şi structurile sociale, impusă de practica socială, necesită o foarte riguroasă cunoaştere a corelaţiilor dintre componentele structurale şi cerinţele funcţionale ale sistemelor instituţionale ce urmează a fi practicate. Pentru a acoperi aria de semnificaţii a acestor corelaţii, R.K. Merton foloseşte un concept care îi aparţine: paradigmă . Ca model formal de analiză a efectelor, posibile, în spaţiul social grobal ale parametrilor funcţionali ai structurilor proiectate paradigma îndeplineşte, în egală măsură, rolul de metodologie de cercetare a gradului de integrare funcţională a structurilor existente, cât şi a metodologiei de creare a unor noi structuri. %n această accepţiune, cu valenţe metodologice, analiştii lui R.K. Merton au definit paradigma ca "nucleul central de concepte" şi procedee de analiză funcţională care crează o logică operatorie şi un cod al analizelor funcţionale prin care se ierarhizează faptele şi se clasifică structurile.

Prin intermediul paradigmei, stadiul actual al dezvoltării sociologice, ca ştiinţă, ar permite depăşirea limitelor empiriste prin construirea, pe baza investigaţiilor concrete, de teren, a unor teorii de rang mediu 105 specifice fiecărui domeniu de activitate umană.

Aspiraţia parsonisiană de a construi o teorie generală a acţiunii sociale nu poate fi îndeplinită deoarece "sociologia n-a ajuns la Einsteinul ei pentru că nu l-a avut niciodată pe Kepler", Compte, Spencer, şa, făcând parte din istoria sociologiei nu pot oferi metode şi tehnici de abordare eficientă a fenomenalităţii sociale.

105 Expresia circulă în toată sociologia: Teories of the middle range (America); Theorien der mittlern Reichweite (Germania); theories de portee moyenne (sociologia de limbă franceză)

123

%n stadiul actual , cea mai mare performanţă ştiinţifică la care se poate accede sociologia este elaborarea unor teorii de rang mediu validate ştiinţific pentru toate subsistemele sistemului social global . "Noi putem conchide că sociologia va avansa pe măsură ce preocuparea sa majoră va consta în dezvoltarea unor teorii speciale, şi ea riscă, dimpotrivă, să bată pasul pe loc dacă se orientează doar către teoria generală"106. Aceste construcţii teoretice “de rang mediu” sunt secvenţe, etape de trecere de la teorii “particulare asupra unor serii limitate de date, la elaborarea unei scheme conceptuale mai generale, susceptibilă de a consolida ansamblurile teoretice particulare”107.

Cât priveşte raportul dintre cercetarea empirică şi fondul conceptual al sociologiei, teoria vizează definirea:

1) metodelor, tehnicilor şi procedeelor adecvate cercetării de teren;2) ipotezele de lucru , care definesc sistemul de referinţă al "universului anchetei";3) operaţionalizarea conceptelor cu care se va opera atât în teren, cât şi în redactarea

diagnozei (analizei conceptuală);4) interpretările post-factum - constau în colecţionarea datelor, obţinute din teren în

funcţie de semnificaţia lor pentru tematica cercetării;5) generalizările empirice - redau relaţiile descoperite, pe baza băncii generale de date,

între variabilele urmărite pe parcursul investigaţiei. Stabilitatea corelaţiilor dintre variabile poate conduce la descoperirea repetiţiilor şi la formularea unor constante, singurele care pot oferi şi conferi conţinutul legitim unei teorii asupra vieţii sociale.

Pe aceste coordonate, paradigma face posibilă evitarea a două riscuri: înregistrarea mecanică, de grefier, a datelor, pe de-o parte, pe de altă parte evadarea din realitatea concretă în universul abstract şi speculativ al teoriei.

%n acest sens, paradigma conţine şi un însemnat potenţial explicativ prin dezvăluirea legăturilor obiective dintre cauzele şi consecinţele fenomenelor. Cercetarea empirică nu se limitează la rolul pasiv de a verifica şi controla teoria, ci ea îndeplineşte cel puţin patru funcţii majore, care contribuie la dezvoltarea teoriei:

1) teoria iniţiază: 2) reformulează: 3) reorientează; 4) clarifică teoria iniţială 108.%ntrucât în spaţiul social real funcţiile şi disfuncţiile sunt interdependente, paradigma

promovează ca existenţă metodologică, abordarea întregii complexităţi a fenomenului supus investigaţiei.

Paradigma analizei funcţionale cuprinde: fenomenele sociale repetabile cărora l-i se atribuie funcţii (procese, structuri, grupe, roluri), motivaţia, scopul, consecinţele latente sau manifeste ale îndeplinirii sau neândeplinirii funcţiilor, "mecanismele" prin care funcţiile devin realizabile: ierarhizarea rolurilor, a valorilor, a impertivelor normative, diviziunea muncii, dinamica socială. "Analiza contextului structural" presupune studierea tuturor influenţelor concrete dintre părţile componente şi întreg fără raportare la prejudecata parsonsiană a echilibrului aprioric al sistemului ...

Cu aceste precizări, R.K. Merton consideră că a reuşit să facă din structuralismul funcţionalist o teorie şi o metodă eminamente obiectivă şi complet dezideologizată întrucât schimbarea socială este posibilă în limitele reformării instituţionale prin social engineering .

Pentru a demonstra virtuţile euristice şi explicative ale comcepţiei sale, R.K. Merton particularizează paradigma analizei structurale la câteva probleme sociale majore ale societăţii americane contemporane, precum:

1) starea anomică şi grupurile de atitudine aferente acesteia la nivel social.O perspectivă integral sociologică asupra anomiei sociale presupune renunţarea la

considerarea acesteia ca efect al insuficienţei controlurilor sociale sau al dispariţiei episodice a normelor. Anomia este o starea generalizată de adaptare parţială a componentelor structurii

106 R. K. Merton: Social Theory and Social Structure, Glencoe, Free Press, Illinois, 1959, p.9107 R. K. Merton: Social Theory and Social Structure, p.9-12108 R. K. Merton: Social Theory and Social Structure, p.103

124

sociale la prescripţiile normative optim proiectate. Pentru a releva dimensiunile sociologice ale stării de anomie, R.K. Merton împarte structura socială a acesteia în două structuri:

A. Structura culturală a scopurilor şi mijloacelor în cadrul căreia se indentifică:a) scopuri legitime - încadrate social într-o ierarhie integrată de valori; b) mijloace de atingere a scopurilor. Mijloacele pot fi: legitime, prescrise, preferate sau

tolerate, ori proscrise. Când scopurile legitimate social sunt atinse prin mijloace acceptabile , societatea este bine integrată ; în caz contrar societatea se găseşte într-o stare anomică. Starea anomică mai poate fi generată şi de disproporţia dintre dimensiunile scopului şi structura posibilităţilor (Opportunity structure). Un exemplu, visul americanilor (The American Dreams) "Americanului i se spune tot timpul că el are dreptul şi chiar obligaţia să-şi propună un astfel de scop ..., iar mitul omului comun parvenit la regalitatea economică face parte integrantă din civilizaţia americană. Acest mit a fost exprimat de Carnegie astfel: "Fiţi regi în visurile voastre. Spuneţi-vă: locul meu e în vârf!”109.

Contradicţia dintre legimitivitatea acestui scop şi accesul "inegal la structura oportunităţilor întreţine condiţiile declanşării stării anomice". {i "confruntaţi cu această contradicţie în existenţa lor reală, un număr apreciabil de oameni devin stăini faţă de o societate care le permite în principiu ceea ce le refuză în realitate. {i această renunţare la pretenţii faţă de unul sau altul din standardele sociale care prevalează este ceea ce înţelegem, în ultimă instanţă prin anomie"110.

B. %n raport cu această stare obiectivă, subiectivitatea actorului prezintă o serie de răspunsuri posibile care pot fi clasificate în următoarele tipuri:

1) răspunsul conformist - caracterizează acceptarea individuală atât a scopurilor sociale, cât şi a mijloacelor acceptate ca legitime în lan social. Este caracteristic societăţilor cu un grad înalt de stabilitate în care aşteptările reciproce sunt standardizate de mentalul colectiv;

2) răspunsul novator - rezultă din folosirea unor mijloace inedite pentru atingerea scopurilor cunoscute şi admise ca fireşti în spaţiul social considerat;

3) răspunsul ritualist - defineşte renunţarea motivată la scopurile ce nu pot fi atinse, prin coborârea standardelor de aspiraţii până la mijloacele practiv disponibile. %n această categorie se înscriu rutinierii şi stereotipurile celor obişnuiţi să rămână pasivi faţă de transformările sociale în curs;

4) răspunsul evaziv - caracteristic celor care au abandonat normele şi scopurile proprii societăţii în care trăiesc. Fiind, de cele mai multe ori asociali, ei dau naştere unei forme de protest prin asocializare, contestând, în această manieră, scopurile propuse de structurile sociale contemporane lor.

5) răspunsul rebel - refuzând manifest raporturile acceptate social, dintre scopuri şi mijloace, propune o structură nouă între scop, mijloace, mediu, efort şi recompensă socială.

Aceste cinci tipuri de răspunsuri structurează indivizii în grupuri de atitudine, care fac ca societatea să poată exista ca societate, char şi în starea sa anomică. O analiză structural funcţionalistă relevă scopurile şi mijloacele efectiv valabile şi sugerează teme de cercetare empirică a resurselor de inovare structurală a spaţiului social.

Sub aspect metodologic, abordarea structurală necesită considerarea fenomenului investigat ca o structură socială compusă dintr-un set de interacţiuni între scopuri şi mijloace în orizonturi de condiţionare a unei structuri a adaptărilor posibile la solicitări interactive concrete determinate.

Birocraţia, din punctul de vedere al paradigmei mertoniene, este definită ca o structură formală în care raţionalizarea acţiunii este asigurată prin control şi decizie unică în sensul optimizării competenţei tehnice . Eficacitatea tehnică reprezintă funcţia principală a sistemului biroctaric, de aceea integrarea individului conduce spre respectarea strictă a imperativelor funcţionale şi depersonalizează după modelul de "impersonalizare", impus de sistem. Ca teme pentu cercetarea empirică, R.K. Merton sugerează: geneza instituţională a birocraţiei; raportul

109 R. K. Merton: Op.cit. p.138110 R. K. Merton: Op.cit. p.218

125

dintre autoritarism şi criteriile de selecţie a personalităţilor în sistemele birocratice; integrarea individuală şi modificarea tipului de personalitate.

Schimbarea poziţiei indivizilor, antrenând mobilitatea rolurilor amplifică posibilitatea conflictelor ca urmare a aşteptărilor reciproc contradictorii. "Acest conflict al aşteptărilor pare să fie una din cauzele structurale fundamentale de dezechilibru în ansamblurile de roluri" (Social theory, pagina 368). Biroctaţia poate fi cercetată şi prin utilizarea recuzitei conceptuale a "grupurilor de referinţă" (references groups), a grupului intern (ingroup) şi a grupului extern (outgroup).

Birocraţia, deşi asigură eficacitatea, poate conduce spre ineficienţă, depersonalizare, aspecte care antrenează , pe termen lung, consecnţe disfunţionale. "Deficienţele funcţionale ale structurii oficiale atrag după ele formarea unei structuri de înlocuire (informale) pentru a satisface mai eficace nevoile existente"111. Cercetarea sociologică a birocraţiei poate deveni semnificativă numai prin intermediul unei ipoteze teoretice pe baza căreia faptele reprezentative se ordonează în perspectiva unor concluzii.

%n concluzie : paradigma structural funcţionalistă ia ca punct de plecare individul şi valorile. Acţiunea indivizilor şi aşteptărilor reciproce, obiectivate în norme de comportament, reflectă matricea structurală fundamentală a societăţii. Structura valorilor este aceea care generează structura rolurilor şi a statusurilor în cadrul cărora individul devine performant nu prin inovrea lor ci prin ridicarea, la nivelul solicitărilor integrative impuse de sistem.

Reformarea instituţională, ca formă a scghimbării sociale preconizate de R.K. Merton prin paradigma analizei structurale a determinat o diversificare a luărilor de atitudine printre discipoilii lui T. Parsons.

Fără a intra în prea multe detalii, aceştia au contribuit la deplasarea accentului de la teoria acţiunii la teoria structurii şi evoluţiei structurale.

Varianta franceză a preluat cu preponderenţă problematica acţiunii sociale, Alain Touraine publicând în 1965 lucrarea "Sociologie de L'action", iar în sociologia americană structuralismul funcţionalist (T. Parsons) s-a particularizat în: o sociologie a acţiunii bazată pe conceptul de ordine socială şi o sociologie sistemică fundamentală pe conceptul de control social.

%n circuitul ştiinţific american, structuralismul funcţionalist a fost clasificat 112 în două mari etape:

1) macrofuncţionalismul (T. Parsons; R.K. Merton); 2) microfuncţionalismul , rezultat prin particularizarea paradigmei analizei structurale la

diferite domenii reprezentat de: Kurt, Lewin, Robert Bales, Leon Festinger, George Homans.Cât priveşte discipolii lui T. Parsons ca şi în alte cazuri din istoria sociologiei aceştia

constituie două curente:a) continuarea preocupărilor preponderent teoretico-doctrinare prin Kingsley Davis,

Marion Levy şi Edward Shils, Edward Devereux;b) preluarea selectivă şi critică doar a acelor categorii ale structuralismului funcţionalism

care au consecinţe benefice în cercetarea concretă, de teren orientare reprezentată de: R.K. Merton, Robert Williams, Wilbert Moore, Bernard Barber.

Un loc aparte în istoria prezentă a structuralismului funcţionalist, îl constituie sociologii care nu au fost adepţi ai parsonsismului, dar s-au raportat critic şi constructiv la acesta. Din categoria acestora amintim: Pitirim Sorokim, C. Wright, Mills, Denis Wrong, Lewis, Coser (America) şi Ralph Dahrendorf (Germania), Max Blank (critic vehement).

O lucrare de sinteză, rămasă referenţială asupra întregii concepţii parsonsiene este: "A Sociology of Sociology" a lui Robert Friederich 113.

Cele mai recente comentarii se găsesc în lucrarea "Introduction to sociology" publicată în 1987 sub conducerea lui R.K. Merton.

111 R. K. Merton: Op.cit. p.73112 Alan Dave; The two Sociologies, in The British Journal of Sociology, Volume XXI, nr.2, June 1970113 R. Friederich: A Sociology of Sociology, The Free Press, New York, London, 1970

126

REPERE BIBLIOGRAFICERobert King Merton: născut în 1910 la Philadelphia. Studii de sociologie la Temple

University, iar doctoratul susţinut la Universitatea Harvard unde a rămas asistent universitar începând cu 1934. %n 1941 ocupă Catedra de Sociologie a Universităţii Columbia ca profesor titular de Sociologie. %n această calitate a condus şi Biroul de cercetări aplicate. A deţinut funcţii în cadrul Asociaţiei sciologilor americani. %n prezent este prorofesor la Columbia University, S.U.A.

Opere principale1. R.K. Merton: Puritanism, Pietism and Science, 1936;R.K. Merton: Science, Technology and Society in 17th Century, England, Imprimerie St.

Catherine, 1938;2. R.K. Merton: Social Structure and Anomie, 1938;3. R.K. Merton: Sociological Theory, 19454. R.K. Merton: The Sociology of Knowledge, 19455. R.K. Merton: Patterns of Influence. A Study of Interpersonal Influence and of

Comunnications Behavior in a Local Comunity, 1948;6. R.K. Merton: Social Theory and Social Structure, Free Press, Glencoe, Illinois,

19597. R.K. Merton: Friendship as Social Process> A Substantive and Methological

Analysis, 19548. R.K. Merton: Social Problems and Sociological Theory, 19619. R.K. Merton: On The Shoulders of Giants, Free Prees, New York, 196510. R.K. Merton: Anomie, Anomia and Social Interaction; Context of Deviant

Behavior, in Anomie and Deviant Behavior, The Free Prees, New York, 1967, (ed. Marshall B. Chinard)

11. R.K. Merton: (General Editorship); colab.: Lewis A. Coser, Steven L. Nock, Patricia A. Stefan, Ruford Rhex: Introduction to Sociology, second edition, 1987, Harcourt Brace Jovanovich Inc.

Exegeze asupra structuralismului funcţionalist1. Kingsley Davis: The Human Society, The MacMillan Company, New York, 19642. Marion Levy: The Structure of Society, Princeton, New Jersey, Princeton

Unversity Press, 19523. Marion Levy: Modernisation and the Structure of Societies. A. Setting for

International Affaires, New Jersey, Princeton University Press, 1966, 2 vol.4. Lewis Coser: The Functions of Social Conflict, Glencoe, Illinois, The Free Press,

19565. Lewis Coser: The Study of Conflict, Glencoe Illinois, The Free Press, 19626. Nicholas Timashaff: Sociological Theory. Its Nature and Growth, Random

House, New York, 19677. C. Wright Mills: The Sociological Imagination, New York, Oxford University

Press, 19598. Ralph Dehrendorf: Out of Utopia> Toward’a Reorientation of Sociological

Analysis, in Sociological Theory, edited by Lewis A. Coser and Bernard Rosenberg, the Macmillan Company, London, 1969

9. Max Blanck: The Social Theories of Talcott Parsons. A. Critical Examination, Prentice – Hall Inc., Englewood Cliffs, New York, 1961

10. Robert Friedrich: A Sociology of Sociology, The Free Press, New York, London,1970

127

11. Harry M. Johnson: Sociology A. Sistematic Introduction, Routledge and Kegan Paul, London, 1964

12. Don Martindale: Institutions, Organisations and Mass Society, Boston, 196613. Richard Sheldon: Some Observations on the Theory in Social Sciences, in

Toward a General Theory of Action (ed. T. Parsons and Edward Shils), Harvard University Press, Cambridge Massachusetts, 1954

14. Alan Dawe: The Two Sociologies, in the British Journal of Sociology vol. XXI, nr.2, June 1970

15. Stela Cerna: Structuralismul funcţionalist în sociologia americană, Ed. {tiinţifică, Bucureşti, 1970

128

SPECIFICUL TEORETICO-METODOLOGIC AL SOCIOLOGIEI FENOMENOLOGICE

Sociologia fenomenologică s-a afirmat în circuitul ştiinţific de profil începând cu deceniul al treilea al secolului al XX-lea prin aportul austriacului Alfred Schutz .

Ca sursă de inspiraţie a perspectivei fenomenologice în sociologie, exegeţii autorizaţi indică sociologia interpretativă (M. Weder, sociologia umanistă, istoristă, comprehensivă, subiectivă, creatoare, antipozitivistă, interacţionistă) şi concepţia lui Ed. Husserl asupra fenomenologiei, orientare pe care acesta a impus-o în gândirea modernă. Întrucât ponderea în sociologia fenomenomenologică o deţine particularizarea gândirii husserliene la specificul cunoaşterii sociale, considerăm necesară prefaţarea problematicii noastre cu câteva consideraţii referitoare la fenomenologie ca metodă de filosofare.

Cunoscută sub numele de "reducţie fenomenologică", ea defineşte stilul de filosofare creat de Edmund Husserl114 în cadrele teoretice generale ale fenomenologiei întemeiate de Fichte şi Hegel la care avea sensul de itinerariu spiritual prin care are loc ridicarea de la certitudinea senzorială la "ştiinţa absolută". Fenomenologia spiritului, de exemplu la G.F.W. Hegel, reprezintă evoluţia conştiinţei prin raporturile dialectice dintre obiect şi subiect în procesul obiectivităţii.

Plecând de la unele consideraţii etimologice 115 E.Husserl a lansat deviza "să ne întoarcem la lucruri" pentru pentru a le "chestiona" în semnificaţiile lor originale, fenomenul fiind esenţa dată aprioric într-n domeniu independent şi de subiect şi de obiect. În acest sens, reducţia fenomenologică se realizează prin "punerea în paranteză" a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice (Epoche) prin aceasta lumea încetând să mai fie doar obiect de cunoaştere, lucrurile apărându-ne independent de elementele culturale în care ele sunt îmbrăcate.

Această "punere între paranteze" este necesară deoarece cea mai mare parte a activităţii umane se constituie din procese de identificare, clasificare şi evaluare a lucrurilor din mediul înconjurător, denumite cu termenul generic de "cunoaştere". La nivelul cunoaşterii comune , cunoaşterea este legitimată de socializare prin care oamenii percep şi îşi interpretează propria lume, conştientizează sensul lui "a fi în lume". Diferită de existenţa biologică, această existenţă " în lume" a individului legimimată prin socializare, vizează faptul că individul îşi însuseşte lucrurile ca fiind "naturale" sau "luate ca atare". Echipamentul cultural, achiziţionat prin socializare şi sedimentat în modele de comportament, este absolut necesar existenţei noastre sociale, dar prezintă riscul depărtării de "esenţa lucrurilor reale" prin elaborările culturale pe care ni le însuşim. Omul, fiind o fiinţă conştientă (nu vegetativă), care îşi caută rosturile în Univers, trebuie să îşi chestioneze riguros propria cultură moştenită. Principala modalitate de a chestiona orice cultură este de a "o pune în paranteze" şi de a o explora apoi, prin intemediul ştiinţei întrucât doar ştiinţa poate oferi drumul cunoaşterii lumii "din afară", "dinlăuntrul" omului şi prin aceasta modul autentic de "a fi în lume".

De aceea, cea cea mai bună a "întoarcerii la lucruri" o constituie aceea a unei "filosofii ca o ştiinţă riguroasă".

Ca metodă filosofică, precizează un exeget 116, este modalitatea sistematică prin care lucrurile devin "lucruri percepute de mine", adică "fenomene". Fenomenele nu se confundă cu lucrurile pur şi simplu percepute, întrucât perceperea a ceva de către ego cuprinde şi elemente care sunt doar "aprezentate", adică nepercepute direct şi constituie "orizontul intern al fenomenelor" (dacă ele aparţin aceluiaşi lucru) sau "orizontul extern" (dacă aspectele aparţin

114 E. Husserl: Ideea de fenomenologie (1907); Filosofia ca }tiin]@ riguroas@ (1911); Idei directoare pentru o fenomenologie pur@ }i o filosofie fenomenologic@ (1913)115 Phainomenon: (gr.) ceea ce apare116 I. Ungureanu, {t. Costea: Introducere ^n sociologia contemporan@, Ed. {tiin]ific@, Bucure}ti, 1985

129

altor lucruri la care fenomenul respectiv se poate referi). atât orizontul intern, cât şi cel extern sunt componente ale fenomenelor, dar prin aceasta şi ale contiinţei eului, pentru că principala caracteristică a conştiinţei este intenţionalitatea ei, conştiinţa fiind totdeauna "conştiinţă de ceva".

Conţinutul inten'ionalităţii conştinţei defineşte noemata , iar dinamica noematei formează noesisul , adic stilul specific al conştiinţei, modul în care ea "intenţionează". Modificările pe care le pot suferi atât noema, cât şi noesisul privesc diferenţa dintre percepţia originară a ceva şi toate experienţele derivate ale subiectului.Modificările noetice vizează problema evidenţei prin care Husserl înţelege "posibilitatea referirii experienţelor derivate la o experienţă originară" şi care asigură posibilitatea distincţiei a ceea ce tocmai s-a întâmplat (retention) şi ceea ce s-a întâmplat mai înainte (recollection), între protenţie şi retenţie. Pe aceste coordonate putem distingem:

a) "însuşirea" unui lucru; b) cunoaşterea "politetică", adică parcurgerea unor etape, procedee şi demonstraţii până la "însuşirea" lui; c) cunoaşterea nomotetică , adică "însuşirea lucrului fără a mai repeta demonstraţia (exemplu acceptăm că apa fierbe la 90).

Apreciată pentru încercarea de a depăşi apreorismul şi formalismul de factură kantiană, precum şi a empirismului pozitivist, fenomenologia şi reducţia fenomenologică a marcat contribuţii valoroase şi în logică (E. Husserl), în teoria valorilor şi antropologiei filosofice (M. Scheler); în estetică (R. Ingarden, M. Dufrenne). Ca etapă importantă în gândirea europeană a secolului noastru, fenomenologia lui E. Husserl stă la baza operei unor gânditori ca: M. Heidegger, E. Fink, M. Merleau-Ponty, P. Ricoreur ş.a..

În ciuda implicaţiilor ei subiective, teoria intenţionalităţii a contribuit la depăşirea viziunii mecaniciste a conştiinţei ca sferă închisă, entitate abstractă şi la definirea ei ca deschidere, ca proces de adecvare continuă la obiect (dicţ.fil.p.265).

Ca mod specific de practicare a filosofiei, reducţia fenomenologică susţine, deci, că reflexia filosofică poate ajunge prin “interogări şi reducţii succesive la subiectivitatea transcedentală, ca loc de origine al oricărei conferiri de sens”117, întrucât, luând ca punct de plecare varietatea experienţelor umane se ridică treptat la nivelul conştiinţei care, prin actele ei intenţionale, conferă sensuri existenţei. Relevarea structurilor semnificative în care este implicat omul prin atele intenţionale ale conştiinţei va genera direcţii noi de dezvoltare a filosofiei şi a altor ştiinţe social-umaniste.

În particular, prin aplicarea reducţiei fenomenologice la viaţa socială, A. Schutz a elaborat o fenomenologie a vieţii sociale 118 care constituie baza tuturor dezvoltărilor din sociologia fenomenologică până în cel mai imediat prezent.

Premisa sociologiei fenomenologice o constituie necesitatea întoarcerii “la semnificaţia subiectivă a activităţilor sociale cotidiene”. Această exigenţă metodologică derivă din situaţia cu totul specială a sociologului care, în calitate de cercetător face parte din universul problematic al propriei cercetări. Pentru a ajunge la rezultate valide în munca sa ştiinţifică trebuie, tocmai do aceea, să facă abstracţie de echipamentul cultural pe care şi l-a însuşit prin socializare, punându-l între paranteze". Chiar şi în această ipostază, sociologul nu poate ajunge în adevărata subiectivitate a actorilor sociali deoarece şi aceştia, prin socializare, şi-au alterat subiectivitatea, personalitatea lor fiind un rezultat cumulat, de influenţe promovate prin modele de comportament considerate representative la nivelul societăţii globale.

De aceea, o adevărată cunoaştere sociologică “de gradul al doilea" rezultă prin interpretarea modalităţilor de raportare a actorilor la spaţiul social. Aceste modalităţi sunt numite “tipificaţii" şi reprezintă imaginea subiectivă, la nivelul simţului comun, a lumii obiective. Plecând de la aceste tipificaţii sociologul construieşte “cursuri ale acţiunii" nereale, adică o imagine obiectivă a lumii real-percepute.

Ca “acord uman intersubiectiv" această imagine face din spaţiul social o ontologie regională calitativ distinctă faţă de alte “ontologii regionale" ale Existenţei.

117 E. Husserl: Idees directrices pour une phenomenologie (trad.), Kelkel, 1957118 A. Schultz: The Fenomenology of the Social World, London, Heinemann, 1970

130

În limitele acestei ontologii regionale acţiunea socială se finalizează prin crearea “tipologiilor regionale" ca “structuri intersubiective ale lumilor istorice ale vieţii" care delimitează ceea ce efectiv este “social".

Genetic, socialul presupune succesiunea urrnătoarelor secvenţe: structurile intersubiective ale “lumii eului" descoperă în fiecare componentă a realităţii obiective un alter ego ca proiecţic universală a unui ego transcedental . Calităţile diferite ale acestor componente permit construirea aperceptivă a tipologiei lor regionale în limitele semnificaţiei pe care o au faţă de aşteptările eterogene ale actorilor implicaţi în acţiunea socială. Acţiunea socială, la rândul său, se obiectivează în procese sociale la nivelul cărora se găsesc tipificaţiile actorilor articulate în sisteme culturale coerente. Totalitatea acestora defineşte tipologia regională a “lumii istorice a vieţii" care este receptată şi reflectată în lumea eului pe parcursul procesului de socializare.

Socializarea constitute principala modalitate prin care ego stabileşte ce este social din ceea ce percepe şi interceptează prin sistemele culturale însuşite prin socializare. În acest sens, criteriul socialului îl constitute coerenţa tipologiilor regionale cuprinse în sistemele culturale prin care ego descoperă adevăratul substrat fenomenal al tipificaţiilor.

În acest mod, prin socializare, ego îşi interiorizează tipologiile regionale care conferă coerenţă şi sens existenţei cotidiene. Socializarea indivizilor este deci un rezultat al intersubiectivităţii cotidiene a agenţilor care împărtăşesc modele culturale echivalente.

Sociabilitatea presupunând comunicarea intersubiectivă, aceasta necesită la rândul său o teorie a comunicării pe baza căreia să devină posibilă interpretarea cu sens a conţinutului comunicării. Ca o anumită componentă a ontologiei regionale să poată fl comunicată, trebuie ca printr-o “activitate intentenţională specială" să se transforme în semn (partea imediat percepută).

Aprezentările sunt “structuri tematice" prin intermediul cărora eul identifică relaţiile potenţiale ale faptului perceput cu alte fapte sau lucruri adiacente.

Acţiunea se relevă a fi, în esenţă, consecinţa unei experienţe proiectate a eului. În genere, toate acţiunile au o semnificaţie actuaIă . Acţiunile generate de experienţa cotidiană a actorului au şi o semnificaţie reflexivă. întrucât ele pot fi interpretate prin experienţa intersubiectivă a eului însuşită în procesul de socializare.

Numai cele cu semnificaţie reflexivă sunt acţiuni sociale şI au drept caracteristică “faptul că în proiect este reprezentat un alter-ego sau un alter-ego tipic” 119.

Cele cu semnificaţie numai actuală sunt acţiuni non-sociale.Conceptele de bază ale sociologiei fenomenologice propuse de A. Schutz sunt:a) contextul înţelegerii vizează decodificarea semnificaţiei raportului dintre politic şi

nomotetic la nivelul actorului: “Spunem că experienţele noastre semnificative E1, E2, E3 … En se află într-un context semnificativ, dacă aceste experienţe se constituie ele însele, prin actele articulate politetic, într-o sinteză mai înaltă şi dacă această sinteză într-un mod nomotetic, apare ca unitate constituită”120.

b) simuItaneitatea defineşte calitatea experienţelor personate de a avea durata lor proprie şi de a se reflecta, mutual, ca “realitate absolută” în conştiinţa flecărui actor participant la acţiunea socială de tipul “faţă în faţă”;

c) cvasisimultaneitatea vizează arta de semnificaţii aferente unei relaţii indirecte dintre actor şi multitudinea tipificaţiilor din spaţiul social global;

d) actul : desemnează orice activitate umană, nespecificată, în care se obiectivează o alegere umană;

e) actul uman : produsul acţiunii sociale, ca activitate proiectată;f) proiectantul: actorul social care îşi anticipează sistemul operaţional necesar realizării

practice a scopurilor, cu încărcătură valorică şi amplitudine socială, dar conform “duratei" interne a experienţei actorului.

119 Th. Luckmann: Life – World and Social Realities, London, Heinemann, 1983, p.76120 A. Schutz: The phenomenology of Social World, London, Heinemann, 1972, p.80

131

Aceste concepte sunt, în sociologia fenonenologică, instrumente utilizate pentru analiza sociologică a activităţilor umane cotidiene; prin aceasta deosebindu-se de celelalte orientări în care conceptele reprezintă instrumente indispensabile în elaborarea diagnozei.

Întrucât în viziunea fenomenologică sociologia nu se reduce la interpretare, ci ambiţionează să fie o “ştiinţă practică", sociologia fenomenologică are şi o foarte însemnată dimensiune metodologică. În acest sens cei mai importanţi reprezentanţi 121 propun următoarele repere metodologice valabile atât pentru cercetarea fundamentală, cât şi pentru finalitatea practică a sociologiei:

1) Conceptualizarea datelor cercetării concrete trebuie să se facă ţinându-se seama de diferenţa dintre faptele sociale ş i cele sociologice . Primele aparţin actorului şI au la bază interesele în funcţie de care acesta decupează, în spaţiul social, structuri de relevanţă şi de semnificaţie proprii fiecărui actor. Datorită acestei raportări pragmatice a actorului la realitate, tipificaţiile acestuia sunt imagini profund marcate de subiectivitate, reflectând parţial adecvat esenţa proceselor sociale. De aceea, tipificaţiile nu pot fi suficiente pentru o cunoaştere ştiinţifică autentică. Ele sunt necesare însa întrucât delimitează, în spaţiul social global, faptele sociale.

Faptele sociologice au la bază “interesele de cunoaştere" ale sociologului care,plecând de la tipificaţii, construieşte concepte valide din punct de vedere epistemologic.

În acest sens, prima regulă a metodologiei sociologice fenomenologice defineşte exigenţa semantizării conceptelor sociologice plecând nu de la premise teoretico-doctrinare, ci de la tipificaţiile cu care actorul operează în situaţii reale de viaţă. În acest sens, construcţia categoriilor sociologice începe prin generalizarea primară a semnificaţiei acţiunii sociale concrete, aşa cum se desfăşoară efectiv în viaţa cotidiană.

Aceste generalizări primare permit o explicaţie incipientă a situaţiei, deoarece pentru sociologia fenomelologică acţiunea actorulul nu poate fi decât socială din rnoment ce se desfăşoară totdeauna într-o situaţie.

În acest context, explicaţia sociologică nu trebuie să ambiţioneze la identificarea unor ipotetice legităţi generale ale fenomenelor sociale, ci să se rezume la înţelegerea, în termeni sociologici, a evidenţelor aferente fenomenului studiat.

Fiind construcţii de ordinul al II-lea în raport cu morfologia realului, conceptele sociologice au semnificaţie obiectivă numai prin raportare şi prin corelaţie cu evidenţele fenomenelor primare luate în studiu.

2) Semnificaţiile fiecărei situaţii fiind o creaţie socială a actorilor, în cercetarea sociologică trebuie plecat de la “sistemul de semnificaţii proprii grupului”.

Dând curs acestei rigori metodologice, ipotezele de lucru devin compatibile cu natura situaţiei studiate şi permit predicţii valide. De exernplu: dacă cercetarea se orientează asupra aspectelor economice, ipoteza nu poate lua alt punct de plecare decât aria de manifestare a intereselor economice, nu pe cele etnice sau afective.

Acurateţea semnificaţiilor asigură pertinenţă rezultatelor şi relevanţă pentru "regiunea ontologică” în care s-a efectuat cercetarea.

3) Sociologia este o ştiinţă practică, dar nu aplicativă în sensul tehnic al cuvâtului . Conţinutul său fiind alcătuit dintr-o cunoaştere interpretativă, diferită de cunoaşterea din viaţa cotidiană a individului, ea nu poate fi folosită nemijlocit la rezolvarea problemelor pe care le implică practica socială. Sociologia nu poate fi folosită ca reţetă ci ca “platform teoretică” în orientarea eficientă a acţiunii practivce şi a evaluării concrete şi corecte a acesteia .

4) Ca profesionişti care cumulează prerogativele expertizării proceselor majore ale spaţiului social, sociologii nu pot face decât recomandări de genul “dacă ... atunci”, în concordanţă cu implicaţia logică pe care sprijină ipoteza de cercetare. atuncr', În general, diagnoza este un proces interpretativ de genul: “dacă urmăriţi scopul X, atunci aceste constatări ale mele sunt relevante pentru ca dvs. să puteţi alege una dintre acţiunile posibile”.

121 P. Berger, H. Kellner; Sociology Reinterpreted. An Essay on Methond and Vocation, London, Penguin Books, 1972, p.43 – 59.

132

5) Rezultatele cercetării sociologice nu pot funcţiona ca repere normative pentru regiunea ontologică investigată, cui trebuie luată ca o diagnoză a calităţii fucţionale la momentul respectiv. Pe un plan mai general, sociologia, ca instanţă epistemică, nu poate fi considerată ca ghid moral absolut. În acest sens, unii exegeţi subliniază “predispoziţia fenomenologiei de a neglija istoria şi timpul istoric” 122. În sociologia fenomenologică înţelegerea se fundamentează pe punerea între paranteze a tipificaţiilor considerate adevărate “lucruri”, “fapte sociale” în sens durkheimist.

A. Schutz admite existenţa unei unităţi metodologice a ştiinţelor empirice şi a unei “logici unitare", care ar permite echivalenţele epistemologice dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele social-umaniste. Totuşi, spre deosebire de positivism care preia “mecanic” metodele şi conceptele ştiinţelor naturii pentu a se depărta definitiv de speculaţia filosofică, sociologia fenomenologică vede tocmai în filosofie posibilitatea sintezei viitoare a cunoaşterii şi metodologiei cercetării ştiinţifice a societăţii.

“Obiectul" cercetării sociologiei fenomenologice nu îl constituie persoanele umane, ci cunoaşterea comună pe care oamenii o au despre ei şi despre societatea în care trăiesc. Mai precis, printr-o serie de constructe empirice oamenii au pre-selectat şi pre-interpretat această lume, pe care au trăit-o (which they experience) ca realitate a vieţilor lor zilnice. Tocmai aceste obiecte gândite ale lor sunt cele care le determină comportamentul, motivâdu-l. Obiectele gândite pe care le-a construit cercetătorul social pentru a înţelege această realitate socială trebuie bazate pe obiectele gândite pe care le-a construit gândirea comună a oamenilor, trăind viaţa lor zilnică în cadrul lumii sociale. Ca atare, constructele ştiinţelor sociale sunt, ca să spunem aşa, constructe de gradul doi, respectiv constructe despre constructele desfăşurate de “actori" pe scena socială, al căror comportament trebuie să-l observe cercetătorul social şi să îl explice în concordanţă cu regulile procedurale ale ştiinşei sale" 123.

Sistemul categorial al sociologiei fenomenologice, utilizat de A. Schutz preponderent din perspectiva sectorul problematic al vieţii individului , a fost dezvoltat de P.Berger şi Th. Luckmann cu referire la: geneza structurii sociale, a sistemului instituţional, a integrării sociale şi rutinelo vieţii cotidiene, respectiv zona neproblematică a spaţiului social global.

Obiectul de studiu al sociologiei , în concepţia acestora, îl constituie “realitatea vieţii cotidiene” ca fenomenalitate nemijlocită a socialului. Definită ca “suma totală a tipificaţiilor şi modelelor recurente ale interacţiunilor stabilite pe calea lor” 124, realitatea socială îşi afirmă consistenţa funcţională prin intermediul structurii sociale, considerată problemă fundamentală a sociologiei fenomenologice în concepţia lui P. Berger şi Th. Luckmann.

Realitatea socială, aşa cum a fost definită mai sus, se caracterizează prin:a) exterioritate - întrucât se constituie ca un produs al exteriorizării activitiţilor umane

circumscrise unei ordini istorice concrete. Cu studiul aspectelor complexe ale acestei exteriorizări se ocupă etologia socială.

b) obiectivitatea reflectă faptul că exteriorizările individuale ca “tipificaţii" devin, treptat, un ansamblu impersonal de scheme de acţiune. Aceste scheme impersonale de acţiune sunt, în fapt, rezultatul obiectivării colective a intenţionalităţii actorilor. Forma cea mai înaltă a obiectivării o constituie instituţionalizarea, etapa în care structura socială devine pereceptibilă ca structură instituţională prin intermediul căreia se asigură coerenţa spaţiului social global.

c) coerciţia defineşte acceptarea de către individ a limitărilor impuse de cadrulinstituţional existent, deoarece recunoaşte în el “tipificaţiile" generaţiilor anterioare

materializate în mecanisme de control social.Normele sociale, imanente mecanismelor de control, pot fi: 1) de sedimentare , dacă avem

în vedere acumularea, prin experienţă, a modelelor de comportarnent tipice în situaţii tipice; 2) tradiţionale , când normele reţin doar tipificaţiile transmise din generaţie în generaţie, fără a fi

122 K. M. Wolff: Phenomenology and Sociology, in T. B. Bottomore and R. Nisbet (eds): A History of Sociological Analysis, London, Heinemann, 1979123 K. Thomson, J. Ttunstalle (eds): Sociological Perspectives, London, Penguin, Books, 1971, p.495.124 P. Berger, Th. Luckmann: La realta come construzione sociale, Bologna, Il Mulino, 1969, .56

133

inserate îin raza de acţiune socială a instituţiilor; 3) de stilizare - rezultate din impunerea aspectelor exemplare ale tradiţiei în urma stilizării ei, la nivelul exigenţelor progresului şi al mişcării istorice.

Ca forme ale tipificaţiilor sociale, acestea structurează normele sub forma culturii normative a grupurilor asigurând, astfel, existenţa relaţională a individului şi a vieţii sociale. Raza lor de funcţionalitate se înregistrează la nivelul rolurilor prin care devine posibilă integrarea socială. Rolurile realizează, în esenţă, o mediere culturală între intenţionalitatea individuală şi aşteptările normative ale spaţiului social, prin aceasta dovedindu-se a fi principala sursă a ordinii instituţionale. Ordinea instituţională stă la baza ordinii sociale pe care individul o acceptă ca legitimă şi faţă de ale cărei norme işi subordonează întreaga subiectivitate.

d) normativitatea - dubla origine, natural-socială a individului include o dimensiune “biogramatică” prin care evoluţia persoanei se conformează “biogramei speciilor" (ontogenia biologică) şi o ontogenie istorică prin care construcţia personalităţii işi relevă dependenţa faţă de intersubiectivitate. În această perspectivă, spaţiul social apare ca o arie existenţială în perrnanenta expansiune sub impactul conjugat al universului faptelor materiale şi al universului simbolic.

Raportarea autentic umană Ia spaţiul social presupune acceptarea solicitărilor integrative ale celor două universuri - valoric complementare -, iar conţinutul său defineşte socializarea; finalul acesteia îl constituie integrarea socială.

Integrarea, în viziunea sociologiei fenomenologice, este concepută ca un proces de permanentă reevaluare a evenimentelor în funcţie de dinamica opţiunilor valorice şi de dimensiunea temporală. Ponderea celor două variabile se reflectă în niveluri diferite ale integrării, cel mai important fiind nivelul “integrării totale" prin intermediul căreia “se crează o ordine în istorie, aşezâdu-se toate evenimentele într-o ordine coerentă, care include trecutul, prezentul şi viitorul, adică o memorie colectivă 125. Prin memorie colectivă se înţelege, în acest context, transcrierea în concepte sociologice a tuturor componentelor realităţii vieţii cotidiene , iar cei care cumuleză, în mod legitim, aceste prerogative sunt intelectualii. Rolul lor nu este acela de a schimba lumea, ci doar să contribuie la explicarea ei, în felul acesta “sacralizâd-o". Când toate componentele realităţii au fost definite şi articulate într-o explicaţie coerentă, în faza respectivă de dezvoltare societatea trece printr-o “situaţie paradigmatică", adică beneficiază de un univers simbolic, în măsură să o particularizeze.

Diversitatea intereselor individuale şi de grup, antrenând o interpretare diferită a aceluiaşi univers simbolic, explică geneza şi funcţionalitatea ideologilor care justifică situaţia paradigmatică respectivă.

Reflectând interese concurente, ideologiile, la rândul lor, se afirmă ca opţiuni valorice alternative aflate În permanentă competiţie.

Pe toată perioada “situaţiei paradigmatice" echilibrul dinamic al societăţii este asigurat prin recunoaşterea unei ideologii ca “dominante", care işi menţine supremaţia prin forme simbolice de influenţare a sensului acţiunii sociale în care sunt integraţi indivizii (actorii). Cele mai importante forme simbolice de conservare a rangului de prestigiu al ideologiei dominante , sunt:

a) ştiinţele, teologia, mitologia prin care controlurile sociale, inerente acestora, acţionează ca pârghii morale în sensul menţinerii situaţiei prezente;

b) legitimarea instituţională a universului simbolic sub diferite forme. Terapia socială , de exemplu, este forma cea mai eficientă de menţinere a devianţilor (reali sau potenţiali) în raza de semnificaţie a tuturor definiţiilor, deja legitimate instituţional, ale realităţii. Anihilarea este o formă de legitimarte care se foloseşte, de obicei, când terapia socială nu mai poate rezolva sau ţine sub control situaţia. În practică, anihilarea vizează fie epurarea tuturor manifestărilor incompatibile cu universul simbolic existent, fie atenuarea conţinutului lor deviant până la limita în care acesta poate fi inserat în cadrele de legitimitate ale valorilor promovate oficial. 125 P. Berger, Th. Luckmann: op. cit., p. 155

134

Schimbarea este acceptată, astfel, ca schimbare în interiorul situaţiei paradigmatice, nu ca transformare structurală a acesteia, întrucât eliminarea devianţilor se face printr-o “reprimare simbolică” la capătul căreia consensus îi conştientizează individului faptul că trăieşte, efectiv, într-un pluralism democratic. Acest consens este impus obiectiv de totalitatea organizată şi legitimată a definiţiilor realităţii sociale a vieţii cotidiene.

Revolta individului, într-un segment sau altul al spaţului social, îl aduce pe acesta în situaţa de a negocia definiţia situaţiei concrete în care se găseşte. Această negociere este posibilă deoarece toate definiţiile realităţii au fost concepute ca negociabile; de accea orice tensiune latentă sau manifestă este rezolvabilă prin lărgirea permanentă a universului simbolic, fără a-l înlocui sau a-l transforma.

Schimbarea universului simbolic, ca necesitate obiectivă de a ţine ritmul schimbărilor efective, intervenite în societate, este o schimbare formală. Sociologia nu trebuie să intervină în această schimbare, ci numai să îi explice resorturile, aria de manifestare şi sensul schimbării, Nu ţine de competenţa sociologului să califice dacă această realitate este bună sau rea; el trebuie doar să îi explice geneza, formele de manifestare şi valorile representative care îi înrâuresc evoluţia pentru a-i oferi actorului şanse mai mari de reuşită atunci când “negociază” situaţia de viaţă concretă în care se găseşte.

Faza postindustrială a societăţii moderne amplifică situţiile de negociere, întrucât diviziunea muncii l-a înglobat pe individ în corpuri profesionale supraindividuale, pe care Th. Luckmann le numeşte clase. În interiorul acestora individul şi-a pierdut identitatea deoarece solicitările integrative, specifice profesiei, il obligă să-şi asume o “identitate prefabricată" în funcţie de anumite aşteptări de randament ale unei participări performante.

Sferele instituţionale raţionalizate (economia, cultura, tehnologia, politica) îi impun actorului un conformism absolut de rol, iar sferele instituţionalizate neraţionale (familie, vecinătate, grup de prieteni, club) conduc spre o “subdefinire a identităţii". Toate acestea demonstrează în mod inevitabil o segmentare a universului simbolic şi a sferelor instituţionale, respectiv a “tipologiilor regionale". În acest context se amplifică nesiguranţa de status, contribuind la o accentuată perisabilitate a identităţii personale care, prin subiectivizare progresivă ajunge să se regăsească pe sine numai în raza de legitimitate a instituţiilor “secundare": şef de familii, organizator de petreceri etc. Această acceptare a universului simbolic existent prin retragerea în sfera privată a existenţei se datorează şi unei relative resemnări a individului în faţa socializării “anticipative” pe care o realizează mass-media prin vehicularea modelelor de comportament, performante, în care individul işi regăseşte aspiraţiile de succes, nu coordonatele propriei identăţi.

Raţionalizarea spaţiului social sub impactul noilor tehnologii şi a tehnicilor manageriale moderne a contribuit numai la creşterea randamentului material al sistemului social global, nu la promovarea unei structuri sociale raţionale. Structura specifică societăţii “postindustriale” încetează de a mai media într-o manieră consistentă între cosmosul sacru şi conştiinţa subiectivă126, deoarece prin alienare, individul nu mai recunoaşte în structure socială “suma totală a tipificaţiilor” sale, ci a tipificaţiilor unor prescripţii de randament supraindividuale.

Tehnologiile nefiind croite după puterea de adaptare a oamenilor contribuie la “de-socializarea" individului aflat la baza unei posibile crize a ordinii sociale. Această criză îşi măreşte arealul de manifestare în societatea modernă şi datorită segmentării universului simbolic de către raţionalizarea eminamente funcţională a instituţiilor primare tot mai mult orientate spre atingerea propriilor cote de performanţă şi mai puţin de creşterea oportunităţilor de afirmare a personalităţii creatoare.

În esenţă, “raţiunile" care orientează funcţionarea societăţilor moderne sunt departe de a fi identificate cu o structură socială raţională care să permită afirmarea p Ienară a individului: acesta trăieşte drama de a înţelege complexitatea reală a lumii contemporane, în care, însă, nu se poate integra decât simplificându-i identitatea prin profesionalizare, proces prin care işi asumă o “identitate prefabricată". Conformarea la prescripţiile de status făcându-se în funcţic de 126 Th. Luckmann, op. cit. p.129

135

trăsăturile de personalitate, competiţia se menţine, totuşi, ca o competiţie pentru obţinerea poziţiilor sociale, întrucât societatea modernă este o societate a status-rolurilor.

În acest sens, E. Goffman127 pledează pentru restructurarea societăţii pe baza “dramaturgiei sociale" care ar putea releva mai bine nevoia de moralitate a lumii modeme şi a ştiinţei sociale în ansamblul său. Reprezentările colective vehiculate în raza de existenţă a individului sunt doar nişte convenţii pe care actorul le acceptă nu ca pe nişte scopuri, ci ca mijioace ale adaptării la o situaţie pasageră (working consens). Moralitatea, ca dimensiune nefenomenală a acţiunii sociale, facilitează o adaptare eficientă la o realitate în permanentă schimbare şi o înţelegere a raportului dintre aparenţă şi esenţa identităţii persoanei în spaţiul social global.

Ca orientare care polarizează atenţia deopotriva a exegeţilor, cât şi a practicienilor, sociologia fenomenologică poate fi considerată o importantă contribuţie Ia recuperarea, cu instrumentul conceptual propriu sociologiei, a subiectivităţii în calitatea sa de fapt de ştiinţă.

Dincolo de ceea ce i s-ar putea reproşa ca limite, rămâne efortul de a dezvălui una din multiplele dimensiuni ale personalităţii umane, atât de proteice şi caleidoscopice într-un spaţiu social marcat de o dinamică fără precedent, cum este cel al societăţii contemporane.

BLBLIOGRAFIE

1. A. Schutz: The Phenomenology of the Social World, London, Heinemann, 1981; 2. G. Rizer: Toward an integrated sociological paradigm, Allyn and Bacon, 1981;3. Th.Luckmann: Life, World and Social Realities, London, Heinemann,1981;4. T. B. Bootomore; R. Nisbet (eds): A History of Sociological Analysis, London,

Heinemann, 1979;5. K. W. Wolff: Phenomenology and Sociology, in T. B. Bottmore and R Nisbet: A

History of Sociological Analysis, 1979;6. P. Nerger, H.Keiner: Sociology Reinterpreted. An Essay on Method and

Vocation, Lonfon, Penguin, Books, 1972;7. L. A. Coser: Two methods in search of a substance, in "American SociologicalReview" nr. 6, vol. 40,1975;8. Th. Luckmann: Personal identity as an evolutionary and historical problem, in

Humann Ethnology. Claims and limits of a new discipline, Cambridge - Paris, Cambridge University Pres, Editions de la Maisons des Sciences de I'HOMME, 1979;

9. E. Goffman: On Cooling the Mark Out: Some Aspects of Adaptation to Failure, in M. F. Nimkoff (ed Reading in General Sociology, Boston, Houghton Mifflin Company, 1964;

10. E. Goffman: The Presentation on Self in Everday Life , London, Penguin Books, 1972;

11. A. Schutz: Concept and theory formation in the social science, in K. Thompson, J. Tunstall (eds), Sociological perspectives, London, Penguin Books, 1971;

127 E. Hofmann; The Presentation of Self in Everday Life, London, Penguin, Books, 1972136

ŞCOALA DE LA CHICAGO (1)

Istoria doctrinelor sociologice a fost, în general, compartimentată pe baza a două criterii:1) centrarea demersului sociologic de creaie conceptuală şi resemantizarea sociologică

a categoriilor cu valenţe explicative pentru spaţiul social;2) centrarea pe problematica metodologiei concreteu de teren.Şcoala de la Chicago propune un nou criteriu : cel al implicării practice, nemijlocite, a

sociologiei în proiectarea şi reconstricţia structurilor sociale compatibile cu progresul social – uman.

În atmosfera general – reformatoare, specifică societăţii Americane din anii ’20 ai secolului nostru, a fost reevaluată concepţia lui A. Comte care conferea sociologiei statutul de instrument ligitim pentru reformarea morală a întregii societăţi . Asimilând curentul reformator care polariza preocupările diverselor segmente de opinie, Albion Small , după înfiinţare, în 1892 a departamentului de sociologie al universităţii chin Chicago, a pus bazele “Concepţiei despre evoluţia societăţii şi reforma socială” care a rămas în istoria Sociologiei sub numele de Şcoala de la Cghicago.

Dincolo de aspectele programatice ale concepţiei despre reforma socială, care relevă implicarea directă a sociologiei în proiectarea şi reformarea instituţională a societăţii Americane reprezentanţii :colii de la Chicago mai sunt cunoscuţi şi ca întemeietori ai interacţionismului, curent sociologic de orientare psihlogistă, interacţionismul cuprinde două etape:

1) etapa reprezentată de C. H. Cooly şi G. H. Mead , în care predomină preocupările de a defini variabile psihosociale ce trasează reperele teoretico – praxiologice ale evoluţiei sociale;

2) etapa inaugurată de W. I. Thomas şi R.E. Park în care demersul sociologic este marcat de preocupările relevării interdependenţelor normativ – instituţionale ale reformării spaţiului social globa l.

Specific psihologismului american este crearea sistemelor sociologice pe baza analizării problemelor teoretice generale ale schimbărilor sociale aşa cum se răsfrâng ele în plan psihologic pe de o parte, iar pe altă parte, pledoaria pentru profesionalizarea sociologiei ca ştiinţă şi instituţie. “Desigur - scria Albion Small cu aproape un secol în urmă - democraţia este reală atunci când toţi membri societăţii au cunoştinţele necesare judecării în cunoşţinţă de cauza a oricărui fapt din societate, dar, pe de altă parte, este un afront adus democraţiei să spui că orice om este la fel de competent ca un specialist pentru a înţelege orice problemă a societăţii umane”128. În acest sens, ca profesie, sociologia trebuie să-şi asume toate răspunderile aferente expertizării tuturor soluţiilor care se propun în rezolvarea problemelor ridicate de schimbarea socială permanentă şi ireversibilă.

Presupunând legitimarea competenţei ca singura normă morală pentru munca sociologului, A. Small consideră că studierea vieţii sociale trebuie să îmbine donă planuri complementare: a) cercetarea problematicii morale , care constitutie conţinutul vieţii autentic sociale; b) coordonarea rezultatelor tuturor ştiinţelor sociale pentru a realiza o imagine socială a spaţiului social global.

Conţinutul vieţii sociale constituindu-l încăcătura morală a interdependenţelor dintre oameni, sociologia dobândeşte raţiune de a fi numai în măsura în care se constitutie ca studiu al experienţei sociale a oamenilor: “noi considerăm experienţa societăţii umane ca un complex progresiv al schimbului reciproc de influnţe spirituale" 129. Sarcina legitimă a ştiinţei sociale

128 A.W. Small: What is sociologist?, %n E.A. Tiyriakian (ed.) The Phenomen of Sociology, New York, Meredith Corporation, 1971, p.210129 A.W. Amall: The Meaning of Social Science, Chicaho, 1910, p.88

137

contă în interpretarea activităţii oamenilor ca expresie obiectivată a “diferitelor lor relaţii spirituale"130. În această accepţiune şţiinţa socială a traversat, sub raport istoric, următoarele etape: descriptivă, analitică, apreciativă, constructivă. Faza apreciativă a marcat momentul de diversificare a modelelor de comportament prin care societatea accede la valorile civilizaţiei. Perioada prezentă reprezintă, însă, etapa de generalizare practică a valorilor sociale elaborate de sociologie în vederea perfecţionării morale a societăţii. Cele mai importante valori care au prioritate necondiţionată în reformarea socială, sunt valorile care pot asigura armonia grupurilor sociale întrucât grupul social reprezintă unitatea sociologică primară.

Valorificând sugestiile tematice şi doctrinar metodologice promovate de A. SmalI, Charles Horton Colly (1864-1929) a dezvoltat noi categorii sociologice privind: natura umană, ordinea socială, individul ca “eu”, societatea şi comunitatea socială, importanţa grupului social, aspectele sociologice ale libertăţii umane, structura socială şi legzile dezvoltării sociale. Plecând de la ipoteza potrivit căreia: “istoria umană, spre deosebire de istoria animalelor, este o urmare firească a trăsăturilor psihologice ale omului”131, defineşte societatea ca un rezultat al “contactului“ cumulat, şi al “influenţei reciproce a ideilor personale”. Oamenii evaluează orice fenomen social ca simbol al propriilor reprezentări, de accea “societatea, prin ei nemijlocit, este relaţia dintre ideile individuale"132.

Ridicându-se împotriva determinismului biologic şi a celui social, C. H. Cooly a lansat în circuitul ştiinţific teza detertminismului psihologic potrivit căruia “Experienţa socială constitute conţinutul imaginaţiei şi nu al contactelor materiale" 133, întrucât orice eveniment social are o semnificaţie socială numai în sensul în care apare el omului: în acest context, este socială numai “ideea noastră personală despre societate"134 iar obiectul de studiu al sociologiei este “în primul rând, reprezentarea sau grupul de reprezentări, conţinute în raţiune, despre ceea ce trebuie să ne imaginăm"135. Interpretând toate procesele sociale prin prisma psihologistă, defineşte concurenţa ca expresie a luptei pentru prosperitate personală, administraţia ca realizare practică şi instituţionalizare a ideii de întâietate, iar structura socială ca manifestare a ierarhiei psihologice. Crizele sociale, în această optică, nu au cauze social-economice, ci reflectă crizele de comportament determinate de psihologia individuaIă.

Referitor Ia acest aspect, C. H. Cooly a dezvoltat o concepţie originală cunoscută sub numele de “concepţia eu-lui în oglindă” (looking-glass-self), prin care a intenţionat să dea o replică hotărâtă “behaviorismului" care lua propoţii în lumea ştiinţifică, în acea vreme. “Eul este o tendinţă socială militantă, care lucrează pentru a-şi lărgi locul său în curentul general al tendinţelor"136; de accea el nu poate fl definit coret decât prin corelaţie cu societatea. Aceasta, la rândul său, în calitate de referenţial pentru indentitatea ontologică şi axiologică a individului, îi apare “eu-lui" ca o agregare de “tu-uri", vertebrate în grupuri sociale de curente comune, interese, trăiri şi comportamente; “... într-un număr foarte mare de cazuri, referinţa socială a lui “Eu" ia forma unei imagini definite a felului în care persoana apare într-o gândire particulară, iar tipul autoconştiinţei este determinat printr-o atitudine care este atribuită altei gândiri. O persoană de acest fel poate fi numită reflectată sau “eu-oglindă” 137. Acest “eu-oglindă” este compus din trei elemente:

1) imaginarea locului în care cure eul se reflectă în cadrele de percepţie ale celorlalţi;2) evaluarea acestor imagini, sub forma unor judecăţi imginate;3) reacţia personală şi de grup la această imagine.

130 A.W. Amall: Op.cit. p.88 - 89131 C.H. Cooly: Human Nature and The Social Order, Glencob, ...Illionois, 1956, p.30132 C.H. Cooly: Op.cit.p.119133 C.H. Cooly: Op.cit.p.139134 C.H. Cooly: Op.cit.p.119135 C.H. Cooly: Op.cit.p.122136 C.H. Cooly: Op.cit.p.183 - 184137 C.H. Cooly: Op.cit.p.181 - 182

138

În acest context, sociologia se manifestă ca ştiinţă prin ignorarea factorilor instituţionali şi sociali pentru a se orienta în exclusivitate asupra ariei de semnificaţie a interacţiunilor fiecărei persoane aflată în context social.

Respingând rolul instinctelor şi al sentimentelor în influenţarea vieţii sociale (exemplu: asceza) C. H. Cooly pledează pentru acreditarea ideii potrivit căreia la baza ordinii sociale stă “imaginea" reflectată în “oglinda" celorlalţi, ea fiind singura realitate socială creatoare de valoare şi de contexte organizatorice compatibile cu rezultatele reclamate de schimbarea socială generală. Din opera sa, a rămas contribuţia la teoria grupurilor primare în care C. H. Cooly este revendicat ca un clasic at domeniului.

Reproşându-i reminiscenţe behavioriste prin care C. H. Cooly reducând societatea la problematica psihologică aferentă acesteia a extrapolat concluziile valabile la nivel micro (face-to-face) la nivel macrosocial, G.H. Mead a preluat, selectiv, une elemente ale interacţionismului “behaviorist” pentru a contura o nouă teorie interacţionistă care să includă în orizontul său explicativ şi comportamentele etichetate ca “anormale".

Teoria sa psihologică a rămas în istoria socilogiei prin deplasarea accentului de la introspecţie, la obervaţie şi experiment pe baza cărora societatea poate fi definită ca o realitate spirituală obiectivată în cadrele normative ale instituţiilor. Deşi creaţii raţionale, instituţiile îi apar individului generic exterioare şi constrângătoare prin cadrele normative riguros formulate în regulamente care conţin prescripţii de status-rol concret determinate.

Rezumându-i concepţia lui G. H. Mead138, un expert român139 îi prezintă concepţia pe următoarele niveluri de generalitate:

1) eu (the self) se constituie ca tensiune permanentă între persoană (“I”) şi personalitate (”Me");

2) în timp ce “I" este răspunsul organismului la cerinţele mediului, "Me" este ansamblul atitudinilor celorlalţi presupuse de individ;

3) deşi acest ansamblu este fluid şi permanent reconstruit, el este totuşi ordonat la nivelul societăţii în forma unui “celălalt generalizat" (the generalized other);

4) cu toate acestea, structura generalizată a “eului" este permanent şi direct dependentă de comportamentul individului, inclusiv de acţiunea spontană generată de “I”;

5) din această cauză, personalitatea umană este deschisă şi dinamică, şi dacă nu ar exista aceste două faze ale lui “I" şi “Me", nu ar mai exista nici responsabilitate şi nici inovaţie în experienţa socială;

6) indivizii reuşesc numai în grade diferite să “adopte" atitudinea “celuilalt generalizat", ceea ce face ca ordinea socială să se constitute într-o ierarhie “verticală" (structura politică) şi într-o varietate de “clase" orizontale (structure socioprofesională);

7) atât în cazul ierarhiei “verticale", cât şi în cel al structurii socioprofesionale relaţiile de “competiţie" sau “cooperare" sunt reglementate de “atitudinile sociale organizate", în cadrul cărora mai importante sunt cele bazate pe “reacţii sociale comune " care definesc “conţinutul instituţiilor”;

8) societatea ideală este una în care sunt predominante aceste “reacţii comune" şi poate fi realizată prin generalizarea sau extinderea “universului de discurs";

9) instrumentul principal at generalizării “universului de diseurs" este participarea democratică a indivizilor la viaţa societăţii;

10) această participare nu este reală şi eficientă decât atunci când o elită (intelectualii) provoacă “reconstrucţia" universului de discurs, sensul democraţiei fiind acela de generalizare prin însuşirea colectivă a noilor “atitudini organizate";

11) reformarea societăţii americane este rezultatul conjugat al activităţii elitei în conformitate cu cadrele normative legitimate de puterea statului.

Dincolo de aceste contribuţii doctrinare, C. H. Mead a rămas în istoria sociologiei prin cercetările empirice intreprinse în lumea interlope a cocioabelor, printre criminali, printre

138 G.H. Mead: Mind, Self and Society, Chicago and London, The University of Chicago Press, 1967139 Introducere ^n sociologia contemportan@, Ed. {tiin]ific@ }i Enciclopedic@, Bucure}ti, 1985, p.284 - 285

139

săraci, ca şi problematica alienării, a deficitului de socializare, aspecte cunoscute sub numele generic de “social problems" ale “troubles makers".

Încercând să răspundă întrebărilor referitoare la sensul evoluţiei sociale, care făcea obiectul principal al preocupărilor de reformă şi reformare instituţională desfăşurate de sociologii Universităţii din Chicago, W. I. Thornas s-a remarcat prin relevarea interdependenţelor normativ – instituţionale prin care exigenţele reformei se conjugă cu cele ale progresului .

Întrucât ambele sunt rezultate ale implicării oamenilor controlul social este singurul care conferă certitudine reconstrucţiei structurale a spaţiului social global. Pentru o implicare eficientă, însă, oamenii trebuie să cunoască foarte bine sensul general al transformărilor ceea ce demonstrează rolul deosebit al educaţiei: schimbarea efectivă trebuie să fie precedată de o abordare educaţională a problematicii afarente schimbării. I.Ungureanu şi Şt. Costea 140 sintetizează problematica schimbării existente în preocupările sociologilor de la Universitatea din Chicago, din anii '20, în următorele aspecte:

1) schimbarea socială este inevitabilă şi provocată de industrializare, explozia urbană, interacţiunea grupurilor rasiale şi de profesionalizarea muncii. Schimba socială poate fl orientată în sensul progresului numai când comportamentul uman este orientat de norme raţionale de acţiune;

2) raţionalitatea schimbării este posibilă numai prin raţionalizarea comportamentutui individual, fapt posibil nu prin integrare normativă, ci prin stimularea creativităţii individuale. Prin cultivarea creativităţii, se asigură o participare endogenă prin aspiraţia individului de a-şi prelungi existenţa prin viaţa creaţiilor sale;

3) instituţiile, chiar societatea în ansamblul său, fiind creaţii ale indivizilor, acestea trebuie studiate - sub raport sociologic - ca instituţii în general, dincolo de detaliile tehnice sau administrative;

4) esenţa instituţiilor o constituie calitatea asocierii indivizilor ca “mod al organizării sociale”;

5) asocierea, ca bază a integrării este o condiţie şi nu un rezultat al libertăţii, deoarece libertatea presupune alegerea între alternative “organizatorice".

Schimbarea raţională definind depăşirea limitelor şi constrângerilor antrenate de reformarea instituţională a spaţiului social, rolul sociologiei este acela de a “descoperi scopul libertăţii de acţiune în promovarea schimbării sociale, învingând limitele sociale pe care schimbarea însăşi le face necesare"141.

Ca teorie integralistă sociologia se constituie prin valorificarea, din perspectivă psibologică, a creativităţii şi solicitărilor integrative în “vederea unui proiect al schimbării sociale raţionale unitare".

Sub aspect metodologic, sociologia cumulează prerogativele unei “paradigme a cercetării condiţiilor formei şi ritmurilor schimbării sociale rationale". Problema fundamentală ar fi după W. I. Thomas, soluţionarea “diferenţelor dintre ratele dezvoltării sociale", diferenţe care explică inerţia mişcării sociale şi rezistenţa structurală la schimbare. Cât priveşte aceste “rate de dezvoltare sociaIă" ele sunt o resultantă a doi vectori de acţiune: varietatea condiţiilor sociale şi varietatea “temperamentelor" personalităţilor sociale creatoare .

Interacţiunea socială dintre indivizi în dinamica reală a condiţiilor sociale se materializeză în construirea unor “linii de geneză” a spaţiului social care se găseşte la rândul său, într-un proces de redimensionare permanentă în funcţie de schimbarea condiţiilor şi de conţinutul opţiunilor valorice individuale.

Individul rămânând, în ultima analiză, principala componentă creatoare de social la nivelul întregii societăţi, este abordat de W. I. Thomas din perspectiva unor “tipuri", concepute ca individualităţi generice. Aceste tipuri sunt filistinul, boemul, individul creator. Tipurile

140 Idem: Op.cit.p.285 - 286141 B.M.Fischer, A.L.Traus: “Interac]ionism”, ^n T.B. Nottobomore and R.Nisoet (eds): A. History of Sociological, Analisysis, London, Heinemann, 1979, p.463

140

sociale propuse îşi fac simţită prezenţa în funcţie de patru “impulsuri fundamentale": curiozitate, teamă, impuls creator spre noi experienţe, impuls spre conservare.

Corelaţia dintre “liniile de geneză”, “tipuri" şi “impulsuri fundamenale" alcătuiesc “scheme de organizare a vieţii individuale, constituind principalul fond socializant al fiecărei societăţ. De aceea orice activitate autentic umană este socială intrucât ea este de neconceput fără condiţiile şi cadrele obiective ale unei situaţii . Prin situaţie W. I. Thomas înţelege un ansamblu de valori şi atitudini cu care individul este confruntat în cadrul unui proces parcurs şi în funcţie de această activitate este planificată iar rezultatele ei sunt evaluate 142.

Sitaţia , fiind în esenţă, un ansamblu de valori şi atitudini tipice faţă de aceste valori, “definirea situaţiei" specifice individului relevă faptul că ea este o alegere individuală între alternative posibile de acţiune. Această alegere şi criteriile care stau la baza ei constituie realitatea socială care trebuie să facă obiectul de studiu at sociologiei.

În acest sens, plecând de la premiza conform căreia ceea ce este bun pentru individ este bun şi pentru grupul social din care face parte, W. I. Thomas a lansat un postulat care a rămas referenţial în literatura de specialitate: “o situaţie socială este reală, prin consecinţele definirii ei ca fiind reală”. Acest postulat a fost minuţios analizat în special în legătură cu situaţiile “anormale" - acesta fiind obiectul predilect de investigaţie al lui W. I. Thomas şi care-l individualizează, de altfel, în cadrul interacţionalismului.

După apogeul din deceniul al treilea al secolului nostru interacţionalismul cedează prima scenă a interesului în favoarea altor orientări (în special a structuralismului functionalist) care pledau nu pentru reformă, ci pentru menţinerea “ordinii", în 1966 H. Blumer reconstruieşte teoria lui G. H. Mead promovând "interacţionalismul simbolic” 143.

Obiectivul său programatic era acela de a fundarnenta sociologia fără aportul cunoştinţelor de natură psihologică, definind mişcarea socială ca rezultat al interacţiunii actorilor sociali. Valorificat îndeosebi de către instanţele politico- administrative pentru declanşarea unor schimbări sociale care să ţină sub control nivelurile psihosociale ale organizării sociale, teoria interacţionalismului simbolic stă la baza sociologiei experimentale care reuneşte, în prezent, sociologi, psihologi şi antropologi într-un câmp unitar, interdisciplinar de cercetare.

REPERE BIBLIOGRAFICE

1. Albion Small (1854-1926): întemeietor, în 1882, al Facultăţii de Sociologie, a Universităţii din Chicago. Fondator al revistei americane "Sociologia".

Opere principale : Introducere în Studiul societăţii (1894); Sociologie Generală (1905); lmportanţa ştiinţei sociale (1910); între două ere (1913)

2. Charles Horton Cooly (1846-1929): Profesor la Universitatea din Michigan de filozofie şi sociologie

Opere principale : Concurenţa personală (1899); Natura şi Ordinea socială (1902); Organizaţia socială (1902); Progresul social (1918)

3. Mead Georges Herbert (Hadley,1863 - Chicago,1931): Profesor la Universitatea din Chicago din 1893 până în anul 1931

Opere principale : The Philosophy and the Present (1822); Self, Mind and Society, 19344. William Summer (1840 - 1910): Profesor la Catedra de Ştiinţe Sociale a Universităţii

din Yale.Opere principale : Probleme de economie politică (1890); Folkways, Boston, 1940.

BIBLIOGRAFIE

142 W.I. Thomas, Fl. Znaiecki: The Polish Peasant in Europa and America, Vol1. New York. A.Knoph, p.68143 H.Blumer: Symbolic Interactionism. Perspective and Method, New Jersey, Prentice – Hall, Inc., 1969

141

1. Colly Charles Horton: Human Nature and the Social Order, Fomeword by George Herbert Mead, New York, Schoken Books, 1970;

2. Small Keneth, A. Winston şi Clifboard Carol A. Road Work: a new hughway pricing and investment policy, Washington, The Brookings Insitution, 1989;

3. Mead George H. Mind, Self and Society. From the Standpoint of Social Behaviorist , Edited With Introduction by Charles Morris, Chicago – London, The University of Chicago Press, 1967;

4. Mead Margaret: Le Fosse des generations: les nouvelles relations entre les generations dans les anness, 1970, Paris, Ed. Danoel/Guothier, 1971 - 1979;

5. Mead Margaret: Male und female. A study of the sexes in a changing world , New York, William Morrow & Company Publishers, 1970;

6. Mead Margaret and Brown Muriel: The vagon and the Star. A stady of american comunity initiative, New York Bekley Publishing Corporation,1968;

7. Mead Margaret, W. Martha: Child hood in temporary cultures, Chicago Press, 1963;

8.Thomas Andre, Abraham Claude: Microeconomie Decision optimales dans l’enterprise et dans la nation, Paris, Dunod, 1966;

9. Park, Robert E.: On social Control and Collective Behevior. Selected Papers, Edited and with and introduction by Ralph H. Turner, Chicago Press, 1969;

10. Znaniecki, Florian: Socia Action, New York, Russel & Russel, 1967;11. Fischer, Gustave - Nicolas: Le dimamique du social, Violence, pouvoir, changement ,

Paris, Dunod,1992.

142

Charles Horton Cooley

Charles Hortton Cooley s-a născut în perioada campusului Ann Ardor a Universităţii din Michigan , unde urma , de fapt, să-şi petreacă şi cea mai mare parte a vietii . Famila Cooley îşi are rădăcinile în Noua Anglie . Ei erau descendenti direcţi din Benjamin Cooleycare sa stabilit în apropiere de Springfield , Massachusetts încă înainte de 1640 . Carls Horton Colley s-a născut intr-o familie numeroasă de fermieri, destul de strîmtorată.

Tatăl lui Coolley , Thomas McIntyreCooley , simţea că singura şansă de a căpăta o educatie şi de a urca pe scara socială era să se mute în vest. Din acest motiv el a venit în Michigan din vestul New York-ului. După ce s-a stabilit în Michigan a avut mai multe slujbe , cele mai importante fiind cele de editor şi avocat . Fiind ambiţios , impetuos şi un om energic , el a reuşit să progreseze de la o pozitie obscură la una prestigioasă şi onorată între elitele sociale şi juridice din Michigan.El a obţinut recunoaşterea inaltului său calibru în domeniul juridic şi. In anul 1859, a fost numit membru al Facultatii de Stiinte Juridice al noii organizate Universitati din Michigan.

In anul naşterii lui Charles,1864,tatăl său a fost ales ca membru al Curţii Supreme de Justiţie din Michigan.El a ramas membru al acestei comisii şi profesor de drept pentru mulţi ani şi, pe lîngă acestea , a devenit cunoscut şi datorită nenumăratelor tratate juridice scrise de-a lungul anilor, ca şi pentru că a fost primul preşedinte al Comisiei Comerciale Internationale.

Charles, al 4-lea din cei şase copii ai judecătorului , s-a născut intr-un moment în care familia sa obţinuse deja o pozitie considerabilă şi un mod de viată confortabil în Ann Arbor Oare cum înspaimîntat de tatăl său , un dur conducător orientat spre succes, tînărul Colley s-a instrăinat înca de timpuriu de lumea din jurul său. El a manifestat o atitudine pasivă şi un caracter retras care avea săi marcheze intru-totul stilul de viata.

Vreme de 15 ani el a suferit de o varietate de boli, unele dintre acestea aparent de natură psihosomatică. Timid si semi-invalid, suferind de o defecţiune de vorbire, el a avut puţini tovarăşi de joacă, fiind tentat doar de reverie şi de lectura solitară. Foarte sensibil, el a compensat această insecuritate personală imaginîndu-se pe sine în rolul unui mare orator de lider al oamenilor.

În lupta pentru succes - pe care tatăl său a promulgat-o ca lege in viata reală - fiul avea să indrăznească să participe la aceasta doar în imaginatia sa. Dragostea sa pentru curse hipice dificile şi pentru sculptura şi tîmplarie poate fi explicată în termeni adlerieni ca o încercare de a compensa slăbiciunea trupească şi sociabilitatea scăzută.

Viata de colegiu a lui Cooley a durat 7 ani, ea fiind intreruptă de boală, de o călătorie prin Europa şi de o scurtă perioadă de muncă în calitate de desenator tehnic şi statistician. El a absolvit ingineria ,un domeniu care nu-i plăcea în mod particular . Totusi, în timpul facultăţii ,el a urmat cîteva cursuri de istorie şi cîte unul de psihologie şi de economie .În timul anilor de colegiu ,dar mai ales după , Cooley a continuat să citească ultrareceptiv .Aceste lecturi independente - mai degrabă decît cursurile instrucţiei formale - l-au făcut să se decidă asupra carierei sale .

Citind multe din lucrurile lui Darwin ,ale lui Spencer şi ale sociologului organisict german Albert Schaeffle, Cooley s-a decis în 1890 să se întoarca la Universitatea din Michigan pentru a absolvi economia politica şi sociologia . Dezertaţia pe care a sustinut-o la finalul facultatii purta titlul “Teoria transporturilor “ şi era un studiu de pionierat în ecologia umană .Din acel momant ,nu a existat o înstructie formală în soaiologie la Michigan în care să nu fi fost examinat sau întrebat .

Neobişnuit de lunga perioadă de ucenicie şi de pregatire a lui Cooley poate fi pusă - în parte -pe seama sănătătii lui şubrede , dar şi a faptului că el era copilul unui părinte bine situat care îsi permitea să-i lase fiului său timp să se decidă pentru o carieră .Pe deasupra , Cooley suferă datorită faptului că stătea în umbra unui tată faimos . El însusi îi scria , la un momant dat ,mamei sale ; “ Ar trebui să încerc ,ca un experiment ,să plec undeva unde nu s-a auzit şi nu se ştie nimic de tata si unde tuturor le-ar păsa de mine pentru ceea ce sint eu insemi “.Se poate ca Cooley a trecut de la o dependenţă emotională de tată sau ,de care a fost practic alienat ,la conştientizarea faptului că se află sub obligatia de a-si construi o carieră care să onoreze familia din care facea parte .

143

Prima lucrare a lui Cooley ,intitulată “Semnificaţia sociala a străzii Railway”, pe care a citit -o la o întilnire a Asociatiei Americane de Economie în 1890 ,la fel ca şi anterior -menţionată dizeraţie,au fost - ambele - rezultatul a doi ani de muncă în Washigton ,la început pentru Comisia Comerciala Internationala şi mai tîrziu pentru Biroul de Recensamint .Ele au fost scrise într-o maniera înclinatî spre asprime şi spre realism pe care, după cîte se poate presupune ,tatăl său a aprobat-o .

Onoarea sa din perioada de maturitate care se caracterizează întru -totul printr-o înclinatie delicată şi printr-o abordare introspectivă ,mult mai aproape de fundamentul naturii sale ,începe să se cristalizeze numai după ce a încaput să predea la Universitatea din Michigan şi a oţinut o anume îndependentă fată de tatăl său.

De-a lungul întregii sale cariere profesorale de la Michigan ,care a început în 1892, Cooley a fost preocupat de multe probleme sociale contemporane ,dar -în mod evident -preocuparea supremă pentru el a rămas sinele ,propriul său Eu. Reuşind să-şi afirme independenţa ,Cooley era decis să pună timiditatea sa şi incapacitatea de a intra în competitie cu ambiţiile derectoare ale tatălui său în slujba examinării sinelui şi a observării comportamentelor celor de lîngă el, în mod particular a copiilor săi.

Căsătoria lui Cooley din 1890 cu Elsie Jones, fiica unui profesor de medicină de la Universitatea din Michigan ,i-a permis să se concentreze complet asupra muncii intelectuale şi vieţii contemplative . Doamna Cooley era o femeie erudită ,dar complet diferită de soţul ei prin faptul că era energică şi, prin urmare, capabilă să ordoneze viaţa lor comunî .Cuplul a avut 3 copii ,un băiat şi două fete , şi locuiau linistiţi ,şi destul de retraşi intr-o casă aproape de campus .Copii i-au servit lui Cooley pe post de laborator domestic pentru studiile referitoare la geneză şi creşterea sinelui .Prin urmare ,atunci cînd nu era antrenat în observarea propriului Eu ,dar dorea să-i obsertve pe cei lalţi , el nu era nevoit să părăsească cercul domestic .

Cooley a progresat rapid în ceea ce priveste pozitiile academice .El a fost numit profesor-asistent în 1899 ,profesor -asociat în 1904 şi a devenit profesor prin 3 ani mai tîrziu . El nu a avut nimic din strălucirea care generează atracţia masei de studenţi. Lucrurile pe care acest profesor fară importantă, nervos şi într-o oarecare măsură bolnăvicios le-a prezentat cu o voce înaltă şi lipsită de rezenantă, de multe ori nu ajungeau pînă la urechile studenţilor. El a fost atrăgător doar pentru cîţiva absolvenţi care au fost inspiraţi de intelectul sau iscoditor.

Cooley a fost încapabil sa facă fatã problemelor administrative, devenea nervos atunci cînd lua parte la viata socialã si politicã a facultãţii şi devenea deficient atunci cînd se punea problema coordonarii lucrarii studenţilor sau cînd era vorba de a iniţia anumite proiecte de cercetare în numele facultãtii. Totusi, dupã cum recunosc azi mulţi studenţi care au avut privelegiul sã aibã acces la cursurile şi seminariile ţinute de el şi au reuşit sã-i înţeleagã munca şi modul complicat de gîndire, vieţile lor profesionale au fost categoric influientate de acest ciudat profesor.

Stilul de viata a lui Cooley a fost în armonie cu un model academic de un cod semi-aristocratic care azi nu mai ezistã. Neavînd griji financiare şi trãind într-o perioadã în care filosofia conform căreia a publicat sau a pieri a fãcut doar primii paşi, Cooley îsi putea permite sã-şi consacre viaţa unei contemplãri rãbdãtoare şi unui studiu liber.

Cărţile lui cresteau încet şi organic din notiţe pe care le-a fãcut de-a lungul unei lungi perioade de timp. “Natura umanã şi ordinea socialã” a fost publicatã în 1902. "Organizarea socială" i-a urmat 7 ani mai tîrziu. A treia sa mare lucrare "Procesul social " apare după un interval de 9 ani, în 1918. Aceste trei cărţi, împreună cu fragmente dintr-un jurnal pe care l-a ţinut pe tot cuprinsul vieţii sale şi intitulat "Viaţa şi studentul" (1927) constituie aproape totalitatea ieşirilor sale de natură intelectuală. Lucrarea sa timpurie în ecologia socială şi cîteva alte contribuţii scrise în anii tîrzii sunt disponibile într-un volum postum, "Teoria sociologică şi cercetareasocială" (1930).

Viaţa lui Cooley a fost extrem de calmă, de lipsită de senzaţie. El a evitat controversele şi lupta, orice formă de conflict care să-l supere şi să-i deranjeze somnul. El a participat în 1905 la lucrările Societăţii Americane de Sociologie şi a mers la majoritatea întîlnirilor ulterioare, dar învălmăşeala şi agitaţia din cadrul acestor întîlniri erau cu greutate pe gustul său. După ce a devenit preşedinte al Societăţii în 1918, el a început să savureze ceva mai mult aceste întîlniri, probabil pentru că, avînd acum o recunoaştere a succesului, el a fost capabil să-şi stăpînească insecuritatea anterioară atunci cînd întîlnea colegi.

144

Faptul că operele sale se vindeau bine şi el a căpătat prin acestea o reputaţie de invidiat atît între colegi, cît şi în cadrul tinerei generaţii, probabil au sporit la creşterea încrederii în sine. Biograful său nota că "anii cuprinşi intre 1918 şi cei foarte apropiaţi de moartea sa au fost, probabil, cei mai fericiţi ani ai lui Cooley".

De-a lungul tuturor anilor petrecuţi la Universitatea din Michigan Cooley a avut relativ puţine contacte cu colegii săi. El a fost mult mai învîrstă decît următorul om din departament (ca vîrstă), Arthur E. Wood, aşa că el găsea puţină tovărăşie acolo. Cooley s-a distrat rar şi a mers la puţine petreceri. Prefera contactele umane simple şi informale. Deseori Cooley făcea lungi plimbări în compania a cîtorva prieteni bine selectaţi şi, de asemenea, a participat împreună cu aceştia la cîteva călătorii cu cortul în Canada, vreme de câ

Cooley şi soţia sa îşi petreceau majoritatea vacanţelor de vară la Lacul de Cristal în nordul Michigan-ului. Aici el a construit o cabană foarte aproape de lac şi - o dată pe an - venea ca să înoate ,să practice canotajul şi să se plimbe cu soţia şi cu copii săi.

El era un bun botanist amator şi un atent observator al păsărilor .În cursul acestor veri, în special de-a lingul ultimei perioade a vieţii sale, Cooley pare să fi obţinut o anumită seninătate şi satisfacţie care a ocolit tînărul bărbat pentru o perioadă destul de lungă . El scria în jurnal:" Eu sunt fericit de viaţa de aici, sunt fericit de aer, de mîncare nşi de lac, fericit de munca mîinelor mele, fericit de familia pe care o am, fericit că voi putea veni aici probabil în fiecare vară, fericit de cărţile mele, de gîndurile mele, de speranţele mele".

Cooley a primit multe solcitări de a se alătura altor departamente prestijioase de sociologie. De exemplu, Giddins l-a invitat la Universitatea din Columbia. Dar el niciodată nu a luat serios în considerare aceste oferte. El s-a simţit profund legat de Ann Arbor şi de universitatea unde tatăl său şi tartăl soţiei sale au predat şi unde el şi-a petrecut toată studenţia. El nu a avut emoţia şi competiţia unei universităţi mari, cum era cea din Columbia.

În ultima parte a verii sale, Cooley a devenit parte a Universităţii din Michigan. Cu toate că el niciodată nu s-a conformat regulelor academice şi a fost un slab membru de comisie şi probabil un şi mai rău şef de departament, el a reuşit să dea naştere unei opere care se reflectă mai mult decît favorabil asupra universităţii sale.

Cooley şi-a rezumat cariera mai bine decît ar fi putut să o facă orice analist atunci cînd a scris: "Este un succes itelectual important în universitatea noasră să fi cunoscut ca incapabil în orice alt domeniu. Vei fi recunoscător pentru o voce scăzută şi o adresare ezitantă, o dispoziţie tulburătoare şi retrasă, o înfşţişare generală care exprimă ineficienţă itelectuală. Îţi va întîrzia promovarea, dar vei are şansa să faci ceva pe termen lung".

Ascus în cadrul natural al universităţii care I-a trecut cu vederea lipsa simpatiei pentru regulile obişnuite care guvernau viaţa academică, Cooley a utilizat bunurile instituţionale cu înţelepciune. Protejat şi practic izolat de impactul lumii nebune, Cooley a reuşit de-a lungul lungii sale cariere să schimbe slăbiciunea iniţială, timiditatea şi sensibilitatea, natura sa ciudată şi tulburătoare şi egocentrismul său într-un atu care I-a permis să creeze patru lucrări importante care, deşi au fost lent scrise, au fost rezultatul contemplaţiei tihnite şi a unei atenteobservaţii introspective.

În anul 1928 sănătatea sănătăţii lui Cooley a început să se agraveze şi la începutul lui martie problemele sale au fost diagnosticate drept cancer. El a murit în 9 mai 1929.

MUNCAThomas spunea că societatea se manifestă ca " realitate mentală", ca realitate a interacţiunilor

subective, ca reţea de imagini reciproce despre sine ale indivizilor. Pe aceaşi idee a lui Thomas, Ccooley obişnuia să scrie :"Sinele şi societateas-au născut ca entităţi

gemene". Această propoziţie care stă la baza întregii opere scrise de Cooley accentuiază legătura organică şi conexiunea indisolubilă între sine şi societatea şi reprezintă contribuţia crucială pe care el a adus-o psihologiei sociale şi sociologiei.

Conceptele centrale ale sistemului sociologic al lui Cooley sunt: "organizare socială","grup primar","sinele -oglindă".

145

Concepţia sinelui-oglindăÎn continuarea concepţiei lui William James, Cooley şi-a manifestat dezacordul faţă de tradiţia

carteziană care a plasat o abruptă disjuncţie între subectul inteligent şi gînditor şi luarea externă. Cooley considera că obiectul lumii sociale este constituit din părţi ale spitului şi sinelui uman. Cooley îşi dorea să elimine barierele conceptuale pe care cartezianul le-a pus între individ şi societatea din care acesta făcea parte şi să pună în locul acestuia o teorie care se baza pe întrepătrunderea lor.

"Un individ separat" scria el ,este o abstracţie necunoscută experienţei şi la fel este şi societatea cînd este considerată ca ceva separat de indivizi. "Societatea"şi "indivizii" nu sunt nişte fenomene separate, ci ci sunt aspecte colective şi distributive ale aceluiaşi lucru. Cînd noi vorbim de societate sau cînd folosim orice termen colectiv, ne fixsăm mintea asupra unei imagini generale asupra unei concentrări de oameni. Atunci cînd vorbim de indivizi, noi desconsiderăm aspectul general şi ne gîndim la ei ca şi cînd ar fi separaţi.

Societatea este acea ţăsătură complexă şi persistentă a interacţiunile dintre imaginile despre sine a feluriţilor indivizi încît putem spune, ca şi Cooley ,că societatea este o "realitate mentală" ,are, o natură "intermentală", "spirituală" .Pe de altă parte, dar în strînsă legătură cu natura sa interactuvă, societatea are proprietăţile unui oganism şi, prin acesta, îşi trădează "natura organică" . Graţie naturii interactive a vieţii, "tot ceea ce se petrece într-o parte afectează restul". Structura societăţii este o vastă ţesătură de activităţi reciproce, unele distincte ,altele neclar delimitate, toate interpretate într-un asemenea grad încnt diferitele sisteme pot fi percepute numai în funcţie şi în conformitate cu punctul de vedere pe care fiecare îl adoptă.

Colley a susţinut că Eu-l unei persoane se dezvoltă doar prin contacte şi schimburi cu alţi oameni. "Originea socială a vieţii sale vine pe o potecă şde intercomunicare cu alte persoane " obişnuia el să spună. La Cooley sinele nu este la început individual şi apoi social;el se naşte dialectic în timpul comunicării. Conştiinţa propriului Eu pe care el o atribuie ator minţi. Acesta este motivul pentru care individul nu poate fi izolat de celelalte Eu-ri. "Nu ezistă nici un sens al lui "EU" fără "NOI" -o reflectare a lui tu, el sau ei ".

În încercarea sa de a ilustra caracterul reflectat a sinelui, Cooley l-acomparat cu o oglindă (looking-glass self ). "Fiecare pentru fiecare este o oglindă care -l reflectă pe cel care trece".

"Aşa cum noi ne vedem faţa, figura, îmbrăcămintea în oglindă şi suntem interesaţi de acest lucru pentru că ele sunt ale noastre şi sîntem încîntaţi de acest lucru sau din contră, funcţie de faptul dacă acest lucru corespunde sau nu corespunde cu ceea ce am dori noui să fie, tot astfl ne privim imaginativ în mintea altora, percepem în conştiinţa lor, pe calea imaginaţiei, reprezentări cu privira la cum arătăm, la manierele, ţelurile, acţiunile, caracterul şi prietenii noştri şi suntem astfel în chip variabil afectaţi de aceste reprezentări".

Sentimentul de sine se dezvoltă odată cu abilităţile individului de a se folosi de mediul său fizic şi social. Individul devine treptat conştient de faptul că cel ce este el reflectă ceea ce alţii reprezintă că este. Două lucruri sunt de remarcat:

* sinele există în mintea membrilor unei societăţi ,ca realitate intermedială* sinele este un fapt imaginativ . Persoanele şi societatea trebuie să fie mai întîi studiate în

imeginaşie În consecinţă, înainte de deveni conştient de sine, individul devine conştient de "sinele celorlalţi".Sintagma "sinelui-oglindă" este compusă din trei elemente:* "Imaginarea modului în care -I apărem altei persoane* imaginarea judecăţii sale cu privire la cum îi apărem lui * sentimentul de sine care rezultă astfel, de mîndrie sau, dimpotrivă de umilire".Eu-l se naşte într-un proces de interschimbare comunicativă care se reflectă în conştiinţa

persoanei.George H. Mead spunea într-un discurs referitor la contribuţia lui Cooley: "Prin plasarea ambelor

faze ale acestui proces social în aceeaşi conştiinţă, prin considerarea sinelui ca o idee întreţinută de sinele propriu, referitoare la sinele celorlalţi devine o simplă interacţiune de idei în interiorul minţii umane".

Aceste noţiuni, întru cîteva abstracte, pot fi ilustrate cu un exemplu încîntător pe care Cooley însuşi l-a dat cînd şi-a imaginat o dispută între cele două fiice ale sale: Alice, care avea o părere nouă şi Angela care tocmai şi-a cumpărat o rochie nouă. Ideile vehiculate în mintea lui Alice ar fi:

146

1. Alice cea adevărată cunoscută numai de creatorul ei 2. Propria ei idee despre sine (eu(Alice)arăt bine cu această pălărie) 3. Ideea ei referitoare la pălă ria Angelei despre ea (Angela crede că arăt bine cu această'

pălărie)4. Ideea ei referitoare la ceea ce crede Angela că ea gîndeşte despre sine (Angela crede că

sunt mîndră de felul în care îmi stă cu această pălărie)5. Ideea Angelei referitor la ceea ce gîndeşte Alice despre sine (Alice crede că arată splendid

cu această pălărie )"Societatea ", adaugă Coley "este o ţesetură şi o operă mentală a mai multor Eu-ri. EU îmi

imaginezi mintea ta şi în mod special ce gîndeşte mintea ta despre mintea mea şi despre ceea ce mintea ta gîndeşte despre ceea ce gîndeşte mintea mea despre mintea ta. Eu îmi "îmbrac " mintea în faţa ta şimă aştept ca tu să ţi-o "îmbraci " faţă de mine. Cine nu pioate sau cine nu vrea să realizeze astfel de acţiuni, nu este primit în joc".

Multiple perspective au fost aduse în congruenţă, totuşi continuă multilaterale schimbări de impresii şi evaluări între minţile noastre nşi cele ale celor lalţi. Societatea este interiorizată în psihicul individual ; ea a devenit parte din Eu-l individual, cu toate interacţiunile dintre individualităţi care-I leagă ţi-I face să fuzioneze într-un tot organic.

Sociologia lui Coley estefără doar şi poate holistică cînd vorbeşte despre societate ca despre un organism. El nu vrea să facă o analogie cu biologia, în maniera lui Spencer, dar intenţionează să pună accentul pe interrelaţionarea sistemică dintre toate procesele sociale. "Dacă … noi spunem că societatea este un organism, noi ne referim … că este un complex de tipuri de procese fiecare tăind şi dezvoltîndu-se în interacţiunea cu ceilalţi, ansamblu devenind atît de unit încît ceea ce se întîmplă într-o parte afectează tot restul. Este vorba de o acţiune reciprocă".

Această imagine oganică asupra societăţii îl conduce pe Cooley la ceea ce reprezintă principala sa obiecţie la utilitarismul individualist şi care stă şi la baza economiei clasice şi a sociologiei spencerine.

Grupul primarPornind de la două premise (interdependenţile şi grupul ca întreg), Cooley a elaborat primul axial

al sistemului său de sociologie orgaziţională ,şi anume conceptul de "grupul primar".Accentul pus asupra integrităţii sociale l-a determinat pe Cooley să-şi focalizeze cercetarea asupra

acelor grupuri umane care sunt considerate a fi elementul primar care asigură legătura dintre om şi societate, pe de o parte şielementul care integrează individul în structura socială, pe de altă parte.

Prin "grupuri primare" , scria el, "eu înţeleg acele grupuri caracteristici prin asociere şi cooperare intimă, faţă în faţă. Ele sunt primare în mai multe sensuri, dar în primul rînd prin aceea că ele sunt fundamentate în formarea naturii sociale şi a ideilor indivizilor. Rezultatul unei asocieri intime, psihologic vorbind, este anumită fuziune a unor individualităţi într-un tot comun. Probabil, cea mai simplă cale de a descrie acest ansamblu este să spunem că el este un "NOI".

"NOI" reprezintă un grup de un asemenea tip încît fiecare se identifică, în acelaşi timp, nu unul cu altul dintre ceilalţi, ci cu unitatea lor, cu întregul care este compus din coexistenţa actualizată, faţă în faţă, a tuturor celorlalţi, care devin astfel o realitate cointensivă, integrală. Referitor la acest întreg, oricare dintre cei care îl co0mpun poate să spună "noi", adică să aibă sentimentul de "noi" , cum precizează Cooley.

L-am putea denumi "sentimentul nostratic" sau "sentimentulnoologic primar". Fără acest sentiment nu e posibilă temelia lumii şi de aceea agresorul unei societăţi va începe prin a-l distruge. Cînd acest sentiment este distrus este semn că a fost afectat cher elementul nuclear al unei societăţi, principiul ei generic. Adică este afectată nu doar o noţiune , ci însuşi principiul de zidire al unei societăţi. De aceea, criza sentimentului de apartenenşă naţională este simptomul unei crize mai adînci care afectează ţnsuşi principiul ziditor al societăţii, principiul nostratic de ţntemeiere al societăţii.

Grupul primar este un "microcosmos " al societăţii mai largi şi o altă caracteristică a lui este "împărtăşirea aşteptărilor ". Grupul este primar şi ţntru cît "prin el îşi dezvoltă indivizii primele lor contacte cu societatea mai largă".

147

Cooley face precizarea că "simţul şi senrimentul valorii "sunt împrumutate de individ chiar de la grupul primar astfel că agresarea acestui grup este cel mai adesea interpretată ca o agresare a sinelui .

Este cît se poate de semnificativ faptul că sociologul american formula încă la startul secolului o idee despre cum poate fi "desfiinţată "o societate. Omul devine fiinţă socială graţie "grupului primar" , sentimentul noologic primar (sentimentul de noui). Acest proces conduce la cristalizarea deplină a "sinelui social" . Fiinţa socială din om poate fi agresată şi probabil suprimată dacă cineva reuşeşte să iniţieze un deconstructivism , o suprimare sau doar o deformare a legăturilor de interdependenţă dintre diverşi indivizi.

Deformarea acestor legături este posibilă, ne lasă Cooley să deducem, tocmai pentru că o relaţie simţită şi gîndită . Dacă o simţim pozitiv, valoarea ei va fi pozitivă pentru noi, efectele ei vor fi pozitive pentru noi. Dacă avem o simţire negativă asupra unei relaţii , calitatea ei va fi afectată şi efectele ei asupra noastră vor fi negative. Deformează sevtimentele şi percepţiile cuiva asupra celor lalţi şi vei obţine o suprimare, o distrugere a însăşi fiinţei sociale din el.

Coolei nu a susţinut, aşa cum se presupune uneori , că unitatea grupului primar are la bază doar armonia şi dragostea. El a accentuat că grupul este, de obicei, o unitate competitivă care admite afirmareapersoanei şi variate pasiuni. Dar el pecizează că "aceste pasiuni sunt socializate prin simpatie şi sunt sau tind să fie integrate într-un spirit comun. Indivizii ar putea fi ambiţioşi, dar obiectul principal al ambiţiilor lor va fi obţinerea unui loc dorit în gîndurile celorlalţi".

Cele mai importante grupuri , în care asocierile intime caracteristice grupurilor primare au şansa să se dezvolte în totalitate, sunt familia, grupul de joacă al copiilor şi vecinătatea. Acestea sunt, crede Cooley, grupuri primare universale căci ele aparţin tuturor timpurilor şi tuturor stadiilor de dezvoltare.

În aceste grupuri omul a abandonat tendinţa individualistă de a maximiza propriile sale avantaje şi este permanent legat de tovarăşii săi prin legături de simpatie şi de afecţiune.

Principalul proces al vieţii moderne este dezagregarea intimităţii grupului de vecinătate provocată de lărgirea contactelor care face din noi "străini chiar pentru cei ce trăies în aceeaşi casă". Acest proces diminuiază progresiv comunitatea economică şi spirituală cu vecinii noştri.

În alte tipuri de asociere (pe care le vom numi "grupuri secundare", un termen pe care Cooley nu a vrut nici odată să-l folosească), oamenii pot fi uniţi cu altul prin faptul că fiecare obţine un avantaj personal din această iteracţiune sau interrelaţionare. În astfel de grupuri celălalt va fi evaluat doar extrinsec, ca o sursă de avantaje pentru propria persoană.

În contradicţie cu această legătură , relaţia existentă în grupurile primare se bazează pe evaluarea intrinsecă a celei lalte persoane şi aprecierea celor lalţi nu rezultă din anticiparea obţinerii unor avantaje pe care el sau ea ar putea să le ofere. Grupul primar este construit pe o solidaritate difuză între toţi membrii lui, mai degrabă decît pe un schimb special de beneficii sau de servicii. Mai mult decît atît, el este o pepineeră pentru dezvoltarea căldurii şi simpatiei umane , ceea ce intră în contrast cu răceala formală, impersonalitatea, emoţională care apare în alte tipuri de relaţii.

Cîteva exemple care ne vor să clarificăm această distincţie.Un membru aa unei familii, să spunem, mama, ar putea bucuroasă să se angajeze într-o muncă nerăsplătită în interiorul contextului familiei pentru că ea îşi cîntăreşte munca în termenii contribuţiei ei de ansamblu , la acel "NOI" al familiei. Ceea ce ea ar considera o exploare scandaloasă într-un cadru ocupaţional formal, ea găseşte a fi acceptabil în interiorul familiei. Soţi şi soţii, rude şi prieteni îşi vor sacrifica cu plăcere interesele personale dacă acestea vin în contradicţie cu datoriile pe care le au faţă de grupul din care fac parte. Atunci cînd se vor primi unul pe altul ei vor avea la bază caracteristici intrinseci mai degrabă decît în caracteristici instrumentale.

Dacă un student ar fi întrebat de ce o anumită persoană este prietenul său şi el ar răspunde:"Pentru că el mă ajută să iau examenul la matematică", acest răspuns ar fi considerat în mod cel mai ne potrivit cu putinţă : studentul confundă caracterul primar al unui grup de prietenie cu un scop instrumental care guvernează alte tipuri asociative.

Grupul primar, în alte cuvinte, este domeniul în care omul hobesian nu are nici o parte, unde devotamentul faţă de ansamblul şi faţă de ceilalţi trece pe primul plan în faţa maximizării intereselor personale.

148

Cei doi termeni: " sinele-oglindă" şi grupul primar sunt puternic împletiţi în gîndirea lui Cooley. Seneibil la gîndirea celorlalţi, înţelegător faţă de atitudinea, valorile şi judecăţile care sunt trăsăturile omului matur, Cooley consideră că acestea pot fi cultivate şi dezvoltate doar în cadrul interacţiunilor puternice şi care au loc în cadrul grupurilor primare. De aceea, acest grup este celula în care dezvoltarea naturii specific umane are loc.

În cadrul grupului primar persoana imatură şi egocentică este a lene pusă în armonie cu nevoile şi dorinţele celor lalţi şi este adusă în faţa unui compromis . Astfel se pun bazele unei mature vieţi sociale.

Grupul primar sprigină capacitatea fiecăruia de a se pune pe sine în locul celorlalţi, socotind individul în afara izolării egoiste prin construirea în interiorul său a acelei sensibilităţi care-l să găsească cheia spre ceilalţi şi fără de care viaţa socială ar fi imposibilă. "În cadrul lor (a grupurilor primare ) apare natura umană. Omul nu o are la naştere ; el nu o poate căpăta decît prin tovărăşie şi ea tinde să dispară atunci cînd individul se izolează".

Natura umanăPrin natura umană Cooley înşelege "acele sentimente şi impulsuri care sunt umane fiind

superioare cele proprii animalelor inferioare şi aperţin umanităţii în sens larg şi nu doar unei rase particulare sau unei perioade istorice". Sociologul american ne invită să interpretăm noţiunea aceasta ca acoperind simpatia şi nenumăratele sentimente în a căror compoziţie intră simpatia, iiubirea, resentimentul, ambiţia, vanitatea, cultul eroului, sentimentul binelui şi răului social.

Natura umană nu este însă un element în societate. Difirenţele între oameni nu se referă la capacitate sau la prganizare, ci la complexitatea relaţiilor, în diversele expresii ale puterii şi care sunt, însă esenţial aceleaşi.

Natura umană nu este altceva care există în mod separat în individ, ci este o natură de grup sau o fază primară a societăţii, o condiţie relativ simplă şi generală a spiritului social. Sociologul american destinge ceea ce este social de ce este ereditar şi biologic. Nivelul social al naturii umane se dezvoltă şi graţie grupurilor primare. Faptul că natura umană este şi natură socială îi conferă acestea plasticitate.

Graţie acestui al trilea nivel al naturii umane, individul poate dobîndi un "sentiment al sinelui". Plasticitatea naturii sociale este opera grupului primar. Experientele copilului în cadrul grupurilor primare mediază devenirea lui ca fiinţă morală şi îi procura o dezvoltare orientată a conştiinţei de sine.

Modul cel mai la îndemînă de a descrie "integralitatea" este să spunem că ea este "noi". Ea implica un fel de simpatie şi identificare reciprocă pentru care cuvîntul "noi" este expresia naturală.

Sociologul american a creat noţiunea de "grup social" pentru a putea explica atît "natura umana",cît şi "organizarea socială",două concepte de bază ale sale,alături de cel, tot atît de important pentru modul său de a explica societatea:"sinele-oglinda"(the looking -glass self).

Performanţa cea mai mare a lui Cooley este de a fi împăcat două viziuni ce par opuse: viziunea constructivist-deconstructivistă si viziunea organicistă asupra societăţii.

Societatea este un întreg ale căriu elemente sunt organic integrate într-un sistem al inerdependenţelor. Pe de altă parte, aceste legături care formează "natura imediată a societăţii", există graţie "ideilor pe care le au indivizii unii faţă de alţii", astfel încît o influenţă rea poate fi atribuită chiar unui mediu bun datorită modului în care mediul este perceput de cei ce trăiesc în el.

În consecinţă, lumea aceasta este, în toată obiectivitatea ei, o lume subiectivă supusă unui proces de creştere, dar aflată deopotrivă sub ameninţarea unui proces deconstructivist, de dezagregare. În acest dinamism, grupurile primare alcătuiesc primul cerc al "lumii subiective" sau, cu termenul lui Cooley, al "organizaţiei sociale".

Filosofia socială a lui Cooley a avut la bază ideea că progresul uman include o continuă expansiune a simpatiei umane aşa că grupurile primare ideale se vor raspîndi de la familie, la comunităţile locale, la naţiune şi, în final, la comunitatea mondială.

Optimismul său blînd,idealismul său oarecum românesc este probabil să apară ca demodat observatorilor moderni care privesc lumea printr-o lentilă care are la bază experienta istorică. Azi se poate spune că, deşi sunt unele părţi ale operei sale ar trebui tratate cu indulgenţă, marea majoritate a acesteia costituie un adevărat şi solid izvor de cunoaştere socială.

149

Cooley consideră că societatea umană cunoaşte două rele îngemănate: formalismul şi dezorganizarea. Primul este mecanicism suprem,al doilea este mecanicism din bucăţi.

Efectul formalismului asupra personalităţii este să o lase pradă apatiei şi compătimirii de sine. Dezorganizarea,pe de altă parte, apare individului ca un creier fără putere şi o credinţă constantă intr-un ansamblu,dar fără a exista cele mai generale principii care să direcţioneze dezvoltarea acelui ansamblu.

"Cititorul modern de sociologie ar putea cu greu să identifice cîteva pasaje în opera lui Cooley în care acesta să fie familiar cu felul în care Durkheim trata extins şi detaliat fenomenul anomic".Dar ar fi important de menţionat că,în ciuda acestei viziuni optimiste,Cooley a fost-cu toate acestea-sensibil la acele fenomene care anunţau începutul unor crize şi care au fost prezentate de Durkheim.

În ceea ce priveşte prescrierea unei cure pentru indispoziţiile omului modern, Cooley deseori scria intr-o maniera izbitor de durkheimiană: "Idealizarea statelor,impresia unei vieţi unitare care pune în legătură inimile oamenilor prin intermediul tradiţiei, poeziei,

muzicii, arhitecturii, sărbătorilor naţionale şi printr-o religie şi o filosofie care-i învaţă pe indivizi că el este un membru al unui ansamblu glorios căruia îi datorează devotament, este pe aceeaşi linie cu natura umană. Oricum utilizarea în scopuri reacţionare ar fi putut să fi degradat această idee".

Renumele lui Cooley nu provine însă din faptul că el are cîteva păreri de natura psihologică paralele cu cele ale lui Durkheim,ci mai degrabă datorită crucialei sale contribuţii referitoare la problema interiorizării. Probabil că Parsons a fost însă puţin cam prea tăios cînd a scris "Durkheim a fost teoreticianul societăţii privită ca un fapt exterior lumii. Cooley a fost teoreticianul societăţii ca parte a sinelui individual". Dar Parsons este totuşi corect atunci cînd a accentuat că pentru Cooley, spre deosebire de Durkheim, societatea a fost un fenomen de natură mentală. "Ideile pe care le au indivizii unii faţa de alţii-scria el-sunt faptele solide care compun societatea". "Societatea este o relaţinare între ideile indivizilor".

Criticii de mai tîrziu, în mod special George H. Mead,aveau să critice modul excesiv spiritual de construire a sinelui, dar nimeni nu a negat că el a avut merite importante, alături de alte figuri ca William James, Sigmund Freud, Emile Durkheim şi George H. Mead, în eliminarea separaţiei carteziene dintre spirit şi lumea socială exterioară acestuia.

Cooley a elaborat în cele mai convingatoare detalii ideea conform căreia omul şi societatea, sinele şi celălalt,sunt legaţi într-o unitate indisolubilă. Din acest motiv,calitatea vieţii sociale a unui individ, a relaţiilor unui individ cu tovarăşii săi, sunt elemente constitutuve ale personalităţii sale.

Metode sociologice În plus faţă de aceste preocupări, Cooley, la fel ca şi W. I. Thomas şi George H. Mead, a avut o

contribuţie crucială în domeniul metodelor sociologice. Independent de Max Weber, dar aproximativ în acelaşi timp ca şi acesta, el a susţinut că studiul acţtiunilor umane ar trebui să aiba în vedere în primul rînd caracteristicle actorului uman înţeles în situaţia în care se găsesc sinelurile. Prin urmare, studiile ar trebui să treacă dincolo de simpla descriere a comportamentului.

Cooley şi coloabaratorii săi consideră că sociologia puilor de găină ar putea fi bazată doar pe descrierea comportamentului puilor de găină, atît timp cît noi nu vom putea niciodata să înţelegem care este sensul pe care puii îi ataşează activităţilor lor. Dar sociologia existenţei umane poate urma o strategie diferită de vreme ce se poate sonda-sub modul de comportament-în inţelesul subiectiv al acţiunii indivizilor.

Ştiinţa socială, susţinea Cooley, se privează singură de o foarte preţioasă unealtă dacă se obţine de la a examina structura motivaţionala a acţiunii umane. Chiar dacă este considerat de la sine înţeles că Cooley s-a apropiat de această problemă din motive care pot fi puse sub semnul întrebării,concepţia sa a urmat pista cea bună.

Cooley a făcut distincţie între "cunoaştere spaţială" şi "cunoaştere personală sau socială". Lucrarea sa s-a deyvoltat ca urmare numeroaselor interacţiuni cu alţii, cu minţile şi spiritele altor oameni, prin comunicare. Aceste interacţiuni au declanşat un proces spiritual prin care Cooley a fost capabil să înţeleagă pe ceilalţi prin împărtăşirea stării lor mentale. S-ar puta deci descrie ca simpatetic, capabil să cunoască un om prin vizualizarea comportamentelor lui, vizualizare acompaniată de imaginea proceselor mentale corespunzătoare.

150

Diferenţa , ar putea susţine Cooley, dintre cunoştinţele noastre referitoare la un cal sau la un câine şi cunoştinţele referitoare la un om sunt înrădăcinate în capacitatea noastră de a avea înţelegere simpatetică a motivelor ce stau la baza acţiunulor umane.

Ceea ce ştii despre un om, despre felul în care acesta acţionează în situaţii paticulare, despre cum arată, cum vorbeşte sau cum se mişcă sunt rezultatul unor iluminări, funcşie de care tu judeci pe celălalt dacă este sau fricos, repezit sau chibzuit, cinstit sau fals, drăguţ sau crud. El este, deci alcătuit din sentimente intime pe care şi tu le simţi atunci cînd ţi-l imaginezi pe el în acele situaţii, atribuindu-I-le

Deşi cunoaşterea noastră este de tip comportamental, ea nu are o penetrare, o pătrundere psihologică de tip uman decît atunci cînd devine şi simpatică.

Modul propriu a lui Cooley de utilizare a metodei de înţelegere simpatetică a fost într-o oarecare măsură criticat de George H. Mead în mod dur, datorită excesivei accentuări spirituale şi introspective şi eşecului de a face necesară distincţia între înţelegerea pe care toţi oamenii trebuie să o realizeze în procesul interacţiunii şi caracterul disciplinat şi controlat al ştiinţei sociale.

Cu toate acestea, Cooley trebuie să fie inclus printre pionerii metodologiei sociologice. La fel ca Max Weber şi colaboratorii lui din Germania, Cooley a accentuart ideea conform căreia studierea lumii sociale umane ar trebui centrată pe încercarea de a demonstra înţelegerea subiectivă pe care actorii sociali o atribuie acţiunilor lor şi că aceste înţelegeri trebuie studiate în parte prin "înţelegere", mai degrabă de cît pa baza unui suport exclusiv de prezentare a comportamentelor.

Procesul socialÎn cadrul concepţiei sale oganiciste, Cooley a avut relativ puţin de spus referitor la structura

socială. El şi-a imaginat viaţa socială ca o plasă fără nici o cusătură şi nu a fost sensibil la schimbările structurale. Oricum, cît priveşte procesul social, el s-a dovedit a fi un fin analist şi un bun observator.

Concepţia lui Cooley asupra societăţii presupune o reţea comunicaţională între actorii care compun societatea şi subgrupurile din care fac parte.

Procesul comunicaţional, este - mai particular vorbind - întruchipat în opinia publică, rolul acesteia find de cimentare a legăturilor sociale şi de asigurare a consensului. Cooley vedea opinia publică ca un "procesw organic" şi nu numai ca o stare de înţelegere faţă de o problemă la ordinea zilei. Nu este un "simplu agregat de idei individuale, ci o organizaţie, un produs cooperativ al comunicării şi influenţei reciproce. S-ar putea să fie ceva diferit faţă de suma concepţiilor individuale, aşa cum o barcă construită de 100 de oameni este faţă de 100 de bărci construite fiecare de cîte un om".

Cu alte cuvinte, opinia publică nu se naşte dintr-o înţelegere anterioară, ci din interacţiuni reciproce înter opiniilor individuale. Nu este totalmente necesar să apară un acord. Lucrul esenţial este ca rezultatul acelei discuţii să fie o maturizare a celor care participă la ea şi o anumită stabilitate care să permită repetatrea discuţiilor de acest gen.

"Opinia publică matură", ca o formă distinctă de "impresia publică" , ia naştere din discuţii în contradictoriu. Ea nu este "opera unei gîndiri banale şi obişnuite". Nu este un fel de compromis între inteligenţa superioară şi cea inferioară din grup. "Ea este rezultatul unei interacţiuni între concepţii şi tendinţe opuse". Comunicarea diferenţilor este importantă în viaţă. Cînd un individ nu are "o înclinaţie fundamentală, suficientă pentru înţelegere şi influenţa mutuală", acesta nu poate acţiona împreună cu ceilalţi. Dar opinia publică este un produs al comunicării diferenţilor care a luat naştere în cadrul unei confruntări de tip intelectual şi care are la bază argumente.

Ceea ce se verifică în cazul opiniei publice se verifică şi în cazul celor lalte tipuri de interacţiuni.În armonie cu concepţia asupra procesului social, Cooley a văzut conflictul ca pe ceva necesar şi

imposibil de eliminat.El vedea conflictul şi cooperarea ca pe nişte elemente care nu pot fi separate. Ele sunt faze ale

aceluiaşi proces care întotdeauna le include pe ambele. Nu se poate asigura ordinea socială într-un număr de ansambluri de diferite tipuri pentru că fiecare dintre aceste ansambluri cuprinde elemente conflictuale specifice care sunt imposibil de eliminat prin aplicarea unui model rezolutiv general valabil.

Conflictul, în opinia lui Cooley, este un eveniment sănătos şi normal, rezultatul încercării de a asigura consensul în chestiunile de bază.

151

El a fost un apărător pasionat al virtuţilor democraţiei tocmai pentru a vedea această formă de guvernare ca pe ceva dezvoltat pe bază unei unităţi de tip mortal. Nu prin înăbuşirea diferenţilor, ci prin exteriorizrarea lor sub forma opiniei publice.

Analiza instituţionalăCooley, în continuarea lui Veblen, a susţinut că valorile sistemului economic, în mod particular

valorile băneşti, au o natură instituţională şi că sursa lor imediată este unmecanism social, oricare ar fi relaţia lor indirectă cu natura umană.

Piaţa este penru Cooley o instituţie, la fel ca şi şcoala. De aceea el a susşinut că este inutil să discuţi despre valori economice fără a face referiri la matricea şi antecedentele lor instituţionale. El a susţinut că în studiul valorilor băneşti ar fi rodnic de arătat căile în care controlul claselor dominante ia formă instituţionalizată, ca de exemplu piaţa.

În acord cu Veblen şi în contradicţie cu abordarea clasică din economie, Cooley şi-a îndemnat studenţii să observe că sistemul industrial nu este un mecanism auto-adaptiv, ci un complex de instituţii care ia naştere din obicei, datină şi lege şi este "administrat de o clasă care îi controlează operaşiile".

Istorici timpurii ai instituţiilor economice sunt tentaţi să pună numele lui Cooley lîngă cel al lui Veblen, ca şi colaboratori majori la teoria ce a stat la baza ramificării teoriei economice. Acum însă, el nu mai este menţionat în articolul din Enciclopedia Internaţională a Ştiinţelor Sciale referitor la instituţii economice. Motivul acestei discuţii este simplu: el nu a mers mai departe decît Veblen cu analiza sa instituţională şi, a folosit o terminologie instituţională şi problemele de care s-a ocupat au fost doar generalităţi.

Cooley va avea, probabil, poate doar de o notă de subsol în viitoarele istorii ale economiei. Dar este aproape sigur că istoria sociologiei nu-l va ocoli pe acest om cunoscut datorită celor două noţiuni generale pe care le-a propus: sinele - oglindă (the looking-glass self) şi grupulprimar.

Opera majoră a lui Cooley: 1890 - " Teoria transporturilor", dizertaţia cu care a absolvit facultatea 1890 - "semnificaţia socială a străzii Railway", un studiu prezentat în faţa

Asociaţiei Americane de Economie 1902 - "Natura umană şi socială" 1909 - "Procesul social" 2927 - "Viaţa şi studentul: note directoare referitoare la natura umană,

societate şi scrisori" 1930 - "Teoria sociologică şi cercetarea socială", o colecţie a lucrărilor sale

publicate după moartea sa.Bibliografie:1. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu - "Istoria sociologiei. Teorii contemporane",

Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.2. Site-uri de pe Internet.

Studiu de autor

GEORGES HERBERT MEAD - L’ Esprit, le soi et la societe (1934)(1863 - 1931)

Spiritul, sinele şi societateaDupă ce şi-a încheiat studiile la Harvard şi după numeroase călătorii în Europa, Mead a

ocupat o catedră de filosofie la Univ. din Chicago de la 1893 până la moarte. El propagă un învăţământ în care se regăsesc amestecate, orientările conceptuale ale evoluţionismului, ale utilitarismului şi ale behaviorismului social.

152

Principalele sale articole ,vor fi adunate şi publicate după moartea sa în 1934, sub titlul Mind. Tot după moartea sa în 1934 vor fi publicate şi cursurile......În fine, două lucrări postume vor apărea.......

Prieten al sociologului C.H.Cooley şi al filozofului J. Dewey, Mead a contribuit să fondeze, prin analiza sa a comunicării individuale şi prin teoria sa privind rolurile sociale, psihologia socială modernă.

Pentru Mead, comportamentul individului este determinat de comunicare. Conştiinţa sinelui se trezeşte mulţumită schimburilor cu un altul, mulţumită reciprocităţii mulţumită fenomenelor interacţiunii, capacitatea sa de dominaţie , procesul de schimb depinde de aptitudinea de - a aresta rolul celuilalt. În această percepţie, gestul, element simbolic şi semnificativ de meditaţie, joacă un rol major. El face posibile ajustările indivizilor implicaţi în actul social prin dialog. Indivizii pot deci să- şi adapteze şi să-şi regleze comportamentul în termen de anticipare şi de strategie.

Vocabularul lui Mead nu este unul de acces uşor pentru o modernitate susceptibilă de-a fi lovită de caracterul său spiritualist, trimiterea prea puternică la metafizica lui W. James şi a lui Bergson. Trebuie să fie tradus? Sinele este oare explorabil ? Sau poate el este prea aproape pentru un psihanalist freudian, a conceptului sinelui Jung, a unei metafizici a unităţii.

Sinele ca distanţă, aşezare la distanţă şi reluare, permite să se înţeleagă tipificarea, istoria filozofiilor care, de la cogito augustinian al lui Descartes, plasează reflecţia în mijlocul unui raport la dublu într-un schimb inteligent între lume şi acela care o gândeşte - reflexul unei reciprocităţi, esenţa în felul lui “cogito“. Cum să gândeşti fără a reflecta?

Jurgen Habernas (1967) într-o critică a distincţiei între ştiinţe nomologice (ale naturii) şi ştiinţe hermeneutice (de cultură), găseşte concluzii comune la Mead şi E Cassier (1874 - 1945), în două perspective diferite, una de origine kantiană şi cealaltă evoluţionistă.

Ambele arată că activitatea socială presupune comunicarea prin mijloacele limbajului, mediatizarea printr-o lume trăită social. Accentul pus pe mediul reprezentării sau refuzul unei operaţii între spirit şi natură au efecte identice în definirea realului. Interacţiunea, independenţa unei funcţii transcendentale a limbajului, comunică în conţinutul său semantic iearhizat normele şi rolurile unei activităţi sociale, a unei aşteptări colective exersate în ceea ce priveşte comportamentul. Nu trebuie căutată o realitate socială în afara ei înseşi considerată în totalitate cu Durkheim ca o realitate sui generis, dar semnificativă şi mişcătoare, deci să se recunoască în ea pentru a accepta s-o înţeleagă.

O măsură a influenţei lui Mead este aptă de succesul conceptelor, de preluarea rolurilor în mod reciproc ºi a celuilalt generalizat. ªcoala de la Chicago, gândirea lui Mead, fenomenologia lui A. Schutz, idealul democratic ºi pragmatic a lui J. Dewey, întrebãrile de ecologie urbană şi interacţionism simelian, visul unei inginerii sociale acest univers amestecat de gânduri şi acţiuni - deschid drumul interacţionismului simbolic şi entometodologiei contemporane la o redescoperire cu Norbert Elias de la Societatea indivizilor (1991), la ideea unei traversalităţi promotoare a unei relaţii variabile a individului către lumea care-l înconjoară.

Prezentăm trei texte extrase din cartea Spiritul, sinele şi societatea, versiune franceză.Cel dintâi text: Psihologia socială şi behaviorismul prezintă o definire şi delimitare a psihologiei

sociale în raport cu sociologia şi mai ales cu psihologia individuală. Aici termenul “behaviorism social” care dispare în titlul francez, vrea să spună (să însemneze) “a studia experienţa individuală pornind de la conduita sa”, care nu poate fi înţeles decât în raport cu comportamentul întregului grup din care face parte.

Psihologia socială şi behaviorismulO delimitare riguroasă nu poate fi trasată între psihologia socială şi psihologia individuală.

Psihologia socială are drept obiect particular influenţa pe care grupul social îl exercită pe funcţia experienţei şi pe conduita membrilor săi individuali. Dacă abandonăm concepţia sufletului considerat ca substanţă care ar poseda un “sine” la naşterea individului, putem considera dezvoltarea acestui eu şi al conştiinţei sinelui în planul experienţei ca relevant pentru domeniul studiat de către psihologul social.

Există deci anumite aspecte ale psihologiei care studiază relaţiile organismului individual cu grupul social căruia îi aparţin, ele sunt acelea care constituie psihologia socială în calitate de ramură a psihologiei generale. Astfel, în studiul experienţei şi al comportamentului organismului individual sau al

153

sinelui în măsura în care el depinde de grupul social din care face parte, găsim o definiţie a domeniului psihologiei sociale.

J. B. Watson ne prezintă perspectiva clasică a behaviorismului. Aici vrem să utilizăm o formă mai adecvată a behaviorismului. În sens larg, behaviorismul nu este nimic altceva decât o tentativâ pentru a studia experienţa individului pornind de la conduita sa: în mod special, dar nu exclusiv, conduita sa aşa cum apare aceasta altora. Behaviorismul a iniţiat în istoria psihologiei prin calea psihologiei animale. În acest domeniu, folosirea a ceea ce numim introspecţie, s-a dovedit imposibilă. Când este vorba despre un animal nu se poate face apel la introspecţia lui: este bine să fie studiat începând cu conduita sa externă.

La începuturile sale, psihologia animală a concluzionat printr - o serie de inducţii existente conştiinţei şi s-a însărcinat să descopere în conduită, momentul în care apare această conştiinţă. Aceste inducţii erau poate mai mult sau mai valabile: dar în mod experimental, nu se puteau verifica. ai, din moment ce introspecţia nu era necesară pentru studiul animalului, ştiinţa putea renunţa la aceasta. Ac. p. de vedere behaviorist fiind adoptat pentru studiul altor animale, era posibil să fie transferat la animalul uman.(...)

În acelaşi timp rămânea câmpul introspecţiei, a experienţelor particulare aparţinând numai individului, experienţe numite în mod obişnuit subiective. Ce trebuie făcut cu acestea? Poziţia lui Watson era aceea a reginei din Alice în ţara minunilor: “Tăiaţi-le capul!.. El le suprima. Nu erau imagini, nici conştiinţă. Ceea ce relevă de la aşa-zisa introspecţie, Watson o explica prin folosirea condiţiei materiale, moral care antrenează orice creştere a simbolurilor limbajului. Aceste simboluri nu erau în mod necesar exprimate destul de tare pentru a fi auzite: adesea ele nu interesau decât muşchii gâtului fără să conducă la cuvinte adevărate. Dar gândirea nu constă în nimic mai mult.

Un alt atac împotriva conştiinţei a fost făcut de către W. James în articolul său din 1904 intitulat “Există conştiinţă?”. J. arată că dacă cineva se găseşte într-o încăpere, acesta poate observa interiorul din două puncte de vedere. El poate de exemplu să considere mobilierul d. p. de vedere al celui care l-a cumpărat şi care s-a servit de el, sau d. p. de vedere al valorilor care i se atribuie de către cei care-l observă: valoare estetică, valoare economică, valoare tradiţională. Putem vorbi despre aceste valori în termeni de psihologie legându-le de experienţa individului. Unul îi atribuie o valoare, un al doilea îi conferă o alta. Dar se poate pe de altă parte să fie considerate aceleaşi obiecte ca părţile fizice ale unei piese fizice. Asupra acestui aspect insistă James, cele două cazuri nu diferă decât prin dispunerea anumitor conţinuturi în serii diferite.

Mobilierul, pereţii, casa însăşi aparţin unei serii istorice; spunem atunci că, casa a fost clădită şi mobilele fabricate. Dar noi aranjăm casa şi mobilierul într-o altă serie când o persoană intră acolo şi evaluează obiectele pornind de la propria experienţă. Ea vorbeşte despre acelaşi scaun, dar scaunul reprezintă în prezent o anumită formă, anumite culori împrumutate propriei sale experienţe. Aceasta angajează experienţa acestui individ. Or, noi putem considera cele două serii în aşa fel încât ele se întâlnesc într -un anumit pct. O asemenea descriere în termeni de conştiinţă semnifică pur şi simplu că piesa ia loc, nu numai în seria istorică, ci şi în experienţa individului. S-a recunoscut recent, în filozofie, întregul accent al lui James asupra acestui punct: o bună paret din ceea ce i se conferă conştiinţei trebuie restituit lumii numite obiective.

Pe partea sa, psihologia nu poate în nici un fel să fie un studiu al conştiinţei singure, ea este în mod necesar studiul unei arii întinse.

În acelaşi timp, ea este o ştiinţă care uneori foloseşte introspecţia, în sensul că ea caută în experienţa individului ca individ, şi care nu-i este accesibilă decât lui însuşi, este în mod sigur cuprins în câmpul psihologiei, fie că aceasta comportă sau nu alte probleme. Acolo vom găsi cel mai bun criteriu pentru a izola domeniul psihologiei. Deci accesibilitatea sa este aceea care defineşte datul psihologic. Ceea ce este în experienţa individului nu-i este accesibil decât lui singur, iată ce este propriu-zis psihologic.

Vom remarca în acelaşi timp că şi atunci când dorim să discutăm o asemenea experienţă “interioară” putem s-o abordăm d. p. d. vedere behaviorist, cu condiţia să nu-l concepem pe acesta din urmă într-o manieră mult prea îngustă. Trebuie insistat pe faptul că comportamentul observabil în mod obiectiv se exprimă în interiorul individului, nu pentru că s-ar afla acolo o altă lume, numită subiectivă, ci pentru că ea se află în interiorul chiar al organismului.

154

Or, ceva din acest comportament apare în ceea ce noi putem numi “atitudini” sau începuturi de acte. Dacă examinăm aceste atitudini, vedem că ele dau naştere la tot felul de reacţii. De ex. un telescop în mâinile unui profan nu este un telescop aşa cum îl înţeleg astronomii din Monut Wilsa. Dacă căutăm originea reacţiilor astronomului, trebuie să ajungem până la sistemul nervos central, la o întreagă serie de neuroni, şi acolo vom găsi ceva care corespunde exact cu maniera în care acest astronom abordează instrumentul în condiţii date. Iată începutul actului: atitudinea este deci parte integrantă din act. Actul exterior pe care-l observăm este o parte dintr-un proces care a început în interior; valoarea telescopului se naşte din relaţia sa cu individul având această atitudine. Dacă sistemul nervos central ar fi fost diferit, acest instrument n-ar fi avut nici o valoare, n-ar fi fost un telescop.

În cele două versiuni ale behaviorismului, se pot considera ca evenimente din interiorul unui act, anumite caracteristici şi obiecte şi experienţe umane. Dar o parte din act se află în organism şi nu se exprimă decât mai târziu: după părerea noastră acest aspect al comportamentului l-a neglijat Watson. Există în interiorul actului un domeniu care nu este observabil din exterior, dar care aperţine în acelaşi timp acestui act: şi sunt caracteristici ale acestei conduite organice interioare care trebuie să fie relevate în propriile noastre atitudini, mai ales în cele care privesc limbajul. Dacă behaviorismul nostru dă socoteală despre atitudini el pare foarte bine să poată îmbrăţişa întregul câmp al psihologiei.

În orice caz această manieră de-a aborda problema este de-o importanţă cu totul specială pentru că ea permite să se trateze problema comunicării într-un fel care nu i se oferea nici lui Watson nici partizanilor introspecţiei. Noi nu vom studia limbajul, presupunănd că există semnificaţii interioare care trebuie să se reprime. Vrem s-o pornim de la un context mai vast, acela al cooperării care se realizează într-un grup cu mijloace de semne şi de gesturi.

Semnificaţia apare în interiorul acestui proces. Behaviorismul nostru este unul de tip social.Psihologia socială studiază activitatea în care comportamentul individului nu poate fi înţeles decât

în raport cu comportamentul întregului grup din care face parte acesta, căci actele individuale sunt implicate în actele sociale mai largi care depăşesc individul şi care-i fac să intervină pe ceilalţi membri ai grupului.

Interacţiuni, Limbaj, Simboluri şi Gesturi

Cel de - al II lea text extras din cartea Spiritul, sinele şi societatea priveşte interacţiunea socială şi rolul primordial pe care-l joacă limbajul acolo şi utilizarea simbolurilor şi gesturilor. Pentru autor, natura semnificaţiei este de-a se căuta în structura actului social şi a celor trei componente: gestul unui individ, reacţia la acest gest a unui al doilea individ şi încheierea actului început prin gestul celui dintâi.

Izvoare.....Limbajul face parte din comportamentul social. Există un număr nedefinit de semne sau simboluri

care pot să ? de limbaj. Noi descoperim sensul conduitei celorlalţi atunci când ei poate nici nu-l bănuiesc încă. Putem într-un fel ori altul să le cunoaştem intenţiile, dintr-o privire sau orice altă atitudine a corpului care antrenează o anumită reacţie. Comunicarea astfel stabilită poate fi excelentă. Se poate urmări prin gesturi o conversaţie care ar fi imposibil de tradus prin cuvinte articulate. Acest lucru este valabil şi la animale: câinii care se apropie unul de celălalt mârâind, încercând să se muşte, pe scurt, aşteptând momentul opurtun ca să atace. Iată un proces pornind de la care s-ar putea naşte limbajul, o anumită atitudine la un individ care provoacă o reacţie la un altul. Această reacţie la rândul ei provoacă diferite atitudini şi reacţii la cel dintâi şi astfel mai departe fără sfârşit. În fine, precum, o vom vedea, este exact începând cu acest proces că începe limbajul. Suntem în acelaşi timp prea tentaţi să abordăm limbajul precum filozofii, adică pornind de la simbolul pe care-l foloseşte. Analizăm acest simbol şi descoperim intenţia individului care-l utilizează şi încercăm să aflăm atunci, dacă acest simbol produce aceeaşi idee în spiritul altcuiva. Presupunem că există grupuri de idei în spiritul oamenilor şi că aceştia utilizează anumite simboluri arbitrare corespunzând intenţiilor lor. Dar dacă vrem să lărgim conceptul de limbaj în sensul indicat de mine, în aşa fel încât el să înţeleagă atitudinile de bază, putem vedea că numita intenţie, ideea de care vorbim, face parte din gesturile şi atitudinile noastre.

De exemplu să oferi cuiva un scaun, unei persoane care soseşte în încăpere, este, în sine, un act de curtoazie: nu-şi are locul să presupunem că ne spunem că această persoană are nevoie de un scaun. A

155

oferi un scaun, pentru cineva bine crescut este un act aproape instinctiv; este atitudinea sa spontană: pentru observator este un gest. Aceste prime faze ale actelor sociale preced simbolul propriu la fel de bine ca şi comunicarea deliberată. (...).

Faptul prim este actul social care conţine interacţiunea diferitelor organisme, adică adaptarea reciprocă a conduitelor lor în elaborarea procesului social. Se pot găsi în acest proces ceea ce noi numim gest, adică aceste faze ale actului social care aduc o adaptare la reacţia celuilalt organism. Aceste faze ale actului includ în acelaşi timp o atitudine observabilă şi ceea ce numim atitudine inferioară. Animalul spre exemplu poate fi furios sau îngrozit? Asemenea atitudini emoţionale sunt la baza actelor sale, dar ele nu sunt decât o parte din întregul care se desfăşoară: furia se exprimă în atac, teama în fugă. Constatăm atunci că gesturile manifestă aceaste atitudini; ele au această semnificaţie pentru noi. Noi vedem că un animal este furios şi pe punctul de-a ataca.

Cunoaştem atitudinea animalului şi ştim ceea ce ea vrea să spună. Dar dacă determinarea la atac este determinată de un reflex, noi nu putem vorbi de intenţie. La fel un om îl poate lovi pe un altul înainte de-a avea această intenţie; el poate s-o ia la fugă auzind un zgomot foarte puternic înainte de-a şti ce face. Dar dacă acest om are o intenţie, gestul are atunci mai mult decât o simplă semnificaţie pentru observator: el exprimă şi o idee. În cazul animalului, observatorul vede că atitudinea câinelui semnifică că acesta va ataca, dar el nu poate să afirme că aceasta vrea să spună că există o determinare conştientă de atac. Din contră, dacă cineva ridică pumnul în faţa figurii dvs. presupuneţi nu numai că au o atitudine ostilă, ci şi o intenţie bine definită: consideraţi că gestul său nu semnifică numai un atac posibil, ci şi că acest individ ştie ceea ce vrea să facă.

Atunci când gestul are la bază o idee şi pe care el o face să se nască şi în altcineva, el devine atunci simbol semnificativ. În cazul luptei dintre câini, gestul ar chema numai o semnificaţie adecvată, în cazul nostru avem de-a face cu un simbol care pe de-o parte corespunde unei semnificaţii în experienţa celui dintâi individ şi care, pe de altă parte, transmite această semnificaţie partenerului. Când gestul ajunge în acest stadiu, el devine ceea ce noi numim “limbaj”. În prezent el este un simbol semnificativ: are un sens diferit.

Gestul este partea actului individual care provoacă în interiorul procesului social, o adaptare a celuilalt. Gestul vocal devine un simbol semnificativ (şi astfel fără importanţă pentru afectivitate) când produce acelaşi rezultat asupra celui care-l îndeplineşte şi asupra celui căruia îi este adresat, sau care reacţionează explicit, el implică astfel o referinţă asupra sa a celui care-l face. Gestul în general şi gestul vocal în particular, desemnează un obiect determinat într- un câmp al comportamentului. social, obiect care interesează în acelaşi mod pe toţi cei care sunt implicaţi în actul social vizând acest obiect. Funcţia gestului este de-a face posibilă, printre diverşii indivizi implicaţi în actul social, o adaptare faţă de obiectul sau obiectele vizate. Simbolul sau gestul semnificativ este mult superior gestului nesemnificativ pentru- a produce o asemenea adaptare sau readaptare, în sfârşit, în actul social dat, care provoacă aceeaşi reacţie în acelaşi timp la cel care-l face cât şi la parteneri; astfel individul este conştient de atitudinea la care devine o componentă a propriului său comportament, atunci el poate adopta la al lor comportamentul său ulterior, în lumina acestei atitudini. Într-un cuvânt, conversaţia prin gesturi, conştientă sau semnificativă, este un mecanism de adaptare mentală în intervalul actului social mult superior conversaţiei prin gest, golit de conştiinţă şi de semnificaţie, căci prima implică faptul că fiecare individ angajat în acest act să adopte atitudinile celuilalt faţă de sine însuşi (...).

Conştiinţa nu este necesară pentru ca semnificaţia să fie prezentă în procesul social al experienţei. Un gest al unui organism, în întregul act social dat, provoacă la această fiinţă o reacţie care este direct legată de acţiunea primei şi de consecinţele ei, gestul este simbolul rezultatului actului social al unui organism (iniţiator de act) în măsura în care altcineva (participând în egală măsură la acest act) reacţionează primul ceea ce prefigurează rezultatul. Mecanismul semnificaţiei este deci prezent în actul social înainte de apariţia conştiinţei semnificaţiei. Actul sau reacţia adaptativă a celui de- al II lea organism îşi dă semnificaţia gestului celui dintâi.

Simbolizarea constituie obiecte care nu existau mai înainte şi care nu pot exista decât în contextul relaţiei sociale în care se produce. Limbajul nu simbolizează numai o situaţie sau un obiect care exista deja, el face posibilă existenţa sau apariţia lor, căci face parte din mecanismul care-l crează. Procesul social leagă reacţiile individului cu gesturile celuilalt, ale cărei semnificaţii ele le constituie. Astfel el face

156

să se nască obiecte noi care depind de aceste semnificaţii sau sunt constituite chiar de ele. Din acel moment nu mai trebuie concepută semnificaţia ca pe o stare de conştiinţă sau ca pe un ansamblu de relaţii organizate care ? mental în afara experienţei în care ele intră; trebuie, dimpotrivă s-o consideri în mod obiectiv ca având o existenţă proprie în interiorul experienţei însăşi. (Obs. natura posedă semnificaţii şi implicaţii dar ea nu comportă simboluri. putem distinge simbolul semnificaţiei la care se referă. Semnificaţiile sunt în natură, dar simbolurile sunt moştenirea omului).

Reacţia unui organism la gestul unui altul în actul social este semnificaţia acestui gest, ea se află în afara cauzei apariţiei sau producţiei unui nou obiect (sau a unui nou conţinut al unui obiect vechi) la care se referă gestul mulţumită rezultatului actului social a cărei primă fază este aceasta. În fine, s-o repetăm, obiectele sunt autentic constituite în interiorul procesului social al experienţei prin comunicarea şi adaptarea reciprocă a comportamentului acelora care fiind angajaţi în acestea, îl realizează. În scrimă a para înseamnă a interpreta atacul: în acelaşi fel în actul social, reacţia adaptativă la gestul altcuiva este chiar interpretarea acestui gest, este semnificaţia acestui gest.

La nivelul conştiinţei sinelui, un astfel de gest devine un simbol semnificativ. Dar interpretarea gestului nu este un act de spirit pur şi simplu: ea nu implică neapărat spirit, este un proces extern, obiectiv, fizic sau fiziologic care se desfăşoară în adevăratul câmp al experienţei sociale. Se poate atunci descrie semnificaţia, se poate da seama exact de acesta, făcându-se apel la simboluri sau la limbaj, în stadiul lui cel mai înalt de dezvoltare şi cel mai complex, stadiu care nu este atins decât în experienţa umană; dar limbajul nu face decât să degaje din procesul social o situaţie care era deja conţinută în ea implicit şi logic. Simbolul folosit în limbaj nu este decât un gest semnificativ sau conştient.

Până aici am subliniat două puncte esenţiale: 1) Procesul social, mulţumită comunicării care-l face posibil la aceia care sunt implicaţi în acesta,

provoacă în natură apariţia unui întreg ansamblu de noi obiecte care sunt funcţii ale relaţiilor lor cu procesul (adică obiectele de “sens comun”)

2) gestul unui organism şi reacţia adaptativă a altuia, în actul social, fac să apară relaţia între gestul ca început al actului dat şi rezultatul acestui act, la care se referă gestul.

Aşa sunt cele două aspecte fundamentale şi logic complementare ale procesului social.Rezultatul actului social oricare ar fi el, este deci distinct de gestul care-l indică, mulţumită

reacţiei altcuiva la acest gest; această reacţie indică rezultatul actului care începe gestul. Această situaţie există în toată complexitatea lui pe plan mental şi conştient. Dewey spune că semnificaţia apare graţie comunicării. Această afirmaţie se raportează la conţinutul rezultând din procesul social, şi nu ideilor simple sau cuvintelor exprimate ca atare, este vorba de procesul social căruia îi datorează cu ? existenţa, mediul în care noi trăim în fiecare zi, proces în care comunicarea joacă, un rol esenţial. Acest proces poate da naştere la obiecte noi în natură, dar numai în măsura în care face posibilă comunicarea între diferiţi indivizi care sunt implicaţi în el. El este la originea existenţei lor (în realitate a oricărui univers de obiecte de “sens comun”) pentru că determină, condiţionează şi face posibilă abstracţiunea lor, în afara totalităţii evenimentelor, în calitate de identităţi care privesc comportamentul cotidian; astfel în acest sens şi ca purtători ai acestei semnificaţii, nu există decât în virtutea acestui comportament. În acelaşi fel, într- un stadiu mai înaintat dezvoltării sale, comunicarea crează toate obiectele ştiinţei, la fel de bine ca şi identităţile care se abstrag structurii totale ale evenimentelor în scopuri ştiinţifice.

Trebuie căutată, am văzut, structura logică a semnificaţiei în tripla relaţie a gestului la reacţia adaptativă şi la rezultatul actului social dat. Reacţia celui de-al doilea organism la gestul celui dintâi dă în acelaşi timp aceeaşi indicaţie sau aceeaşi semnificaţie, în fine nu are spirit, nu are gândire, în aşa fel încât în cazul său nu există semnificaţie adevărată implicând conştiinţa sinelui. Un gest nu este semnificativ dacă reacţia partenerului nu-i indică celui care-o face ceea ce provoacă reacţie din partea celui de-al doilea.

S-au făcut eforturi de ? subtilităţi pentru a se studia problema semnificaţiei. Nu este necesar pentru a se putea rezolva problema aceasta, să ai recurs la stări psihice, căci, aşa cum am putut vedea trebuie căutat în natura semnificaţiei, în structura actului social, implicit în relaţiile cu cele trei componente individuale, adică a relaţiei ? a gestului unui individ, de reacţia pe care-o face la acest gest un al doilea individ şi de încheierea actului început de gestul celui dintâi. Se constată astfel că semnificaţia este implicită în structura actului social, de unde necesitatea pentru psihologia socială de-a presupune, în

157

punctul său de plecare, că există un proces al experienţei şi al comportamentului care înglobează orice grupare umană dată şi condiţionează existenţa dezvoltării spiritelor, sinelui, conştiinţei de sine a membrilor acestei grupări(...).

Există în experienţa individului o inhibiţie temporară de acţiune, care corespunde gândirii, sau care permite reflecţia. Diferitele posibilităţi de acţiune viitoare oferite la alegere unui individ într-o situaţie socială dată sunt prezente dinainte în experienţa sa, sunt diferite posibilităţi de-a încheia un act social în care el este angajat sau pe care el însuşi l-a început deja. Reflecţia sau comportamentul reflectat nu se produce decât când sunt reunite condiţiile în care să se afle conştiinţa de sine, astfel devin posibile controlul voluntar şi organizarea conduitei individuale relativ la un mediu social sau fizic cu care organismul acţionează sau la care el reacţionează. În sfârşit, organismul sinelui nu este decât organizarea, prin individ a ansamblului atitudinilor pe care le poate lua în privinţa mediului său social şi faţă de el însuşi din punct de vedere al acestui mediu pe care el contribuie să-l constituie pe parcursul experienţei sale şi ale comportamentului său social. Este deci esenţial să fie tratată această inteligenţă reflectată în cadrul behaviorismului social (...).

Sinele şi jocul: celălalt generalizatÎn cel de-al treilea text al cărţii Spiritului, sinele şi societatea, autorul dezvoltă conceptul sinelui

care este central operei sale, el insistă pe caracteristica “sinele de-a fi un obiect pentru el însuşi” este în mod esenţial o structură socială. Rolul jocului în organizaţia sinelui este subliniat şi dezvoltat în detaliu.

Izvoare...Ţin să subliniez această caracteristică a sinelui de-a fi obiect pentru el însuşi. Este exact ceea ce se

regăseşte în cuvântul SINE care este reflexiv şi care indică ceea ce poate să fie în acelaşi timp subiect şi obiect.

Un astfel de obiect este în mod esenţial diferit faţă de alţii şi în trecut a fost recunoscut ca şi conştient, termen care indică experienţa sinelui. Conştiinţa se presupune, implică puterea de-a fi un obiect pentru sine. Astfel dând o descriere behavioristă a conştiinţei, trebuie ca noi să căutăm un tip de experienţă sau organism pentru a deveni un obiect pentru sine însuşi (...).

Cum să ieşi din sine în experienţa pentru a putea deveni un obiect pentru sine? Este problema psihologică esenţială a ipseităţii sau conştiinţei sinelui, trebuie căutată soluţia în conduita sau activităţile sociale în care este angajat individul. Mecanismul raţiunii n-ar fi complet dacă nu s-ar include el însuşi în analiza sa a experienţei, sau dacă individul nu s-ar introduce în acelaşi câmp al experienţei ca şi acela al celorlalte persoane cu care acţionează într-o situaţie socială dată. Raţiunea nu poate să devină impersonală dacă nu există faţă de sine o atituidine obiectivă şi non afectivă, altfel nu avem decât conştiinţa şi nu conştiinţa sinelui. Este necesară o atitudine obiectivă, impersonală la conduita raţională pe care individul să o ia şi faţă de el însuşi, ca el să devină obiect pentru sine. În fine, organismul individual este evident un fapt esenţial, un element constitutiv al situaţiei empirice în care acţionează; dacă el nu ţine cont de el însuşi în mod obiectiv el nu poate acţiona de-o manieră inteligentă sau raţională.

Individul se încearcă pe el însuşi ca atare, nu în mod direct, ci numai indirect plasându-se în diverse puncte de vedere ale celorlalţi membri ai aceluiaşi grup social, sau în punctul de vedere generalizat al oricărui grup social de care el aparţine.

El pătrunde în propria sa experienţă ca un sine sau ca un individ, nu direct sau imediat, nu devenind subiect pentru el însuşi, ci numai în măsura în care el devine întâi un obiect pentru el, în acelaşi fel în care ceilalţi indivizi sunt obiecte pentru el. El nu devine un asemenea obiect decât luînd atitudinile altuia faţă de el în interiorul unui mediu social, sau context de experienţă şi de comportament în care el este angajat cu ei.

Importanţa a ceea ce noi numim comunicarea rezidă în faptul că ea furnizează o formă de comportament unde organismul, individul poate deveni un obiect pentru el însuşi. Tocmai acesta este felul de comunicare pe care l-am examinat, nu comunicarea în sensul cotcodăcitului cloştei pentru pui, lătratului lupului către turmă, sau al mugetului vacii, ci în sensul simbolurilor semnificative, al comunicării adresate nu numai celorlalţi, ci şi cu sine. În măsura în care acest fel de comunicare face parte din comportament, ea introduce cel puţin un sine. Firesc poţi auzi fără a asculta, poţi vedea fără a observa, să faci ceva fără a fi cu adevărat conştient. Când un individ reacţionează la ceea ce spune un altul

158

şi când această reacţie devine parte din conduita sa (nu numai când se aude ci şi când îi râspunde), când îşi vorbeşte şi când îşi dă replica ca şi când ar fi un altul, abia atunci avem de-a face cu un comportament sau individul devine un obiect pentru sine însuşi (....).

Sinele în calitate de obiect pentru sine, este în mod esenţial o structură socială şi se naşte în experienţa socială; atunci putem concepe un sine absolut solitar.

Dar nu este posibil să concepi un sine care să se dezvolte în afara experienţei sociale; odată constituit sinele, putem să ne imaginăm un om izolat pentru tot restul vieţii, el se are pentru totdeauna pe sine însuşi ? tovarăş; el poate comunica şi gândi cu el înşuşi ca şi cu nimeni altcineva, suntem toţi familiarizaţi cu acest proces la care tocmai m-am referit şi care constă în a reacţiona cu sine însuşi precum ar face-o un altul, să fie conştient de ce se spune într-o conversaţie cu altcineva şi să utilizeze această conştiinţă pentru a determina ceea ce se va spune apoi noi înţelegem în mod constant ceea ce spunem altora şi utilizăm această înţelegere pentru a dirija urmarea discursului nostru. Descoperim ceea ce o să facem sau spunem ori să facem, vorbind ori acţionând, astfel ne controlăm continuu propria noastră conduită. În conversaţia prin gesturi, ceea ce rostim provoacă o anumită reacţie la celălalt şi această reacţie la rândul ei ne modifică propria acţiune, astfel modificăm ceea ce am început să facem din cauza replicii celuilalt individ. Conversaţia prin gesturi este începutul comunicării. Individul realizează conversaţia prin gesturi cu el însuşi. El spune ceva; aceasta provoacă o anumită replică în el, şi această replică la rândul său face să se modifice ceea ce era să spună el. Începem să spunem ceva, ceva rău, de exemplu, dar de la primele cuvinte, ne dăm seama că este cruzime. Efectul asupra subiectului a ceea ce va spune el îl opreşte; este o conversaţie prin gesturi între individ şi el însuşi, când vorbim despre discursul semnificativ vrem să spunem că acţiunea afectează agentul şi că acest efect asupra agentului face parte din realizarea inteligentă a conversaţiei cu celălalt. Ori, noi amputăm, ca să zicem aşa, această fază socială, şi ne lipsim de ea temporar, în aşa fel încât un individ îşi vorbeşte ca şi cum vorbeşte altcuiva (...).

Această experienţă socială care determină într- o oarecare măsură sinele, participă la comunicare. O mare parte a sinelui, în mod firesc, n-are nevoie să se exprime. Tipurile de relaţii pe care le întreţinem variază urmând diferiţi indivizi; suntem un lucru pentru un om şi altul pentru un altul. Sunt deasemenea părţi din sine care nu există decât în raport cu el însuşi ne scindăm în tot felul de diferite forme de sine urmându- i pe prietenii noştri, discutăm politică cu unul şi religie cu celălalt. Există o mare diversitate de sine corespunzând diferitelor reacţii sociale. Procesul social este cel care produce sinele; în afara acestei experienţe el nu ar exista. 1)

O personalitate multiplă este într- un sens normală, cum tocmai am arătat- o. În mod obişnuit, organizarea sinelui total se defineşte în raport cu comunitatea din care face parte şi cu situaţia în care se găseşte. Natura şi societatea variază, firesc cu diferiţi indivizi, după care noi trăim cu oameni realmente prezenţi sau cu fiinţe din propria noastră ? sau din memoria noastră. În comunitatea de care aparţinem ca la un tot, se află normal un sine unificat; dar acesta se poate dizolva. Pentru cineva cu un echilibru nervos instabil care are o linie de clivaj, anumite acţiuni devin imposibile; acest ansamblu de acţiuni poate să se separe de personalitate şi să producă un alt sine.

Două euri şi două mine separate, două persoane separate apar, şi în aceste condiţii, personalitatea tinde să se dezintegreze (...).

Unitatea şi structura sinelui complet reflectă cele ale procesului social ca un tot; fiecare dintre sinele elementare care-l compun reflectează unitatea şi structura unuia dintre diferitele aspecte ale acestui proces în care individul este angajat. Altfel spus, diversele sine elementare care constituie un sine complet sau se ? în el sunt diverse aspecte ale structurii acestui sine, la rândul său, corespunde diverselor aspecte ale structurii întregului proces social. Structura sinelui complet este astfel reflectarea acestui proces. Organizarea şi unificarea unui grup social sunt identice cu ale unor sine produse în procesul social în care acest grup se angajează sau pe care-l realizează (...).

Actul de-a gândi implică întotdeauna un simbol care produce aceeaşi reacţie la celălalt ca la acela care gândeşte. Un astfel de simbol este nu universal al discursului; el este universal prin înşuşi caracterul simbolic. Noi presupunem mereu că simbolul va provoca la celălalt aceeaşi reacţie ca să facă parte din mecanismul de conduită. Un individ care spune ceva se spune ceea ce el spune altora (celorlalţi); altfel el nu ar şti despre ce vorbeşte.

159

Firesc, o mare parte a conversaţiei între un individ şi interlocutorii săi nu provoacă în el aceeaşi reacţie ca şi în ei. Asta este în mod particular adevărat în cazul atitudinilor emoţionale.

Se încearcă să se imprime acestea auditorului său; nu încearcă să le imprime sieşi. Se află dincolo de toate un ansamblu de valori date în discurs care nu au caracter simbolic. Actorul este conştient de valorile sale; adică el îşi asumă o anumită atitudine, îşi dă seama, cum se spune, că această atitudine reprezintă durerea. Dacă o face, el este capabil să reacţioneze ca asistenţa la propril său gest. Dar nu este acolo o atitudine naturală, nu este actor tot timpul.

În anumite momente acţionăm fără să ne gândim la altceva decât la efectul atitudinii noastre şi putem deliberat să uzăm de un anumit ton al vocii pentru- a obţine asemenea rezultat. Acest ton produce în noi o reacţie identică cu aceea pe care-o dorim s-o provocăm la altcineva, dar o mare parte din ceea ce se întâmplă în discurs nu are această valoare simbolică(....).

Găsim la copii ceva care corespunde acestei duble, adică tovarăşi invizibili, imaginari pe care majoritatea îi crează în propria lor experienţă. Astfel ei organizează reacţiile pe care le provoacă la alţii şi în ei însişi. În mod firesc, acest joc cu tovarăşi imaginari nu este decât o fază deosebit de interesantă a jocului liber obişnuit. Acesta, în acest stadiu care precede jocurile organizate, înseamnă să te joci de-ceva. Un copil se joacă de-a mama, de-a profesorul, de-a poliţistul, adică el îşi asumă, cum am mai spus-o, roluri diferite (....). Când un copil îşi asumă un rol, el posedă în el însuşi stimuli care vor provoca această reacţie particulară sau acest grup de reacţii. El poate în mod firesc să fugă când este urmărit, sau se poate întoarce şi se poate bate exact ca şi câinele în jocul său.

Dar nu este acelaşi fenomen decât atunci când se joacă de-a ceva. Copiii se-adună pentru ase juca de-a ? Aceasta înseamnă că copilul posedă un anumit ansamblu de stimuli care provoacă în el aceleaşi reacţii ca la ceilalţi şi care corespunde reacţiilor unui indian. În faza ludică, copilul utilizează propriile reacţii la aceşti stimuli care-i foloseşte pentru a-şi construi un sine. Reacţia pe care el tinde să o facă acestor stimuli îi organizează. El se joacă, de exemplu, să-şi prezinte ceva şi să-l cumpere, îşi dă o scrisoare, o primeşte; îşi vorbeşte ca părinte, ca dascăl, şi ca poliţist, se opreşte pe sine. El posedă un ansamblu de stimuli care provoacă în el aceeaşi reacţie ca şi la ceilalţi. El ia acest grup de reacţii şi le organizează într- un anumit tot. Aceasta este maniera cea mai simplă să fii un altul pentru tine însuţi, ea comportă o organizare temporală. Copilul rosteşte un lucru într-o personalitate şi reacţionează la aceasta într-o alta, apoi reacţia lui la cea de- a doua este un stimul pentru el în cea dintâi; şi astfel continuă conversaţia. El se dezvoltă într-o anumită atitudine organizată în el şi în “celălalt” care îi reacţionează, şi ei realizează între ei o conversaţie prin gesturi.

Dacă noi opunem jocul liber situaţiei jocului reglementat, noi notăm această diferenţă esenţială: copilul care participă la acest joc reglementat trebuie să fie capabil să ia atitidinea oricărui individ care participa la partidă; şi aceste roluri diferite trebuie să aibă o relaţie diferită a unora cu ceilalţi. Să luăm jocul f. simplu de-a v-aţi ascunselea, fiecare vânează cu excepţia celui care se ascunde. Copilul nu are nevoie decât de un vânat şi un vânător. Dacă un copil se joacă în cel dintâi sens al cuvântului, el se mulţumeşte să se joace, dar el nu achiziţionează nici o organizare de bază. În acest stadiu el trece un rol altcuiva când capriciul îi dictează astfel. Dar în jocul reglementat, unde se găsesc mulţi indivizi, copilul care preia un rol, trebuie să fie gata să preia rolurile tuturor celorlalţi. Dacă el aparţine unei echipe de base-ball, trebuie să posede în propria sa natură reacţiile fiecăreia dintre cele nouă poziţii. El trebuie să ştie, pentru a fi realizat propriul său joc, ceea ce fiecare echipier trebuie să facă. Trebuie să preia toate rolurile. Ne este necesar să fie toţi prezenţi în conştiinţa sa în acelaşi timp, dar trebuie să fie în anumite momente, trei sau patru indivizi prezenţi în propria sa atitudine, acela care aruncă mingea, cel care-o aprinde, etc. Aceste reacţii trebuie să fie, în oarecare grad, prezente în compoziţia propriului său personaj. Există deci în jocul reglementat, un ansamblu de reacţii ale altora, organizate în aşa fel încât atitudinea unuia să cheme atitudinea adaptată a celuilalt. Această organizare este stabilită sub formă de reguli ale jocului. Copiii dau o mare importanţă regulilor. Ei pot improviza reguli pe loc pentru a ieşi din încurcătură. Să faci aceste reguli este o plăcere a jocului reglementat. Or, regulile sunt ansamblul reacţiilor pe care le provoacă o atitudine dată. Puteţi cere altora o anumită reacţie dacă aşteptaţi o anumită atitudine. Aceste reacţii se află toate în dvs. înşivă. Obţineţi, în acest caz, un ansamblu organizat de reacţii asemănătoare cu cel la care m-am referit; este ceva mai elaborat decât rolurile implicate de jocul liber.

160

Se află în acesta numai un ansamblu de reacţii care urmează ? celorlalte, în mod nedefinit. Într-un asemenea stadiu spunem că copilul nu are încă un sine pe deplin dezvoltat. Copilul reacţionează într-un fel destul de inteligent stimulilor imediaţi care-i parvin, dar ei nu sunt organizaţi. El nu-şi organizează viaţa aşa cum ne-ar plăcea nouă, adică precum un întreg. Nu există decât un anumit ansamblu de reacţii corespunzând tipului acestui joc liber. Copilul reacţionează la un anumit stimul, şi reacţia din el este aceea pe care el a provocat-o la ceilalţi, dar nu este un sine complet. Dimpotrivă, în jocul reglementat el trebuie să posede o organizare a acestor roluri, altminteri el n-ar putea să se joace. Jocul reglementat reprezintă în viaţa copilului trecerea de la afară în care îţi asumi rolul celorlalţi în jocul liber, la faza rolului organizat care este esenţial conştiinţei sinelui în toate accepţiile termenului (....)

Se găseşte o iluzie frapantă a diferenţei dintre jocul liber şi jocul reglementat în mituri şi în câteva dintre piesele jucate de popoarele primitive, mai ales în spectacolele religioase. Se poate să nu întâlnim acolo atitudinea jocului liber care se regăseşte la copii, căci acolo, actori sunt adulţii şi fără nici un fel de îndoială, însele spiritele popoarelor primitive recunosc mai mult sau mai puţin legătura între aceste procese de joc şi ceea ce reprezintă în realitate piesele. În interpretarea acestor ritualuri, există o organizare a jocului care ar putea fi comparată cu poate, cu ceea ce se petrece la şcoala elementară, unde se dă jocurilor de copii o regie co o structură dată.

Se găseşte cel puţin ceva asemănător în jocul popoarelor primitive. Evident, acest tip de activitate priveşte viaţa cotidiană a acestor popoare şi nu raporturile care există cu obiectele care-i înconjoară (în acest din urmă caz există o conştiinţă de sine care s-a dezvoltat într-o manieră determinată ), dar în atitudinea lor faţă de forţele care-i înconjoară, faţă de natura de care depind. În atitudinile lor faţă de această natură vagă şi nesigură, întâlnim o reacţie cu mult mai primitivă care-şi găseşte expresia într-o acţiune de preluare a rolului altora, luîndu-şi adio de la noi şi executând anumite ritualuri care reprezintă acţiunile imaginare ale acestor din urmă.

Acest proces se dezvoltă în mod sigur, într-o tehnică mai mult sau mai puţin definită şi este controlată, putem spune că s-a produs ca urmare a situaţiilor asemănătoare cu cele în care copiii se joacă de-a părinţii, de-a învăţătorul, personalităţi la fel de vagi care se află în cinstea lor, care-i afectează şi de care ei depind. Sunt personalităţi pe care şi le asumă, roluri pe care le joacă, şi care, în această măsură, controlează dezvoltarea propriei personalităţi. Acesta este scopul precis al şcolii primare care preia caracterele acestei fiinţe vagi, şi-i plasează într-o relaţie socială organizată pentru a constitui personalitatea copilului mic. Să introduci o organizaţie din exterior presupune precis lipsa organizării în acest stadiu al experienţei copilului. Jocul reglementat ca atare se opune acestor situaţii proprii copilului mic şi popoarelor primitive. Diferenţa fundamentală între jocul liber şi cel reglementat este că în acesta copilul trebuie să aibă atitudinea tuturor celor care participă la aceasta. Atitudinile celorlalţi pe care jucătorul şi le asumă se organizează într-o unitate; şi asta-i controlează reacţia. Am luat ca exemplu jucătorul de basse-ball. Adoptând rolurile celorlalţi coechipieri, el determină fiecare dintre propriile sale acte. Acţiunea sa este controlată de faptul de-a fi fiecare dintre ceilalţi coechipieri, cel puţin în măsura în care atitudinile afectează reacţia sa specială. Găsim atunci un “altul” care este organizarea atitudinilor celor care sunt angajaţi în acelaşi proces.

Se poate denumi comunitatea organizată sau grupul social care conferă individului unitatea sinelui “celălalt generalizat”. Atitudinea celuilalt - generalizat este aceea a întregii comunităţi. Astfel în cazul unui grup social asemănător cu o echipă, echipa este aceea care-l reprezintă pe celălalt - generalizat, în măsura în care ea intră (ca proces organizat sau activitate socială) în experienţa unui oarecare dintre membri săi.

Dacă individul uman dat trebuie să achiziţioneze un sine în sensul cel mai larg, nu este suficient să preia atitudinile altora faţă de el şi faţă de ei însişi, atitudinile lor în ceea ce priveşte diversele faze sau aspecte ale activităţii sociale comune sau ansamblului de interpretări sociale, în care ei sunt toţi angajaţi ca membri ai unei societăţi organizate. Trebuie atunci acţionat faţă de diversele proiecte sociale realizate la un moment dat sau faţă de diferitele faze mai mari ale procesului social general care constituie viaţa acestei societăţi, şi ale cărei proiecte sunt manifestaţii specifice. În alţi termeni, această importare de activităţi mai generale a unei totalităţi sociale date sau societate organizată ca atare în sfera experienţei oricărui individ angajat sau cuprins în acest tot constituie baza esenţială, condiţia necesară a dezvoltării celei mai largi a sinelui. Este numai în măsura în care-şi asumă atitudinile grupului său social organizat

161

faţă de activitatea socială cooperativă, sau faţă de ansamblul unor asemenea activităţi de care se ocupă grupul, ca el să dezvolte un sine complet sau să posede sinele pe care de fapt l-a realizat. La rândul lor, procesele cooperative complexe, activităţile şi funcţiile instituţionale ale societăţii umane organizate nu sunt posibile decât în măsura în care orice individ care este cuprins în ele poate să ia atitudinile generale ale tuturor celorlalţi indivizi faţă de aceste activităţi, procese şi funcţionări instituţionale, şi faţă de întregul (totul) social organizat al relaţiilor şi interacţiunilor de experienţe astfel constituite, şi în măsura în care el îşi poate dirija conduita în consecinţă.

Sub forma celuilalt-generalizat procesul social afectează comportamentul indivizilor care sunt angajaţi în aceasta sau aceia care-o realizează, adică comunitatea este aceea care exercită controlul asupra membrilor săi. În fine, în acest fel procesul social sau comunitatea devin un factor determinant al gândirii individului. În gândirea abstractă, individul adoptă atitudinea pe care-o are faţă de celălalt-generalizat, fără să se refere la această atitudine în măsura în care ea este exprimată la un individ particular; în gândirea concretă el adoptă atitudine în măsura în care ea este exprimată în atitudinile pe care-o au ceilalţi indivizi faţă de comportamentul său, ceilalţi indivizi cu care el este angajat în situaţia sau actul social dat. Dar el nu poate gândi decât luînd de la una din aceste maniere, atitudinea celuilalt generalizat, căci gândirea sau conversaţia prin gesturi interiorizate care o constituie, nu se pot produce altfel. Un univers de discurs, sistem de semnificaţii comune sau sociale pe care gândirea o presupune ca şi context, devine posibil numai pentru că individul (indivizii) iau atitudinea sau atitudinile celuilal- generalizat faţă de ei însişi.

Omul conştient de sine adoptă deci atitudinile sociale organizate, cele ale grupului social sau ale comunităţii date ( sau a unuia din părţile ei) cărora el le aparţine, atitudini care privesc diferite probleme sociale care se pun acestui grup sau acestei comunităţi la un moment dat. Aceste probleme se pun în raport cu proiectele sociale respectiv diferite sau în raport cu întreprinderile cooperative organizate de care se ocupă acest grup sau această comunitate. În calitate de participant individual la aceste proiecte sociale sau întreprinderi cooperative, el conduce propria sa conduită în consecinţă. În politică de exemplu individul se identifică cu un întreg partid şi ia atitudinile organizate ale acestui partid faţă de restul comunităţii sociale date şi faţă de problemele care se prezintă partidului în situaţia socială dată; în consecinţă el reacţionează sau răspunde de atitudinile organizate ale partidului formând un tot. Astfel el intră într-un ansamblu special de relaţii sociale cu toţi ceilalţi indivizi ai aceluiaşi partid politic. În acelaşi fel, el intră în diverse alte ansambluri speciale de relaţii sociale cu diverse alte clase de indivizi care sunt membri ai unuia din subgrupele particulare astfel organizate, dezvoltate şi complicate (acelea ale omului cuâivilizat), se află două feluri de clase sociale funcţionale, două feluri de subgrupe concrete, precum partidele politice, cluburile, corporaţiile (care toate sunt unităţi socialmente funcţionale) prin care membrii individuali sunt legaţi direct unii de ceilalţi. Ceilalţi sunt subgrupe abstracte, precum categoriile de debitor sau de creditor, ai căror membri nu sunt legaţi unii de alţii decât mai mult sau mai puţin indirect, dar reprezintă posibilităţi nelimitate pentru a lărgi, a ramifica, a îmbogăţi relaţiile sociale printre toţi membbrii societăţii date, ca întreg organizat şi unificat. Apartenenţa unui individ dat la mai multe subgrupuri abstracte îi permit să intre în relaţii sociale definite (totuşi indirecte) cu un număr aproape infinit de alţi indivizi care şi ei aparţin de unul dintre aceste subgrupuri abstracte care trec linia de demarcaţie funcţională separând diferite comunităţi sociale umane. Aceste relaţii cuprind pe membrii mai multora dintre aceste comunităţi şi în anumite cazuri pe toate. Dintre toate clasele sociale abstracte (sau subgrupe) cea mai comprehensivă cea mai întinsă este, natural, aceea care defineşte universul discursului logic (sau sistem de simboluri universal semnificative) determinate de participarea interacţiunii comunicative a indivizilor. În sfârşit, din toate clasele (sau subgrupe), aceea care defineşte unitatea limbajului este tot aceea care cuprinde cel mai mare număr de membri posibili, care permite unui număr de indivizi nelimitat de-a intra într-un fel de relaţie socială atât de indirectă sau abstractă să fie ea. Astfel este relaţia care se produce mulţumită funcţionării universale a gesturilor ca simboluri semnificative în interiorul procesului social uman general de comunicare (....).

Jocul reglementat posedă o logică care permite organizarea sinelui: există un scop definit de atins, acţiunile diferiţilor indivizi sunt legate unele de altele în raport cu acest final, în aşa fel încât ele să nu intre în conflict. Nu eşti în opoziţie cu tine însuşi luând atitudinea celuilalt echipier: dacă cineva are atitudinea de-a arunca mingea, el poate avea şi reacţia de-a o prinde. Cele două atitudini sunt legate în aşa

162

fel încât ele servesc chiar scopului jocului. Ele sunt unite unele cu celelalte într-un fel trainic şi organic. O unitate diferită este deci introdusă în organizarea celuilalt sine când ajungem la faza jocului reglementat, ca distincţie a situaţiei jocului liber în care nu este decât o simplă succesiue de roluri. Această din urmă situaţie caracterizează firesc personalitatea copilului . Copilul este o fiinţă anumită într-un moment dat, şi alta mai târziu: identitatea actuală nu determină ceea ce va fi peste câteva clipe. Este în acelaşi timp farmecul şi insuficienţa copilului . Nu puteţi să contaţi pe copil; nu puteţi presupune ca tot ceea ce face va determina ceea ce va face într- un moment dat. El nu este organizat într-un tot. Copilul nu are vreun caracter determinat, nici vreo personalitate diferită.

Jocul reglementat ilustrează deci situaţia care dă naştere unei personalităţi organizate. În măsura în care copilul adoptă atitudinea celuilalt care-i permite să determine ceea ce va face în raport cu un final comun, el devine un membru organic al societăţii. El adoptă moravurile acestei societăţi permiţând atitudinii celuilalt să controleze propria sa expresie imediată. Asta implică un anumit proces organizat. Firesc, ceea ce exprimă el în jocul reglementat se manifestă fără încetare şi în viaţa socială a copilului, dar acest proces mai larg transcede experienţaimediată a copilului însuşi. Importanţa jocului reglementat vine din ce se găseşte în experienţa însăşi a copilului şi importanţa educaţiei moderne vine din faptul că ea pătrunde pe cât posibil în însuşi acest domeniu. Diversele atitudini pe care şi le asumă un copil sunt organizate în aşa fel încât ele îi controlează reacţia imediată. Într- un fel astfel de joc de descoperire celălalt-organizat, celălalt- generalizat, care se regăseşte în însăşi natura copilului şi care se exprimă în experienţa sa imediată. Această activitate organizată în chiar natura copilului, controlându-i reacţia particulară, dă unitatea şi organizarea sinelui său.

Ceea ce se petrece în jocul reglementat se succede fără încetare în viaţa copilului. El preia continuu atitudinile anturajului său, mai ales rolurile celor care-l controlează, cu un titlu oarecare şi de care el depinde. Este întâi de toate o manieră oarecum abstractă pe care o achiziţionează în funcţie de proces. Această funcţie trece apoi de la jocul liber la jocul reglementat. Acolo copilul trebuie să se conformeze regulilor de joc şi prescripţiile acestuia au mai multă influenţă asupra lui decât cele ale întregii comunităţi. Când copilul trece la stadiul de joc reglementat acesta exprimă o situaţie socială în care el poatepătrunde total; exigenţele jocului pot avea mai multă importanţă decât cele ale familiei sau ale comunităţii în care trăieşti. Există tot felul de organizaţii sociale, unele destul de permanente, altele temporare, în care pătrunde copilul şi unde joacă un fel de joc social. Este o perioadă din viaţa sa în care îi place să fie “membru al” ; el se alătură organizaţiilor care apar şi dispar. El devine ceva care poate avea o funcţie într-un tot organizat; astfel el tinde să se determine pe sine în relaţia cu grupul de care aparţine. Acest proces este o fază remarcabilă a dezvoltării intelectuale a copilului, care face din el un membru al comunităţii conştient de sine.

Astfel este procesul pornind de la care se naşte personalitatea. Acest proces, am spus-o, este acela în care copilul preia rolul celuilalt şi limbajul joacă acolo un rol esenţial. Limbajul se bazează mai ales pe gestul vocal, vehicul al activităţilor cooperative ale unei comunităţi. Limbajul cu sensul lui semnificativ este gestul vocal care tinde să provoace la individ atitudinea pe care-o cheamă la celălalt; este perfecţionarea sinelui prin gestul care produce activităţile sociale, care, la rândul lor, conduc la asumarea unui rol al celuilalt. “A-şi asuma un rol” este o locuţiune un pic cam nefericită pentru că ea evocă atitudinea unui actor, atitudine mai elaborată în realitate decât aceea care este implicată în propria noastră existenţă. Din acest motiv ea nu corespunde exact la ceea ce vreau să spun eu. Vedem cu maximă claritate acest proces sub formă elementară în situaţiile în care copilul, jucându-se îşi asumă diferite roluri. Aici faptul că el este gata să plătească, de exemplu, provoacă atitudinea celui care primeşte banii; acest proces chiar provoacă în el activităţi corespondente cu cele care sunt implicate în acesta. Individul se stimulează la reacţia pe care-o declanşează în celălalt; el acţionează, într-o oarecare măsură, pentru a reacţiona la această situaţie. În joc copilul joacă clar rolul pe care el însuşi l-a provocat. este ceea ce dă (din câte am spus) un caracter definit individului, caracter care corespunde stimulului care-l afectează pe el însuşi aşa cum îi afectează pe ceilalţi. Acest caracter al celuilalt care intră într-o personalitate este în individ, reacţie pe care gestul lui îl provoacă în acest altul.

Putem ilustra conceptul nostru cheie referindu-ne la noţiunea de proprietate. Dacă spunem: “e al meu, eu sunt stăpânul lui”, această afirmaţie declanşează un întreg ansamblu de reacţii care trebuie să fie identice în întreaga comunitate în care există proprietatea. Ea implică o atitudine organizată în ceea ce

163

priveşte proprietatea, atitudinea comună tuturor membrilor grupului. În mod necesar se adoptă o atitudine posesivă definită vis-a-vis de bunurile sale personale şi de respect pentru acela al altora. Aceste atitudini ca şi ansambluri organizate de reacţii, trebuie să existe la toţi, în aşa fel încât un individ, vorbind aşa, să provoace reacţia a ceea ce am numit celălalt-generalizat. Ceea ce face posibilă societatea, sunt asemenea reacţii comune, asemenea atitudini organizate în ceea ce priveşte proprietatea, religia, educaţia, familia. Firesc cu cât societatea este mai largă şi cu atât mai universale trebuie să fie aceste obiecte. În toate cazurile trebuie să fie un ansamblu definit de reacţii pe care noi putem să le considerăm ca abstracte şi care pot să aparţină unui grup foarte întins.

Proprietatea este, în ea însăşi, un concept f. abstract: este ceea ce poate controla individul în exclusivitate. Este o atitudine diferită de aceea a unui câine faţă de un os. Un câine se va bate împotriva oricărui alt câine care încearcă să-i ia osul, el nu preia atitudinea celuilalt.........

164

ŞCOALA DE LA CHICAGO (II)

In evoluţia istorică a Sociologiei, implicarea nemijlocită a sociologiei în optimizarea structurilor sociale este cel de-al treilea criteriu de clasificare a doctrinelor,

care a devenit operational odată cu Şcoala de la Chicago. Ca reprezentat tipic pentru această ipostază a destinului epistemic al sociologiei R.E. Park este cunoscut şi ca întemeietor al unei orientări cunoscute sub numele de: “ecologie umană” . Revendicată frecvent ca precursoare a sociologiei urbane, “ecologia144 umană” ea ca punct de plecare premisa, conform căreia reconstrucţia instituţională a societăţii trebuie să fie devansată de o reconstrucţie morală a întregului mental colectiv. Cum maximul de civilizaţie îl reprezintă oraşul, efortul practic de reformare socială nu poate avea eficienţa preliminată decât prin raportare la un model al viitorului spaţiu social din care an fost extirpate sursele de disfuncţionalitate.

Un astfel de model al spaţiului social citadin, degrevat de “noxe disfuncţionale",rezultat al procesului de adaptare a omului la mediul său (environment) este conceput ca

echilibru dinamic între interesele concurente ale grupurilor de indivizi în lupta pentru organizarea spaţială a “environment"-ului. Similar luptei pentru existenţă a organismelor vii, citadinii se găsese într-o luptă permanentă pentru redistribuirea poziţiilor disponibile în spaţiul social, progres caracterizat de “invazie", “competiţie", “succesiune", “acomodare".

Comunitatea urbană este un ecosistem care defineşte “complexul ecologic" alcătuit din patru variabile: populaţia, environment-ul, tehnologia şi organizarea socială. Interrelaţiile dintre aceste variabile demonstrează faptul că oraşul este “...O stare a minţii, un corp de obiceiuri şi tradiţii, de atitudini organizate şi sentimente care sunt implicate în aceste obiceiuri şi sunt transmise prin tradiţie. Oraşul nu este, cu alte cuvinte, un simplu mecanism fizic şi o construcţie artificială. El este implicat în procesele vitale ale oamenilor care-l compun” 145.

Identificând comunicarea urbană cu un laborator de studiere a interdependenţelor funcţionale antrenate de reorganizarea spaţiului sub impactul asimilării noilor tehnologii, R.S. Park consideră că sociologia – denimită “ecologie umană” – are fi “ştiinţa care se ocupă de studierea factorilor geografico – demografici şi descrierea constelaţiilor tipice ale persoanelor şi instituţiilor pe care cooperarea acestor factori le produce” 146.

Rezumativ, concepţia psihologist – interacţionistă care stă la baza “ecologiei umane” dezvoltată în Şcoala de la Chicago, cuprinde următoarele teze: Urbanismul sub aspect sociologic, este un fenomen complex care defineşte totalitatea interdependeţelor dintre problemelor “tehnice” ale organizării urbane (rezidenţa, planificarea urbană, administraţia, transporturile, poli’ia, piaţa, sărăcia, igiena), variabilele fizice (populaţia + structurile sociale) şi comportamentul colectiv . Evoluţia socială este o rezultantă a competiţiei dintre indivizi pentru ocuparea şi gestionarea unei nişe în spaţiul social. Chiar şi când competiţia ia forma conflictelor, “acestea se-ncheie prin acomodarea şi asimilarea grupurilor care-şi dispută drepturi asupra spaţiului, competiţia ecologică flind înlocuită cu una economică.

Tipul calitativ distinct, de relaţii sociale din mediul citadin, relevă faptul că oraşul reprezintă un tip nou de solidaritate socială bazată pe comunitatea de interese . Acestea definesc “realul abstract", constituie “scopul" mişcării individului în spaţiul social şi au un rol hotărâtor

144 Termenul “ecologie” a fost creat ^n 1866 de ecologul german Ernest Haekeel, iar ca disciplin@ }tiin]ific@ s-a construit ^n a doua jum@tate a secolului al 19-lea prin contribu]ia unor personalit@]i ca: Humbolt, Möbius, Forbes. Etimologic oikos = cas@; ecologia a luat na}tere ca }tiin]@ care studiaz@ geneza }i condi]iile de desf@}urare ale formelor biologice ^n func]ie de schimbul lor, reciproc, cu mediul ^nconjur@tor (la ele acas@, ^n mediul propriu de via]@). %n prezent ecologia se dezvolt@ ^n sou@ direc]ii:a) cercetarea autoecologic@ = direc]ia care studiaz@ rela]iile unei specii cu mediulb) sinecologia : studiul rela]iilor dintre biocenoze }i ecosisteme cu mediul. Ecologia uman@ este, azi, o ramur@ a ecologiei

generale care studiaz@ rela]iile dintre oameni (ca indivizi) dintre popula]iile umane }i mediul abiotic, biotic }i social. 145 R.E. Park, E.W.Burgis and R.D.Mckenzie (eds): The City University of Chicago, Press, Chicago, 1925, p.1146 R.E. Park: Op.cit.p.2

165

în schimbarea socială în timp ce sentimentele şi habitudinile constituie “realuI social concret" şi au rol determinant în conservarea ordinii sociale existente prin ordinea morală pe care o promovează ca principal cadru de socializare sub semnul tradiţiei. Societatea modernă deşi pare stabilă şi conferă siguranţă structurilor sociale întemeiate pe interese şi susţinute de o considerabilă putere financiară este, în fond, puternic dependentă de mutaţiile psihologice individuale şi comunitare întrucât interesele an fost în totalitate subordonate speculaţiilor financiare şi fluctuaţiilor pieţei, operaţii care an la bază, motivaţii de ordin psihologic.

Structura morală este, în realitate, fundamentul pe care se ridică structura socială şi structura fizică a oraşului, ca niveluri derivate ale adevăratei “naturi umane" proprii fenomenalităţii citadine.

Amplificarea nevoilor specific umane, antrenată de creşterea gradului de civilizaţie al societăţii moderne a determinat o diversificare a intereselor individuale şi de grup care au la bază o dinamică fără precedent a motivaţiilor. Creşterea numărului de alegeri posibile stă Ia originea mobilităţii psihologice care se răsfrânge într-o mobilitate socială mai accentuată în mediul urban decât în rural. Toate acestea demonstrează importanţa hotărâtoare a factorului psihologic în structurarea arhitecturii spaţiului social global. “Momentul psihologic" işi măreşte importanţa în societăţile caracterizate de o mare diversitate şi mobilitate socială în care categoriile sociale, fiind considerate limite ale imaginaţiei individuală, au dispărut, populaţia vieţuind difuz în starea de “mulţime". Pe acest fundal crizele sociale generate de mobilitatea psihologică pot fi preântâmpinate doar prin studiul şi aportul profilactic al rezultatelor cercetării sociologice care contribuie astfel la instaurarea “ordinii sociale".

Cum aspiraţia societăţii moderne este progresul, acesta nu e compatibil cu orice ordine socială, ci doar cu acea de “ordine socială” rezultată prin “ralionalizarea" interdependenţelor individuale, fapt posibil prin înlăturarea barierelor comunicaţionale. Acest obiectiv, la rândul său devine posibil numai prin cunoaştere şi prin “compasiunea" elitelor faţă de grupurile sociale deprivilegiate. în acest sens, sociologia afirmă în modul cel mai concret funcţia socială a stiinţei prin generalizarea “universului de discurs" al cunoaşterii sociologice la nivelul întregului spaţiu social. Prin cunoaşterea genezei şi dinamicii tuturor componentelor spaţiului social, oamenii pot acţiona numai raţional, promovând relaţii mai transparente din punct de vedere psihologic între ei. “Viaţa oraşului" apare, astfel, un complex cultural care procesează interdependenţele dintre: profesiile rezultate din diviziunea muncii, interese, sentimente, temperamente şi controluri sociale specifice, variabilele psihologice manifestâdu-se ca o “serie de atitudini şi idei, şi ca o constelaţie de persoane incluse într-un comportament colectiv; subiecte ale mecanismelor de control social”147. Limitările pe care le impune viaţa de relaţie trebuie incluse în proiectul de reforme morale ca primă etapă a reformei sociale eficiente şi ca o modalitate de evitare a exceselor caracteristice doctrinelor “revolutionare".

Luând ca punct de plecare aspectele de ordin principal, cuprinse în lucările lui R.S. Park, Mckenzie şi Ernest Burges au elaborat un model explicativ al ecologiei umane incare organizarea spaţială este condiţionată de patter-urile de utilizare a terenului.

Potrivit acestui model explicativ o organizare spaţială ideală a oraşului cuprinde cinci zone concentrice “în centru nucleul urban” îl constituie instituţiile specializate în susţinere financiară a "vieţii oraşului”. a doua centură este alcătuită dintr-o zonă de tranziţie compusă, în majoritate, din centre industriale şi din instituţiile aferente acestora. A treia zonă este zona ocupată de muncitorii angajaţi şi de personalul care asigură buna funcţionare a industriilor. Pe locul al patrulea al acestui model explicativ se găseşte zon arezidenţială în care locuieşte pătura cea mai înstărită a populaţiei. Ultima centură este zona de navetă care nu trebuie să fie plasată la o distanţă mai mare de 30 – 60 minute de nucleul urban. O reţea de transporturi articulată cu proporţiile acestor zone (centuri) ar face posibilă utilizarea în registrul economic al spaţiului social în funcţie de ponderea fenomenelor de invazie, competiţie, succesiune şi acomodare.

147 L.Wirth: Urbanism as a Way of Life, in P.Hatt and A.J. Reiss jr. (eds): Cicies and society, the Free Press, Glencoe, 1957, p.46 - 64

166

Reproşându-i rigiditatea şi dimensiunea statică, datorită cărora paradigma lui Ernest Burges a fost invalidată de dezvoltarea oraşului modern, gândurea ecologică afirmată după del de-al doilea război mondial a lansat în circuitul ştiinţific de profil un alt model bazat pe analiza interdependenţelor funcţionale. Aceste interdependenţe asimilează noile solicitări integrative generate de tehnologiile moderne, cât şi exigenţele cooperării şi adaptării comunităţilor la un mediu aflat în schimbare. În sfera metodologică a aceleiaşi paradigme au evoluat şi G. Lenski, O. L. Duncan, L. Schnare, B. Barry, J. Carda - şeful departamentului de sociologie explicativă al Universităţii Carolina de Nord în Chapell Hill.

În particular, paradigma propusă de A. Hawley (Sociological Human Ecology) cuprinde trei componente: ecosistemul, populaţia, environment-ul. La nivelul individului echilibrul social este perceput ca principală condiţie pentru satisfacerea necesităţii de a menţine o relaţie funcţională cu structurile sociale aflate în continuă diversificare.

La nivelul comunităţii , environment-ul constituie cadrul obiectiv al adaptării populaţiei, iar ecosistemul defineşte mecanismul care face posibilă adaptarea prin intermediul legăturilor protejate normativ de cadrul formal existent. Competiţia pentru controlul resurselor sociale şi spaţiale impune diferenţierea funcţională în rândul populaţiei în funcţie de modalităţile de asimilare a schimbărilor tehnologice. Dezvoltarea socială este influenţată de perturbaţiile environment-ale, dar se realizează ca echilibru dinamic între populaţie, organizare şi calitatea tehnologiei. Spaţiul social manifestă un adevărat tropism către ordine, de aceea sursa schimbărilor este exterioară şi de obicei de natură tehnologică.

Noile tehnologii produc “comoţii structurale", acestea ridică în faţa individului necesitatea adaptării, iar în faţa comunităţii necesitatea organizării care se materializează, de obicei, prin reformarea spaţială şi socială a noilor componente ale spaţiului social.

Schimbarea socială, deşi contribuie la o inovare funcţională, nu rezolvă toate aspectele inerţiale, ci contribuie la redistribuirea spaţială a tuturor categoriilor de probleme. Relaţiile socio-spaţiale noi se reflectă într-o nouă imagine sociomorfă care confirmă faptul că interacţiunea ăş interdependen’ele tind totdeauna spre echilibrul dinamic.

Continuând abordarea oraşului, cu precădere din perspectiva psihologic-interacţionistă, Louis Wirth a fundamentat o nouă orientarea de cercetare a urbanismului ca mod de viaţă (Urbanism as a Way of Life, 1938) care grupează o serie de sociologi nu numai din afara Şcolii de la Chicago, ci şi din alte ţări. Considerând ca definitorii pentru oraşul modern sunt densitatea şi eterogeneneitatea, L. Wirth dezvoltă teza potrivit căreia relaţiile primare orientate de valorile tradiţiei au fost înlocuite de relaţii orientate de interese. Cum interesele sunt foarte clar orientate de nevoi pasagere, rezultă că sunt fragmentare şi profund marcate de utilitate. Cu cât aglomemeraţiile urbane cresc, cu atât personalitatea umană devine mai schematică: oamenii se întâlnesc în calitate de purtători de roluri concret determinate şi comunică în limitele satisfacerii unor interese pasagere. De aceea relaţiile cumulează o mare încăcătură de artificialitate devenind impersonate.

Ca semn distinctiv al diviziunii funcţionale a muncii, uniforma (poştaşul, poliţistul, ospătarul etc.) particularizează corpurile profesionale în spaţiul social favorizând depersonalizarea şi anonimatul. Ca urmare, raporturile comunitare mai restrânse ca arie, dar mai bogate în conţinut uman, sunt înlocuite cu raporturi formale mai extinse ca arie, dar mai superficiale. Cu cât densitatea este mai mare, cu atât numărul posibil de contacte creşte, dar în aceeaşi propoeţie scade încărcătura lor umană.

În acest context, personalitatea îşi manifestă segmentar deschiderile alocentrice angajând parţial potenţialul civic şi antrenând riscul evoluţiei schisoide a individului pierdut într-o mulţime anonimă şi indiferentă. Spre deosebire de viaţa comunitară unde comportamentul era legitimat de normele mentalului colectiv, viaţa de relaţie urbană este legitimată de norme impersonale marcate de relativism. Această “secularizare" a mentalului colectiv are ca efecte o mulţime de probleme sociale: alienarea, agresivitatea, criminalitatea, marginalizarea, corupţia, sinuciderile etc. Atomizarea spaţiului social implică un alt risc: posibilitatea manipulării prin intermediul sistemului mass-media şi a mişcărilor sindicale. Toate aceste elemente

167

demonstrează faptul că sub raport sociologic oraşul se construieşte în primul rând din modele de comportament şi relaţii umane subordonate legilor societăţii care construieşte şi foloseşte oraşul. De accea, proiecţia oraşului trebuie să operaţionalizeze proiecţia funcţională a relaţiilor umane concret determinate la cotele urbanismului contemporan.

Continuator al orientării deschise de L. Wirth, dar cu pronunţate accente antropologice, R. Redfield a dezvoltat teza oraşului ca ideal de comunitate umană, afirmându-se mai ales în domeniul perfecţionării metodologiei cercetării empirice a “problernelor sociale". De altfel, Şcoala de Ia Chicago a rămas în istoria sociologiei în primul rând prin cota de profesionalism la care a ridicat cercetarea sociologică empirică şi prin deschiderile teoretico-metodologice, care au marcat dezvoltarea sociologiei urbane până în cel mai imediat prezent. Un exemplu este chiar R. Redfield, care a creat teoria ce a fost validată de comunitatea ştiinţifică de profil şi grupează specialiştii din toată lumea dezvoltată din punct de vedere economic.

În prezent, perspectiva ecologică de abordare a oraşului este continuată şi dezvoltată performant, inclusiv prin creaţii conceptuale (izomorfismul, funcţia cheie, diferenţierea, dominaţia) de către Micklin şi Harvey Chaldin148.

bibliografie

1. R.E. Park; E.W. Burges; and R. D. Mckenzie (eds): The City , University of Chicago Press, Chicago 1970, 1925

2. P.Hatt, A.J.Reiss jr.: Cities and society, The Free Press, Glencoe, 19573. Mark Gottdiener: The Social Production of Urban Space, University of Texas

Press, Austin, 1985 4. Harry Gold: The Sociology of Urban Life, Printice – Hall, Inc. Egelwood Cliffs,

19825. Michael Mickline; Harwey M. Chaldin: Sociological Humane Ecology

(contempory issues and aplications), Westview Press, 19846. Kevin Linch:The Imagy of The City, The M.I.T. Press, 19607. R.L.Warren (ed.) Perspectives on The American Community, Chicago, 19708. Amos H. Hawley:Urban Society. An Ecological Approach9. Robert Redfield: The Fork Society, in American journal of Sociology, nr.52,

ianurie,1947, p.293 – 30810. Virgil Ioanid: Urbanism şi mediu, ed. Tehnică, 199111. Campbell, Carlos C.:New Towns: Another Way to Live, Restom Publishing

Company, Restom Va, 197612. Ficher Claude S.:The Urban Experience, Harcourt Brace Iovanovich, Inc. New

York, 197513. Freedman, Geonathan L.: Crowding and Behaviour, The Viking Press, Inc. New

York, 197514. Gorham, William: The Urban Predicament, The Urban Institute, Washington

D.C., 197615. John Walton; Donald E. Carns (eds): Cities in Change: Studies on the Urban

Condition, Allyn and Bacon, Inc., Boston, 197716. Wilson, Robert A. ; David A. Schutz: Urban Sociology , Prentice – Hall, Inc.,

Egelwood Cliffs, N.Y., 1978

148 Micklin, Harvey M. Chaldin, Sociologica Humane Ecology, Westview Press, 1984168

Studiu de autor

ROBERT ERZA PARKOraşul: propuneri de corectare asupra comportamentului uman în oraş

Robert Erza Park - Şcoala de ecologie umană de la Chicago, din 1920 devine conducătorul ei- face studiile universitare la Michigan- 10 ani profesează meseria de ziarist- este elevul lui William James la Harvard, apoi elevul lui S. Simmel la Berlin- la întoarcerea în SUA participă activ la dezvoltarea relaţiilor rasiale Şi militează timp de 7 ani

alături de liderul negru - Booker T. Washington. Astfel încât opera sa sociologică de mai târziu va fi marcată de problema minorităţilor etnice, iar viziunea sa asupra populaţiei oraşelor va fi influenţată de această problemă.

- la vârsta de 49 de ani intră la universitatea din Chicago.- acolo îl întâlneŞte pe W. I. Thomas, considerat ca primul fondator al sociologiei empirice nord-

americane. Thomas va exercita o influenţă decisivă asupra lui Park, căruia îi propune o catedră precum Şi o colaborare. Thomas începe să conducă o analiză obiectivă a realităţii sociale, în care îŞi propune să studieze:

a) faptele, valorile Şi reglile exterioare ale indivizilor;b) atitudinile personale care sunt contrapartea subiectivă a acestor valori;c) observarea directă a situaţiilor Şi practicilor, studiul documentelor personale, care-i permit să

restituie sensul pe care indivizii îl acordă conduitelor lor.d) contextele sociale în care se înscriu aceste conduite- Park este fascinat de complexitatea Şi diversitatea vieţii urbane, lansând un vast program de

cercetare asupra oraşelor începând cu Chicago. Teme pe care colaboratorii săi sau el însuŞi le abordează:- traiectoriile sociale Şi rezidenţele emigranţilor- relaţiile de vecinătate- viaţa asociativă Şi formule de control social în cartierele rezidenţiale- delicvenţa juvenilă- organizaţiile criminale- marginalizaţii Şi cei fără adăpost- prostituţiaToate acestea propun o gândire coerentă a oraşului modern. şcoala de la Chicago evidenţiază o

parte practică centrată pe observarea directă, iar apoi un cadru conceptual (Park, Burgess, Wirth, organizat în jurul constituirii unei noi discipline - ecologie urbană.

Park consideră oraşul un adevărat laborator social Şi obiectul de studiu principal al sociologiei.Principiile după care se conduce numeŞte un apropiat tip ecologic după modelul ecologiei naturale

care studiază relaţiile între diferitele specii animale Şi vegetale prezente pe acelaŞi teritoriu. Intenţia lui Park este de a înţelege raporturile pe care citadinii le întreţin.

Park spune "oraşul este pentru un om civilizat ceea ce este casa pentru ţăran". Deci, oraşul trebuie studiat totodată ca un sistem de indivizi Şi instituţii în interdependenţă, ca o configuraţie spaţială Şi ca o stare de spirit.

Oraşul = mozaic de grupe teritoriale, având fiecare cultura sa, istoria Şi intesele sale proprii. Citadinii se distribuie în spaţiul aglomerării în funcţie de procesele de filtraj, de regrupare, care la rândul lor se fondează pe diversitatea originii lor.

Oraşul, însă, nu este o simplă juxtapunere de populaţii mici închise. El este făcut din tensiuni permanente între:

- mobilitate Şi stabilitate- cosmopolism Şi inserţia locală- centralitatea Şi viaţa de cartier

169

Şi tinde să plaseze relaţiile sociale sub semnul mobilităţii, al rezervei Şi al distanţei.Oraşul este dominat de procese de dezorganizare Şi reorganizare (structuri materiale, instituţii,

mentalităţi) rezultă că se află într-un echilibru instabil. devenirea oraşului este caracterizată de rupturi Şi crize, deci, studiul lui intră Şi în patologia urbană. Astfel Park Şi Thomas Şi colaboratorii au fost pionierii unei sociologii a devianţei.

Articolul său "Oraşul: Propuneri de cercetare asupra comportamentului uman în oraş" publicat în 1915 este cel mai celebru Şi care a constituit la extinderea concepţiei lui sociologice de mai târziu. În acest text se găsesc expuse marile orientări teoretice care vor deveni foarte repede "Şcoala ecologiei umane sau urbane".

Planul oraşului Şi organizarea locală

Ceea ce frapează mai întâi în oraş, mai ales în oraşul american este, că el pare să fie atât de puţin făcut din procese naturale în creŞterea Şi naŞterea sa, că este dificil de văzut în el o entitate vie. Planul majorităţii oraşelor americane este o tablă de Şah: unitatea de distanţă este blocul. Această aparenţă geometrică lasă să se creadă că oraşul este o construcţie pur artificială.

Oraşul este dotat cu o organizare morală Şi naturală, datorită faptului că oraşul se înrădăcinează în tradiţiile Şi obiceiurile oamenilor cei locuiesc. Iar interacţiunile dintre cele două tipuri de organizare fac să se adopte Şi să se modifice una pe alta.

Ce este caracteristic primordial unui oraşe este structura acestuia prin imensitatea Şi complexitatea ei, aceasta avându-Şi baza în natura umană. De altfel, această organizare intensă, născută din nevoile locuitorilor se impune la ei odată ce ea este constituită ca un subiect brut Şi exterior care le modelează la rândul lor după interesele proprii.

Structura Şi tradiţia nu sunt decât aspecte diferite ale unui complex cultural care determină specificitatea Şi particularitatea oraşului, prin opoziţia vieţii urbane cu opoziţia vieţii de la ţară.

Planul oraşului

Oraşul îŞi are propria viaţă în care există limite în modificări arbitrare care sunt posibile să se impună:

1) structurii sale materiale2) ordinii sale morale

Planul oraşului stabileŞte:- limitele Şi bornele- fixează maniera generală Şi caracterul construcţiilor urbane- impune o agenţie destinată imobilelor fondate prin iniţiativa particulară, ca Şi prin

serviciile administrative.De exemplu în sistemul de proprietate privată este imposibil de a determina dinainte densitatea

populaţiei. Oraşul nu poate fixa valorile funciare Şi deci, se lasă în grija particularilor determinarea limitelor urbane Şi localizarea cartierelor rezidenţiale Şi indistriale.

Astfel repartiţia populaţiei în marile oraşe este influenţată de:- convenienţele Şi gusturile personale- interesele profesionale Şi economice

Dă un exeplu, fundaţia "Sage" în cursul studiilor sale de planificare urbană, a căutat să definească formulele matematice care permiteau să se prevadă expansiunea Şi limitele viitoare cele populaţiei din New York. Astfel încât aceste probleme au dus la apariţia unor categorii de experţi, a căror singură menire este de a descoperi Şi localiza cu precizie Ştiinţifică Şi ţinând seama de schimbările pe care tendinţele actuale par că trebuie să le provoace extinderea diferitelor aspecte ale oraşului. Extinderea magazinelor, restaurantelor, agenţiilor prin sucursale - deci, apare nevoia unei localizări spaţiale.

Geografia fizică, avantajele Şi inconvenientele naturale determină dinainte liniile planului urban.

170

Pe măsură se populaţia urbană creŞte influenţele subtile ale simpatiei, ale rivalităţii Şi ale necesităţii economice tind să controleze repartiţia populaţiei. Deci populaţia transformă oraşul dintr-o simplă expresie geografică într-o localitate cu o sensibilitate specifică.

Organizarea oraşului, caracterul urban Şi disciplinele care se impun sunt determinate de concentrarea Şi distribuirea populaţiei. De aceea este important să se studieze creŞterea urbană.

Se ridică următoarele probleme:Care sunt sursele populaţiei urbane?Care este norma de creŞtere demografică normală, adică creŞterea

demografică de naŞteri asupra deceselor?Care este norma acestei creŞteri în raport cu emigrarea naţională Şi

cea străină?Care sunt zonele de discriminare în oraş?Cum este afectată distribuţia populaţiei urbane:

a) de interesele economice;b) de ataŞamentul afectiv, de rasă, de interese profesionale?

Care sunt sectoarele unde populaţia creŞte? Care sunt cele în care ea scade?

Vecinătatea (vecinii)

Contactele de vecinătate sunt baza formelor cele mai simple Şi mai elementare, adică ale asociaţiilor de care avem nervoie în organizarea oraşului.

Interesele locale Şi asociaţiile întreţin un ataŞament local, oricum într-un sistem care face din reŞedinţă baza participării la afacerile publice, vecinătatea devine baza controlului politic. Vecinătatea este unitatea locală cea mai mică, în organizarea politică Şi socială a oraşului.

Vecinătatea este o unitate socială despre care pe drept putem spune că funcţionează ca o stare de spirit colectivă, atât cât este clară definiţia conturului său Şi coerenţa sa.

Vecinătatea există fără organizare formală. Societatea de acţiune locală este o structură construită pe baza organizării spontane a vecinilor Şi care se constituie pentru a da parola sentimentului local asupra a ceea ce atinge interesele locale. Sub influenţele complexe ale vieţii urbane, ceea ce am putea numi sentimentul normal al aparenţei vecinătăţii a suferit modificări curioase Şi a produs tipuri neobiŞnuite de comunităţi locale.

Cartierele însă tind să se formeze sau să se destrame. Există câteva cartiere din New York comparate cu cele din Bronx, s-a făcut că populaţia neagră are cea mai mare concentrare aici tinzând să devină o comunitate strânsă Şi bine organizată.

Este foarte importanrt să se cunoască forţele care tind să spargă tensiunile, interesele Şi sentimentele care dau contur cartierelor. este vorba de tot ceea ce poate să provoace instabilitatea populaţiei, să-Şi împartă Şi să-Şi concentreze atenţiile lor asupra centrelor de interes complet diferite.

Probleme: Care este proporţia populaţiei flotante?Care este alcătuirea acestei populaţii: rasă, clase?Care este numărul oamenilor ce trăiesc în hoteluri, apartamente, case?Care este numărul proprietarilor?Care este proporţia populaţiei alcătuite din nomazi?

Încercările de restructurare a vieţii urbane prin amenajarea cartierelor mărginaŞe, pentru a ridica ţinuta morală a populaţiei marilor oraşe ar trebui să ocupe un loc central în analiza oraşelor. Ar trebui comparate cu cartierele generale.

Coloniile Şi zonele de segregaţie

Vecinătatea, în oraşele actuale, tinde să piardă o mare parte a semnificaţiei pe care o avea în formaţiunile sociale mai simple Şi mai primitive. Mijloacele de transport Şi de comunicaţie accesibile tind să perturbe permanenţa Şi întimitatea vecinătăţii.

171

Însă, în coloniile de emigranţi Şi coloniile rasiale din ghetourile Şi zonele de segregaţie tind să păstreze intimitatea Şi solidaritatea gr. locale Şi a gr. din vecinătate. Acolo unde oamenii de aceeaŞi rasă Şi aceeaŞi profesie trăiesc împreună în grupuri segregate, sentimentul apartenenţei vecinătăţii tinde să fuzioneze cu antagonismele rasiale Şi interesele de clasă.

Astfel, distanţele spaţiale Şi afective se împuternicesc mutual Şi efectele repartizării locale ale populaţieie se combină cu efectele de clasă Şi rasă în evoluţia organizării sociale (Chinatown).

În afară de astfel de colonii marile oraţe au cartiere ale viciului bine delimitate (Chicago).Estul Londrei unde locuieŞte o populaţie de 2 milioane de muncitori Şi a cărei caracteristică este

de a fi constituit din persoane de aceeaŞi rasă sau de rase diferite, dar de aceeaŞi clasă socială.În oraşele europene vechi, procesul segregării a mers mai departe Şi limitele cartierelor sunt

probabil mai marcate ca în America. Astfel în estul Londrei este oraşul cu o singură clasă socială, dar chiar în interiorul limitelor acestui oraş, populaţia suportă rând pe rând o segregare rasială, culturală, profesională. sentimentul apartenenţei vecinătăţii profund înrădăcinat în tradiţiile Şi obiceiurile locale produc un efect selectiv asupra populaţiei oraşelor europene Şi sfârŞeŞte prin a transpune net în caracteristici ale locuitorilor lor.

Pentru a cunoaŞte foarte bine vecinătăţile, comunităţile rasiale, zonele de segregaţie trebuie să cunoaŞtem grupurile sociale:

Care este alcătuirea?În ce măsură sunt ei rezultatul unui proces de selecţie?Cum se introduce (iese un om în gr. astfel constituit)?Care este vârsta, sexul, condiţia socială a oamenilor?Care este gradul de permanenţă Şi stabilitate al populaţiei?Numărul de copii născuţi? Câţi trăiesc?Care este istoria cartierului?Care sunt doctrinele?Care este starea de spirit, spre ce se îndreaptă atenţia în general?Care sunt ritualurile soc.? Care sunt liderii?Care sunt interesele din cartier Şi prin ce tehnică îŞi exercită controlul?

Organizarea industrială Şi ordinul moral

Cetatea timpurilor străvechi era la început o fortăreaţă, un refugiu pe timp de război. Oraşul modern, din contră, este mai întâi un loc comercial Şi îŞi datorează existenţa pieţii în jurul căreia s-a dezvoltat. Concurenţa industrială Şi diviziunea muncii au fost un timp potenţialităţi latente în dezvoltarea oraşelor, pe lângă piaţă Şi bani.

Categoriile profesionale

Un vechi proverb german spunea că "aerul oraşului este liber". Acesta face din oraş un mijloc natural al omului liber, dar nu rămâne adevărat în măsura în care individul găseŞte în hazard, în diversitatea intereselor Şi meseriilor Şi în imensa cooperare inconŞtientă pe care o oferă viaţa urbană, ocazia de a-Şi alege propria meserie Şi de a-Şi dezvolta talentele particulare.

În situaţia competiţiei între persoane reuŞita depinde de posibilitatea de a se concentra asupra unor sarcini unice Şi această concentrare stimulează nevoia de metode raţionale, mijloace tehnice Şi de competenţă excepţionale.

Toate acestea deŞi fondate pe talentul natural cer o pregătire specială care a necesitat crearea de Şcoli comerciale Şi profesionale Şi chiar de servicii de orientare profesională.

Tot ce facilitează comerţul Şi indusrtria deschide calea unei mari diviziuni a muncii Şi tinde astfel să specializeze sarcinile din care oamenii fac meseriile lor. Acest proces are ca rezultat modificarea vechii organizări sociale Şi economice a unei societăţi fondată pe legăturile familiale, asociaţiile locale, cultura, statutul.

172

În oraş, vocaţia, chiar, aceea de mediator, pare că trebuie să afecteze caracterul unei profesiuni Şi disciplina care implică bucuria de a reuŞi, astfel că asociaţiile accentuează această tendinţă nu numai de a se specializa, dar Şi de a pune în practică o tehnică specifică Şi gândită pentru a conduce mai bine.

Efectul acestei vocaţii Şi împărţirea muncii este de a produce în primul rând nu numai grupuri sociale, dar Şi tipuri profesionale, actorul, instalatorul etc. Organizaţiile sindicale Şi uniunile muncitoreŞti, regrupând oameni de aceeaŞi branŞă comercială sau de aceeaŞi profesie sunt fondate pe interese comune. În acest sens ele sunt diferite de formele asociative cum este vecinătatea, fondate pe relaţiile personale Şi pe legăturile elementare dintre oameni. Diferitele comerţuri Şi profesii tind, se pare, să regrupeze pe clase artizani, oameni de afaceri Şi profesii liberale.

Produse ale vieţii urbane interesante de studiat ar fi următoarele tipuri: vânzătorul, Şoferul de taxi, gardianul Şef, muncitorul instigator, învăţătorul, reporterul, agentul de schimb, Şarlatanul, barmanul.

Probleme:În ce măsură nivelul intelectuat atribuit profesiilor comerciale Şi liberale este determinat

de capacităţi naturale?În ce măsură inteligenţa este determinată de caracteristicile profesiei Şi de condiţiile în

care se exercită?În ce măsură reuŞita profesională depinde de sensul comun? În ce măsură depinde de

componentele tehnice?Talentul natural sau pregătirea specializată decid asupra reuŞitei în diverse profesii?Care este prestigiul diferitelor profesii comerciale Şi liberale. de ce?Alegerea profesiei este rezultatul considerentelor economice sau a temperamentului?Care sunt profesiile în care oamenii reuŞesc cel mai bine? Care sunt cele în care femeile

reuŞesc cel mai bine?În ce măsură crezul social Şi politic este determinat de meseria aleasă?În ce măsură doctrinele sociale Şi idealismul social au plantat credinţa religioasă în

diferitele profesii?În ce măsură copiii reproduc modelul cultural al părinţilor Şi de ce?În ce măsură indivizii trec de la o clasă la alta Şi cum se modifică caracterul raporturilor de

clase?

ştirile Şi mobilitatea grupului social

Diviziunea muncii care obligă individul să se concentreze asupra unei munci specializate, dacă vrea să reuŞească, are ca efect creŞterea interdependenţei meseriilor. O organizaţie socială se constituie astfel în măsura în care individul devine din ce în ce mai dependent de comunitate, a cărui parte integrală este. În cazul competiţiei între persoane, interdependenţa crescută între părţile antrenate dă naŞtere unei solidarităţi bazate pe comunitate de interese Şi nu pe sentimente Şi obiŞnuinţă.

Interesele sunt orientate mai puţin spre obiect Şi mai ales spre finalităţile ac. obiect. Interesele implică deci existenţa mijloacelor Şi conŞtiinţa distincţiei între rezultate Şi mijloace.

Banul este instrumentul fundamental de raţionalizare a valorilor Şi de substituire a intereselor, banul devine un mijloc preţios de schimb, faţă de el nu trebuie să încercăm nici un sentiment.

Concentrarea populaţiei în oraşe, lărgirea pieţelor, diviziunea muncii, specilizarea indivizilor Şi a grupurilor au modificat fără încetare condiţiile materiale ale vieţii Şi tot la fel au dat tot atâtea modificări indispensabile noilor condiţii. Răspunzând la aceste necesităţi, numeroase organizaţii specializate au văzut lumina zilei, având drept scop facilitarea acestora: piaţa care stă la originea oraşului. Mai interesante acum sunt bursele Şi camerele de comerţ unde preţurile fluctuează în funcţie de schimburi sau, mai degrabă, de situaţia economică mondială.

Aceste ramuri, în măsura în care ele pot provoca modificări, au caracterul a ceea ce noi numim noutăţi. Este existenţa unei situaţii critice care transformă ceea ce nu era decât o informaţie într-o noutate. Un subiect interesant este o noutate: acelaŞi subiect tratat "la rece" este o simplă informaţie.

Probleme:Care este raportul dintre mobilitate Şi sugestii?

173

Care sunt mijloacele concrete care cresc mobilitatea unei comunităţi sau a unui individ?Există condiţii patologice care corespund pentru o comunitate? Cum se produc ele? Cum

sunt controlate?În ce măsură moda este un indice al mobilităţii?Ce este un deficit social> În ce condiţii se manifestă?Ce anume caracterizează o societate progresistă, una statică din punct de vedere al

rezistenţei sugestiilor originale?Care sunt caracteristicile mentale ale nomadului?

Bursa Şi mulţimea

Prin bursă se poate urmări fluctuaţia preţurilor în funcţie de noutăţi ele privind situaţia economică în lume Şi are ceva tipic.

Există un loc comun care determină ca factorii decisivi ai miŞcării mulţimii Şi fluctuaţiei pieţei să fie psihologici. Momentele psihologice pot apare în orice situaţie socială, survenind frecvent într-o societate ajunsă la un înalt grad de mobilitate. Ele sunt frecvente într-o societate în care educaţia se generalizează, în care căile ferate, telegraful, telefonul, tipografia au devenit factori indispensabili ai marilor oraşe. Într-o mulţime Şi în interiorul unui public orice moment se poate numi psihologic.

Criza este o situaţie normală într-o bursă Şi determină crize Şi la nivelul mulţimilor. În măsura în care ele sunt consecinţa mobilităţii comunităţilor, acestea pot fi controlate Şi manipulate uŞor.

Probleme:Care este psihologia crizei?În ce măsură revoltele, grevele sunt rezultatul situaţiei generale care provoacă pagube

financiare?Care sunt efectele extensiei mijloacelor de comunicaţie Şi ale presei asupra pieţei

financiare Şi a schimburilor comerciale?Articolele din ziare tind să accelereze schimbările sociale sau să stabilizeze o situaţie în

evoluţie?Care sunt efectele propagandei în situaţiile în care sursele de informaţie precise sunt tăiate?Până la ce punct se poate controla fluctuaţia pieţei financiare? În ce măsură se pot compara

preţurile înregistrate la bursă Şi opinia publică pe care o înregistrează ziarele?

Temperamentul Şi mijlocul urban

Marile oraşe au fost întotdeauna o diversitate de rase Şi culturi. Noile tipuri sociale s-au născut din interacţiuni Şi existenţe ale căror cetre au fost ele însele.

Mobilitatea individului

Transporturile Şi comunicaţiile au provocat pe lângă multe transformări Şi ceea ce numim "mobilitatea individului".

Pentru un individ sunt multiple ocaziile de contact Şi relaţiile cu alţii, dar acestea au devenit tranzitorii. relaţiile ocazionale se substituie cu relaţiile strânse din micile comunităţi. Realitatea din jurul nostru este determinată de semne convenţionale Şi toată arta de a trăi se reduce la a observa stilurile Şi manierele.

În afară de transporturi Şi comunicaţii este segregarea care tinde să uŞureze mobilitatea indivizilor. Segregaţiile dau posibilitatea de a trece rapid Şi uŞor de la un mijloc moral la altul Şi încurajează această experienţă, periculoasă, care presupune a trăi în mai multe lumi diferite, contingente, dar pe undeva bine distincte.

Probleme:În ce măsură calităţile morale ale indivizilor se bazează pe un caracter înnăscut?

174

Care sunt calităţile înnăscute servind ca bază la ceea ce e admis sau recunoscut ca moral sau nu de grup?

În ce măsură orientarea profesională poate ajuta individul să găsească o meserie în care va putea da curs liber temperamentului lui?

Temperament Şi contaminare socială

Promiscuitatea contagioasă care perpetuează indivizii devianţi Şi delicvenţi. Această regiune morală trebuie acceptată, deoarece face Şi ea parte din viaţa oraşului, din viaţa naturală, dacă nu morală.

Nu este necesar să se înţeleagă prin "regiune morală" un loc sau un mijloc criminal sau anormal. Ci o zonă în care oamenii pot să aibă alte pasiuni Şi acest lucru fiind o parte caracteristică a oraşului.

Interacţionismul simbolic

1.1. Curentul Şi originile sale: Şcoala de la Chicago

Între anii 1940-1950, Universitatea din Chicago este dominată de patru mari figuri: Herbert Blumer (1901-1987), Everett Cherrington Hughes (1897-1983), William Lloyd Warner (1898 - 1970) Şi antropologul Robert Redfield (1897-1958). Preceptele lor, foarte diverse, deoarece Warner Şi Redfield aparţin mai curând tendinţelor culturaliste, se înscriu pe linia lucrărilor lui George Herbert Mead (1863-1931) Şi a primei Şcoli de la Chicago, animată între cele două războaie mondiale de Robert Ezra Park, Enerst E. Burgess, Roderick Mackenzie, Louis Wirth ...... Pe acest fundament va lua naŞtere între anii 1950-1960, a II-a Şcoală de la Chicago cu o nouă generaţie de sociologi care pun bazele interacţionsimului: Howard S. Becker (1928-), Erving Goffman (1922-1982), Edwin Lemert, Anselm Strauss... Toţi au studiat Şi majoritatea au profesat la Chicago, acest loc pe care orice sociolog american îl consideră Mecca disciplinei sale.

«La Chicago, sociologia este nec plus ultra american - sau cel puţin de asta sunt convinŞi profesorii Şi studenţii de acolo (de Harvard Şi Columbia suntem mai puţin siguri din acest punct de vedere). Când un student intră în Centrul de cercetare al Ştiinţelor sociale, el Ştiecă toate marile nume ale sociologiei americane au făcut acelaŞi gest, de la William Thomas la Robert Park. şi, la capătul unui culoar, poate da peste un Wirth, un Blumen, un Hughes, personalităţi recunoscute la nivel naţional, a căror semnătură apare regulat în Jurnalul American de Sociologie, prima revistă americană de sociologie, editată odată cu crearea departamentului (...).

În cadrul departamentului, în sânul corpului profesoral, atmosfera este mai puţin una de înţelegere reciprocă, decât presupunem atunci când auzim expresia "şcoala de la Chicago". Acolo întâlneŞti vârstnici Şi tineri, "cantitativi" Şi "calitativi", oameni de acţiune Şi oameni de idei.»

Yves Winkin, Erving Goffman: Portretul tânărului sociolog,în E. Goffman, Momentele Şi oamenii lor, Seuil, 1988, pp. 32-33

şcoala interacţionistă e o continuare a primei Şcoli de la Chicago. Ea adoptă de la aceasta pragmatismul sau predilecţia pentru cercetările de teren, mai ales în cazul comunităţilor restrânse (urmând astfel exemplul lui Nels Anderson sau al lui Frederick Trasher) Şi folosirea metodelor non cantitative (biografii, imersiune, întâlniri, observaţie prin participare)... Mai mult, ea reia o parte din concepţia lui G.H. Mead care în "Spiritul, sinele Şi societatea" apără ipoteza conform căreia societatea se construieŞte Şi se constituie ca un "efect emergent", care rezultă din ansamblul schimburilor dintre indivizi.

Denumirea curentului i-o datorăm lui Herbert Blumer, psihosociolog, elev apoi succesor al lui Mead la catedra acestuia; lui îi datorăm Şi fundamentele teoretice ale acestei paradigme. cele trei principii fundamentale ale interacţionismului simbolic sunt în concepţia lui Blumer, următoarele:

«1. Oamenii reacţionează faţă de lucruri în funcţie de valoarea pe care o au aceŞtia pentru ei.2. Această valoare provine din interacţiunile fiecăruia cu celălalt.

175

3. Acest sens sau valoare poate fi manipulat Şi modificat în procesul de interpretare a obiectelor întâlnite de fiecare dintre noi.

Aceste principii reprezintă abordarea specific interacţionistă.»J. M. de Queiroz, M. Ziolkovski; Interacţionismul simbolic,Presses Universitaires de Rennes, 1994, pp.31.

Punctele de reper propuse de H. Blumer îŞi găsesc un larg ecou în cercetările de teren întreprinse de E.C. Hughes. Sociologul Blumer, fost elev al lui R.E. Park studiază micile comunităţi profesionale urbane Şi se erijează în apărătorul cercetării de teren Şi a observaţiei participative. Cât despre antropologul W.L. Warner, cel care a condus vasta cercetare asupra Yankee City, el ţine să reunească perspectivele sociologiei, psihologiei Şi ale psiha-nalizei. şi el, Şi Robert Redfield sunt convinŞi de avantajele observaţiei în situ Şi încearcă să-Şi convingă elevii de temeiul unei asemenea abordări.

RecunoaŞterea din punct de vedere instituţional a perspectivei, interacţioniste s-a realizat prin crearea Societăţii pentru studiul interacţiunii simbolice. Interacţionismul simbolic este mai apoi reînnoit de o nouă generaţie de cercetători. Această nouă generaţie îi include pe Howard S. Becker, Erving Goffman, Eliot Freidson, Edwin Lemert, David Matza, Anselm Strauss... recunoaŞte această filiaţie, aŞa cum o demonstrează Şi prezentarea traiectoriei sale intelectuale făcută de către H.S. Becker:

«Faptul de a fi studiat la Universitatea din Chicago a constituit un atu formidabil pentru mine Şi a marcat fără îndoială modul în care gândesc sociologia. AŞ putea trasa un fel de arbore genealogic: am studiat mult cu Everett Hughes care m-a învăţat tot ce Ştiu cu privire la organizarea socială. Hughes a studiat cu Robert Rark care, la rândul său, fusese elevul lui Georg Simme. Iată "istoria familie". cealaltă ramură trece pe la Herbert Blumer, cu care am studiat psihologia socială: dacă urmărim această zonă a arborelui genealogic îi mai găsim pe George Herbert Mead, John Dewey Şi William James.

Odată cu Lloyd Warner, ajungem la Radcliffe-Brown Şi Durkheim, dar ceea ce mă interesa la antropolgia socială nu era atât teoria, ci mai degrabă latura "romanescă" a muncii de teren. Să studiez Şi să observ în detaliu, pe perioade lungi de timp, viaţa indivizilor sau a unui grup: în acest sens preferinţele mele nu s-au schimbat.»

H.S. Becker, în Howard Becker: un clasic al sociologiei americane, Sociétés nr. 12, ianuarie-februarie 1987, p. 39

În concepţia acestor autori, interacţiunea (Şi a fortiori, individul), constituie atomul logic al activităţii sociale Şi trebuie să rămână obiectul principal al analizei sociologice. de aceea nu există fapte sociale care să fie exterioare indivizilor. Din acest punct de vedere, susţinătorii interacţionismului simbolic, ca Şi etnometodologii se opun concepţiei durkheimiste despre social Şi actor:

«Interacţionismul simbolic susţine contrariul concepţiei durkheiniste a actorului. Durkheim chiar dacă recunoaŞte capacitatea pe care o are actorul de a descrie faptele sociale care-l înconjoară, totuŞi consideră că aceste descrieri sunt prea vagi, prea ambigue pentru ca cercetătorul să le folosească în scopuri Ştiinţifice, aceste manifestări subiective neaparţinând domeniului sociologiei. Dimpotrivă, inte-racţionismul simbolic susţine că, concepţia pe care o au actorii despre lumea socială reprezintă în ultimă instanţă, obiectul esenţial al cercetării sociologice.»

A. Coulon, Etnometodologia, PUF, Que Sais-je? nr. 2393, 1987, pp 10-11

Este adevărat că bogăţia interacţionismului simbolic e dovedită de diversitatea temelor sale de studiu. Vom prezenta operele lui H. S. Becker Şi a lui E. Goffman.

1.2. Howard S. Becker (1928-): devianţa ca etichetare

H.S. Becker, născut în 1928 îŞi face studiile la Universitatea din Chicago. Pianist de jazz, se distinge prin primele sale studii asupra învăţătoarelor, fumătorilor de marijuana, apoi asupra muzicienilor de jazz. De fapt aceste studii au constituit baza pe care s-a construit cea mai celebră lucrare a sa, Outsiders. În această lucrare el dezvoltă teoria devianţei ca etichetare ("labelling theory" cu precizarea că

176

Becker respinde acest apelativ) Şi o viziune interacţionistă pe care o găsim Şi în Art Worlds (1982). Din 1965 predă la Universitatea Northwestern Şi este preocupat mai mult de sociologia muncii, a profesiunilor, a educaţiei Şi a artei (în special a artei fotografice).

În Outsiders, Becker pleacă de la o analiză critică a sociologilor care văd în devianţă fie o manifestare patologică Şi produsul unei boli mintale, fie un simptom al unei disfuncţii sau dezorganizări sociale. În concepţia lui Becker devianţa nu este o trăsătură caracteristică a individului zis "deviant", ea este mai puţin o stare de fapt Şi mai degrabă o formă de a judeca acţiunile unui individ, un "label", un calificativ:

«Grupurile sociale crează devianţă prin instituirea unor norme a căror încălcare constituie devianţa, prin aplicarea acestor norme unor anumiţi indivizi Şi prin etichetarea lor drept devianţi. Din acest punct de vedere devianţa nu este o însuŞire a actului comis de o persoană ci mai degrabă o consecinţă a aplicării de către alţii a normelor Şi sancţiunilor asupra unor "transgresori". Deviantul este cel căruia i-a fost aplicată cu succes această etichetă iar colectivitatea e cea care consacră termenul de comportament deviant.

AŞ considera devianţa drept produsul unei tranzacţii efectuate între un grup social Şi un individ care, în ochii grupului, a încălcat o normă. M-aŞ ocupa mai puţin de trăsăturile personale Şi sociale ale devianţilor Şi aŞ avea în vedere mai mult motivul pentru care sunt consideraţi străini grupului precum Şi atitudinea lor faţă de această catalogare.»

H.S. Becker, Outsiders, 1963, Métailié, 1985, p. 33

Această definiţie justifică programul de cercetare al lui Becker: nu numai studierea faptelor care ţin de delicvenţă (a fuma marijuana de exemplu) ci Şi a simplelor comportamente atipice ale celor care trăiesc la limita normelor recunoscute (muzicienii de jazz de exemplu, printre care se numără Şi Becker). Putem rezuma analiza sa astfel:

Rolul «antreprenorilor de morală»

Societatea instituie niŞte norme prin «antreprenorii de morală», adică cei care le elaborează Şi care le aplică, norme pe care devianţii nu le respectă.

«Normele sunt produsul iniţiativei anumitor indivizi Şi pe cei care iau asemenea iniţiative. îi putem considera antreprenori de morală. Două tipuri de antreprenori ne trag atenţia: cei care cercetează normele Şi cei care le aplică. Prototipul creatorului de norme (...) este individul care întreprinde o cruciadă pentru o reformă a moravurilor. Pe el îl preocupă conţinutul legilor. Cele care există nu-l satisfac pentru că subsistă un anume aspect al răului care-l Şochează profund. El estimează că nu poate exista o ordine în lume atâta timp cât nu există norme instaurate pentru a o îmbunătăţi. Pe el îl inspiră o etică intransigentă: ceea ce descoperă i se pare rău Şi toate mijloacele posibile pentru a elimina acest rău i se par justificate. Un astfel de cruciat este zelos, înfocat Şi virtuos, adesea chiar păturns de virtutea sa. Comparaţia reformatrilor moralei cu cruciaţii este pertinentă căci reformatorul tipic crede că misiunea sa este sacră.

ProhibiţioniŞtii sunt un exemplu excelent, ca Şi toţi cei care vor să suprime viciul, delicvenţa sexuală sau jocurile de noroc.»

H.S. Becker, Outsiders, 1963, Metailié, 1985, p. 171

Etichetarea

Orice individ este un potenţial deviant Şi foarte mulţui indivizi comit acte deviante. Dar nu devenim devianţi decât din momentul în care, dintr-un motiv care poate fi fortuit, suntem numiţi astfel de către ceilalţi. Avem un comportament deviant în momentul în care suntem recunoscuţi ca devianţi.

«Caracterul deviant sau nedeviant al unui act depinde deci de felul în care ceilalţi reacţionează. Puteţi comite un incest clasic Şi să nu suportaţi decât bârfa atâta timp cât nimeni nu vă acuză public; dar dacă sunteţi acuzat, veţi fi condamnat la moarte.»

177

H.S. Becker, Outsiders, 1963, Metailié, p. 35

De unde Şi tipologia propusă de Becker:

Tipuri de comportamente deviante

Reprezentare: maniera de a gândi Şi interpreta realitatea cotidianăEtichetare: (labeling theory) procesul prin care un individ sau un comportament este considerat că

a încălcat o normă. grupurile cu statut superior îŞi consolidează puterea pe capacitatea de a introduce noi reguli Şi de a-i pedepsi pe devianţi. Perspectiva constructivistă este aici foarte puternică: socialul este creat de imaginea pe care Şi-o fac actorii despre el.

Stigmatizare:Scoaterea în evidenţă a unui individ sau grup de către acele instituţii sau grupuri care consideră anumite caracteristici sau anumite practici drept degradante (handicapaţii fizic sau mintal, membrii unei comunităţi minoritare etnic, social, religios, ideologic...). În concepţia lui Goffman un stigmat este un caracter socotit anormal; el poate fi efectiv diferit sau poate fi pur Şi simplu considerat ca atare de către cei "normali". Această catalogare duce la excludere Şi respingere, victimele simţindu-se frustrate Şi umilite.

Izolarea de societate este reacţia cea mai frecventă.Esenţa mecanismului o găsim deci în procesul de etichetare în cursul căruia vedem cum societatea

pe de o parte crează delicventul odată cu etichetarea lui, iar pe de altă parte îŞi apără propria unitate, manifestându-Şi prin respingerea devianţilor adeziunea la un sistem normativ.

«Devianţa în sensul adoptat aici de acţiune dezavuată în mod public - este tot rezultatul iniţiativelor altuia (...). Normele nu se nasc în mod spontan (...). Fără aceste iniţiative au menirea de a instaura norme, devianţa, care constă în încălcarea lor, n-ar exista; ea este deci rezultatul iniţiativelor la acest nivel.

Dar devianţa mai este de asemenea Şi produsul iniţiativelor la alt nivel. Trebuie să descoperim delicvenţi, să-i identificăm, să-i prindem Şi să le dovedim vinovăţia (sau să remarcăm faptul că sunt diferiţi Şi să-i stigmatizăm pentru această non-conformitate, ca în cazul grupurilor deviante care rămân în legalitate). Această sarcină revine de obicei profesioniŞtilor, specialiŞti în impunerea respectării normelor: ei sunt cei care, punând în practică normele preexistente, crează o categorie aparte de devianţi, străini faţă de colectiviate.

Este semnificativ faptul că majoritatea cercetărilor Şi speculaţiilor Ştiinţifice cu privire la devianţă se ocupă mai mult de indivizi care încalcă normele decât de cei care le stabilesc Şi care le pun în aplicare (...). Noi trebuie să considerăm devianţa Şi pe devianţi, care sunt întruchiparea acestui concept abstract, drept rezultatul procesului de interacţiune dintre indivizi sau dintre grupuri; unii urmărind satisfacerea propriilor lor interese, elaborează Şi pun în aplicare normele cărora alţii le cad victime iar alţii, tot urmărind realizarea obiectivelor propuse, acţionează în aŞa fel încât sunt calificaţi drept devianţi.»

H. Becker, Outsiders, A.M. Metailié (1963), 1985, pp. 186-187.

Cu ajutorul conceptelor preluate de la E.C. Hughes, Becker analizează care sunt pentru individ consecinţele dobândirii unri identităţi deviante:

«Pentru a analiza consecinţele dobândirii unei identităţi deviante, putem utiliza o idee prezentă la Hughes, care distinge între trăsături principale Şi trăsături secundare ale unui asemenea statut. Hughes remarcă că majoritatea statuturilor au o trăsătură definitorie care serveŞte la identificarea celor care deţin acel statut Şi a celor care nu-l deţin. Astfel, un medic deţine o diplomă care atestă că a îndeplinit anumite exigenţe Şi că este autorizat să practice medicina.

După cum subliniază Hughe, ne aŞteptăm de asemenea ca un medic să posede de o manieră informală Şi anumite trăsături de rang secund. Majoritatea oamenilor se aŞteaptă ca el să facă parte din elita clasei de mijloc, să fie bărbat, alb Şi protestant. Dacă nu e aŞa, apare sentimentul că într-un fel, nu satisface toate exigenţele. De asemenea, culoarea pielii este caracteristică principală care-i distinge pe Negri de Albi, dar ne putem aŞtepta de asemenea ca Negrii să aibă numai anumite trăsături de statut;

178

oamenii găsesc surpinzător Şi anormal ca un negru să fie medic sau profesor universitar. Indivizii deţin adesea trăsătura principală fără a deţine trăsăturile secundare (...).

AceeaŞi evoluţie se aplică Şi în cazul statutului deviantului... Deţinerea unei anumite caracteristici deviante poate avea o valoare generală simbolică astfel încât oamenii presupun automat că subiectul posedă Şi alte caracteristici care în mod fals îi sunt asociate primeia. Pentru a fi catalogat drept delicvent, oficial este suficient să fi comis un singur delict: termenul nu implică nimic altceva. El poate avea totuŞi un anumit număr de conotaţii care conferă tuturor celor care au fost etichetaţi astfel o serie de caracteristici secundare.

Dacă un om a fost găsit vinovat de furt Şi din acest motiv catalogat drept delicvent, se presupune că e susceptibil de a mai fi comis Şi alte infracţiuni; după acest principiu se conduce poliţia care, atunci când anchetează un delict, le cercetează din nou pe persoanele care au mai comis infracţiuni. În plus se consideră că acest om poate comite Şi alte tipuri de delicte de vreme ce a dovedit că este o persoană "care nu respectă legea". Astfel un individ care a fost arestat pentru un singur act deviant se expune pericolului ca din cauza acestui fapt să fie considerat deviant Şi indezirabil Şi în alte privinţe.»

H. Becker, Outsiders (1963), A.M. Métailié, 1985, pp. 55-56

Cariera deviantă

Devianţa este un proces care comportă o serie de etape. Actul delicvent în sine (de exemplu drogarea) este numai prima dintre ele Şi nu garantează în nici un fel că celelalte etape au fost parcurse. Becker demonstrează folosind metoda analizei existenţei deviante preluată de la Hughes, că există cariere delicvente a căror ultimă etapă este integrarea într-un grup de delicvenţi (de exemplu fumătorii de marijuana). Astfel, senzaţia de "plutire în aer" descrisă de fumător nu apare decât după un lung antrenament la sfârŞitul căruia el aderă la grup, ajungând în acelaŞi timp să realizeze ce fel de senzaţii trebuie să încerce.

«Un individ nu va putea folosi marijuana pentru propria plăcere decât dacă parcurge un proces de învăţare care să-l convingă că drogul este mijlocul prin care poate atinge plăcerea. Nimeni nu devine fumător dacă n-a învăţat:

1. să fumeze drogul în aŞa fel încât acesta să-Şi facă efectul2. să recunoască efectele Şi să realizeze că ele ţin numai de folosirea drogului (de ex. să simţi că

zbori)3. să găsească plăcere în senzaţiile încercate.Un individ nu va consuma în mod regulat marijuana decât dacă a învăţat să o iubească, dar

această condiţie necesară nu este suficientă: el trebuie de asemenea să domine puternicele controale sociale, care consideră acest obicei imoral Şi imprudent (...).

Pe scurt, un individ se simte liber să fumeze marijuana în măsura în care ajunge să se convingă că ideile tradiţionale cu privire la acest obicei nu aparţin decât unor persoane străine, ignorante; acestora el le substituie punctul de vedere "din interior", dobândit în urma experienţei drogului în compania altor fumători.»

H.D. Becker, Outsiders (1963), A.M. Metailié, 1985, pp. 80-83, 102

Putem deduce de aici, plecând de la trăsăturile actuale ale delicvenţei în zonle urbane, schema tip a unei existente sau cariere delicvente:

- mediu dezorganizat, resurse Şcolare insuficiente, nici o perspectivă de integrare profesională, densitate mare a experienţelor negative de integrare (cauzate de venitul mediu, rata, Şomajului Şi a delicvenţei).

- identificarea cu un grup marginal Şi asimilarea progresivă a normelor sale- parcurgerea graduală a etapelor, care pleacă de la un act deviant izolat Şi ajung la acte repetate

(drogare violenţe verbale, agresiuni fizice, furturi, statul la pândă pentru a-i proteja pe cei mai mari care

179

fură), aceste etape reprezintă tot atâtea acte cu caracter de iniţiere care-l atrag, prin forţa simbolică a ritualului, pe tânăr în reţeaua delicventă;

- stigmatizare- învăţarea tehnicilor delicvente (de la o pândă la furtul motocicletei, de la consum la trafic de

droguri, de la furtul de pe tejghele la jaf armat;- condamnării pentru delicte mărunte Şi "prestigiul" legat de aceste condamnări;- izolarea în identitatea delicventă după experienţa închisorii care pe drept cuvânt e considerată

drept "Şcoala crimei", mediul de acolo îl socializează pe ucenicul delicvent: lărgirea reţelei, învăţarea tehnicilor delictuase, interiorizarea normelor comportamentale interne (în speţă violenţa) Şi externe (reaţiile cu instituţiile specializate: poliţiŞti, avocaţi, magistraţi, gardieni, educatori, asistenţi sociali.

- intensificarea marcajului social care interzice încadrarea în muncă prin alte modalităţi decât instituţiile de reorientare a forţei de muncă (la angajare se cere cazierul juridic).

- condamnări mai mari pe măsură ce se recidiveazăOutsiders a permis în cele din urmă o formă de demistificare a devianţei, arătând că aceasta este

înainte de toate o etichetă impusă de "cruciaţii" moralei. Găsim această perspectivă Şi în tezele lui Edwin Lemert (Social Pathology, 1951), care fac deosebirea între deviaţii primare (încălcări ale normelor) Şi deviaţii secundare (etichetare de către societate) Şi în câteva lucrări ale lui Erving Goffman.

180

ETNOMETODOLOGIA – O FENOMENOLOGIEA VIEŢII COTIDIENE

După ce timp de aproape două decenii structuralismul funcţionalist a dominat autoritar structurile conceptuale şi instituţionale ale sociologiei americane (prin pledoaria sa pentru “ordinea socială” polarizând chiar şi interesul unor importante segmente ale deţinătorilor puterii în societatea americană a anilor ’60), din rândul comunităţii ştiinţifice de profil s-au ridicat voci149 care l-au criticat virulent reproşându-i că a transformat sociologia într-un “auxiliar al establismentului”… “Paradoxul sociologiei… constă în faptul că, deşi se afla, prin obiectivele ei şi prin valorile politice şi ştiinţifice ale principalelor ei experienţe în fluxul principal al modernismului, concepţiile ei implicite şi perspectivele ei o plasează mult mai aproape, vorbind în general de conservatorismul filosofic”150.

Semnalizând riscul de a fi devenit “expresia teoretică a unei anumite structuri de clasă”, nenumăraţi analişti aplecaţi “asupra ecoului problemelor sociale în laboratoarele unde se pregăteşte teoria socială”, au creat premisele favorabile pentru afirmarea sociologiei radicale151 şi a etnometodologiei.

Termenul de etnometodologie a fost propus de Harold Garfinkel în următorul context: “lucram la Universitatea Yale cu sintezele de date privind diversitatea ariilor culturale. S-a întâmplat să mă uit pe o listă fără intenţia de a găsi un astfel de termen. Priveam la diferitele etichete, dacă-mi permit să spun aşa, şi am ajuns la o secţiune: etnobotanică, etnofiziologie, etnofizică…

“Etno” părea să se refere într-un fel sau altul şi la disponibilitatea cunoaşterii comune (common sens knowledge) a societăţii în calitatea sa de cunoaştere comună despre “orice”. Dacă era vorba de etnobotanică, atunci trebuia ca într-un fel sau altul să se refere la cunoaşterea şi înţelegerea personală a ceea ce erau pentru celelalte persoane metodele adecvate de operare cu problemele botanice… Membrul societăţii va folosi etnobotanica, ca bază adecvată de inferenţă şi acţiune în dirijarea propriilor sale activităţi în compania latora asemănători lui. Aceasta a fost, iar noţiunea sau termenul de etnometodologie a fost luat în acest sens.”152

Curentul sociologic cu acest nume a fost iniţiat şi condus de Harold Garfinkel până în 1964, când a avut loc scindarea în aripa tradiţională care l-a recunoscut în continuare ca lider organizaţional, şi o ramură”disidentă” condusă de A. Cicourel şi orientată îndeosebi spre problemele antropolingvistice, ramură care s-a mai autodefinit şi ca “sociologie cognitivă”. De altfel, chiar H. Garfinkel, referindu-se la obiectul de studiu al etnometodologiei ca “un studiu organizaţional al cunoaşterii oamenilor în relaţiile lor cotidiene obişnuite, a propriilor lor întreprinderi organizate, în care această cunoaştere este tratată de noi ca parte a aceleiaşi situaţii care-i dă cunoaşterii funcţia ei ordonatoare”153 , va propune termenul de neopraxiologie pentru a sugera “ansamblul de practici rutiniere ale interacţiunii umane” care ar cădea sub unghiul de analiză etnometodologic.

Astfel, dacă interacţionismul simbolic s-a orientat asupra subiectivităţii umane, iar feneomenologia socială a realizat exegeze remarcabile chiar asupra vieţii cotidiene, ambele au avut în vedere proiecţia individului în structurile normative ale “ordinii sociale”, legitime.

149 Robert A. Nishet: The Sociological Tradition, NY, Basic Books, 1976, p. 17150 Robert A. Nishet: Op. cit., p. 17151 Deşi nu există ca un corp ştiinţific coerent constituit sub acest nume începând cu Congresul Asociaţiei

Sociologilor Americani din 1967 a devenit o prezenţă prin eforturile de a deplasa obiectul cercetării sociale de la how much (cât de mult ?) la how good (cât de bine ?) în climatul general pentru social change (transformarea socială); respectiv trecerea de la empirismul sociografic la o sociologie reflexivă. Pragmatismul american a creat sociologiei o “imagine aristocratic intelectualistă”, care este categoric contrazisă de amploarea problemelor care nu mai pot fi “învinse doar prin practicism”, chiar dacă unul eficient. Ele cer o înţelegere a rădăcinilor (M.C., p. 219). O imagine globală despre geneza “sociologiei radicale” (care nu are nici azi o doctrină, un sistem conceptual şi o metodologie proprie) se poate forma parcurgând lucrarea de 500 de pagini intitulată “Radical Sociology” şi editată de J. David Colfax, Jack L. Roach (ed.) , New York – Londra, Basic Books, 1971

152 R. Turner (ed.): Ethnomothodology, London, Penguin Education, 1974, p. 16-17153 R. Turner (ed.): Op. cit., p. 18

181

În replică, etnometodologia , punând în discuţie tocmai criteriile de legitimare a “ordinii sociale” pleacă de la ipoteza confrm căreia spaţiul social este preponderent entropic, întrucât are ca sursă de generescenţă nu “legile sociale” sau “structurile organizatorice”, ci existenţa concretă a individului, comportamentele şi motivaţiile cotidiene ale acestuia. În consecinţă, orientarea către “folclorul social” ne poate conduce spre concluzia că fiecare individ îşi are o “sociologie” a sa.

Prin analogie, aşa cum etnografii apreciază cunoştinţele profanilor despre plante ca formând o “etnobotanică” sociologii studiază cunoştinţele sociale ca elemente ale unei sociologii a “profanilor”154.

Etnometodologia “pătrunde înăuntrul cunoasterii profane provocând experienţa cotidiană pentru a-şi dezvşlui modul de constituire a practicilor sale rutiniere”(op. cit., p. 547). Orientarea spre “microsociologie”operează atât “reducerea intereselor sociale la motivaţia particulară a actului social dintr-o unitate situatională”, cât şi “angajarea sociologului în practica socială ca imanenţă a cunoaşterii sociologice”, aspecte care I-au fost reproşate ca riscuri de antrenare a cercetării sociale în studii lipsite de relevanţă teoretică. Convinşi că spaţiul social este, în esenţa sa, preponderent entropic, etnometodologii abandonează aspiraţia descoperirii unei “ipotetice raţionalităţi sociale globale”, în favoarea raţionalităţii bazate pe cunoaşterea comună care generează forme “naturale de agregare şi organizare”motivate de un “consens simbolic cotidian”. Ei urmăresc identificarea “schemelor motivaţionale validate social” prin intermediul cărora “interacţiunile simbolice ale actorilor sociali” construiesc “o ordine adecvată” scopului acţiunii lor; “etnometodologul nu se preocupă să ofere explicaţii cauzale ale acţiunilor regulate, structurate, repetitive printr-un fel de analiză a punctului de vedere al actorului. El este interesat de modul în care membrii societăţii realizează sarcina de a vedea, descrie şi explica ordinea lumii în care trăiesc”155.

În acest context, geneza socialului prezintă următoarele repere:1. “unitatea etnometodologică” de bază este omul concret, angrenat pragmatic în realizarea unor

aşteptări şi aspiraţii cotidiene;2. eficienţa actelor zilnice ale fiecăruia dintre participanţi la viaţa socială este posibilă datorită unui

“consens microsociologic” foarte fragil deoarece “echilibrul intereselor” este şi el foarte dinamic în funcţie de intensitatea şi aria de manifestare a acestor interese;

3. relizarea socială a unor proiecte existenţiale individuale relevă rolul hotărâtor al intercţiunii în geneza socialului şi importanţa “atitudinii naturale a vieţii cotidiene” ca obiect prioritar pentru studiul sociologiei;

4. structura oganizaţională fiind o emergenţă a “consensului microsociologic” nu este una prea determinantă şi supraindividuală, ci una care se bazează pe “acordul tacit” al participanţilor la o activitate episodică. De aceea, socialul nu trebuie studiat ca un ansamblu cumulat de structuri funcţionale impersonale, ci ca un proces generat de interacţiuni “hic et nunc”;

5. acest proces demonstrează că intersubiectivitatea lumii sociale nu poate fi studiată sociologic decât prin cercetarea unor fragmente ale vieţii sociale, ceea ce conferă abordării etnometodologice un specific microsociologic;

6. Societatea, în ansamblul său, îşi reconstruieşte în permanenţă reperele echilibrului său dinamic încercând să menţină cât mai mult condiţiile care fac posibil acordul tacit intersubiectiv pe care se clădeşte acordul, fragil, dintre grupurile sociale;

7. Sociologul poate cunoaşte obiectiv aceste grupuri numai “provocând” identitatea acestora şi a membrilor componenţi prin punerea în discuţie, şi chiar atentând, la stereotipurile şi comportamentele lor rutiniere. Diferenţa reacţiilor acestora faţă de “curiozitatea epistemică” a sociologului, le particularizează raza de acţiune din spaţiul social permiţând o cunoaştere novatoare eliberată de clişeele semantice ale unor concepte depăşite de ritmurile rapide ale transformărilor reale din societate;

8. Garanţia obiectivităţii unei astfel de cunoaşteri o reprezintă “indiferenţa” cercetătorului de motivaţiile individuale şi colective: el doar provoacă şi înregistrează efectele.

154 I. Ungureanu: Introducere în sociologia contemporană, Bucureşti, p. 268155 J. D. Douglas (ed.): Understanding everday life, Toward the reconstruction of sociological Knowledge,

London, Routlege &Kegan Paul 1971, p. 289182

Un exemplu practic îl oferă H. Garfinkel însuşi recomandând studenţilor să-şi “provoace” partenerii de dialog cu întrebări de genul “ce înţelegeţi prin… ?” pentru a-i scoate, astfel din acordul tacit al practicilor rutiniere. Pentru a fi convingător, H. Garfinkel invocă o cercetare pe care a realizat-o personal la un tribunal analizând, în exclusivitate, raţionalitatea sociala a procedurilor juridice.

Plecând de la practicile procedurale pe care juraţii le luau “ca de la sine înţelese” (taken-for-granted) şi întrebândui ce înţeleg prin “legalitate“ şi prin “am procedat legal”, aceştia şi-au declinat orice răspundere în definirea termenilor pe care îi foloseau pe motivul că “aceasta nu este problema lor “. Faptul că practicienii luau ca “de la sine înţeles” conceptul de “legal” şi de “legalitate” demonstrează că legalitatea practicienilor se sprijină, în ultimă instanţă pe o convenţie socială generată de acordul tacit dintre cei care lucrează în domeniu. Practicile de procedură şi de deliberare ale juraţilor operaţionalizează o convenţie pe care practicienii nu o conştientizează considerând că acest aspect îi excede ei având competenţe strict executive chiar atunci când interpretează paragrafe, alineate, sau chiar legile în ansamblul lor pentru a da verdicte în cauzele pe care le judecă. De aici H. Garfinkel trage concluzia că singurele contexte, relevante sociologic, sunt cele intersubiective “locale”, deoarece ele sunt singurele reale; contextele societale sunt doar presupuse şi, de multe ori, prohibitive pentru libertatea de acţiune individuală în spaţiul social.

Din punct de vedere teoretic, deşi articulată explicativ, etnometodologia nu s-a remarcat, încă, prin creaţii conceptuale deosebite, ci prin modul original de preluare şi integrare într-un demers unitar a unor concepte şi categorii din fenomenologia europeană, antropologia socială, antropolingvistica, lingvistica generativă (N. Chomsky), antropologia cognitivă (J.Gumperz, F. Hymes, W. Goodenough), sau filosofia limbajului (J. L. Austin, L. Wittgenstein).

Ca principale metode utilizate de către etnometodologi, în cercetare, amintim: observaţia participativă, interviul focalizat, chestionarul cu alegeri precodificate, metoda demografică (repartizările statistice ale populaţiei pe anumite categorii relevante sociologic)156 , analiza de conţinut, documentarea istorico-biografică, experimentul sociologic, toate însă din punctul de vedere al ipotezei etnometodologiei.

Experimentele sociologice, de exemplu, sunt diferite ca “perturbări deliberat provocate ale unui segment al vieţii cotidiene, prin descrierea căruia se conclude însă asupra structurilor unor activităţi sociale adesea complexe şi greu fragmentabile”. Deşi în cercetarea de tip etnometodologic prevelează elementele empiric-observabile ale reacţiei la “provocare”cel mai important rămâne substratul social în care se concretizează “acordul tacit” ca tip specific de interacţiune. “Codul” acestei interacţiuni spre deosebire de sociologia interpretativă (inclusiv M. Weber) nu este cunoscut de participanţii aflaţi “în situaţie”, dezvăluirea lui fiind în funcţie de proprietăţile limbajului, printre care amintim:

a)indexicitatea: se referă la “natura contextuală a obiectelor şi fenomenelor. Ceea ce înseamnă că în afara unui context suplimentar, obiectele şi fenomenele au înţelesuri multiple şi echivoce… Contextul constă din asemenea elemente particulare ca: cine este cel care vorbeşte (biografia lui); scopurile şi intenţiile curente; relaţiile actuale şi potenţiale dintre vorbitori şi cel căruia el I se adresează”157.

b)reflexivitatea: constă în obiectivitatea cunoaşterii într-un ansamblu de fapte în aceeaşi măsură în care faptele sunt segmente practice ale cunoaşterii autentic-umane. “Relatările” obţinute de la subiecţi sunt supuse unei analize lingvistice formale alcătuind “demonstraţia” ca modalitate “reflexivă” de a studia realitatea.

Pentru a fi recunoscută ca “obiectivă” exigenţa epistemologică reclamă raportarea rezultatelor cercetării la criteriile practicii raţionalităţii ştiinţifice.

156 La repartizarea preşcolarilor în grupe, educatoarele selectează, din complexul de “abilităţi” ale copiilor numai pe acelea care sunt relevante pentru precesul de învăţământ. Criteriul demografic se subordonează unor exigenţe de ordin pragmatic care devin standarde raţionale “numai când sunt văzute în contextul motivelor pragmatice ale educatorilor” (K. Leiter, p. 75)

157 K. Leiter: A primer on Etnomethodology, Oxford-New York, Oxford University Press, 1980, p.218-225183

Etnometodologii le ignoră, întemeindu-şi demersul pe raţionalitatea “sociologilor profani” (subiecţii investigaţiei) alcătuită din patru “proceduri” interpretative:

a) reciprocitatea perspectivelor întemeiată pe supoziţia că fiecare poete identifica acelaşi segment de realitate indiferent din ce unghi l-ar aborda;

b) forme morale: definesc “corpul cunoaşterii comune” stăpînit în egală măsură de toţi subiecţii;

c) elipticitatea: convingerea că partenerul poate să descifreze întreaga încărcătură semantică a sugestiilor făcute de etnometodolog;

d) vocabulare descriptive, prin care se inţelege presupoziţia tacită că prin mesajele transmise transpar şi situaţiile concrete de viaţă precum şi relaţiile potenţiale dintre parteneri.

Pentru ca aceste proceduri să ajungă la parametri de autenticitate ai realităţii studiate, A. Cicourel introduce condiţia de “indiferenţă” a cercetătorului: “Etnometodologilor le este indiferent ce fel de realitate socială este realmente realitatea. Când un etnometodolog se referă la construcţia realităţii sociale el nu spune niciodată că oamenii greşesc experimentând societatea ca o realitate obiectivă, el acceptă ceea ce oamenii fac, urmărind doar să descrie etnografic metodele prin care această experienţă este creată şi susţinută… Dacă oamenii ar concepe realitatea socială ca o fantomă, etnometodologia n-ar face decât să arate metodele prin care ei fac acest lucru158.

Elementul central al acestei metodologii îl constituie problematizarea permanentă a ceea ce este luat de la sine înţeles pentru a discerne între un context al semnificaţiei şi un context al eperienţei. Metoda demonstraţiei este varianta etnometodologică a reducţiei fenomenologice, şi alternativele sale interpretative presupun:

a) considerarea producţiei sau analizei ştiinţifice ca proces interacţional specific;b) elaborarea limbajului sociologic (ştiinţific) în funcţie de limbajul cotidian, ţinând seama de

“etnografia comunicării” cotidiene;c) promovarea unui nou mod de construcţie a teoriei sociologice prin valorificarea achiziţiilor

logicii naturale159.Sub raportul aplicabilităţii practice a concluziilor etnometodologiei, istoria sociologiei a

înregistrat, deja, multe virulente luări de poziţie, dar şi unele reuşite, îndeosebi în “practicarea de modele experimentale”, prin respectarea următoarelor exigenţe: 1) relevarea netă a distincţiei dintre percepţiile şi interpretările proprii faţă de cele ale subiecţilor chestionaţi privitor la aceleaşi fapte; 2) descrierea comportamentului observat să fie “evidentă” pentru orice alt observator; 3) construcţiile conceptuale folosite de observator să fie identice cu cele folosite de subiecţi pentru a conferi sens tuturor componentelor incluse în mediul experimental considerat160.

Aceste aspecte sunt importante din punctul de vedere etnometodologic, deoarece “ştiinţa porneşte de la o proprietate empirică (common-sens-property) a lumii zilnice şi se întoarce la ea permanent”.

Folosind contextul experienţei şi contextul semnificaţiei din perspectiva etnometodologică, H. Mehan demonstreazăcă un curs universitar este, în fond, un rezultat al “cunoaşterii sociale comune”, plecând de la orizontul de semnificaţii potenţiale asociate prelegerilor. Aceste semnificaţii, transmise metodic, explicit şi didactic sunt completate cu toate contextele culturale, ştiinţifice şi existenţiale pe care studenţii le asamblează folosind tehnici ca:

1) imitaţia exemplelor verbale, comportamentale sau de lată natură oferite de “mediu”;2) producerea de răspunsuri alternative la enunţurile problematizate pe care le-a însuşit la curs;3) căutarea de noi informaţii prin adresarea de răspunsuri suplimentare fie profesorului, fie

colegilor sau cunoscuţilor161;

158 K. Leiter: Op. cit., p. 28-29159 R. Turner: Op. cit., p. 25160 H. Garfinkel: Op. cit., 1967, p. 54161 A. Cicourel (ed.): Language Use and School Performance, 1974, p. 225-232

184

În studiul spaţiului social organizat, etnometodologia a adus foarte importante contribuţii la abordarea novatoare a aspectelor sociologice ale birocraţiei prin aportul lui E. Bittner162 la identificarea practicilor empirice ale luării de decizii163 , ori la investigarea problematicii delicvenţei164.

Fără a fi “efectiv productivă”, etnometodologia, deşi şi-a propus o îndepărtare “radicală” faţă de sociologia tradiţională, nu a reuşit decât să reitereze dimensiunea contestatară a practicii sociologice, sugerând o “cale a reconstrucţiei sociologice” pe care nu a realizat-o încă. După atîta criză de identitate conceptual-teoretică, în prezent şi-a câştigat, totuşi, statutul, de experiment în desfăşurare, dar cu câteva reuşite care îi justică interesul de care se bucură. Astfel, dacă în 1975 era printre primele zece teorii sociologice dominante recunoscute ca atare în 14 lucrări publicate în mediul universitar american (L. Warshay), în 1982, dintr-un total de 20 de lucrări teoretice şi 570 articole de cercetări sociologice din S.U.A., Anglia; Canada, 5% aveau ca obiect problematica aferentă etnometodologiei..

Un foarte cunoscut analist, referindu-se asupra statutului actual al etnometodologiei, subliniază: “în spatele demonstraţiei etnometodologice există un fel de impuls anarhic care apelează, pe o anumită scară, la tineret şi la alţi oameni alienaţi faşă de status quo-ul societăţii, şi care poate astfel rezona cu sentimentele specifice Noii Stângi… Demonstraţia etnometodologică este un tip de microconfruntare cu, şi rezistenţă nonviolentă faţă de o status quo. Este un substitut şi o rebeliune simbolică faţă de o structură mai largă pe care tinerii nu pot, şi adesea nu doresc, s-o schimbe… Este substitutul rebeliunii permise pentru revoluţia inaccesibilă”165.

Supusă în prezent unor critici concertate, etnometodologia nu mai exercită fascinaţia din perioada în care s-a lansat, dar rămâne o etapă pe care istoria sociologiei nu o poate ignora fără a-şi atrage, ea însăşi, reproşuri întemeiate.

__________________________

bibliografie

1.R. Turner (ed.): Ethnometodology, London, Penguin Education, 1974.î2.H. Garfinkel: Condition of succesful degradation in “American Journal of Sociology”, 61, 19563.A. Gouldner: The coming crising of western sociology, London, Heinemann, 19714.D.H. Zimmermann; D. Laurence Wieder: Ethnometodology and the problem of order; comment on Denzin,in J.D.Douglas (ed.) Understanding everyday life.Toward the reconstruction of sociological knowledge, London, Routledge & Kegan Paul, 1971.5.H.Garfinkel: Studies in ethnometodological, Englewood, Cliffs, Prentice Hall, 1967.6.A.V.Cicourel:Method and measurement in sociology, London, The Free Press of Glencon, Collier-Mac Millan, 1964.7.E. Goffman: Behavior in public places, New York, The Free Press, 1963.8.J.D.Douglas (ed.): Understanding everyday life.Toward of sociological knowledge, London, Routledge & Kegan Paul, 1973.9.W. Buckley: Sociology and modern systems theory, New Jersey, Englewood Cliffs, Prentice-Hall, 1968.

Studiu de autor

1.3. Erving Goffman (1922-1982): dramaturgia socialului

Născut în 1922 în Canada, Erving Goffman descoperă sociologia la Universitatea din Toronto sub auspiciile a doi antropologi, australianului Charles William Norton Hart (format de A.R. Radcliffe-Brown) Şi americanul Ray Biirdwhistell (format de W.L. Warner). Îl întâlnim în 1945 la Universitatea din Chicago, unde urmează cursurile lui H. Blumer, E.C.

162 R. Turner (ed.): Op. cit., cap. E. Bitner, p. 75163 R. Turner (ed.): Op. cit., pag. 109-128164 R. Turner: Op. cit., p. 85-96165 A. W. Gouldner: The Coming Crisis of Western Sociology, London, Heiemann, 1971, p. 394

185

Hughes, R. Redcliffe Şi W.L. Warner. La cererea acestuia din urmă, Goffman începe să studieze comunicarea dintre locuitorii insulelor Shetland, în nordul Corsicii.

Acest studiu al unei comunităţi ("comminity study") constituie teza sa de doctorat pe care o susţine în 1953. Goffman se consacră mai departe cercetărilor de teren în spitalele de psihiatrie din Washington; aceste cercetări constituie esenţa lucrării "Asiles études sur la conditien sociale des malades menraux" (1961). Goffman va preda la Berkeley în California (1958-1965) apoi la Universitatea Pennsylvenia din Philadelphia. Devine preŞedintele Asociaţiei Sociologice Americane în 1982. În afara celor două titluri deja citate, dintre lucrările sale cele mai cunoscute amintim: Stigmate, Les usages sociaux des handicaps (1963), Les rites d'interaction (167), Les relations en public (1971), Les Cadres de l'expérience (1974).

Goffman sistematizează problematica interacţionalistă, aplicând-o în studiul relaţiilor de zi cu zi. În "La mise en scéne de la vie quotidiene", el studiază această infinitate de comportamente elementare, atât de atente la exigenţele raportării la celălalt, care constituie ordinea socială.

Putem sublinia eficacitatea interacţiunii. de fapt nu e vorba de un ansamblu de practici sociale, atât de fireŞti încât nimeni nu le remarcă, ci acelea care scot în evidenţă extraordinara "tehnicitate" a actorilor, punct de vedere care va fi de altfel sistematizat de către etnometodologi care l-au ridicat la rangul de program de cercetare teoretică. Să ne gândim la aglomeraţia de pe străzi, la o oră de vârf în una din metropolele noastre. Cei care locuiesc la ţară se miră în general când văd viteza de care sunt capabili semenii lor de la oraş. şi într-adevăr, au Şi de ce, când vedem cu câtă măestrie fiecare reuŞeŞte să-Şi aleagă traseul în funcţie de celălalt, fie că aceŞtia vin din spate, din faţă sau dintr-o parte - fără să reflecteze la aceasta, continuându-Şi discursul interior, adesea chiar citind un ziar. O ordine socială - aici în forma sa cea mai efemeră - se naŞte din această infinitate de acţiuni individuale care se reglează reciproc.

Asiles: individul Şi instituţia

În Asiles (Aziluri), Erving Goffman prezintă o interpretare a modului conflictual de existenţă în aziluri Şi analizează pe larg schema subiacentă Şi comună tuturor instituţiilor totalitare sau totale precum azilurile, închisorile, cărămizile etc... ceea ce permite o mai bună înţelegere a practicilor, conflictelor de identitate Şi sociale care se manifestă în cadrul lor.

Total institution (instituţia totalitară sau totală): «Domiciliul sau locul de muncă unde un număr mare de indivizi, aflaţi în aceeaŞi situaţie, rupţi de lumea de afară pe

o perioadă de timp relativ lungă, duc o viaţă izolată după niŞte reguli explicite Şi bine stabilite».E. Goffman, Asiles, Ed. de Minuit, 1968, p. 41

Poate părea paradoxal ca un interacţionalist să arate interes pentru o instituţie. de fapt, acest studiu îi permite lui Goffman să critice punctul de vedere funcţionalist care solicită o hiper-socializare a indivizilor. Într-o instituţie atât de constrângătoare precum un spital psihiatric, alienaţii ("izolaţii") reuŞesc întotdeauna să se adapteze, mai mult decât atât, să se afiŞeze în aŞa manieră încât să poată păstra o anumită distanţă faţă de rolul pe care ar trebui să-l joace. Individul nu este o fiinţă programată, încorporat instituţiei care încearcă să-i controleze existenţa; el este susceptibil de adaptări secundare.

Adaptarea secundară: «Orice dispoziţie care să-i permită individului să folosească mijloace de apărare sau să-Şi atingă scopurile ilicite

(sau ambele în acelaŞi timp) pentru ca astfel să ocolească pretenţiile organizaţiei referitor la ceea ce ar trebui să facă sau să primească Şi începând cu ceea ce ar trebui să fie. Adaptările secundare reprezintă pentru individ o modalitate de a se îndepărta de rolul Şi de personajul distribuite de această instituţie.»

Idem, p. 245

Întâlnim un concept similar celui de adaptare secundară în teoria klui Anselm Strauss care aminteŞte de "o ordine negociată", adică o funcţionare care nu se bazează numai pe integrarea funcţională. Aziluri îi permite în cele din urmă lui Goffman să susţină o concepţie despre individ în cadrul societăţii care ar putea servi drept referinţă pentru întregul curent interacţionist:

«Imaginea cea mai simplă a individului Şi a eului pe care sociologia o poate consacra este aceea că el (individul) este pentru el însuŞi ceea ce face din el poziţia pe care o ocupă în cadrul organizaţiei. Mergând mai departe, sociologia recunoaŞte că apar adesea complicaţii care ajung să modifice această schemă: se poate ca eul să nu fie încă format (modelat) sau să poarte pecetea unor influenţe contradictorii. Poate că ar fi mai bine să punem pe primul loc aceste precauţii (rezerve), ceea ce ar complica Şi mai mult această construcţie Şi ar defini individul într-o perspectivă sociologică, ca o fiinţă capabilă de distanţare, adică capabilă să adopte o poziţie intermediară între identificarea cu instituţia sau poziţia faţă de ea, Şi gata la cea mai mică presiune să reacţioneze, modificându-Şi atitudinea într-un sens sau altul pentru a-Şi regăsi echilibrul.»

E. Goffman, Aziluri, Ed. de minuit, p. 373

Erving Goffman arată că sistemul din aziluri adaugă alienării mintale o veritabilă alienare socială prin izolarea lor în rolul de alienaţi, ceea ce nu-i împiedică să opună rezistenţă printr-o serie de manevre ce ţin de rolul care li se atribuie. Indivizii pot reacţiona prin accentuarea în mod făţiŞ a caracteristicilor rolului jucat (homosexualul se comportă ca un nebun, adică după cum e stereotipul) sau din contră, mai frecvent prin disimularea adevăratei lor identităţi.

«În spitalele de psihiatrie, bolnavii se prefac că prezintă simptome ciudate ca să nu le dezamăgească pe infirmierele stagiare printr-un comportament normal» scrie E Goffman înainte de a-l cita pe socio-psihiatrul H.S. Sullivan:

186

«Un studiu asupra "readaptărilor sociale" efectuate acum câţiva ani într-unul din marile noastre spitale de psihiatrie mi-a demonstrat că bolnavilor nu li se mai administra tratamentul pentru că învăţasră să nu mai manifeste simptome asemănătoare cu ale celor din jur. Altfel spus, ei au realizat foarte bine ce se petrece în jurul lor pentru a înţelege prejudecăţile mediului cu privire la fantasmele lor.»

E. Goffman, La mise en scenè de la vie quotidienne, I - La présentationde soi, Ed. Minuit, 1973, p. 28

Stigmatizarea

În Stigmate, les usages sociaux des handicaps (1963), Goffman se ocupă de cei stigmatizaţi Şi de aceste diferenţe (diformităţi trupeŞti, deficite de caracter sau stigmate tribale precum rasa, naţionalitatea religia...) care fac ca anumiţi indivizi să fie discreditaţi. El demonstrează că un Stigmat e o diferenţă apreciată drept anormală Şi că e vorba deci mai mult de o caracterizare făcută de cei normali decât de un atribut distinct în mod obiectiv. Astfel, nu trebuie confundată identitatea socială reală a unui individ Şi identitatea sa socială virtuală (adică imaginea pe care ceilalţi Şi-au format-o despre el).

«În toate cazurile e stigmat (...) regăsim aceleaŞi trăsături sociologice: un individ care ar fi putut fi cu uŞurinţă inclus sau admis în cercul raporturilor sociale de toate zilele, posedă o trăsătură caracteristică care trage atenţia acelora dintre noi care-l întâlnesc Şi ne face să-i întoarcem spatele, distrugând astfel drepturile pe care el le are vizavi de noi prin celelalte atribute ale sale. El posedă un stigmat, o deosebire supărătoare la care nu ne aŞteptăm. Cât despre noi, cei care nu înŞelăm aceste aŞteptări specifice, eu ne-aŞ numi normali. Rezultă prin definiţie că noi considerăm că o persoană care poartă un stigmat nu este întru totul umană. Plecând de la acest postulat, noi facem tot felul de discriminări prin care reducem cu eficacitate, chiar dacă câteodată inconŞtient, Şansele acestei persoane.»

E. Goffman, Stigmate, les usages sociaux des handicaps,1963, Ed. Minuit, 1975, p. 15

Sociologia interacţionistă Şi dramaturgia socialului

În teza sa de doctorat, Goffman concepe relaţiile dintre indivizi ca pe actele unui spectacol de teatru. În relaţiile cu ceilalţi, individul se prezintă Şi se imaginează ca actor în faţa publicului; el se exprimă pe sine însuŞi pentru a obţine o impresie (din partea celorlalţi). Din acel moment mai rămân de interpretat diversele tipuri de reprezentaţii utilizate, de observat tehnicile folosite (expresii exoplicite sau indirecte, cu intenţie sau fără intenţie, plănuite sau spontane...) Şi pentru a desprinde temeiul acestei puneri în scenă a vieţii cotidiene.

«Putem deci presupune că orice persoană care se află în mijlocul altor persoane are nenumărate motive de a încerca să controleze impresia pe care Şi-o fac ele despre situaţia în cauză. Ne interesează aici unele dintre tehnicile folosite în mod curent pentru a produce aceste impresii Şi unele dintre împrejurările cel mai adesea asociate cu folosirea acestor tehnici. (...) Ne vom ocupa numai de problemele "teatrale" pe care Şi le pun participanţii atunci când îŞi prezintă activitatea partenerilor lor. Chestiunile legate de punerea în scenă Şi de tacticile teatrale sunt adesea banale Şi generale, ele apar pe tot parcursul vieţii sociale Şi furnizează o schemă precisă pentru o analiză sociologică.

La sfârŞit se cuvine să prezentăm câteva definiţii. Prin "interacţiune" (adică interacţiunea faţă în faţă) se înţelege aproximativ influenţa reciprocă pe care partenerii o exercită asupra acţiunilor lor, respectiv atunci când se află unii în prezenţa fizică imediată a celorlalţi; printr-o singură interacţiune se înţelege întreaga interacţiune care are loc cu o anumită ocazie, când memebrii unui ansamblu dat se găsesc timp îndelungat unii în prezenţa altora; Şi termenul de "întâlnire" s-ar potrivi în acest context. Prin "reprezentaţie" se înţelege întreaga activitate desfăŞurată de o persoană pentru a influenţa într-un anumit fel pe unul sau pe alţi participanţi. Dacă considerăm un anumit actor Şi reprezentaţia sa ca referinţă fundamentală, îi putem cataloga drept public, observatori sau parteneri pe cei care realizează celelalte reprezentaţii. Numim rol (part) sau "rutină" modelul prestabilit de acţiune efectuat în timpul unei reprezentaţii Şi care poate fi prezentat Şi folosit Şi în alte ocazii.»

E. Goffman, La mise en scène de la vie quotidiene, I. La présentation de soi, 1953, Ed. Minuit, 1973, p. 23

Goffman distringe în fiecare individ un actor Şi un personaj: actorul este cel care intră în scenă zilnic pentru a deveni personaj, adică imaginea pe care el vrea ca ceilalţi să Şi-o facă despre el. Într-o anumită privinţă, actorul este expresia, personajul, impresia. Goffman reflectează apoi în ceea ce priveŞte diferitele tehnici de reprezentaţie:

Faţada:Goffman foloseŞte acest concept cu sensul de "aparatură simbolică" la care actorul face apel în timpul reprezentaţiei.

Faţada include componentele materiale precum decorul (locul, mobilierul...) Şi componentele personale precum vârsta, sexul, rasa... dar Şi îmbrăcămintea, modul de a vorbi, mimica, gesturile...

Realizarea dramatică: Individul poate de asemenea recurge la procedeul de dramatizare pentru a-Şi convinge interlocutorul Şi pentru a spori

eficacitatea reprezentaţiei; mai precis e vorba de a da strălucire Şi o tentă dramatică unor fapte care ar putea trece neobservate (de exemplu, un arbitru de base-ball care vrea să dea impresia că este sigur pe sine, trebuie să ia decizii prompte.

Idealizare:

187

Acest "Şiretlic" al actorului constă în crearea unei imagini despre sine pe care el o consideră valoroasă. Goffman citează cazul menajerei burgheze care lasă dinadins în sufragerie ziarul "The Saturday Evening Post", dar ascunde în dormitor un exemplar din "True Romance". Preluând acest punct de vedere împărtăŞit Şi de Durkheim Şi Radcliffe-Brown, el nu ezită să afirme: "lumea într-adevăr este o ceremonie".

Coerenţa expresiei:Actorul caută să evite toate stângăciile (de exemplu căscatul, lapsus-ul, bâlbâiala, nervozitatea etc...) care ar putea

crea impresia de incompetenţă sau de lipsă de respect.Reprezentaţie frauduloasă:Adesea, în scopul idealizării, actorul poate folosi subterfugii precum disimularea, minciuna (manifestă sau prin

omisiune), insinuarea, ambiguitatea plănuită etc...Mistificarea:Acest mecanism este o formă de distanţare, de protejare a actorului vizavi de public; actorul îŞi rezervă un spaţiu

inviolabil, o zonă pe care toţi o respectă.La final, reprezentaţia este un amestec subtil de realitate Şi de simulare. Nu rămâne decât ca actorul să vrea ca

personajul său să fie credibil Şi viu. Goffman subliniază de altfel caracterul semi-conŞtient al acestei regizări: actorul crede progresiv în personajul său, astfel încât i se întâmplă să fie el însuŞi păcălit.

Certitudinea actorului

«Când un actor îŞi joacă rolul, el cere implicit partenerilor săi să ia în serios impresia pe care o au. El le cere să creadă că personajul pe care-l privesc posedă toate atributele pe care el în aparenţă le posedă; (...) se admite în general că actorul dă reprezentaţia Şi îŞi organizează spectacolul "în onoarea" celorlalte persoane. Dar poate fi util să privim Şi din altă perspectivă Şi să cercetăm în ce măsură actorul însuŞi crede în impresia pe care încearcă să le-o creeze celor din jur.

Actorul poate fi complet angajat în propriul joc; el poate fi sincer convins că ideea de realitate pe care o creează este realitatea însăŞi. dacă publicul împărtăŞeŞte această convingere - Şi cel mai adesea aŞa se întâmplă - atunci, cel puţin pe moment, numai sociologul, mizantropul se pot îndoi de "realitatea" prezentată de actor. Dar e posibil ca actorul să nu fie păcălit de propriul joc (...). Când actorul nu crede în propriul său joc, atunci vom vorbi de cinism în contradicţie cu "sinceritatea" actorilor care cred în impresia produsă de propria reprezentaţie.»

E. Goffman, La mise en scenè de la vie quotidienne, I, La preséntation de soi, 1953, Ed. Minuit, 1973, p. 25

Goffman situează în centrul înţelegerii socialului o teorie a interacţiunii "faţă în faţă", dintre indivizi. TotuŞi el nu pretinde că interacţiunea reprezintă singura componentă a organizării sociale; el recunoaŞte de asemenea în mod explicit existenţa entităţilor macroscopice precum structurile sociale, organizaţiile etc... Însă el încearcă să arate că interacţiunea este un instrument analitic esenţial în înţelegerea funcţionării societăţii. Astfel opera sa în totalitatea ei poate fi înţeleasă ca o perfecţionare progresivă a acestui instrument de analiză teoretică. Scopul final este acela de a înţelege principiile de organizare, "cadrele" care alcătuiesc experienţele Şi interacţiunile de zi cu zi. Din acest punct de vedere, les cadres de l'expérience (1974) este opera în care interacţinismul lui Goffman se uneŞte cu lectura dramaturgică a socialului.

«Îmi propun pe de o parte să izolez niŞte cadre fundamentale care, în societatea noastră, ne permit să înţelegem evenimenele Şi pe de altă parte să analizez punctele vulnerabile ale cadrelor noastre de referinţă. Ideea de la care am plecat este următoarea: un lucru care în anumite împrejurări poate fi prezentat drept realitate, de fapt poate fi numai o glumă, un vis un accident, o neînţelegere, o iluzie, o piesă de teatru.»

E. Goffman, Les cadres de l'expérience, 1974, Ed. Minuit, 1991, p. 18

1.4. Critici aduse interacţionsimului

Limitele metodei de cercetare monograficăO primă critică constă în evidenţierea limitelor cercetării în situ Şi a metodei monografice care exclud orice formă de

validare statistică Şi fac să fie dificilă sau prea uŞoară - ceea ce e totuna, căci este de ajuns să se furnizeze exemple contrare - combaterea (cu motive temeinice) a proproziţiilor generale.

Hipertrofia "sensului trăit"Un alt reproŞ e cel enunţat de către Michel Crozier Şi Ehrard Friedberg: privilegiind "sensul trăit" de actori,

interacţioniŞtii neglijează adesea formele de putere sau de dominaţie Şi se arată incapabili de a analiza formele de integrare.«În cazul nici unuia dintre modelele de analiză Şi de interpretare a comportamentului nu este pusă problema în

exclusivitate sociologică a integrării Şi, dacă contribuţia asupra "experienţei" (le vécu) este remarcabilă, nu se ajunge la nivelul sociologic decât cu preţul unei extrapolări abuzive.»

M. Crozier Şi E. Friedberg, Actorul Şi sistemul (1977),Seuil, 1992, p. 232

188

Paradoxul unei derive subiectiviste care-i achită pe actori de orice responsabilitate, considerând că vina aparţine numai societăţii

Principala critică adusă interacţionismului simbolic se referă la deriva sa subiectivă. Teoria interacţionisă a devianţei poate fi caracterizată ca o hiper-socializare a responsabilităţii, ceea ce vine în contradicţie cu subiectivismul afiŞat al paradigmei. Această teorie prezintă devianţa într-o lumină favorabilă, iar societatea cu ai săi "antrenori de morală" este criticată pentru tendinţele sale represive. Maurice Cusson ne îndeamnă la mai multă prudenţă.

«Pentru a-Şi scrie cartea Asylums, Goffman (1961) frecventează timp de un an un spital de psihiatrie; el fraternizează cu pacienţii, încearcă să descopere felul în care aceŞtia percep instituţia. Cartea este scrisă plecând de la cadrul de referinţă al bolnavilor. H. Becker a fost la tinereţe "musicien de danse" Şi din când în când fuma marijuana împreună cu colegii săi. Outsiders (1963) avea să ne prezinte acest cadru. Un număr important de lucrări de sociologie a devianţei au ca punct de plecare întrevederile cu delicvenţi, homosexuali, prostituate etc... Şi prezintă concepţia lor despre lume. În aceste condiţii, nu e surpinzător că subiecţii astfel studiaţi sunt prezentaţi fie într-o lumină favorabilă, fie pe un ton neutru. În acest scop, însuŞi termenul de deviant este util. Mai sunt Şi alţi termeni care servesc la minimalizarea problemelor pe care le ridică devianţa: infractor, situaţie problemă, act nedorit, cultura drogului... Însă atitudinea neutră care-i stă atât de bine omului de Ştiinţă, îi este rezervată deviantului. Când trebuie descrisă atitudinea de respingere a societăţii judecăţile de valoare sunt următoarele: e vorba de o atitudine gratuită, parţială, subiectivă, discriminatorie, represivă, intolerantă. Archer (185, p. 751) evocă atitudinea victoriană faţă de devianţa sexuală în termeni nu tocmai neutri: ea e "fiercely monogamist, narrowly procreative". Comparaţia unei atitudini oarecare cu o vânătoare de vrăjitoare este o tehnică retorică des folosită în literatura de specialitate. AŞa cum subliniază Gassin (1985, p. 52), în criminologie această atitudine duce la banalizarea crimei Şi la dramatizarea reacţiei sociale Interesul pentru sociologia penală ar fi limitat dacă aceasta s-ar rezuma numai la prezentarea opiniilor devianţilor Şi nu a judecăţilor care crează devianţa.»

M. Susson, devianţa, în R. Boudon (dir.),Tratat de sociologie, PUF, 1992, p. 396

Unii autori resping abordarea construcţionistă Şi analizează faptele a căror nocivitate este indiscutabilă - delicvenţa în general Şi crima în special - urmând mai departe să studieze devianţele obiŞnuite, ale căror daune nu sunt reperabile decât dacă depăŞesc limitele conformismului. Acest tip de devianţe care nu constituie un pericol pentru societate au intrat în sfera preocupărilor lui Becker sau Goffman. Studiul devianţei, chiar dacă merge pe calea interacţionistă pentru a descrie itinerariul deviant - ne conduce în mod inevitabil la Durkheim căci, dacă un lucru e sigur, acela e că în interiorul unei comunităţi, în rândul grupurilor celor mai puţin integrate se înregistrează nivelul cel mai ridicat al devianţei Şi delicvenţei. Intensitatea aŞa-numitului "lien social" (legătura socială), măsurată cu ajutorul unor indicatori: rata Şomajului, numărul familiilor destrămate, nivelul venitului... rămâne fundamentul oricăror forme de devianţă Şi mai ales a actelor delictuoase sau periculoase. Tendinţa de a aglutina comportamentele deviante Şi acţiunile delicvente confirmă în mod spectaculos paradigma durkheimistă.

Acest paradox nu-i va mira de fapt decât pe cei care opun într-o manieră simplistă demersul holist Şi individualist Şi nu pe autorii interacţioniŞti înŞiŞi, aŞa cum o arată nenumăratele citate din Durkheim la care recurge Goffman în lucrările sale.

Concluzie

Analizele interacţioniste depăŞesc astăzi cadrul şcolii de la Chicago. Interacţionismul îŞi găseŞte adepţi în domenii specializate precum sociologie, educaţie, a devianţei sau excluderii. Mai mult decât atât, numeroŞi autori care nu se erijează în interacţioniŞti îŞi însuŞesc problematica care insistă pe capacităţile de interpretare Şi de negociere ale actorilor sociali.

«Putem oare întreprinde un bilanţ Şi estima rolul interacţionismului simbolic în istoria sociologiei?Putem cel puţin constata că interacţioniŞtii au contribuit la recunoaŞterea Şi înţelegerea unor dimensiuni esenţiale

ale vieţii sociale precum reflexivitatea sau capacitatea de interpretare Şi de negociere ale actorilor sociali. Acesta este un indiciu remarcabil al lor: sociologii care lucrează la elaborarea unei "great theory", adică a unei teorii sociale generale, încearcă toţi să integreze în cadrul lor conceptual experienţa interacţionistă. Să ne gândim numai la reluarea lui Mead în lucrările lui Haburmas, Goffman sau Giddens, acesta fiind doar un exemplu în acest sens. (...)

În ipostaza de curent autonom, interacţionismul tinde să aibă o influenţă din ce în ce mai slabă dar, ca parte integrantă a culturii generale a sociologiei, ocupă un loc important Şi esenţial.»

J.M. de Quiroz Şi M. Ziolkovski, Interacţionalismul simbolic,Presses Universitaires de Resnes, 1994, pp. 129-130În ciuda criticilor aduse, putem remarca că metodele interacţionaliste se bucură de un larg asentiment din partea

tuturor orientărilor /orizonturilor teoretice. NumeroŞi cercetători francezi utilizează un astfel de demers, în special Serge Paugam în studiul fenomenelor excluderii Şi sărăciei (La disqualification sociale, 1991, La France et ses pauvres, 1993, L'exclusion des savoires, 1996). Se pare că faptul că etnometodologia a radicalizat majoritatea postulatelor sale a imunizat întrucâtva interacţionalismul simbolic.

Bibliografie

189

Jean-Pierre Lelas, Bruno Milly, Histoire des penmsées sociologiques, Editions Dalloz, 31-35, rue Freidevaux - 75685, Paris, Cedex 14

190

AARON CICOUREL (1928)Sociologia cognitivă (1972)

A. Cicourel s-a născut în Atlanta, SUA, în 1928. Obţine titlul de licenţiat n Litere (}tiinţe umaniste) - în 1951, gradul de master în sociologie în 1955 la Los Angeles, doctoratul în Sociologie (1957).

Din 1960 e succesiv asistent şi conferenţiar la Universitatea din California, apoi devine profesor de Sociologie (1960-1970).

l Cicourel a jucat un rol important în dezvoltarea şi difuzarea etnometodologiei, dar simultan a dezvoltat o g$ndire originală privitor la mai multe domenii importante a ştiinţelor sociale, cum ar fi: educaţie, metode de cercetare, delicvenţa juvenilă, limbaj, care, după Cicourel aparţine sociologiei.

Publică în 1963 cu J. Kitsuse o operă consacrată studiului luării deciziilor în domeniul educaţiei. După autor, şcoala constituie un mecanism de diferenţiere socială: performanţa şcolare a elevilor nu e datorată doar nivelului lor intelectual sau a performanţelor lor şcolare anterioare, nici măcar capacităţii financiare a părinţilor. Dacă se doreşte înţelegerea fenomenului de eşec şi reuşită trebuie ţinut cont de procesele organizatorice care fac parte din rutina şcolară şi care în această lucrare nu sunt abordate deloc.

La finele anchetelor, Cicourel şi Kitsuse au ajuns la concluzia că distincţia introdusă de Turner trebuie repusă în discuţie. Ei arată într-adevăr că învăţătorii şi consilierii de orientare, în acţiunile lor cotidiene, exercită un control efectiv asupra accesului elevilor la diverse curicule. Efortul candidaţilor nu e garanţia menţinerii lor în competiţie, care nu este neapărat evaluat după criterii academice.

Într-un mare număr de cazuri anumiţi elevi, cu aptitudini bune sunt penalizaţi, chiar excluşi de la competiţia şcolară şi chiar socială.

Cicourel este cunoscut şi pentru elaborarea unei critici sistematice asupra metodelor folosite în Sociologie, în particular cele care pretind măsurarea cantitativă a fenomenelor sociale. După Cicourel trebuie să ne întrebăm despre utilitatea curentă în cercetarea ştiinţelor sociale a sistemelor matematice şi a celor de măsură. Nu că faptele socio-culturale, după el, nu ar putea fi măsurate de funcţiile matematice existente, ci deoarece faptele fundamentale ale acţiunilor sociale ar trebui clarificate înaintea impunerii de postulate de măsură care nu le corespund.

Pe de altă parte, măsura unui proces social nu scapă problemei semnificaţiei date vieţii cotidiene, pentru că toată ancheta se referă "obligatoriu la" lumea bunului simţ a vieţii cotidiene. Se presupune într-adevăr existenţa unei reţele de semnificaţie partajată socialmente, adică o teorie a culturii. Măsura faptelor sociale, chiar dacă prespune problemele ei rezolvate e tot timpul contradictorie cu o teorie a acţiunii sociale. Dacă dispozitivele de măsură nu sunt valide, acest lucru are loc pentru că ele reprezintă impunerea procedurilor numerice care sunt exterioare la fel de mult lumii sociale observabile descrise de sociologi cât şi conceptualizărilor bazate pe aceste descrieri. Împinsă la extremă, această reflecţie ar putea sugera că, din moment ce conceptele pe care se bazează teoriile sociologice nu au proprietăţi numerice, nu se poate şti care proprietăţi numerice să se caute în realitate.

Dar Cicourel nu merge în această direcţie, nu speră la descoperirea metodelor riguroase de măsură în ştiinţele sociale.

l În 1968 Cicourel publică o operă importantă despre funcţionarea justiţiei pentru mineri. Cercetarea sa care a durat 4 ani în 2 oraşe din California, arată că delicvenţa juvenilă facer obiectul unei construcţii sociale,. Mai precis, Cicourel explică modul în care poliţia, judecătorii pentru copii, tribunalele, dar şi înşişi cercetătorii, transferă acţiunile tinerilor în acte, texte şi rapoarte scrise, care sunt apoi utilizate ca o dovadă pentru a caracteriza anumite acte sau activităţi ca delicvente, criminale, ilegale, periculoase, suspecte. Cicourel cercetează an-chetele poliţiştilor, magistraţilor din moment ce aceste anchete au aspectele lor contingente care desemnează şi permit recunoaşterea categoriilor de devianţă şi conformism.

l În sfârşit, în lucrările sale despre limbaj, Cicourel a degajat un anumit număr de proprietăţi pe care le numeşte proceduri imperative. Se propune studierea la lumina lucrărilor etnometodologice ale lui Garfinkel, interdicţiile şi obligaţiile care jalonează viaţa cotidiană, pe care el le numeşte "reguli de suprafaţă". Se analizează felul în care indivizii, în gândirea lor practică cotidiană chiar în cea ştiinţifică "folosesc proceduri interpretative" pentru a recunoaşte pertinenţa regulilor de suprafaţă şi a le converti în comportamentul practic impus.

Nu există reguli care spun copilului la fel de bine ca şi adultului cum trebuie găsită această articulaţie. Din moment ce indivizii acumulează componente necesare pentru a da un sens subiectului lor, procedurile interpretative trebuie să aducă proprietăţi invariante de gândire practică. Procedeele de interpretare ale indivizilor permit darea unui sens "regulilor de suprafaţă", care sunt în primul rând o "structură deschisă" având un "orizont" de semnificaţii posibile.

Astfel, conform lingvisticii consskyene, structura socială va fi generatoare.l În aceste zile, Sociologia Cognitivă e singura operă a lui A Cicourel tradusă în franceză. se ocupă de:

modul în care se construiesc cunoştinţele noastre despre structura socială, capacitatea noastră de a utiliza procedee interpretative, indispensabile vieţii cotidiene în timpul dobândirii limbajului.

191

Însuşirea structurii sociale: spre o sociologie care dezvoltă limbajul şi semnificaţiile

Cum încearcă membrii unei societăţi sau culturi să înţeleagă, să atribuie o semnificaţie mediului lor în funcţie de timp, e o întrebare fundamentală pentru înţelegerea condiţiilor de ordin social. Textele tradiţionale de iniţiere în sociologie consideră socializarea standard a copilului indispensabilă controlului social şi apariţiei societăţii umane sau ordinii sociale. Dar aceste texte nu pun problema felului în care copilul interiorizează atitudinile celorlalţi şi asimilează normele. Ideea socializării "adecvate" subestimează importanţa interacţiunii sociale şi a limbajului. A face referinţă la apariţia unui "eu social" a normelor şi regulilor pentru a hotărî conduitele apropiate sau neapropiate, după vagile criterii nespecificate de recompensă şi pedeapsă, nu răspunde la întrebarea de a şti care este dezvoltarea normală a regulilor. Interpretarea tradiţională şi "normală" (pentru a relua noţiunea de ştiinţă normală a lui Kuhn), în sociologie nu se arată cum limbajul şi semnificaţia apar la copil conform palierelor evoluţiei care-i permit acumularea progresivă, a unui gen de structură socială, sau o organizare socială necesară, la recunoaşterea şi aplicarea "regulilor jocului".

Sociologii nu văd numai importanţa dezvoltării limbajului şi a semnificaţiei. Pentru a se orienta vis-a-vis de funcţiile şi datele organizării sociale cotidiene. Lucrări recente în lingvistică despre socializaea prin limbaj şi a cercetărilor asupra proprietăţilor gândirii practice cotidiene sugerează schimbări radicale în concepţiile sociologice tradiţionale de "norme" de "socializare" şi de "dobândirea regulilor" de către copil. În acest sens vom folosi aceste descoperiri pentru a schiţa o concepţie de însuşire progresivă a normelor la copil. O asemenea perspectivă este o necesitate prealabilă evaluării mai precise a organizării sociale şi aceasta în opoziţie cu evaluarea tradiţională.

Însuşirea limbajului şi semnificaţiei

Problema semnificaţiei pentru antropologul-sociolog poate fi pusă în felul următor: cum îşi însuşesc membrii unei societăţi un sens al structurii sociale care le permite să negocieze activităţile cotidiene?

Studiul însuşirii progresive, de către copil, a procedeelor interpretative şi a regulilor de suprafaţă trebuie să ţină cont de o teorie a însuşirii limbajului în raport cu o teorie lingvistică. Lucrările recente a lui McNeill. Lyons Wales pun accentul pe necesitatea de a coordona formularea lingvistică cu studii asupra însuşirii limbii, dar cerând a fi completate de către antropologii-sociologi. Aportul semantic la filologie şi sintaxă este mai mult decât o funcţie a unui domeniu lexical existând sub formă de dicţionar şi propunând metode pentru a hotărî semnificaţia de dat cuvintelor. Vorbind de "competenţă" şi de "performanţa" unor interlocutori în limba lor maternă cere încercarea de a înţelege cum se poate detecta această competenţă pornind de la studiu empiric a performanţei lor, şi de asemenea de a arăta cum ambele depind de însuşirea progresivă a procedeelor interpretative pentru a înţelege şi a regăsi un vocabular sau o terminologie apropiată în cursul întâlnirilor trăite. Astfel vocabularul unui copil este filtrat de către aceste interpretoare şi faptul că el îşi aminteşte în momentul în care hotărăşte aplicarea lui la intecaţiune depinde la fel de mult de aceeaşi structură.

Din moment ce afirmăm că, copilul este expus limbajului adulţilor pe care el îl imită, trebuie înţeles bine rolul procedeelor interpretative în atribuirea de semnificaţie şi în acumularea de informaţie prin autostimulare şi/sau percepţia şi interpretarea unui mediu de obiecte în timp.

Ideea că copilul îşi însuşeşte o competenţă gramaticală bogată şi complexă în 32 de luni (de la 18 luni la 4 ani) sugerează o afirmaţie paralel în ceea ce priveşte dezvoltarea procedeelor interpretative înainte şi în timpul acestei perioade de învăţare a limbajului. Pentru antropologul sociolog, aportul semantic la componente-le fonologice şi sintactice în cursul însuşirii gramaticii trebuie să depăşească:

a) regulile generale privind funcţiile şi relaţiile gramaticale;b) regulile de subcategorisire: caracteristici sintactice care ierarhizează categoriile lexicale.

Se spune că, componenţa sintactică a unei gramatici comportă o bază care crează structuri profunde. Acestea preiau interpretări semantice plecând de la elementele lexicale ale frazelor şi de la funcţiile şi relaţiile gramaticale care le pot avea aceste elemente în structurile subiacente. Partea transformatoare a teoriei gramaticale este pur interpretativă. Ea transformă structurile profunde în structuri de suprafaţă. Chomsky dă aici un rezumat a formei unei gramatici:

"O gramatică cuprinde componente sintactice, semantice şi folologice. Ultimele două sunt pur interpretative; ele nu joacă nici un rol în producţia recursivă a structurii frazelor. Componenta sintactică constă într-un sistem de bază şi o componentă transformatoare. Sistemul de bază constă dintr-o componentă de ierarhizare şi dintr-un lexic. Sistemul de bază crează structuri profunde. O structură profundă intră în componenţa semantică şi priveşte o interpretare semantică. Ea este modificată de regulile de transformare şi devine o structură de suprafaţă, care primeşte atunci o interpretare fonetică graţie regulilor componentei folologice. Astfel gramatica atribuie interpretări semantice semnelor, această asociaţie fiind mediatizată de regulile recursive a elementelor sintactice."

192

Componenta de ierarhizare a sistemului de bază este constituită dintr-o secvenţă de reguli de rescriere independente de tot contextul. Funcţia acestor reguli este în esenţă de a defini un sistem de relaţii gramaticale care determină interpretarea semantică, şi un ordin subiacent şi abstract de elemente care fac posibilă funcţionarea regulilor de transformare.

Lexicul e compus dintr-un ansamblu dezordonat: liste de cuvinte şi anumite reguli de folosire. Fiecare listă lexicală are un ansamblu de caracteristici: "dacă considerăm că o listă lexicală ca un ansablu de caracteristici, raportul elementelor asemănătoare prin sunet, prin semnificaţie sau prin funcţia sintactică nu va apare în lexic."

Anumite caracteristici sunt fonologice, adică extrase dintr-un anumit ansamblu universal de caracteristici fonetice (sisteme de caracteristici distinctive). Ansamblul caracteristicilor fonetice într-o listă lexicală poate fi extras şi reprezintă un fel de matrice fonetică care transmite relaţia în "este un/o" fiecărei caracteristici sintactice specificate aparţinând listei lexicale. Unele dintre aceste caracteristici sunt semantice. Acestea sunt de asemenea derivate dintr-un "alfabet" universal, dar acesta este încă puţin cunoscut astăzi şi despre el nu se spune nimic aici.

Această formulare a lui Chomsky pune accentul pe rolul componentei sintactice a gramaticii în atribuirea unei semnificaţii lexicale şi semnelor provenite din transformarea structurilor profunde în interpretări fonetice la nivelul structurilor de suprafaţă. Dacă regulile sintactice guvernează lexicul şi regulile de rescriere independente de context pentru a defini relaţiile gramaticale determinând interpretările semantice, structura interacţiunii sociale (sau caracterele scenice) nu are deci statut independent, dar este totuşi "recunoscută" de membrii unei societăţi în raport cu regulile gramaticale. Rezultă că realitatea socială va fi creată de caractere universale a limbajului de care dispun toate fiinţele competente ("normale"), Diferenţele culturale ar apare dintr-un ordin superior de reguli gramaticale încă necunoscut care ar permite variaţiuni în exprimare dar ar rămâne compatibile cu caracterele universale ale celor trei componente ale gramaticii. În formularea lui Chomsky componenta semantică şi dependenţa ei de sintaxă rămân confuze şi insuficient dezvoltate. Nu vom ţine deci cont de aceasta şi vom propune o construcţie diferită, construcţie în care se presupune că există interacţiuni între formele gramaticale particulare folosite în schimburile sociale cotidiene (şi nu formele ideale în afara contextului pe care le folosesc anumiţi lingvişti) şi interpretările practicii limbajului făcute independent de structura sintatică sau în care cunoaşterea sintaxei duce la confuzie sau e grevată de o folosire limitată. În consecinţă, regulile sintactice formale pot fi create în cadre culturale sau să rămână tradiţii orale.

Simultan, o dată ce ele sunt disponibile şi folosite deoarece sunt dictate şi sancţionate de societate, ele restrâng (destul de incomplet) interpretările date de aceşti indivizi. Existenţa sau nu a constrângerilor rămâne o problemă empirică de abia atinsă de cercetători. Pentru a evita amestecul într-o discuţie pe ipoteza lui Humbold - Sapir - Whorf vom estima că ne putem întreba cum sunt socializaţi şi cum dobândesc un sens al structurii sociale indivizii care intră într-o societate.

Faptul că lucrări recente despre psiholingvistica evolutivă au fost folosite un model de gramatică generatoare pentru a studia însuşirea sintaxei furnizează date suplimentare pentru a examina raportul dintre semantică şi sintaxă şi pentru a sugera proprietăţile unei componente semantice independente.

Ceea ce pare important în optica unui progres în însuşirea procedeelor interpretative şi a regulilor de suprafaţă este faptul că adulţii transmit continuu copiilor termeni sau categorii lexicale a căror semnificaţie este parţial descifrată în raport cu propriile lor dicţionare orale sau scrise. Într-adevăr indicaţiile date copiilor, cu privire la sensul cuvintelor nu sunt echivalente utilizării de către adulţi a dicţionarelor scrise. Dicţionarele orale ale tânărului copil au fost numite "holoplastice", deoarece cuvintele de un anumit registru se presupune că înlocuiesc fraze. Ei pun în evidenţă necesitatea noţiunii de procedeu interpretativ pentru a înţelege capacitatea copilului de a hotărî aplicabilitatea unui cuvânt.

A vorbi unui copil pretinde a cere repunerea în întrebarea noţiunilor adulţilor "ceea ce toată lumea ştie". În consecinţă, pentru a arăta cum, competenţa este atribuită copilului se poate examina propoziţiile lui Chomsky, considerând procesul de socializare drept un context experimental în care practica limbajului angajează schimburi utile. Atunci când vorbeşte unui copil adultul presupune deci o competenţă sintactică fonologică şi semantică. Brown şi Bellugi sugerează de asemenea că o viziune a lumii (sau viziunea lumii legată de cultură) este transmisă copilului prin aceste schimburi.

Ei nu precizează modul în care concepţia de structură socială se desfăşoară la copil. Noi presupunem aici că o viziune a lumii este un mod informaţional în urma căruia un observator vorbeşte marilor tipuri de orientări de componente legate de cultură şi nu o definiţie de proprietăţi universale, de procedee interpretative care permit descoperirea unui sens general al structurii sociale.

Se pare, pe bună dreptate de arătat că, consecinţele particulare angajate prin procedeele interpretative sunt legate de cultură şi permit recunoaşterea formelor normale ale obiectelor şi evenimentelor, prezenţa unui pericol, un sens al dreptăţii, sau al nedreptăţii în contextele sociale.

Procedeele interpretative permit să considerăm mediul nostru înconjurător dintr-o perspectivă practică. Viziunea lumii ar fi deci o schemă de orientare abstractă, dar esenţială.

193

Totuşi viziunea lumii (sau descrierea viziunii lumii) a unei culturi particulare nu este o schemă de orientare invariabilă şi tot la fel cuim clasa gramaticilor accesibile nu poate fi asimilată caracteristicilor universale ale pricedeelor interpretative necesare înţelegerii modului în care oerdinea socială este posibilă şi menţinută în timp.

Producerea structurilor sociale, menţinerea şi schimbul lor în timp pot deci fi observate în achiziţionarea progresivă de către copil a procedeelor interpretative şi a regulilor de suprafaţă.

Ideea că, copilul mic vorbeşte curent un limbaj ezoteric şi nu utilizează un limbaj adult inadecvat sau incomplet - şi care poate fi analizat cu categorii ale gramaticii adulte - este util pentru a descrie achiziţionarea procedeelor interpretative.

Concepţia lumii sociale a unui copil n-ar fi trebuit fi studiată impunându-se concepţiile adulte ale structurilor sociale normale, ea însăşi, încă departe de a fi clară.

Deşi primele procedee interpretative nu permit copilului să înţeleagă umorul, jocurile de cuvinte, contradicţiile etc. adulţilor aceste le permit crearea structurilor sociale infantile esoterice, de exemplu: lui îi este posibil să-i fie frică de animalele împăiate expuse la muzeu, de a fi înlăturat neliniştile nopţii şi de a crede în existenţa lui Battman şi a lui Robin de Bois.

Sociologul nu poate să se mulţumească unei descrieri a performanţei copilului în contextele sociale, el trebuie să explice comportamentele cu un model al manierei în care procedeele interpretative şi competenţa în regulile de suprafaţă încadrează anumite comportamente la copil.

Ideea că, copilul are la dispoziţie o gramatică simplificată, producând un limbaj telegrafic lasă să se presupună că sensul structurii sociale a copilului (procedeele sale interpretative şi competenţa sa în regulile de suprafaţă) suscită concepţia de organizare socială în lumea copilăriei. Este dificil de asemenea de a convinge un copil de 3 sau 4 ani că monştrii şi răufăcătorii nu sunt făcuţi pentru a-i face lui rău şi de a-l convinge că este periculos să traverseze strada.

(Achiziţionarea limbajului şi a semnificaţiei)Proprietăţile procedeelor interpretative

Întrebuinţarea termenului "reguli" (sau norme, legale sau extralegale) în viaţa cotidiană semnifică în general un ansablu de reguli de "prescriere" şi de "proscriere". Am învăţat aceste norme, "reguli de suprafaţă". În acest studiu noi discutăm despre normele din viaţa cotidiană şi în regulile metodelor ştiinţifice în timp ce regulile de suprafaţă legale şi extralegale guvernează comportamentul cotidian.

Etnometodologia = studiul procedeelor interpretative şi regulilor de suprafaţă în practicile sociale cotidiene şi în activităţile ştiinţifice.

Cercetarea ştiinţifică atestă la data concepţiilor ideale sau strategice implicate urmate de cercetători (individual sau susţinuţi de diferite şcoli). Paradigmele "ştiinţei în general" apar în diferitele discipline pentru a defini metodele de cercetare aplicabile în timp şi pentru a reuni proproziţiile posibile.

M. Polony l-a demonstrat, reuşita cercetării omului de ştiinţă depinde de o cunoaştere tacită sau nedefinită care nu poate fi articulată în regulile de suprafaţă. În acelaşi timp, procedeele interpretative în viaţa cotidiană şi în cercetarea ştiinţifică nu sunt "reguli" în sensul de programe sau de practici generale. Dimpotrivă, procedeele interpretative sunt părţi integrante ale tuturor anchetelor şi manifestă totodată proprietăţi demonstrate empiric. Ei dau membrilor unei societăţi sfaturi sub numeroasele comportamente posibile şi le sugerează astfel un sens de structură socială (sau în cadrul activităţii ştiinţifice o orientare intuitivă spre un domeniu de cercetare posibil).

Noi plecăm de la principiul că regulile interpretative şi de suprafaţă guvernează ştiinţa, în general astfel că ele sunt un comportament social cotidian. Membrii societăţii sunt obligaţi să producă şi să utilizeze descrieri acceptabile ale mediului lor; (descoperirile ştiinţifice ale descrierilor inteligibile), ştiinţele descoperă descrierile inteligibile şi juste ale aspectelor realităţii sociale.

În practică metodele ştiinţifice ghidează concepţia pe care o are cercetătorul regulilor de suprafaţă în "ştiinţă în general".

Nu se poate cere unui copil să înţeleagă şi să utilizeze reguli de suprafaţă cu atât mai puţin cu cât el nu dobândeşte un sens de structură socială.

Achiziţionarea regulilor limbajului este similară cu achiziţionarea normelor, ambele implică procedee interpretative. Copilul trebuie să înveţe a asocia o regulă (normă) unui eveniment sau un caz particular care poate să se abată de la regula generală.

Membrii unei societăţi trebuie să înveţe să atribuie o semnificaţie mediului lor pentru a putea stabili raporturile dintre regulile de suprafaţă şi cazurile particulare.

Procedeele interpretative sunt deci, proprietăţi invariabile şi sunt necesare pentru a atribui o semnificaţie regulilor pe care sociologii le numesc "norme".

194

Regulile de suprafaţă necesită deci, o identificare şi o cunoaştere a elementelor particulare care poartă semnificative şi utile reguli, date pentru a înţelege comportamentele concrete.

În consecinţă toate regulile de suprafaţă au o structură deschisă în raport cu un ansamblu de semnificaţii limitat până în momentul în care ele sunt asociate cazurilor particulare prin procedee interpretative.

A asocia procedeele interpretative şi regulile de suprafaţă necesită un model general similar muncilor lui Chowsky pe gramatica generativă sau transformaţională. Procedeele interpretative prepară şi menţin raţionament şi acţiune într-un mediu de obiecte în funcţie de o viziune a lumii legată de cultură şi de regulile de suprafaţă scrise şi "cunoscute de toată lumea". La fel cum gramatica generativă nu este un model pentru un interlocutor sau un auditor, dar e un punct de plecare pentru a arăta cum veritabila utilizare este posibilă, ideea unei structuri sociale generative sau praxiologice nu este un model pentru membrii destul de socializaţi ai unei societăţi dar o tentativă pentru a arăta:

1) Câtă achiziţionare de proceduri interpretative este necesară înţelegerii acţiunii cotidiene de către membrii societăţii

2) În ce fel membrii societăţii şi cercetătorii lor atribuie descrierile structurale tuturor formelor de organizare.

Cunoştinţa noastră despre natura procedeelor interpretative este limitată. Noi tindem să dăm aici o listă completă a proprietăţilor lor, dar pentru a facilita discuţia ulterioară noi ne oprim pur şi simplu să descriem unele dintre ele.

1. Reciprocitatea perspectivelorSchutz descrie această proprietate ca:a) idealizarea de către membrii a punctelor de vedere care permit interlocutorului să presupună că fiecare ar

fi avut aceeaşi experienţă a scenei, dacă ei ar fi schimbat locurile.b) până la o mai amplă informaţie (sau proba contrară) interlocutorul şi auditorul presupun că fiecare pot să

nu ţină socoteala, dar imediat diferenţele în modurile lor personale de a da o semnificaţie activităţii lor cotidiene. Fiecare poate interpreta într-un context particular. Corolarul la această proprietate este că membrii presupun că alţii presupun despre ei că descrierile lor vor corespunde caracterelor inteligibile şi identificabile ale unei lumi pe care o cunosc toţi şi pe care o acceptă.

Interlocutorul presupune că auditorul ascultă ceea ce el vorbeşte într-un mod iteligibil şi identificabil, el îşi imaginează de asemenea că descrierile sale sunt acceptabile şi vor fi primite de auditor.

Auditorul presupune că interlocutorul a bănuit această proprietate despre el şi este gata să adopte comportamentul tacit (dar sancţionat) de a avea aerul că "a înţeles" despre ce se vorbeşte.

2. Ipopteza lui "etc."A spune că interlocutorii şi auditorii confirmă înţelegerea lor reciprocă, simultană implică dezavantajul

unei reciprocităţi de perspectivă. Garfinkel arată că a se înţelege implică pentru interlocutor şi auditor a-şi asuma existanţa interpretărilor comune.

Toleranţa în ceea ce priveşye un discurs considerat ca nefiind evident sau neavând nici un sens depinde de alte proprietăţi.

Ipoteza lui "etc." deţine funcţia importantă de a permite lucrurilor să fie înţelese în ciuda ambiguităţii şi impreciziei lor, precum tratarea cazurilor particulare ca suficient de pertinente sau semnificative pentru a putea identifica elementele descrieri.

Ceea ce este important şi în ceea ce constă ipoteza lui "etc." este dependenţa elementelor particulare ale limbajului (termeni lexicali, fraze, expresii idiomatice etc.) şi tratarea paralingvistică a schimburilor pentru a "ordona cursul şi semnificaţia conversaţiei."

3. Formele normalePrin a menţiona reciprocitate a perspectivelor şi ipoteza lui "etc." se subînţelege existenţa anumitor forme

normale de discurs şi de aparenţe pe care membrii unei societăţi se sprijină pentru a da o semnificaţie mediului lor.Astfel, în timp ce reciprocitatea perspectivelor este pusă la îndoială, interlocutorul/auditorul va face eforturi

pentru a normaliza decalajele presupuse (...).

4. Scrisul retrospectiv al momentuluiÎn conversaţiile de rutină interlocutorii şi auditorii ascultă propoziţii ulterioare care le permit să decidă ce

semnifică ele. Interlocutorii şi auditorii presupun că ceea ce îşi spune unul celuilalt va putea la un moment dat să detecteze un anumit număr de "forme normale:" în intonaţia vocii, aparenţa fizică, expresiile feţei, cauza şi efectele, începutul şi sfârşitul poveştilor, jocurile etc.

195

Răspunsurile pe care le dau adulţii la "de ce?"-ul copilului despre viaţa cotidiană ne îndrumă pe ideea pe care aceşti adulţi o au asupra structurilor sociale simplificate.

Cum a sugerat McNeill la debutul studiului său asupra limbii, capacitatea copilului de a înţelege subtilităţile organizării sociale va necesita transformări adulte de semnificaţii.

Copilul este obligat să recentralizeze veritatea aparenţelor, de exemplu: când i se spune că ceva este peşte şi că acela seamănă cu o bomboană. Noi doar speculăm problemele desfăşurării achiziţiei de procedee interpretative şi de reguli de suprafaţă.

Noi nu avem nici o informaţie empirică solidă, nici chiar formulare teoretice imaginative, trebuie deci discutate procedeele interpretative din punct de vedere al adultului.

5. Reflexivitatea discursului "talk"Discursul este reflexiv pentru oameni pentru că el este considerat esenţial condiţiilor normale de

comportament.Cadenţa schimburilor verbale şi frecvenţa tăcerilor şi a "euk, euk"; "eu văd", "ah", etc. ghidează

interlocutorul şi auditorul la o serie de schimburi.Pentru a decide conţinutul discursului observatorul trebuie să utilizeze aceste caractere reflexive pentru a

identifica o scenă sau mai multe ca fiind normale.Discursul dă oamenilor indicaţii apropos de evenimente. Garfinkel remarcă că discursul este o

caracteristică constitutivă a tuturor situaţiilor, pentru că oamenii conteză pe prezenţa sa pentru a indica dacă "totul merge bine".

Oamenii utilizează în egală măsură discursul ca un element prestabilit de un ansamblu de activităţi pentru a descrie organizaţia acestui ansamblu.

6. Vocabularul descriptiv integrându-se expresiile repertorialePropunând dintre alte caractere reflexive proprietatea procedeelor interpretative, noi am utilizat rezultatul

lui Garfinkel: oamenii nu repun în chestiune existenţa şi utilizarea unui vocabular decriptiv pentru a relata legăturile informaţionale şi de activitate astfel că acest vocabular constituie o parte de experienţă descrisă.

Vocabularul ordonă experienţa. Dar experienţele în curs sau în studiu de a se modifica dobândesc elemente de vocabular putând fi regăsite în ele informaţii indicate de elemente selectate ale vocabularului original.

Garfinkel ia cataloagele bibliotecilor drept exemplu a unui caracter reflexiv. Titlurile utilizate pentru a indexa cu uşurinţă cercetarea şi aparţin vocabularului de experienţă pe care îl descriu.

Un catalog este deci terminologia experienţelor pe care el le descrie. Eforturile creatoare ale copilului pentru a construi o realitate socială, sau o structură socială şi o gramatică provin dintr-o concepţie simplă a ordinii care apare o dată cu diferitele etape ale achiziţionării de proprietăţi, de procedee interpretative şi de reguli de gramatică a structurii profunde.

Achiziţionarea de procedee interpretative este o condiţie necesară socializării oamenilor şi animalelor. Condiţiile suficiente în utilizarea limbajului şi regulilor interpretative într-un context concret presupun:

a) achiziţionarea de reguli copilăreştib) procedee interpretative contând în indicaţiile ghidate de comportament într-un context social. Astfel

oamenii îşi dau continuu indicaţii în ceea ce priveşte intenţiile lor, natura lor socială, biografia etc.Procedeele interpretative furnizează perpetuu indicaţii participanţilor la o interacţiune socială astfel că se

poate spune că ele programează mutual acţiunile în cursul unei sume. Tot ceea ce în fiecare membru al societăţii este transmis ca parte integrantă a socializării sale normale este stimulat prin scena socială, dar nu există o programare automatică.

Pentru participanţi, procedeele interpretative devin indicaţii care permit interpretarea aparenţei comportamentelor, mişcările fizice, obiecte, gesturi.

Achiziţionarea progresivă de procedee interpretative şi de reguli de uz este manifestată în raporturile copii - adulţi şi în raporturile copiilor între ei. Copiii repetă continuu achiziţiile lor structurilor sociale în acelaşi mod în care adulţii repetă o piesă sau traduc o piesă.

A vorbi de caracterele reflexive ale discursurilor revine la a spune că proprietăţile procedeelor interpretative sunt reflexive pentru că necesită membrilor societăţii pentru a se orienta:

a) în prezenţă dar nu în contact cu alţii;b) în timpul punerii faţă în faţă sau în timpul unei convorbiri telefonice;c) în absenţa contactului cu alţii.

Proprietăţile procedeelor interpretative dau oamenilor un sens de ordine socială în cursul unei perioade de viaţă solitară, dar ele sunt părţi integrante ale unui veritabil contact cu alţii.

196

În conversaţie sau în absenţa ei, caracterele reflexive ale procedeelor interpretative intervin pentru a da oamenilor un feed-back perpetuu concentrând sensul practic.

În consecinţă, caracterele fizice ale mediului, prezenţa sau absenţa omului, existenţa sau nu a unei conversaţii şi caracterele acesteia, toate acestea contribuie la a da în permanenţă participanţilor indicaţii pentru a se orienta şi a decide acţiunile şi educaţiile potrivite.

197

SOCIOBIOLOGIA – ASPECTE DOCTRINARE ŞIMETODOLOGICE

După epuizarea potenţialului explicativ al evoluţionismului şi biologismului clasic, prin afirmarea, progresivă, a altor doctrine mai puţin dependente de rezultatele ştiinţelor naturii, biologismul înregistrează o relansare, relevantă pentru istoria sociologiei, prin anii ’70 ca urmare a încercărilor de valorificare a descoperirilor din genetică. În mod concret, este vorba de rezultatele cercetărilor ştiinţifice începute încă în anii ’30 de geneticienii E. Mayr, J. Huxley, T. Dobzhanski. Aceştia au descoperit raportul dintre comportament şi constituţia genetică, orientând concepţia evoluţionistă tradiţională spre un evoluţionism genetic în cadrul căruia, nu specia, ci avantajul reproductiv individual este considerat a fi elementul central al transformărilor: biologice, sociale, culturale şi politice.

Plecând de la cele mai importante achiziţii ale geneticii, coroborate cu cele din etologie şi cele oferite de studiul cantitativ-matematic al populaţiilor, zoologul E.O.Wilson 1 66 a întemeiat sociobiologia care a devenit deja, disciplină nouă în programul universităţilor Harvard, Chicago şi Michigan precum şi tema de interes academic în seminariile de profil, larg dezbătută şi în publicaţii de mare prestigiu ca: “New York Times” sau “Chicago Tribune”.

Intenţionând o “fundamentare biologică a ştiinţelor sociale” sociobiologii îşi propun o “nouă sinteză” a cunoaşterii sociale în măsură să integreze ştiinţele socio-umane într-un orizont de consistenţă epistemologică unitară.

Luând atitudine faţă de orientările sociologiste cărora le reproşează absolutizarea rolului factorilor socio-economici în determinarea comportamentului uman, precum şi faţă de modelele taxonomice frecvente în cercetările empirice, autori ca: E. O. Wilson, R.Alexander, W. D. Hamilton167 şi M.West-Eberhard consideră că singura şansă de emancipare ştiinţifică a cunoaşterii sociale o reprezintă întoarcerea la fundamentele biologice ale existenţei umane. Biologicul poate oferi perspectiva unei cunoaşteri obiective, absolvită de tarele aprecierilor conjuncturale, întrucât făcând parte din lumea biologică, omul trebuie să se supună întâi legilor acesteia. Toată evoluţia sa ulterioară, în spaţiul social şi cultural, este o prezenţă de ordin secund şi profund marcată de încărcătura genetică pe care o moşteneşte prin ereditate.

De altfel, “cultura este, indiferent ce criteriu alegem pentru a o judeca, forma cea mai elevată a tradiţiei. Dar cultura, lăsând la o parte asocierea ei cu limbajul care este într-adevăr unică, nu diferă de tradiţia animală decât în grad”168.

În conformitate cu principiile evoluţionismului, genetic, pe care sociobiologia şi le asociază metodologic, potenţialul genetic iniţialpoate fi “maximizat” şi diversificat doar sub aspectul formelor de manifestare, iar această “maximizare a profitului genetic” constituie punctul de geneză al oricărei acţiuni. La baza întregii societăţi stă aptitudinea de cooperare, comună tuturor vieţuitoarelor, studiul organizării sociale ilustrând alocarea doar formală, a unor dispoziţii (caractere) naturale în conţinutul lor. Un studiu, comparativ, al coloniilor de microorganisme, insecte, păsări, vertebrate, mamifere, cu comunităţile umane demonstrează prevalenţaw, în prezent, a conflictului faţă de cooperare.

Această deplasare de accent are ca sursă modificarea fondului genetic şi selecţia naturală: competiţia dintre gene contribuie la selectarea celor care se dovedesc a fi mai apte în transmiterea ereditară a însuşirilor.

166 E. O. Wilson: Sociobiology. The New Synthesis, Cambridge, London, The Belknop Press of Harward Univ. Press, 1971

167 genetician; a formulat între anii 1964 – 1972, ipoteza potenţialului inclusiv , prin care demonstrează că potenţialul de suprazieţuire a unui individ poate creşte chiar atunci când nu are urmaşi direcţi. El are pertinenţă explicativă numai în spaţiul relaţiilor sociale altruiste dintre consangvini, în timp ce socialitatea cuprinde şi relaţii sociale dintre oameni între care nu există nici o legătură de rudenie. Altruismul reciproc este o formă de adaptare colectivă cu importanţă hotărâtoare în stabilirea mărimii optime a grupurilor în care are loc adevărata socializare.

168 E. O. Wilson: Op. cit., p. 168198

“Populaţia umană” este “obligată” genetic să acţioneze altruist şi cooperator, fiindcă selecţia naturală va favoriza pe cei care se ajută între ei şi cooperează, şi nu pe cei care refuză cooperarea… “Beneficiul” defineşte “creşterea şanselor generale relevante de a se propaga în cadrul unei populaţii”169.

Indivizii care se conformează altruismului reciproc sunt selectaţi socialmente; în acest mod selecţia genetică devine tot mai puternică pe măsură ce este socialmente condiţionată.

Varietatea comportamentelor comunitare, reflectând variabilitatea morfologică a organismelor, demonstrează faptul că “potenţialul biologic al oamenilor este inegal, că unii dispun de gene superioare, iar alţii de gene inferioare, o serie de trăsături psihice ca: inteligenţa, agresivitatea, inferioritatea etc., ar fi înscrise în gene”170. În acest context “egoismul” şi “altruismul” se dovedesc a fi “programate genetic”, cu o reprezentare inegală în spaţiul social şi totdeauna defavorizând indivizii care nu au aptitudinea de a coopera. Comportamentele sociale specifice oamenilor îşi au origine în similaritatea genelor care le singularizează faţă de alte specii prin următoarele trăsături: a) cooperarea – pe bază de proiecte existenţiale motivate axiologic; b) teritorialitatea – condiţiile de mediu contribuie nu numai la selectarea fondului genetic, ci la formarea unei modalităţi relativ echivalente, în profil zonal, de raportare la mediul social (environment); c) agresiunea – raportarea tensională la mediu ca urmare a capacităţii diferenţiate de învăţare socială, capacitate care este predeterminată genetic; d) religiozitatea – defineşte nevoia autentic umană de a se lansa în acţiuni sociale numai pe baza unui ghid normativ. Criza acestui model normativ reflectă criza valorilor lumii contemporane antrenată de declinul modelelor de gândire propuse atât de religia tradiţională, cât şi de “religia marxistă” care a eşuat în realizarea practică a noului mesianism programatic sub care a apărut şi s-a afirmat.

În prezent, sociobiologia propune un nou mit, cel al lui Prometeu care “recunoaşte deschis lenţurile genetic-biologice”, propunând, de aceea nu utopii, ci o “nouă filosofie a dezvoltării umane”. “La nivelul erei moderne, Prometeu construieşte mitologia materialismului ştiinţific ghidat de cerinţele coercitive ale metodei ştiinţifice şi adresat, cu precizie şi apel efectiv deliberat, celor mai adânci nevoi ale naturii umane, şi susţinut de speranţele că drumul pe care am pornit va merge mai departe şi mai bine decât cel pe care tocmai l-am terminat”171;

e) conformitatea – vizează faptul că raporturile sociale instituţionalizează, prin cadrele normative specifice, înclinaţii fiziologice de interacţiune, reglate biologic. Această biologică de prederminare, codificată genetic, explică toate aspectele aferente corespondenţelor dintre caracteristicile biologice şi proprietăţile sistemelor sociale: “organizarea socială”, opraţionalizază instituţional, la nivelul structurilor sociale un sistem de statute marcate de instinctul de conservare prin tendinţa individului de a-şi valorifica potenţialul genetic în spaţiul izomorfismului dintre proprietăţile biologice şi cele sociale ale spaţiului existenţial. Comportamentul social se conformează pricipiului de automatizare a fiecărui genotip în funcţie de logica fundamentală a selecţiei biologice care condiţionează, natural, reproducerea diferenţială a indivizilor aparţinând unei specii sau populaţii. În acest sens, coceptul de “rudenie” este definit ca “taxă de reproducere asigurată individului”, iar “selecţia de rudenie” (consanguine) o sursă de “avantaj reproductiv pentru individ”. În conformitate cu acestă selecţie “de rudenie”, comportamentul social al omului este “determinat de un calcul al şanselor de reproducere a individului” în funcţie de tendinţa internă a materialului genetic de a se maximiza de-a lungul timpului;

f) dominaţia – este controlată genetic prin tendinţa de întărire egoistă a aptitudinii genetice pe baza “selecţiei naturale”. Proiectul subiectiv al maximizării genetice a individului, face din selecţie un mijloc în serviciul obiectivelor organismului.

Datorită acestor trăsături fundamentale ale umanului, oamenii nu-şi pot alege liberi tipul de societate pe care şi-o doresc. Registrul alegerilor posibile este limitat de determinismul genetic reprezentat de resursele biologice ale individului şi de capacitatea de învăţare socială a acestuia. Structurile biologice sunt resursele potenţiale prioritare care-şi subordonează sensul şi logica socialului, iar societăţile nu fac altceva decât să instituţionalizeze diferenţele dintre potenţialul genetic al indivizilor. Acest adevăr explică varitatea de forme de societăţi şi unicitatea mentalului colectiv.

169 E. O. Wilson: Op. cit. 170 Mielu. Z. : Omul faţă în faţă cu lumea, Editura Albatros Bucureşti, 1988, p. 89171 E. O. Wilson: On human nature, Cambridge, Uni. Press, 1979, p. 209

199

Imposibilitatea integrării indivizilor în alte societăţi decât cele din care provin este un argument care demonstrează imposibilitatea asimilării individului într-un mental alogen în care rămâne marginal, în cel mai bun caz. De obicei, acest proces se încheie cu alienarea sau respingerea, depersonalizarea fiind faza extremă a patologiei comportamentale.

Cât priveşte cauza crizei morale a epocii noastre, aceasta îşi află sursa în interiorizarea eronată, prin intermediul cadrelor artificiale ale culturii, ale naturii umane.

Rezolvarea acestei crize, în viziunea lui E. O. Wilson, este posibilă prin reconsiderarea structurilor bazale biologice ale omului, el fiind adevăratul creator al socialului. Prin emergenţa potenţialului acţionat al individului, socialul înregistrează o creştere endogenă, preîntâmpinând promovarea unor structuri sociale artificiale croite după norme de randament impersonale, de natură administrativă. Limiatrea ariilor prezentei crize morele mai este posibilă şi prin depăşirea decalajului dintre cultura tehnică şi cea umanistă în sensul formării unui climat ideatic unitar integral umanizat: “Sociobiologia generală care este pur şi simplu extensia bilogiei populţiilor şi teoriei evoluţioniste la organizarea socială, este instrumentul adecvat pentru acestă depăşire”172.

Un prim continuator al fondului de idei specific sociobiologiei pe plan european este Gallino Lucciano, care consideră această doctrină hotărâtoare pentru viitorul tuturor ştiinţelor social umaniste. În acest sens Gallino Lucciano afirmă că “noutatea unei abordări sociologice constă în aplicarea sistematică a acestei teorii a evoluţiei prin selecţie naturală la nivelul comportamentului tutror speciilor animale, deoarece corelaţia genotip-comportament determină diversitatea comportamentelor în cadrul aceleiaşi specii”173.

Acţiunea conjugată a determinării genotipice a comportamentului şi a mecanismului selecţiei naturale a contribuit la cristalizarea a trei modele comportamentale:

1) comportamentul bazat pe maximizarea puterii de reproducere a indivizilor unei specii fie prin acţiuni de tip cooperativ, defensiv sau ofensiv;

2) modelul strategiei evolutive conform căruia relaţiile de adversitate trebuie să îmbine, foarte flexibil, apărarea cu cedarea şi atacul, în funcţie de proiectul subiectiv al maximizării genetice;

3) modelul bazat pe zestrea biologică transmisă ereditar care explică diferenţele comportamentului în cadrul aceleiaşi specii: părinţi / copii, femele / masculi etc…

Referindu-se la analiza comparativă prin care E. O. Wilson, valorificând cercetările antropologului englez Murdoc, a explicat constanţa în timp şi spaţiu a unor trăsături culturale, formulează concluzia că acest lucru este posibil “numai în perspectiva intercondiţionării reciproce a factorului biologic cu cel social”. “Sociobiologia”, în acest context, cumulează prerogativele studierii mecanismelor de adaptare din perspectiva evoluţiei şi variabilităţii genotipurilor, a populaţiilor şi a ambianţei.

H. Dawkins, continuând cercetările lui E. O. Wilson, relevă “mecanismele de transmisie culturală” între generaţii. Prin analogie cu genele (ca unităţi biologice), unităţile de transmisie culturală numite mneme se reproduc şi se “transmit de la o inteligenţă la alta, furnizând instrucţiunile necesare pentru rezolvarea instrucţiunilor de viaţă”.

În procesul transmiterii acestea devin trasee ale memoriei, circuite interneuronale, “amintiri” întipărite în scoarţa cerebrală prin mecanisme asociative.

În ceea ce priveşte procesul de conducere, la nivel societal, H. Dawkins îl consideră un rezultat cumulat a trei tipuri de “creere” pe care le-a produs şi perfecţionat necontenit evoluţia biologică: 1) paleoncefal, datând din epoca reptilelor, programat filogenetic – controlează comportamentele primitive; 2) calota corticală – controlează emoţiile mai complexe şi comportamentele cu încărcătură afectivă; 3) neocortexul – a doua calotă, controlează procesele complexe de percepţie şi reglare servomotorie, acţiunile asociative care contribuie la modelarea ambianţei, la dezvoltarea conştiinţei şi a proceselor raţionale.

Consecinţa practică a coexistenţei celor “trei creiere” o constituie dezechilibrul emiţional şi comportamentul materializat în imposibilitatea societăţii de a se guverna eficient, ceea ce adânceşte criza

172 E. O. Wilson: Op. cit., p. X173 Gallino Lucciano: A chi serve la sociobiologia ?, In Mondoperario, Roma, 33, nr. 3, marzo, 1980,

p. 97-103200

morală şi o criză economică şi social politică. Soluţia nu poate fi de natură administrativă prin modificări instituţionale, noi orientări în sfera prodicţiei, organizării, a politicului, culturii şi comunicaţiilor.

O studiere a capacităţii creierului de a răspunde multiplelor solicitări integrative ale contemporanităţii, poate oferii repere benefice privind direcţia în care trebuie acţionat pe coordonatele unui comportament de tip cooperativ. Sociobiologia îşi relevă, în acest context, aportul în controlarea raportului dintre natura umană şi conducerea societăţii, în calitatea sa de “nouă sinteză” a conoaşterii sociale. Pentru a se ridica la acestă exigenţă praxiologică sociobiologia trebuie, pe moment, să elaboreze un “model unitar al comportamentului” uman şi al motivărilor sale, care să poată fi folosit atât de ştiinţele social-economice, cât şi de antropologia socială şi culturală sau de psihologia socială.

Plecând de la convingerea că “se ştie acum despre inovaţie şi inculturaţie, tot atât cât ştia Ch. Darwin despre ereditate şi variaţie, despre lupta pentru întărire (reinforcement), tot atât cât ştia Darwin despre lupta pentru existenţă”174, John Langton propune o reexaminare paralelă a modelului darwinist aplicat la cercetarea evoluţiei speciilor şi a modelului analitic aplicat la cercetarea evoluţiei socio-culturale.

Primul nivel comportă redefinirea conceptelor corelaticve: ereditate-variaţie în modelul biologic, “utilizând principiile psihologiei comportamentaliste a învăţării sociale (modelarea, întărirea diferenţială etc.) putem explica de ce şi cum unele trăsături socio-culturale au fost moştenite”175.

Al doilea nivel comportă abordarea comparativă a “luptei pentru existenţă” din modelul biologic, şi a “luptei pentru întărire (reinforcement)” din modelul sociologic, care “subsumează toate variabilele responsabile pentru selecţia unor trăsături socio-culturale particulare”.

“Ceea ce Darwin a făcut pentru biologie, au realizat Thorndike, Watson, Bandura în explicarea evoluţiei socio-culturale. Ei au confirmat experimental că recurenţa, proliferarea sau stingerea unui model de comportament particular sau de cunoaştere este determinată de consecinţele sale … Aceasta este legea efectului care va fi punctul central într-o teorie a luptei pentru întărire ca parte componentă a modelului analitic al evoluţiei socio-culturale”176.

Al treilea nivel analitic, compară teza selecţiei naturale cu teza selecţiei socio-culturale, avansând concluzia că stadiul actual al cercetărilor şi ştiinţele socio-culturale permite construcţia unei teorii a evoluţiei socio-culturale.

Înţeleasă ca ştiinţă de intesecţie între biologie şi sociologie, sociobiologia promite să se constituie ca o posibilă platformă metodologică de abordare interdisciplinară a sensului evoluţiei spaţiului social contemoran. Această promisiune (încă neonorată) se asociază speranţei cu care tezele sociobiologiei polarizează segmente de opinie cu mult mia numeroase decât cercul cercetărilor de profil.

IBLIOGRAFIE

1. E. O. Wilson: Sociobiology. The New Synthesis, Cambridge, London, The Belknop Press of Harvard Univ. Press, 1976:

2. E. O. Wilson: On Human Nature, Camridge, Harvard Univ. Press, 1979;3. E. Allan and coll: Sociobiology another bilogical determinism, in “Bio Science”, 26, 3, 1976;4. M. Sahlins: Critique de la sociobiology, Paris, Gallimard, 19805. P. L. van den Berge: Man in Society. A Biosocial View, New York, Elsevier, 1975;6. L. van den Berge: Human Family Systems. An Evolutionary View, New York, Elsevier; 7.A. W. Gouldner: For Sociology, New York, The Free, 1973;8. H. M. Blalock jr.: Basic Dilemas in the Social Sciences, London, Sage Publication, 1984;

174 John Langton: Darwinism and the behavioral theory of social-cultural: an analysis. In: American Journal of sociology, Chicago, 85, nr.2, September, 1979, p. 288

175 John Langton: Op. cit., p. 295176 Sociologia contemporană, studiu documentar, Bucureşti, 1980, p. 104

201

9. T. Noble: Recent Sociology. Capitalism and the Coming Crisis, in “The British Journal of Sociology”,nr. 33, no. 2, 1982;

10. P. L. Berger; H. Kellner: SociobiologyReinterpreted. An Essay in Method and Vection, London, Penguin, Books, 1982;

11. A. McClung Lee: Toward Humanist Sociology, New Jersey, Prentice-Hall, inc., 1976;12. A. McClung Lee: Sociology for whom ?, New York, Oxford, Univ. Press, 1978;13. C. C. Lemert: Sociology and the Twilight of Man. Homocentrism and Discours in Sociological

Theory, Camondale and Edwardsville, South Illinois Univ. Press, 1979;14. E. Etzioni-Halevy: Social Change. The Advent and Maturation of Modern Society, London,

Routledge and Kegan Paul, 1981;15. Datculescu, Petre: Convorbire cu Robert L. Kahn despre responsabilitatea sociologului şi eficienţa

cercetării ştiinţifice, Sociologia în acţiune, Iaşi, 1973;16. Skinner, B. F.: Science and human behavior, New York, 1953;17. Ion Ungureanu: Relevanţa sociologică a sociobiologiei în “Viitorul social”, ianuarie-februarie 1982;18. R. Trivers: Sociobiology and Politics in E. White (ed.) Sociobiology and Human Politics,

Massachusetts-Toronto, D. C.Heath and Company, 1981;19. A. W. Gouldner; H. P. Gouldner: Modern Sociology. An Introduction to the Study of Human

Interaction, New York, Harcourt, Brace & World Inc., 1963;20. C. J. Lumsden; A. C. Gushurst: Gene-culture coevolution. Human kind in the Making, in J. H.

Fetzer (ed.) Sociobiology and Epistomology, Dordrecht-Boston-Lancester, L. Reidl Publishing Co., 1985;

21. A. Etzioni; E. Etzioni (eds.): Social Change, Source, Patterns and Consequences, New York, Basic Books Inc. Publisher, 1964;

22. J. H. Steward: Theory of Culture Change, The Metodology of multimilenar evolution, Urbana-Chicago-London, Univ. of Illinois Press, 1976;

23. E. R. Service: Cultural Evolution. Theory in Practice New York, Holt, Rinehart and Winston, 1971;24. E. O. Wilson: Sociobiology, Cambridge and London, The Belknap Press oh Harvard Univ. Press,

1980;25. Gallino Luciano: A chi serve la sociobiologia ?, 1980;26. John Langton: Darwinism and the behevioral theory of sociocultural: an analisys, 1979;27. Winner, A.: Magnificent myth. Patterns of control in post-industrial society, Oxford, New York,

Toronto, Pergamon Press, 1978;28. Human evolution. Biosocial perspectives. Menlo Park (California). The Benjamin, Cummings

Publishing Company, 1978;Chorover, Stephen L.: From Genesis to genocide: the meaning of human nature and the power of behavior control, Cambridge, Mass, MTT, Press, 1979.

Studiu de autor

TEORIA SOCIOBIOLOGICĂI. MODELUL LUI HAMILTON

Geneticianul J. B. S. HALDANE zicea într-o zi , glumind , că s-ar arunca voluntar în apă pentru a salva de la înec 3 fraţi sau 9 veri primari .

Această scară de caritate foarte ordonată ţinea cond de faptul că numărul genelor pe care fiecare fiinţă umană le împarte cu fraţii săi (1/2) şi cu verii primari nu este comparabil şi , ceea ce nu ştim , în termenii selecţiei naturale , riscă să schimbe viaţa în aceeaşi manieră atât la unii cât şi la alţii . În anii 1930 , logica formală a geneticienilor părea să legitimeze ideea pe care W. HAMILTON o va face în 1964 ca paradigma sociobiologiei .

1. Moştenirea genetică

202

Este necesar aici să reamintim care sunt mecanismele moştenirii în genetica mendeleniană ; o metaforă ne va ajuta să înţelegem .

Presupunem că bagajul genetic al unei specii poate fi comparabil cu o enciclopedie culinară în mai multe volume . Fiecare tom va numi un “cromozom” ; fiecare pagină , un “locus” , detaliind la modul de preparare a unui platou sau “gena” ; şi aşa cum aceluiaşi platou îi pot corespunde mai multe reţete , o genă poate exista sub mai multe forme alternative .

Pe baza acestei înlocuiri de imagini între tomuri (cromozomi ), pagini (locus) , platouri (gene) şi reţete ( ) , introducem mecanismul transmisiei biologice .

Fiecare fiinţă posedă două enciclopedii : una primită de la mama sa şi alta primită de la tatăul său (organismul este zis “diploid” , caz prezent la aproape toate animalele şi la majoritatea speciilor vegetale ) .

Pentru a se reproduce , el transmite fiecărui descendent al său o enciclopedie în unic exemplar (un lot numit “aploid”) abţinut într-un mod foarte special : acesta ar fi o refacere , compusă prin reînnodarea cap la cap a unor părţi întregi de pagini recopiate , când moştenirea maternă , când moştenirea paternă , dar respectând întotdeauna ordinea paginaţiei (acesta este fenomenul “recombinării genetice”) . Lotul aploid furnizat de un mascul şi acela furnizat de o femelă se unesc pentru a reconstitui o nouă fiinţă diploidă . Estimăm la câteva milioane de numere de locus poliforme la un mamifer . Rezultă că recombinarea genetică produce un număr nelimitat de genotipuri , făcând din fiecare o fiinţă unică . Exceptând cazul gemenilor identici , un individ nu este şi nu va fi , din punct de vedere genetic , asemănător cu vreun alt membru al speciei sale .

Detailiem acum legăturile înrudirii genetice . Deoarece fiecare fiinţă nu transmite fcăruia dintre descendenţii săi decât jumătate din genele sale , moştenirea , evaluată în proporţie de gene identice împărţite între doi indivizi (1) , se diminuează la jumătate în valoare absolută la fiecare generaţie . Fiecare va împărţi deci jumătate din genele sale cu rudele directe (tata , mama , copii) , un sfert cu părinţii imediat mai îndepărtaţi (bunici , nepoţi ) o optime cu următorii (străbunicii , strănepoţii) etc .

În cazul colateralilor , moştenirea devine probabilă , deoarece un tată , de exemplu , poate să transmită aceeaşi genă sau două gene neomoloage la doi copii succesivi . Singurul care decide este hazardul . Evaluat totuşi în termeni statistici , coeficientul de moştenire se diminuează aproape la jumătate cu fiecare eveniment de transmitere . Calculăm atunci că fiecare va împărţi jumătate din genele sale cu fraţii şi surorile sale (având aceeaşi mamă şi tată ) , un sfert cu rudele imediat apropiate (fraţi şi surori vitrege , unchi , mătuşi ) , o optime cu verişori primari , etc .

2. Valoarea selectivă netă Aceste consideraţii asupra înrudirii genetice vor fi utilizate de către sociobiologie pentru a

înbunătăţii selecţia naturală dată de către geneticienii populaţiei . Cu acestea din urmă , adptarea darwineană avea să fulmineze în evidenţierea a trei categorii distincte şi ierarhizate :

-succesul reproductiv al fiecărui individ , egal cu numărul descendenţilor prveniţi în timpul vârstei adulte :

-valoarea selectivă a fiecărui genotip , egală cu succesul reproductiv mediu al indivizilor purtători ai acestui genotip ;

-valoarea selectivă a aleşilor , egală cu media geometrică a valorilor selective a genotipurilor unde acest ales este prezent .

Din această serie de etape logice decurge faptul că reproducţia diferenţială a indivizilor în împrejurări naturale modifică insensibil frecvenţa genelor în populaţie , proces elementar în transformarea speciilor .

Fără a deforma fundamental această schemă , sociobiologia imaginează că , în plus , animalele ar putea să intervină activ în succesul reproductiv al speciei lor : comportamentul lor permite să se arate rău intenţionat cu privire la unii şi altruism cu privre la alţii . Aceleaşi trăsături caracteristice vor fi reţinute prin selecţie naturală dacă ele beneficiază , per global , de aceiaşi indivizi împărţind determinările genetice de cele comportamentale , fiind vorba de aparenţele actorilor .

Desigur , animalele ignoră legile geneticii mendeleniene şi identitatea înfăţişării lor . Dar geneticienii nu au avut dreptate spunând că sociobiologia , defineşte aici “populaţia” ca pe o comunitate reproducătoare de indivizi având şanse aproximativ egale de a se întâlni şi de a procrea urmaşi . În aceste

203

populaţii reale , migraţiile sunt uneori lente , şi un animal are reale şanse să rămână în contact cu înfăţişările lui . În apropiere , la tinerii născuţi din aceeaşi trupă sau cuib , semnele olfactive sau morfologice servesc la marcarea individului . Va fi suficient ca indivizii să reacţioneze de o manieră diferită la stimuli , fără ca vreun act conştient să intervină pentru ca un comportament realizat la capătul calculului să favorizeze o aparenţă care merită epitetul de “altruism genetic” .

O astfel de trăsătură se propagă din generaţie în generaţie dacă bilanţul dintre “cheltuieli” şi “beneficii” , exprimat în probabilitatea genelor transmise este pozitiv . Această investiţie prinde forme de cheltuială de energie , de timp pierdut să săvârşească o acţiune . În toate cazurile , un individ va sacrifica un pic din speranţa sa de reproducţie (costul) în beneficiul alteia (profitul) . Fie “C” costul , “B” beneficiul şi “r” coeficientul de înrudire al indivizilor , HAMILTON va stabili că operaţia este pozitivă dacă :

Atunci când individul diminuează speranţa sa de reproducere direct cu un coeficient C , el sporeşte simultan transmiterea genelor sale pe cale colaterală cu un coeficent r.B. Rezultă că valoarea selectivă a unui genotip , cea calculată de geneticienii populaţiei , trebuie să fie crescută cu o valoare marginală , din ceea ce HAMILTON numea (valoarea selectivă netă).

Inconvenientul modelului este că “r” ia valori adesea aşa de slabe încât productivitatea unei caţiuni altruiste trebuie să fie extrem de ridicată pentru a fi rentabilă. Ţinând ca etalon de măsură ceea ce o fiinţă consacră pentru supravieţuirea sa , antajul aceleiaşi cheltuieli trebuie să fie de două ori mai ridicat într-un caz de altruis între fraţi şi surori , de patru ori dacă este vorba despre fraţi sau surori vitrege , de opt ori dacă este vorba despre veri primari , etc . Altruismul devine un lux rar, formula lui HAMILTON se reduce , în cea mai mare parte din cazuri , la acel enunţ trivial ca cea mai bună manieră de reproducere a genelor este de a vaghea la propria descendenţă . În efect , coeficientul de înrudire a unei fiinţe cu progenitura sa (1/2) nu este egal cu acela al părinţilor sau al fraţilor şi surorilor sale . Dar părinţii aparţinând unei alte generaţii , şi valoarea lor reproductivă (probabilitatea de procreare calculată la un moment dat) este mai slabă ca acea a fiinţei considerate . Când avem fraţi şi surori , ei nu sunt cunoscuţi decât prin legături corelate de apartenenţă (cum ar fi împărţirea aceluiaşi cuib) . În împrejurări naturale , această incertitudine este şi mai mare între o fiinţă şi colateralii săi care descind din aceeaşi familie . Regula lui HAMILTON PARE deci să se reducă la o vulgară teorie a comportamentului de înmulţire .

Există totuşi o excepţie remarcabilă de la această concluzie , asupra căreia HAMILTON a insistat : cazul himenopterelor sociale .

II. ALTRUISMUL HIMENOPTERELOR SOCIALEDacă himenopterele sunt o excepţie în etologie , în fapt remarcabilele lor societăţi de

femele , sunt de asemenea o excepţie în genetică . Ei posedă de fapt un mecanism de determinare a sexului singular , care bulversează teoriile de înrudire genetică .

1. Determinismul sexului Modalităţile individuale ale sexualităţii sunt extrem de diversificate în regnul animal .

Există specii hermafrodite , în care membrii sunt de ambele sexe , existând simultan în etape diferite ale existenţei .

Alte specii au sexe separate : în acest caz , achiziţia unei morfologii msculine sau feminine poate depinde de mediul înconjurător , de genele dispersate , sau de cromozomii particulari denumiţi “cromozomii sexuali” , ca la numeroase vertebrate , crustacee sau insecte

În acest din urmă caz , cromozomii sexuali joacă un rol esenţial într-un joc de loterie , doar hazardul determinând sexul viitorului embrion la fiecare concepţie . Cromozomii nesexuali sau “autogenetici” sunt deci în dublu exemplar în toate speciile diploide . Rezultă că , oricare ar fi modul de sexualitate al unei specii diploide , regulile de înrudire sunt invariabile : fiecare individ împarte jumătate din genele sale cu ascendenţii şi escendenţii săi direcţi .

Nu se va întâmpla la fel la himenoptere , care ascultă de o genetică “aplo-diploidă”: femelele sunt diploide , dar masculii sunt aploizi . Ouăle fecundate au un bagaj genetic diploid , având o mamă şi un tată . Celelalte , nu posedă decât genele aploide primite de la mama .

2. Apartenenţa genetică la himenoptere

204

Rezultă din sistemul unei mari diferenţe în transmiterea genelor , între liniile materne şi paterne În linie maternă , nimic nu se schimbă : o femelă cu doi părinţi , împarte jumătate din genele sale cu fiecare dintre ei . Va face la fel şi u copiii săi . De exemplu , recombinarea genetică atrage întotdeauna o probabilitate de 1/2 de transmitere a unei gene omoloage , la unui locus dat , la doi descendenţi diferiţi .

Linia paternă nu este decât o derivaţie temporară a acestui sistem . Masculul nu ese deci decât suportul temporar a unei combinaţii genotipice aploide , invariabile , determinată de naşterea sa şi ansmisibilă la toţi urmaşii săi .

Originalitatea sistemului este aceea că moştenirea genetică între doi indivizi de sexe diferite nu este reciprocă , din moment ce ei nu au acelaşi număr de cromozomi . Un mscul împarte toate genele sale cu fiica sa , care nu împarte decât jumătate din ale sale cu el . Un frate împarte jumătate din genele sale cu sora sa , care nu are decât o pătrime în comun cu el .

3. Sociobiologia himenopterelor Interpretarea sociobiologică a socialităţii himenopterelor rămâne în întregime sub

cnstatarea că o femelă împarte mai multe gene cu surorile ei decât cu proprii descendenţi . Dacă toate surorile ar naşte simultan , n-ar rezulta nimic particular .

Sociobiologia explică pe această bază punctul de vedere original care a determinat evoluţia socială a speciilor . Determinanta genetică a comportamentelor altruiste , transmisă pe linie colaterală prin surori , arată o transmitere biologică mai eficace decât cea transmisă pe linie directă . Rezultă aceste ciudate societăţi de femele în cre primul născut pierde toate capacităţile reproductive , consacrându-şi toate energiile în scopul apărării grupului , creşterii larvelor şi provizionării , aceşti “muncitori” fiind în serviciul surorilor lor .

Această reproducere prin surori poate dura câteva cicluri de existenţă . Societăţile himenopterelor sunt bine ilustrate de modelul lui HAMILTON . Mecanismul

aplo-diploid de determinare a sexelor explică de fapt trăsăturile cele mai remarcabile ale acestei grupe : convergenţa mai multor linii către socialitate ; existenţa castelor sterile ; limitarea comportamentului social la femele .

Deoarece există totuşi multe contraexemple la această teorie , sociobiologii sunt determinaţi să asocieze şi te ipoteze : independent de regula de înrudire , munca auxiliarilor produce, într-un mod sau altul , mai mulţi descendenţi într-un cadru cooperativ decât ar fi putut să obţină fiind izolaţi . Ca urmare , formula , C =r.B va fi reechilibrată , aceasta fiind problema general pusă de către sociobiologie în ansamblul speciilor animale .

Reţinem deci că “altruismul genetic” ar fi un cadru apropiat pentru studiul societăţilor himenopterelor , celelalte mecanisme fiind în mod sigur implicate în evoluţia lor .

BibliografieMichel , Venille - La sociobiologie

205

RAŢIONALITATEA SOCIALĂ – CA PROBLEMĂA SOCIOLOGIEI

Dincolo de diversificările doctrinar metodologice care le asigură identitatea epistemologică în ordine istorică, orientările şi curentele sociologice ce se aseamănă, între ele, prin efortul euristic de soluţionare a aceluiaşi univers problematic: spaţiul social global în calitatea sa de “matrice de generescenţă” a “condiţiei umane”.

Considerate preponderent entropic, preocupările tehnico-metodologice şi praxiologice au polarizat în raport cu descoperirea surselor de “raţionalitate” ale spaţiului social şi promovarea unor coordonate de evoluţie care să-I confere parametri de raţionalitate compatibili cu aşteptările individuale şi comunitare, specifice fiecărei etape de evoluţie a societăţii umane. Cum, însă, istoric vorbind, sociologia şi-a definit relativ recent obiectul epistemic, problema raţionalităţii sociale are vechi state de servicii în perimetrul reflexiei filosofice unde a fost abordată în manieră speculativă. Fie şi în acest mod, raţionalitatea, inclusiv raţionalitatea socială, a cumulat unele achiziţii conceptuale care nu pot fi ignorate, mai ales că unele se dovedesc benefice completării aspectelor socilogice ale raţionalităţii sociale.

Din această cauză nu ne dispensăm de aportul explicativ al “tipurilor” de raţionalitate acreditate deja, în literatura de specialitate.

Etimologic177, cuvântul raţiune provine de la “ratio”, participiul lui reor (a crede, a gândi) şi pare a fi semnificat, înaintea epocii clasice, mai ales calcul şi raport, sens cu care a circulat în Antichitate prin echivalentul grecesc “logos”, în scopul desemnării inteligibilităţii lumii. Ulterior, cu referire la metodologia cunoaşterii, termenul de raţionalitate s-a impus îndeosebi prin Rene Descartes care aşi rămas referenţial sub numele orientării care-I poartă numele: cartezianismul. În orizontul acestuia, pledoaria pentru “ideile clare şi distincte” a evoluat spre “aplicarea matematicii la datele experienţei” – ca principală caracteristică a raţionalismului modern care, prin Leibniz aspiră să ofere fundamente filosofice în scopul legitimării cunoaşterii matematice , ca singură posibilă în “raţionalizarea” întregii cunoaşteri umane.

O primă distincţie, care va marca “destinul epistemic” al raţionalităţii, a operat-o I. Kant între raţiunea teoretică al cărei potenţial explicativ vizează domeniul naturii , şi raţiunea practică, prin care are loc instituireaa umanului ca expresie a moralei libertăţii. Cunoaşterea analitică, expresie a etapei moderne a şriinţelor naturii, îsi datorează apariţia tot raţionalismului modern.

Încercând o sinteză între logosul grec şi raţionalismul modern, G.W.F. Hegel este întemeietorul categoriei de raţiune dialectică în lucrarea “Fenomenologia spiritului”, prin care raţiunea cumulează nu numai prerogativele inteligibilităţii, ci chiar pe acelea de construcţie a realului: “ceea ce este real, este şi raţional”. În acest sens, pe baza altor premise ontologice A. Comte a susţinut posibilitatea producerii de către om a raţionalităţii lumii în care trăieşte. Prin intermediul ştiinţei, omul poate cunoaşte aria de manifestare a raţionalităţii şi îi poate corija formele de manifestare prin reorganizarea societăţii pe principiile ştiinţei. Raţionalitatea, nu este o proprietate intrinsecă a naturii, gândirii sau societăţii, ci un rezultat al “proiecţiei intereselor noastre ca specie178, un atribut al prstaţiilor umane”.

Raţionalitatea “globală” şi cea “locală” (Husserl, Hartman) a permis clarificarea faptului că “raţionalitatea nu se redfuce la logicitatea sistemelor conceptuale ci implică şi considerabile valenţe axiologice”. Georg Klaus, încercând o definire cât mai puţin controversabilă a raţionalităţii, propune drept criteriu una din performanţele sistemului: atingerea şi menţinerea stabilităţii. Raţionalitate face, de fapt, trecerea “raţiunii” de la perspectiva eminamente teoretico-filosofică la cea sociologică. Referenţial, în ordine istorică, rămâne Max Weber care, plecând de la geneza şi structura acţiunii umane, a stabilit patru forme de manifestare a raţionalităţii:

177 Andre Lalande: Vocabulaire technique et critique de la philosophie, PUF, Paris, 1962178 Marga Andrei: Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj, 1991

206

a) zweckrational = raţional în raport cu un scop, prin care se înţelege utilizarea datelor impersonale ale mediului pentru atingerea unor scopuri personale (zweckrationales Handlen). În esenţă, aceasta vizează folosirea adecvată a mijloacelor. Aici intervine o raţionalitate “formală” care include calcularea mijloacelor pentru scopuri date, şi o raţionalitate “materială” prin care se înţelege definirea, ca atare, a scopurilor. Raţionalizarea acţiunii practice se realizează prin: “adecvarea mijloecelor în funcţie de consecinţele lor preliminate, asumarea normativă a unei valori în virtutea convingerii” (p.98). Aceasta defineşte aria de manifestare a “raţionalităţii instrumentale”;

b) wertrational = raţional în raport cu o valoare care poate fi: etică, estetică, religioasă etc. c) orientarea afectuală (A. Marga) a acţiunii sociale prin vibraţia afectivă, prin emoţii sau

sentimentele care motivează implicarea în spaţiul social;d) tradiţional = determinarea acţiunii sociale pe baza modelelor de comportament legitimat de

obişnuinţă.Spre deosebire de aceste patru feluri de determinare a acţiunii sociale din “Conceptele sociologice

de bază” (1921), “Knies şi problema raţionalităţii” (1903 -1906) Max Weber relevă o “bidimensionalitatea” a acţiunii umane:

1) zweckrationales (pline de scop) şi prin aceasta liberă (freis) înscrisă în “matricea normativă” a determinării sociale, ceea ce-i conferă raţionalitate.

2) în această perspectivă “iraţională” este nu acţiunea fără sens (Sinn), ci aceea care are alte semnificaţii decât cele asociate sensului însuşi.

O primă clasificare a tipurilor de raţionalitate o datorăm lui Giambattista Vico care a definit trei tipuri de raţiuni:

1) raţiunea divină – care operează practic prin revelaţie;2) raţiunea de stat – subordonată imperativului “pastrării neamului omenesc” şi cunoscută

îndeosebi de cei care guvernează;3) raţiunea naturală – care arată că “ceea ce este drept pentru toţi sau majoritatea oamenilor,

trebuie să constituie regula vieţii sociale…acesta fiind principiul “ştiinţei noi”179.Literatura de specialitate prezintă ca valoare de patrimoniu următoarele tipuri de raţionalitate:a) raţionalitatea în raport cu un scop care este percepută practic sub forma raţionalităţii

instrumentale şi a raţionalităţii strategice: se evaluează “prin eficienţă”;b) raţionalitatea comunicativă – se manifestă sub forma raţionalităţii axiologice;c) raţionalitatea autoexpresivă: o serie a raţionalitîţii comunicative şi se evalueauă prin

“criticabilitatea veracităţii operei” (Erwin Goffman);d) raţionalitatea conceptuală – defineşte procesul de creştere a gradului de concizie şi pertinenţă

semantică a conceptelor;e) raţionalitatea logică – vizează consistenţa logică;f) raţionalitatea epistemologică – se referă asupra optimului dintre empiric şi teoretic în spaţiul

cunoaşterii ştiinţifice şi al legitimării ştiinţifice a cunoaşterii, în general;g) raţionalitatea ontologică – are în vedere relevarea consistenţei interne a viziunii despre lume

asociate metodologiei de cercetare, precum şi compatibilitatea dintre aceasta şi exigenţele cunoaşterii stiinţifice;

h) raţionalitatea valorică - are în vedere nu numai definirea încărcăturii valorice a scopului, ci capacitatea indivizilor în atingerea efectivă a scopurilor. “Matematicienii şi logicienii excelează în raţionalitatea conceptuală, logică şi metodologică. Oamenii de ştiinţă se presupune că rămân credincioşi raţionalităţii metodologice, epistemologice şi ontologice. Tehnologii, managerii şi oamenii de acţiune accentuează mai curând raţionalitatea valorică şi practică. Cei mai mulţi dintre noi, însă, nu ţinem cu consecvenţă la una din celeşapte raţionalităţi şi puţini sunt cei care - dacă există – să preţuiască toate cele şapte; cei care fac acest lucru vor fi numiţi “raţionalişti totali”180; (Mario Bunge: Seven Desiderats for Rationality).

179 G. Vico: Op. cit., p. 465 180 Jurgen Habermas: Theorie und Praxis, Frankfurt am Main, Suhrkamp Verlag, 1974, p. 8-19

207

i) raţionalitatea integratoare – de competenţa filosofiei prin viziune, ea este, pe plan practic, legitimată metodologic în abordarea profilului organizatoric al societăţilor şi vizează structura unor programe de înfăptuit: economice, culturale, sociale etc.

În acest sens, cele mai valoroase contribuţii aparţin lui Jurgen Habermas care, încercând o retrospectivă critică şi novatoare asupra relaţiei dintre teorie şi praxis, a lansat ipoteza unei “teorii a societăţii în intenţie practică”… ca parte componentă a fazei moderne a filosofiei sociale. Insistând asupra finalităţii practice a ştiinţelor social-umaniste aflate sub riscul de a fi subordonate conjuncturilor politice, J. Habermas precizează: “În opera aristotelică politica este parte a filosofiei practice. Tradiţia ei durează până în zorii secolului al XIX-lea, abia prin istorism este definitiv stopată. Albia ei seacă cu cât curentul de viaţă filosofică este condus în canalele ştiinţelor particulare. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ştiinţele sociale nou constituite au separat apele dreptului public, pe de o parte, de politica clasică, pe de altă parte. Acest proces de dezlegare de corpusul filosofiei practice se încheie deocamdată cu stabilirea politicii după modelul unei ştiinţe experimentale moderne, care nu mai are comun cu acea veche politică ceva mai mult decât numele. Când o întâlnim pe aceasta din urmă, ea ne pare a fi de modă veche. Deja odată cu începutul epocii moderne I se contestă chiar dreptul în cadrele filosofiei: când Hobbes la mijlocul secolului alXVII-lea se ocupa de “the matter form and power of commonwealth” el nu mai face politică în felul lui Aristotel, ci “social philosophy”181.

Societatea modernă demonstrează faptul că în practica raporturilor sociale, motivate axiologic, pentru a evita riscul reducerii acestora la simple probleme “tehnice” este imperios necesară “o nouă concepţie asupra politicii”.

Filosofiei sociale a zilelor noastre I se replică faptul că “transpunerea teoriei în praxis stă, spre deosebire de o simplă aplicare tehnică a rezultatelor ştiinţifice, în faţa sarcinii de a pătrunde în conştiinţa şi simţirea cetăţenilor dispuşi la acţiune: soluţiile teoretice trebuie să se dovedească a fi, în situaţii concrete, soluţii necesare practic pentru satisfacerea trebuinţelor obiective, mai mult, ele trebuie să fie concepute în prealabil din acest orizont al celor ce acţionează”182.

În spaţiul social global, “acţiunea instrumental㔺i “acţiunea strategică” se artculează praxilogic pentru a forma “sistemul acţiunii raţionale în raport cu un scop” – sistem prin care J. Habermas defineşte “munca”183.

Ca proiecţie antropologică, la nivel instituţionalizat aal individului integrat solicitarilor comunitare, “munca” este una din formele de “luare în stăpânire a proceselor sociale”. Disociindu-se de “ingineria socială” generată de pozitivismul tehnocratic, J. Habermas pledează pentru o nouă “teorie a acţiunii sociale” bazată pe trei tipuri de acţiuni:

a) acţiunea instrumentală: orientată spre “interesul de stăpânire a obiectelor exterioare”;b) acţiunea comunicativă: legitimată de intersubiectivitatea vieţii sociale;

c) acţiunea emancipativă: operaţionalizează cunoştinţe critice.Dacă tipul a) serveşte în acest scop, de cunoştinţe analitic-experimentale, tipul b) face uz de

cunoştinţe istorico-hermeneutice; “emanciparea progresivă” este dimensiunea fundamentală a acţiunii sociale orientată de valorile reprezentative pentru transformările în curs care caracterizează societatea modernă.

Convins fiind că nu filosofia socială, ci sociologia ar putea fi în măsură să rezolve problema raţionalizării sociale, M. Crozier şi-a câştigat un loc distinct în istoria sociologiei prin maniera originală în care a studiat logica consensului în spaţiul social organizat. În concepţia sa “emanciparea” acţiunii sociale este posibilă prin “raţionalizarea progresivă a spaţiului social”, dar cel puţin pe moment, practicul este sensibil diferit de rigoarea teoretică a principiilor. Mai mult, teoria politică a societăţii moderne (oocidentale) deşi coerentă din punctul de vedere al logicii sale interne şi fondată pe o logică a consensului, îşi relevă în practică multe aspecte iraţionale.

Un exemplu tipic, propus de M Crozier pentru a demonstra “eşecul raţionalităţii sociale de tip american, îl constitiue “raţionalitatea pragmatică”potrivit căreia “adevărul”vieţii sociale trebuie

181 Jurgen Habermas: Op.cit.p.48182 Jurgen Habermas: Op.cit., p.78183 Jurgen Habermas: Technik und Wissenschaft als “Ideologie”, Frankfurt am Main, Suhrkamp, Verlag,

1969, p. 71208

“controlat” în funcţie de interesele nemijlocite ale actorilor implicaţi în acţiunea socială. Or, această condiţionare, specifică raţionalităţii sistemice (în special de tip funcţionalist), demonstrează o confuzie între ordinea socială şi legitimarea ideologică a ei: coerenţa argumentelor ideologice respectă prescripţiile premiselor teoretice şi mai puţin articularea reală a componentelor societăţii globale”.

Raţionalitatea socială poate fi realizată practic, dar prin alte mijloace decât cele exprimate în orizontull ideologiei. Viaţa reală confirmă o permanentă interferenţă între logica consensului şi logica dezordinii.

“În logica consensului, cu cât oamenii se întâlnesc mai mult, cu atât se “aranjează” mai bine între ei; fac compromisuri, învaţă să se înţeleagă unii pe alţii şi îşi reglementează astfel conflictele; în logica dezordinii, cu cât oamenii se întâlnesc mai mult, cu atât mai mult se detestă, emit pretenţii mai mari, protestează şi se supun”184. Competiţia efectivă dintre grupurile de interese reflectă existenţa unui “pluralism al realităţilor” care trebuie, ca atare, prezentată în teoria şi practica sociologică. Raţionalitatea sistemului se constituie prin echilibrul dinamic dintre raţionalităţi “limitate”.

În acest sens, sociologia este, la rândul ei, o teorie a raţionalităţii “imperfecte” sau “strategice”, nu “teorie abstractă a unei presupuse realităţi unitare”. Plecând de la această realitate, M Crozier îşi restrânge sfera consideraţiilor asupra organizaţiilor sociale a căror raţionalitate o prezintă ca “funcţie în sistemul puterii”.

Studierea organizaţiilor permite, astfel, o abordare şi a schimbării, problemă fie tratată confuz, fie ignorată de sociologia “raţionalităţii sociale clasice” preocupată cu precădere de conservarea structurilor în perimetrul “imperativelor funcţionale”. Totuşi, chiar şi transformarea radicală a structurilor sociale, pentru M Crozier nu reprezintă decăt “un proces de învăţare colectivă, care permite instituirea de noi construcţii ale acţiunii colective, care creează şi exprimă, la rândul lor, o nouă structură a câmpurilor sociale”185.

Dacă la nivel micro “pluralismul” raţionalităţii îşi găseşte o confirmare greu controversabilă, la nivel macrosocial, modelul dihotomic al raţionalităţii – a priori / a posteriori – propus de C.E. Lindblom, este considerat de M. Crozier complet artificial şi schematic, deoarece reduce complexitatea realităţii sociale la nişte abstracţiuni defective de realitate. Practica socială, în speţă cea organizatorică, operează nu cu aceste dimensiuni polare, ci cu un model “intermediar” care distribuie cu multă flexibilitate ponderea “controlurilor sociale” în funcţie de solicitările integrative ale mediului şi de natura sarcinii care motivează acţiunea socială. Printre alte ipoteze şi teorii ale raţionalităţii, de care M Crozier se disociază polemic, mai amintim:

a) modelul lui A. Hirschman potrivit căruia “oamenii şi decidenţii nu ştiu niciodată precis ceea ce vor” deoarece structura opţiunilor valorice nu poate fi congruentă cu structura dinamică a unei realităţi în permanentă transformare. De aceea ccea ce se recunoaşte a fi “scop al acţiunii” este, de cele mai multe ori, un rezultat al recompunerii, retroactive, a mai multor fragmente de obiective reformulate pe parcursul “experienţei”: scopurile se descoperă în cursul acţiunii, nu se pot predetermina teoretic, întrucât orice teoretizare reprezintă o tentativă de restrângere a complexităţii sociale la “capacitatea semantică” şi la “potenţialul explicativ” al conceptelor. Toate acestea relevă faptul că în societate acţionează o “mână ascunsă” alături de “mâna invizibilă” invocată de A. Smith.

b) ipoteza care stă la baza schiţei de model propus de March constă în definirea dezvoltării ca proces de diversificare permanentă a registrului scopurilor. Scopurile, fiind un rezultat al creaţiei individuale şi comunitare, se afirmă ca resurse de inovaţie socială. Raţionalitatea spaţiuluisocial ar consta, în această perspectivă, în lansarea oamenilor în cât mai multe şi mai diversificate experienţe pentru a le da posibilitatea să contribuie la lărgirea gamei de scopuri posibile;

c) modelul raţionalităţii limitate propus de H.Simon se bazează pe premisa că “omul nu este un animal care urmăreşte optimizarea, ci unul care caută satisfacţia”. În acest context, o “raţionalitate globală” este nu numai o utopie, ci şi chiar un fals deziderat: omul nu trebuie să-şi propună noi constrângeri, ci să caute să restrângă atât numărul de constrângeri minime, cât şi aria de manifestare a constrângerilor indispensabile dimensiunii organizaţionale a spaţiului social.

184 M.Crozier: Le M al American, Paris, Fayard, 1980, p.122 185 M.Crozier; E. Friedberg: L’Acteur et la Systeme. Les contraintes de l’actions colectives, Paris, Seuil,

1980, p.30209

Asigurarea confortului psihologic trebuie să primeze în spaţiul social, nu “imperativele” unei raţionalităţi impersonale şi supraindividuale.

Disociindu-se de unele aspecte ale modelelor rezumate anterior, M.Crozier le foloseşte novator integrându-le constructiv într-un model propriu numit model al raţionalităţii conflictale. Acest model se întemeiază pe premisa raţionalităţii deciziilor ca sursă primară de raţionalizare a spaţiului social. Astfel, prin deciziile sale, omul îşi singularizează locul său în ontologia socială în care se manifestă ca principal creator de ordine într-un domeniu eminamente entropic. Practica decizională a confirmat, deja, faptul că în orice decizie, secvenţa cea mai importantă o constituie”formularea problemei”; de aici decurge faptul că, în plan social, conţinutul raţionalităţii depinde în mare măsură de “calităţile personale ale decidenţilor”. Acest adevăr ne îndreptăţeşte să afirmăm că nu există o singură “raţionalitate”, ci “raţionalităţi multiple” specifice fiecărui actor şi fiecărei “microculturi” în care s-a format şi dezvoltat fiecare actor.

Cum “microculturile” din care provin “actorii” sunt diferite, sau chiar opuse, “raţionalităţile actorilor” antrenează următoarea situaţie dilematică: ori actorii iau decizii şi atunci “raţionalităţile lor” intră în conflict, ori evită luarea deciziilor şi generează riscul supravieţuirii organizaţiei. Restrângându-şi consideraţiile, în exclusivitate asupra organizaţiilor, M.Crozier susţine că raţionalităţile divergente, în practică, “negociază” aspectele care le diferenţiază pentru a ajunge la un “compromis” în formularea problemei. Acest “compromis” asigură echilibrul dinamic al segmentului organizat al spaţiului social.

În cadrul procesului de negociere se constituie “structurile care operează la intersecţia diferitelor jocuri ale deciziei. În cea mai mare parte, lupta raţionalităţilor se dă în definirea problemelor. Integrarea acestor raţionalităţi pare a se face mai degrabă prin schimbarea structurii, decât prin negociere deschisă”186. Raţionalitatea conflictuală se dovedeşte a fi, în ultimă instanţă un tip “intermediar” de raţionalitate între structura socială “standard” a societăţii globale şi raţionalităţile “locale” ale organizaţiilor.Caracteristica principală a tipului standard de structură socială constituie lupta permanentă dintre “grupurile strategice” şi “grupurile conservatoare”: dacă primele exploatează oportunităţile posibile inovării acţiunii sociale, cel187e din urmă sunt preocupate de menţinerea avantajelor ce decurg din oportunităţile de care dispun, deja. “Raţionalitatea conflictuală” se constituie prin competiţia “exponenţilor” acestor categorii de “grupuri”, având ca scop integrarea în “tipul” standard de structură; schimbarea structurii, la M. Crozier are sensul de schimbare a elitei organizaţionale.

Studiind “visul raţionalităţii americane”187, pe care o consideră un “standard al democraţiei”, ajunge la concluzia că raţionalitatea defineşte, în esenţă, un proces neîntrerupt de a dobândi “mereu mai multă organizare”; organizarea nefiind incompatibilă cu democraţia întrucât democraţia nu se poate dispensa de ideea unei autorităţi care polarizează în raport cu sine celelalte segmente ale spaţiului social. Faptul că “dezordinea” socială din societatea americană a torpilat sistematic orice proiect de “raţionalizare globală” a spaţiului social, demonstrează că “autoritatea” şi “democraţia” pot exista infirmând ipoteza posibilităţii de realizare a unei “raţionalităţi absolute” de tip sistematic.

Caracteristica principală a societăţilor moderne o constituie faptul că între ele “nu există raţionalitate absolută, ci numai raţionalităţi parţiale, contingente, legate de circumstanţe.”188

Statutul actual al organizării democratice a spaţiului social relevă faptul că raţionalitatea socială, în prezent, este dublu condiţionată:

a) condiţia necesară o reprezintă democraţia, iarb) condiţia suficientă este asigurată de autoritate.Cât priveşte dimensiunea praxiologică a acestei “raţionalităţi moderne”, ea dovedeşte un

izomorfism între palierele micro şi macro ale socialului: la ambele niveluri se stabilesc raporturi formale între un “grup supraorganizaţional” şi “masa organizaţiei”. Grupul supraorganizaţional (indiferent ca este Statul, grupul strategic sau cel conservator) cumulează prerogativele iniţierii şi stapânirii “regulilor jocului organizaţional”.

186 M.Crozier: Op.cit.,p.316 1

187 M.Crozier: Le M al American, Paris, Fayard, 1980, p. 122188 M.Crozier: Op.cit.,p.73

210

Raţionalitatea socială se dovedeşte a fi, în ultimă instanţă, o raţionalizare a “jocurilor” organizaţionale ce se desfăşoară la nivelul tuturor organizaţiilor din spaţiul social. Întrucât “fiecare organizaţie îşi are reguli proprii” pentru “jocul” organizaţional care o particularizează în societatea globală, “negocierea” între raţionalităţile fiecăreia este un proces fundamental pentru sensul evoluţiei sociale. Obiectul de studiu este tocmai conţinutul acestui proces, şi nu rezultatul acestui proces, deoarece sociologul nu este un simplu “grefier” al societăţii, ci un participant activ la corijarea traseelor de patologie socială ale societăţii moderne în care “birocratizarea” structurilor “reprezintă un rău necesar”. Problema este nu aceea a eliminării totale a “birocraţiei” ci a reducerii acesteia la un minimum necesar care face posibilă organizarea eficientă a comunităţilor sociale şi a grupurilor de interese existente în societatea umană în prezent.

Suspectată de obedienţă faţă de puterea instituţională , datorită pledoariei pentru “ordine” şi “integrare”, sociologia sistematică, ataşată principal unei ipotetice “raţionalităţi absolute”, a fost supusă unei virulente polemici din partea adversarilor “sistemismului”. Aceştia au inaugurat o orientare care nu are încă, o platformă doctrinară. Cunoscută deja, sub numele de “criticism”, această orientare este, uneori, considerată ca sursă de inovare metodologică şi de iniţiere a procesului schimbării de paradigmă pentru viitorul sociologiei ca ştiinţă.

O soluţie de mediere între “sistemism” şi “criticism” a fost inserată în circuitul ştiinţific de către E.Dahlstrom, care pleacă de la premisa că “o societate raţională trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, pornind de la faptul că, totdeauna, controlul sistemului (elitei) este responsabil faţă de periferie (nonelita), că oamenii participă democratic în sistem şi că alocarea valorilor satisface nevoile oamenilor”189. Inspirată din analogia dintre planificare şi raţionalitatea socială, concepţia lui E. Dahlstrom se vrea o formă de protest faţă de instrumentalizarea socilogiei din doctrinele sistemice. Modelul raţionalităţii aferent acestora se bazează pe premisa stabilirii nevoilor oamenilor de la “neutru” unde se fixează scopurile acţiunii sociale, ştiinţelor sociale, implicit sociologiei, revenindu-le identificarea mijloacelor operative de realizare efectivă a scopurilor.

Domeniul de impliacre pentru ştiinţele sociale l-ar constitui, astfel, raţionalizarea instrumentală. Această raţionalizare instrumentală a contribuit, însă, la “sectorizarea” raţionalităţii spaţiului social global, antrenând o amplificare a procentului de iraţionalitate inerent societăţii moderne. De aceea, pentru viitor, este preferabil să fie orientat efortul de investigare al ştiinţelor sociale către raţionalitatea substanţială.

În particular, sociologia trebuie să cumuleze în mod legitim, prerogativele formulării scopurilor sociale colective prin definirea clară a raţionalităţii nevoilor care

se reflectă în scopurile propuse. Pentru a se ridica la înălţimea acestor exigenţe, este imperios necesară o nouă abordare a raţionalităţii, care să surmonteze atât limitele

medelului tehnologico-birocratic, cât şi modelul liberal autonom. Această nouă abordare se impune datorită faptului că cele două modele amintite anterior

reprezintă două extreme: primul centralizează până la monopolizarecunoaşterea socială, cel din urmă dispersează procesele dezarticulând acţiunea socială care devine, astfel, ineficientă.

Această nouă concepţie asupraraţionalităţii sociale propusă de E. Dahlstrom este cunoscută sub numele de model al acţiunii democratice. Întrucât acest model este inspirat din social-democraţia ţărilor scandinave (şi tocmai de aceea “pigmentat” ideologic), conţinutul său nu este lipsit de unele accente politologice sau chiar de politică curentă. Semnalându-le, o facem în primul rând pentru a ne afirma deschis intenţia de a reţine în exclusivitate aspectele sociologice ale acestui model.

Rezumativ, modelul acţiunii democratice articulează următoarele niveluri de analiză:a) cunoaşterea socială prin “explorarea practică” a întregului univers problematic al vieţii sociale;b) elevarea nivelului de înţelegere al “maselor” prin plasarea lor în contexte participative care să le

mărească posibilitatea de cunoaştere a proceselor care definesc societatea modernă; c) legitimarea acţiunii sociale numai prin întemeierea deciziilor pe baza rezultatelor cercetării

ştiinţifice a spaţiului social global;

189 E. Dahlstrom: Developmental Direction and Societal Rationality. The Organization of Social Knowledge Creation, in “Acta sociologica” vol. 19, nr.1, 1976, p.8

211

d) colaborarea organelor legislative cu instanţele specializate în cercetarea ştiinţifică a fenomenalităţii socialeîn scopul organizării “cercetării-acţiune” care poate înlocui practica decizională actualăîn care cei ce iau decizii sunt, de cele mai multe ori, foarte departe de “pulsul” real al problemelor pe care încearcă să le rezolve;

e) trecerea ştiinţelor sociale de la faza de “justificare” a realităţii sociale, sau de înregistrare pasivă a datelor de tip “sociografic” la o fază “criticistă”, prin promovarea unor puncte de vedere rezolutive în raport cu problemele studiate;

f) renunţarea la prejudecata conform căreia numai “elitele” ar putea să rezolve eficient şi competent problemele de fond ale societăţii şi antrenarea tuturor “actorilor” în toate etapele “cunoaşterii sociale” a problemelor, respectiv în stabilirea strategiilor de acţiune rezolutivă. “Teza că poporul este forţa creatoare a istoriei poate să devină adevărată şi în aria producerii cunoaşterii sociale, şi aceasta poate fi semnificaţia centrală a modelului acţiunii democratice”190.

Prin “cunoaştere socială” E. Dahlstrom defineşte procesul de înţelegere a genezei socialului şi a sensului evoluţiei societăţii umane, aspecte prin care “elitele” au

organizat spaţiul social din punctul de vedere al intereselor de grup. O adevărată “democratizare” a spaţiului social comportă nu numai o lărgire progresivă a ariei de “cuprindere” a elitelor, ci şi un acces al tuturor membrilor la “cunoaşterea socială”,

respectiv o aducere a “voinţei colective” a maselor în spaţiul deciziei. Cum decizia eficientă presupune cunoaşterea temeinică a tuturor aspectelor în numele cărora se

exercită, “cunoaşterea socială” este considerată de E. Dahlstrom ca parte componentă a “democratizîrii” progresive prin lărgirea ariei de cuprindere a cunoaşterii atât a

“produselor” cunoaşterii sociale, cât şi a “procesului” de cunoaştere. Logica socialului apare, în această perspectivă, ca o logică a acţiunii şi participării democratice a

oamenilor la stabilirea scopurilor colective pe baza evaluării nevoilor lor individuale.În acest context, raţionalitatea socială defineşte tocmai procesul de “autocunoaştere şi

autodezvoltare a colectivităţilor umane” dezvăluindu-se a fi o parte a mişcării istorice reale, nu o “schemă” sau un “model” abstract menit a “ordona” o realitate haotică şi aflată sub zodia spontanului.

În prezent, ca rezultat al diviziunii sociale a muncii, societatea prezintă o diviziune structurală instituţionalizată la nivelul unei “fragmentări instituţionale” corespunzătoare. Refacerea unităţii organice a spaţiului social este sarcina “socilogiei militante” care trebuie să imprime “militantism” eficient tuturor ştiinţelor sociale în scopul reducerii conflictelor de interese pe care le generează actuala “fărâmiţare instituţională”.

Reconstrucţia raţionalităţii sociale, fiind o necesitate obiectivă pentru practica socială nemijlocită, nu poate începe decât cu proiectarea unor programe socio-culturale compatibile cu tendinţele de fond ale mişcării istorice ireversibile. Raţionalitatea socială nu este, deci, un rezultat al acţiunii exogene, ci defineşte procesul însuşi de articulare endogenă a vectorilor de acţiune ai tuturor “actorilor” grpaţi în structurile sociale legitimate instituţional.

Reproşând tuturor tentativelor de definire a “raţionalităţii sociale”, cunoscute până acum, fie parţialitatea, fie inconsistenţa premiselor, J. Elster se disociază critic de orice analogie a raţionalităţii sociale cu alte tipuri de raţionalitate. În particular, cu modelul organicist, integrat în demersul sociologic de către raţionalitatea funcţională, J.Elster polemizează deschis pentru a-şi contura mai precis originalitatea punctului său de vedere. Astfel, dacă sociologia funcţionalistă, plecând de la preluarea mecanică a raţionalităţii “perfecte” existente în spaţiul biologic, a ajuns la postularea aceleiaşi raţionalităţi în spaţiul social, realitatea rartă că “nu există nici un mecanism social corespunzător selecţiei naturale care ne-ar permite să inferăm că funcţiile latente ale unei structuri menţin în mod tipic structura prin relaţii de feed-back”191.

190 E. Dahlstrom: Op.cit., p. 21191 J.Elster: Ulysses and the Sirens, Studies rationality and irrationality, Cambridge, Paris, Cambridge

Univ. Press, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, 1979, p.2212

Această diferenţă devine evidentă dacă analizăm “mediul înconjurător”: în cazul organismelor biologice mediul este considerat constant, spre deosebire de cel specific omului care nu poate fi constant deoarece este în permanenţă modificat sub impactul acţiunii generate de interesele sale individuale şi comunitare, instituţionalizate sau nu.

Raţionalitatea biologică defineşte creşterea performanţelor indivizilor, sau a speciilor întregi, în adaptarea la un mediu considerat constant (biotopul); de aceea ea este o raţionalitate “parametrică”. Acest tip de raţionalitate este “locală”, nu globală.

Raţionalitatea socială, având ca obiectiv o creştere globală a performanţelor şi desfăşurându-se într-un mediu dinamic nu mai poate fi perfectă; ea este, inevitabil, imperfectă. Ea ar putea deveni “perfectă” în situaţia în care oamenii ar dispune în mod egal de toată informaţia de care dispune sistemul social şi ar acţiona pe baza unor principii şi metodologii împărtăşite şi acceptate de toţi actorii.

O astfel de “situaţie acţională” s-ar putea crea numai prin centralizarea şi distribuirea egală a informaţiei disponibile la nivelul tuturor actorilor. Or, acest lucru este posibil numai în comunităţile tradiţionale şi cele mai restrănse numeric şi structural. Societăţilor moderne le este caracteristică “raţionalitatea imperfectă” potrivit căreia actorii şi structurile sunt părţi componente ale mediului social aflat într-un echilibru dinamic.

Urmărind o “maximizare globală” şi pe termen lung a performanţelor, ea se dovedeşte a fi o raţionalitate strategică a cărei teorie urmează a fi elaborată cu aportul conjugat al sociologieişi al celorlalte ştiinţe social-umaniste. Cu titlul de contribuţie personală la această “teorie a raţionalităţii strategice”, J. Elster lansează în circuitul specific două concepte: cel de “autoobligaţie” şi cel de “automanipulare”. Autoobligaţia reprezintă o cale privilegiată de a rezolva problema slăbiciunii voinţei; ea este tehnica principală pentru realizarea raţionalităţii (imperfecte) prin mijloace indirecte192.

Premisa de la care pleacă J. Elster este următoarea: o acţiune socială, proiectată raţional la nivel global, nu poate fi urmată numai de raţiunea individuală deoarece interesul epistemic este numai una din componentele motivaţiei participării actorilor. O creştere a performanţelor participării “performante” implică şi aportul voinţei, sentimentelor şi credinţelor care fortifică energetic participarea individuală şi colectivă la acţiune. Cum prezenţa factorilor afectvi ridică riscul manipulării “maselor”, pentru atenuarea acestui risc este necesară “automanipularea” ca principală pârghie de depăşire a impedimentului amintit.

Un alt segment al raţionalizării imperfecte îl constituie, în concepţia lui J. Elster, utilizarea unor “strategii stereotipe” de acţiune. De ce sunt ele necesare?

Pentru că, în mod practic actorii aleg căi optime de acţiune între mai multe alternative posibile, iar timpul afectat acestor alegeri ridică costurile globale ale acţiunii, reducându-I gradul de competitivitate.

Recurgerea la o “credinţă (iraţională) într-o valoare determinată” cu rol de arhetip scurtează timpul alegerilor, “raţionalizează” acţiunea prin articularea mutuală a aşteptărilor actorilor, dar conferă raţionalităţii un caracter imperfect. Totuşi, pe moment, această raţionalitate imperfectă reprezintă maximul posibil care poate fi obţinut în eforturile omului de a-şi construi un mediu social şi uman în condiţii mai bune pentru dezvoltarea plenară a personalităţii sale. O caracterizare deplină a ceea ce înseamnă să fii uman ar trebui să includă cel puţin trei trăsături: omul poate fi raţional în sensul sacrificării deliberate a gratificaţiei prezente pentrucea viitoare; el nu este deseori raţional, ci manifestă mai curând slăbiciunea voinţei. Chiar atunci când nu este raţional, ştie aceasta şi se poate autoobliga să se apere împotriva iraţionalităţii. Această raţionalitate de grad secund sau raţionalitate imperfectă ţine cont atât de raţiune, cât şi de pasiune. Ceea ce se pierde, poate, este sensul aventurii 193. În acest context, ceea ce se dorea a fi o teorie globală, se relevă a fi, mai degrabă. O “tehnică de ghidare şi evaluare a acţiunii marcate de inconsistenţă în timp a preferinţelor”.

Ca pledoarie pentru integrarea subiectivităţii umane în realitatea proteică a lumii moderne, tehnica raţionalităţii imperfecte constituie un element deloc neglijabil în resurecţia problematicii raţionalităţii sociale ca obiect al reflexiei calificate şi al practicii novatoare caracteristice “experţilor” în ştiinţele social-umaniste contemporane.

“Rezistenţa epistemologică” pe care o manifestă raţionalitatea socială este, în esenţă, trăsătura definitorie a realităţii sociale: un echilibru dinamic ca garanţie a continuării procesului dezvoltării.

192 J.Elster: Op.cit., p.39193 J.Elster: Op.cit., p.111

213

BIBLIOGRAFIE

1. G.w.f.Hegel: Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Filosofia naturii,Ed. Academiei, Bucureşti, 1971;2. Jonthan Benett: Rationalitet Versuch einer Analyse,Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1967;3. E.Burke: Reflections on the Revolution in France, George Bell & Sons London, 1893;4. Friederich H. Tenbruch: Zur KritiK der plamenden Vernuft,Karl Alber, Frieburg-Munchen,1972;5. Claus Offe: Strukturprobleme des kapitalistichen Staates, Suhrkamp, Frankfurt am Main,1973;6. Kurgen Habermas: Cunoaştere şi comunicare (trad.), Bucureşti, 1983;7. Michel Foucault: Surveiller et ounir. Naissance de la prison, Gallimard, Paris,1975;8. Andre Lalande: Vocabulaire technique et critique de la philosophie, PUF, Paris, 1962;9. Rene Descartes: Discurs asupra metodei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957;10. Oswald Schwemmer: Uber Natur Philosophische Beitrage zum Naturverstandnis, Vittorio Hlostermann, Frankfurt am Main, 1987;11. Georg Klaus: Rationalitat. Integration, Informntion Wilhelm Fink Verlag, 1974;12. Gianbattista Vico: Principiile unei ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor, Editura Univers, Bucureşti, 1972;13. I. Kant: Critica naţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1972;14. H. Lenk: Pragmatische Vernuft, Reclam Stuttgart, 1979;15. E.W. Orth: Diltey und die Philosophie der Gegenwart, Verlag Karl Albert, Frieburg, Munchen, 1986;16. Jurgen Habermas: Die neue Unubersuchtlichkeit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1985;17. Charles Jenks: Die Sprache der Postmodern Architektur, Stuttgart,1980;18. J.F. Lyotard: La condition postmodern. Rapport sur le savoir, Munuit, Paris, 1979;19. N. Luhman: Soziologische Aufklarung, Westdeutcher Verlag, Opladen, 1972;20. Jurgen Habermas: Theorie und Praxis, Frankfurt am Main, Suhrkamp Verlag, 1974;21. Jurgen Habermas: Technik und Wissenschaft als “Ideologie”, Frankfurt am Main, Suhrkamp, Verlag, 1969;22. E. Dahlstrom: Developmental Direction and Societal Rationality. The Organization of Social Knowledge Creation, in “Acta sociologica” vol. 19, nr.1, 1976;23. J.Elster: Ulysses and the Sirens, Studies rationality and irrationality, Cambridge, Paris, Cambridge Univ. Press, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, 1979;24. M.Crozier: Le M al American, Paris, Fayard, 1980;25. M.Crozier; E. Friedberg: L’Acteur et la Systeme. Les contraintes de l’actions colectives, Paris, Seuil,1980.

214

Studiu de autor

RAŢIONALITATEA SOCIALĂ

Sesizarea ordinii , a unei raţiuni în desfăşurarea aparent haotică a evenimentelor lumii urcă în urmă până în zorii gândirii ştiinţifice şi filosofice. Etimologic , raţionalitate nu înseamnă altceva decât a fi în conformitate cu raţiunea , trecut prin confruntare cu criteriile ei , deci prin raţionalizare . Lumea fiind guvernată de o raţiune atemporală , raţionalizarea afectează doar activităţile umane , o parte a lor .

Se pune problema raţionalităţii cunoştinţelor acţiunilor şi obiectivărilor lor . În ce constă raţionalitatea acestora ? Există mai multe posibilităţi de dezlegare :

-descriptivă - constă în a stabili ceea ce înţelege o comunitate de dimensiuni oarecare prin raţionalitate ;

-normativă - constă în a prelua şi generaliza un concept al raţionalităţii dintr-un domeniu amintit pentru toate domeniile ;

-deductivă - constă în derivarea unei determinări a raţionalităţii dintr-o propoziţie mai generală . Toate aceste posibilităţi prezintă dezavantajul că lasă porţile deschise pentru un anumit

convenţionalism în ceea ce priveşte determinarea raţionalităţii şi o dată cu el , pentru un anumit arbitrar . Avantajul e că putem determina ce e raţionalitatea prin reconstucţia presupoziţiilor pe care le angajăm atunci când întreprindem ceva raţional .

În concepţia tradiţională se vorbea mai mult de raţiune considerându-se că raţiunea este dată în lume , omul urmând doar să-şi plieze mintea şi acţiunile la cerinţele ei . Lucreţiu şi Cicero au echivalat termenul cu grecescul logos . Înainte de a însemna şi facultate umană de a forma cuvinte şi de a comunica asupra realităţii , logos însemna cunoaşterea numărului care defineşte ceva şi indică dacă este ceea ce este . Ulterior I s-a adăugat termenul nous care se referă la capacitatea umană de a sesiza logos-ul lumii , care este considerată mai presus de toate inteligibilă .

În epoca modernă filosofia şi-a deplasat interesul dinspre inteligibilitatea lumii spre raţionalitatea metodei de cunoaştere .

Descartes arată : “Bunul simţ este lucrul cel mai drept împărţit din lume , căci fiecare crede că îl are în aşa măsură încât cei care , în orice altă privinţă sunt cel mai greu de mulţumit , nu obişnuiesc să-şi dorească mai mult decât au . Bunul simţ sau raţiunea este egală la toţi oamenii ; şi astfel diversitatea vederilor noastre nu provine din aceea că unii au mai multă raţiune decât alţii , ci numai din aceea că ne conduce gândurile pe căi diferite , şi nu avem în vedere aceleaşi lucruri . Căci nu e de ajuns să avem mintea sănătoasă ; principalul e să o folosim bine .

Kant vorbeşte de o raţiune teoretică , care se referă la domeniul naturii , şi e o raţiune practică, care se referă la domeniul moralei , constituit de acţiunile umane bazate pe libertate .

Locke spunea : “Cuvântul raţiune are diverse semnificaţii . Raţiunea reprezintă pentru mine o facultate a omului , acea facultate prin care se presupune că omul se deosebeşte de animale , şi prin care este evident că el le întrece mult . “

Filosofia lui Hegel pleacă de la propoziţia generală conform căreia tot ce este e străbătut de raţiune iar universul în evoluţia sa prezintă un “proces de formare a spiritului” . Formarea spiritului serealizează în 3 medii - interacţiunea limbă şi ncă - fiecae cu o dialectică specifică , ireductibilă la vreuna din celelalte două .

Nu se poate înţelege fenomenul raţionalizării fără a cerceta procesul istoric al modernizării . Lumea premodernă a identificat o ratio în desfăşurarea aparent aleatoare a fenomenelor , dar abia lumea modernă a făcut din raţionalizare un obiectiv şi un criteriu de ativitate . Lumea modernă a desfăşurat proiectul temerar şi grandios de a emancipa umanitatea de ignoranţă , penurie , trudă şi asuprire prin dezvoltarea cunoaşterii , tehnicii , libertăţilor , pe scurt , prin promovarea de soluţii raţionale . Raţionalizarea , în slujba acestui proiect , este esenţa profundă a modernizării . Multă vreme s-a considerat c singurul domeniu susceptibil de raţionalizare era conduita umană . Astăzi , raţionalizarea are loc pe toată suprafaţa activităţii umane , de la muncă , trecând prin interacţiunile sociale , la acceptarea teoriilor , a cunoştinţelor în general . Problema raţionalizării este intimă viziunii şi construcţiei lumii

215

moderne . De aceea trebuie elucidat: ce înseamnă a fi modern , în ce constă modernizarea ca proiect şi proces istoric?

Termenul de modern a rămas afectat de o anumită imprecizie , nu pentru că s-ar referi la o realitate vagă , nedelimitabilă , ci pentru că se referă la o realitate complexă , mişcătoare . În sec. al X-lea , prin modern s-a înţeles ceea ce sugerează şi astăzi latinescul modernus - recent , nou , adecvat condiţiilor prezentului . Se consideră că lumea modernă s-a format din sec. al XVI-lea încoace (Renaşterea fiind începutul ei ). Pentru trecerea de la modern la postmodern , identificarea cronologică nu este suficientă.Prin ştiinţa modernă se înţelege ştiinţa constituită în jurul lui 1600 de Galilei , Gilber , Bacon , caracterizată de căutarea legilor naturii în cadrul experimentului .

Prin istoria modernă se înţelege istoria ulterioară căderii Constantinopolului (1453) , când burghezia înregistrează ascensiunea continuă către dobândirea puterii economice , politice , culturale .

Prin arta modernă se înţelege romantismul , apărut ca reacţie la clasicism , ai cărui reprezentanţi sunt : Manet , Picasso , Renoir .

Literatura modernă e plasată în posteritatea imediată a clasicismului , şi caracterizată prin intelectualizarea progresivă a procesului artistic (devenit problemă , experiment , proiect) şi criza operei ca structură , polisemia operei .

Arhitectura modernă începe în sec. XIX , dar se conturează pe deplin în preajma lui 1900 , şi se caracterizează prin folosirea unor materiale - fier , sticlă , a unei noi tehnologii din prefabricate .

Rousseau caracteriza modernul prin umanitarism , toleranţă , raţionalism, în opoziţie cu tradiţionalismul , care înseamnă autoritarism , prejudecată , coerciţie.

Hegel , care începe propriu-zis reflecţia filosofică asupra modernului , considera că lumea modernă se întemeiază pe “principiul subiectivităţii” pe care îl echivalează cu “libertatea “ şi-l specifică n recunoaşterea dreptului la critică pentru fiecare individ , validarea individualităţii , autonomia acţiunii . Principiul subiectivităţii se activează în :

-ştiinţa modernă care “desfarmecă” natura din momentul în care vede în ea doar un sistem de legi ;

-morala care se întemeiază pe recunoaşterea libertăţii subiective a indivizilor ;-arta modernă arta în care forma şi onţinutul sunt determinate de “intensitatea absolută” .

Hegel a observat că subiectivitatea poate susţine modernul , dar nu-l poate stabiliza durabil . Ca antidot Hegel ne propune ideea unei raţionalităţi comunicative , formată în mediul intersubiectivităţii . Hegel evidenţiază astfel importanţa societăţii civile ca realitate socială caracterizată de circulaţia mărfurilor , ca moment necesar pentru emanciparea individului .

Nitzsche spune că lumea modernă , caracterizată de promovarea “principiului subiectivităţii” , favorizează o reprezentare a raţionalităţii ce duce la înlocuirea diverselor forme de asuprire cu dominaţia tiranică a unei “voinţe de putere” false şi nihiliste . Declin familiei , promovarea ca “dreptate” a pretenţiilor ascunse ale unei pervertite “voinţe de putere” , înaintarea continuă spre putere a stărilor de jos şi mijlocii , ignorarea individului , totul duce la o înfricoşătoare nimicire . În lumea modernă , omul ajunge să acţioneze doar “informat” , el reacţionează doar la stimulente , spontaneitatea lui este slăbită profund . “Totul este ştiinţă.”

Max Weber a caracterizat societatea modernă printr-o raţionalitate ce afectează toate domeniile vieţii sociale . Indiciile raţionalizării sunt următoarele :

-în plan economic : economie bazată pe “întreprinderea capitalistă” -în plan politico-administrativ : organizare având ca nucleu statul bazat pe un sistem de impozite

centralizat şi permynentizat , care dispune de forţă militară , care monopolizează aplicarea dreptului şi aplicarea legitimă a forţei

-în plan cultural : “ştiinţa modernă , constând în cunoştinţe empirice , având capacitatea de prognoză , care sprijină stăpânirea instrumentală a evenimentelor empirice . Dacă se poate spune la un mod general că raţionalitatea înseamnă fie stăpânirea diversităţii empirice , prin concepte de diferite grade de generalitate , fie atingerea unui scop prin calcularea mijloacelor adecvate , atunci se poate admite că în societatea modernă , al doilea sens a devenit caracteristic.

M. Weber distinge :

216

-”acţiunea raţională în raport cu un scop “ (e acţiunea celui care cântăreşte atât mijloacele faţă de scopuri , cât şi scopurile faţă de consecinţe , ca şi diferitele scopuri posibile , unul în raport cu altul) ;

-”acţiunea raţională în raport cu o valoare” (e acţiunea celui care acţionează în serviciul convingerii sale , fără a lua în considerare urmările previzibile ale acesteia) .

Se poate spune că societăţii moderne îi este caracteristică tendinţa extinderii , “raţionalităţii în raport cu un scop” , pe seama “raţionalităţii în raport cu o valoare” .

E vorba de două tipuri de raţionalitate deci , ambele conţinute în chiar “modernul cultural” . O raţionalitate în raport cu un scop , de natură analitică , având drept criteriu ultim eficienţa stăpânirii obiectelor şi o raţionalitate social-practică , având drept criteriu ultim mutualitatea în interacţiunile sociale .

Pentru Comte şi Marx , oamenii nu sunt doar fiinţe capabile să cunoască raţionalitatea realului ci fiinţe puse în situaţia de a produce . Iniţiatorul pozitivismului a căutat o lege pentru consensul social şi a susţinut că epoca filosofiei este revolută . Doar ştiinţa poate oferi astfel de baze în reorganizarea societăţii . Marx pleacă de la abordarea hegeliană : dacă într-un întreg nu fiecare element este în acord cu “raţiunea”, atunci acel întreg este lipsit de “adevăr” şi va fi distrus . Ori , arată autorul Manuscriselor economico-filosofice , există cel puţin un astfel de element ce nu concordă cu “raţiunea “ - “înstrăinarea muncitorului”. În mod cert , conchide el , raţiunea nu e ceva dat de la început pe plan istoric , ci ceva cucerit prin activitatea umană . Marx admite că modul de producţie capitalist a reprezentat un progres incontestabil pe planul istoriei în direcţia valorificării resurselor naturale , creşterii randamentului activităţii umane . Dar aceasta nu a fost condiţia suficientă pentru a înlătura “înstrăinarea muncitorului”. Cu Comte a fost inaugurată cercetarea raţionalităţii care a dus la complete conrtoverse specifice timpului nostru .

Unele concepţii înţeleg prin raţionalitate un atribut ce se acordă lumii socio-cosmice în sine . Se poate obiecta însă că raţionalitatea nu este un atribut al lucrurilor ca atare . Unii filosofi dezvoltă teza după care natura este în sine raţională încât , ca oameni , am realiza un mod de viaţă raţional punându-se în acord cu ea . Pe de altă parte raţionalitatea sau iraţionalitatea naturii este o proiecţie a intereselor noastre ca specie . Se spune de exemplu că e raţional că în natură anumiţi dăunători să fie folosiţi ca hrană pentru alţii . Ce se gândeşte însă când se susţine acest lucru ? Că este util pentru noi să fie aşa . Natura deci nu e identică cu raţiunea ; ea e străbătută de legi , dar raţionalitatea ei este conferită de noi în lumina angajărilor noastre .

Prin urmare putem spune că raţionalitatea este un atribut al prestaţiilor umane ; vorbim de raţionalitate în cazul cunoştinţelor şi acţiunilor precum şi al obiectivărilor lor (sisteme de cunoştinţe , sisteme sociale) . Întrucât cunoaşterea începe cu problemele care se pun sub forma propoziţiilor interogative , continuă cu formularea de ipoteze explicative , stabilirea faptelor , deci cu propoziţii cognitive , înaintează cu evaluări în forma propoziţiilor axiologice şi se încheie cu recomandări de acţiune în forma propoziţiilor deontice , problema raţionalităţii se pune în cazul fiecăreia dintre aceste propoziţii , după cum se pune în cazul tuturor comportamentelor intenţionale sau acţiunilor .

Raţionalitatea nu se confundă cu adevărul susţinerilor . Propoziţiile false nu sunt întotdeauna iraţionale . Raţionalitatea nu se confundă cu ceea ce e acceptat la scară socială semnificativă .

Raţionalitatea nu e doar o capacitate specific umană . Ea califică nu doar persoane în virtutea prestaţiilor lor , ci şi obiectivările lor . Pe de altă parte , din raţionalitatea persoanei nu se poate deriva raţionalitatea obiectivărilor . Afi produsul unor persoane raţionale nu garantează prin sine raţionalitatea unui produs . Proba : persoane raţionale săvârşesc comportamente iraţionale . Pentru unii raţionalitatea se identifică cu caracterul ştiinţific . Această opinie e restrictivă deoarece stabilirea caracterului ştiinţific e câteodată mai dificilă decât stabilirea raţionalităţi , înainte de toate pentru că ştiinţa are un caracter istoric . Alua drept criteriu al raţionalităţii caracterul ştiinţific , presupune a lua drept absolut un moment din istoria ştiinţei . Apoi nu putem refuza multor cunoştinţe şi acţiuni caracterul raţional , chiar dacă nu putem recunoaşte caracterul ştiinţific .

Pentru alţii , raţionalitatea e echivalentă cu ceea ce ţine de conştiinţă , în opoziţie cu spontaneitatea . Un contraargument e acela că în sfera raţionalităţii intră , pe lângă fenomenele de gândire şi cele de sensibilitate , emotivitate . Atâtea acte de creaţie sunt spontane şi raţionale pe deasupra .

217

Raţionalitatea e un fenomen de relaţie , se măsoară în anumite performanţe . Ea e perpetuu în raport cu un scop şi de aceea e relativă . Georg Klaus consideră că nu există raţionalitate pură : ea e cuprinsă în acţiuni , în cunoştinţe . A fi raţional presupune reunirea a două momente de obiectivitate : unul stabilit în raport cu lumea dată în experienţă şi o “obiectivitate socială”. Deci , a fi raţional presupune a întreţine un raport ce poate fi probat , cu lumea dată în experienţă şi a fi susceptibil să fii recunoscut în acest raportde ceilalţi participanţi la interacţiunea socială .

Raţionalitatea ştiinţeiªtiinþa este luată adesea ca etalon al raţionalităţii , dar întrebarea este : ce face din însuşi

cadrul ştiinţei uncadru raţional ?Putem porni la reconstrucţia raţionalităţii ştiinţei , pornind de la ideea că există diferite

manifestări ale raţionalităţii în cunoaştere : cunoştinţe , teorie , întregi discipline care sunt matematica , fizica .

Raţionalitatea ştiinţei poate fi privită sub două aspecte : al explicării şi al determinării obiectelor - oarecum distincte , dar intim unite . Trebuie însă precizat că raţionalitatea ştiinţei nu se confundă cu verificarea empirică a propoziţiilor . De exemplu se ştie că Newton a calculat , în Principia , dependenţa vitezei sunetului de compresibilitatea şi densitatea aerului , dar abia mult mai târziu , Laplace a putut arăta concordanţa formulei cu experienţa .

Raţionalitatea nu se confundă nici cu ceea ce este acceptat la ,un moment dat la o scară socială semnificativă . Ne putem închipui de exemplu cât de mult a contrazis şi şocat opinia contemporanilor , dominată de ideea că poziţiile planetelor sunt efect al voinţei divine , legea gravitaţiei universale a lui Newton , conform căreia forţa este proporţională cu cele două mase ale corpurilor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele .

În şfârşit , raţionalitatea nu se confundă nici cu adevărul, acesta fiind posibil abia înlăuntrul ei . De exemplu , legea newtoniană a atracţiei universale nu mai este astăzi decât o aproximaţie , căci ea include ideea acţiunii nemijlocite la distanţă . Între timp , începând cu Faraday , Maxwel şi Hertz , a devenit clar , mai cu seamă în urma descoperirii undelor electrice , care se propagă cu viteza luminii , că celebrul postulat nu mai rezistă , iar teoria relativităţii avea să ia viteza luminii drept limita superioară de propagare a acţiunilor fizice .

Distinctă de verificarea empirică , de recunoaşterea socială şi de adevărul propoziţiilor , raţionalitatea ştiinţei constă într-un criteriu de admisibilitate a acestora .

Se vorbeşte în mod justificat de raţionalitatea locală a ştiinţelor , relativă la o disciplină ştiinţifică . Ea califică propoziţiile în baza unui “criteriu de validitate”, care comandă un întreg “program de construire” de propoziţii , de teorii într-o disciplină ştiinţifică . În fizică de exemplu , raţionalitatea propoziţiilor este stabilită după criteriul sprijinirii pe fapte , pe observaţie şi experiment . Se poate vorbi de suporturi raţionalizatoare pentru diferite teorii în cadrul ştiinţei . Un astfel de suport îl reprezintă tehnica ; se poate spune că abia din momentul în care s-a trecut la aplicarea tehnică a cunoştinţelor privind electricitatea , acestea au putut fi organizate în mod raţional .

La nivelul disciplinelor ştiinţifice , raţionalitatea este asigurată de un anumit tip de întemeiere , care nu poate fi despărţit de anumite caracteristici ale disciplinei respective .

Descartes şi adepţii săi considerau că raţionalitatea ştiinţei este conferită de un fundament absolut sigur . Discursul asupra metodei (1637) plasa acest fundament în sfera subiectivităţii , la nivelul evidenţei interioare a cunoştiinţei , dar ulterior s-a căutat un fundament în sfera obiectivităţii . Trebuie însă obiectat că un fundament aflat în afara acţiunii asupra obiectelor nu este de găsit şi că el nu permite delimitarea cu suficientă precizie a ştiinţei de alte forme ale cunoştinţei .

Carnap în “Logical Foundation of Probability” (1951) a fundamentat raţionalitatea ştiinţei în corectitudinea unor reguli pe care le-a identificat cu regulile inducţiei . Inducţia conferă raţionalitate ştiinţei , care o foloseşte dar nu se reduce la ea (metodologismul).

Popper identifică raţionalitatea ştiinţei cu raţionalitatea mecanismelor de examinare a propoziţiilor şi liniilor . Raţionalitatea se reduce la întemeiere , care se realizează în forma deducţiei (failibilismul lui Popper -logica cercetării) .

218

Istorismul lui Kuhn - s-a propus luarea în seamă a componentelor istorică şi socială a raţionalităţii . (Structura revoluţiilor ştiinţifice de S. Kuhn , 1970) . El a susţinut că raţionalitatea ştiinţifică este stabilită la nivelul “paradigmelor” adoptate de “comunităţi ştiinţifice , ce rămân ‘incomensurabile’ “ .

Trebuie concluzionat că raţionalitatea ştiinţei nu se poate stabili la nivelul tradiţionalei “meditaţii filosofice” , insuficientă sieşi . Ea rămâne o problemă filosofică , dar dezlegarea ei presupune analize cu mijloace logico-epistemologice , sociologice ale activităţii de cercetare ştiinţifică .

În al doilea rând , raţionalitatea ştiinţei se poate caracteriza printr-un ansamblu de proprietăţi dispuse pe mai multe nivele ale cunoaşterii :

-metodologie riguroasă ; -controlul intersubiectiv şi repetabilitatea principală a cunoştinţelor ;-metodă deschisă , bazată pe excluderea orcărui alt motiv , exceptând cel al căutării cooperative a

adevărului ; -întemeiere prin recunoaşterea superiorităţii celui mai bun argument .

ªtiinþele experimental-analitice nu sunt fundamentate în sensul derivării dintr-un principiu mai general , ci în sensul unei autofundamentări prin rezultatul lor .

Fundamentarea pragmatică a raţionalităţii ştiinţei prezintă avantajul că asigură explicarea însăşi metodologiei ştiinţei, ca şi a metodei de examinare a ipotezelor .

Se ştie că s-au făcut numeroase distincţii între : ştiinţe ale naturii-ştinţe ale spiritului , ştiinţe ale naturii-ştiinţe ale istoriei , ştiinţe ale naturii-ştiinţe ale culturii . Problema se pune cu totul altfel , discuţia dintre cele două direcţii trebuind să fie reluată . Două argumente sunt hotărâtoare în acest sens :

-se pot construi ştiinţe sociale după modelul naturalist (psihologia experimentală , sociologia) ; -un pluralism metodologic a rămas nedepăşit în practica de cercetare a societăţii , de exemplu .

Având în vedere că ştiinţa reprezintă forma cea mai evoluată a cunoaşterii, că nici o altă formă a conştiinţei nu o poate concura pe planul cunoaşterii , raţionalitatea ştiinţei rămâne un test decisiv .

Raţionalitate şi Comunicare Raţionalitatea şi comunicarea sunt legate lăuntric din următoarele motive : -nu putem vorbi de raţionalitatea unei cunoştinţe sau acţiuni care să fie “privată” ; o cunoştinţă sau

acţiune raţiopnală îşi păstrează calificarea în faţa a cel puţin două subiecte ;-interacţiunile umane se bazează pe intersubiectivitatea comunicativă în cadrul unui grup sau

comunităţi ; -în condiţiile unei vieţi sociale din ce în ce mai complexă , nu ne mai putem sprijini delimitarea a

ceea ce e raţional de ceea ce e iraţional , pe repere precum ştiinţele , tradiţia , autoritatea ; doar comunicarea socială poate constitui un astfel de reper .

Comunicarea şi raţionalitatea eiMead a adus obiecţii kantismului , indicând consecinţele lui inacceptabile : Kant nu poate

evita reducerea preceptelor morale la simple postulate , lipsite de perspectiva realizabilităţii practice . Mead propune substituirea kantianuluio subiect transcendental cu comunitatea indivizilor ce caţionează şi comunică , indivizi care , departe de a se stinge în mulţimea amorfă , sunt nu numai condiţionaţi de comunitate , ci şi condiţie a acesteia . Mead consideră conştiinţa ca o parte a “acţiunii sociale” . În psihologia socială nu construim comportamentul grupului social luând în seamă comportamentul fiinţelor individuale ce compun acest grup . Plecăm mai curând de la un întreg social , o complexă activitate de grup , înăuntrul căreia noi analizăm comportamentul fiecărui individ izolat . Grupul social este conceput de Mead ca un grup structurat , care integrează acţiunile indivizilor ce-l compun ; el este caracterizat de interacţiuni care sunt mijlocite comunicativ .De aceea , cercetarea comunicării este calea pentru a identifica mecanismul integrării în grupul social .

Interesul lui Mead este , în mod evident , pentru forma de comunicare evoluată , realizată prin intermediul simbolurilor care îşi păstreză semnificaţia , dar în analiza sa intră nu numai limbajul simbolic , ci şi limbajul gestic , care îl precede pe primul . Mead analizează comunicarea nu doar sub

219

aspectul “orientării spre altul” , ci sub aspectul “orientării spre sine” a celui ce comunică . Comunicarea umană este distinctă de o simplă conexiune între indivizi ; ea nu este asimilabilă cu acea comunicare dintre animale care constă în semnalizarea unui pericol de către un animal pentru altul . În comunicarea umană nu numai că se comunică , dar se şi ştie că se comunică . Comunicarea este însoţită perpetuu de conştiinţa faptului că se portă o comunicare . Principiul fundamental al organizării sociale a oamenilor constă în comunicare , care presupune participarea la celălalt . Pentru aceasta este necesară înfăţişarea celuilalt în propria identitate , identificarea altuia cu identitatea , dobândirea conştiinţei de sine prin altul . Această participare este făcută posibilă pentru om -o comunicare care se deosebeşte de cea a altor specii , ce nu prezintă acest principiu al ordinii sociale .

Nu se poate intra în comunicare fără a intra în interacţiune . Orice comunicare presupune o metacomunicare , chiar dacă faptul nu este conştientizat . Aşa cum comunicarea este angajată între indivizi cu o anumită identitate , invers , identitatea lor personală nu se ami poate constitui astăzi altfel decât în mod comunicativ . Putem privi comunicarea în lumina unui scop exterior ei , ca de pildă , angajarea unei mulţimi de indivizi pentru atingerea unui obiectiv , dar în acest caz reducem folosirea limbii la cea a unui instrument . Ar trebui să privim comunicarea pornind de la telos-ul ei imanent , care este “înţelegerea”. Condiţiile atingerii înţelegerii nu sunt numai condiţii de limbaj .

Pe lângă comunicarea verbalizată trebuie să ţinem cont că oamenii comunică şi prin intermediul gesturilor , prin anumite acţiuni . Ei intră în interacţiuni , dar aceste interacţiuni sunt interacţiuni mute . Oamenii comunică de asemenea prin imagini , cum este cazul în operele de artă . Există , cu alte cuvinte , un întreg domeniu al comunicării neverbalizate . Toate formele pot fi studiate având în vedere împrejurarea simplă că în contextele interacţiunilor social-umane , care alcătuiesc domeniul obiect al teoriei comunicării , exprimările verbalizate şi exprimările neverbalizate sunt perpetuu legate . Nu avem , altfel spus , exprimări neverbalizate care să nu conţină , fie şi numai implicit , exprimări verbalizate ; orice exprimare neverbalizată este “tradusă” sau cel puţin “traductibilă” într-o exprimare verbalizată . Din acest motiv , studiul comunicării verbalizate este nu numai o cheie , ci şi o cheie suficientă pentru a înţelege comunicarea în general .

Oaltă formă a comunicării este discursul. Spre deosebire de acţiunea comunicativă, el nu admite exprimări extraverbale ; el se poate purta numai în forma comunicării verbalizate . Înţelegerea care se obţine prin acţiunea comunicativă este o înţelegere faptică;cea care se obţine prin discurs este o înţelegere discursivă . Delimitarea formei mai înalte a comunicării , care este discursul , satisface mai bine decât distincţiile teoriilor empirice ale comunicării nevoile unei teorii a raţionalităţii care depăşeşte restricţiile spre o identificare a raţionalităţii cu adecvarea la lumea dată în experienţă , ce se stabileşte prin întemeiere în cadrul unui proces comunicativ deschis . Discursul este cadrul întemeierii ce asigură raţionalitatea propoziţiilor , cţiunilor şo obiectivărilor lor , presupunând o situaţie de vorbire ideală în care domneşte exclusiv coerciţia propriu-zis fără coerciţie a celui mai bun argument , care permite verificarea metodică obiectivă a susţinerilor şi soluţionarea motivată raţional a problemelor practice.

Habermas stabileşte o legătură între comunicare pe de o parte şi sreucturile funcţiilor şi rolurilor sociale pe de altă parte . Astfel , el include în teoria comunicării , pe lângă componentele tehnice şi psihologice şi cele sociale , instituţionale ale comunicării . Habermas observă că orice comunicare presupune transmiterea rapidă , nedeformată a informaţiei dar şi probleme socio-umane cum sunt “recunoaşterea” reciprocă a vorbitorilor, recunoaşterea de către ei a normei interacţiunii lor etc . Habermas renunţă la conceptul uzual al înţelegerii conform căruia înţelegerea apare când cei doi vorbitori schimbă informaţii şi atribuie unei expresii aceeaşi semnificaţie . Înţelegerea se produce atunci când “între membrii unei comunităţi lingvistice se realizează un acord în privinţa justiţiei unei exprimări relativ la un fundament normativ recunoscut în comun” . Habermas cercetează comunicarea plecând de la o bază sociologică : comunicarea satisface în societate nevoia de “coordonare a secţiunilor” . “Înţelegerea implicită de comunicare” este însăşi mecanismul de coordonare a acţiunilor . “Acţiunea comunicativă” a vorbitorilor e mereu plasată în “contexte situative” care sunt la rândul lor , părţi din lumea trăită a vieţii participanţilor la comunicare . Din acest moment teoria “acţiunii comunicative” se prelungeşte organic într-o teorie a societăţii . Societatea e deci o comunitate în sensul că indivizii ce o compun preiau comportamentul altuia în formarea propriului comportament ca o condiţie a posibilităţilor vieţii sociale .

220

Raţionalitate şi identitateÎn perioadele de criză ale istoriei, care au fost numeroase în secolul nostru , ceea ce

frapează e bulversarea practicilor sociale , răsturnarea lor bruscă şi de multe ori violentă . Dar dintre toate urmele pe care le lasă aceste crize , cele mai adânci sunt cele de identitate. Se dagajă sentimentul că oamenii n-au avut niciodată şi nu pot avea o identitate proprie , coerentă , că ei sunt fiinţe fără identitate. Cei mai zeloşi susţinători ai fostului regim ajung cei mai severi judecători şi acuzatori ai întregii societăţi . Oamenii îşi pierd identitatea , se metamorfozează în contrariul a ceea ce au fost , o fac dispreţuind orice dimensiune etică. Câteodată se pare că oamenii nu au o identitate singulară , specifică , că ei trebuie s-o schimbe continuu , altfel nu pot supravieţui . Atunci se pune întrebarea : care este valoarea întregii culturi , dacă ea nu reuşeşte să cimenteze o identitate a oamenilor , una rezistentă ? Printre meritele filosofiei se numără şi acela de a forma identitatea omului . Încă de la începuturi ea s-a rupt de mit , raţionalizându-l , sintagma “cunoaşte-te pe tine însuţi” devenind chiar finalitatea sa primordială .

Majoritatea oamenilor secolului au încercat să-şi asume o identitate printr-un stil de viaţă adoptat , prin îmbrăţişarea unor idei , valori şi scopuri, dar puţini au ştiut care sunt atributele unei identităţi autentice . Identitatea omului ţine în primul rând de formarea unei conştiinţe de sine individuale care presupune îmbrăţişarea unor sensuri culturale şi umane , a unor idei şi valori filosofice, aceasta fiind baza pe care se constituie fiinţa individuală . În al doilea rând , identitatea umană presupune şi o dimensiune etică , o coerenţă morală a omului . În plus , mediul socio-cultural, istoric , formează matricea constitutivă a identităţii individuale . I ndividul alege din modelele socio-culturale pe care le găseşte , chiar şi atunci când vrea să fie original . Ultimul plan al identităţii omului ţine de voinţa individuală de a se manifesta în viaţa socială , de a se împlini prin acţiune căci fără această din urmă verigă , identitatea individului rămâne doar un atribut al subiectivităţii sale , o expresie a unei lumi interioare care nu se exteriorizează şi deci nu are valoare socială . Acţiunea individului trebuie să ţină cont de existenţa socială , de practicile instituite , adaptarea şi corectarea continuă a sa fiind indispensabile . Societatea are o forţă uniformizatoare , trebuie să o recunaştem , are tendinţa de a-şi subordona indivizii principalelor sale mecanisme iar oamenii acceptă să renunţe la o parte a identităţii lor . Astfel ei devin sursa unor conflicte acute între conştiinţa de sine şi mediul social . Premisa necesară forjării unei identităţi individuale este însuşirea unei gândiri critice , drept articulaţie a conştiinţei de sine . Numai raţiunea critică poate întemeia o singularizare specifică , diferenţiată a omului pentru că ea poate releva punctele de incidenţă dintre aptitudinile, atributele şi valorile universale , între actele morale şi cele imorale . Dacă regimul dictatorial dorea uniformizarea oamenilor, pluralismul politic din regimurile democratice se bazează pe tendinţa de manipulare a informaţiilor , urmărindu-se standardizarea reacţiilor individuale . E vizată depersonalizarea indivizilor , îmbrăţişarea unor puncte de vedere neraţionale . Disciplina partidelor implică limitarea identităţii individului , a gândirii sale critice , a criteriilor sale etice . Astăzi , identitatea individuală continuă să fie mai degrabă o dimensiune ideală decât reală . aocul prăbuşirii societăţii anterioare a provocat o debusolare spirituală , cu atât mai gravă cu cât în ciclul axiologic produs s-au propus numai surogate , unele chiar perniciose . Incapacitatea de a-şi construi o identitate este simptonul cel mai profund al crizei individului pe care o traversăm . Dezorientarea , confuzia spirituală îngreunează restabilirea echilibrului individual , curajul unei acţiuni adecvate . Elaborarea unor noi direcţii teoretice şi axiologice , care să reziste confruntării cu marile probleme ale omenirii contemporane , cu disfuncţionalităţile sale , se loveşte de mari dificultăţi . În momentele de criză , e nevoie de rearticularea conştiinţei umane în aşa fel încât stările afective să nu mai poată fi manipulate , întoarse împotriva raţiunii, pentru ca ea să reziste presiunilor politice şi economice . Apelul la raţionalitate , reprezintă premisa indispensabilă a asigurării rezistenţei identităţii la orice atac .

Dacă trecem de la criza de identitate individuală la criza de identitate a societăţii civile , putem spune că în prezent criza morală a relaţiilor interumane este cea mai profundă . Societatea civilă nu are o conştiinşă de sine omogenă , care să-i sudeze pe membrii săi în entităţi de sine stătătoare . În perioadele de criză , conduita grupurilor sociale suferă grave perturbări . Incertitudinile , nesiguranţa şi anxietatea grupurilor sociale pentru destinul lor s-au agravat . (De exemplu : criza de identitate a societăţii civile proprie Republicii de la Weimar a dus la prăbuşirea democraţiei şi la o brutală involuţie a istoriei .

221

Manifestarea cea mai vizibilă a crizei este degradarea cinică a condiţiei morale a conştiinţei etice . Debusolarea etică duce la lipsa de raţiune , îi face pe mulţi să creadă că totul este permis, căci propria conştiinţă este singurul judecător valabil al lumii . Apare conştiinţa narcisistă , care se justifică pe sine însăşi în toate împrejurările , care diminuează până la negare rolul raţiunii şi al valorilor ei în stabilirea conduitei umane . Ea stimulează alunecarea în idolatria iraţionalităţii , humusul tuturor devianţelor umane . Conştiinţa narcisistă opacizează valorile democratice şi etice care dau contur ideii de om ca fiinţă universală , ideii de umanitate . Eul se eliberează de responsabilitatea socio-umană . Pentru el nu contează conştiinţa celorlalţi decât în măsura în care i se aliniază . Conştiinţa narcisistă încearcă să legitimeze sublimarea prin subterfugii fals filosofice de tip etilist prin care oamenii sunt divizaţi în două categorii : noi , cei puri şi voi cei impuri , lichelele . Această dihotomie e repede extinsă şi în plan politic , cei dintâi fiind anticomuniştii , cei din urmă comuniştii. De fapt postularea diviziunii între noi şi voi e menită să le confere emiţătorilor unei asemenea aserţiuni o aură morală , ipostaze de judecători morali , de parcă nu ştim că nimeni nu poate întruchipa rolul de judecător moral pentru ceilalţi , asemenea postură revenindu-i fiecăruia pentru sine . Depăşirea crizei de identitate a oamenilor fiind astăzi legată de restabilirea fizionomiilor etice şi de normalizarea societăţii civile , care poate să includă treptat sursele poluării morale a relaţiilor interumane . Găsirea unui echilibru între cunoaşterea lumii şi reversibilitatea individuală este cheia refacerii identităţii umane . Raţionalitatea unilaterală , ca şi emoţionalitatea gregară sunt cele două deformări cărora le-a căzut pradă individul în acest secol . Opuse raţiunii umane , ce implică unitatea dintre intelect şi sensibilitate , ele au fost utilizate de curentele diversioniste , de dictaturile totalitare , pentru a aservi individul , a-l slobozi .

Bibliografie:A. Marga - Raţionalitate , comunicare , argumentare , Ed . Dacia , 1991

De la raţionalitate la raţionalitate “comunicativă” -Despre teoria socială a lui Jurgen Habermas-

Date bibliografice:Jurgen Habermas s- a născut în 1928 la Dussenldaf. Până în 1954 (după absolvirea din 1949)

învaţă filozofie, istorie, economie şi psihologie la Universităţile din Gottingen şi Bonn. Între 1955 şi 1959 este asistentul lui Th. Adorna. Invocăm perioada 1961 - 1964 când predă filozofie la Heidelberg. Revine în 1981 în Frankfurt unde din 1983 este profesor de sociologie.

La sfârşitul anilor ‘60 Habermas recunoaşte că acţiunea socială nu poate fi explicată numai prin modelul acţional al muncii, deoerece într- un model teleologico - raţional nu se poate explica interacţiunea, sau altfel spus nu se poate explica derularea comunicaţiei intersubiective. Susţinea că interacţiunea dintre persoane şi obiecte apar numai prin acţiunea comunicativă dintre o persoană şi alte persoane.

Munca este o acţiune raţională teleologică. Poate să fie îndreptatăspre realizare de scop sau poate să fie o alegere raţională sau amândouă.

Interacţiunea este o acţiune comunicativă dintre mai multe persoane şi este orientat de simboluri. În funcţie de aceste două tipuri de acţiune diferenţiază în două subsisteme pe societatea luată în sens larg. Societatea apare ca o dihotomie. Specificul societăţilor înalt dezvoltate o vede în faptul că subsistemul acţiunii raţionale - teleologice a muncii intră atât ăn sfera politicului cât şi în sfera interacţională. În sfera politicului devin mijloace de legitimizare a puterii laolaltă cu ştiinţa şi tehnica. Astfel ştiinţa şi tehnica posed funcţii legimititazoare din momentul devenirii lor în mijloace de producţie eficiente. Prin ethosul neutru al acţiunii raţionale de scop sau finalitate se măsoară succesul adaptării şi integrării. Ex: skinheadi? neadaptaţi pentru că au valori naţionale. El a încercat o apropiere a structural funcţionalismului cu sociologia modernă a conoaşterii prin evidenţierea a două categorii de bază una avănd o istorie eminamente anglo - saxonă, cealaltă însă provenind dintre filozofia germană: sistemul şi universul vieţii. Aceste două categorii sunt de fapt colectoare teoretice a acţiunilor de tip comunicativ şi de muncă. Din punctul de vedere a sistemului a luiParsons,sociologia este angrenată în studierea activităţii de fixare şi atingere de finalităţi a sectorului economic şi politico - administrativ. Universul vieţii a gândirii germane

222

nu face altceva decât analize schemelor de integrare, de socializare. Aşadar când funcţionalismul se ocupă de sistem neglijează condiţiile integrării, socializării închegate tocmai în universul vieţii. Dar tot aşa şi cănd sociologia modernă a cunoaşterii se concentrează asupra structurii normativo - simbolice neglijează ceea ce este peste astea - sistemul. Însă la cercetarea sistemelor sociale aceste două planuri trebuie tratate contextual şi coerent. Asta este soluţia lui Jurgen Habermais încă din 1973.Logica sistemului poate să fie în contradicţie cu logica universului vieţii.

Drumul parcurs de universul vieţii de la “distrugerea” miturilor, secularizarea religiei până la filozofii, ideologii şi formarea identităţilor particulare de grup era totdeauna compatibil cu modurile de funcţionare a sistemului. Astăzi însă, după anii ‘70 prin creşterea forţelor de producţie a dus la schimbări în structura de interacţii a universului vieţii, iar aceste schimbări împiedică realizarea optimă a funcţiunilor sistemului (ex: anomia, şoc ecologic, tulburări colective de personalitate). Însă dacă sistemul lasă în sfera publică valorile şi scopurile proprii de dezvoltare, acestea sunt nimicite (ex: problema centralelor nucleare). Dacă nu lasă aceste scopuri în sfera publică a comunicării în universul vieţii atunci sistemul pierde din legitimitate. Este o dilemă foarte gravă. Problema este de fapt că sistemul politic trebuie să formuleze imperative raţionale nu numai pentru sistemul economic ci trebuie să introducă în sfera publică a câtorva exigenţe funcţionale, care odată intrate se transformă în motive şi motivaţii de învăţare şi acţiune conform maximelor sistemului. Dar relaţia sistemului cu sfera publică a devenit conflictuală, deoarece politicul ca un subsistem al “sistemului” nu este “nebun” ca să distrugă ? economică doar pentru satisfacerea nevoilor dealtfel democratic legitime ale universului vieţii. În schimb însă, sistemul conform raţiunii economice sugrumă universul vieţii. Lumea vieţii este colonizată de răbdare. Soluţia la această dilemă ar putea reprezenta după Habermas un nou tip de raţionalitate, care să înlocuiască raţionalitatea de tip sistem. Acest nou tip de raţionalitate o cheamă: comunicarea orientat spre reconciliere socială.

După părerea lui Habermas cercetarea structurii specifice a lumii vieţii cât şi tipul de acţiune comunicativă specific lui este obiectuul sociologiei.

Acceptă diferenţierea funcţională propusă de Weber, Parsons, Luhman, dar faptul diferenţierii explică prin lumina lumii vieţii. Explică ca şi Marx patologiile lumii vieţii prin efectele nedorite ale diferenţierii funcţionale. Raţiunea comunicării că o acţiune socială, are la Weber o definire de intenţie de acţiune, adică premărgătoare acţiunii. După Habermas există două tipuri de acţiue comunicativă: acţiunea strategică şi acţiunea orientată spre reconciliere socială. Primul este o acţiune instrumentală, dacă se urmăreşte - prin folosirea tehnicilor de acţiune - o eficienţă sporită. Toate acţiunile ce nu sunt legate de de o finalitate sau un succes sunt acţiuni comunicative. Ce înseamnă orientarea spre reconciliere socială? Este “procesul de negociere a asocierii subiecţilor capabile de comunicare şi acţiune” . Această înţelegere are scopul consensului, consensul realizat prin cooperare, înţelegere, compromis. Această înţelegere este prezentă în limbajul uman. Baza normativă dorită de noua teorie socială se află în limbaj, în reciprocitatea înţelegerii derivate din comunicare.

Prin acţiunea comunicativă se înţelege nu când în centrul acţiunii sunt interese personale sau nevoi individuale, ci când acţiunea este coordonată de acturi de reconciliere, de înţelegere.

Habermas prezintă patru tipuri de acţiuni: a) acţiunea teleologică,care urmăreşte realizarea unei finalităţi şi alegerea cea mai adecvată

(eficientă) dintre alternative;b) acţiunea normativă unde există în cadrul grupurilor valori comune şi membrii grupului se

orientează după ele;c) acţiunea comunicativă: este vorba de interacţiunea a două subiecte cel puţin, care sunt abile de

comunicare verbală. Au de gând găsirea acorduluiăn armonizarea acţiunilor lor. Aici conceptul central este interpretaţia.

În cazul acţiunii teleologice avem presupus o singură lume obiectivă. Aceste acţiuni sunt validate prin enunţuri cu caracter faptic de conţinut propoziţional (adevărat sau fals). Important este că reuşita depinde şi de alţi, care sunt amabili de cooperare numai în cazul când acesta coincide cu intervalele lor egocentrice.

În cazul acţiunii normative pe lîngă lumea obiectivă intră şi lumea socială a actorului. Lumea socială este lumea contexturilor normative. Acţiunile sunt validate prin justeţea normativă (valid

223

sau invalid). Acţiunea dramaturgică este o interacţie socială, unde actorii se “autodeschid” reciproc. O pun subiectivitatea la mai vizibil şi încearcă să o facă acceptată de public. Un fel de incredibilitate subiectivă.

Acţiunea comunicativă presupune atât lumea obiectivă şi socială, cât şi lumea subiectivă în prelucrarea definiţiilor formulate la intersecţia acestor trei lumi. Asfel validarea acţiunii comunicative impuse, a tuturor categoriilor de validare: 1) adevărul propoziţional (adev. - fals.);

2) justeţea normativă (valabil - nevalabil); 3) credibilitate subiectivă (credibil - incredibil).

Specificitatea acţiunii comunicative este, deci faptul, că reprezintă o căutare de înţelegere într - un proces de interpretare cooperativă. Înţelegerea se succede pe trei nivele după categoriile de validare:

- când cineva vrea să înţeleagă faptele; - când cineva vrea să înţeleagă un context normativ;- când cineva vrea să înţeleagă o raportare subiectivă

Putem vorbi despre conversie când accentul se deplasează de la acţiuni de finalitate spre acţiuni de comunicare. El înţelege prin modernizare (ca şi Weber de altfel) diferenţierea sferelor ontologice şi separarea tipurilor de acţiuni aferente acestor sfere în care unul ca acţiune raţională legat de sfera economică şi politică devine dominant. Cu toate că un tip de acţiune este adecvat în sfera ontologică generic pentru ea s - a făcut o lărgire a planului de aplicare a acţiunii raţionale şi în alte sfere ontologice. Astfel aplicarea acestui tip de raţionalitate în sfere ontologice unde funcţionează alte legi ca în sfera economică seste malefic pentru existenţa acelui subsistem unde se implantează.

Diferenţierea formelor înalt organizate ale sistemului economiei de piaţă sparge formele convenţionale, tradiţionale ale solidarităţii şi nu produce o orientare normativă care ar fi forma organică a solidarităţii. Durkheim diagnotiza situaşia în felul următor: morala universală şi formele democratice ale voinţei politice sunt prea slabe ca să echilibreze efectele dezintegrante ale diviziunii sociale a muncii. Aşa ajung societăţile moderne în situaţii anomice. De aici drumul ţine spre ideile lui Habermas: întrucât formele tradiţionale ale solidarităţii, normele colective şi valorile sociale trebuie înlocuite cu formele stabilite la nivele superioare ale reconcilierii atins pe calea comunicării.

Comunicarea se face în cadrul orizontului, a universului vieţii, adică cei ce comunică sau cei ce recepţionează prin interpretările şi acţiunile de vorbire se situează în spectrul lumii vieţii în care sunt fixate structurile înţelegerii intersubiective posibile. Aici se poate formula cerinţe reciproce atât pentru vorbitor cât şi pentru ascultător în privinţa celor trei criterii de validitate pentru acţiunile comunicative, ce presupun prezenţa lumii subiective, obiective şi socială.

Schema lumii vieţii a lui Habermas arată că aceasta este constitutiv în privinţa înţelegerii. El înţelege prin societate acele sisteme legitime, care regulează raportul dintre actorii comunicaţiei cu grupuri sociale, astfel generând solidaritatea social.

schema A - actor AC - acţiune comunicativă - săgeţi duble: raportări la lumi ontologice

Lumea vieţii este formată din următoarele subsisteme: - subsistemele- inovaţiei şi adaptării; - a identităţii de grup; - publicitatea democratică.

Toate aceste subsisteme urmăresc integrarea şi continuitatea normelor şi continuitatea normelor şi ? Reproducţia lumii vieţii se face prin reproducţia culturală, integrare socială şi socializare. Fiecare dintre aceste procese sociale de reproducţie pot contribui la o mai bună sau mai slabă funcţionare. Iar în sfârşit tulburările în reproducţie apar ca pierdere de sens, anomie şi boli psihice.

Cultură Societate Personalitaterepr.

Culturalăpierdere de

sensretragerea

legitimităţiicriyă de

orientare sau educaţie

224

integrare socială

nerelevante identităţilor colective

anomie alienare

socializare discontinuitate în tradiţii

retragerea motivelor

patologii psihice

În sfârşit se poate trasa funcţiile acţiunii orientate spre înţelegere. Acest model al funcţiilor reproductive a acţiunii comunicative apare astfel:

Cultură Societate Personalitaterepr.

culturalătradiţii, tezaurul cunoştin

ţelorcultural

e

cunoştinţe

înnoite cu

caracterlegitimiz

ator

reînnoireacunoştinţeloreducativo - formative

integrare socială

imunizarea

unui grup

de orientări

de valoare

activităţii recunoscute

coordonarea

intersubiectiv

reproducţiapathernurilorde apartenenţă socială

socializare însuşirede

cultură

interiorizarea

valorilor

formareaidentităţilor

225

LOGICISMUL – ETAPĂ ACTUALĂ DE RECONSTRUCŢIECATEGORIALĂ ŞI METODOLOGICĂ A SOCIOLOGIEI

Ca imagine epistemică a unei realităţi în permanentă dezvoltare, sociologia şi-a câştigat statutul de ştiinţă în continuă elaborare atât sub raportul încărcăturii semantice a conceptelor şi categoriilor, cât şi sub raportul deschiderilor praxiologice ale metodologiei. Pe aceste coordonate, schimbările periodice de paradigmă fac parte din normalitatea sociologiei, declinul şi avatarurile unor orientări făcând şi ele parte din reconstrucţia periodică a cadrelor sale teoretice pentru a se sincroniza, ca instanţă epistemică, faţă de ritmurile şi propoţiile efective ale dezvoltării realităţii sociale nemijlocite.

Cea mai recentă reuşită în reconstrucţia paradigmei sociologice poartă numele de: orientare “logicistă” şi este un rezultat al aceluiaşi “laborator” de gândire novatoare pe care l-a reprezentat, dintotdeauna, Franţa – a cărei “fiică spirituală” este sociologia.

Preocupat de finalitatea cercetărilor socilogice de teren, Pierre Naville s-a afirmat în comunitatea ştiinţifică de profil prin contribuţia adusă la definirea unei “logici a sociologiei”, care să clarifice raportul optim dintre datele empirice şi conceptele sociologice utilizate, în mod curent, în diagnoza socilogică. Audienţa sa poate fi un rezultat al numărului mare de lucrări publicate (aproape 35 volume), dar ea se bazează în primul rând pe maniera polemică de abordare a problematicii sociologice de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Este vorba de tendinţa de abordare a modelului pozitivist şi neopozitivist ca urmare a eşecului matematizării cunoaşterii sociale, în favoarea viziunii istorice şi critice asupra socialului, precum şi a recurgerii mai frecvente la sinteza teoretică, la interpretarea teoretică sau la încercarea de repolitizare a ştiinţelor sociale.

În replică faţă de tendinţele enumerate P. Naville194 argumentează în favoarea formalizării teoriei sociale ca singura modalitate de a depăşi intuiţionismul, descriptivismul şi aproximaţia în cunoaşterea ştiinţifică a societăţii195. În acest context, pledând pentru preluarea selectivă a ceea ce s-a dovedit a fi valid în principiile neopozitivismului (tehnicile de cuantificare şi metodele de calcul) P. Naville propune o reconstrucţie logică a sociologiei pornind de la următoarea ipoteză: “Populaţiile, producţiile, consumurile, s-au multiplicat în ultimele două secole într-un ritm care face necesară reexaminarea economiei şi ca un cadru aproape imuabil de analiză a lor. Ele cer depăşirea metodelor şi tehnicilor matematice cărora li s-au adaptat… Pe scurt, ar trebui, trebuie să propunem un nou mod de a raţiona şi calcula, cel care este al logicii. Iată ce-I va învăţa secolul al XXI-lea pe analiştii sociali, şi chiar şi pe alţii”196.

Din punct de vedere istoric, cercetările sociologice pot fi clasificate în două mari tipuri:a) cercetările clasice de tip “identificare”, prin care comportamentele, relaţiile, faptele,etc. sunt

transpuse în “date empirice” pe baza cărora, prin intermediul conceptelor sociologice se elaborează un diagnostic fiecărui fenomen sau proces social studiat. Respectiv, putem formula rezerva conform căreia între datele rezultate în urma cercetării de teren şi spaţiul semantic al conceptelor nu a existat întotdeauna o relaţie de corespondenţă, fapt care apermis ingerinţa, nu tocmai legitimă sub raport ştiinţific, a subiectivităţii cercetătorului sau a beneficiarilor cercetării de teren respective;

b) cercetarea semnificaţiei numerice a seriilor de date prin recursul la aparatul conceptual şi metodologic al matematicii. “Frecvenţele statistice” pe care-şi întemeiază acest tip de cercetări presupusa lor obiectivitate sunt şi ele vulneranbile deoarece modelul de investigare nu poate surprinde ceea ce este nerepetitiv: cazul clinic, adică fie un fenomen necunoscut înainte, fie unul izolat, fie forma nestandardizabilă a unui fenomen complex, dar perceput statistic. Modelul, deşi se bazează pe frecvenţe relative şi are, deci, relevanţă statistică, rămîne destul de aproximativ faţă de complexitatea reală a spaţiului social. Pe de altă parte, utilizarea schemelor rămâne şi ea deschisă controverselor deoarece în scheme frecvenţele fiind absolute, nu mai au semnificaţie statistică şi nu pot nici ele surprinde aspectele

194 P. Naville: Sociologie et logique. Esquisse d’une theorie des relations, Paris, Press Universitaires de France, 1982

195 U. Ion: introducere în sociologia contemporană, Bucureşti, 1985, p. 155196 P. Naville: Op. cit., p. 8

226

nealgoritmizabile ale umanului. Conştienţi de aceste limite, cercetătorii sociali recurg, în prezent, la modele sistemice descriptive de analiză, care, prin faptul că şi ele “recurg la o logică ce nu este cea care are curs în viaţa reală”197 pun mereu în discuţie caracterul ştiinţific al diagnozelor.

Transgresarea tuturor impedimentelor enumerate s-ar putea realiza, în concepţia lui P. Naville, printr-o reconstrucţie logică a fundamentelor teoretico-metodologice ale sociologiei. Noua logică a sociologiei ar trebui să se bazeze pe următoarele principii:

1) ca ştiinţă social-umanistă, sociologia este o ştiinţă deductiv-formalizată, neutră axiologic şi neimplicată efectiv în istoria reală a societăţii;

2) grupările umane pe care le cercetează trebuie să fie abordate ca “reţele abstracte”, nu în calitatea lor de “ansambluri umane concrete”, această perspectivă conferind echivalenţă “obiectului de studiu” al sociologiei, cu obiectele de studiu din fizică sau matematică;

3) relaţiile şi acţiunile sociale prezintă interes pentru sociologie numai în calitatea lor de “operatori specifici şi formalizaţi” care conferă caracter deductiv investigaţiei sociologice şi sociologiei ca ştiinţă;

4) logica sociologiei urmează logica genezei şi dinamicii structurilor sociale existente în spaţiul social, iar “operatorii formali ai sociologiei derivă din structurile societăţilor, cel puţin în măsura în care operatorii logicii matematice sunt elaboraţi pornind de la dezvoltarea reală a comportamentului uman, colectiv sau nu”;

5) conjuncturile reale şi istoria evenimenţială nu trebuie să fie prezente în raza de acţiune a operatorilor decât ca “referenţi antecedenţi”. Concret: logica cercetării sociale nu trebuie să fie influenţată de conţinutul proceselor sociale, ci doar de sensul şi semnificaţia comunitară a lor, raportate la cadrele obiective ale spaţiului social;

6) diagnoza socială nu se substituie ăn nici un moment deciziei, ci oferă doar sugestii calificate pentru alternative decizionale realiste;

7) sociologia “ia pulsul” evoluţiei sociale reale, în timp ce politica intervine în mod nemijlocit asupra structurilor sociale antrenând oamenii în “crearea unor civilizaţii experimentale”. Acurateţea intervenţiei şi eficienţa preliminată a “experimentului social” depind, însă, de pertinenţa diagnozei sociologice care s-a dovedit a fi indispensabilă pentru societăţile moderne;

8) diviziunea muncii din societăţile scientist-thnocratice impune trecerea de la logica raţionalistă generată de structurile sociale “binare” (de clasă, ale capitalismului clasic), la o logică pluralistă, de tip dialectic, construită pe structura socială polivalentă a realităţii contemporane. Domeniul logico-matematic trebuie extins şi asupra contradicţiilor în care “logica matematică a dechis căile, poate cele mai interesante ale analizei sociale”198.

Această “extensie” este imperios necesară în primul rând pentru că realitatea socială căreia îi ssunt imanente contradicţiile, nu poate fi cunoscută prin enunţuri al căror criteriu de adevăr este non-contradicţia. Adevărul logic trebuie să fie pus în concordanţă cu adevărul social mai întâi prin acceptarea faptului conform căruia logica raţionalistă occidentală, nu este decât o formă posibilă, de structurare a gândirii umane, care a mai cunoscut şi logica asiatică, de exemplu, chineză şi indiană, care a supravieţuit fenomenelor de mondializare pe care le-a promovat industrializarea. Acceptarea, şi sub aspectul logicii, a pluralismului lumii contemporane este o necesitate obiectivă mai ales acum când încercările de formalizare a logicii hegeliene au eşuat prin opera lui P.Dubarle (tentativa de reducere a logicii lui Hegel la algebra lui B. Boole), a lui J. Gorren (tentativa de reducere a sistemismului lui G Boole la un caz limită al triadei hegeliene prin recurgerea la empirismul logic), a lui L. Apostel (care a dovedit incompatibilitatea principiilor hegeliene cu principiile ciberneticii). Cât îl priveşte pe K. Marx, acesta, consideră P. Naville, prin ignorarea calculului probabilităţilor şi a statisticii matematice a rămas la nivelul unei “algebre generale a raporturilor de producţie… care nu este destinată decât formalizării unei serii de raporturi, nu şi calculării ei; este vorba, mai curând de aritmetică decăt de algebră sau logică, deoarece se referă la raporturi între mărimi numerice”199.

197 P. Naville: Op. cit., p.39198 P. Naville: Op. cit., p.104199 P. Naville: Op. cit., p.104

227

În prezent, însă, societatea scientist-tehnocratică este profund diferită de cea a lui Marx şi se caracterizează prin faptul că “raporturile sociale de azi s-au generalizat şi diversificat într-o asemenea manieră, încât mijloacele matematice ale măsurării lor, valide către anul 1850, trebuie să fie astăzi dezvoltate prin instrumentele de azi, încă şi mai puternice. Altfel spus, extensia domeniului matematico-logic la structuri încă neidentificate în epoca lui Marx şi Engels (şi, uneori existente deja, dar ignorate de ei), devine singura capabilă să analizeze structurile economico-sociale, şi mai mult chiar, să le poată anticipa evoluţia. Şi tocmai în domeniul contradicţiilor se pare că logica matematică a deschis căile cele mai interesante ale analizei sociale”200.

Contradicţiile sociale, care particularizează inconfundabil spaţiul social, au relevanţă la nivelul claselor sociale. De aceea, pentru a ajunge la semnificaţia autentic sociologică a contradicţiilor, trebuie mai întâi să considerăm clasa (socială) ca fiind în aceeaşi măsură şi obiect al logicii claselor ca o logică a relaţiilor: “clasele (mulţimile)sunt relaţii, pentru că ele îşi datorează particularitatea unui tip determinat de relaţia ierarhică sau de ordine, tip indicat prin funcţiile predicaţionale”201.

O astfel de accepţiune a clasei permite depaşirea irelevanţei clasificărilor numerice prin clasificări logice de relaţii, respectiv tratarea lor drept”clase de relaţii care pot fi aplicate oricărei structuri sociale ce comportă aceste relaţii”202. Sociologia viitorului va fi o “logică a relaţiilor sociale, fie nu va fi de loc !”.

Ca logică a relaţiilor, sociologia permite atât “îndepărtarea dilemei în care ne închid formaliştii şi empiriştii, dilema alegerii ăntre adevărul formal şi haos”203, cât şi abordarea, cu pertinenţă ştiinţifică a claselor sociale ca “simultan reale şi formale, graţie transformărilor succesive ce respectă o structură de relaţii invariante, modificând doar expresia acestor relaţii”204.

În acest context, se impune următoarea concluzie: sociologia nu poate ajunge şla adevărul social decât dacă se sprijină pe o teorie ştiinţifică a claselor sociale. O astfel de teorie nu este posibilă decît prin formalizarea logică a întregului spaţiu social, fapt care nu se poate realiza decât prin reconstrucţia sociologiei ca ştiinţă socială cu aportul descoperirilor din matematică şi logica modernă. Disociinu-se de confuziile generate deeşecurile amintite anterior, P. Naville face câteva precizări de fond: “noua sociologie fructifică doar aplicarea matematicii la studiul fenomenelor sociale; nu de matematici aplicate ştiinţelor sociale este vorba, ci de matematici care se aplică acestora”205, iar măsurarea are sens, numai când se aplică relaţiilor, acestea fiind, comportamentele reperabile ale mulţimilor sociale concrete.

Privite în structura lor binară, relaţiile îşi relevă caracteristicile de reflexivitate tranzitivitate şi reciprocitate, permiţând renunţarea la cauzalitatea tradiţională (deterministă) în favoarea unei cauzalităţi întemeiate pe implicaţia logică, aceasta fiind forma de cauzalitate socială prin care complexitatea contradicţiei sociale poate fi redusă la opoziţii simple, la diferenţe şi “alternative sociale complementare”. În acest scop P. Naville propune “o algebră productivistă, o înlănţuire de creşteri care comnină aleatorul cu determinatul”206.

Din punct de vedere practic, “este mai productiv pentru cercetarea concretă să abordăm complexiatea spaţiului social pe baza principiului realismului claselor sociale” conform căruia clasele sociale, în calitatea lor de sisteme de relaţii se găsesc ierarhizate pe trei niveluri:

1) realismul naiv sau empiric, care defineşte accepţiunea calsei sociale în cadrul cunoaşterii spontane;

2) realismul de ordinul al doilea reflectă sistematizarea componentelor prin intermediul distribuţiilor statistice, al sociogramelor, al modelelor funcţionale;

3) realismul superior vizează identificarea structurilor în care operează grupările sociale.Prin intermediul “algebrei productiviste”, contradicţiile pot fi localizate pe o scală care

relativizeză antagonismele, multiplu condiţionate, făcându-le comparabile şi comensurabile ca intensitate şi ca areal.

200 P. Naville: Op. cit., p.109201 P. Naville: Op. cit., p.118202 P. Naville: Op. cit., p.126203 P. Naville: Op. cit., p.165204 P. Naville: Op. cit., p.149205 P. Naville: Op. cit., p.196-196206 P. Naville: Op. cit., p.205

228

Modelul reducţiei contradicţiei îl oferă logica “unde aceste implicaţii slabe reduc contradictoriul la situaţii în care el dispare în avantajul variaţiilor proporţionale imprecise”207. În cadrele operaţionale ale logicii, contradicţia antagonistă de tipul A U A se transformă într-o opoziţie simplă de tipul A U B. consolidarea statutului ştiinţific al sociologiei se va putea face conjugând atât realitatea contradictorie a faptelor sociale cât şi necesitatea non-contradictorie a enunţurilor în acele logici care:

a) limitează calculul logic la ceea ce poate înregistra limbajul;b) privesc forme particulare de enunţuri sau procedee empirice precum: logicile neclasice,

polivalente, modale, logica conversaţiei (Wittgenstein), logicile acţiunii, îndeosebi praxiolgia.În concluzie, P. Naville distinge trei tipuri de sociologii care coexistă în lumea contemporană:1) sociologiile formale în care sistemele şi modelele se bazează pe analize întreprinse cu aportul

limbajelor strict formale derivate din cel al logicilor modale. Acest tip de logici au drept limite faptul că nu tratează decât situaţiile generale, susceptibil de a fi formalizate, fiind inoperabile în cazurile particulare ale contradicţiilor şi opoziţiile dintre diferitele componente ale sistemullui social global.

2) Sociologia practic ă , ca sociologie a structurii sociale concrete, cuprinde trei ramuri: a) informaţia, datele, anchetele, ipotezele; b) planuri, proiecte, experimente şi perspectivele executării acestora; c) moduri de raelizare practică a acestor planuri, metodologia elaborării şi aplicării lor;

3) Sociografia îşi restrînge aria de investigaţie la culegerea de date brute, descrieri, măsurători şi statistici elementare.aportul conjugat al sociologiei practice şi al sociografiei poate conduce către surprinderea contradicţiilor sociale reale, dar nu aceasta este realitatea care ar trebui să polarizeze "sociologia ştiinţifică". Sociologia ştiinţifică este, încă, un deziderat care poate devenu realizabil prin reconstrucţia logică propusă de P. Naville care avertizează că aceasta nu se confundă cu logica socialului. De aceasta s-a ocupat R.Boudon.

Apreciat îndeosebi pentru originalitatea cu care a particularizat în sociologia cantitativă franceză metodologia empirismului american, Raymond Boudon 2 08 s-a impus în sociologia contemporană prin lucrările privind logica socialului.

Valorificând eforturile lui P.Naville de a reconstrui fundamentele logice ale sociologiei, R. Boudon este cel ami important sociolog contemporan care a reuşit să elaboreze o perspectivă sociologică asupra logicii socialului, respectiv o imagine coerentă a articulării tuturor componentelor spaţiului social în geneza şi funcţionalitatea lor naturală. Acceptând definirea societăţii ca sistem de interacţiune 2 09 , R.Boudon face distincţia între analiza funcţională, prin care înţelegem investigarea unor subsisteme ale spaţiului social, şi analiza funcţionalistă care defineşte funcşionalitatea întregului sistem social.

În acest context, operează o altă distincţie: aceea dintre interacţiune şi interdependenţă. Prima este caracteristică formelor sociale organizaţionale, la nivelul cărora sistemele funcţionale de interacţiuni se concretizează sub forma structurilor de rol. "Atomul logic" al acestora este "actorul" individual care generează, practic, toate sistemele de interdependenţă. Prin sistem de inerdependenşă se înşelege aceea componentă a spaţiului social care produce "un efect care nu este explicit căutat de agenţii sistemului, şi care rezultă din situaţia lor de interdependenţă"210.

Interdependenţa este caracteristică "sistemelor de interdependenţă" din spaţiul preorganizaţional unde generează comportamente colective sub forma "efectelor de agregare sau de emergenţă". La nivelul acestora "atomul logic" este "agentul" individual. Interdependenţa se manifestă practic sub forma unei interacţiuni transfuncţionale care poate avea trei tipuri de efecte:

1) de întărire a interacţiunii prin consolidarea relaţiilor funcţionale;2) de stabilire s interacţiunii;3) de inovaţie ca urmare a trecerii la o nouă calitate a relaţiilor funcţionale.Aceste efecte antrenează şi contradicţia socială ca rezultat al opoziţiilor multiplu condiţionate între

subsisteme şi între agenţi.

207 P. Naville: Op. cit., p.211208 Născut la Paris, anul 1934; în prezent profesor universitar de sociologie la Sorbona. Împreună cu Paul

Lazarsfeld conduce câteva publicaţii de sociologie209 - abordarea fincţională (T.Parson, P.Sorokin)210 R. Boudon:La logique du social. Introduction a l'analyse sociologique, Paris, Hachette, 1979

229

Prezenţa contradicţiilor indică faptul că s-a ajuns la un punct al evoluţiei în care schimbarea este iminentă. În locul unei teorii generale a schimbării sociale, R.Boudon propune o teorie analitică a schimbării considerată a fi singura care poate fi asociată cercetării sociologice.

Potivit acestei teorii analitice a schimbării sociale procesele de schimbare din interiorul sistemului pot fi clasificate în funcţie de : a) relaţiile cu mediul înconjurător; b) de sistemul de referinţă; c) "ieşirile" sistemului. Analiza schimbărilor din interiorul sistemului menţine în orizontul de competentă al sociologiei posibilitatea unui diagnostic precis sau, în cele mai rele cazuri, foarte puţin controversabil.

Aspiraţia de abordare a schimbării sistemului excede compentenţa sociologiei, şi puterea aparatului său conceptual şi metodologic. Avănd, însă, în vedere "ieşirile" sociologia poate contribui laq clasificarea proceselor de schimbare în trei categorii:

1) proces de schimbare repetitivă atunci când retroacţiunile dintre "ieşirile " spre sistem sunt blocate complet sau obturate;

2) schimbarea cumulativă în situaţia in care "ieşirile" reacţionează faţă de sistem, sistemul percepe aria efectelor şi-şi consolidează capacitatea de reacţie;

3) transformarea socială defineşte situaţia cu totul specială în care retroacţiunea afectează şi mediul înconjurător, nu numai sistemul însuşi. Transformarea socială, la rândul său, se manifestă în practică prin două categorii de mecanisme: a) "apelul la mediul înconjurător" prin care "avocaţii" agenţilor sistemului de interacţiune (partide politice, grupuri de iniţiativă, presa) transformă sistemul în funcţie de cerinţele mediului; b) mecanisme conflictuale intergrupuri. Acestea devin manifeste atunci când sistemul de interacţiune a comis agresiuni substanţiale faţă de mediu, iar acestea trebuie să fie sancţionate de agenţii care au funcţia de aproteja mediul.

Pentru ca o transformare socială să fie eficientă, ea trebuie să respecte normele logicii transformării prin intermediul căreia "echilibrul invizibil" conferă sens şi stabilitate dinamicii sociale reale. Logica socialului pe care o construieşte un model "ideal" de societae comportă, deci, următoarele secvenţe: agentul, prin interacţiunile sale produce efecte de agregare sau de emergenţă, care se concretizează în apariţia structurilor sociale ca sistem de interacţiuni. În cadrul acestor sisteme apar diferenţierile de rol şi structurile de rol, care conferă agentului calitate de "actor" direct implicat în generarea şi orientarea ionterdependenţelor funcţionale dintre subsistemele sistemului social global.

Implicat în menţinerea potenţialului funcţional al sistemului, actorul cumulează în egelă măsură prerogative praxiologice în realizarea transformărilor sociale pe baza unei "logici imanente" care asigură echilibrul "invizibil al spaţiului social".Raţionalitatea socială, atât de des invocată, este mai degrabă imposibilă, deoarece în practică sociologii întâlnesc doar încercări de raţionalizare prin intermediul tradiţiei, a obiceiurilor, sau a autorităţilor. Aceşti factori sociali sunt, în realitate, nu forme ale raţionalităţii sociale, întrucât nu se pot supune criteriilor obiective ale raţionalităţii, ci formelor de menţinere a iraţionalităţii. Ele trebuie considerate numai "umane", nu şi performante, deoarece sistemele de interacţiune sunt singurele produse sociale "logice". Totuşi, şi acestea, în practica socială antrenează, uneori, efecte emergente (non-logice) pe care R. Boudon le numeşte "efecte perverse"211.

Logicitatea sau raţionalitatea sitemelor de interacţiune este conferită de gradul lor de organizare. Disputa dintre opţiunile pentru aspectele cxantitative sau calitative ale cercetării socilogice, dintre obiectivismul sau subiectivismul cercetării reprezintă, în mod real, false probleme de importanţă doar teoretică, deaorece acţiunile oamenilor au loc în condiţii de incertitudine. Or, "incertitudinea explică de ce deciziile pe …termen lung pot fi rareori considerate ca raţionale…Structura situaţiei îl incită pe agent să le determine în funcţie de gusturile sale actuale şi nu atât în funcţie de consecinţele îndepărtate ale deciziei sale"212.

Având în vedere aceste aspecte, logica calsică de tipul "dacă A atunci B" va trebui înlocuită în sociologie print-o "teorie a implicaţiilor slabe, bazată pe calculu propoziţiilo de tipul "dacă A, atunci adesea B"213 care permite operarea cu termeni "frecvent" şi "rar". Măsurarea frecvenţei permite realizarea unei "scalări a intensităţii" relaţiilor dintre fenomenele sociale pornind de la independenţa lor absolută,

211 R.Boudon: Effets pervers et ordre social, Paris , PUF, 1977, p.11-17212 R.Boudon: La logique du social. Introduction a l'analyse sociologique, Paris, Hachette,1979, p.229213 R.Boudon: Les matematique en socilogie, Paris, PUF, 1971, p.6

230

trecând prin implicaţiile slabe şi terminând cu relaţiile cauzale"… "analiza cauzală nu poate fi altceva decât analiza de implicaţii"214.

În acest context, este mult mai normal să considerăm că observatorul social trebuie să se raporteze la obiectul său de cercetare în aceeaşi manieră cu observatorul din ştiinţele naturii, adică nu plecând de la teorii generale despre natură, ci plecând de la explorarea analitică a componentelor, trecând prin înţelegerea locului şi rolului fiecăruia în ansamblu, pentru a se ridica la orizontl de cuprindere a explicaţiei. Sociografia nu poatew fi exclusă ca fază a cunoaşterii sociologice, dar nici nu trebuie considerată ca suficintă în economia demersului sociologic. Ea este o secvenţă necesară în descrierea ariilor de funcţionalitate a fenomenului supus studiului, şi în evaluarea efectelor. La adevăratele cauze se ajunge numai prin explicaţia sociologică.

Înlăturarea confuziilor dintre descriere şi explicarea fenomenelor sociale este posibilă prin părăsirea holismului metodologic 2 15 şi trecerea la individualismul metodologic deoarece dezvoltarea metodelor "nucleare" de investigare şi perfecţionarea tehnicilor sociologice contemporane a demonstrat o relevanţă mai mare la nivelul aspectelor microsociale: "Astăzi ambiţiile sociologilor sunt, în general, mai modeste." Date fiind posibilităţile instrumentelor de care sociologul dispune, analiza sociologică modernă vizează mai degrabă să repereze logica shimbării în sistemul de interacţiune de dimensiuni suficient de restânse pentru a putea fi abordabile, decât să prezică schimbarea societăţilor pe termen lung"216.

Individualismul metodologic "este un principiu al cercetării sociale care stipulează că faptele, fenomenele, procesele sociale trebuie să fie explicate în termenii datelor despre persoanele umane individuale. Indivizii sau actorii individuali implicaţi în sitaţiile interacţionale sunt "atomi" logici ai analizei sociologice, referinţele prime şi ultime ale oricărei cercetări sociale. Sociologul nu analizează "agregatele" sociale, adică, totalităţi postlate care sunt insuficient delimitate în timpul şi spaşiul social sau care nu dispun de organe reprezentative. De exemplu, propoziţia "ţara X nu respectă normele de drept internaţional şi se dedă la acţiuni războinice" are, din punct de vedere al individualismului metodologic, sens teoretic, întrucât subiectul propoziţiei desemnează un "actor policefal" (guvrnul) implicat în mecanismul deciziei colective.

Adică, în acest caz, se face referinţă la o "totalitate" socială bine determinată care dispune de reprezentativitate definită social.

În schimb propoziţia "clasa muncitoare din ţara X este împotriva angajării în acţiuni războinice", nu are sens, întrucât nu se referă la un "agregat" sau "conglomerat" de persoane fără reprezentativitate şi nedelimitat social şi spaţio-temporal"218.

Premisele teoretice ale individualismului metodologic au fost rezumate219 astfel:1) constituenţi primari ai lumii sociale sunt persoanele individuale;2) indivizii umani se manifestă prin acţiuni şi interacţiuni sociale;3) acţiunile sunt purtătoare de semnificaţii, iar în interacţiuni au loc negocieri între indivizi

privind schimburile de semnificaţii pentru a ajunge la statuarea şi urmarea unor reguli sau norme;

4) acţiunile individuale sunt mai mult sau mai puţin conforme cu dispoziţiile (motivele, aşteptările, anticipările) şi înţelegera particulară a situaţiilor sociale;

214 R.Boudon: Op.cit.,p.36215- un principiu al practicii de cercetare care orientează investigaţia spre analiza "totalităţilor care dispun

de propietăţi de integralitate ireductibile la componentele lor". Acest principiu a stat la baza teoriilor socilogice din secolul XVIII şi XIX şi a celor din secolul al XX-lea care şi-au centrat demrsul pe aspectele globale ale sistemului social: înţelegerea şi explicarea ordinii sociale, definirea cauzelor schimbării sociale globale, problematica legitimităţii structurilor sitemului social global. Admiţând că "legile sociale sunt structrale şi statistice, ireductibile la factorii psihologici",acest principiu se reflectă în practica cercetării prin metodele de stimulare a comportamentelor sistemelor reale, în funcţie de variaţia unor indicatori. I s-a reproşat acestui principiu faptul că a condus la un "globalism sociologic", la "o sociologie fără subiecţi umani", şi la "obiectivism analitic"

216 R.Boudon: La logique du social. Introduction a l'analyse sociologique, Paris, Hachette,1979, p.136218 L.Vlăsceanu: Metodologia cercetării socilogice, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1982,

p. 151-152219 R.Boudon: Op.cit.,p. 152

231

5) situaţiile sociale complexe rezultă dintr-o configurare particulară a indivizilor lor, a interacţiunilor, negocierilor şi regulilor instituite şi se constituie în anumite condiţii de mediu social;

6) fenomenele sociale transindividuale, organizarea instituţională a societăţii nu pot fi explicate decât după ce am ajuns la o înţelegere, descriere, definire adecvată a fenomenelor sociale generate individual.

În rezumat, preciza W. Weaver, "individualismul metodologic orientează cercetarea către "complexităţile dezorganizate", în timp ce holismul metodologic postulează necesitatea investigării "complexităţii organizate" adică a relaţiilor multiple dintre obiectele sistemelor structurate sau structurabile".

În timp ce primul a fost utilizat în cercetări la nivel microsocial, cel din urmă a fost utilizat pentru orientarea cercetărilor la nivel macrosocial (p.155).

Cu aceste precizări de ordinteoretico-metodologic, R.Boudon, ataşat din convingere ideii conform căreia valabilitatea principiilor sociologice nu poate fi evaluată decât "în act", oferă un exemplu de operaţionalizare matematică a "logicii socialului" prin studiul referitor la egalitatea "şanselor sociale"prin raportare la mobilitatea socială.

Ca ipoteză de lucru s-a avut în vedere verificarea faptului dacă se poate sau nu vorbi de o mobilitate socială reală în condiţiile menţinerii unor structuri economice şi educaţionale inegalitare.

Întraga litaratură dedicată acestei probleme a supraapreciat importanţa factorului "moştenire culturală" considerând că diminuarea acestuia prin creşterea ratei de şcolarizare va atenua inegalitatea educaţională, iar aceasta, la rândul său, va contribui la diminuarea inegalităţii sociale. În concluzie, o mobilitate educaţională conjugată cu o mobilitate socială poate contribui la egaliatea efectivă a şanselor.

Abordând aceeaşi problemă prin circumscrierea ei realităţilor societăţii post-industriale, R. Boudon se delimitează de concluziile teoriilor deja existente pe acestă problemă pe motivul că "toate teoriile mobilităţii educaţionale presupun comportamentele indivizilor ca fiind determinate de funcţia de reproducere a sistemul social" dar aceste aspecte nu pot fi verificate empiric. De aceea, R. Boudon construieşte un "model sintetic", aplicat la "tipul ideal de societate" (societatea industrială dezvoltată) poate verifica prin simulare (cvasiexperimentare) influenţa tuturor factorilor care au impact asupra inegalităţii sociale.

Spre deosebire de importanţa factorului "moştenire culturală", supraevaluat în cercetările empirice, prin simulare la nivelul modelului sintetic se observă că "poziţia socială" este aceea care produce inegalitatea.

BIBLIOGRAFIE1). R.Boudon: La inegalite des chances. La mobilite sociale dans les societes industrieles, Parsi, Armand Colin, 19732). M. Young: The rise of meritocracz (1870-2033), London, Penguin Gooks,19793). R.Boudon: La logique du social. Introduction a l'analyse sociologique, Paris, Hachette,1979.

Studiu de autor

SOCIOLOGIA EUROPEANĂ aI MODERNITATEA JAPONIEIKen’ichi Tominaga-1.INTRODUCERE

Conceptul de “modernitate” s-a conturat prin mişcarea spirituală a Iluminismului din secolele XVII şi XVIII. În multe privinţe , sociologia , precum ştiinţele politice şi economice înaintea sa ,a devenit moştenitoarea Iluminismului .”Modernitatea” este astfel un concept în primul rând european , iar accesul Japoniei la aceasta s-a produs prin intermediul sociologiei europene.

Ţelul prezentului eseu este acela de a descrie receptarea în Japonia a gândirii sociologice europene. Sociologia europeană a avut o influenţă considerabilă asupra dezvoltării sociologiei japoneze , iar reversul, n-a fost cazul . O explicaţie pentru aceasta este faptul că impulsul moder- nizării în Japonia a venit întotdeauna dinspre vest (Tominaga 1990:39) şi a fost considerat ostil faţă de înfrânarea culturii tradiţionale japoneze. Această mişcare dinspre vest a dobândit un caracter oficial în 1855, când guvernul Tokugawa a înfiinţat Institutul pentru Cercetării Externe care a devenit Universitatea din Tokyo în 1877.

232

Printre studenţii expediaţii în Europa s-a aflat Amane Nishi , care l-a introdus ulterior pe Auguste Comte în Japonia.

Ideile care au stat la baza sociologiei cultivate mai întâi de Saint- Simon şi Comte, şi mai apoi de Durkheim în Franţa şi Herbert Spencer în Anglia , sunt rezumate în fraza “auto-cunoaşterea societaţii civile” (Shinmei 1554:49). În Germania , unde idealismul a fost substituit Ilumini- smului , tradiţia sociologică a fost oarecum diferită. Trebuie doar să comparăm lucrările lui Georg Simmel şi Max Weber ,cu cele ale lui Durkheim.Cu toate acestea , pot fi identificate urme ale Iluminismului în lucările lui Simmel şi Weber. Cartea lui Simmel”Uber sociale Differenzierung”şi conceptul lui Weber de “raţionalizare”sunt exemple elocvente în acest sens. Învăţaţii japonezii s-au îndreptat către sociologie pentru a arunca puţină lumină asupra conceptului de “modernitate”.

“Modernizarea” este un concept multi -dimensional. El poate fi împărţit în patru elemente distincte:

1.modernizarea economică (industrializarea); 2.modernizarea politică (democratizarea); 3.modernizarea socială (înfăptuirea libertăţii şi egalităţii); şi 4.modernizarea culturală (orientarea către raţionalism). Ariile care sunt de cel mai mare interes în sociologie sunt 3 şi 4, 1şi 2 fiind doar de un interes

periferic.Ne vom încumeta să schiţăm procesul modernizării în Japonia şi să determinăm impactul

sociologiei europene asupra situaţiei din acea ţară.

2.MODERNIZAREA TIMPURIE ÎN JAPONIA Europa secolului al XV-lea şi al XVI-lea a fost marcată de epoca descoperirilor. Treptat,

Europa a început să fie deschisă la influenţe noi şi să se îndrepte către era modernă. Reforma din secolul al XVI-lea şi revoluţia din secolul al XVII-lea, au eliberat Europa de sub dominaţia bisericii catolice. S-a netezit astfel calea spre revoluţiile democratice, Iluminism şi Revoluţie Industrială.

Dar ce se petrecea în Japonia în această perioadă ? După cum a arătat Tetsuro Watsuji , epoca războaielor civile din Japonia dintre 1467 şi 1573 au marcat perioada tranziţiei către epoca modernă.(Watsuji-(1950) 1963). Această perioadă de istorie japoneză a fost în prealabil descrisă în termeni extrem de negativi, drept o epocă neagră, în care oamenii de rând erau supuşi unor suferinţe excesive. Recent a fost recunoscut totuşi că,de fapt, tocmai în acea perioadă începuse adevăratul impuls şi modernizarea. Daimyos a încurajat cultivarea de noi suprafeţe cu orez şi dezvoltarea unor noi sisteme de irigaţii, mine şi industrii. Puterea productivă a crescut şi s-a înregistrat o creştere considerabilă a activităţii comerciale. Aceasta a condus la dezvaltarea oraşelor negustoreşti. Aceasta a fost perioada în care Daimyos a inventat oraşul -castel în care s-au mutat de la ţară mulţi războinici, dar şi negustori.

Legături comerciale au fost stabilite în acea perioadă între Japonia şi Ryukyu, Coreea, China şi Asia de sud-est. Au fost stabilite legături cu negustorii şi misionarii din Spania şi Portugalia. Drept urmare, Francis Xavier a venit la Kagoshima în 1549 şi şi-a început activitatea de misionar creştin, pentru prima dată în Japonia.Pe la începutul secolului al XVII-lea, vase comerciale japoneze au început să viziteze Thailanda, Vietnam, Cambogia, Malayezia, Java, Filipine şi Macao şi aşezări japoneze au luat fiinţă în Thailanda, Vietnam, Cambogia şi Filipine.

Toate acestea au luat fiinţă atunci când guvernul Tokugawa a ajuns la putere în 1603.Japonia a fost de-a dreptul zăvorâtă în 1653 spre a nu permite pătrunderea influenţelor străine, şi toate orientările către modernizare au fost în mod brusc oprite. Activitatea misionară creştină a fost îngăduită sub lorzii feudali Kagoshima (Shimazu). Yamaguchi (Ouchi) şi Bungo (Ohtomo) i-au permis lui Xavier să se angajeze în activitatea de misionar între anii 1549 şi 1551. Iar când Luis Frois a vizitat Nobunaga Oda în Kyoto, Nobunaga i-a acordat o autorizaţie de a conduce activitatea sa misionară în Japonia. Hideyoshi Toyotomi a acceptat ,de asemenea, creştinismul, deşi mai mult în interesul menţinerii legăturilor comerciale vitale.

În anul 1611 el a exilat misionarii din toate oraşele aflate sub controlul guvernului Tokugawa şi a distrus bisericile din acest oraş. După moartea lui, cel de-al treilea Shogun Jemitsu a închis efectiv ţara în anul 1653, împiedicând pătrunderea vaselor străine în Nagasaki şi interzicând călătoriile şi

233

corespondenţa cu străinătatea. Drept urmare, Japonia a fost retezată de la influenţele Occidentului pentru aproape două sute de ani.

Sub regimul Tokugawa, Japonia a fost efectiv îndepărtată de la evoluţiile din Apus în toate ramurile ştiinţei naturale şi sociale, cu excepţia medicinei şi astronomiei. Confucianismul a devenit învăţătura oficială. Întrucât elementul moral al confucianismului a fost clădit pe menţinerea sistemului tradiţional al familiei patriarhale, şi pe ierarhia status-ului feudal, abia dacă acesta (elementul moral) a reprezentat o forţă pentru o schimbare socială şi politică, dinamice. Situaţia s-a schimbat din nou, după Restauraţia Meiji, când Japonia s-a deschis din nou influenţelor occidentale.

După Restauraţia Meiji, intelectualii japonezi au evitat Confucianismul şi s-au întors cu faţa către Vest. Ei au descoperit faptul că Revoluţia atiinţifică, Iluminismul şi Revoluţia Industrială au produs mari schimbări în Europa, şi că aceasta se afla mult mai înainte pe drumul modernizării decât Japonia. Japonezii au decis să recupereze rămânerea în urmă. Yukichi Fukuzawa, părintele Iluminismului în Japonia a pledat pentru “ţintirea către civilizaţia occidentală”. El a făcut distincţia între “civilizaţia exterioară” (alimente, îmbrăcăminte, locuinţe, tehnologie şi lege) şi “civilizaţia interioară” (dezvoltare intelectuală şi spirituală). Prima era uşor de dobândit, susţinea el, pe când cea de-a doua se arăta a fi mai mult decât o provocare (Fukuzawa {1875} 1959b:16-22).

Sociologia europeană a furnizat o cheie pentru “civilizaţia interioară” occidentală. Ceea ce descriseseră Comte, John Stuart Mill, Spencer, Tonnies, Durkheim, Simmel şi Weber,era felul în care societatea şi cultura modernă se diferenţiau de societatea şi cultura premodernă. Aceasta a oferit gânditorilor Iluminismului Meiji ,ceea ce ei au nevoie, iar introducerea sociologiei europene în Japonia, era o modalitate de capturare a “civilizaţiei interioare” exclusive a Occidentului.

După cum arăta deja, Amane Nishi a fost cel care l-a introdus pe Comte în Japonia. Este interesant de observat totuşi, că Spencer s-a dovedit mai popular, şi că de fapt a fost introdus înaintea lui Comte. Operele fundamentale ale lui Spencer au fost repede traduse în limba japoneză, deoarece ele s-au identificat cu doleanţele Mişcării Democratice Liberale într-o perioadă Meiji timpurie. Lucrarea lui J.S.Mill despre libertate şi egalitate, a fost de un covârşitor interes în această perioadă. Comte, deşi (el) a precedat pe alţii, a pătruns în forma sa originală în Japonia, atunci când guvernul Meiji îşi consolida puterea şi când a fost stabilită Dieta Naţională. Compatibilitatea “ordinii şi progresului”, ideea de bază a majorităţii lucrărilor lui Comte, a devenit în modul cel mai evident, o problematică din această perioadă. Cartea lui Lorenz Von Stein a prezentat interes birocraţilor Meiji, deoarece ea se referea la organizarea privită “de sus”.

Este interesant de remarcat faptul că un alt conteporan al lui Comte, Mill şi Spencer, pe nume Karl Marx, nu a fost introdus în Japonia de către gânditorii iluminişti. Aceasta se poate explica parţial, prin faptul că el era considerat drept subversiv. Probabil că acest fapt are mai mult de-a face cu interesul mai acut al intelectualilor Meiji faţă de procesul de modernizare în sine, decât de consecinţele sale.

Prima generaţie de sociologi europeni care îi include pe Saint-Simon, Comte, Mill, Spencer, Stein şi Marx, a fost în mod ferm situată în afara cercurilor academice. În contrast cu aceştia, cei care au sintetizat ceea ce vom numi “a doua generaţie”, respectiv Durkheim în Franţa, Tonnies, Simmel şi Weber în Germania, şi Small şi Giddings în Statele Unite ale Americii, au atras sociologia în sistemul universitar în perioada târzie a secolului XIX, şi cea timpurie a secolului XX. Ei au depus eforturi pentru a lărgi nivelul învăţăturii specializate şi pentru a stabili o metodologie sociologică. În acastă fază, sociologia germană a fost cea care a avut cea mai mare influenţă în Japonia. Înainte de toate, adresarea lui Simmel cu termenii de “sociologie formală” a fost cea care a marcat despărţirea dintre primele două generaţii. Părerile erau împărţite între sociologia “specializată” a lui Simmel şi sociologia “sintetică” aparţinînd lui Comte şi Spemcer, Simmel devansîndu-i pe adepţii sociologiei “sintetice”. Max Weber a devenit pentru prima dată cunoscut în Japonia în anii 1920, mai întâi prin intermediul tezei sale despre “spiritul capitalismului” iar mai târziu prin concepte precum “tipul ideal” şi “sociologia interpretativă”. Abia după cel de-al doilea război mondial, contribuţia adusă de Weber sociologiei a început să fie cunoscută în toată complexitatea sa. Teoria acţiunii sociale emise de Weber, contribuţia sa la sociologia economică, la sociologia dominaţiei, sociologia religiei şi dreptului, n-au încetat a avea o largă răspândire în Japonia nici în perioada postbelică. Interesul pentru Durkheim datează, de asemenea, din anii

234

1920. Primul subiect de interes pentru opera lui Durkheim a fost cel al ideii despre modernizare (“de la solidaritatea mecanică la solidaritatea organică”) şi despre regulile metodologiei sociale. După război, lucrările sale despre morală, despre sacru versus profan şi studiul său asupra sociologismului au început să atragă atenţia. Comparativ, a existat puţin interes faţă de moştenitorii lui Spencer , precum Bagehot şi Hobhouse , şi contemporanii lor în sociologia britanică. Sociologiştii americanii precum Summer, Ward, Small şi Giddings, au atras un oarecare interes în Japonia antebelică.

După cel de-al doilea război mondial, dezvoltarea sociologiei în Japonia a fost în mare măsură influenţată de ceea ce se petrece în America. Pentru un timp, numele lui Talcott Parsons a fost aproape sinonim cu sociologia americană. Moştenirea lui Parsons a fost explorată în mai mare profunzime în Europa decât America, rezultatul fiind faptul că sociologia japoneză s-a întors încă o dată către Europa în anii optzeci (1980). Sociologişti precum Jurgen Habermas şi Niklas Luhman atrag interesul în Japonia contemporană. Tradiţia europeană a păstrat o urmă pe faţa americanizării copleşitoare , în aceea că sociologia ştiinţei şi ideologiei lui Karl Manheim a continuat să atragă interesul sociologilor din Japonia postbelică. Situaţia se schimbă din nou, acum când “sfârşitul ideologiei” este asupra noastră în perioada de declin a marxismului şi a revoluţilor democratice din Europa de Est.

În secţiunile următoare, vom examina mai în detaliu impactul acestor trei generaţii de sociologişti europeni asupra dezvoltării acestei discipline în Japonia.

3.SOCIOLOGIA EUROPEANĂ A PRIMEI GENERAŢII

3.1.John Stuart Mill şi Herbert Spencer Publicarea în perioada 1872-1876 a lucrării “Un îndemn la Învătare” aparţinând lui

Yukichi Fukuzawa a marcat începutul Iluminismului în Japonia. Deşi ea nu s-a referit în mod explicit la Montesquieu, Rousseau, J.S.Mill sau Spencer, gândirea socială a lui Fukuzawa a reprezentat o radicală distanţare de ideile Confucianismului. Fukuzawa considera fiinţele umane egale prin natura lor: ele toate dispuneau de drepturi civile, iar legile erau alcătuite de poporul însuşi sub conducerea unui guvern democratic. Fukuzawa a insistat cu tărie asupra mai puţin reunitei teorii aparţinând de American Wayland a drepturilor naturale din Europa secolului al XVIII-lea (Fukuzawa {1872-1876} 1959a).În concepţia lui Fukuzawa, guvernarea Meiji a fost despotică şi majoritatea poporului japonez a fost înfometată de ştiinţă. El a pornit să remedieze această lipsă de iluminare şi să dezvolte ideea drepturilor naturale. În 1874, Taisuke Itagaki, liderul Mişcării Liberal -Democratice, a revendicat crearea unei Diete Naţionale. Aceasta a alimentat interesul pentru libertate, egalitate şi drepturile naturale printre intelectualii perioadei. Publicarea traducerii lucrărilor “On Liberty ” (“Despre Libertate”) de J.S.Mill şi “Social Statics” (“Statisticile Sociale”) de Spencer, fructe ale contactelor anterioare cu Europa, a contat foarte mult pentru sprijinirea acestor evoluţii.

Spencer a fost tradus şi citit în mai mare măsură decât Mill, în principal din cauza intereselor de cercetare ale primului profesor de sociologie la Universitatea din Tokyo, Shoichi Toyama. Cartea lui Spencer -”StatisticileSociale”, pentru prima dată publicatăîn traducere în perioada 1881-1884, a fost prezentată ca “manualul Mişcării Liberal-Democratice”, atât de mareera importanţa ei pentru dezvoltarea democraţiei în Japonia. Mare parte din succesul cărţii poate fi atribuit criticii formulate de Spencer la adresa lui Bentham, ceea ce a fost într-o mare măsură pe placul cititorilor săi japonezi. Capitolul intitulat “Dreptul de a ignora Statul” a captat imaginaţia poporului oprimat. Spencer însuşi a fost consultat într-o serie de ocazii cu privire la proiectul Constituţiei Japoneze . Spencer şi-a exprimat îndoiala faţă de abilitatea japonezilor de a se elibera de jugul despotismului.

Este interesant de observat că Spencer a fost în egală măsură preţuit de guvernul Meiji însuşi, şi de oponenţii săi democratici. Sociologul japonez Ikutaro Shimizu a făcut aprecierea că aceasta se datora faptului că Spencer avea “două suflete” (Shimizu 1936:64). Această apreciere era poate mai aproape de adevăr pentru a spune că japonezii au avut unul. După promulgarea Constituţiei Meiji din 1889 şi înfiinţarea Dietei în 1890, radicalismul Mişcării Liberal -Democratice a scăzut. Itagaki, fostul lider, a devenit Viceprim-ministru în 1898, însă Spencer a fost dat uitării.

3.2. Saint Simon şi Auguste Comte

235

Dacă Spencer a fost urmaşul Iluminismului în Marea Britanie, Saint-Simon şi Comte au fost urmaşii săi în Franţa. Saint-Simon şi Comte au fost primiţi totuşi, foarte diferit în Japonia. Saint-Simon, precum Robert Owen şi Francois Fourier, a fost pentru mult timp îndepărtat, fiind considerat un socialist “utopic”.Aceasta nu a durat doar până când sociologiştii japonezii Hisatoshi Tanabe şi Keiichi Sakamoto au preluat ideea lui de progres şi concepţiile sale despre “industrialism”, respectiv până când (el) a început să crească în popularitate. Traducerea recentă semnată de Hiroshi Mori, a scrierilor complete ale lui Saint-Simon, au dat un plus deimpuls discipolilor lui Saint-Simon în Japonia. (Mori 1987-1988).

Tanabe a început de la studierea lui Durkheim, şi din acest punct a pornit înapoi către Comte, de la Comte la Saint-Simon. De la Saint-Simon a trecut la Condorcet şi la Enciclopedişti, şi de aici la Montesquieu, Pascal şi Descartes. Din punctul său de vedere, individualismul agresiv al Enciclopediştilor a fost cel care a subminat solidaritatea socială a societăţii franceze,deşi a reuşit să demonteze puterea regimului străvechi. După părerea lui Tanabe, Saint-Simon şi Comte au furnizat un contur ideal acestei tendinţe, prin scoaterea la iveală a unor căi de reconstrucţie a ordinii sociale.

Sakamoto a văzut în Saint-Simon forţa conducătoare din spatele Revoluţiei Industriale din Franţa. El a dejudecat elementul social din concepţia lui Saint-Simon. După Sakamoto, principala ripostă a argumentului lui Saint-Simon a fost aceea că industrializarea rezultase din transferul puterii politice de la aristocraţia latifundiară şi proprietarii de capital, la oameni de ştiinţă şi industrialiştii. Sakamoto a subliniat legătura esenţială dintre activitatea lui Saint-Simon şi Comte (Sakamoto 1961:61-180).

Aşa cum am evidenţiat într-un punct al lucrării de faţă (Tominaga 1965 b:16-66), mulţi teoreticieni americani preocupaţi de industrializare şi modernizare au făcut trimiteri directe la Saint-Simon, deşi ei nu au conştientizat întodeauna îndatorarea lor faţă de omul care a susţinut industrializarea în Franţa cu o sută cinzeci de ani în urmă.

Lui Tongo Takabe I se datorează în cea mai mare măsură introducerea lucrărilor lui Auguste Comte în Japonia. El a scos în evidenţă paralelismele dintre concepţia lui Comte şi regimul imperial al Japoniei (Takebe 1904-1918). Este interesant de comparat abordarea lui Takabe cu cea a predecesorului său la Universitatea din Tokyo, Shoichi Toyama. Dizertaţiile lui Toyama despre Spencer au dovedit influenţa Iluminismului european asupra vieţii intelectuale japoneze în perioada timpurie a erei Meiji. Abordarea lui Takebe, pe de o parte, a reflectat influenţa crescândă a naţionalismului care se dezvoltase în urma conflictelor Sino-Japoneze şi Ruso-Japoneze de la mijlocul deceniului 1890, până în jurul anilor 1910.

Adesea a fost susţinut faptul, deşi lipsit de fundament, că, coservatorismul lui Takebe l-a reflectat pe cel al lui Comte (Saitoh 1976:222). Totuşi, nu despre acesta este vorba, Saint-Simon şi Comte erau în mod cert conservatori prin aceea că ei căutau să restaureze ordinea după tulburările produse de Revoluţia Franceză. Dar viziunea lor a fost republicană mai degrabă, decât regalistă. Takabe, pe de altă parte, căuta întoarcerea la status quo, străvechiul regim al Japoniei Tradiţionale.

Există trei studii renumite ale lui Comte în japoneză: Shinmei (1935); Honda (1935); Shimizu (1978). Mă voi referi aici doar la cel mai recent. Shimizu contra-argumentează faptul că intenţia intelectualilor japonezi de a moderniza Japonia considera Revoluţia franceză şi Iluminismul ca furnizori ai unui real imbold pentru schimbare în ţara lor. Mai târziu, în zorii Revoluţiei Ruse din 1917, concepţia marxistă prevalat, şi ambele revoluţii erau văzute ca expresii ale luptei de clasă. După opinia lui Shimizu, intelectualii japonezii ai anilor 1920 şi 1930, au fost puternic influenţaţi de Comintern pentru faptul că l-au respins pe Comte, care criticase Revoluţia Franceză şi se distanţase de Iluminism. Shimizu nu este de acord cu faptul că Comte, şi astfel sociologia ca întreg erau consideraţi antagonici marxismului (Shimizu 1978:53-70, 107-119).

3.3. Lorenz von Stein şi Karl Marx în Japonia Sociologia germană a fost prima introdusă în Japonia prin lucrarea lui Lorenz von Stein.

Guvernul Meiji a căutat la Stein o cale de instituţionalizare a puterii statale în Japonia. Birocraţii guvernamentali erau trimişi la Viena spre a urma cursurile lui Stein, ale căror traduceri fuseseră publicate de către Nagao Aruga în 1889. Elementul din lucrarea lui Stein care a atras cel mai mult atenţia în Japonia a fost distincţia dintre stat şi societate. Statul era privit ca un organism considerându-l pe Rege ca pe “eul propriu”, Dieta ca “voinţă” şi guvernul ca “acţiune”.

236

Marx a început să fie cunoscut în Japonia doar la cotitura secolului, cu mult timp după Mill, Spencer, Comte şi Stein. Primul partid socialist în Japonia, Partidul Social-Democrat, a fost fondat în 1901, după modelul SPD-ului german al anilor 1890. În foarte scurt timp el a fost interzis de guvernul din acea vreme. Deoarece scrierile lui Marx şi Engels nu erau încă accesibile în traducere, studiile de socialism ale lui Kohtoku, publicate în 1901şi 1903, au reprezentat o introducere la lucrările lor.

Scrierile lui Marx şi Engels nu au fost introduse în Japonia de către sociologi. Aceasta nu înseamnă, totuşi, că sociologii nu s-au angrenat în teoria socialistă. Kohtoku explicase dezvoltarea socialismului în termenii legii evoluţiei sociale, cu care japonezii se familiarizaseră prin intermediul lucrărilor lui Spencer şi Nagao Aruga. Într-adevăr, sociologul japonez Kishimoto insistase ca aspiraţiile şi valorile socialismului să fie studiate ca parte a sociologiei. Sociologia, socialismului şi problemele sociale erau inextricabil legate între ele în Japonia de sub guvernarea Meiji, la sfârşitul secolului XX. Sociologia era considerată teoria evoluţiei sociale, iar evoluţia socială era percepută drept o cale de rezolvare a problemelor sociale provocate de dezvoltarea capitalistă. (Kawamura 1973-1975,I:185-199;Akimoto 1979:97-99).

Succesul Revoluţiei Ruse în 1917 a însemnat faptul că leninismul devenise ortodoxia Mişcării Comuniste Internaţionale. Socialismul non-revoluţionar şi reformismul social fuseseră excluse din acel ortodoxism. Întrucât centrul dezbaterii s-a deplasat către economa marxistă, sociologia a început să fie considerată ca un domeniu periferic în Japonia din timpul guvernării Meiji. În pofida acestei schimbări de accent, sociologia japoneză încă şi-a menţinut legăturile cu marxismul. În 1929 a apărut o traducere în japoneză a lucrării lui Bucharin “Materialismul istoric” devenind o carte foarte citită. Legăturile dintre materialismul istoric şi “Sociologia Marxistă” au fost restabilite, deşi această conexiune a fost fierbinte disputată printre sociologii japonezii în anii 1930. Shimizu a fost de părere că cele două erau fundamental incompatibile, pronunţându-se ferm în favoarea materialismului istoric (Shimizu 1933). Este interesant de observat că Shimizu nu a încetat niciodată să se considere un sociolog. El şi-a schimbat poziţia în anii 1950, admiţând faptul că relaţia cu psihologia socială americană i-a modificat atitudinea faţă de marxism (Shimizu 1950).

După cel de-al doilea Război Mondial, sociologia şi marxismul au încetat de a mai fi considerate fundamental antagonice. Mulţi sociologi japonezi au început săse prezinte ca fiind marxişti. A existat chiar o tentativă de a formula teoria lui Marx ca pe “teorie socială” (Hosoya 1979).Totuşi, sociologii marxiştii din Japonia au avut tendinţa de a se devota mai degrabă exegezelor critice,decât studiilor empirice ale societăţilor socialiste. Consecvent, influenţa sociologiei a început să se estompeze în zorii introducerii în Uniunea Sovietică a perestroicii şi a reformelor democratice care au măturat Europa de Est în 1989.

4. SOCIOLOGIA EUROPEANĂ A CELEI DE-A DOUA GENERAŢII ÎN JAPONIA

4.1. Influenţa lui Emile Durkheim în Japonia Emile Durkheim, ca şi Marx Weber, s-a bucurat de o mare reputaţie printre sociologii

japonezi. Deoarece interesele sale erau în mare măsură teoretice, el nu a devenit niciodată precum Spencer, un simbol al mişcării, democratizării, sau al conservatorismului politic, precum Comte. Durkheim a fost considerat drept reprezentantul “gândirii sociologice” în Japonia. Scrierile sale au fost introduse în Japonia de către Tanabe ({1965}1979) şi Kurauchi ({1958} 1978). Tanabe a trasat originile gândirii lui Durkheim înapoi la lucrările lui Comte, Saint-Simon, Condorcet, Pascal şi Descartes. Spre deosebire de Shimizu, care a subliniat antagonismul lui Comte faţă de Iluminismul Francez,Tanabe a văzut o linie de continuare între Iluminism şi Durkheim, direct prin Comte. El a susţinut faptul că, caracterul raţionalist al pozitivismului a aşezat în spatele amândurora, Revoluţia Franceză şi susţinerea lui Saint-Simon şi a lui Comte în reorganizarea societăţii post-revoluţionare. Durkheim a fost considerat ca moştenitor natural al acestei tradiţii. Aceasta înseamnă că Tanabe, spre deosebire de Shimizu, a acceptat străbaterea de către elementul comun al conservatorismului a scrierilor lui Saint-Simon, Comte sau Durkheim. După Kurauchi, mentalitatea de grup a japonezilor a însemnat că, cultura japoneză era în mod special receptivă la ideile lui Durkheim. În concepţia lui, cheia stabilităţii psihologice în cultura japoneză stă în viaţa grupului, care transcede individul. Schema individuală a valorilor morale era

237

condiţionată de atitudinea grupului de care aparţinea individul. Karauchi considera că acţiunile sociale ale japonezilor pot fi în mod adecvat explicate prin aplicarea modelelor lui Durkheim (Karauchi {1958} 1978:385-386).

Lucrarea lui Edituro Suzuki este un alt exemplu al influenţei lui Durkheim asupra sociologiei japoneze. Suzuki a susţinut faptul că norma socială a “satului natural” feudal reprezenta “spiritul” fermierilor japonezi. El a condus studii empirice asupra ostracizării, forma tradiţională a sancţunii individuale în localităţile rurale japoneze ale anilor 1930, şi le-a explicat în termenii conceptului lui Durkheim de “conştiinţă colectivă”.(Suzuki{1940} 1968:118-126, 445-453).

“Concepţia sociologică a istoriei” aparţinând lui Yasuma Takata reprezenta o dezvoltare a ideilor lui Durkheim de morfologie sociologică. În lucrarea sa intitulată “De la division du travail social”, Durkheim a susţinut faptul că diviziunea muncii era rezultatul prăbuşirii din ordinea socială produsă de creşterea şi concentrarea populaţiei. În concepţia lui Takata, existau două tipuri de explicaţii ale pătrunderii modernizării. Primul, dezvoltat de Mill şi Comte, era în termeni ai spiritului uman. Cel de-al doilea, bazat pe puterea productivă materială, fusese dezvoltat de Marx. Takata a considerat că nici una dintre cele două teorii nu putea furniza suficientă explicaţie pentru dinamica istoriei. În viziunea sa, spiritul uman sau conştiinţa era un produs al societăţii, individul fiind supus socializării. Dezvoltarea puterii productive, pe de altă parte, urma să fie explicată în termenii încercării de a prevenii presiunea creşterii populaţiei. Takata a fost astfel, de acord cu Durkheim că creşterea numărului populaţiei şi concentrarea ei erau cele care au furnizat forţa necesară dezvoltării (Takata {1922} 1950:315-22; 1925:157-267).

Durkheim a continuat să stârnească interes în Japonia, iar recent, discipolii săi au reuşit să facă importanţi paşi înainte. (vezi, de exemplu, Miyajima 1977; Naka 1979).

4.2. Georg Simmel şi Max Weber în JaponiaÎn timpul Iluminismului Meiji, cu precădere gândirea socială britanică şi franceză a fost

introdusă în japonia. Teoreticienii germani erau mai puţin cunoscuţi. Aceasta poate fi parţial explicată prin faptul că procesul industrializării a început relativ târziu în Germania, nu înainte de mijlocul secolului al XIX-lea. Teoria socială, de asemenea, era relativ subdezvoltată. Publicarea în 1887 a lucrării lui Ferdinand Tonnies “Gemeinschaft und Geseltshaft “ , a reprezentat o piatră de hotar în dezvoltarea sociologiei germane, iar Tonnies a fost repede urmat de Simmel, Weber, Sombart,Vierkandt şi von Wiese. Sociologia japoneză a fost puternic influenţată de sociologia germană în perioada antebelică, aşa cum este demonstrat de publicarea scrierilor lui Takata (1926) şi Shinmei ({1928} 1979; {1929} 1979).

Georg Simmel a fost cel care a stârnit cel mai mult interesul printre sociologii japonezi ai anilor 1920. Concentrarea sa asupra interacţiunii umane la nivelul indivizilor (“seelische Wechselwirkungen”) a fost cea care a atras cel mai mult atenţia. Takata a condus o apărare energetică a abordării micro-sociologice a lui Simmel împotriva atacurilor realismului social, prin susţinerea ideii că interacţiunile psihice transced nivelul individualului. Acestea sunt sociale în sensul că sunt, de asemenea, fenomene individuale. Takata a respins noţiunea lui Simmel de sociologie “formală”. El nu a acceptat distincţia afirmată pe bază de argumente dintre interacţiune ca “formă” şi economie, religie şi artă, ca “conţinut”. El a preferat termenul de “sociologie relaţională” (Takata 1926:7-28, 240-256).

Shinmei a salutat, de asemenea, accentul pus de Simmel pe interacţiunile psihice, dar s-a îndoit de puterea lor de a explica funcţionarea societăţii la nivel macro. În concepţia sa, analiza structurală socială bazată pe sociologie formală, nu putea fi altceva decât un mozaic (Shinmei {1928} 1979).

După cel de-al doilea Război Mondial, teoria interacţiunii simbolice a început să înlocuiască în Japonia, interesul pentru micro-sociologie. Scrierile lui Simmel încă au continuat să stârnească ceva interes, dar acesta a fost cu precădere restrâns la studiul grupurilor mici, la teoria conflictului, analiza dominaţiei şi la observaţiile lui Simmel asupra culturii, oraşului şi banilor.(Atoji 1979, 1985).

Max Weber a fost o personalitate importantă în dezvoltarea sociologiei în Japonia, deşi acesta s-a aflat mai mult printre economişti decât printre sociologişti cărora le-a stârnit prima dată interesul. Economiştii din Japonia antebelică au fost puternic influenţaţi de şcoala istorică germană al cărei reprezentant era Weber. Tot influenţei economiştilor se datorează faptul că numele lui Weber este

238

mai des legat de cel al lui Marx, decât de cel al lui Durkheim. (vezi, de exemplu, Uchida 1972; Takashima 1975). Influenţa lui Weber a fost mult mai mare decât cea a lui Durkheim, iar scrierile sale au atras atenţia economiştilor, juriştilor, oamenilor de ştiinţă politici şi istoricilor, cât şi a sociologiştilor. Creşterea interesului pentru Weber a coincis cu crearea economiei marxiste în Japonia în timpul deceniilor 1920 şi 1930. Max Weber al eticii protestante era considerat de unii, un critic al unilateralităţii materialismului istoric. Weber, ca şi Ludwig von Mises al şcolii neo-clasice austriece, a contrazis faptul că economia socialistă putea funcţiona, deoarece îi lipsea libertatea de piaţă. Totuşi, după cel de-al doilea Război Mondial, Marx şi Weber au început să fie consideraţii ca reciproc acceptabili. Punctul de contact era conceptul de “societate civilă” păstrat cu sfinţenie în scrierile ambilor gânditori. (Uchida 1965:112). “Societatea civilă” este ceva la care japonezii au aspirat în timpul perioadei Constituţiei Meiji. Structurile familiei patriarhale şi feudalismul au blocat efectiv toate mişcările către o societate industrială modernă. Economia marxistă şi sociologia weberiană erau considerate că asigură calea întoarsă.

Învăţătura lui Weber a luat elan în Japonia după cel de-al doilea Război Mondial. Centrul interesului lui Aoyama pentru Weber s-a axat pe problema structurii societăţii moderne în relaţie cu economia capitalistă modernă (Aoyama 1950). Alţi sociologişti japonezi şi-au exprimat interesul pentru tipul ideal, sociologia interpretativă (verstechende Soziologie ) şi judecata liberă de valoare (Fukutake 1949; Odaka 1950). Kaneko s-a axat pe metodologia lui Weber în relaţia cu logica competenţei cauzal-istorice (Kaneko 1957).

Scrierile lui Weber asupra metodologiei marchează tranziţia sa de la ştiinţele economice ale şcolii istorice germane, la sociologie. (Ohtsuka et al. 1965; Hayashi 1970 :Atoji 1976; Kohtoh 1977; Orihana 1988). În concepţia lui Atoji, cartea lui Weber “Wietschaft und Gesellschaft” începe de la formularea teoriei acţiunii sociale şi continuă după aceea, spre analiza sociologică a domenilor particulare, precum: economia, dominaţia politică, stratificarea socială, familia tradiţională şi înrudirea, etnicitatea, religia şi legea. Tipul ideal era necesar în viziunea lui Weber, astfel încât să se poată atribui relaţia cauzală. În acest sens, sociologia, ca ştiinţă empirică ce investighează regulile generale ale acţiunii umane, trebuie să fie departajată de “ştiinţele dogmatice” precum jurisprudenţa, etica şi estetica care sunt preocupate cu înţelesul “drept” şi “valid”. Totuşi, trebuie, de asemenea, făcută distincţie de istorie, care caută legăturile cauzale dintre fenomenele culturale particulare. În viziunea lui Atoji, lucrarea lui Weber “Wirtschaft und Gesellschaft” reprezintă o încercare de a apuca diverse sfere culturale în mod sistematic şi integrativ, din punctul de vedere al sociologiei interpretative (Atoji 1976:1-42).

Weber se deosebeşte de Durkheim prin aceea că se concentrează pe aspecte ale subiectului, precum ethosul şi motivul, aspecte care pot fi,totuşi, recunoscute de alţii şi care astfel, transced individualul. Spre deosebire de Simmel, care a fost iniţial interesat de “societal”, unicitatea lui Weber stă în atenţia acordată interpretării înţelesului subiectiv. Atât Simmel cât şi Weber se deosebesc de Comte şi de Spencer prin aceea că ei se axează pe individual. Contribuţia specifică a lui Weber, a reprezentat-o teoria asupra acţiunii. Atât Durkheim cât şi Weber au dezvoltat cadrul teoretic pentru integrarea domeniilor specializate precum sociologia economică, sociologia politică, sociologia dreptului, sociologia religiei, şi aşa mai departe. Deşi toţi aceşti teoreticieni au exercitat o influenţă considerabilă în Japonia, poate că Weber este cel care s-a dovedit a fi cea mai influentă personalitate din cursul vremurilor.

5. SOCIOLOGIA AMERICANĂ TIMPURIE ÎN JAPONIA Înainte de cel de-al doilea Război Mondial, sociologia americană a avut un mai puţin

impact în Japonia, decât l-a avut corespondentul său european. Totuşi, chiar după aceea, sociologii japonezi au fost conştienţi de diferenţa aflată în focarul atenţiei, şi de accentul american pus pe psihologia socială.

Shokichi Endoh a fost cel răspunzător, în mare măsură, pentru introducerea psihologiei sociale americane în Japonia. Endoh a tradus lucrarea lui Giddings “Principiile Sociologiei” în japoneză şi a introdus teoria forţelor sociale ale lui Ward şi Ross. Endoh a susţinut faptul că forţele sociale nu erau produsul unui organism societal care a depăşit individualul, ci a nevoilor şi intereselor individuale. (Akimo 1979:123-129).

239

Critica lui Shinmei la adresa lui Simmel a pavat calea către cea de-a doua fază a acceptării sociologiei americane în Japonia. După viziune lui Shinmei, subiectivitatea umană era redusă la Simmel, la relaţiile sociale. În concepţia sa, sociologia lui Simmel a relaţiilor sociale trebuie să înainteze către “sociologia acţiunii sociale”. Aceasta a condus la un interes pentru sociologia psihologică sau “behavioristă” a lui Ward, Small,Giddings, Fark, Burgess, Thomas, Mead şi Ross. Totuşi, Shimizua a fost prea putrnic influenţat de gândirea neo-kantiană germană de a accepta din toată inima sociologia behavioristă, americană. (Shinmei (1939) 1976, (1942) 1976).

După cel de-al doilea Război Mondial, Shimizu a demonstrat un interes reînnoit pentru sociologie, abandonând-o în anii 1930, pentru a continua interesul pentru marxism. Shimizu a atribuit nestatornicia sa, influenţei sociologiei americane. Shimizu a comparat sociologia americană şi cea europeană şi a rezumat diferenţele, după cum urmează (Shimizu 1950:122-174 ):

1. Sociologii din America, care erau mult mai mulţi decât sociologii europeni, s-au bucurat de o considerabilă influenţă. Numărul publicaţiilor sociologice a fost, de asemenea, mult mai numeros, iar statutul sociologilor mult mai înalt. Guvernul şi administraţia de afaceri a Statelor Unite au fost mult mai dispuşi să preia descoperirile sociologice, decât omologii lor europeni.

2. În timp ce gândirea istorică a dominat în sociologia europeană, sociologia americană a fost dominată de gândirea psihologică. Teoria naturii umane, care a înflorit în secolul al XVIII-lea dar a dispărut în secolul al XIX-lea în Europa, a supravieţuit în Statele Unite, în secolul XX. Spre deosebire de teoria simţului natural, dominaţia behaviorismului a avut tendinţa să accentueze existenţa societăţii, deoarece aceasta a recunoscut importanţa formării personalităţii prin învăţare.

3. Spre deosebire de Europa, în Statele Unite cercetarea socială era în mare măsură practicată. Acesta a fost rezultatul tradiţiei empiriste şi a dezvoltării tehnicilor statistice. Faptul că acolo exista aproape acelaşi interes pentru cercetarea socială ca şi pentru sociologie, poate fi considerat drept o realizare a idealului de pozitivism al lui Auguste Comte.

4. Dezvotarea sociologiei în Statele Unite a fost strâns legată de dezvoltarea democraţiei în acea ţară. Aceasta era în contradiţie cu situaţia din Germania de dinainte de cel de-al doilea Război Mondial, când democraţia nu fusese încă instituţionalizată. În acea vreme a fost posibil pentru Max Weber să descrie politica ca pe un domeniu al iraţionalităţii. În Statele Unite, politica se baza pe opinia publică, şi de aceea, era redusă la cercetarea socială. Pragmatismul american a conferit sociologiei un înalt statut, cel al unui domeniu de ştiinţă util pentru politică.

Shimizu a legat psihologia socială americană de teoria europeană clasică a modernizării (Shimizu 1951). El a văzut consecinţele modernizării în termeni ai 1. diferenţierii; 2. expansiunii; 3.mecanizării. El a schematizat tipurile fenomenelor social-psihologice corespunzătoare acestor trei aspecte precum:

a) indivizi neajutoraţi sub o stare de anarhie; b) “narcotismul social” sub “violenţa” comunicaţiei de masă şi c) “noua aglomeraţie” din organizaţiile birocratizate, precum maşinăriile uriaşe. Diagnosticul

dat de Shimizu privind declinul culturii americane ca rezultat al modernizării, a fost puternic axat pe tehnicile psihologiei sociale. Influenţa gândirii sociologice europene poate fi, totuşi, simţită în planul secundar.

6. SOCIOLOGIA EUROPEANĂ A GENERAŢIEI DE AZI ÎN JAPONIA

6.1. Americanizarea sociologiei japoneze postbelice Cultura japoneză a devenit extrem de influentă în Japonia după capitularea necondiţionată

de la sfârşitul războiului din Pacific. Engleza americană a devenit dominantă în şcoli şi în viaţa cotidiană. Sociologia era privită ca o “ştiinţă americană”, iar Homans l-a înlocuit pe Durkheim, Simmel şi Weber pe listele lecturilor studenţilor. Mai presus de toate se aflau lucrările lui Talcott Parsons şi Robert R.Merton, care erau citite cu mult entuziasm în anii 1950 şi 1960. Aceşti autori au prezentat un foarte diferit tablou al sociologiei americane, de cel înfăţişat de către Shinmei şi Shimizu în anii 1930 şi 1940. Ei au prezentat America ca pe o ţară a behaviorismului, a pragmatismului. Ceea ce Parsons şi Merton au dus în Japonia, pe de altă parte, erau conceptele de “sistem social” şi vocabularul analizei funcţionale.

240

Sociologiştii germani ai generaţiei postbelice au fost, de asemenea, în mare măsură influenţaţi de evoluţiile din sociologia americană şi au fost lăsate spre a-i redescoperi pe Tonnies, Simmel şi Weber, la o dată ulterioară. Interesul pentru aceşti autori nu a scăzut niciodată în Japonia, aşa cum cercetarea sociologică nu a fost niciodată întreruptă în timpul războiului, precum în Germania. Scrierile lui Karl Mannheim şi Theodor Greiger, care fuseseră forţaţi să emigreze în perioada nazistă, erau cunoscuţi şi citiţi în Japonia postbelică. În contrast, lucrări precum cele ale lui Helmut Schelsky şi Otto Stammer, care au ieşit în faţă după război şi au ajutat să pună înapoi pe traiectorie, sociologia germană, erau comparativ mai puţin cunoscuţi în Japonia. Tendinţa americană a însemnat, totodată, că Heinrich Popitz şi M.Rainer Lepsius nu au devenit cunoscuţi în Japonia până în anii 1960.

În concepţia lui Kunio Odaka, sociologia ca disciplină în anii 1940 şi 1950, a fost caracterizată de următorii şase factorii: internaţionalizare, intregare, diversificare, sistematizare, o tendinţă către utilitatea practică şi o tendinţă către precizie. În viziunea sa, diferenţele individuale dintre abordările adoptate în diferite ţări au început să dispară. Odaka (1958) a atribuit acestea difuzării sociologiei americane. Aceasta a fost considerată ca o reflectare a faptului că Japonia era foarte mult orientată către Statele Unite, atât cât priveau relaţiile internaţionale.

În perioada târzie a anilor 1960 şi a anilor 1970, totuşi influenţa Americii a început să cunoască un declin. Acest fapt s-a datorat, în parte distructivului conflict rasial care diviza America, ascensiunii noii mişcări studenţeşti de stânga şi impasului războiului din Vietnam. Lumea s-a îndreptat către o eră a multipolarităţii, iar această schimbare în politica internaţională a avut o influenţă asupra sociologiei japoneze.

În cele ce urmează, ne vom încumenta să mergem pe urmele impactului mediului internaţional în schimbare, asupra sociologiei japoneze, prin intermediul a două cazuri. Primul este acceptul în Japonia al sociologiei lui Talcott Parsons şi fuziunea ei cu sociologia europeană. Cel de-al doilea caz este cel al poziţiei ocupate în Japonia de teoria ideologiei elaborate de Karl Mannheim.

6.2. Talcott Parsons şi Japonia Când a apărut în 1937 cartea lui Parsons intitulată “Structura Actiunii Sociale”, ea a atras

relativ puţin atenţia în Japonia, întrucât puţini sociologi japonezi erau familiari cu lucrările lui Parsons. Totuşi, scrieri precum “Sistemul Social” şi “Către o Teorie Generală a Actiunii” au stârnit un mare interes şi au condus la o re-evaluare a importanţei “Structurii Actiunii Sociale”.

Faptul că “Structura Actiunii Sociale” s-a concentrat asupra activităţii lui Marshall, Pareto, Durkheim şi Weber, a stat drept mărturie a orientării europene a scrierilor lui Parsons. Parsons, care elabora propria sa teorie voluntaristă a acţiunii, a pornit să compare utilitarismul ca şi curent cental al Iluminismului Britanic în secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, cu filosofia neo-kantiană a valorii ca succesor al idealismului German. Proiectul a fost primit aprobativ de către intelectualii japonezi. Teoria acţiunii elaborată de Parsons a respins behaviorismul american. Categoriile sale de bază au fost derivate de la Weber. Categoria dihotomică a orientării acţiunii ”motivaţionale” versus “valoare” pe care Parsons a dezvoltat-o în “Sistemul Social” şi-a avut originile în conceptele gemene ale lui Weber de “Interese” şi “Idee” prezente în introducerea la “Wirtschaftsethik der Weltreligion” (Weber {1920} 1971). Mai mult decât atât, conceptualizarea de către Parsons a “afectivităţii” versus “neutralitate afectivă”, în cadrul primei perechi de “modele variabile”, este derivată din conceptul lui Weber de “affektuelles Handeln ” ca cea de-a treia categorie din clasificarea tipurilor de acţiune. Elementele weberiene din teoria acţiunii aparţinând lui Parsons, au fost în totalitate favorabil primite în Japonia.

Nu acesta a fost totuşi, cazul cu teoria lui Parsons privind sistemul social. Parsons a definit sistemul social ca pe un sistem păstrător de graniţe, compus din acţiuni umane. În concepţia sa, socializarea şi controlul social funcţionează ca mecanism al integrării în sistemul social. Mulţi sociologi japonezi au criticat aserţiunea lui Parsons după care comportamentul deviant generat în sistemul social este îndepărtat de aceste mecanisme care îl redau stării sale iniţiale de echilibru. După părerea criticilor săi, în mod sigur din cauza acestor motive, teoria lui Parsons a funcţionalismului structural nu a putut explica schimbarea socială.

Pentru Nishimura, teoria lui Parsons era în esenţă o teorie a ordinii şi armoniei care nu putea fi răspunzătoare pentru antagonism şi conflict. Aceasta era din cauză că s-a ocupat doar de acele cazuri în care este stabilită o normă instituţionalizată. Chiar dacă echilibru este perturbat de un comportament

241

deviant, acest comportament va fi mai devreme sau mai târziu, înlăturat (Nishimura 1957). Critica lui Nishimura la adresa lui Parsons a fost în multe privinţe similară celei aparţinând lui Dahrendaf, deşi cele două lucrări critice fuseseră scrise independent. Inadecvările din teoria structural-funcţională a lui Parsons ca explicaţie a schimbării sociale, erau astfel bine stabilite atât în Japonia, cât şi peste hotare.

Eu am susţinut faptul că o asemenea critică este bazată pe o înţelegere greşită a teoriei structural-funcţionale, pentru care Parsons însuşi este parţial răspunzător. După cum vom vedea, o teprie structural-funcţională formulată corespunzător, poate furniza o explicaţie pentru schimbarea socială (Tominaga 1965 a, 1976, 1986). Schimbarea socială este luată, în general, spre a se face referire la o schimbare în structura socială. Spre deosebire de structurile psihice care tind să rămână stabile după completare, structurile sociale sunt supuse unei constante modificări de către actorii umani din cadrul unui set de reguli structurale. De exemplu, structura organizatorică a unei companii poate fi modificată spre a se adapta la schimbările din mediul înconjurător intern sau extern. În mod similar, în timpul Restauraţiei Meiji, structura instituţională a feudalismului, care a precumpănit în Japonia - Tokugawa, a fost modificată pentru a fi mai în măsură a ţine pasul cu cerinţele unei societăţi industriale moderne. Chiar dacă aceste schimbări structurale se succed sau nu, depinde de limita până la care sistemul este mai în măsură să atingă cerinţele funcţionale sub nou-creata structură socială, decât sub predecesorul său. Ascensiunea comportamentului deviant este măsura insatisfacţiei oamenilor faţă de vechea structură socială. În teoria devianţei elaborată de Parsons, accentul este pus pe socializare şi control ca mecanism de reglare a comportamentului deviant. Totuşi, deviaţia poate fi absorbită doar pe această cale, atunci când structura instituţională existentă rămâne stabilă. Când aceasta nu mai este capabilă a garanta stabilitatea sistemului în faţa presiunii externe sau interne pentru schimbare, schimbarea structurală devine o necesitate. Un punct ireversibil este atins atunci când devine imposibil ca aceasta să revină la structura iniţială. Teoria lui Parsons asupra deviaţiei şi controlului social nu a explicat în suficientă măsură procesul atingerii unui nou echilibru prin intermediul schimbării structurale. Totuşi, analiza schimbării sociale în termenii relaţiei dintre structură şi funcţie, a furnizat o interesantă cale de explicare a schimbării sociale.

În pofida originii americane a lui Parsons, gândirea sa a fost profund înrădăcinată în tradiţia europeană, un factor care explică larga sa receptivitate în Japonia. După moartea sa în 1979, teoriile lui Parsons au fost mai departe dezvoltate de sociologii europeni precum Habermas şi Luhmann. În lucrarea sa “Theorie des kommunikativen Handelns” (1981), Habermas a prezentat propria sa viziune asupra lui Parsons sub aliniatul “competiţia paradigmatică dintre teoria acţiunii şi teoria sistemului” (1981:303). După Habermas, tendinţa de a despărţi teoria acţiunii de teoria sistemelor şi-a aflat originea în Europa, după Hegel şi Marx. Dilthey, Husserl şi Weber erau asociaţi cu teoria acţiunii, pe când analiza mecanismului pieţei în economie ţinea de domeniul teoriei sistemelor. Pentru Habermas, Parsons a reprezentat punctul de mijloc între aceşti doi poli, tradiţia idealistă, pe de o parte, şi cea pozitivistă, pe de altă parte. Pentru Habermas, sistemul social era un subsistem al sistemului de acţiune (Habermas 1981:299).

Niklas Luhmann a examinat, de asemenea, relaţia dintre teoria acţiunii şi teoria sistemelor în lucrarea sa “Soziologische Aufklarung III”. Din punctul de vedere al lui Luhmann, teoria acţiunii şi teoria sistemelor erau încă distincte în era lui Durkheim şi Weber. Pe timpul lui Parsons, totuşi, nu mai era posibil să se facă distincţia între ele. Pornind mai departe de la Parsons, Luhmann conceptualizează acţiunea şi sistemul în “Konstitutionszusammenhang” (Luhmann 1981:50-66).

Sociologia fenomenologică este un alt domeniu în care fuziunea teoriei lui Parsons cu sociologia europeană este aparentă. Exponentul său de bază în Japonia a fost Kazuta Karauchi. Interesul pentru sociologia fenomenologică are o istorie îndelungată în Japonia. Deşi Vierkandt şi Geiger, iar mai târziu George Guvitch, au fost foarte citiţi, Alfred Schutz a fost poate cel care s-a dovedit a fi cea mai influentă personalitate. Schutz a fost redescoperit în anii 1970, cu mult timp după publicarea influentei sale cărţi “Der sinnhafte Aufbau der sozialen Welt” (1932). În anii 1980, sintagma “teoria acţiunii” care fusese până acum utilizată în relaţia cu Parsons, a început să fie folosită pentru a descrie activitatea lui Schutz. Efectul gândirii fenomenologice se extinde către Habermas şi Luhmann. Este astfel posibil să se considere activitatea lui Parsons, Schutz, Habermas şi Luhmann ca fiind strâns legate între ele. Este

242

totodată, adevărat de arătat că similitudinile dintre teoria fenomenologică a acţiunii şi teoria voluntaristă a acţiunii promovează schimbul de idei dintre sociologia europeană şi americană.

7. DE LA “TEORIA IDEOLOGIEI “ A LUI KARL MANNHEIM LA “SFÂRªITUL IDEOLOGIEI “ LUI BELL

Interesul continuu pentru Karl Mannheim în sociologia japoneză postbelică este o bună ilustrare a influenţei pătrunzătoare a celui mai “european” element în sociologia europeană, şi anume în sociologia cunoaşterii. Interesul japonez pentru Mannheim datează din 1932, de la publicarea lucrării lui Shinmei “Fazele Sociologiei Stiintei” (Shinmei (1932) 1977). Au existat o serie de traduceri ale cărţii lui Mannheim intitulată “Ideologie si Utopie “. Într-adevăr, Mannheim se află printre puţinii sociologi occidentali ale cărui scrieri complete sunt publicate în Japonia.

Ce explică popularitatea lui Mannheim în Japonia? Se pare a fi evident faptul că iniţial interesul pentru istoricism şi marxism, în mod special pentru cel de-al doilea, a fost cel care a atras interesul cititorilor. În timp ce au existat o serie de cărţi care interpretau conţinutul marxismului, “Ideologie si Utopie” a fost singura care a conceptualizat funcţia marxismului ca pe o gândire în întregul său, şi la analizat ca pe o “ideologie”. Suporterii acestuia au fost de acord cu Mannheim în aceea că caracterul unei ideologii “particulare” era ridicat la nivelul unei ideologii “totale” de către marxism. Criticii acestuia, pe de altă parte, au fost de părere că marxismul, ca o ideologie totală, a atacat concepţia de ideologie a oponenţilor săi, dar au refuzat să recunoască marxismul însuşi drept o ideologie. Ei au refuzat, totodată, să accepte că sociologia cunoaşterii devenea posibilă doar atunci când se accepta necesitatea de a adopta o perspectivă relativistă.

Intelectualii japonezi în anii 1950 şi 1960 au fost profund ambivalenţi faţă de marxism. În timpul Războiului Rece, a existat o polarizare între ideologiile pro- şi anti- americane în Japonia. Ca rezultat, interesul s-a focalizat pe analiza funcţională a rolului intelectualilor. (Hidaka 1960).

Mannheim nu a dus lipsă de critici în Japonia. Critica a fost în mare parte îndreptată împotriva supoziţiei sale că “intelligentsia” era purtătoarea a ceea ce el a calificat drept ideologie “generală” ca opus ideologiei “speciale”, sau sociologia cunoaşterii. Criticii săi au discutat în contradictoriu faptul că “intellgentsia” era doar un element al clasei mijlocii, şi astfel nu putea fi o clasă transcendentală “liber plutitoare”, după cum presupusese Mannheim . Considerând “intelligentsia” în acest fel, se putea, afirmau ei, ajunge la fascism.Shinmei a fost primul dintre mulţí critici în Japonia, care l-a criticat pe Mannheim în acest fel, deşi mai târziu şi-a retras critica în prefaţa cărţii “Scrieri Complete” (1976). Este de interesant de observat, totuşi, că atât marxiştii, cât şi criticii acestora au manifestat interes pentru Mannheim şi că exista un sprijin considerabil pentru teoriile lui, în Japonia. Totuşi, cursul istoriei a fost ca lucrurile să ia o intorsătură imprevizibilă, pe care Daniel Bell a descris-o ca “Sfârşitul Ideologiei” (1969). De fapt, declinul de după publicarea cărţii lui Bell a fost marcat de un avânt al ideologiei, decât de o prăbuşire. Sentimentul belicos înpotriva Vietnamului s-a ridicat cu repeziciune, iar neliniştea a fost răspândită. Bell a fost desigur, luat în derâdere de către japonezii angajaţi ai Noii Stângi. Totuşi, adevărul teoriei lui Bell a fost în curând amplu demonstrat în contextul japonez. Armata Roşie japoneză, una dintre facţiunile Noii Stângi în Japonia, a piedut complet sprijinul ca rezultat al nelegiuirilor din 1972 şi a multor altor incidente violente, devenind complet dezorganizată. Din ce în ce mai puţini studenţi îl citeau pe Marx, în mod special după ce Gorbaciov a introdus perestroicka în Uniunea Sovietică în anul 1985 şi după revoluţiile democratice din Europa Răsăriteană. Sfîrşitul Războiului Rece a fost, de fapt, cel care a adus sfîrşitul ideologiei. După cum indică Shimizu (1966:258-259), utilizarea de către Bell a ideologiei cuvântului nu are conotaţii negative. Când Mannheim a vorbit despre “ideologia particulară”, aceasta a însemnat drept un atac la adresa aserţiunii oponentului său. Nu acesta este cazul lui Bell, care spune că “ceea ce preotul este pentru religie, este intelectualul pentru ideologie” (Bell 1960:394). Dacă aşa stau lucrurile, atunci sfârşitul ideologiei înseamnă că nu mai există nici un fel de nevoie de intelectuali, exact aşa cum sfârşitul religiei înseamnă că nu mai este nevoie de preoţi.

Aceasta ne duce înapoi la punctul de la care am pornit .Teza noastră iniţială a fost că Japonia a privit către ştiinţa socială europeană ca la un ajutor pentru procesul modernizării. Intelectualii

243

japonezii au jucat un rol cheie în aceasta, introducând idei noi în Japonia şi interpretându-le. Liderii Mişcării Liberal-Democratice în Era Meiji au tradus lucrările lui Spencer şi Mill. Tezele lui Bell referitoare la sfârşitul ideologiei au avut, de asemenea, interpreţi în Japonia. Aşa cum gândirea lui Mannheim era o formă de ideologie , tot astfel erau şi ideile Mişcării Liberal-Democratice, Democraţia Taisho, spiritul capitalismului, noţiunile “comunitate” şi “societate” şi “industrialism”. Noua ideologie europeană a modernizării a fost importantă în Japonia în diferite etape. Primii răspunzători au fost Nishi şi Fukuzawa în epoca Meiji, Takata, Shinmei şi Tanabe în epocile Taisho şi Showa, ºi Shimizu ºi Kurauchi în anii postbelici. ªI, în pofida mult anunşatului sfârşit al ideologiei, se pare că intelectualii încă mai au un rol important de jucat în Japonia.

8.REZUMAT ªI CONCLUZIE

După cum am văzut, există patru dimensiuni ale procesului de modernizare:economicul, politicul, socialul şi culturalul. Nici unul dintre aceste aspecte nu s-a asemănat cu gândirea tradiţională a Japoniei Tokugawa. Abia atunci când Japonia a devenit implicată într-o criză internaţională la sfârşitul Erei Tokugawa, se luase o decizie spre a deschide calea spre influenţele occidentale ale modernizării.

Sociologia a fost în principal preocupată de aspectul social. Pentru liderii Mişcării Liberal-Democratice, principiile societăţii moderne, precum libertatea şi egalitatea, au fost păstrate cu sfinţenie în lucrările lui J.S.Mill şi Spencer . Mişcarea Liberal-Democrată s-a îndreptat spre Saint-Simon şi Comte atunci când naturalismul a devenit problematica dominantă. Intelectualii japonezi au făcut uz într-un mod selectiv de gânditorii occidentali, pentru a veni în întâmpinarea nacesităţilor evoluţiei gândirii sociale din propia lor ţară. Mai târziu apoi, tipul de analiză empirică urmărit de Tonnies, Durkheim, Simmel şi Weber urma să înlocuiască scrierile mult mai abstracte ale lui Comte şi Spencer. Distincţia făcută de Tonnies între “comunitate” şi “societate”, teoria diviziunii muncii a lui Durkheim, teoria diferenţierii sociale a lui Simmel şi teoria spiritului capitalismului elaborată de Weber, toate s-au potrivit cu cerinţele crescânde ale societăţii japoneze pentru modernizarea socială şi culturală. Marxismul de asemenea, s-a lovit de o cerinţă similară.

Interesul japonez pentru psihologia socială a fost, de asemenea, legat de procesul modernizării şi industrializării în Japonia şi, mai mult decât atât, de problema capitalismului versus socialism. Aceasta este lumina în care trebuie interpretat interesul japonez pentru activitatea lui Talcott Parsons. Interesul pentru sociologia cunoaşterii aparţinând lui Mannheim a fost stârnit de implicaţiile elevaţiei abordării structural-funcţionale a lui Parsons, la nivelul ideologiei.

Acum când Japonia a ajuns din urmă naţiunile avansate ale Occidentului, ar putea fi rezonabil să ne aşteptăm la un schimb bi-direcţional între Japonia şi Europa. Ar putea fi discutabil dacă interesul deosebit manifestat de sociologii japonezi pentru mişcările intelectuale occidentale, a fost pe socoteala dezvoltării teoriei sociologice autohtone. Neîndoielnic există ceva adevăr într-un asemenea punct de vedere. Ar trebui totuşi, scos în evidenţă faptul că intelectualii japonezi au văzut-o ca pe o primă responsabilitate de a-şi ajuta ţara, spre o modernizare societală şi cuturală. Ei au privit către Vest pentru a asigura mijloacele de realizare a acestei modernizări.

Calea este acum clară pentru dezvoltarea bi-direcţionalei comunicări dintre sociologii japonezi şi omologii lor occidentali. Este momentul ca învăţaţi japonezi să joace un rol mai activ în sfera internaţională decât a fost până acum posibil s-o facă, din motive pe care le-am prezentat mai sus. Aceasta nu înseamnă să afirmăm că sarcina introducerii ideilor occidentale în Japonia s-a încheiat. Este doar o chestiune de re-evaluare a priorităţilor, pe măsură ce Japonia pătrunde din ce în ce mai mult în era modernă.

244

Studiu de autorSociologia chineză

Primele influenţe

Studiul societăţii a cunoscut o accelerare şi o intensificare considerabilă in China la sfârşitul secolului al XIX - lea. Datorită dinamismului şi liberalismului universităţilor private americane instalate pe pamântul chinezesc înca de la începutul secolului, acest interes pentru studiul problemelor sociale s-a specializat progresiv, pentru a da în sfârşit naştere unei şcoli chinezeşti de sociologie.

Anii teribili şi discursurile sociale

Naşterea sociologiei chineze, ca şi a sociologiei europene este contemporanã cu bulversãrile societãţii, comparabile în intensitate celor asupra cărora, în Franţa, reflecta pãrintele disciplinei, Auguste Comte. Socologia chineza s-a nãscut într-o societate trecând de la un vechi la un nou regim (1911), trecere precedatã şi urmatã de tulburãri ca Rãzboiul opiumului şi deschiderea concesiumilor strãine (înca din 1842), primul rãzboi chino - japonez (1894-1895), Mişcarea din 4 mai (1919), descoperirea marxismului şi fondarea Partidului Comunist Chinez (1921), marea invazie japoneza, înca din iulie 1937. Toate aceste evenimente împreuna au fost numite de cãtre Jacques Gernet “ anii teribili ” şi fac parte din ceea ce istoricul american John King Fairbank desemneaza sub numele de “ marea revoluţie chineza”.28

Aceste tulburãri au hrãnit timp de decenii o efervescenţã a discursului asupra societãţii. Numele de Kang Youwei, Liang Qichao, Liang Shuming, Tan Sitong si Yan Fu, la fel ca şi cele ale lui Hu Shi, Cai Yuanpei, Guo Moruo şi alţii, marcheazã marile etape ale acestor discuţii sociale înca de la mijlocul secolului al X-lea. Cu titlu informativ, iatã câteva informaţii asupra acestor primi gânditori sociali ai Chinei contemporane (vezi Anexa- tabel 7).

Pentru unii, societatea trebuie inainte de toate sã fie observatã, descrisã şi inţeleasã; pentru alţii, ea trebuie schimbatã. Ca şi în Europa, într-o manierã mai radicalã încã, aceste discuţii au dat curs în secolul XX la douã curente opuse ale sociologiei, o sociologie de la catedrã şi una militantã. Una a avut perioada sa de glorie în timpul primei jumãtãţi a secolului; ea a fost serios zdruncinatã de replica spre interiorul Chinei datã în timpul rãzboiului de rezistenţã contra Japoniei (încã din 1937), şi a fost practic aneantizatã de cãtre rãzboiul civil din 1945. În 1952, pe continent ea a fost pur şi simplu radiatã din programele de învãţãmânt şi de cercetare. A doua, sociologia marxistã, rãmasã marginalã înainte de 194929, ocupã în R.P.Chinezã, primul plan dupã dispariţia sociologiei universitare.

Sociologia nu s-a nãscut în China de pe o zi pe alta, ea rezultã dintr-un lung şir de întrebãri asupra devenirii societãţii, un parcurs care începe în ultimii 30 de ani ai secolului al XIX-lea.

Trebuie evocat aici marele traducãtor al sociologiei, Yan Fu, care, traducãnd cuvântul sociologie prin “ qunxue ” (ştiinţa grupurilor) a definit ce este sociologia (universitarã) chinezã . Dupã cum vom vedea, definiţia sa pare pertinentã, nu numai în contextul abordãrii chinezeşti a sociologiei, ci şi al sociologiei în întregime, atât occidentalã cât şi chinezã, atât universitarã cât şi marxistã.

Din perioada studiilor sale în Anglia, Yan Fu a importat convingeri legate de ideea de progres.30 În 1895, el a fost primul în China care vorbea despre “ lupta pentru existenţã ” şi “selecţie naturalã”, pe care le-a tradus prin “wujing” (lucrurile luptă pentru a se menţine) şi “tianze”(cerul[naturaţ

28 Jacques Gernet, “ China crucifcatã. Începutul anilor teribili “, cartea X în Lumea chinezã, Paris: A. Collin, 1980, p. 519 Fairbank John King, Marea Revolutie Chineza, 1800-1985, New York: Harper&Row, 1986

29 Sun Chung - Hsing (Sun Zhongxing), " The Marxist Under currents in the Development of Society in China before 1949 ", Chinise Journal of Sociology, No10, sept.1986, 61-88.30 Această parte se bazează pe opere bine cunoscute, Pusey James, " China and Charles Darwin ", Cambridge (Mass):HUP, 1983[1984ţ.

245

alege).31 Yan Fu a folosit aceiaşi expresie ca şi Kang Youwei pentru a vorbi de “ sociologie ”, cuvânt pe care el l-a redat prin “ qunxue ”. Dupã J.R.Pusey (1940) “qunxue” vrea sã spună pentru Yan Fu “ ştiinţa forţei grupurilor ” sau încã “ studiul despre cum o rasã este puternicã şi despre cum un grup se poate ridica ” (Pusey;76) . El voia să introducă opera lui Darwin în China cu scopuri reformiste, acreditând ideea că ameliorările graduale (schimbări treptate) erau perfect convenabile, şi că asta nu implica nici respingerea tradiţiei, nici condamnarea radicală a Imperiului. El apăra aceste teze utilizând limbajul şi obişnuitele raţionamente sociale ale filozofilor clasic, a celor care erau puternic preocupaţi “de principe”, “de cel mai valoros”.32

Zan Fu era un darwinist social care gândea China în termenii supravieţuirii rasei chinezeşti. Pentru aceste motive, el a ales să-l introducă pe Darwin nu prin traducerea operelor sale, ci printr-o carte mică a lui T.H.Huxley (1825-1895), care făcea distincţie între lupta pentru existenţă înţeleasă în termeni individualişti şi lupta pentru existenţă înţeleasă în termeni sociali. În 1898 Yan Fu a publicat traducerea cărţii " Evolouţie şi etică " de T.H.Huxley, pe care a intitulat-o " Tianyan lun " (Teoria evoluţiei).

Această mică carte insistă asupra eticii evoluţiei, pe necesitatea de a subordona interesele individiale intereselor sociale. Aceste conferinţe de Thomas Henry Huxley, traduse şi adnotate de Yan Fu, au dat naştere uneia din cărţile cele mai faimoase la schimbarea secolului, care a influenţat toată intelectualitatea chineză. Schwartz (1964) şi Pusey (1983) citează amândoi şi comentează această formulă a lui Yan Fu, rezumând poziţiile lui asupra evoluţiei, progresului şi sociologiei.

" Se poate discuta astfel teoria conservării (bao) grupului a lui Huxley: dacă ceea ce el numeşte etică socială (qundao) " provine din faptul că oamenii exceleză (shan) în a intreţine sentimente de simpatie (xianggan) atunci el comite o eroare ce nu poate fi ignorată, aceea de a lua rezultatul(jie) drept cauză(yin). Este interesul pentru securitate cel care face ca primii oameni să abandoneze starea lor de răspândire (dispersare) şi să intre în societate; la început omul este la fel, în întregime ca şi păsările, animalele săsbatice şi alte forme inferioare; din asta nu rezultă o schimbare de sentimente (gantong). Faptul de a se grupa în scopul securităţii face ca, în cursul evoluţiei, (tianyan), cei care se adună împreună să se menţină (cun), cei care nu se adună să dispară; cei care excelează (shan) în a forma grupuri(qun) se menţin, cei care nu sunt capabili, dispar. Ce înseamnă a excela în a forma grupuri? A excela în a schimba sentimente de simpatie (xuang gantong). Dacă este astfel, atunci această capacitate (shan) de a face schimb de sentimente de simpatie este o problemă de selecţie naturală, şi nu un bun existent acolo de la început". Tianyan lun (Beijing:CP, 1981), partea întâi, cap.13, "zhisi" [ A limita egoismul ţ, p.32 Pusey p.162, Schwartz pp. 107-10833.

În această citare, Yan Fu leagă evaluţia de instinctul de asociere, progresul de gradul şi calitatea acestui instinct. Sociologia serveşte la a arăta care sunt mijloacele de a stabili importanţa şi de a dezvolta asocierile cele mai eficace. Asta confirmă definiţia pe care o dă Pusey pentru qunxue.

Această definiţie a sociologiei generale a fost taxată ( de către Schwartz, Pusey) ca pur chinezească, deformată de o tradiţie a preocupării exclusive pentru interesele princepelui pe spinarea indivizilor. Istoricii sociologiei, de exemplu Gouldner, nu ignoră că sociologia (occidentală) nu este în mod unic orientată către apărarea intereselor tuturor indivizilor sau de căutarea adevărului.

Ea serveşte de asemenea interesele "suveranilor". În societatea occidentală, acest suveran nu este un principe, ci din clasa mijlocie. De aceea noi putem spune că definiţia chineză dezvăluie, în

31 "Things contend means that things struggle to preserve themselves". "Heaven chooses" means that only the fit races are preserved. Yan Fu , "Yuanqiang", p.25, citat în Pusey, 1983:61.32 " Intelectualii chinezi " se preocupau mai degrabă de practică decât de teorie: cum să suscite armonia celestă şi socială, cum să guverneze Statul, cum să asigure recoltele, etc. A se vedea M.Garnet, " Gândirea chineză ", " Secte şi şcoli ", pp.349-481. În timp de criză aceşti intelectuali propuneau mijloace de îmbogăţire a statului şi de întprire a armatei. Primii sociologi nu fac decât să reia acestă tradiţie de inspiraţie în parte juridică, intervenţionistă şi pragmatică33 Pusey a tradus partea centrală după cum urmează: " Evolution has brought it about that those who are able to group shall survive; and those who are not able to group shall perish. Those who are good at grouping shall survive and those who are not good at grouping shall perish. What does it mean to be good at grouping? Tobe good at mutual sympathy". Schwartz a tradus aceiaşi parte după cum urmează:" The process of evolution determines that those who can form social groups survive, those who cannot shall perish. Those who form effective social groups survive, those who do not disapear. What makes them effective? The ability to develop a sense of mutual sympathy ".

246

propriul său context, caracterul utilitar şi pragmatic al sociologiei. Această primă sociologie chineză nu este total originală în raport cu sociologia în general. Ea este născută în condiţii tulburi, ca şi în Europa în secolele XVIII şi XIX, şi ea serveşte intereselor vitale ale societăţii, cum este şi în cazul sociologiei occidentale.

Rolul misiunilor

Sociologia chineză s-a înscris în suita sociologiei europene a Chinei pe care am evocat-o în prima parte.

Aplicând metoda "epocilor de referinţă", am redus prima sociologie europeană a Chinei la cinci autori din secolele XVIII şi XIX. Lucrările lor păreau atunci că se concentrau asupra tuturor cercetărilor sociologice şi sinologice importante din Europa. Faptul de a fi fost precursorii acestei discipline conferă celor cinci autori o poziţie preponderentă în istoria sociologiei, şi în mod particular în cea a sociologiei Chinei. Dar ea nu se reduce la ei singuri. Ea prosperat în alte ţări, şi încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ea şi-a făcut apariţia în Statele Unite. Statele Unite nu reprezentau la sfârşitul secolului trecut, nici chiar la începutul secolului al XX-lea, centrul mondial incontestabil al sociologiei sau al sinologiei. Între timp, studenţii chinezi care se interesau de sociologie, dacă nu mergeau în Japonia, plecau de preferinţă să studieze în Statele Unite. De ce nu mai curând în Europa "dominantă" ? Pentru a răspunde, trebuie considerată metoda de transfer a cunoştinţelor între Europa şi China, în care oamenii religioşi (preoţii) au jucat întodeauna un rol determinant.

O scurtă evocare a implementării misionare ne va permite să evidenţiem contextul intelectual din care a ieşit sociologia chineză.

După secolul al XVIII-lea s-a produs în China o constantă reînnoire a mişcării misionare. După iezuiţii din secolul XVII şi XVIII, în secolul al XIX-lea ajung misionarii anglicani, apoi în secolul al XX-lea, misionarii protestanţi americani (cf. capitolul doisprezece). Aceţtia din urmă practicau metode de evanghelizare foarte diferite de cele ale iezuiţilor. Ei îşi puneau mai puţin speranţe în convertirea membrilor elitei sau în studiul filozofiei chineze, cât în serviciul claselor mijlocii ale oaşelor. De altfel, ei erau trimişi în China de ansamblul credincioşilor unei naţiuni, care se considera prietenă a Chinei, ostilă atitudinii imperialiste a puterilor europene. Investiţiile lor in crearea de spitale, de centre de asistenţă şi de şcoli sau universităţi, le-au asigurat încă din primii ani ai ai secolului, o priză solidă în China şi în mod special la studenţi.

Stabilirea şcolilor misionare explică dirijarea a aproape tuturor candiaţilor la o educaţie superioară în ştiinţele sociale în Statele Unite. În China, sociologia a fost mai întâi predată în universităţile misionare. Acestea ofereu în plus, burse de studii pentru Statele Unite. Majoritatea sociologilor chinezi importanţi pe care îi menţionăm au studiat în Statele Unite.

Influenţe europene

Ne-am îndepărta prea mult de subiect, dacă n-am prezenta, chiar şi pe scurt, o panoramă a sociologiei americane la începutul secolului. Să remarcăm că ea nu era încă independentă de sociologia europeană, cu atât mai mult cu c1t sociologii americani care serveau de conferenţiari studenţilor chinezi, mergeau ei înşişi să studieze în Europa.

Să vedem cazul principalilor profesori şi maeştri de filozofie ai lui Sun Benwen şi ai lui Fei Xiaotong.

Se ştie că Franklin Henry Giddings (1855-1931) a studiat mult timp filozofia şi sociologia europeană (Comte şi Spencer, de Greef, Tarde, Durkheim, Quetelet, Galton) înainte de a deveni primul profesor acreditat de sociologie din Statele Unite, în 1894. Ale sale " Principii ale sociologiei " datează din 1896. Sub acelaşi titlu, Sun Benwen a publicat în 1934 a publicat opera sa cea mai celebră. William F. Ogburn (1886-1959), profesor la columbia şi la Chicago, a fost student al lui Giddings. William I. Thomas (1865-1947) a studiat la Berlin şi la Göttigen (1888-89) unde s-a interesat, printre altele, de operele lui W. Wundt (1832-1920), apoi de cele ale lui Herbert Spencer. Robert E. Park (1864-1944) şi-a făcut doctoratul la Heideberg şi stdiase la Berlin şi Strassbourg cu Simmel. El a fost chemat la Chicago de

247

către Thomas. Robert Redfield (1897-1958), elev şi ginere al lui Park, fusese şi el direct influenţat de operele lui Maine, Durkheim şi Tönnies. Pe de altă parte, Radcliffe-Brown şi Malinovski fuseseră chemaţi să predea la Chicago în ani patruzeci, unde inspiraţia funcţionalistă (engeză) era bine achiziţionată (Boudon şi Bourricaud,1982). Influenţa europeană se exercită deci bine din partea acestor autori pe care sociologii chinezi îi prezentau drept maeştrii lor şi se poate admite că există o continuitate între sociologii europeni ai secolului al XIX-lea şi sociologii chinezi formaţi în Statele Unite sau în Europa în prima jumătate a secolului al XX-lea. Vom vedea că această filiaţie este în mod particular marcată, dacă se ia în considerare vocaţia conservatoare a sociologiei, aşa cum a fost ea discutată de-a lungul discutării problemelor legate de ordinea socială, de morala sau controlul social, de comunitatea familială şi de schimbarea în limitele tradiţiei.

Studii ştiinţifice

Cu gânditorii sociali ai secoului al XIX-lea, venim să evocăm originile sociologiei în China. Unii dintre precursori vor deveni revoluţionari, alţii se vor îndrepta către studiile academice. Aceştia din urmă vor fi fondatorii sociologiei chineze pe care o considerăm aici, sociologia de la catedră (universitară). După o prezentare a principalilor sociologi chinezi în timpul primei jumătăţi a acestui secol, vom trece în revistă studiile consacrate sociologiei chineze, pentru a ne face o idee despre întinderea şi actualitatea sa. Vom discuta, în fine, despre sociologia chineză propriu-zisă, despre ramurile sale principale, despre sociologia de la catedră şi sociologia marxistă.

Scurtă istorie a sociologiei chineze 1895-1989

China primei jumătăţi a secolului al XX-lea numără o cincime din sociologii universitari importanţi. De fapt, numărul sociologilor recunoscuţi, aşa cum o arată o anchetă detailată din 1948 (Sun Benwen), se ridica la 130. Dar numai jumătate au lăsat publicaţii. Cei mai importanţi dintre ei, cu care am întocmit o listă, au scris numeroase lucrări: unele din publicaţiile lor sunt cunoscute şi disponibile în afara Chinei, pentru că ele au fost scrise în engleză, sau pentru că ele marchează trecerea prin Statele Unite sau Europa a autorului lor, majoritatea sociologilor chinezi făcându-şi doctoratul în străinătate. (vezi anexa tabel 8 )

Publicaţiile dinainte de 1949 ale celor şaptezeci de sociologi chinezi constituie ceea ce Fei Xiaotong numeşte în 1988, Şcoala chineză de sociologie. Importanţa sa este încă puţin cunoscută, in ciuda publicaţiilor care i-au fost deja consacrate.

Istoria sociologiei chineze a făcut obiectul mai multor articole şi lucrări. Lista următoare permite să se aprecieze impotanţa crescândă a cercetărilor în acest domeniu (vezi anexa - tabel 9).

Această listă, departe de a fi completă, dar făcând un inventar al operelor cel mai uşor accesibile, arată că interesul pentru sociologia chineză s-a manifestat mai ale în anii optzeci, dată a renaşterii acestei discipline în China continentală. Încă din 1980, n-au fost numai articole publicate asupra subiectului, ci opere întregi (memorii, teze de doctorat, istorie, dicţionare). Se va nota că această listă lasă de o parte sociologia care s-a dezvoltat în Taiwan încă din 1950. Aceasta a cunoscut de asemenea o nouă perioadă de prosperitate după debutul anilor optzeci.34

Cele două curente ale sociologiei chineze

Sociologia de la catedră chineză este divizată în două curente ale influenţelor intelectuale, pe care le vom ilustra cu cei doi autori aleşi în capitolele 9 şi 10:

Un prim curent este asociat antropologiei sociale britanice care a influenţat un mic grup de cercetători de la Universitatea Yanjing. Sprijiniţi puternic pe numeroasele lor relaţii în Europa şi Statele Unite de mari nume ale sociologiei şi antropologiei (Malinowski, Radclife-Brown, Park, Redfield), ei au 34 Un asterix la sfârşitul unei citări indică faptul că noi n-am văzut documentul citat.

248

apărat metoda care privilegia anchetele asupra micilor comunităţi. Acest curent este reprezentat de Universitatea misionară privată Yanjing, al cărei departament de sociologie a editat timp de zece ani celebra " Lume sociologică " (1927-1936). Mai mulţi dintre cei mai celebri sociologi chinezi sunt asociaţi acestei instituţii, dintre care cel mai cunoscut este fără îndoială Fei Xiaotong.

Al doilea curent al sociologiei chineze este îndeosebi influenţat de sociologia americană, şi în particular de către Şcoala New York a Lucrătorilor Sociali, departamentele de sociologie ale Universităţilor Columbia şi Chicago. Este curentul anchetelor sociale, în general urbane, apropiate de politicile sociale aplicate. Acest curent este marcat de către psihologia socială şi de către reformism. Acest tip de studii au fost posibile la Chicago graţie donaţiilor fundaţiei Rockefeller. Douăzeci de ani mai târziu, chinezii vor beneficia de acelaşi finanţator, pentru a întreprinde cercetări de acest tip, dar în zonele rurale ( Gransow1988 ).Pentru a ilustra acest al doilea curent, noi l-am ales pe Sun Benwen, profesor la Universitatea naţională din Nankin, editor al organului Societăţii chineze de sociologie, Jurnalul de sociologie şi autor al unei lucrări în patru tomuri consacrate problemelor sociale în China. Această împărţire nu trebuie să fie luată într-un sens foarte strict, caci existau legături personale între cele două grupuri. Park, reprezentant al şcolii din Chicago, a predat primele rudimente ale metodei etnologice lui Fei Xiaotong. Invers, Wu Wenzao, director al departamentului de sociologie la Yanjing şi purtătorul de cuvânt al lui Radcliffe-Brown, n-a fost niciodată prea îndepărtat de Sun Benwen, în particular în ceea ce priveşte mişcarea de sinizare şi publicarea manualului de sociologie Principii de sociologie.

De aceea nu trebuie să ne mire că, în ciuda influenţelor diverse, un anumit număr de teme, caracteristice societăţii chineze, apar în toate aceste anchete: rolul familiei în organizarea economică, politică şi socială, şi rolul cultului strămoşilor. În plus, aproape toate studiile despre societatea chineză încă din 1927, indiferent că sunt opera sociologilor de la catedră, marxişti, activişti sau reformatori sociali, toate acordă "ruralităţii" un loc privilegiat.

După Chiang Yung-chen, sociologia chineză s-a dezvoltat după modelul sociologiei americane, cu zece ani decalaj. Influenţa şcolii din New York, apoi a celei din Chicago se fac resimţite în această ordine. Sociologii chinezi se pasionau pentru chestiunile dezbătute în sociologia americană şi începeau să se intereseze de studiul oraşelor. Ori, în China, sociologia era susţinută nu de către Guvern, ci de colegiile misionare americane şi de fundaţiile americane, în principal cea a lui Rockeffeler. Aceasta din urmă finaţa trei instituţii de învăţământ şi de cercetare: Princeton în Pekin ( antena Universităţii Princeton la Pekin ), Institutul Pacificului şi consiliul Chinei de Nord pentru Construcţie Rurală. Fundaţia a fost administrată de către diverse personalităţi care au avut influenţa lor asupra orientării şi utilizării fondurilor. Tendinţa pare să fi fost, încă din 1931, de a încuraja marile studii rurale. Astfel că, an de an, mulţi sociologi chinezi şi departamente de sociologie îşi axează cercetările asupra anchetelor rurale, mari sau mici.35

Incepând cu 1985-1986, dată a lucrărilor pe care le vom rezuma, mai multe opere importante au fost terminate despre sociologia chineză. Unele teze prezintă cu multe detalii stabilirea sa instituţională, cum este în particular teza lui Chung-hsing (1987) şi cea a lui Bettina Gransow (1992). Alături de ei, autori chinezi de pe continent publică istorii ale sociologiei chineze (Yang Yabin 1987, Han Mingmo 1987).

Deceniul 1979-1989 este celebrat ca deceniul reconstrucţiei sociologiei chineze după treizeci de ani de "suspendare"36

Aceşti ultimi zece ani au avut în vedere reabilitarea organelor sociologiei universitare. Dar, pentru moment, toată această sociologie reabilitată este sub fermul control al pedagogiei materialismului istoric.37

35 Comunicat la o conferinţă la Nankang în 1989. Detalii ale acestei părţi de istorie a sociologiei chineze sunt reluate în Gransow 1992.36 Yan Ming, " Sociologia în China: trecutul, prezentul şi viitorul ", Chinese Sociolgy and Anthropology, declin 1989, 3-29. Este introducerea la două volume ale revistei Chinese Sociology and Anthropology, consacrate acestei aniversări. Yang Ming împarte istoria sociologiei chineze în cinci faze: adopţia (1895-1913), stabilirea academică (1913-1930), expansiunea (1930-1948), suspendarea (1949-1979), reconstrucţia (1979-). Asupra aceluiaşi subiect, în chineză: Academia Naţională de Ştiinţe Sociale (ed.1989)37 Gipoulux François, " Sociologie şi reformă: rena;terea sociologiei în Republica Populară Chineză ", REES, XXVII, 87, 1989,pp.51-68.

249

Vom vorbi în principal de sociologia universitară (sau de la catedră), deoarece, în perioada menţionată, prima jumătate a secolului al XX-lea, ea era nu numai dominantă, dar ea ocupa singură scena instituţională. Că era în universităţi private sau universităţi naţionale, sociologia marxistă nu avea pur şi simplu trecere. Toate catedrele universitare, toate revistele sociologice, asociaţiile profesionale, publicaţiile specializate se refereau numai la sociologia universitară. Au fost două sau trei excepţii de autori apropiaţi marxismului, care au avut totuşi contact cu instituţia: Chen Hansheng38, Li Da (1980 -) şi Xu Deheng.39

Prin originile şi funcţionarea sa între 1920 şi 1950, sociologia chinezăface parte integrantă din sociologia mondială. Ea este în principal influenţată de teoriile apărute Europa, apoi răspândite în Statele Unite. Se poate deci aştepta să găsim la ea aceleaşi preocupări teoretice ca şi în Occident. În ceea ce priveşte studiul Chinei, sociologii chinezi au în mod normal avantajul de a cunoaşte subiectul din interior. Vom vedea ce elemente noi aduc ei. Pentru fiecare autor, vom analiza în detaliu un text reprezentativ, căci scopul acestei a douăsprezecea părţi nu este de a face istoria sociologiei chineze din 1895 până în zilele noastre, ci de a face cunoştinţă cu doi dintre cei mai celebri sociologi chinezi. Unul este legat sociologilor cei mai apropiaţi de universităţile misionare americane, al căror centru de influenţă era Pekin, celălalt a predat timp de douzeci de ani la Universitatea centrală din Nankin, capitala naţională.

Vom vedea că sociologii chinezi nu se opuneau teoriilor pe care le importau, ci din contră le aplicau scrupulos, îmbunătăţind chiar teoria originală în mai multe puncte. Această aprofundare teoretică s-a tradus printr-o definire mai bogată a trăsăturilor sociologice fundamentale pe care noi le-am relevat.

RITUALISMUL ŞI CHINA CONTEMPORANĂ

Viaţa urbană în China contemporană

Oare constatările lui VFCC sunt aplicabile oraşelor? Pentru a şti trebuie reclasate datele, alese şi contabilizat tot ceea ce priveşte viaţa citadină, trebuie produse noi scale de măsurare şi interpretare după variabile apropiate. Ceea ce a fost îndeplinit de Martin Whyte şi William Parish din 1977 până în 1984, data la care ei produc "Viaţa urbană în China contemporană".40

Utilizând aceeaşi metodă de cuantificare şi interpretare a informaţiilor culese prin interviuri, Martin Whyte41 îşi propune să vadă dacă oraşele chinezeşti, în timpul Revoluţiei revoluţiei culturale şi exact după, în cea mai puternică perioadă a maoismului (1966-1976), sunt radical diferite de oraşele din alte ţări ale lumii.

El ne dă o informaţie cel puţin surprinzătoare. Formidabila birocratizare a raporturilor sociale la care oraşele chineze au fost supuse în timpul şi după primii ani ai Revoluţiei culturale, n-a distrus rolul familiei chineze, ea dimpotrivă l-a întărit. Familia s-a constituit ca un zid de apărare contra tracasărilor birocratice ale vieţii cotidiene, ea a devenit centrul unei reţele de relaţii care amestecă reflexele familiale cu activităţile sociale, profesionale şi politice. Acestă lărgire a logicii raporturilor familiale în afara cercului strâns al legăturilor de rudenie generează un sistem ritualizat de relaţii.

Martin K. Whyte, notă biografică

Martin King Whyte, fiul celebrului sociolog William Foote Whyte (1914-), a studiat mai înt1I fizica la Cornell (licenţa), apoi rusa la Harvard, pentru ca în final să obţină, în 1971, un doctorat în

38 Schmutz 1985 : 69. Chen Hansheng (1987-) este autorul a numeroase opere în engleză, Landlord and Peasant in China (1936), Industrial Capital and Chinise Peasants (1937). Cf. notiţei biografice despre Chen Hansheng în H.R.Isaacs, Re-encontres in China: Notes of a Journey to a time capsule, Armonk, NZ.: M.E. Sharpe, 198539 Han Mingmo 1987: 113. Li Da (1980 - ) cofondator al PCC în 1921, primul responsabil cu propaganda. Unul din acuzatorii lui Fei Xiaotong în timpul campaniei împotriva dreptei în 1985, imediat după O Sută de Flori. Xu Deheng a fost mai întâi durkheimist.40 Chicago: UofC Press, 1984. Aceasta după ULCC.41 Pentru folosirea numelor autorilor în acest capitol şi precedentul, cf. Capitolul XIV, nota 1.

250

sociologie la aceiaşi universitate. Din 1969 el predă sociologia la Universitatea din Michigan la Ann Arbor, unde este numit profesor în 1976.

După informaţiile culese printr-un interviu în timpul verii lui1986, Martin K. White îşi concepe lucrările sale asupra Chinei ca mijloace necesare dezbaterilor disciplinei sale. De exemplu el era interesat de discuţiile asupra modelelor societăţilor industriale şi socialiste. Lucrările asupra Chinei i-au furnizat elemente concrete pentru a interveni în aceste dezbateri.

Invers, sociologia i-a servit să verifice şi să pună în dicuţie, în mod incontestabil a priori, curentele la specialiştii americani ai studiilor chineze. Ambiţia sa, spune el, se rezumă la a produce minuţioase descrieri sociologice ale vieţii cotidiene chineze. Pentru el China face parte dintr-un mare puzzle social al lumii pe care trebuie fără încetare să contribui la al descifra. Principalii săi maeştri sunt sociologul american William Good şi, într-o măsură mai mică, istoricul şi sociolog al Chinei, Franz Schurman.

În numele perceptelor sale, Martin Whyte este un specialist al sociologiei urbane, pe care o practică împreună cu studenţii săi de mulţi ani în cadrul "Proiectului Detroit42 ". Recent el a

încercat o cercetare asupra oraşului asupra oraşului Chengdu la Sichuan, utolizând în parte metoda acestui proiect.

Metodologie

Ceea ce am spus în precedentul capitol despre William Parish şi orientarea sa metodologică este evident valabil pentru Martin Whyte deoarece VfCC şi ULCC sunt rezultatul muncii lor comune.

Un cuvânt despre William Good, pe care Whyte l-a ales cu plăcere ca pe unul din maeştrii săi în sociologie. Good şi-a orientat munca sa spre probleme de metodă, spre o sociologie universală interesată de revoluţie, de modernizare, de transformarea familiei, spre probleme de prestigiu şi de ritual43. Martin Whyte a publicat lucrări remarcate care relevă aceeaşi orientare44.

Societatea citadină spre 1975

În ULCC găsim informaţii ilustrând soarta contemporană a ceea ce am numit " cultul stramoşilor". Plecând de la luarea în considerare a structurilor subadiacente ale vieţii cotidiene, de la înlănţuirea ierarhică a oraşelor pe eşicherul naţional, Whyte lămureşte relaţiile dintre indivizi al căror caracter ritualizat rezultă dintr-o intersecţie de aranjamente ierarhice, depreocupări morale şi de persistenţă a strategiilor familiale.

Contextul ierarhic

ULCC pleacă de la elementul cel mai cuprinzător, eşicherul naţional pe care fiecare oraş chinez ocupă o poziţie mai mult sau mai puţin prestigioasă.

În partea de sus a piramidei se găsesc oraşele capitale cu vârful la Pekin, Shanghai şi Tianjin. Urmează mai apoi oraşele provinciale mai puţin importante, apoi oraşele fără rol administrativ, în fine târguşoarele şi la urmă de tot oraşele izolate. ULCC descrie politica socială care, pentru fiecare oraş, rezultă din această înlănţuire, ceea ce înseamnă capacitatea mai mare sau mai mică a fiecărui oraş de a oferi un cadru material satisfăcător în termeni de servicii sociale, şcolare şi medicale. Marile oraşe ca Pekin sau Shanghai nu au avut a se teme niciodată de grave retricţii în materie de distribuţie a produselor de primă necesitate, produse alimentare şi de îmbrăcăminte, asta chiar şi în cele mai grele momente ale Marelui Bond înainte de 1957-1960 sau a Revoluţiei culturale (1966-1968). În alte mari oraşe, 42 Se găsesc informaţii despre acest mare proiect legat de învăţământ în Horward Schuman, "The Detroit Area Study After Twenty - five Years" , The American Sociologist, august 1977, 12, pp. 130-137.43 Titlurile publicaţiilor lui Good reflectă aceste orientări: Methodes in Social research (cu Paul K. Hatt), New York: McGraw Hill, 1952; World Revolution and Family Patterns, New York: Free Press, 1963; the celebration of Heroes: Prestige as a Social Control System, Berkeley: UCP, 197844 Small Groups and Political Rituals in China and The Status of Women in Preindustrial Societies ( respectiv Berkeley: UCP, 1974 şi Princeton: PUP, 1978

251

distribuirea este în general mai bună dec1t în oraşele mici (1984-91) şi aşa mai departe până la regiunile câmpeneşti sau de munte. Înlănţuirea de oraşe în China nu este fixată de singură activitatea economică, cum este cazul în societăţile comerciale sau în vechile colonii. Oraşele actuale reînnoadă tradiţia cu trecutul imperial. În mod tradiţional, oraşele erau repartizate pe teritoriul Imperiului în funcţie de imperative politice. Un oraş ţinea loc de centru administrativ, unde semnele puterii se etalau cu fastul corespunzător poziţiei sale. O logică asemănătoare ordonează oraşele comuniste. După 1958, limitări foarte stricte ale alegerii rezidenţei sunt impuse populaţiei. (1984:17). Aceste restricţii privesc atât exodul rural despre care am vorbit, cât şi mutările dintr-un oraş într-altul. Oraşele sunt clasificate şi reglementările nu autorizează familiile să schinbe domiciliul pentru a merge să se instaleze într-un oraş cu un statut mai ridicat. Singurele deplasări de luat în seamă sunt deplasările ierarhic descendente, care, bineânţeles nu interesează pe nimeni. Guvernul menţine o " rigidă ierarhie urbană a accesului limitat". (1984:18) Se spune, de exemplu, exager1nd un pic, dar asta rezumă bine situaţia, că e preferabil " să fii mai bine măturător de stradă la Shanghai, dec1t un doctor într-un târguşor ca Xinjiang".

Ca majoritatea altor ţări, fiecare oraş este supus unor instanţe administrative de importanţă descrescătoare, capitale ale oraşelor rurale. În RPC, această piramidă administrativă coboară până la unităţi administrative numite sectoare (paichu suo), comitete (jiedao) şi asociaţii de cartier (juwei). Acestea din urmă grupează de la cincisprezece la patruzeci de familii (1984: 22,282) şi sunt dotate cu puteri consierabile asupra membrilor lor: ele controlează accesul la locuinţe, distribuirea cupoanelor de raţii şi chiar autorizaţiile de căsătorii şi naşteri.45 În afară de structura de organizare administrativă referitoare la locuitori , există încă o structură profesională, legând fiecare om al muncii de unitatea sa de muncă(danwei). Acestea sunt de trei tipuri: întreprinderi de stat, cele mai prestigioase, apoi întreprinderi colective şi, în fine, întreprinderile independente. Aceste diferenţe sunt întreţinute de o politică economică care favorizează anumite sectoare(industrie grea, construcţii, sănătate, educaţie) şi neglijează altele (servicii publice, transporturi, poştă, restaurante, bănci).(1984:35)

Viaţa cotidiană nu scapă consecinţelor acestor inegalităţi de tratament, de ordin structural: ea se referă la nivelul raporturilor socialecele mai simple, stratificate şi birocrartizate la extrem.

Cele mai importante mărci care disting individul sunt "etichetele" de statut de care depind toate aspectele vieţii cotidiene şi profesionale, ca educaţia, posibilitatea de a găsi o slujbă bună şi de a primi numiri în slujbă, salariu, prestigiu social, căutarea unui partener conjugal(1984:46). Aceste etichete au variat după bunul plac al campaniilor politice, cele mai frecvente având ca nume: capitalist, comerciant, vânzător, muncitor, sărac, ţăran, funcţionar, cadru revoluţionar, contra - revoluţionar (1984:46).

Trebuie să se insiste asupra faptului că aceste îmbinări diferenţiate în RPC nu sunt simple variaţii aşa cum se întâlnesc peste tot în marile şi micile oraşe, între sectoare primare, secundare şi terţiare sau între cartiere rezidenţiale şi cele populare.

Ceea ce caracterizează societatea chineză descrisă de ULCC, este prezenţa unei singure ierarhii de statusuri, aplicându-se ansamblului societăţii, începând de la capitală până la micile târguşoare, influenţând cele mai puţin importante aspecte ale vieţii cotidiene ale fiecărei persoane:

" Există doar o singură ierarhie a statusului[…ţ. Pe această ierarhie, venit, consum, status, putere, toate sunt coerente." (1984:363)

Este, de asemenea, important să nu se reducă această ierarhie la dimensiunea sa pur materială a aparatului birocratic apăsând în mod uniform asupra tuturor cetăţenilor (1984:299). Este vorba de fapt de o orânduire socială, făcând apel la toate celelalte elemente esnţiale ale societăţii, în primul rând locul familiei.

Martin Whyte, după ce, ca şi William Parish a redefinit cadrul ierarhic ca punct de plecare, abordează subiectul său principal - relaţiile sociale inspirate de logica de familie, dar etalate în afara acesteia. Rezultatul nu este dezvoltarea "principiului de conştiinţă" (cf. lui Adam Smith conceptualizând ideologia modernă), ci o sofisticare a comportamentelor care aminteşte în plus ritualismul lui Herbert Spencer.

45 Această putere are de fapt limite cum o sugerează această cifră: în oraşe trăiesc mii de tineri trimişi la ţară dar, de fapt, în mod ilegal reîntorşi la oraş(1984:260). Este adevărat că aceşti indivizi ilegali nu au nici un drept, drepturi pe care în mod precis le generează (în parte) asociaţiile de cartier. Într-o societate de penurie generalizată, aceste drepturi sunt singurele valori capitalizate.

252

Viaţa ritualizată

Datele pe care Martin Whyte a putut să le culeagă despre cultul strămoşilor sunt practic inexistente. Problema nu este tratată decât într-o manieră indirectă. Datele sale provin din interviuri făcute la Hong Kong, unde majoritatea informatorilor au recunoscut că nu dau importanţă acestei practici. Fidel metodei şi datelor sale, MartinWhyte a ajuns la concluzia "distrugerii vechilor credinţe cu privire la strămoşi şi la obligaţiile datorate familiei" (tradus din 1984:328):

" Pentru majoritatea populaţie în marile oraşe , şi în special pentru tineret, ruptura cu 3000 de ani de tradiţie este dramatică" (1984:316)

Trebuie deci găsite informaţii în altă parte, ceea ce facem întorcându-ne spre prezentarea controlului social. Se găsesc, în mod indirect, indicaţii de primă importanţă asupra ritualismului în societatea comunistă.

Înaintarea instalării complete asistemului comunist, fiecare cartier, ghildă, (asociaţie de negustori) şi alte grupuri aveau propria lor divinitate protectoare, templul lor şi grupul lor de personalitţi responsabile. Din 1970 nu mai rămâne aproape nimic din aceste multiple activităţi religioase în oraşe (1984:308). Semnele exterioare ale cultului strămoşilor şi ale religie populare au dispărut în totalitate.46

Sub presiunea noilor reglementări şi prin forţa dificultăţilor materiale (incinerare obligatorie, funeralii somptuoase, imposibile dpv. financiar) nu se mai găsesc urme ale religiei familiale. Făcând parte din cele "Patru Idei Învechite" (si jiu) simple ceremonii în faţa tăbliţelor de lemn purtând numele strămoşilor au fost şi ele de asemenea într-atât simplificate până la a trece neobservate de către străinii faţă de familie. Manifestările şi sentimentele religioase au devenit extrem de rare în marile oraşe chineze în timpul perioadei maoiste.

Dar alte instanţe au văzut lumina zilei. Asociaţiile de cartier şi micile grupuri organizate la locurile de muncă au ca scop " resocializarea" populaţiei la nivelul noilor valori (1984:305). Unităţile de muncă şi asociaţiile de cartier au ca sarcină să asigure conformarea la la normele oficiale de comportament.

Această sarcină devine posibilă prin extinderea puterilor lor birocratice, înţelegând între altele, ţinerea unui dosar personal (dang`an) al fiecărui individ şi dreptul de al da pe mâna justiţiei (1984:241) decizând, dincolo de simplele penalizări referitoare la accesul în noile locuinţe sau la cupoanele suplimentare de raţii, sentinţe de aplicat (expulzarea afară din oraş, trimiterea într-un lagăr de reformă prin muncă sau de reeducare prin muncă). Astfel, ceea ce s-a schimbat, nu este controlul însuşi, cât forma saşi faptul că noile norme sunt comandate, transmise şi impuse întregii ţări prin intermediul unei organizaţii unice şi ierarhizate. Se pare deci că în RPC, în epoca descrisă de Martin Whyte, vechea religie populară practic a dispărut, înlocuită de o încadrare politică foarte densă, intervenind larg în viaţa cotidiană.

Martin Whyte crede că principalul element responsabil de acest abandon al religiosului nu este schimbarea ritualului (ritualul politic înlocuind vechile practici religioase) ci , mai mult, eroziunea unei motivaţii esenţiale în societatea chineză: tinerii, în întregime sau în parte socializaţi sub RPC, au câştigat convingerea inutitlităţii de a face eforturi de a-şi ameliora propria lor soartă. Ei au pierdut astfel ambiţia care se năştea din obligaţia de a-şi onora strămoşii. (1984:316)

Descrierea lui Whyte sugerează constatarea următoare: societatea maoistă, într-o gravă criză economică, este o societate care a încercat să renunţe la cultul străbunilor în ceea ce are el esenţial, conservând însă anumite mecanisme de control social care îi sunt ataşate.

Din punctul de vedere al istoriei analizei sociologice a Chinei, este interesant de a face legătura între scrierile lui Martin Whyte şi cele ale lui Sun Benwen şi fei Xiaotong. Sun Benwen a concluzionat analiza sa asupra familiei spunând că forma tradiţională a rămas pe loc, că ea trebuia parţial menţinută pentru că avea avantajele sale. În contextul cu totul nou al Chinei maoiste, în principiu moştenitoare a lui "Patru Mai" de critică radicală a cutunelor familiale (1984-108), aceste reflexe conservatoare găsesc o

46 Cf. Isabelle Thireau, " Rezistenţă faţă de politica copilului unic" RESS, XXVII, 84,1989, pp. 227-239; S.Feuehtwang, " Studiul religiei populare chineze", id., pp.69.

253

verificare neaşteptată. Relaţiile sociale în noua Chină urbană combină birocratismul vieţii cotidiene şi reflexele de comportament tradiţional, dând naştere unei noi ritualizări a coportamentelor.

Să luăm câteva exemple: fiecare pretendent la căsătorie, în RPC, trebuie să se supună autorităţii birocratice a asociaţiei de cartier sau a unităţii de muncă. Responsabilii acestor grupuri decid dacă partenerul ales este acceptabil în raport cu clasa sa socială, familia sa şi vârsta sa. Potrivit cu climatul politic al momentului, asociaţia de cartier sau "danwei" putea să ţină la distanţă alianţele care I-ar fi adus critici, acele relaţii cu persoanele etichetate contra-revoluţionare sau capitaliste, cu cele care au familia în străinătate sau care sunt prea tinere sau pre bătrâne. (1984:114).

Aceste exemple trebuie să ne permită să înţelegem miezul problemei: aceste reglementări nu sunt birocratice în sensul modern al termenului. Ele sunt rezultatul unei distribuţii particulare a puterii celor care sunt însărcinaţi să controleze un asemenea mic sector al vieţii cotidiene. Pentru a se obţine ceea ce se vrea într-o asemenea societate trebuie să ştii să faci toate micile gesturi de recunoştinţă, în stare să convingă responsabilii; trebuie să le dai dovadă că îţi cunoşti locul şi-l recunoşti pe al lor. În această manieră, viaţa socială în China contemporană este ritualizată, în loc să fie raţionalizată.

Alte particularităţi ale vieţii familiale confirmă tendinţa către persistenţa aranjamentelor tradiţionale.

Alegerea unui partener este tributară constrângerilor materiale, slabei mobilităţi a persoanelor, absenţei unei culturi a timpului liber, interdicţiei de a lega relaţii amoroase în şcoală sau în universitate. Aceste constrângeri au făcut indispensabilă recurgerea la un intermediar. Acest intermediar se preocupă înainte de toate să reunească două familii (şi nu doi indivizi) de nivele compatibile.

Familiile întinse (vaste), când ele există, sunt cel mai adesea conduse de persoane având un statut profesional sau politic ridicat (cadru, membru de partid, bărbat, bun statut de clasă, fără greşeli politice) (1984:159).

Educaţia copiilor urmează îndeaproape modelele tradiţionale de învăţare a obedienţei, de supunere părinţilor, de respect a valorilor familiale (1984: 192). Ideea unei superiorităţi relative a bărbaţilor faţă de femei este inculcată în cursul socializării şi este aprobată de către administraţiile birocratice care prevăd întodeauna apartamente pentru bărbaţi, care să le permită să-şi primească soţiile, restituind astfel quasi-automat cutuma căsătoriilor patrilocale.

Femeile lucrează tot atâtea ore ca şi bărbaţii, dar în sectoare mai ingrate, mai puţin remunerate şi unde avansarea este atât rară, cât şi lentă (1984:202-212). Acasă, femeile nu fac totalitatea sarcinilor menajere, dar ele fac întodeauna mai mult decât bărbaţii, în condiţii materiale care au devenit extrem de precare. (1984:216-220) Astfel, cu toate că statutul femeii a fost în mod considerabil ridicat în RPC, situaţia lor reală rămâne inegală.

Persoanele în vârstă de care vorbea de asemenea Sun Benwen rămân în procent de 80% din cazuri în familiile lor după vârsta de pensionare şi până la moarte. (1984: 173). În oraş există cămine şi sevicii sociale pentru bătrâni, dar familiile chineze preferă mereu să evite să depindă de stat sau de îngrijirile profesionale (1984:76).

ULCC a conchis că, în oraşele chineze, în perioada cea mai puternică a maoismului " cu o mare putere de influenţă, accentuarea pare să ducă spre continuarea cu trecutul" (tradus din 1984: 173):

" În concluzie, schimbări sociale majore s-au petrecut în oraşele chineze începând din 1984 fără a destabiliza relaţiile între generaţii în sensuri majore. Putere celor mai în vârstă în mod clar s-a cam diminuat47, dar puternicile sentimente de respect şi obligaţiile şi obligaţie mutuală rămân să lege generaţiile împreună". În timp ce observatorii străini se temeau că partidul a încercat să-I întoarcă pe copii împotriva părinţilor lor, o puternică argumentare poate fi făcută în sens contrar, că tipul politicilor de distribuţie socialistă urmat în China, incluzând cheltuielile sociale pentru bătrâni şi pensiile, investiţiile minimale în locuinţe, nivelul scăzut al prevederilor pentru solicitări, cereri şi servicii şi alţi factori, ajută să se menţină importanţa rolurilor pe care le joacă vârstnicii în familii şi să se menţină puterea în legăturile intergeneraţii48 (1984:175).

47 Este exact ceea ce spunea Sun Benwen pentru familie în China republicană48 Whyte şi Parish adaugă aici o notă spunând că teza sociologului american Davis Friedman din 1979 ajunge la aceleaşi concluzii

254

Relaţiile sociale în China comunistă amestecă practici noi şi comportamente mai vechi. Esenţa instituţiei este pierdută, chiar dacă semnele exterioare au fost menţinute ca mijloc de control social, acesta este cazul cultului strămoşilor.

Concluzie

Cu " Cantonul sub comunism " avem o radiografie a principalei schimbări care afectează societatea comunistă, modernizarea ierarhiei. Martin Whyte. Şi William Parish, în lucrările lor scrise în colaborare, încearcă să măsoare schimbările intervenite în viaţa cotidiană a chinezilor, la oraş şi la ţară (la sat). Ce găsesc ei interesant pentru noicare facem istoria analizei sociologice a Chinei? Martin Whyte şi William Perish nu consideră ierarhia, cultul strămoşilor, familia şi continuitatea ca pe nişte variabile printre altele. Lucrările lor nu sunt în mod explicit consacrate acestor dimensiuni. Ei furnizează, cu toate acestea, o sumă de informaţii care ilustrează ceea ce noi putem considera ca o modernizare a acestor trăsături. VFCC arată că familia în RPC nu şi-a pierdut importanţa sa, ba chiar că, logica comportamentelor sale s-a extins în societate. ULCC prelugeşte această reflecţie, descriind noii factori de control asupra individului. Se pare că înlocuirea cultului strămoşilor prin alte tehnici de control social a produs rezultate amestecate.

Aceste " măsuri de schimbări " se înscriu în mod natural în problemele de bază ale acestor autori. În timpul anilor `50-`80 teoria modernizării s-a confundat adesea cu sociologia americană, mai ales când aceasta se apleca asupra societăţilor non occidentale. contribuţia sociologiei la cunoaşterea Chinei trece pe acolo. Cum vom vedea, această etapă n-a intrat într-un impas, ci, dimpotrivă, a pregătit terenul pentru noi şi bogate teorii despre China.

NEO - TRADIŢIONALISMUL COMUNIST

A treia fază a sociologiei sinologice

Ultimul sociolog căruia îi studiem opera oferă ocazia de a rezuma şi de a completa istoria noastră asupra analitei sociologice a Chinei.

Andrew Walder reprezintă a trei fază a sociologiei sinologice. Această parte a disciplinei, simultan fondată pe cuceririle anterioare şi, mult mai îngrijorător, pe viziunea sintetică, propune o nouă teorie generală a Chinei, centrată pe a patra dimensiune sociologică: continuitatea. Pe parcursul analizei sale, Anrew Walder pune la punct teoria neotradiţionalismului. Ea se aplică chinei în două moduri: că explică, în context contemporan, trăsătura de continuitate şi că lămureşte (luminează) în societatea chineză a ultimilor două decenii, fenomenele de intensificare a altor trăsături.

Printre toţi sociologii americani care au publicat lucrări despre societatea chineză, noi am pus de o parte ceea ce ne pare nouă să constituie grupul de referinţă, cel al sociologiei sinologice. Am divizat-o în trei faze şi pentru fiecare parte am reţinut un autor-sau un grup de autori în cazul lui Parish şi Whyte, pe care noi îi considerăm reprezentativi.

Anrew Walder reprezintă a treia fază a acestei sociologii, bogat influenţată de cele două faze precedente, dar cu orientre mai teoretică. Datele lui walder sunt de acelaşi tip cu cele ale lui Martin Whyte şi William Parish, sunt interviuri, singurele surse pentru a studia societatea chineză înaintea anilor `80. Dar aceste date, Anrew Walder nu le destinează numai verificării câtorva ipoteze. Este de fapt baza unei veritabile munci de reflexie teoretică, comparativă şi epistemologică. El se confruntă cu " marile întrebări " ale sociologiei, cum o făceau primii sociologi europeni. Pentru toate aceste raţiuni, Anrew Walder cadrează de o manieră exemplară cu această a treia orientare a sociologiei sinologice.49

Anrew Walder, notă biografică

49 Un alt autor ar fi putut să ia loc alături de Anrew Walder deoarece el răspunde aceloraşi criterii, este Richard Madsen pentru carte sa " Moralitate şi putere în statul chinez " care a primit premiul C.Wright Mills, (Berkely: UCP, 1984)

255

Walder este cel mai tânăr sociolog american al Chinei pe care-l trecem în revistă. De zece ani el face cercetări şi publică rapoatre despre sociologia muncii în China.

Relaţiile de muncă sunt din plin studiate de către specialişti, deoarece ele coincid cu organizarea economicp şi politică, două sectoare vitale pentru a înţelege această ţară. Printre specialiştii americani ai Chinei, politologii şi economiştii confundaţi, reprzintă probabil două treimi ai cercetătorilor. Acest domeniu este deci bine cunoscut în "Studiile Chineze."

Totuşi, aspectul sociologic al acestor relaţii afost puţin studiat.50 Walder este singurul sociolog care a consacrat toate studiile sale, de mai mult de zece ani, acestui

domeniu51. Acestea au fost încoronate , în 1986, prin apariţia operei pe care noi o analizăm, " Neotradiţionalismul comunist ".52

Walder, fost student al lui Martin King Whyte la Universitatea Michigan unde şi-a obţinut doctoratul în 1986, predă actualmente sociologia la Columbia şi la Harvard, cu specializările în macrosociologie şi sociologie comparată.

Dacă se încearcă o clasificare a acestui autor pe eşicherul sociologiei americane, putem să-l apropiem să-l apropiem de cercetările asupra marilor mişcări de tradiţii şi de schimbări în Asia, dintre care William de Bary(1918-) şi K.A.Wittfogel sunt reprzentanţii cei mai celebri.53 Această apropiere de îl distinge pe Anrew Walder de Vogel, Parish şi Whyte, a căror ambiţie teoretică nu a fost at1t de amplă. Această ambiţie a lui Walderse confirmă încă dacă ne aplecăm spre perspectiva sa sociologică.

Metodologie

Studiile făcute la Hong-Kong, plecând de la interviurile refugiaţilor sunt introduse sau completate de un apendice metodologic justificând această metodă. Walder, care este probabil unul din ultimii care o utilizează, pentru că de acum înainte este posibil să faci anchete direct în China continentală, depăşeşte simpla justificare pentru a face din etnologia la distanţă o metodă atât de performantă, dacă nu superioară etnologiei clasice: el pretinde chiar că metoda sa îi permite să aprecieze mai bine structura generală şi comportamentele sociale. Informatorii fiind proveniţi dintr-un mare număr de situaţii şi locuri diferite dar comparabile rezultatele se pretează mai uşor la generalizare (1986:257).

Această pretenţie îi va face să surâdă pe cei care pot să practice la etnologia de teren. Poate că ea relevă de fapt justificarea a posteriori, a apărării disciplinei.54

Dar să recunoaştem totuşi că sociologia sinologică cunoaşte o situaţie particulară, aceea de a trata o mare civilizaţie. Rezultatele anchetelor sale vor avea mereu tendinţa de să fie extrapolate la ansamblul Chinei. În acest caz, poate n-ar fi nerezonabil să se utilizeze date mai generale.

50 Printre rarii sociologi ai Chinei contemporane, semnalăm autorul lucrării-francezul Gipoulux François, " Les Cent fleurs à l`usine: agitation ouvriere et crise du modele sovietique in Chine", 1956-1975, Paris: Editions de L`EHSS, 1986, 373 p.51 Unele din publicaţiile sale:" Refacerea clasei muncitoare chineye, 1949-1981", Modern China; " Marxism, maoism şi schimbare socială", Modern China, vol.3, No 1, ian 101-118, 1977; " Chang Ch`un-ch-iao şi Shanghai, revoluţia din ianuarie", Michigan Paper in Chinese Studies, No 32, 1978; " Munca şi autoritatea în industria chineză; Statul socialist şi cultura instituţională a dependenţei", PhD, Universitatea Michigan, 1981; " Dependenţa organigată şi cultura autorităţii în industria chineză", JAS, XLIII, No 1, nov.1983; "Reforma salariului şi reţeaua intereselor fabricii" , China Quarterly, 109, martie 1987, pp. 22-41, " Schimbare socială în China postrevoluţionară" , Annual Review of Sociology, august 1989.52 Anrew G. Walder, " Neo-Tradiţionalism Comunist:muncă şi autoritate în industria chineză ", Berkeley:UCP, 1986, 302 p. Dare de seamă de Daniel Chirot în martie 1988, pp. 171-2. Această lucrare a primit recent premiul " Distinguished Scholary Publication Award " din partea Asociaţiei Americane de Sociologie. Dările de seamă şi premiul subliniază importanţa cărţii dincolo de domeniul limitat al sociologiei Chinei. Cartea aduce contribuţii la sociologia generală, la sociologia comparată, la studiul societăţii comuniste şi la studiile de dezvoltare.53 William Theodore de Bary, " Apropieri de civilizaţia asiatică ", New York: Columbia UP, 1964; " Tradiţia liberaă în China ", id. 1983. A propos de Wittfogel, conform capitolelor precedente.54 Jan Myrdal, în prefaţa lucrării sale "Un sat al Chinei populare" (Gallimard,1972) afirmă că interviurile cu interpreţii, ceea ce el a trebuit să facă în timpul lunii pe care el a petrecut-o într-un sat din nordul Chinei, sunt preferabile interviurilor directe. De fapt noi credem că fiecare cercetător este capabil să extragă informaţia optimală adaptată condiţiilor sale de muncă. Semnalăm că această carte, la fel ca şi cea a lui Faushen: " Un documentar despre Revoluţie ţntr-un sat chinez", conţin informaţii despre care azi se ţtie că sunt depăşite. Conform dării de seamă făcută de Prasenjit Duara (JAS, 51,1 , febr. 92, pp. 143-5) consacrată lucrării lui Mark selden şi alţii, " Satul chinez, statul socialist", New Haven: YUP, 1991.

256

SPECIALIZARE ŞI UNITATE

Sociologia sinologică ca şi disciplină

Apartenenţa şi conformitatea la normele metodologice ale sociologie americane definesc sociologia sinologică. Ori, sub acest raport, ea este cu totul originală. Scrierile americane deschid noi orizonturi pentru că China este nouă şi pentru că meseria de sociolog s-a transformat. Pe de o parte, cere o rigoare severă în utilizarea în utilizarea datelor culese şi cuantifcarea lor, pe de alta, accesul la datele de bază este închis cercetătorilor americani. Atfel sociologia sinologică s-a sprijinit pe o metodologie care îi este proprie, numită de Andrew Walder etnologie la distanţă.

Specializare şi unitate

Ezra Vogel, descriind instalarea puterii la Canon şi derularea reformelor, părea ataşat unei perspective exclusiv politice, apoi în "Guangdong şi reformă", la o perspectivă exclusiv economică; el dă totuşi o reprezentare completă a stabilirii structurilor de autoriate, apoi a transformărilor economiei în RPC, ceea ce nici o altă lucrare nu a făcut atât de complet înainte lui. William Parish şi Martin Whyte se întreabă asupra puterii transformatoare a acestor structuri măsur1nd influenţa lor asupra familiei şi vieţii rituale. În fine, Andrew Walder arată funcţionarea structurilor, a aparatului politic descris de Vogel. Urmând imperativele cercetării empirice impuse de disciplină, sociologia sinologică a trecut de la politică la sociologie şi de la sociologie la analiza sociologică. Făcând astfel, ea a ilustrat aspecte ale societăţii chineze care, am văzut că au ocupat încă de la îceput centrul analizelor.

Trăsături sinologice fundamentale şi intensificare

În mod progresiv, am venit să afirmăm că cele patru trăsături sociologice fundamentale constituie o teorie despre China. De unde provine această teorie pe care istoria analizei sociologice ne-a făcut să o descoperim? Am spus-o, din sociologia însăşi, adică din ansamblul eforturilor, după secolul al XVIII-lea, pentru a elabora conceptul structurii sociale şi din cele două-ceea ce revine la acelaşi lucru- destinate să definească societatea modernă. Aceste eforturi aparţin unei epoci în decursul căreia "sociologia" este sinonim[ sociologiei generale. Această tradiţie s-a transmis primilor sociologi pe care îi putem admite ca specialişti ai Chinei, sociologii chinezi. De ce se dovedesc atât de apropiaţi, prin teoria asupra Chinei, de părinţii noşti fondatori? Pentru că toată sociologia chinei este confundată cu un al doilea obstacol: ignoranţa. China, şi vedem că asta nu se schimbă mult în epoca actuală, este o societate protejată de un discurs. Astfe, toţi sociologii îşi stabilesc explicaţiile nu atât prin raportare la faptele observate, cât prin rapoarte la discursuri, cel al sociologiei şi cel al marii tradiţii, a cărui versiune contemporană ar fi propaganda comunistă chineză.

La sfârşitul părţii a doua, am emis ipoteza că sociolgii americani ar fi singurii care s- ar elibera de această demarcaţie a universului semantic. Să fie justă?

Graţie metodei lor (specializarea empirismul, cuantificarea) şi pentru că ei cumulează trei calităţi importante (faptul de a fi specialişti ai Chinei, specialişti ai ştiinţelor sociale şi cercetători pragmatici) ei fac un pas înainte. Ei ne aduc distincţia între o trăsătură redusă la dimensiunea ei mecanică, utilitară şi o trăsătură sociologică şi fundamentală, adică fondată pe un principiu şi corespunzând unei ideologii.

Vogel nu ne prezintă atât rolul partidului în transformarea comunistă, ceea ce ar fi banal, cât efectul Partid. Dominaţia sa nu este atât materială, cât ideologică. Ea funcţionează mai ales ca şi principiu. El arată că schimbările, în 1950 şi 1980, în mod concret provin adesea din iniţiative izolate chiar dacă se exprimă printr-un discurs de comandă de sus în jos. El descrie principiul autoritar atât de răspândit în societăţile asiatice, un principiu care s-a dovedit şi în lumea modernă. RPC reprezenta o variaţie de nuanţă marxistă a acestui autoritarism. Dacă RPC a cunoscut disfuncţii, ele provin din tendinţa pe care o au conducătorii de a crede că marxismul este capabil să înlocuiască principiul ierarhiei prin mecanismul său.

257

Dacă societatea chineză a fost radical transformată de către comunism, această transformare trebuie să poată fi măsurată comparând ceea ce se ştie în 1970 cu ceea ce descriu sociologii anilor treizeci. Măsura va fi cu atât mai uşoară cu cât ea va duce spre ceea ce ar fi trebuit schimbat cel mai mult: familia şi formele de consens social. Ce scot Parish şi Whyte din măsurătorile lor? Un lucru esenţial, care a fost recunoscut ca atare de sinologii americani: Parish şi Whyte ne smulg din teoriile generale şi ne branşează la realitate. Aceasta nu este "socialistă", nici "modernă", nici "confucianistă". Societatea chineză este diversă, marcată de nenumărate inegalităţi (între sectoare ale societăţii, între oraş şi sat, între sate, între familii), mereu foarte ataşată la tot ceea ce îi este util, de exemplu anumite celebrări tradiţionale legate de familie şi foarte capabilă să se adapteze condiţiilor noi. Ceea ce ne arată ei este o societate chineză foarte reală, foarte vie , capabilă să afişeze o identitate proprie faţă de maoism şi faţă de propriul său trecut tradiţional.

Whyte vorbeşte de ceea ce noi am numit cultul strămoşilor. El notează a propos de asta o ruptură cu trei mii de ani de istorie. Am văzut că acest cult corespunde pe de o parte la obligaţii de familie şi pe de altă parte că , că modelează un comportament de supunere indispensabil societăţii. El descrie o modernizare a acestui principiu de supunere, care nu este provenit din tiparul familial ci din ideologia Partidului şi noile sale instituţii de control, unităţile de muncă, asociaţiile de cartier.

Bucla este închisă de către Walder care se străduie să producă o teorie despre China, reînnodând toată tradiţia sociologică cu începere de la Montesquieu şi Max Weber.

China contemporană este chiar o societate nouă, comunistă, modernă, dar devenită astfel prin intensificarea comportamentelor tradiţionale. Nu rezultă o perfecţionare de inovaţii sau de trăsături tradiţionale - de exemplu un totalitarism modern sau un mai mare tradiţionalism, - ci alte combinaţii - dependenţa, stilul de mobilizare al maselor, modelul familial utilizat pentru reforma economică, etc.

Toate aceste observaţii sugerează că, comunismul s-a impus unei societăţi extrem de diverse şi complexe, despre care se cunoaşte puţin. Mai mult, se pare că, în mod tradiţional, se găsesc aici dispoziţii particulare pe care le-am numit ierarhie, cultul strămoşilor, familie şi continuitate. Sistemul comunist, vrând să videze de substanţa lor ideologică aceste trăsături, le înlocuit prin mecanisme de control care, în multe moduri, s-au dovedit puţin funcţionale.

Aceste constante ale societăţii chineze, stabilite de sociologi pentru China imperială, China republicană şi China comunistă produc ecou la fenomene de intensificare similare în alte societăţi chineze contemporane. Pentru a nu cita decât două exemple, să relevăm rolul intensificat al familiei chineze în procesul de modernizare al Taiwanului; chiar o intensificare a cultului srămoşilor şi a religiei populare, în care sacrul se amestecă cu căutarea beneficiilor materiale.

Table 7

Critiques et penseurs sociaux en Chine au tournant du siècle

Cai Yuanpei (Ts`ai Yü an-p`ei) (Région de Shanghai 1863 ou 1868 - Hong Kong 1940), ministre de l`Education sous Sun Yat-sen (1912), directeur de l`Université de Pékin, laquelle joua un rôle central durant le Mouvement du 4 Mai (1919). Fondateur en 1929 et premier président de l`Academica Sinica

Tan Sitong ou Dai Sitong (1865-1898), l`associé le plus brillant de Kang Youwei. Participa à la Réforme des cent jours et fut executé par le gouvernement impérial

Guo Moruo (Kuo Mo-jo, Kuo K`ai-chen)(Sichuan 1892-1978), traducteur de Werther de Goethe et d`Organisation sociale et révolution sociale de l`économiste marxiste japonais Kawakami, Hajime (1879-1946). En 1938, son Zhongguo gudai shehui yanjiu (Recherches sur la société chinoise ancienne)(1930), était considéré "even by those who condemn its methodology as the most brillant book published in China during the past rwenty years" (Becker et Barnes 1961)

Hu Shi (Shanghai 1891-Taipei 1962), important maître à penser, aida à l`établissement de la langue vernaculaire comme langue officielle(1922). Premier des libéraux politiques en chine républicaine.

258

Avocat de la construction d`une nation nouvelle fondée non sur la révolution mais sur l`éducation de masse.

Kang Youwei (K`ang Yu-wei) (Canton 1858-1927), un des chefs du Mouvement de Réforme de 1898.

Liang Qichao (Liang Ch`i-ch`ao) (Canton 1873-1929), disciple de Kang Youwei le plus importany chef intellectuel chinois durant les deux premières décenies du XXe siècle. Participa aussi à la Réforme des Cent Jours durant l`été 1898.

Liang Shuming (Liang Shu-ming)(Guilin, près de Canton 1893-1988), actifdans le mouvement d`organisation des paysans, Institut de recherche sur la reconstruction rurale, Shandong. Membre, avec Fei Xiaotong, de la Ligue démocratique.

Yan Fu (Yen Fu) (Fukien 1854-1921), le grand traducteur de la sociologie, entr autre de l`Esprit des lois, de la Richesse des nations et de l`Etude de la sociologie d`Herbert Spencer.

Table 8

Principaux sociologues universitaires chinois55

Chen Da (Ch`en Ta ou Chen Ta) (1892-1975), étudia aux Etats-Unias, célèbre démographe, spécialiste des questions du travail, codirecteur de la Societé chinoise de sociologie

Chen Dinghong*(Jiangsu 1912-), specialiste de l`histoire de la pensée sociale chinoise

Chen Hanseng* (Ch`ên Han-shêng) (1987-), étudia aux Etats-Unis, spécialiste d`histoire économique, partisan du matérialisme historique, chercheur à l`Institut des relations pacifiques (Institute of Pacific Relations), directeur de l`Institut des sciences sociales, Academia Sinica (avant 1945); vit à Pékin(1985)

Chen Xujing (Ch`en Hsü-ching

55 Sources: la préface de PSCC, Sun Benwen 1942 et 1982; Han Mingmo 1987:107 et 123; Becker et barnes 1961(1938): 1154; Schmutz 1985,1987 et 1989; sun Chung-hsing 1987, Gransow 1990. Liste complétée avec la Moderne Chinese Society, An Analytical Bibliogarphy de William G. Skinner(ed), 1973, l`internationales Soziologenlexikon, 1980 et le china Year Book of Sociology 1979-1989, Pékin ,1989. Un astérisque à la suite d`un nom désigne un sociologue toujours actif à la fin des années quatre-vingt, comme enseignant ou comme chercheur; deux astérisques signalent ce que china Year Book appelle un shehuixuejia, terme reservé aux grands sociologues déja disparus.

259

Studiu de autor

ELIZABETH ANN WEINBERG "The Development of Sociology in the Soviet Union"

Până la începutul secolului al xx-lea, sociologia nu a fost predatăîn Rusia ca disciplinăindependentă, ci ca un aspect al unor diferite domenii intelectuale, cum ar fi "filozofia istoriei" sau, "aspecte sociale ale economiei", "psihologie socială", etc. În perioada 1906-7, de exemplu, Maxim Kowalevskii scria: "avem un singur departament de sociologie în tot Imperiul de 160 de milioane de locuitori şi acela la o universitate privată, Institutul de Psiho-Neurologie (în St. Petersburg)". Kowalevskii, cel care se ocupa de acest departament, specializat în psihiatrie, neurologi şi psihologie experimentalăcontinua: "Aş fi mai puţin surprins, dacăaş auzi căun departament de sociologie a fost creat în Nanking sau în Peking, decât săaud faptul cădomnul Kasso (Ministrul educaţiei) a demarat o asemenea reformăîn Moscova sau în St. Petersburg". Totuşi, pânăîn 1917, unele universităţi au oferit cursuri în sociologie.

Deşi, ştiinţa sociologiei a fost puţin predatăîn universitatile ruseşti, ruşii nu erau nici ignoranţi nici neinteresaţi de problemele şi ideile sociale, ba dimpotrivă. Este departe intenţia acestui studiu de a discuta activitatea sociologilor ruşi care au început studiile sociologice, sau de a le evalua contribuţiile în acest domeniu, este clar faptul căîntrebări cu privire la istoria civilizaţiei, la dezvoltarea ideilor sociale şi a celor referitoare la progres, natura statului, la stabilirea sociologiei ca ştiinţăsocialădistinctă- ca şi unele investigatii cu privire la familie, intelectuali, rolul femeilor în societate, etc. - au fost dezbătute ardent în Rusia premergătoare evenimentelor din octombrie.

Legături puternice au existat între cei care erau preocupaţi de asemenea idei şi gânditorii europeni. Pe lângăpunţile de legăturămenţinute între clasa intelectualilor şi Europa prin intermediul limbilor şi culturilor europene, multi profesori ruşi au emigrat în Europa la începutul secolului XX. În 1901, un asemenea grup, în Paris (Kowalevskii, de Roberty, Kareev) au pus bazele unei secţii ruseşti la Înalta Şcoalăa Studiilor Sociologice ataşatăcelei de la Sorbonnna aceasta devenind Înalta ŞcoalăRuseascăde Studii Sociale. Tradiţia Înaltei Scoli de la Paris a fost continuatăîn 1905, când o asemenea şcoală(The Higher Free School) a fost inauguratăla St. Petersburg. Acesta a fost primul centru în care sociologia a fost predatăca obiect obligatoriu.

În general, ruşii au crezut căau experimentat aceleaşi influenţe intelectuale ca cele care au afectat restul Europei, deşi datorităprocesului de adaptare, ideile erau oarecum diferite. În mod particular, în domeniul sociologiei, existau numeroase traduceri din opere ale unor sociologi germani, francezi, englezi, americani. Unii sociologi ruşi s-au plâns chiar căexistau mai multe traduceri decât lucrări ruseşti în domeniul sociologiei.

Impresia generalăcare se desprinde din numeroasele sondaje de opinie cu privire la gândirea socialăruseascăîn aceastăperioadăeste ca exista o diversitate de puncte de vedere a căror clasificare este nu doar dificilăci şi, chiar, imposibil de realizat. Tendinţele principale din cadrul acestor şcoli gândiriste sunt: subiectiviştii, ca Lavrov, Mikhailovsky şi Iuzhakov, care au acceptat filosofia pozitivistăempiricăşi resping astfel şcoala mecanicistăşi biologic-organică, reprezentate de Voronov şi Spektorsky, care au interpretat fenomenele sociale din punctul de vedere al mecanismelor sociale sau al , "fizicii sociale" , behaviouriştii, cum sunt Bekhterev şi Pavlov, care au început săanalizeze procesele psihologice, şi materialiştii economici, cum sunt Plekhanov, Tugan-Baranovsky şi Struve, care susţineau căla baza tuturor fenomenelor sociale stau cele economice.

Articole privitoare la sociologie şi la problemele sociologice au apărut în numeroase publicaţii lunare şi săptămânale: "foarte rar se putea întâmpla ca o revistăsănu conţinăarticole referitoare la probleme sociologice".3 În 1913, Maxim Kovalevskii a coeditat împreunăcu E. V. de Roberty şi P.A. Sorokin primele serii ale unor publicaţii anuale sociologice intitulate "Idei noi în sociologie". Aceastăpublicaţie a luat locul unui jurnal sociologic şi au contribuit la dobândirea unei recunoaşteri internaţionale a sociologiei ruseşti. Prima Societate SociologicăRuseascăa fost stabilităîn 1916, 1a Petrograd (în onoarea lui Kovalevskii).

260

Situaţia post-revoluţionară

Situaţia generalădin Rusia, dupărevoluţia din anii 1920 şi de la începutul anilor 1930 este asemănătoare procesului lent de redecorare a unei camere. Mobila veche trebuia înlocuităcu una nouăşi pentru un timp cea veche şi cea nouăau coexistat. Cu timpul însăcamera a luat o nouăînfăţişare , dupăredecorare.

Acelaşi proces a avut loc în domeniul sociologiei. Vechea filisofie a fost izgonitădin vechea poziţie, atât în jurnale cât şi în universităţi. Publicaţiile private care erau purtătoare ale opiniilor burgheziei au fost eliminate total pânăîn 1922. De asemenea Departamentul de Studii Sociale de la Moscova, de la Universitatea de Stat, a fost închis după5 ani de existenţă, în 1924. Catedrele de sociologie au devenit catedre de istoria gândirii sociale, teoria marxistădevenind obiect de studiu obligatoriu.

Gândirea veche idealistătrebuia înlocuităcu una materialistă; noua structurătrebuia bazatăpe Weltanschauung al lui Marx. Aceastătransformare a implicat o luptăîntre ideologia proletarăşi idealism-filosofie, istoriografie şi sociologie, cea din urmăfiind acuzatăcăa răspândit ideea absenţei unui punct de vedere sociologic în marxism. În atacul îndreptat împotriva socioliogiei burgheze, conceptele de "narod"(naţiune, naţionalitate, popor), stratificare, clasa, şi progres erau ţintele principale. Sociologia marxistăaplica metoda materialismului dialectic şi istoric în cadrul relaţiilor sociale şi dezvolta materialismul istoric. În acelaşi timp, i-a fost atribuităşi popularizarea şi propaganda ideilor de materialism istoric şi învăţarea maselor în construcţia socialismului.

Cei mai puternici oponenţi ai acestor schimbări erau în Petrograd, oraşul care a găzduit prima universitate care oferea ca obiect de studiu sociologia şi acolo unde s-a înfiinţat prima Societate Sociologică. Aici aceastădisciplinăa fost întărităîncăînainte de revoluţie. Imediat dupăRevoluţie, Universitatea Petrograd a deschis un departament de sociologie şi ulterior a creat un institut de studii bio-sociologice, analizând relaţiile existente între forţele organice şi cele sociale. Facultatea de studii sociale de la Universitate oferea următoarele tipuri de cursuri: sistemul sociologiei, genetica sociologică, istoria studiilor sociologice, istoria socialismului şi criminologie (în anii 1920-l). În plus a fost creatăo societate care studia mişcarea revoluţionarăşi de eliberare din Rusia. În acelaşi timp, Societatea SociologicăKovalevskii a fost reactivatăîn 1920 - ea a fost închisădatoritămorţii preşedintelui său, A. S. Lappo-Danilevskii. Conform unui raport retrospectiv al lui V. I. Klushin, direcţia sa antimarxistăa fost îndelung datăpublicităţii de Pitirim Sorokin.

Sorokin însuşi a activat la catedra Institului PsihoNeurologic din Petrograd pânăla sfârşitul anului 1918. Scriind din perspectiva anului 1925, el îşi descria astfel activitatea de sociolog la Petrograd: "Cursurile mele de sociologie de la Universitate au fost cele mai frecventate cursuri din întreg institutul şi asta nu pentru căeram eu un lector deosebit de talentat, ci pentru căsociologia a devenit un subiect de importanţăvitală. Nu doar studenţii, ci şi personalul universităţii şi un numeros public din afara îmi frecventau cursurile. Nu mi-ar fi părut rău ca datele mele ştiinţifice săfavorizeze Guvernul, asta m-ar fi făcut mult mai fericit, dar era de datoria mea săprezint lucrurile aşa cum erau. Săfi un sociolog în asemenea condiţii era o sarcinădificilă, dar trebuia săfi sincer. Cu greu aş putea descrie condiţiile dificile în care mi-am continuat munca, ştiind căîn fiecare zi aş putea fi arestat".

Lui Sorokin i-a fost interzis sămai predea în toamna anului 1921, dar el şi-a continuat activitatea ca cercetător la Institutul de Cercetare din Brain (unde "nu ar mai putea săfacărău studenţilor") şi la Institutul de Istorie şi Sociologie al Universităţii. În septembrie 1922, el împreunăcu alti gânditori burghezi a fost surghiunit din Uniunea Sovietică. Colegul lui Sorokin de la Petrograd, K.M. Takhtarev, scria în Octombrie 1923 că: "în momentul de faţă catedra de sociologie generalăde la Universitate nu există. Sociologia a fost înlocuită de istoria dezvoltării formelor sociale (obshchestvennye)"10. Pânăla jumătatea anului 1923, departamentul de sociologie generalăde la universitate a încetat să mai existe, deşi cursurile cu denumirea de materialism istoric (sociologie) au continuat pânăla jumătatea anului 1930. În locul departamentului de sociolo-gie generalăa fost organizat un departament de studiu a dezvoltării formelor sociale.

Descrieri cu privire la atmosfera sumbrăîn care se afla sociologia în Petrograd în anii 1920 au fost oferite de un sociolog de la Leningrad, V.I. Klushin, într-o analizăcontemporană. El a afirmat căuna

261

dintre dificultăţile majore întâmpinate de cei care au încercat săschimbe sistemul a fost faptul că"aşa numita sociologie oficialăde la universitate era reprezentatăde profesori care fie cănu îşi ascundeau animozitatea împotiva Marxismului, sau fie căse declarau a fi marxisti, dar nu erau astfel şi nici măcar nu erau în stare sădevinămarxisti. "11 Non-Marxistii erau împărţiţi în douăşcoli: 1. pozitiviştii (Sorokin şi Takhtarev) care, în ciuda unor diferenţe majore, erau apropiaţi prin abordarea generalăa sociologiei ca o ştiinţăempiricăşi ca apropiatăa ştiinţelor naturale, în special a biologiei şi 2. "Ultimii Mohicani", aşa cum Klushin îi numea, un grup de filosofi speculanţi ai istoriei de tip non-Marxist, (Frank şi N. Karsavin). Disputele cu privire la obiectul şi conţinutul sociologiei în ceea ce priveşte punctele comune dar şi diferite dintre aceste douătipuri de şcoli erau la ordinea zilei. 12

Marxiştii din Petrograd, majoritatea erau foarte tineri, au petrecut mult timp în primii ani de dupăRevoluţie, popularizând ideile marxism-leninismului. Deoarece erau doar câţiva marxişti în cadrul personalului Universităţii, aceştia erau concentraţi asupra economiei politice, istoriei şi înţelegerea materialistăa istoriei, aparându-le pe aceştia de atacurile ideologiştilor burghezi. Pânăla jumătatea anilor 1920, Societatea Ştiinţificăa Marxiştilor (Nauchnoe Obshchestvo Marksistov:NOM), care a fost formatăîn Facultatea Muncitorească(rabfak) la sfârşitul lui 1919, a fost unanim recunoscutăca centru al gândirii filosofice şi sociologice marxiste în Petrograd. Jurnalul NOM "tranzacţii ale Societăţii Ştiinţifice a Marxiştilor" a contribuit la răspândirea ideilor în societate.

Înlocuirea idealismului de materialism a fost de asemenea desăvârşităde crearea unor institute ştiinţifice (majoritatea în Moscova) în care erau predate cursuri dar se şi desfăşurau activităţi de cercetare în ştiinţele sociale. În 1918, Academia Socialistăa fost proclamatăca centru al cercetării maxiste. În secţiunea socio-istorică, cursurile generale introductive cuprindeau sociologie geneticăşi sociologie generală(materialism istoric); în cadrul secţiunii politico-juridice, existau cursuri de sociologie a crimei. Institutul Marx-Engels, a cărui bibliotecăfilosoficăa fost aranjatăsă ofere informaţii despre materialismul sociologic şi istoric, a fost înfiinţat în 1920. Un an mai târziu, Institutul Profesorilor Roşii a fost instruit săformeze profesori pentru învăţământul superior. Pregătirea profesorilor universitari în spirit marxist a fost preluatăde asemenea de Universitatea ComunistăSverdlov, de Asociaţia Ruseascăa Institutelor de Cercetare Ştiinţificăa Ştiinţelor Sociale (RANIO N) şi altele.

Impactul noului regim nu a fost simţit doar în instituţii dar şi în publicaţii. În anul 1922, primul jurnal lunar de filosofie şi socio-economie ("Sub stindardul Marxismului") a fost publicat, urmat apoi de alte jurnale care tratau probleme teoretice ale societăţii şi întrebări generale cu privire la filosofia socială. Colaboratorii la majoritatea acestor jurnale, ca şi profesorii universitari erau specialişti în materialism dialectic şi în istoria filosofiei, acest fapt resimţindu-se prin aceea căaceste domenii erau mult mai reprezentate în publicaţii decât problemele de sociologie marxistă. Un alt motiv ar fi acela căliteratura anti-marxistăera mai degrabăfilosoficădecât sociologicăîn caracter şi astfel totul se încadra în limitele primei categorii.

În toţi aceşti ani câteva întrebări importante cu privire la marxism s-au ridicat. Acestea se legau în special de relaţia metodă-teorie în materialismul dialectic, relaţia dintre legile particulare şi cele generale, forţele productive şi relaţiile productive şi teoria cu privire la lupta de clasă. Diferite interpretări legate de materialismul istoric au fost exprimate. Un tratament al materialismului istoric derivădin mecanismul a căror surse teoretice erau "vederile subiectiv-idealiste ale lui Bogdanov, pozitivismul filosofiei burgheze precum şi tendinţele mecaniciste din cadrul ştiinţelor naturale"13. Nikolai Bukharin apare ca reprezantant principal al acestui domeniu în contextul sociologiei; el a prezentat o concepţie integral mecanicistăasupra sociologiei, apropiate de vederile lui Bogdanov în privinta metodologiei, ca şi în alte probleme cum ar fi originea clasei, a statului şi a ideologiei. Pânăla începutul anilor 1930, cartea lui Bukharin , "Teorie a Materialismului Istoric: Culegere Popularăa Sociologiei Marxiste", a constituit punctul forte pe care s-au întemeiat majoritatea discuţiilor verbale şi scrise asupra materialismului istoric şi sociologiei marxiste, întrucât în aceasta către el avanseazăideea cămaterialismul istoric este sociologie marxistă. În timpul acestei perioade de discuţii şi critici (Conceptele lui Bukharin erau "neistorice", "abstracte", "scolastice", şi/sau "revizioniste") filosofii marxişti sovietici au dezvoltat conţinutul şi structura materialismului istoric ca fiind o disciplinăacademica. 14

A.M. Deborin şi studenţii săi erau critici, iar în cele din urmă, succesori al mecaniciştilor în anii 1920. Întrebările referitoare la materialismul istoric păreau săaibăo importanţălimitatăşi erau chiar

262

ignorate de adepţii lui Deborin, deoarece aceştia se concentrau asupra problemelor materialismului dialectic, mai degrabădecât asupra materialismului istoric. În Istoria Filosofiei VI se menţiona: 15

Deborin şi grupul său au subapreciat materialismul istoric şi au refuzat sărezolve problemele actuale ale dezvoltării sociale ei nu se aflau în măsurăsăpunăîn discuţie conceptele sociologice mecaniciste ale lui Bukharin şi ale altora pentru cănu aveau un punct de vedere corect dar nici nu şi-au asumat o cercetare ştiinţificăconcretăîn problemele legate de dezvoltare socială.

Deborin şi studenţii săi vedeau materialismul istoric nu ca pe o sociologie ci ca pe o metodologie socială, ca pe o totalitate de categorii abstracte, logice cu ajutorul cărora marxiştii se apropiau doar de studuil legilor diferitelor formaţii sociale, sau altfel spus, materialismul istoric a furnizat un "domeniu al presupunerilor" pentru analiza socialăMarxistă. 16 Luând în considerare aceste puncte de vedere, sociologia este nu sarcina filosofilor ci a specialiştilor. Prin urmare, sociologia a FOST SCOAS~ DIN LIMITELE FILOSOFIEI. 17

Astfel la sfârşitul lui 1920 erau douăpuncte de vedere în legaturăcu materialismul istoric (asta pânăla inceputul lui 1930): Identificarea istoriei materialiste cu sociologia în general, dupăBukharin, (şi materialismul istoric este sociologie marxista), şi identificarea materialismului istoric cu metodologia socială, dupăDeborin. La conferinţa All-Union a istoricilor marxişti din februarie 1929 (care a avut loc chiar înainte de aprilie 1929, la al 16-lea Congres al Partidului de la care adepţii lui Deborin au iesit victorioşi), discuţia referitoare la înţelegerea marxistăa sociologiei a arătat clar căsociologia marxistănu era încăoficial bine definită: întrebări cum ar fi, dacăaceasta era o teorie, sau o metodologie, sau amândouă- şi relaţia acesteia cu materialismul istoric - reflectau vădit atât tendinţele mecaniciste cât şi pe cele deborinitiene.

La începutul anilor 1930, dezbaterile referitoare la relaţia dintre materialismul istoric şi sociologia marxistăau continuat. Acestea erau în mare o continuare a argumentelor dinainte dar cu anumite adăugiri. Unii teoreticieni au subliniat aspectul principal filosofic al materialismului istoric, alţii au afirmat căsociologia este de fapt materialism istoric, în timp ce un al treilea grup considera cămaterialismul istoric este atât parte inseparabilăa filosofiei marxiste dar şi o teorie a dezvoltării sociale. 19 În qeneral, în comparaţie cu anii 1920 s-a înregistrat un progres scăzut în legăturăcu dezvoltarea teoriei materialismului istoric. Unele analize teoretice au abordat unele probleme mai puţin generale referitoare la tranziţia către şi construirea unei societăţi socialiste. Progrese au fost făcute în patru domenii în mod deosebit: opere care se ocupau de problemele teoretice ale construcţiei socialiste au fost publicate, s-a stabilit căLeninismul reprezenta o contribuţie la analiza problemelor sociologiei marxiste; s-au pus întrebări importante referitoare la cultura şi revoluţia culturală, un număr de texte şi colecţii legate de materialismul istoric au apărut, acestea tratau rolul ideilor şi dezvoltarea societăţii , rolul maselor şi întrebări de aceeaşi natură. 20 În acelaşi timp cu aceste referinţe la contextul instituţional, un pas înainte s-a făcut prin dezvoltarea grupurilor sociale din cadrul Institului Profesorilor Roşii din Moscova, cu filiala sa din Leningrad, dar şi a ramurii filosofice de la Academia Comunistă.

Înaintea revenirii la discutarea sociologiei din perioada aderării la linia de partid, trebuie săexaminăm starea în care se afla cercetarea empiricăde la victoria bolşevică. 21 Încădin 1918, Lenin, în definirea programului Academiei Socialiste a Ştiinţelor Sociale, a trasat sarcina dezvoltării cercetării sociale. La sugestia sa un larg program de cercetare socialăa fost iniţiat. Domeniile erau: 1. munca, în special condiţiile şi organizarea muncii precum şi influenţa factorilor socio-psihologici, educaţionali şi culturali generali în procesul muncii şi al producţiei; 2. nivelul economic şi veniturile diferitelor categorii ale societăţii (ţărănimea); 3. relaţiile dintre clase şi probleme teoretice referitoare la clase; 4. cultura; 5. religia; 6. datele socio-economice şi socio-demografice - adunarea şi procesarea lor; 7. metodele şi tehnicile cercetării sociale. S-a sugerat căcercetarea nu era atât sociologicăîn caracter cât socio-economicăşi socială. Aprecierea unei asemenea afirmaţii depindea de o anumităatitudine teoreticădar cu siguranţăcercetarea avea un caracter corespunzător şi conducea la cumularea unor date statistice şi la utilizarea unor chestionare simple şi a interviurilor. Dintre toţi ale căror nume sunt menţionate în procesul cercetării noilor procese sociale, cele mai frecvente sunt : S. Strumilin - cercetare referitoare la bugetul muncitorilor, ţăranilor şi angajaţilor, L. Kritsman - diferenţierea (pe clase) a ţăranilor şi economia satului, şi S. Volfson - căsătoria şi familia.

263

Amintind aceastăperioadă, V. Kantorovich a afirmat căsociologii "erau în stare săse bazeze pe date obiective la originea lor , considerând căstatisticile sunt numeroase şi accesibile şi căcercetatorii trebuiau doar săle prelucreze".22 Cu toate acestea Klushin este critic cu cercetările din aceastăperioadă: "nu era timp pentru o cercetare completăşi concretăfapt care cerea o procesare şi o înţelegere a principiilor metodologiei generale şi a metodelor la nivel inalt...", deoarece datorităpregătirii lor teoretice inadecvate, puţinii marxişti din domeniul sociologiei s-au consacrat înţelegerii problemelor obscure ale înţelegerii materialiste a istoriei.23

Anii 1930 au cunoscut o intensificare a influenţei puterii politice ca oponentăa influenţei politicii sociale. Aşa cum mecaniciştii au fost eclipsaţi de adepţii lui Deborin în 1929, 1a fel aceştia din urmăau fost eclipsaţi de bolşevici în 1930-l. Filosofia şi sociologia trebuiau săserveascăpartidul: disciplinele trebuiau politizate, bolşevicizate şi în ultimăinstanţăstalinizate.24 Nu exista şi nu poate exista o filosofie (sociologie) care vrea săfie consideratămarxist-leninistădacăea neagănecesitatea conducerii ideologico-politice şi teoretice de către Partidul Comunist şi comitetul său de conducere.

De la mijlocul anilor 1930 pânăîn 1950, sociologia ca disciplina academicăindependentăa dispărut pur şi simplu din Uniunea Sovietică. Sociologia nu mai avea loc în sistemul marxist, deoarece era consideratăca fiind burghezăşi, prin urmare, un obiect de studiu non-marxist. Marxism-leninism-Stalinismul i-a luat locul.

Numărul cursurilor de filosofie şi sociologie din edificiile educaţionale a fost diminuat. Predarea filosofiei marxiste a fost încredinţatănoilor departamnete ale marxism-Leninismului. Departamentele de materialism dialectic şi istoric au rămas doar în universităţile şi institutele unde unde existau facultăţi de filosofie, istorie şi litere. Mulţi termeni şi concepte sociologice elaborate de Marx, Engels, şi Lenin nu au mai fost folosite: chiar cuvântul "sociologie" a fost interzis. 25 Doar acei termeni şi concepte sociale care puteau fi găsite în lucrările lui Stalin erau recunoscute. Bazele comentariilor sociologice şi filosofice erau intitulate "Materialism Dialectic şi Istoric" în "Istoria lui CPSU(B): Scurt Curs", 1938. "Atunci când doar unui singur om i se recunoaşte dreptul de creativitate ştiinţifică, celorlalţi nu le mai rămâne decât săcomenteze, popularizeze şi săadmire". 26 Comentariilor asupra declaraţiilor lui Stalin le pot fi adăugate şi cele ale altor clasici Marxist-Leninişti. Au avut loc numeroase discuţii formale privind subiecte precum structura de clasă, casătoria şi familia, religia şi ateismul, etica şi morala, arta şi estetica, esenţa şi suprastructura. În plus au fost şi alte discuţii generale asupra legilor şi dezvoltării sociale şi a tranziţiei de la socialism la comunism. Rezultatul final a fost acela căteoria era total despărţităde practică. Exista o prevalenţăa scolasticismului (acel fenomen care descrie detaşarea de viaţă), şi anume "deducerea" vieţii din teorie, ca şi "potrivirea" unor fapte noi şi fenomene cu scheme şi construcţii cunoscute deja.

Cercetarea sociologicăcare a avut loc în aceasta perioadăa luat numele unor alte discipline. Etnografii şi antropologiştii de exemplu, făceau investigaţii cu privire la comportamentul religios şi tiparele familiale a numeroaselor şi diverselor grupuri minoritare pe teritoriul Uniunii Sovietice: unii au făcut cercetări ale colhozurilor. Deşi era de naturădescriptivă, aceasta culegere de date a constituit o sursăde informaţii despre impactul socialismului şi industrializării. Este, desigur, posibil (deşi nu şi probabil) ca munca în sociologie ca şi în alte domenii ale psihologiei săse fi continuat chiar dacănu a apărut în publicaţii.27

Deosebit de puţine articole sociologice au apărut în publicaţii, care înainte aveau acest profil. DacăChagin a sugerat cătreptat unele astfel de articole au fost publicate începând cu anii 1939-40, în publicaţia "Pod znamanem marksizma", în care s-a făcut o încercare de a trece peste canoanele operelor lui Stalin, ziarul însuşi a fost întrerupt începând cu 1944. 28 Pânăîn 1947, cand publicaţia "Probleme de Filosofie" a fost inaugurată, nu a mai existat nici un alt jurnal filosofic în ţară. Totuşi Bolsevic, organul CPSU , a depăşit cumva aceastăfază. În aceastăperioadăa început al doilea curent de scriere în timpul lui Stalin - şi anume critica sociologiei burgheze - care a început la mijlocul anilor 1940. Articole de acest gen au fost publicate întâi în "Bolsevic", apoi în "Probleme de Filosofie". De ce era necesaraăcritica sociologiei burgheze? G. Aleksandrov, scria în , "Bolsevic", în 1945, sugerănd un raspuns: 29

"Filosofii sovietici sunt obligaţi să-şi continue munca de criticăsubstanţialăla adresa teoriilor burgheziei contemporane reacţionare referitoare la sociologie şi la filosofie. 30

Echipa noastrăştiinţificăşi universitarăa avut puţine informaţii referitoare la gândirea filosoficăşi sociologicădin străinătate în ultimii ani. Totuşi, lupta împotriva ideologiei reacţiei burgheze în ceea ce

264

priveste cele mai reale probleme politice este imposibilăfărăexpunerea teoriilor filosofice şi sociologice ale burgheziei reacţionare contemporane."

Deşi aceste articole erau mai puţin subtile şi mai mult polemice faţăde cele din anii 1950 şi 1960, reproşurile, care se făceau erau aceleaşi. 30 În întregime, sociologia burghezăera încontinuu reprezentatăca o apropiere metafizicăabstractăfaţăde studiul societăţii, în timp ce luatăseparat , materialismul istoric (sociologia Marxistaă) era prezentatăca fiind singura abordare ştiinţifică. Marxismul, aşa cum spunea Lenin, a fost cel care a ridicat întâia datăsociologia la rangul de ştiinţă. Şi toria materialismului istoric a fost şi este încăştiinţa marxistăasupra societăţii.

Cu excepţiile menţionate, perioada de pânăla mijlocul anilor 1950 reprezintănadirul sociologiei sovietice. Doar odatăcu al 20-lea Congres al Partidului în 1956 s-a experimentat un alt tip de renaştere. Aşa cum Chagin a spus:

"Congresul al 20-lea a initiat eliminarea treptatăa dogmatismului şi subiectivismului din sfera teoriei marxiste ca şi lichidarea consecinţelor ce decurg din cultul personalităţii în sfera sociologiei marxiste. Acesta a fost punctul de cotitură. Anii 1950 reprezintăperioada când au fost reabilitate multe poziţii pierdute, renunţând la ideile dogmatice ale perioadei cultului peresonalităţii lui Stalin şi când s-a încercat ca sociologia săfie transformatăîntr-o autenticăştiinţăde cercetare, bazându-se practica construcţiei comuniste şi a legislaţiilor teoretice a Marxism-Leninismului. Acesta a fost un proces contradictoriu şi complicat. Canoanele şi dogmele nu au dispărut dintr-o datădin contextul materialismului istoric. Nivelele sociologilor nu au fost reconstruite dintr-o dată. Mulţi încăse bazeazăpe practicile vechi. Dar spiritul creativ al cercetării a continuat în ciuda conglomeraţiilor dogmatice. Sociologia sovietică, la fel ca întreaga filosofie, şi-a apărat dreptul de a deveni o ştiinţăcreativă(1950)."

Ce a dus la acest fenomen în 1950? Aşa cum s-a repetat mereu: dupădeciziile celui de-al 20-lea Congres al Partidului (ca şi următoarele 4 Congrese), partidul a definit rolul şi sarcinile ştiinţelor sociale, arătând direcţiile principale ale muncii de cercetare şi îndreptând studiul concret al procesului de construcţie comunistă. În Pravda şi Kommunist, orientarea partidului către soluţia problemelor teoretice a apărut ca o linie definitorie pentru dezvoltarea în continuare a filosofiei şi sociologiei.

Partidul şi "practica" sa au produs în cele din urmăo cerere în vederea cautării unor soluţii la multe din problemele ridicate în timpul erei staliniste, şi astfel primii paşi în renaşterea sociologiei au fost luaţi. Dar în timp ce partidul a deschis în cele din urmăporţile pentru sociologie, abia cu cel de-al 23-lea Congres al Partidului în martie-aprilie 1966 sociologia a fost recunoscutăoficial ca o disciplinăde sine stătătoare cu funcţii ditincte. În decada precedentă, a fost dusăo luptăteoretică, fapt ce a reprezentat la nivelul forţelor sociale o luptăpentru legitimarea sociologiei. La aceastădezbatere ne întoarcem acum.

Tabelul 7FILOSOFIE, TEORIEFilosofie Marxistă 15 3+Moderatori moderni 2Întrebări de naţionalitate (incluzândconcepţii de suveranitate naţională,patriotism şi rasă) 6 +Relaţii internaţionale (incluzând istoriemilitară, co-existenţă, conflicte) 3Revoluţie socialistă 2 2+

SOCIOLOGIE, TEORIE ŞI CERCETARETeoreticieni sociali 3 +Teorie şi metode de cercetare empiricăburgheză 3 +Cercetare comparativăsocialistă 3 +Metode şi modelare 6 4+

DOMENII DE CERCETARE SOCIAL~ CONCRET~ Muncă 11 5+

265

Structurăsocială 7 4+Căsătoria şi familia 1Sociologie urbană 1 +Criminologie 1Drept 1Religie, etică, morală, valori 4 +Artăşi comunicarea în masă 2Cercetarea opiniei publice 1Cercetarea bugetului la timp 1DOMENII PERIFERICEComunicarea în masăşi timpul liber 1Politica naţionalăleninistă 1Sociologia şi alte ştiinţe 1

În tabelul 7, oamenii clasaţi sub denumirea "Filosofie marxista" îi includ pe cei care lucrau în domeniile materialismului dialectic şi istoric, comunismul ştiinţific, economie politică, istoria filosofiei şi culturii şi istoria CPSU-ului. Zece din aceşti oameni erau conducători de departamente. Cel puţin opt dintre ei - sunt cu siguranţămembrii ai Partidului Comunist şi cel puţin 11 dintre ei sunt peste 45. O combinaţie similarăde vârstă, apartenenţăla un partid sau cu funcţia de directori este reprezentatăde subiecţii listaţi sub numele de "întrebări legate de naţionalitate", "relaţii internaţionale" şi "revoluţie socială". Astfel se pare căoamenii din categoria "teoriei filosofiei" sunt cei mai curajoşi. O imagine cu totul diferităeste redatăpentru cei angajaţi în activitatea de cercetare. În mare, aceşti oameni au vârste cuprinse între 35 şi 45 de ani: deşi unii din acest grup sunt mai în vârstăsau mai tineri, cea mai dinamicăactivitate se pare căreiese din categoria din mijloc. Mai mult, în comparaţie cu grupul mai în vârstă, aceşti sociologi sunt împrăştiaţi prin ţară: concentraţia este mai scăzutăîn zona Moscovei. În ceea ce priveşte educaţia lor, aceşti sociologi sunt egali împărţiţi inter doctoranzi şi doctori, deşi câţiva dintre primii şi-au obţinut deja doctoratul. Doar o treime dintre ei sunt activi în departamentele lor, dar vârsta lor este factorul crucial aici. Din acest profil rezultăcăsociologii ruşi cu greu pot fi categorisiţi în două. În mare cei care sunt angajaţi efectiv în cercetare tind săofere regula, mai degrabădecât excepţia.

Jurnale

Sociologii nu aveau propriile lor periodice. Acest fapt a dus la apariţia unor articole de specialitate în alte publicaţii, în special în cele care se ocupau de filosofie, dar şi de economie, istorie, politică, etnografie, drept şi antropologie, ca şi în presa obişnuită.

Douăjurnale au dat semne de apariţie regulată. Primul, "Cercetare Socială" a apărut de 6 ori: prima apariţie fiind în 1965, apoi una în 1968, apoi patru în 1970. Acest jurnal este sponzorizat de Academia de Ştiinţe şi de Institutul de Cercetare Socială, precum şi de Asociaţia SociologicăSovietică. Publicăarticole legate de probleme generale de sociologie ca şi alte articole care dezbat anumite probleme, cum ar fi familia, căsătoria, şi bugetul de cercetare. Celălalt jurnal, "Omul şi Societatea" a fost publicat întâia datăîn 1966. A avut câte o apariţie în 1967, apoi în 1968, trei în 1969, douăîn 1970, şi douăîn 1971. Este sponzorizat de Institutul de Cercetare Socială Complexăde la Universitatea de Stat din Leningrad şi reflectăinteresele Institutultui în probleme de sociologie, psihologie, economie şi drept. De exemplu au apărut articole despre planningul şi managementul social, despre individ şi alte aspecte ale muncii, tinerilor şi socializării.

Totuşi, douăjurnale filosofice au fost publicate. Ele s-au ocupat de articole de sociologie. ("Voprosy filosofii", "Filosofski nauki"). Prima dintre publicaţiile menţionate mai sus are de douăori mai multe articole de sociologie decât cea de-a doua şi articolele sale acoperăun domeniu deosebit de larg. În afarăde faptul acesta îşi informează cititorii în legăturăcu trecutul, prezentul şi viitorul în cercetare, ce alte funcţii mai îndeplinesc aceste publicaţii.

266

Încădin 1960 jurnalele conţineau în mod regulat analize, rezumate şi/sau incursiuni din alte jurnale filosofie şi sociologie din alte ţări socialiste. "Voprosy filosofii" a încercat săcumuleze informaţii dintr-un număr de jurnale din alte ţări comuniste deodată, în timp ce "Filosofskie nauki" a încercat săinvestigheze articole din diferite reviste axate pe anumite probleme (aşa cum este materialismul dialectic) sau concentra articole dintr-o singurăţară: aceastăalegere nu era totuşi nici grea dar nici rapidă. Întâlnirile reprezentanţilor din consiliile de conducere ale editorialelor filosofice şi sociologice din ţările comuniste erau raportate în acest jurnal încădin 1962. De asemenea cărtile de sociologie şi filosofie au recenzii aici. De exemplu în 1965, "Voprosy filosofii" a revăzut publicaţiile cehe din 1960 şi pânăîn 1963, iar în 1966 pe cele polone din anii 1960-1964.

Jurnalele raportau de asemenea schimburile de experienţă şi conferinţele dintre sociologii sovietici şi ceilalţi. În noiembrie 1962, de exemplu, un schimb între o universitate de stat (din Leningrad), şi unele universităţi poloneze au fost redate, urmărindu-se problemele generale de metodăşi tehnicăîn cercetarea sociologică, ca şi un studiu al activităţii de producţie. Conferinţele sponzorizate de o ţarăsocialistăşi la care participau delegaţi sovietici erau redate în reportaje. O astfel de conferinţăa fost una ţinutăde Institutul de Sociologie de la Academia de Ştiinţe Sociale Slovace, societate de sociologie şi Institutul Marxist-Leninist. Jurnalele redau asemenea conferinţe inter-socialiste la care, de exemplu, se discutau probleme ale structurii sociale din societăţile socialiste şi probleme teoretice în legăturăcu profitul în procesul de productie. În fine erau discutate întâlnirile internaţionale, dintre care cele mai importante erau conferinţele internaţionale, sociologice.

La aceste jurnale colaborau de asemenea unii sociologi sovietici care scriau despre conferinţele ţinute în Uniunea Sovietică. Conferinţele constituiau un prilej de întâlnire între indivizi dar şi între instituţii, pentru sociologi şi de asemenea ele puteau servi ca platformăpentru disciplinăca întreg. Daca aceste jurnale nu pot acoperi toate conferinţele ţinute, ele oferăo imagine atât a conferinţelor cât şi a lucrărilor prezentate.

Aceste conferinţe nu includ întâlniri sau seminare care au loc de obicei (de douăori pe an, sau anual). Asemenea întâlniri, raportate de asemenea în jurnale, pot discuta operele unor vuzy, rezultatele şi problemele activităţii de coordonare şi cercetare ca şi munca unor seminare speciale ţinute de numeroase corpuri de conducere care se ocupau de probleme ale ştiintelor sociale.

Jurnalele însuşi ţineau întruniri cu cititorii. Cititorii erau cei care aprobau sau dezaprobau subiectele variate, care constituiau conţinutul publicaţiilor. De exemplu în 1965 la Cherepovets, directorul Institutultui Peadgogic de la Cherepovets (director al Departamentului Marxist-Leninist a pus sub semnul îndoielii numeroase articole de cercetare concretăsociologică, afirmând căau apărut doar 5 asemenea articole în 1964. Un punct de vedere diferit a fost exprimat la conferinţa de la Tbilisi unde doar un singur om s-a plâns de numeroasele teme nonfilosofice din jurnnale, incluzând aici şi cercetarea concretăsociologică. I-a fost dat un răspuns de către secretarul corespondent din consiliul de conducere al editorialului "Voprosy filosofii", I. V. Blauberg, care a afirmat cădin moment ce nu sunt publicaţii periodice de specialitate, "Voprosy filosofii" trebuie săse ocupe serios de aceste probleme. În general, toate aceste conferinţe cu cititorii aveau la ordinea zilei sociologia ca subiect şi, de obicei, se cereau mai multe articole în aceastăprivinţă.

Totuşi sarcina cea mai importantăa acestor publicaţii era săţină cititorii la curent cu evenimentele din cercetarea sociologică. Descriind această activitate, ele dădeau informaţii valoroase în legătura cu cine şi ce face. În absenţa unui periodic profesionist, aceste jurnale au fost transformate în substitute, ţinând la curent sociologii cu propria lor profesie, cu proporţiile disciplinei şi operele colegilor lor. Astfel, ele au jucat un rol semnificativ în procesul instituţionalizării sociologiei în Uniunea Sovietică.

Concluzie

Încăde al 20-lea Congres al Partidului, sociologia a luptat pentru legitimarea sa în cadrul sistemului sovietic de cunoaştere căutând sprijin în trei sfere distincte -comunitatea academică, populaţie, şi oficialităţi.

267

Lupta pentru dreptul de existenţăca disciplinăacademicăindependentăa avut loc pe mai multe nivele. Astfel, sociologia a trebuit sădemonstreze necesitatea unei ştiinţe în afara materialismului istoric. La urma urmelor, nu era materialismul istoric o sociologie marxistă? Apoi, sociologia a trebuit săscoatăîn evidenţăcănu este o consecinţăa sociologiei burgheze. Deci, rădăcinile sale în trecutul sovietic trebuiau subliniate. Aici apărătorii sociologiei nu se puteau baza doar pe citate din opere ale lui Marx şi Lenin, dar şi pe opera unor sociologi din alte ţări socialiste.

Dacădiscuţiile care au început în 1950 cu privire la dreptul de existenţăal sociologiei s-au diminuat, ele nu au încetat cu totul. Deşi relaţia dintre materialismul istoric şi sociologie nu a fost rezolvatădefinitiv, în celelate scopuri practice sociologia şi-a câştigat recunoaşterea ca ştiinţăindependentă. Pasul următor a fost acela de a fi permis profesorilor săpredea aceastădisciplinăşi săfacămuncăde cercetare. Cu toate acestea gradaţii în sociologie nu au fost acordate.

Dorind o acceptare din partea publicului, acesta a fost invitat să colaboreze in cercetare, atunci când ziarul pentru tineret , "Komsomol skaia pravda" a deschis Institutul de Opinie Publicăîn 1960. Institutul şi-a început activitatea prin consultarea publicului în subiecte generale, cum ar fi războiul, (dar, recent s-a concentrat pe probleme mult mai puţin abstracte şi tot mai practice, aşa cum este industria de servicii. Aceste sondaje de opinie au ajutat la acomodarea publicului cu metodele sociologice specifice, cu chestionarele. De fapt este aproximativ corect săse afirme căîntre sociologie şi chestionare se poate pune semnul egal în mintea publicului larg.

În ceea ce priveşte lumea oficială, dacărecunoaşterea şi sprijinul sunt greu de obţinut , este totuşi clar faptul căoperele în ultragiatul domeniu al sociologie sunt permise din nou începând cu sfârşitul anilor 1950; Congresul al 20-lea al Partidului din 1956 şi dezgheţul care i-a urmat au permis sociologiei săfacăprimii paşi. Programul Partidului din 1960 a anunţat construcţia comunismului cerând ajutorul sociologilor în acest proces. Congresul al 23-lea din 1966 a recunoscut în mod deosebit sociologia ca ştiinţăindependentă. Sociologia este vazutăca instrument care, oferind atât informaţie cât şi analiză, ajutăca regimul sănu piardăcontactul cu realitatea şi, care poate ajuta la planificarea şi controlul societăţii, ca şi la înţelegerea acesteia.

Atmosfera generalăîn care sociologia sovieticăopereazăpoate fi cel mai bine descrisăca una care e menităsărezolve problemele. Astfel se explica de ce anumite domenii au fost studiate în timp ce altele nu. Trebuie, prin urmare recunoscutănatura dualăa acestei orientări care oferăsoluţii unor probleme sociale. Pe de o parte, cercetarea non-concretului, a domeniilor non-utilitare este rareori asumată: cercetarea încearcăsărăspundăunor probleme actuale în termeni concreţi. Este de asemenea adevărat că, totuşi, încurajând preocuparea empiricăcare izola problemele ce aveau o oarecare importanţă, aceastăorientare împiedicădezvoltarea teoriei şi cercetării privind dinamica socială. Abordarea din punctul de vedere al rezolvării problemelor împiedica studiile care erau preocupate de distribuţia puterilor în Uniunea Sovieticăşi a altor factori cum ar fi distribuţia de putere şi ideologie ca determinanţi sau tipare ale industrializării şi schimbării sociale. Aceastăperspectivăde abordare apare mult mai legatăde mediul înconjurător în care a avut loc renaşterea sociologiei începând cu anii 1950. O disciplinăcare scotea în evidenţănevoia adunării de date şi a interpretării putea săaibăpropriile doleanţe chiar într-un climat de reorientare politica în care regimul căuta săsublinieze ruptura dintre dogmele trecutului şi săstabileascăşi sămenţina contactul cu realitatea socială. ''Cercetarea ConcretăSociologica" este un titlu apt pentru sociologia din Uniunea Sovietică.

Deşi, în linii mari, legitimarea sociologiei a avut loc, sociologii sovietici au continuat săîntâmpine numeroase obstacole. Pânăîn 1968, când i s-a pus la dispoziţie primul Institut din cadrul Academiei de Ştiinţe, sociologia a rămas odrasla nelegitimăa filosofiei. Nu existănici o îndoialăca unele dintre cererile continue pentru stabilimentul Institutului aveau legăturăcu beneficiile directe ale sitemului monetar: plângeri în legăturăcu finanţarea inadecvatăşi uneori inexistentăsunt mereu aduse în discuţie. Instituţia unui Institut ar trebui săafecteze cooperarea şi/sau coordonarea dintre sociologi sau dintre ei şi alţi oameni de ştiinţă. Sociologii sovietici au nevoie de acest lucru, fapt ce implicăcăcooperarea poate aduce facilităţi de cercetare împreunăcu o bunăîmpărţire a datelor şi tehnicilor. O altăproblemăpentru viitor este aceea căîn momentul de faţănu existănici un periodic care săserveascăîn mod deosebit nevoile sociologilor , fapt ce a dus la apariţia de articole de sociologie într-o mare varietate de jurnale ca şi în presa cotidiană. Mai existăşi problema obţinerii materialelor statistice: fie statisticile în anumite zone

268

"nesigure" sunt adunate şi ţinute secrete, sau nu sunt adunate deloc. În ambele cazuri munca sociologilor cunoaşte numeroase piedici.

S-ar putea argumenta căîn comparaţie cu limitele pe care guvernul Sovietic le impusese, aceste neajunsuri sunt minore. Poate, în fond, sociologia să evolueze în asemenea condiţii? Fărăîndoialăo evoluţie vădităs-a înregistrat de la Revoluţia din 1917. Acest studiu a schiţat progresul înregistrat. Dar, care sunt factorii specifici ai sistemului care limiteazăsociologia?

Într-o oarecare măsură, sistemul poate impune ceea ce trebuie cercetat, ceea ce trebuie investigat. Sociologiştii sovietici studiazăanumite arii ale societăţii, în timp ce cei mai grijulii evităalte arii. De exemplu, perioada cultului personalităţii - 20 sau mai mulţi ani de istorie sovietică-este în mod expres ignorat. Alte subiecte - în arii care nu impun probleme - trebuie săfie abordate pe căi indirecte. Astfel rolul sexualităţii este doar parţial luat în considerare în studiul familiei. Dar, în întregime, cercetarea care are implicaţii critice în sistemul social existent sau care tinde săimplice o schimbare în direcţii care scapăde sub control. Dacă este posibil ca cercetările care analizeazăariile mai sensibile nu sunt publicate, numărul acestora este probabil foarte mic. Nu acelaşi lucru este valabil pentru cercetările care într-un fel sau altul diferăde anticipaţii.

În acelaşi timp este aproape imposibil de corelat ceea ce sociologii studiazăsau nu, cu ceea ce li se permite săinvestigheze sau nu. Dar odatăce au stabilit aria de cercetare, acest fapt este fie datorită- 1. sunt direcţionaţi sau încurajaţi să studieze subiectul; 2. ştiau cădomeniul a fost înainte studiat şi căeste deci acceptabil; 3. căvor fi finanţaţi în munca lor de cercetare; 4. căvor putea săobţinăalte gradaţii; 5. sau căgăsesc subiectul în sine interesant etc. - cercetătorii trebuie apoi săfacăfaţăunor probleme privind modul de investigare al problemei. Dacăanumite metode sau abordări sunt considerate neacceptabile fie din motive empirice, fie din motive ideologice, atunci cercetătorul trebuie săurmeze un plan de acţiune prescris. Dar acest tip de restrângere devine încetul cu încetul inoperant. Doar la nivelul editorial atât al jurnalelor cât şi al redacţiilor opera sociologului poate fi restrânsă. Dar este totuşi dificil săse depisteze ce a fost lăsat afarăsau ce a fost adăugat şi pe ce considerente au apărut omisiunile sau adăugirile. Mai mult, nu se poate şti ce tip de material nu poate fi publicat şi mai ales din ce cauză. Un alt tip de constrângere este accesul sau lipsa accesului la operele 'burgheze" din biblioteci. În fine, dacăcercetătorului îi poate fi limitatăalegerea materialului, abordarea metodologicăşi căile de publicare, influenţa acestora asupra lucrării sale poate fi inconsecventă. Anumite găselniţe în cercetare nu vor fi implementate deoarece, între alte motive, ele ar afecta investiţii financlare.

O altăconstrângere intangibilăasupra sociologului sovietic o poate constitui trecutul. Cultul personalităţii a avut urmarile sale. "Teama de răspundere, o teamăcare supravieţuieşte din perioada când anumite citate stupide erau servite ca cercetare ştiinţificăserioasă, încăpersistă. " Acest fapt poate servi ca explicaţie pentru numeroasele lucrări care se presupun a fi de naturăsociologică, dar nu sunt decât nişte scrieri lipsite de valoare - "adunături puse cap la cap", sau citate din surse clasice. Rolul istoriei sovietice în conturarea sociologiei contemporane nu poate fi ignorat.

Ce rol a avut Marxism-Leninismul în conturarea cercetării sociologice? Teoreticienii sociali sovietici sunt primii care scot în evidenţăfaptul căştiinţa socială- sociologia - nu este o valoare liberă. Cercetătorul este un membru al societăţii şi prin urmare reflectănormele şi valorile societăţii. Rezultatul e că "sociologia Marxistăşi ideologia Marxistăsunt indisolubil şi organic legate" şi că "sociologia este o ştiinţăde partid. Concepţia generalădespre sociolog, simpatiile lui sociale şi politice, poziţia lui socialăafecteazămetodologia şi chiar metoda de cercetare şi, prin urmare, rezultatele. "Dar, aşa este? Acest argument pare săse ridice puţin mai mult decât la ariile determinate de sistem, care pun problema abordării sociologice. Orice vedere alternativăeste dependentăde faptul căexistăo sociologie sovieticăspecificăşi identificabilă. Puţine dovezi pot fi aduse pentru a sprijini aceastăafirmatie. Astfel, sociologia sovieticăeste distinctămai mult din punct de vedere naţional decât intelectual.

Sociologii ruşi nu au ajuns la punctul în care săpunăsub semnul întrebării sau săcritice marxismul direct, în scrierile lor. De fapt poziţia trasatăde N. Preobrazhenskii în 1922, este încăvalidă:

"Marxiştii se pot contrazice în parte, în privinţa teoriei metodelor, şi încă mai mult de mijloacele sale de aplicare; operele lor concrete putând fi complet diferite ca şi conţinut ..., dar ei nu se contrazic şi nu concureazăunii cu alţii în privinţa poziţiei faţăde Marxism."

269

Momentul în care ei se vor contrazice în privinţa poziţiei faţăde Marxism este o problemădiscutabilă. Posibilitatea ca marxismul într-o abordare criticăsă fie instituţionalizat în Uniunea Sovieticăeste încăîndepărtată. Este posibil, totuşi, ca datorităunei tot mai intense cercetări empirice , anumite aspecte ale Marxism-Leninismului pot fi puse sub semnul întrebării - acceptate, ignorate sau modificate - şi avansate noi teorii. Începuturile acestui fenomen se aflăîn discuţia asupra stratificării sociale. Curentul empiric prezent în sociologia societicăpoate duce la o orientare teoreticăasupra disciplinei, sau mai probabil, accentul empiric de astăzi poate continua săse extindă.

Într-un sens larg, viitorul acestei discipline este legat de atmosfera din interiorul Uniunii Sovietice. Ca un barometru practica sociologiei indicăgradul în care Uniunea Sovieticăva permite examinarea condiţiilor sociale existente. Dacă, în viitor, toate domeniile intelectuale vor fi restrânse - dacă, spre exemplu o politicăstalinizatăva fi reintrodusă- atunci nu mai este nici o îndoialăca sociologia va fi în aceeaşi măsurălimitată. De fapt, în perioada încordatăde pânăla 1967, cercetarea condusă de Komsomolskaia pravdas de la Institutul Opiniei Publice apare ca fiind neglijabilă. Având în vedere faptul căsociologia a fost una dintre ultimele discipline care au fost recunoscute dupămai mult de 20 de ani de tăcere, nu ar fi surprinzător ca aceasta săfie una dintre primele respinse.

Sociologia sovieticăeste o disciplinăcare încearcăsăse dezvolte în contextul particular al societăţii sovietice. Orientarea ideologicăa regimului sovietic a produs un set de probleme specifice pentru dezvoltarea unei sociologii independente. În sens larg, aceste probleme s-au manifestat în 2 moduri: sub forma unor întrebări legate de relaţia dintre o bazăideologicăexistentăşi o sociologie posibilă, dar şi în forma unei ameninţări faţăde regim din partea unei discipline deosebit de evoluate. Din discuţia de mai sus, cu privire la factorii sociali şi stucturali şi ideologici, este clar căaceştia din urmăau o semnificaţie mult mai mare pentru continua dezvoltare a sociologiei. Totusi acest fapt nu trebuie săîntunece faptul căsociologia sovieticăîndeplineşte anumite funcţii, întâmpinăobstacole şi întâmpina probleme comune tuturor sociologiilor din lume.

270

Studiu de autor

CHARLES WRIGHT MILLS1916-1962Introducere

C.Wright Mills s-a născut pe 23 august 1916, în Waco, Texas. El provenea dintr-o familie obişnuită aparţinând clasei de mijloc “tradiţionale” a societăţii americane: tatăl său era agent de bursă iar mama sa era casnică. În 1939 a obţinut diploma de licenţiat şi de specialist în sociologie la Universitatea din Texas. Nu se poate spune despre el că a fost un student obişnuit, căci în timpul studiilor a publicat cu regularitate articole în două mari reviste de sociologie din America. Mills a lucrat, şi şi-a luat doctoratul la Universitatea din Winsconsin. Prima slujbă a avut-o la Universitatea din Maryland, iar din 1954 la Universitatea din Columbia.

Unul dintre cele mai sigure lucruri care se pot spune despre el ca om este faptul că era mereu în alertă, ca şi cum ar fi fost într-un permanent război. De altfel, a avut o viaţă personală tumultoasă, caracterizată de o mulţime de afaceri, trei căsătorii, câte un copil din fiecare căsătorie, pe lângă cele patru atacuri de cord (ultimul punând capăt scurtei sale vieţi). În viaţa profesională Mills nu era altfel :părea că se află într-o permanentă luptă cu toţi şi toate. aI-a criticat virulent superiorii de la Universitate şi chiar pe propiul său editor. Ca profesor la Universitatea din Columbia, a fost izolat de către colegii săi. Desigur Mills nu a fost “blând” cu oamenii; de altfel el nu a fost blând nici cu societatea americană, atacând-o pe multiple fronturi.

Locul lui Mills în evoluţia ideilor sociologice este greu de stabillit. Poate doar influenţele care i-au marcat concepţia sociologică ar putea să-i releve locul, dar operele sale nu pot fi explicate complet de aceste inflenţe. Începând cu Thorsten Veblen autorul “Teoriei clasei de răgaz”, care critica elita americană a acelei epoci, continuând cu influenţa funcţionalismului lui Malinowski şi a şcolii întemeiate de acesta, şi cu influenţele teoriei marxiste (după al doilea război mondial) cu teoria şi metoda tipului ideal a lui Weber (fapt evident în “Gulerele Albe”) şi în sfârşit cu influenţele de factură empiristă din “Imaginaţia Sociologică”.

Mills a publicat cel puţin două cărţi care reflectă politica sa radicală mult mai bine decât apropierea de teoria marxistă: în 1951 “Gurele albe” (“Whrite Collar”) şi în 1956 “Elita puterii” (“The Power Elite”) . Între acestea două, a scris cea mai teoretică şi mai sofisticată lucrare a lui “Caracter şi Structură socială” în 1953 (“Character and Social Structure ”) în colaborare cu Hans Gerth. În mod paradoxal, deşi rolul său major a fost în susţinerea teoriei sociologice fundamentate pe doctrina marxistă, cele mai “puternice” cărţi ale lui au fost din perspectiva teoriei lui Weber (1951) şi a lui Freud (1953).

După mijlocul deceniului al cincilea (1955) interesul lui Mills s-a mutat în direcţia marxismului şi a problemelor lumii a III-a. Rezultatele intereselor sale s-au concretizat în “Ascultă yankeule:Revoluţia din Cuba” (1960) (Listen,yanku:Revolution in Cuba)-o analiză a revoluţiei comuniste din Cuba şi în “Marxiştii” (1962) (“The Marxists”). Radicalismul pe care l-a afirmat permanent l-a poziţionat pe Mills în “periferia” sociologiei americane, deoarece a fost obiectul multor critici , ca răspuns la criticismul lui , uneori vehement. Atitudinea critică a lui Mills a culminat în “Imaginaţia Sociologică” (1959) (“The Sociological Imagination”). O notă particulară a criticismului sever al lui Mills este critica lui Talcott Parsons şi a practicării “marii” sale teorii. De fapt, mulţi sociologi americani sunt mai familiarizaţi cu critica lui Mills decât cu detaliile sistemului lui Parsons .(cf. Ritzer)

În “Elita puterii” Mills demonstrează cum un grup restrâns de mari proprietari, lideri politici şi militari , deţin şi “administrează” puterea pentru realizarea propriilor interese. “Apariţia elitei puterii este într-o anumită măsură o parte a transformării publicurilor americane într-o societate de masă”.

În accepţiunea lui Mills , conţinutul propriu-zis al politicului constă în putere. Puterea determină prestigiul şi ierarhizarea socială a oamenilor şi a grupurilor sociale. Pe lângă putere , Mills introduce al doilea concept central al teoriei sale politice, conceptul de elită, iar prin asocierea acestuia cu puterea, analiza pe care o face se structurează pe ceea ce el numeşte “Elita puterii”. Introducerea conceptului de elită a puterii în demersul logico-conceptual întreprins de Mills, s-a dorit a fi o înlocuire a celui de “clasă dominantă” sau “clasă guvernată”, dar în continuare avem de-a face cu un demers istorico-explicativ, comparativ şi empiric.

271

Elita puterii nu este un fenomen caracteristic doar societăţii americane din vremea lui Mills. Doar că în ultima perioadă (cotemporană) se caracterizează printr-o schimbare structurală majoră, datorită pătrunderii clicii militare în centrul acestei structuri şi coalizării stratului politic al elitei cu cel militar şi economic-corporatist. Acest tip de elită a puterii se bazează pe unitatea intereselor politice , militare şi economice spre deosebire de elitele care au funcţionat anterior , predominant politice sau predominant economice.

Elita puterii este un rezultat al orientării politice a societăţii americane mai mult spre conflicte şi probleme internaţionale decât spre cele interne. În acelaşi timp, elita puterii este un “organism social” relativ autonom , cu mecanisme proprii de funcţionare şi autoreproducere . Membrii acestei elite au o origine socială comună : ei provin din rândurile clasei bogate, iar educaţia, instrucţia şi credinţele lor religioase sunt surprinzător de asemănătoare. Ei nu sunt simpli funcţionari cărora alţii le stabilesc modul de lucru şi sistemul de valori. Dimpotrivă , ei sunt cei care elaborează valorile , normele şi strategiile de acţiune, şi care urmăresc apoi ca acestea să fie respectate de către toţi ceilalţi.

Mecanismele sociale care stau la baza acţiunilor elitei duc la o îndepărtare definitivă a acesteia de mase şi la transformarea întregii societăţii într-un sistem prin care propriile interese de clasă-economice, politice şi militare-sunt legitimate ca interese sociale generale. Schema de funcţionare a elitei se bazează pe racolarea clientelară şi are ca valoare morală supremă banii.

“O societate în care este larg răspândită , atât la nivelul elitei , cât şi al masei , ideea că ea reprezintă o reţea de grupuri care se înşeală unele pe celelalte, este o societate care nu poate produce oameni cu simţ moral interior; o societate a descurcăreţilor nu produce oameni cu conştiinţă morală; o societate care asociează succesul cu a avea cât mai mulţi bani şi condamnă eşecul ca cel mai mare viciu , ridicând banii la rangul de valoare absolută, va produce un agent îngust , dar precis şi un mod suspect şi necinstit de a fi. ”

“Gulerele albe ” sau “Noua clasă de mijloc”

Odată cu publicarea lucrării sale “White Collar” în 1951, Mills părăseşte definitiv perspectiva teoretico-metodologică a sociologiei structural-funcţionaliste şi neopozitiviste. În această lucrare Mills arată că în societatea americană contemporană lui, mai mult de jumătate din proprietatea privată este deţinută de doar 2-3% din cetăţeni, restul populaţiei constituind o “nouă clasă de mijloc” , oamenii “gulerelor albe” care se supun direct proprietăţilor şi care consideră America ca fiind o societate de funcţionari. Pentru “gulerele albe” rangul social este independent de proprietate şi este dependent doar de câştigurile obţinute prin muncă.

Noua clasă de mijloc a apărut în condiţiile în care majoritatea micilor proprietari au devenit non-proprietari, producându-se astfel un nou criteriu de stratificare socială:ocupaţia. Dacă vechea clasă de mijloc era alcătuită din fermieri , oameni de afaceri şi profesionişti independenţi (ingineri, medici, jurişti, profesori), noua clasă de mijloc este alcătuită din funcţionari şi vânători, manageri şi specialişti cu studii superioare , experţi care practică profesiuni birocratizate. Aceştia au fost plasaţi pe treapta de mijloc a piramidei societăţii americane de schimbările socioprofesionale (prin tehnicizarea industriei) de expansiunea birocraţiei şi a coordonării (atât a lucrurilor şi obiectelor cât şi a simbolurilor şi oamenilor).

Gulerele albe exercită ocupaţii care pe de o parte implică o ierarhizare a celorlalţi oameni , a valorilor şi simbolurilor corespunzătoare lor, iar pe de altă parte propria lor ierarhizare socială, prin ocuparea unor status-uri sociale aflate într-o dezvoltare expansivă. Caracteristica principală a noii clase de mijloc este indiferenţa politică. Acest lucru generază o detaşare de simbolurile politice dominante, dar nu are rezultat fiind o ataşare la un sistem de contrasimboluri prin care să preseze politicul. Mills consideră că până la urmă , într-un viitor nedeterminat , noua clasă de mijloc se va ataşa la blocul politic care va câştiga definitiv puterea politică.

[...}”...ea nu va alege decât atunci când partidul alegerii ei va fi câştigat. Gulerele albe formează ariergarda. În viitorul imediat (alegerii) ele se vor supune cursei pentru prestigiu, în viitorul mai îndepărtat vor urma căile puterii , căci, în final puterea este cea care determină prestigiul. Aşteptând pe piaţa politică americană, noile clase de mijloc sunt de vânzare; cine va avea un aer suficient

272

de respectabil, de puternic, va putea , probabil , să le cumpere. Dar până în prezent nimeni nu a făcut o ofertă serioasă.”

Apariţia şi indiferenţa politică a gulerelor albe este un rezultat al de-cristalizării şi al scăderii puterii de atracţie a simbolurilor politice, printr-o birocratizare excesivă, şi prin controlarea , de către elite, a mijloacelor mass-media. Trăsăturile dominante ale noii clase de mijloc (din punct de vedere psihosocial) sunt machiavelismul, panica de status şi rutinizarea comportamentului.

Machiavelismul se manifestă prin faptul că gulerele albe sunt interesate să găsească cele mai adecvate mijloace pentru atingerea unui scop pe care nu ei şi le-au ales şi stabilit , ci societatea , prin clasorul gigant al poziţiilor în ierarhia socială. Panica de status este generată de teama permanentă că poziţia socială ocupată nu este îndeajuns de onorabilă, sau că poate fi prea uşor pierdută. Rutinizarea comportamentelor este caracteristica prototipului de om nou-robotul jovial, care ştie că în “clasorul gigant” nu contează “ce eşti” ci doar “cine eşti” , iar pentru aceasta trebuie să arăţi mereu că stăpâneşti precis (robotul) mijloacele ascensiunii sociale şi că accepţi bucuros (jovial) prescripţiile poziţiei sociale ocupate.

Pentru a-şi justifica afirmaţiile Mills apelează la o bogată gamă de date, culese prin cercetări de factură empirică, practică.

Astfel, Mills ajunge să descrie biroul contemporan (pentru a sublinia efectele birocratizării muncii la nivelul personalizării individului).

Biroul modern, arată Mills, cu suprafaţa sa de mai mulţi metri pătraţi, şi cu un flux de muncă asemănător celui din fabrică, nu este un loc favorabil nici închegării prietenilor, dar nici desfăşurării conflictelor. Ritmul muncii, sistemul unificat al producţiei, răspunderea pentru timpul consacrat fiecărui lucru împiedică astfel de lucruri.(Mills, încearcă să sublinieze preponderenţa caracterului formal al muncii organizate. Dar în munca dintr-un birou, individul ajunge să se depersonalizeze, datorită hiperformalizării raporturilor sociale.

Astăzi, directorul , pentru a trimite o scrisoare, telefonează unui serviciu central , specializat, de secretare , dotat cu dactilofoane, secretare pe care nu le-a văzut niciodată, şi care nu cunosc din el decât vocea. Până de curând dictarea unei scrisori era (echivala cu) o întâlnire particulară între director şi secretară. Astfel , categorii mai vechi de muncitori au devenit într-un fel sau altul , operatori , şi tot mai mulţi funcţionari doresc să devină operatori. (apare astfel ideea omagenizării relative a noii clase de mijloc).

Avansarea ca şef de birou implică faptul de a deveni un cadru responsabil, care primeşte ordine de la trezorier sau de la vicepreşedinte. Creşterea numărului de şefi de birou este un indicator evident al măririi suprafeţei birourilor şi al transformării lor într-un serviciu asemănător unui stat-major, comun întregii întreprinderi. Toate acestea, pot explica de ce biroul s-a transformat în uzină. Specialist fiind în organizarea raţională şi eficientă a funcţiilor administrative, şeful de birou poate obţine rezultate mult mai bune decât orice subaltern, care nu se află în legătură cu autoritatea centrală.

În măsura în care biroul se măreşte şi devine mai costisitor , el devine autonom, şeful de birou începând să-şi “trăiască” funcţia, percepându-se ca fiind persoana cea mai importantă. El trebuie să cunoască munca şi ordinea evoluţiei diferitelor departamente. El trebuie să formeze noi funcţionari şi să repună funcţionarii mai vechi în circuit. El trebuie să imagineze noi sisteme administrative şi să se adapteze la evoluţia întregii întreprinderi. Acţiunile ei lărgesc câmpul activităţii sale, ajungând să fie una dintre cele mai importante persoane din întreprindere; mărindu-şi prestigiul, I se va permite să discute de la egal la egal cu alţi şefi de servicii (“birouri”).

Dacă în 1928 majoritatea şefilor de birou nu erau specializaţi dinainte într-o astfel de muncă, ei ocupând în general alte posturi, în 1929 lucrurile se schimbă, prin apariţia unui grup diferit de şefi de birou. Astfel jumătate dintre ei îşi începuseră cariera într-un birou al întreprinderii, iar alţi 17% munciseră în birouri . Se poate spune deci că postul beneficia de un prestigiu recunoscut de toată lumea.

Introducerea maşinilor de calcul în birouri au generat creşterea numărului de sarcini rutiere, şi au desfinţat acele posturi care puneau exigenţe de ordin calitativ muncii birocraţilor. În timp, a avut loc o uniformizare a biroului , în sensul că noii veniţi deja nu trebuiau să-şi pună în valoare abilităţile intelectuale ci mai mult pe acelea manuale. (...)

273

Biroul modern generează o ierarhie la toate nivelele personalului. De fapt ierahia repune în funcţionare criteriul puterii cadrelor şi nu acela al diferenţierii calitative a capacităţilor personale, atunci când se pune problema urcării sau avansării.

Individul ajunge să fie doar o simplă unitate într-un sistem ierarhic al autorităţii şi disciplinei , şi ajunge să aibă atitudini şi comportamente similare cu ale altor indivizi care ocupă aceeaşi poziţie caşi el. În interiorul sistemului el se clasează după funcţia pe care o ocupă, şi mai mult după distincţiile artificiale de prestigiu antrenate de respectivul post. Aceste diferenţe de prestigiu între diferitele posturi sunt rezultatul creării unui domeniu personal (redus) şi are ca efect ameliorarea moralului şi întărirea solidarităţii.

Aceste mici ierarhi sunt înglobate de “marele clasor” , fiind legate între ele de raporturi oficiale formalizate. În orice organizaţie oficială (implicit birocratizată) coloana de susţinere a ierarhiei este încadrarea pe un post a indivizilor. Fiecare post are rangul său de prestigiu, iar acest rang nu corespunde întodeauna cu nivelul capacităţilor sau a remunerării. De obicei , rangul fiecărui post reprezintă drepturile de a da ordine. Astfel rangul depinde în primul rând de poziţia în sistemul autorităţii, şi abia în al II-lea rând de relaţiile şi raporturile sociale pe care le presupune respectivul post.

Astfel , de exemplu, secretara directorului general , are un post cu un rang mai înalt decât cel deţinut de un conducător de departament.

BIBLIOGRAFIE:1 *** - La Sociologie (Wright Mills pag 627-643

-Les cols blancs-)2. Ungureanu Ion -”Paradigme ale cunoaşterii societăţii”

Humanitas Bucureşti 19903.C.W.Mills -”The power elite”, Oxford 1957

New York University Press

274

Studiu de autor

Naşterea si primele dezvoltări ale sociologiei în Belgiadupă Pierre de Bie ,Editura CIACO ,1988ADOLPHE QUETELET(1796-1874)

Opera lui A. Quetelet (1796-1874) domină în sec. al 19-lea în mai multe domenii ştiinţifice. Omul A.Quetelet este excepţional la numai 19 ani este deja profesor de matematică la colegiul municipal din Gand si este numit membru al Academiei la 24 de ani.

Dacă aportul lui la sociologie nu are aceeasi greutate ca si contribuţiile la demografie ,la statistică sau la astronomie ,el nu este totuşi neglijat.Quetelet nu a creat cuvântul dar a contribuit cu siguranţă la acest lucru.Fără îndoială,operasoci-

ologică nu are nici anvergura,nici pretenţiile celei a fondatorului pozitivismului dar ea nu se încheie ca aceea printr-un imn închinat religiei umanităţii.Există în opera sa anumite concepţii putin simpliste , păcătuind prin exces de mecanicism , ca faimoasa teorie a omului mediu , dar este lipsită de emfaza(umplutura) teoretică.

Tezele lui Quetelet se resimt fără îndoială de exignicitatea metodologică a observaţiilor pe care ele se fondează,datele statistice jucând în acest caz un rol exclusiv.Dar dacă,din timp în timp,tonul se ridică şi constatările depăsesc ceea ce doar experienţa autorizează,spiritul general dovedeşte un profund simţ critic şi un sentiment foarte net (clar)al caracterului parţial al rezultatelor obţinute.

Ideea care domină este grija de a face ştiinţele morale si politice justiţiabile faţă de observaţie şi de experienţă. Din 1823, Quetelet notează etapa parcursă în acest domeniu de la nasterea statisticii şi a ecomomiei politice :”În locul cuvintelor am vrut fapte si observaţii înţelepte în loc de vagi ipoteze si sisteme fără fundament”. Studiul pozitiv al omului , membru al corpului social , îl conduce la observaţia colectivităţii .” Studiul corpului social pe care îl avem în vedere are ca obiect să nu mai abandoneze unui fel de empirism acest subiect important , ci să ofere mijloacele de a recunoaşte direct cauzele care influenţează societatea...”este obiectul”Eseului de fizică socială” pe care îl prezintă publicului ca rezumat al tuturor lucrărilor sale anterioare asupra statisticii.

Deci prin statistică Quetelet ajunge la sociologie.Ea este METODA unei ştiinte a fenomenelor proprii grupului.

Quetelet recurge la ea din 1825 :este dorinţa de a vedea constituirea societăţilor de asigurări pe viaţă ceea ce îl atrage spre această statistică morală al cărei creator este .Cercetările sale demografice îl vor conduce curând la studiul criminalităţii pe care îl studiază în special din 1829 în 1832 înt-un “memoriu către Academie”,determină influenţa pe care o exercită asupra înclinaţiei către crimă ,vîrstă,sexul,profesia,instruirea,climatul si anotimpurile.

El este primul care relevă cu puţin înainte de Guerry faptul crucial al constantei crimelor ,fapt ce serveşte ca punct de plecare pentru primele concluzii ale sociologiei criminale : invariabilitatea legilor ce regizează faptele de ordin moral într-un cadru social determinant şi rolul liberului arbitru asupra acestei stări sociale.El a pus ,fără indoială , bazele sociologiei criminale .

Trebuie amintite începuturile drumului parcurs? Înainte de a fi statistician,Quetelet este astrolog si meteorolog.Documentele statistice au de jucat în opinia lui , un rol în filozofia socială si politică paralel celui al datelor astronomice si al registrelor meteorologice în prevederea mişcărilor planetare şi a fenomenelor atmosferice.Dar este conştient de la început de caracterul limitat al rezultatelor lor şi are sentimentul complicaţiei esenţiale a fenomenelor sociale.

Începuturile sociologiei sunt foarte lente.Istoria lor diferă în funcţie de ceea ce ne interesează : apariţia si folosirea termenului de “socoilogie” sau studiul fenomenelor sociale în ele însele,fie cuvîntul,fie lucrul în sine.

275

Este sigur că din prima juătate a secolului al 19-lea studiul pozitiv al socialului este stimulat în câmpul disciplinelor conexe şi activat de caracterul de urgenţă al problemelor sociale.

ªocul iniţial l-a dat A.Quetelet.Acest statistician are, pe de o parte, grija unei cunoasteri obiective a faptelor sociale si , pe de altă parte , aceea de a le interpreta,de a da socoteală prin contextul social.El ignoră cuvântul sociologie , lucru în sine puţin important;el nu face parte de asemenea din grupul celor care ,în srtăinătate (v.Saint-Simon siCompte),se preocupă de o “filozofie socială”, de o “fizica socială” sau de o “sociologie”.Are cîţiva discipoli , nu prea numeroşi.În lucrările demografice si ale ststisticienilor cere îi succed ;rezonanţa sociologică scade.

Această nevoie de cunoastere a faptelor sociale se regăseşte în studiile unor medici igienisti şi ale unor economisti.Etiologia deceselor şi a bolilor îi conduce pe primii la analize ştiinţifice ,cîteodată ajunse prea departe , ale contextului social.Următorii se caracterizează prin cercetarea legilor ce guvernează acţiunile umane , obişnuinţa de a arăta nu doar indivizi ci şi grupuri sociale. Glumpowicz sublinia, la sfîrşitul secolului trecut, că “exclusivitatea economiştilor nu înseamnă pentru noi a face să nu se recunoască marele rol pe care ştiinţa lor l-a avut în comparaţie cu sociologia , al cărei premergator a fost”. Dar , în ceea ce priveşte lărgimea perspectivelor în cîmpul mai curat social, acest lucru se datorează mai ales economiştilor sociali.Dorinţa unei cunoaşteri mai obiective a faptelor apare la toţi cei care vor să ghideze acţiunea socială tratînd plăgile sociale existente. Se organizează anchete , se realizează monografii , se întinde cîmpul de recensăminte : cercetarea joacă rolul de “iluminator”.Dar ea se cantonează în anumite sectoare bine determinate ale socialului şi în principal , ale sectorului economic . Atenţia rămîne fixată pe expansiunea economică şi pe chestiunile sociale.

Această tendinţă se va întări în cursul celui de-al 19-lea secol şi înflorirea sociologiei va fi favorizată.Dar nu este ştiinţa pentru ştiinţă.Preocuparea dezinte-

resată de o ştiinţă obiectivă nu apare decît uneori.Pe de altă parte , se va naste un echivoc din acest raport dintre cercetare şi acţiune şi va

persista mult timp în mediile nespecializate.Deoarece ştiinţa socială trebuie să limpezească acţiunea , ea trebuie să aibă , în aceeaşi măsură , funcţia de a furniza principii .Această confuzie a fost cu siguranţă favorizată de către celebrele“Uniuni ale Păcii sociale” fondate de Le Play;ea este clară în spiritul lui Victor Brants , ea apare chiar pe plan oficial.

Introducerea cuvântului “sociologie” a avut loc prin anii ‘80.Ea nu este rezultanta influienţelor indigene ci a exemplelor străine şi , de la abordarea ei , concepţiile fundamentale ale lui Compte şi Srencer i-au definit câmpul.Această sociologie a studiilor are ambiţii nemăsurate.Concepţiile lui Compte şi Spencer orientează opera lui Guillaume de Gruf unde transpoziţiile biologice abundă .Cînd a fost creat Institutul de Sociologie ; aceleaşi concepţii prevalează ; în aceeaşi măsură sub influenţa concepţiilor personale ale lui Emst Solvay cît şi a celor ale ideilor în curs .Acest Institut de sociologie se află în apropiere de Institutul de fiziologie Solvay pentru că lucrările sale trebuiau să se inspire din metodele şi progresele ştiinţelor vieţii şi , avînd drept scop “avansarea ştiinţelor sociologice”, va regrupa de fapt un întreg ansamblu de ştiinţe sociale.

Un examen atent al literaturii sociologice de la sfîrşitul secolului 19-lea arată în ce măsură acelaşi cuvânt este luat cu sensuri diferite .Alături de ambiguitatea termenului de “ştiinţă socială”, desemnând când sociologia ,când filozofia socială pozitivă ,când ,în sfârsit ,economia politică ,există ambiguitatea cuvântului “sociologie” împodobit cu toate formele noutăţii şi acelea ale pecetei ştiinţei.Cuvântul se bucură de la început de o popularitate crescândă , dar aceasta este de prost gust : fiecare pune stăpânire pe cuvânt ,fixându-i sensul după practica şi scopurile proprii.

Aceste confuzii apasă greu asupra începuturilor sociologiei.Domeniul său propriu nu este clar înteles.Este considerată ca o intrusă în academica ordonanţă a disciplinelor sociale existente .Cu atât mai mult cu cât construcţiile emfatice ale primilor teoreticieni contrastează cu lucrările celor care au adunat deja materiale pozitive şi care au pregătit empiric terenul social .De atunci i se atribuie acestei sociologii mii de intenţii ca acelea de a regiza diferitele ştiinţe sociale si de a le domina înglobându-le.

De aici rezultă o neîncredere generală , în special marcată în mediile învătământului superior.Trasenster,rectorul Universitătii din Liége compară ,vionic sociologia cu meteorologia ;Van der Rest , rectorul Universităţii din Bruxelles , îndepărtează deliberat proiectul de fondare a unei cetedre

276

speciale de sociologie şi critică vehement pretenţiile presupuse de aceasta de a include toată ştiinţa socială.

În Franţa şi ăn Anglia situaţia ăn mediile academice nu este mult diferită.Gumplowicz citează din Letourneau :”Noi avem cuvântul , dar nu avem lucrul” şi remarcă faptul că în Germania sociologia pătrunde cu greu”în sferele ştiinţifice şi în universităţi , până atunci inaccesibile acestei parvenite printre ştiinţe , în faţa căreia căreia profesorii germani închid porţile sanctuarelor.Înalte- lor studii şi căreia nu se pot resemna să-i scrii numele fără ironice ghilimele”

Începuturile sociologiel sunt primele sale “ bâlbâieli”.Primele opere sunt subiecte a numeroase critici : concepţiile ăniţiale ne apar false şi imperfecte .

Dar tocmai aici este opera pionerilor , funcţia mentalităţii epocii lor şi a stadiului de avansare a ideilor.Judecând după operele lor la lumina concepţiilor noastre , greşim perspectiva .Nu le putem justifica cu ochii noştri care cunosc dezvoltările ulterioare ale sociologiei , situând eforturile primilor sociologi la începutul unei evoluţii pe care ei nu puteau să o prevadă .

Orice ar fi din întrebuinţările abuzive care au mascat , în faţa mai multor contemporani , vocaţia reală a sociologiei , având timp cât cuvântul nu apăruse , cât ca şi cum un obstacol ar împiedica dezvoltarea lui .Înaintea apariţiei sale , se putea releva existenţa unei tendinţe de a examina realul social în sine într-o manieră pozitivă ; dar câmpul restrâns, delimitata de preocupările sau metodele de colectare a datelor. Când cuvântul se răsrăndeşte, el joacă un rol de stindard: reuneşte oameni de ştiinşă şi dezvoltă progresiv un nou câmp de ştiinţă.

INSTITUTUL ªTIINŢELOR SOCIALE ªI FONDAREA INSTITUTULUI DE SOCIOLOGIE SOLVAY

Crearea unui institut destinat în întregime sociologiei , la chiar începutul secolului al 19-lea, este un lucru precoce şi extraordinar în acea epocă, instituţia este unică în Europa .Orientarea ideilor şi a preocupărilor sociale la sfîrşitul secolului al XX-lea nu este străină de acest fapt, în acest context ea este rezultatul dat de un om doritor de un progres social luminat de cercetarea ştiinţifică :Ernest Solvay.

Acest institut , inaugurat în 16 noiembrie 1902 şi numit aproape o jumătate de secol, Institutul de sociologie Solvay, a fost precedat de un altul , Institutul ştiinţelor sociale.Acesta nu a cunoscut decât câţiva ani de activitate

(1894-1900) dar această primă academie de cercetări , deşi efemeră, poate fi considerată ca primul institut de sociologie Solvay.

A. FONDATORUL: ERNEST SOLVAY

Din anii 1894-1895, Ernest Solvay se impune în atenţia tuturor celor care sunt interesaţi de dezvoltarea ştiinţelor sociale.

Industriaş, ale cărui tenacitate şi invenţie au avut succes, omul de acţiune E.Solvay favorizează într-un mod concret tot ceea ce este în armonie cu ideile sale şi conform vederilor sale . ªtie -calitate rară - să domine bogăţia şi să facă ca colectivitateasă beneficieze de ea sub forme diverse.Universitatea din Bruxelles a avut un loc privilegiat pentru favorurile sale .Dezvoltarea ªcolii ştiinţelor politice şi sociale este puternic legată de libertăţile , generozităţile lui Sovay: în 1897 intervenţia sa generoasă permite organiuarea mai completă a celor două licenţe şi crearea a două noi doctorate.Solvay asigură timp de trei ani realizarea acestui program .În 1897 , şcoala cuprindea două secţii , secţia ştiinţelor politice şi ceaa aştiinţelor economice, 15 cursuri şi 10 titulari .În 1900, o nouă generozitate din partea lui Solvay : ªcoala va cuprinde 3 secţiuni, 29 de cursuri şi 14 titulari. Se organizează o nouă secţie a ştiinţelor sociale.E.Solvay vrea să asigure pentru 25 de ani viitorul ªcolii ªtiinţelor politice şi sociale.

277

Acest ocrotitor al ştiinţelor nu se limitează la a ajusta instituţiile existente .Pentru urmarea şi aprofundarea diverselor câmpuri de studii, el fondează mai multe institute:la originea unui institut numit”Institutul Solvay”

funcţiona deja în 1889, apoi un Institut de fiziologie apare în 1892:o convenţie aprobată de Consiliul comunal al oraşului Bruxelles prevedea, pe 27 iunie 1892, pentru aceste institute două clădiri distincte formând un ansamblu arhitectual în Parcul Leopold: unul din scopurile principale era cercetarea legilor fizico-chimice dominând fenomenele vieţii. În Parcul Leopold , de asamenea ,Într.o apropriere voită , va crea în 1901, Institutul de sociologie precedat în 1894 de Institutul ştiinţrlor sociale situat în hotelul Ravenstein.În 1903 , fondeayă ªcoala de comerţ ale cărie clădiri alăturate celei a Institutului de Sociologie pe de o parte ăi învecinată pe de altă parte , cu Institutul de Fiziologie , este inaugurată în anul 1904 ; şcoala de comerţ veghează la formarea supirioară a unei elite apte de a conduce importante intreprinderi comerciale ;cu acest scop se instituie un nou grad , cel de inginer comercial .În sfâtşit , pentru a desăvârşi opera , Splvay înfiinţează , cîţiva ani mai tîrziu două institute consacrate pentru 2 ştiinţe fundamentale :fizica şi chimia .Institutul Internaţional de Fizică Solvay ţine prima sa reuniune în octombrie -noiembrie 1911 sub preşedenţia fizicianului H.A.Lorentz de Leyde; al doilea , sub preşedenţia lui Sir Wiliam Ramsay , este Intitutul Internaţional de Chimie Solvay fiinţat în 1913.

Fondate pentru o perioadă de 30 de ani , prorogate de atunci ,aceste două institute adunau somităţi ştiinţifice în consilii periodice şi le asociau ca urmare a lucrărilor comune . Erau prevăzute subvenţii pentru savanţi , burse pentru tinerii belgieni.

Multiplelor institute înfiinşate de Solvay se atribuiau ca sarcină precisă cercetării vizănd donfirmarea sua informarea ideilor sale , dar aseastă dorinţă era mereu încărcată de o dorinţă mai largă de a contribui prin această creaăie la progresul ştiinţei prin formarea centrelor active de cercetare.

B. INSTITUTUL ªTIINŢELOR SOCIALE

1. Înfiinţarea

Un institut consacrat ştiinţelor sociale face parte de mulţi ani din proiectele lui.E.Solvay. Problema socială căreia marele industriaş îi face faţă i-a apărut ca prima problemă din care trebuia să facă un studiu ştiinţific şi raţional.

În anul 1892 , Solvay este ales senator ; are 54 de ani .Începând cu această intrare în politica activă, publicaşiile privind chestiunile sociale se multiplică .În mai 1894, într-un discurs în senat, Solvay preconizează cu insis-

tenţă crearea de cercuri de studenţi pentru ezamenul metodic şi aprofundat al chestiunilor economice şi sociale.Puţin timp după aceasta , înfiinţează el însuşi la hotelul Ravenstein, Institutul ştiinţelor sociale.

Lucrurile avansează foarte rapid .În aceeaşi lună Solvay , îl cunoaşte pe Guillaume de Greef ccare îl pune la curent cu lucrările seminarului său de sociologie ;ei apelează la Hector Denis şi Emile Vandervelde pentru a constitui un Comitete de studii sociale .Solvay pune la dispoziţia lor o sumă de 50.000 Fr. pentru o perioadă de 3 ani .Fiecare dintre ei are dreptul la o totală independenţă ;cei partu constituie comitetul de direcţie a noului institut. Din iunie 1894 apare primul număr al revistei Institutului , “ Analele Institutului de ªtiinţe Sociale”

În sânul echipei de direcţie , ai cărui membrii sunt asociaţi cu aceleaşi drepturi la o operă comună , Vandervelde este de departe cel mai tânăr : are abia 28 de ani .Ceilalţi 3 au aproape dublul vârstei lui.Cei 3 colaboratori ai lui Solvay fac parte din galeria marilor figuri ale socialismului belgian. La începutul lui 1894 , Vandervelde este în ajunul numirii sale în funcţia de deputat al aerondismentului Charleroi .Teoretician al partidului muncitoresc belgian, Denis este unul dintre oratorii cei mai ascultaţi .De Greef adera în 1864 la prima Intrna-

ţională şi urma, după incidentul Reclus, să profeseze în cadrul Universităţii noi.Vandervelde trebuia să predea şi el . Toţi 3 vin de la Universitatea liberă din Bruxelles. În corpul

profesoral al acestei Universităţi şi în special în sânul ªcolii de ªtiinţe politice şi sociale se află, în afară de De Greef şi Denis, mai mulţi colaboratori ai Institutului de Sociologie Solvay.

278

În “Cuvânt înainte” al primului număr al revistei , Solvay expune scopul noului Institut.“Transformarea societăţilor moderne în sensul celei mai mari egalităţi este consecinţa

necesară, inevitabilă a progreselir realizate în domeniul ştiinţific şi indusrtial. Aplicând metodele oamenilor de ştiinţă.... Degajând din ce în ce mai bine legile transformării mimismului social, se va putea merge spre egalitate, fără să i se sacrifice libertatea şi să se realizeze progresiv ceea ce trebuie să fie ţelul tuturor proiectelor de reformă, “ să se realizeze , obţină în profitul tuturor randamentul maxim al energiei umane ”. Trebuie de asemenea să dispară inegalitatea din chiar punctul de plecare .Aşteptând o intervenţie a statului pentru a ajuta cercetările sociale în acest domeniu ... am crezut că trebuie să pun primele temelii ale unui Institut de ştiinţe sociale. Independent de cercetări mai generale ce se întind asupra ansamblului sociologiei , acest Institut va urmări , prin observarea şi studiul faptelor, examenul imparţial şi aprofundat al concepţiilor a priori pe care am crezut de cuviinţă să le formuleze, supunându-le controlului metodei instructive.”

În fine, dincolo de examenul (examinarea) concepţiilor proprii ale luiE.Solvay, Institutul va avea ca sarcină să determine “reforme politice, economice sau altele care ar

trebui să preceadă , să însoţească sau să urmeze transformările preconizate.”Într-un articol următor referitor la scopurile Institutului contrastează puţin cu ideile obiţnuite

ale lui Solvay: în cercetărule sale, Institutul va recurge la istorie, “va participa în parte la lucrurile şcolii sociologiei moderne, care tind să determine prin

faptele trecutului condiţiile normale de existenţă a societăţilor şi a legilor lor “. Dar Solvay se grăbeşte să adauge că cele mai fructuoase rezultate sunt aşteptate din partea ştiinţelor pozitive şi a progreselir industriei :prezentul va indica în principal calea de urmat.

O problemă care priveşte independenţa Institutului ştiinţelor sociale în raport cu alte instituţii merită să fie discutată foarte atent .

După o scriere din epocă, având ca obiect descrierea în 1896 a ceea ce era institutul , acesta ar fi operat , realizat în profitul său un fel de sincretism şi ar fi regrupat iniţiative diferite . Două mici camere din palatul Ravenstein din Bruxelles ar fi reunit un ansamblu de încercări sub numirea oficială de” Institutul ªtiinţelor sociale ”. Institutul ar fi cuprins ” o academie de cercetări , un oficiu bibliografic , o bibliotecă , anale , repertorii , un buletin sub forme de sumare metodice “.În această ipoteză ,Institutul ªtiinţelor sociale ar fi urmărit opera unor instituţii deja existente cărora le-ar fi luat succesiunea abstracţia făcută de impulsul original pe care îl dădea Ernest Solvay, ar fi putut urmări o operă înce-ută.

Totuşi , Analele , organul oficial al Institutului de ªtiinţe sociale nu fac nici o menţiune privind mai multe încercări pe care Institutul le-ar fi regrupat.De altfel, informaţiile pe care ni le-a furnizat un contemporan , Paul Otlet, ne invită în egală măsură , să reconsiderăm lucrurile de mai aproape.

Printre instituţiile anterioare , se numără două care se impun în mod deosebit atenţiei.Pe de o parte Societatea de studii sociale şi politice, iar pe de alta Oficiul internaţional pentru bibliografie sociologică.

Societatea de studii sociale şi politice avea ca obiectiv aprofundarea cunoaşterii vieţii sociale prin observarea obiectivă a faptelor , neinfluenţată de prejudecăţi , sau preferinţe.Vadervelde şi Denis sunt doi dintre membrii acestei societăţi . Henri Lafontaine este secretar.Mijloacele de activitate sunt publicarea lucrărilor unor membrii , şedinţe având ca subiecte discuţii dintre membrii , un serviciu bibliografic, o bibliotecă. Societatea organizează concursuri, acordă premii sau subvenţii.

Oficiul Internaţional pentru bibliografie sociologică a fost fondat la Bruxelles în 1893 , de către Paul Otlet şi Henri Lafontaine . El avea drept scop precis compararea şi clasarea materialelor referitoare la ştiinţele sociale : legislaţie, statistică, economie politică şi socială.Oficiul avea două publicaţii strict bibliografice: Sumare metodice la tratatele şi revistele de sociologie şi drept.

Un întâi număr apăruse deja la sfârşitul anului 1891 sub numele de Sumar periodic al revistelor de drept .Sumarele de sociologie apăreau din ianuarie 1894.

În 1895 cele două publicaţii au fuzionat sub numele comun de Bibliographia soci-ologica , care făcea referire la sociologie şi drept. Paul Otlet este sufletul acestui Oficiu

internaţional.În anul care a urmat morţii lui Auguste Convreur din 1895 , revista Socială şi Politică apare

pentru o ultimă dată într-un volum mai redus, sub auspi-

279

cii de Oficiu internaţional de bibliografie sociologică.De altfel , în concordanţă cu scopurile urmărite şi în strânsă legătură cu factorul uman a avut loc absorbţia ulterioară a serviciului de bibliografie al Societăţii de studii de către Oficiul internaţiol pentru bibliografie pe care Lafontaine şi Otlet l-au fondat împreună.

Articolul lui Dick May , ca martor contemporan ne uimeşte întru totul După acesta , se pare că ar fi avut loc absorbţia , de către Institut, a tuturor organismelor descrise

pe scurt mai sus :”Societatea de studii sociale şi politice a făcut Institutului de cercetări o primire încurajatoare care a devenit foarte repede o colaborare, apoi o strânsă asociere şi o adoptare, pentru ca mai apoi să aibă loc un fel de absorbţie a Societăţii de către Institut”

Aceasta ..aplicare ce era mai bun în ceea ce făcea în organizarea unei biblioteci deosebite şi a unei bibliografii internaţionale în vederea studiilor sociale şi economice.Îmbogăţirea ciudatei şi rarei biblioteci de broşuri renumite şo clasate de către Societate, rămâne una dintre principalele preocupări ale Institutului, transformat în Oficiu pentru bibliografie printr.o atribuire neprevăzută a datării

afectate criticii Contabilismului (141).Oficiul binliografic ar fi devenit cea mai importantă secţie a Institutultui de ştiinţe sociale . Acesta din urmă ar fi preluat

suscesiunea Societăţii de studii sociale şi politice şi a Oficiului internaţional pentru bibliografie sociologică.

Analele Institutului de ştiinţe sociale şi Sumarele metodice de sociologie îşi au sediul redacţiei la hotelul Ravenstein.Academia de cercetări şi Analele sunt aspectul cel mai important al activităţii institutului fondat de Solvay.

Analele, determină descoperirea lucrărilor membrilor Academiei de cercetări , nemenţionând nimic despre alte activităţi (142) .

Aserţiunile lui Paul Otlet le infirmă pe cele ale lui May şi ne permit sătragem concluzii.Nu a existat fuziune sau sincronism în avantajul Institutului Solvay (143).A fost

doar o justapunere materială de diferite eseuri ,o reuniune, în localuri comune a grupurilor independente. Oficiul internaţional pentru bibliografie a preluat colecţiile, biblioteca şi serviciul de bibliografie al Societăţii de studii sociale şi politice Solvay, fondând în 1894 Institutul de ştiinţe sociale , s-a instalat precum Otlet şi Lafontaine la hotelul Raventein împărţind cu aceştia din urmă două încăperi strâmte .”Ţinem reuniuni în fiecare zi”, ne-a spus Paul Otlel, “iar ei tot la două săptămâni.Le-am pus la dispoziţie binlioteca noasrtă (moştenită de la Societatea de studii sociale şi politice), precum şi fişierele .

Solvay asigură impozitul pe localuri. Un funcţionar presta servicii celor doua instituţii fiindu-le apropiat.Căpătând un viu interes faţă de lucrările Institutului asistam personal la şedinţele acestuia:chestiunea pe ordinea de zi era Contabilismul(144).

Afirmaţiile lui Dick May despre sincretismul manifestat în favoarea Institutului Sovay pot fi puse în mod serios sub semnul îndoielii. Oficiul pentru bibliografie nu constituie o secţie a acestuia ,ci două instituţii independente, tind să recunoască pure contingenţe locale(145).

Instituţiile învecinate cu hotelul Ravenstein dovedesc un interes tot mai mare ,la acest sfârşit de secol, pentru problemele sociale,manifestând o dorinţă sistematică de a cunoaşte.Cuvântul sociologie este luat în acceoţiunea sa cea mai largă.Această ramură a ştiinţei apare ca o sinteză a ştiinţelor sociale,regrupând un ansamblu eterogen de cunoştinţe ce se leagă de societate,sau de problemele caracteristice societăţilor umane(146).

Care au fost activităţile Institutului de ştiinţe sociale?Analele sunt , din câte cunoaştem , singura sursă de informaţii în privinţa vieţii

Institutului .Primul număr a apărut în iunie 1894.Periodicitatea apariţiei este neregulată .Cinci fascicole au fost publicate în anii 1894-1895,

durată ce reprezintă întâiul an de viaţă al revistei.În 1896 , ajungem la 5-6 fascicole pe an .Revista creşte ăn importanţă materială:reunirea fascicolelor din 1899 formează un volum de aproape 100 de pagini. În anul următor producţia scade .Analele revin la proporţii aproximative din întâiul an de publicare : doar patru fascicole apar , şi acestea sunt ultimele(147).

280

Care sunt scopurile acestei academii de cercetare unde lucrează Solvay,Denis, De Greef şiVandervelde? “Cuvântul-înainte” al lui Solvay , care serveşte drept introducere la primul număr al revistei este un discurs program.

Deşi Solvay vorbeşte de cercetări ale întregului câmp sociologic, pare mai preocupat să delimitezr un sector ce corespunde investigaţiei propriilor concepţii.

Încă de la primul său articol , imediat după “cuvântul înainte”, el precizează că vorbeşte despre propriul contabilism şi insistă să fie examinate valoarea şi procedurile de realizare (148).Vine apoi o expunere a lui Hector Denis, intitulată

“Plan de cercetare în sociologia economică asociat ipotezei lui E.Solvay”.Cercetările indicate de Denis constituie un vast program (149), strâns legat de eventuala stabilire a regimului contabilist: cercetări referitoare la instrumentul de schimb şi la unitatea de măsură a valorii corelate cu impozitul unic, a cărui instaurare este permisă de regimul contabilist , metode generale de evaluare a patrimoniilor şi veniturilor ; în sfârşit , o schiţă generală a sistemului de reformă a circulaţiei şi impozitelor.

Acest prim număr pare să indice că singura economie va fi socotită în cadrul ştiinţelor sociale .Totuşi de la al 2-lea număr al Analelor, în noiembrie 1894, se remarcă un alt semnal de alarmă .Guillaume de Greef elaborează un amplu “plan de studii pentru secţia de sociologie a Institutului de ştiinţr sociale”. (150).

Acest plan gravitează în jurul noţiunii de transformism sau de evoluţie a formelor sociale sau a altor forme de-a lungul timpului , una dintre noţiunile esenţiale ale gândirii lui De Greef: conceptele ce servesc precizării noţiunii îsi au sens şi interpretarea în biologie.după istoria şi cercetarea legilor generale ale transformismului social , programul lucrărilor secţiei de sociologie prevede studiul factorilor transformismului: valabilitatea, ereditatea, selecţia naturală şi artificială. În studiul variabilităţii va trebui să se precizeze raporturile dintre organisme şi societăţi. De Greef pune “ Identitatea fundamentală a srtucturii la toate fiinţele organizate , plante şi animale. Aplicarea acestei legi la sociologie şi transformismelor societăţilor “ (151).

În cele ce urmează De Greef preconizează studierea limitelor şi evoluţiei sociale , a progresului , afenomenelor de regresie şi atrofiere a organelor sociale, examinarea cauzelor de reviviscenţă şi supravieţuire a formelor sociale.

Acest plan de cercetare sociologică trimite la transcrierea unei viziuni despre viaţă şi organismele vii . Ca şi la organiştii germani, Schaffle şi von Libienfeld, cadrul gândirii vine din biologie.De Greef preconizează unitatea de metodă în diferite ştiinţe.Sociologia este aici după cum afirma Comte, remorca ştiinţelor care o preced în scara ştiinţei iar dacă, în clasificarea ştiinţelor, ea este deasupra biologiei, se inspiră totuşi pertinent din aceasta din urmă.

Însă câmpul de cercetare indicat De Greef nu pare să fi fost vreodată defrişat în cadrul lucrărilor academiei.

C. A DOUA SOCIETATE BELGIANĂ DE SOCIOLOGIE

Căci a fost a doua societate belgiană de sociologie, fără raport cu prima.Slăbiciune a memoriei? Ignoranţă? În acea perioadă ,fondatorii nu au făcut nici o aluzie la dea dintâi astfel de societate.

Nu intră în ceea ce ne-am propus istorisirea activităţilor acestei a doua societîţi belgiene de sociologie.Ne vom limita în a aminti câte ceva despre începuturile ei.

Încă de la finele lui 1947, au loc contacte între profesorii de sociologie ai celor 4 universităţi belgiene , pentru unele lucrări comune.Acest obiectiv dobândeşte o formă concretă în discutarea şi pregătirea cercetărilor interuniversitare, proiecte care vor sfârşi prin constituirea unui Centru Interuniversitar de sociologie În 1948 , în cadrul primelor reuniuni , se are în vedere crearea unei societăţi belgiene de sociologie.

Demararea concretă a acesteia este reprezentată de o scrisoare a lui Georges Smets, Director al Institutului de sociologie liberă din Bruxelles:în 2 noiembrie 1948, el propune ,într-o scrisoare adresată mai multor colegi, să constituie o “Societate belgiană de sociologie”.Această scrisoare începe astfel: “Din informaţiile pe care le-am cules recent rezultă că ar exista un mare interes în constituirea unei societăţi

281

belgiene de sociologie.Existenţa acestei societăţi ar face posibilă materializarea relaţiei ţi executarea lucrărilor care cer resurse de care nu dispunem”.Scrisoarea propune un prim nucleu de membrii, ce urmează a fi copletat şi care îi numără pe:Eugéne Duprel, Jacques Leclerc, Pierre de Bie, Réne Clemens.

În acea perioadă de Bie era în contact cu Unesco, al cărei Depatament de ªtiinţe sociale îndemna la crearea unor asociaţii internaţionale în domeniul ştiinţelor sociale. Mai multe dintre aceste asociaţii prevedeau în statut afilierea societăţilor sau a organizaţiilor naţionale, mai degrabă decât cea a indivizilor. Iată un exemplu interesant de activitate internaţională suscitând şi favorizând dezvoltarea asociativă pe plan naţional : de Bie îl informase deja despre asta pe Georges Smets şi pe colegii de la celelalte universităţi.

Din februarie 1949, se reia problema aceasta în cadrul Centrului interuniversitar de sociologie , din punctul de vedere al compoziţiei viitoarei societăşi .Au existat peuniuni ale societăţii belgiene de sociologie în 1949?Dosarele nu păstrează nici o urmă. Dar J.Haesaert trimite, pentru comentarii,la sfârşitul lui decembrie 1949, proiecte de statut. Erau scurte, neavând decât 8 articole şi nesuportând decât amendamente minore ănainte de a fi adoptate, în 1950.

primele 3 articole sunt cele mai interesante:1. Societatea belgiană de sociologie are ca obiect studiul ştiinţific al fenomenelor din sfera de

interes a sociologiei;2. Sunt admişi să facă parte din Societatea sociologiei de la cele 4 universităţi naţionale şi de

la Fondul naţional de cercetare ştiinţifică.Ei îşi com-pletează asociaţia prin cooperarea , la votul a 2/3 din membrii Societăţii, a personalităţilor ce s.au distins în sociologie;

3. Comitetul director este format dintr-un preşedinte şi 4 membri , aleşi pe 1 an. Mandatul de preşedinte nu poate fi reînoit ;cele 4 universităţi trebuie să fie reprezentate de un comitet. Preşedenţia le revine pe rând.Al cincilea loc îi revine unuia dintre membrii cooperaţi.

Mulţi ani, 4 titulari ai catedrelor de sociologie au făcut patre din comitetul director, unul dintre ei asumându-şi rolul de preşedinte.

Prima reuniune, în cadrul căreia au fost aprobate statutele, a avut loc în 14 ianuarie 1950.Eugéne Dupreél, decanul de vârstă şi maestrul mai multor gânditori bruxeleni, a fost cel dintâi

care şi-a asumat preşedenţia Societăţii până în octombrie 1951, când J.Haesaert a fost chemat să-i urmeze.Până în octombrie 1958,reuniunile au avut loc la Institutul de sociologie Solvay, apoi la Fundaţia universitară. Punctele cele mai des prezente pe ordinea de zi erau raporturile cu instituţiile internaţionale, mai ales cu Asociaţia internaţională de sociologie , precum şi expunerile despre lucrările în curs în universităţile din ţară.

În martie 1950, Societatea avea deja 17 membri .Iată lista lor....(p128)Societatea belgiană de sociologie s-a arătat relativ activă până către finele anilor 1960, dar

după câteva modificări de statut , în 1971 este propusă o reorganizare mai temeinică.Flamanzi şi francofoni , fiecare şi-ar fi dorit propria lor societate ai cărei reprezentanţi să-şi aibă locul în sânul societăţii belgiene de sociologie , aceasta neavând decât o funcţie de legătură cu Asociaţia internaţională de sociologie.De fapt, din 1979, Societatea belgiană de sociologie nu mai există decât pe hârtie, singurele asociaţii încă vii fiind asociaţiile constituite de partea francofonă şi olandofonă.

D. CENTRUL INTERUNIVERSITAR DE SOCIOLOGIE

Aproape un an înaintea tratativelor ce au precedat crearea societăţii belgiene de sociologie, proiecte de cercetare interuniversitare s-au concretizat, prin constituirea unui Centru intreuniversitar de sociologie.Aceasta s-a datorat , în toamna anului 1947, unei comunicări a Ministerului Instrucţiei publice, anunţând că un credit de 5 milioane de franci figura în bugetul Departamentului pentru exerciţiul 1947, în vederea constituirii de centre naţionale de cercetare . Aceste centre trebuiau să fie interuniversitare, iar propunerile de creare să pornească de la un grup de cercetători venind de la universităţi diferite (cel puţin 2 ). Răspunsurile trebuiau să ajungă la Minister în maxim 30 de zile.

După ce a luat legătură cu René Clémens, profesor la Universitatea din Liege, de Bie îl contactează pe L. Haesaert şi G. Smets, profesori de la Universitatea din Sand şi Bruxelles . De la finele lui noiembrie 1947 , a fost redactată o notă propunând crearea unui Centru interuniversitar de

282

cercetări sociologice, care ar fi avut drept prim obiectiv cercetarea condiţiilor de viaţă şi adaptarea străinilor în Belgia.

Nici o subvenţie nu a putut fi acordată pentru exerciţiul 1947, dar a fost pentru prima dată stabilit contactul între profesorii de sociologie din cele 4 universităţi din ţară. De aceea au avut loc mai multe şedinţe de lucru începând din martie 1948, într-un cadru ce a fost numit de atunci “ Centru interuniversitar de sociologie “. Reuniunile s-au desfăşurat în biroul lui J. Haesaert, secretar permanent la Koninlyke vlaamse Academie....(p 129). Au participat Clémens, de Bie, Haesaert (129) şi Smets.

În februarie 1949 , Haesaert îi anunţă pe membrii prezenţi că va fi alocată o subvenţie de 500.000 franci , de către Ministerul Instrucţiei publice , pentru studiile imigranţilor . S-a hotărât că Centrul Interuniversitar va fi format din ....(129) şi că “ aceştia pot apela la colaboratori atunci când consideră necesar.

Ei au responsabilitatea comanditatelor “. Obiectul cercetării este la scurt timp determinat : două grupuri de muncitori emigranţi : italieni şi polonezi ce muncesc în număr mare în 3 sectoare miniere: Liege, Limbourg şi Hainant.

Delimitarea exactă a câmpului de cercetare, stabilirea eşantionului, punerea la punct a instrumentelor de anchetă şi de analiză, precum şi elaborarea raporturilor au determinat 61 de reuniuni de lucru, din 1949 până în 1952.

Doi membri ai personalului ştiinţific , Claire Leplae de la Universitatea din Louvain şi Genevieve Pichault de la Universitatea din Liege au asigurat centrului o colaborare atentă şi indispensabilă

În lipsa unor anchete anterioare despre asimilarea străinilor în Belgia, centrul şi-a propus realizarea unei anchete preliminare aprofundate în grupurile restrînse . Pentru a demara un studiu comparativ relevând incidenţa relativă a naţionalităţii şi a duratei de şedere în Belgia au fost alese pentru interviu 3 grupuri:

1. un grup de mineri italieni emigranţi de mult timp;2. un grup de mineri polonezi emigranţi de mult timp;3. un grup de mineri italieni emigranţi recent.Indivizii din aceste grupuri au fost aleşi prin eşantionare, extrăgând nume diferite din liste, la

intervale regulate. Listele conţineau toate numele de mineri străini .Înlocuitorii ce urmau a fi interogaţi dacă era cazul erau indicaţi înainte, după aceeaşi procedură.

Ancheta îşi propunea să se refere la:1. starea şi condiţiile de viaţă ale minerului înainte de a veni în Belgia2. o cunoaştere detaliată a stării sale, a condiţiilor sale de viaţă în momentul anchetei;3. o cunoaştere amănunţită a relaţiilor sale sociale şi a relaţiilor sale psihologice.Ancheta a fost efectuată prin chestionar , cu ajutorul a 8 colaboratori , dintre care 3 italieni şi

2 polonezi. Chestionarele de anchetă se refereau la :familie profesii , starea economică şi fizică , starea culturală , socialitate , probleme de schimbare de mediu, situaţie anteroiară venirii în Belgia.

Dată fiind lungimea chestionarului şi caracterul delicat al mai multor întrebări, Centrul a acordat o atenţie deosebită aptitudinilor.Durata interviurilor a variat între 2-4 ore.

Au fost redactate în 4 exemplare 3 volume dactilografice, de 383, 196 respectiv 209 pagini; fiecare universitate a primit un exemplar. Deşi terminate în 1953 , aceste volume au date de execuţie a anchetelor : 1950, 1950-1951 şi 1951.

Era în pregătire un al 4-lea volum. El cuprindea o expunere metodologică şi o analiză cantitativă şi comparativă a rezultatelor. Mijloace financiare pentru publicare au lipsit din Centru.

De altfel, în cadrul reuniunii Societăţii belgiene de sociologie , la 25 iulie 1951, P. de Bie explică stadiul studiilor comparative de stratificare socială, întreprinsă pe plan internaţional, insistând asupra interesului unei participări belgiene. În urma schimburilor epistolare diverse şi a unei reuniunu de dezbateri, a fost trimisă a scrisoare la Ministerul Instrucţiei publice, pentru constituirea oficială a unui Centru interuniversitar, “având drept obiect de studiu stratificarea şi mobilitatea socială în Belgia, mai ales în ceea ce priveşte funcţionarii “.

Scrisoarea este trimisă pe numele de Jacquement şi Smets(U.L.B.),

283

Haesaert şi Mart (Gand), Buttchenbach şi Clémens (Liege), de Bie şi Visschere (Tourain).La 20 decembrie 1952, o scrisoare de la Andre Molitor, şef de cabinet, anunţă concesionarea unei subvenţii de 400.000 FF.

La începutul lui 1953 se constituie ceea ce se va numi oficial”Centru interuniversitar de studiu al stratificării şi mobilităţii sociale” . Henri Janne este invitatsă se alăture grupului.

De atunci au avut loc mai multe şedinţe de lucru pentru punerea la punct a unei cercetări asupra funcţionarilor de la Ministerul de Finanţe. Mai puţin frecvente decât cele ce avem ca subiect muncitorii emigranţi, reuniunile de lucru au avut loc mai ales în 1953 şi 1954 , iar membrii cei mai activi au fost Clémens, de Bie ţi Haesaert, asistaţi de Geneviéve Pichault, iar la redactarea finală de Claire Leplae. De această dată, centrul interuniversitar de sociologie a putut realiza publicarea rezultetelor sub titlul de Studiu analitic de stratificare socială (279).

Societatea belgiană de sociologie, creată în 1950 , reprezenta încă unul dintre cele mai rare locuri în care profesorii şi cercetătorii din universităţile din ţară se puteau întâlni, discuta şi informa mutual despre studiile întreprinse şi despte cercetările lor.Centrul universitar de sociologie a reunit pentru întia oară, din 1947 încoace, profesori aparţinând a 4 universităţi, cele mai vechi-singurele care existau în acea vreme , pentru a realiza un proiect comun de cercetare .

Aceste experienţe şi realizări constituie etape importante în dezvoltarea sociologiei în Belgia. Ele merită să fie amintite tuturor celor ce manifestă un oarecare interes faţă de istoria disciplinei lor şi faţă de calea urmată de predecesori.

284