cuprins - silvic.usv.rosilvic.usv.ro/cursuri/economie_note1.pdf · Însuşirea de către studenţi...

CUPRINS

Programa disciplinei 6

Încadrarea disciplinei 6

Obiectivele cursului 6

Metoda de predare-evaluare 7

Bibliografie minimală pentru studenţi 7

MODULUL I: ȘTIINŢA ECONOMICĂ ȘI DOCTRINE ECONOMICE 8

1.1. Definirea economiei 8 1.1.1.Nevoile umane 9 1.1.2.Resursele 10

1.1.2.1. Resursele umane 10

1.1.2.2. Resursele materiale 11

1.2. Evoluția doctrinelor economice 11 1.2.1. Mercantilismul 12 1.2.2. Fiziocratismul 13 1.2.3. Liberalismul clasic (Classical economics) 13 1.2.4. Materialismul istoric (Marxismul) 15 1.2.5. Keynesianismul 16 1.2.6. Teoria liberală neoclasică 16 1.2.7. Sisteme economice 17

1.3. Abordări economice alternative 18 1.3.1. Doctrina șocului 18 1.3.2. Distributismul 21 1.3.3. Economia Verde/ Green Economy 23

1.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul I 24 RECAPITULARE 24 SUBIECTE DE SINTEZĂ 25 APLICAŢII 25

MODULUL II: ECONOMIA MEDIULUI 26

2.1. Definiție 26

2.2. Concepte fundamentale în economia mediului 26

2.3. Dezvoltarea durabilă 27 2.3.1. Modelul Brundtland (1998) 27 2.3.2. Summit-ul de la Rio (1992) 27 2.3.3. Niveluri ale sustenabilităţii economice 28 2.3.4. Renta Hotelling 29 2.3.5. Aplicarea rentei Hotelling în condiţiile gestionării pădurii 30

2.4. Bunuri de utilitate publică şi bunuri de utilitate privată 34

Economie forestieră 2015-2016

3

2.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul II 35 RECAPITULARE 35 SUBIECTE DE SINTEZĂ 35 APLICAŢII 36

MODULUL III: PRINCIPIILE NEO-LIBERALE APLICATE PRODUCŢIEI FORESTIERE 38

3.1. Doctrina economică neo-liberală 38

3.2. Principiile raţionamentelor economice 38 3.2.1 Raritate şi alegere 38 3.2.2. Factorii de producţie 39 3.2.3. Eficienţă şi echitate 39 3.2.4. Costul de oportunitate 40 3.2.5. Noţiunea de marginalitate 40 3.2.6. Costă timpul bani? 41 3.2.7. Piaţa ca optim de alocare a resurselor 41

3.3. Particularităţile economiei forestiere 42 3.3.1. Bunurile şi serviciile oferite 42 3.3.2. Costul de oportunitate în gestionarea pădurilor 43 3.3.3. Modul de alocare a timpului şi a capitalului în silvicultură 44 3.3.4. Costurile tranzacţionale asociate producţiei forestiere 45 3.3.5. Este schimbul voluntar și liber benefic ambelor părţi? 45 3.3.6. Sunt intervenţiile guvernamentale necesare? 46

3.4. Economia forestieră ca proces decizional 46

3.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul III 47 RECAPITULARE 47 SUBIECTE DE SINTEZĂ 47

MODULUL IV: CEREREA DE BUNURI ŞI SERVICII 48

4.1.Factorii de influenţă ai cererii 48 4.1.1. Utilitatea economică 48 4.1.2. Curba alegerii indiferente 50 4.1.3.Curba venitului consumatorului 51 4.1.4. Rata marginală de substituire 51

4.2. Funcţia cererii 52

4.3. Elasticitatea cererii 53 4.3.1. Elasticitatea cererii la preţ 53 4.3.3. Elasticitatea încrucișată a cererii la preț 54 4.3.4. Elasticitatea cererii la venit 56 4.3.5. Elasticitatea cererii la venit pentru două bunuri 57

4.4. Indicatori sintetici de caracterizare a cererii de lemn pe picior 58 4.4.1. Gradul de concentrare al cererii 58 4.4.2. Cererea potențială 60

4.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul IV 61 RECAPITULARE 61 SUBIECTE DE SINTEZĂ 62


4

APLICAŢII 63

MODULUL V: OFERTA DE BUNURI ŞI SERVICII 64

5.1. Teoria producţiei 64

5.2. Eficienţa economică a producţiei 64

5.3. Factori de producţie 65 5.3.1. Resursele naturale (Pământul) 65 5.3.2. Munca 67 5.3.3. Capitalul 69 5.3.4. Antreprenoriatul 70 5.3.5. Combinarea factorilor de producţie 71 5.3.6. Combinarea factorilor de producţie în raport cu diferitele obiective silviculturale 73

5.4. Costul de producţie 74 5.4.1. Tipologia costurilor 74 5.4.2. Relevanţa economică a costurilor medii 75 5.4.3. Costurile pe termen scurt 76 5.4.4. Costurile pe termen lung 76

5.5. Nivelul optim al producţiei 77 5.5.1. Din punct de vedere al profitului marginal 77 5.5.2. Nivelul optim al producţiei după venituri şi costuri totale 77 5.5.3. Nivelul optim al producţiei după elasticitatea cererii 78

5.6. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul V 79 RECAPITULARE 79 SUBIECTE DE SINTEZĂ 79 APLICAŢII 80

MODULUL VI: PIAŢA ŞI FORMAREA PREŢULUI 82

6.1. Conceputul de piaţă 82 6.1.1. Definiţii observaţionale 82 6.1.2. Definiţii funcţionale (teoria neo-clasică) 83 6.1.3. Definiţii structurale (teoria neo-instituţională) 83

6.2. Piaţa concurenţială 83

6.3. Prețul și formarea acestuia 85 6.3.1. Echilibrul cerere-ofertă 85 6.3.2. Rolul preţului de echilibru 87 6.3.3. Fundamentele economice ale formării preţului 88 6.3.4. Preţul de echilbru pe piaţa primară a lemului 89 6.3.5. Efectul tăierilor ilegale asupra preţului de echilibru 90 6.3.6. Efectul precomptării produselor accidentale asupra preţului 90

6.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VI 91 Recapitulare 91 SUBIECTE DE SINTEZĂ 91 APLICAŢII 92


5

MODULUL VII: EȘECURI ŞI DISTORSIUNI ALE PIEŢEI 93

7.1. Distorsiuni ale pieței 93 7.1.1. Distorsiuni induse de modificarea cererii şi a ofertei 93 7.1.2. Taxarea 93 7.1.3. Accizarea 94 7.1.4. Subvențiile 94

7.2. Forme imperfecte ale pieţei 95 7.2.1. Monopol: Situația de monopol 95 7.2.2. Mijloace de descurajare a monopolului 96 7.2.3. Oligopolul 97

7.3. Asimetria informației 98

7.4. Externalităţi 99 7.4.1. Externalităţile pozitive 99 7.4.2. Externalităţile negative 100 7.4.3. Internalizarea externalităților 100 7.4.4. Protocolul de la Kyoto 101 7.4.5. Certificarea pădurilor 102

7.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VII 103 Recapitulare 103 SUBIECTE DE SINTEZĂ 104 APLICAŢII 104


6

Programa disciplinei

Încadrarea disciplinei

Denumirea disciplinei Economie forestieră şi management Codul

disciplinei USVFSSLZDDDOVII41 Semestrul VII Numărul de credite 3

Facultatea Silvicultură

Numărul orelor pe semestru/activităti

Domeniul Silvicultura Total C S L P Programul de studiu Silvicultură zi 42 28 14 Titularul cursului Nichiforel Liviu Titularul activităţilor aplicative Nichiforel Liviu

Categoria formativă a disciplinei:

DF - fundamentală, DD - în domeniu, DS - de specialitate, DC – complementară

DS Precondiţii de curriculum

(discipline anterioare)

Recomandate:

Categoria de obligativitate a disciplinei: DO - obligatorie, DA – opţională (la alegere), DL - facultativă (liber aleasă)

DO Ecologie, Silvicultură, Amenajarea Pădurilor

Obiectivele cursului

1. Însuşirea de către studenţi a doctrinelor economice și a principiilor ce guvernează modul economic de gândire şi a mecanismelor specifice economie de piaţă:

- Înțelegerea unor concepte economice clasice: utilitatea; cost şi tipologia costurilor; marginalitate, cererea şi oferta de bunuri şi servicii; piața și condiţiile necesare funcţionării pieţei libere; surplusul social.

- Utilitatea conceptelor economice în fundamentarea deciziilor de gestionare responsabilă a pădurilor.

2. Înțelegerea unor concepte de bază din economia mediului: sustenabilitate economică; externalități; bunuri publice şi bunuri private:

- Distorsiunile induse de intervenţia guvernului, de situţaiile de monopol sau de externalităţi.

3. Înțelegerea particularității economiei forestiere, disciplină care integrează atât principii ale economiei neoclasice cât și principii de economie a mediului:

- Indicatorii de efiență economică, modalități de determinare a nivelului optim al producției și capacitatea de a explica efectul externalităților pozitive și negative asupra deciziilor de gospodărire a pădurilor.


7

Metoda de predare-evaluare

Rolul acestui suport de curs este de a oferi o mai bună sistematizare a conținutului modulelor de economie și a aplicațiilor discutate la activitățile de seminarii. La finalul fiecărui modul sunt prezentate conceptele cheie necesar a fi recapitulate ca și întrebările de sinteză necesar a fi parcurse în vederea examinării.

Metoda de predare la nivelul cursului se bazează pe prezentări de tip Power Point disponibile în secțiunea cursuri on-line.

Metoda de evaluare

Forma de evaluare finală (E-examen, C-colocviu) E modul de susţinere - examen 50 % Scris + oral

- activităţi aplicative: seminar 50 % Scris + oral Standarde curriculare de performanţă

Standarde minime pentru nota 5: - Definirea economiei și a particularităților economiei forestiere - Noțiunile de bază în economia mediului: externalități, bunuri publice,

sustenabilitate - Noțiuni de elasticitatea a cererii la preț și venit - Fatorii de producție

Standarde minime pentru nota 10: - Distorsiunile pieţei: monopolul, asimetria informaţiei, externalităţile pozitive şi

negative, metode de internalizare a externalităților Condiții de examinare

o Minim 8 prezenţe la curs vă asigură participarea cu acest suport de curs la examen;

o Examinarea aplicațiilor prezentare le seminarii/AA presupune două subiecte care reprezintă 50% din nota finală;

o Examinarea noțiunilor teoretice prezentate la cursuri se va face pe baza de definiții, analiza unor grafice şi a întrebărilor de sinteză, care reprezintă de asemenea 50% din nota finală

Bibliografie minimală pentru studenţi

Suportul de curs prezintă o structură schematică a noțiunilor necesar a fi parcurse pentru examinare. Pentru detalierea acestora cel puțin următoarele lucrări necesită a fi consultate:

Drăgoi, M., 2008, Economie şi management forestier, Editura Universităţii, Suceava.

Milescu, I., 2002: Economie Forestieră. Grupul Editorial Crai Nou – Muşatinii – Bucovina Viitoare, Suceava, 292 p.

Dobrotă, N. şi colab., 1992, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti.


8

MODULUL I: ȘTIINŢA ECONOMICĂ ȘI DOCTRINE ECONOMICE

1.1. Definirea economiei

Termenul de economie are trei sensuri:

1. Economia în sens lingvistic reprezintă păstrarea unei resurse, pentru a o consuma eventual mai târziu

2. Economia definește și structura instituţională prin care membrii unei societăţi îşi coordonează acţiunile, în funcţie de dorinţele şi resursele de care dispun. In acest sens economia forestieră ca structură instituțională este constituită din trei sectoare intercondiționate

Figura 1: Componentele sectoriale ale economiei forestiere

Ca ştiinţă socială, economia are ca obiect de activitate investigarea pieţei, a factorilor tehnologici şi instituţionali ce determină producţia şi distribuţia bunurilor în societate. Economia răspunde următoarelor întrebări, fundamentale pentru bunăstare oamenilor: ce bunuri şi/sau servicii trebuie să se producă la un moment dat, în ce cantităţi, cu ce costuri, cum, când şi unde; care sunt consumatorii respectivelor bunuri și care vor fi preţurile la care bunurile şi serviciile respective vor fi sau pot cumpărate.

Economia poate fi şi o activitate normativă în măsura în care nu explică de ce, ci dictează doar cum trebuie să funcţioneze o ramură economică ce foloseşte un set bine definit de tehnologii şi resurse, într-un anumit sistem instituţional şi cadru legal. Acestea sunt economiile sectoriale: economia agrară, economia resurselor minerale şi, fireşte, economia forestieră.

Conform definiției științifice a noțiunii de economie elementele cheie ale activităţii economice sunt următoarele:

1. Nevoile umane;

2. Resursele;

3. Tehnologiile de producţie;

4. Mecanisemele de realocare a surplusului social, respectiv pieţele şi instrumentele economice ce funcţionează la nivel macro-economic.

Economia ca știință reprezintă modul în care oamenii, cu dorinţe virtual nelimitate, îşi alocă în cele din urmă resursele limitate de care dispun pentru a-şi satisface cât mai bine posibil dorinţele (Ekelund et Tollins,2000).

CA

SUBSISTEMUL C

Prelucrarea lemnului

BC SUBSISTEMUL A

Silvicultura

SUBSISTEMUL B

Exploatarea forestieră

AB

BA CB

AC


9

1.1.1.Nevoile umane

Satisfacerea nevoilor oamenilor reprezintă izvorul, motivaţia şi scopul ultim al activităţii economice, acesta fiind motivul pentru care economia este o ştiinţă socială.

Nevoile oamenilor au două caracteristici: sunt variate şi, prin modul în care se combină între ele de-a lungul timpului sunt imposibil de satisfăcut. Cea mai bună reprezentare a lor este însuşită de piramida lui Maslow.

De-a lungul vieţii orice om tinde să-şi construiască această piramidă în funcţie de ceea ce îi oferă societatea şi în funcţie de ceea ce îşi oferă el însuşi, sieşi prin motivaţiile pe care şi le creează sau cărora le răspunde.

Nevoile umane, prin modul de structurare, sunt şi cauza conflictelor dintre oameni, dintre oameni şi societate sau dintre grupurile sociale. Totodată ele permit stabilirea priorităţilor în ceea ce priveşte diversele aspecte ale politicilor de mediu (economia resurselor de apă, combaterea eroziunii solului, combaterea poluării aerului ş.a.m.d) întrucât nevoile situate pe al doilea nivel al piramidei sunt satisfăcute de bunurile şi serviciile publice.

Figura 2: Piramida lui Maslow

Prin urmare nevoile umane pot fi:

a) nelimitate ca număr: apariţia de noi trebuinţe pe măsura satisfacerii celor vechi;

b) limitate în capacitate: satisfacerea unei nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun;

c) concurente - apariţia conflictelor în utilizarea resurselor.

d) distruse momentan prin satisfacere

Evoluția societății umane a dus la o schimbare a percepțiilor privind nevoile resimțite de oameni de pe urma resurselor forestiere:

Societăţile sărace, rurale cu societăţi agrare pădurea este esenţială pentru asigurarea traiului zilnic: hrană, sursă de medicamente, lemn de foc, protecţie împotriva catastrofelor naturale

Societăţile în curs de industrializare văd în pădure în principal sursa de lemn

Societăţile bogate pun mare preţ pe multiplele bunuri sau servicii oferite de pădure (servicii de recreare, sanogene etc)

Pădurea este de asemenea o sursă spirituală și de securitate

“Luxul este o necesitate ce apare atunci când dispare orice altă necesitate.” Coco Chanel


10

1.1.2.Resursele

Resursele sunt de două categorii: umane (munca, creativitatea şi capacitatea de auto-organizare) şi capitalul, ce include de fapt toate resursele non-umane: materiile prime, pământul, clădirile, maşinile.

Banii nu constituie capital în sens strict economic, deoarece ei, în sine, nu produc nimic. Banii reprezintă, în schimb, un mijloc universal de schimb şi de evaluare a bunurilor, resurselor şi serviciilor. Resursele au trei caracteristici comune:

1. sunt mai mult sau mai puţin limitate din punct de vedere cantităţii disponibile la un moment dat;

2. se pot schimba în timp scurt, sub raport calitativ;

3. pot fi combinate în diverse proporţii pentru a produce un bun capabil să satisfacă nevoile umane Proporţiile în care resursele pot fi înlocuite unele cu altele sau în care pot fi combinate între ele variază în limite uneori foarte strânse, condiţionate de tehnologii sau de alţi factori.

1.1.2.1. Resursele umane

Capitalul uman. Termenul de capital uman a fost folosit prima dată de Adam Smith, în a sa carte fundamentală, Bunăstarea Naţiunilor.

Capitalul uman influenţează comportamentul şi opţiunile indivizilor, determinând, în ultimă instanţă, evoluţia sistemuluieconomic.

În contextul dezvoltării rurale, prin capital social se înţelege şi capacitatea comunităţilor locale de a se organiza, abilitatea acestora de a asigura accesul la resurse membrilor comunităţilor prin angajarea altor forţe şi structuri sociale. Elementele cheie într-o astfel de relaţie sunt: încrederea reciprocă; reguli, norme şi mecanisme de aplicare a sancţiunilor agreate de toţi membrii corpusului social, inclusiv de reprezentanţii autorităţii publice în teritoriu şi personalul silvic.

Un capital social „bun” ajută capitalul natural să furnizeze externalităţi pozitive, un capital social „rău” (grad ridicat de infracţionalitate, comportamente deviante) distruge ireversibil capitalul natural.

Capitalul uman este un termen generic folosit pentru a denumi capacitatea oamenilor de a lucra, de a produce bunuri şi servicii.

Definiţie

Capitalul social este, pe de o parte, o dimensiune pe orizontală a oamenilor astfel încât relaţiile sociale şi normale asociate acestora influenţează productivitatea comunităţilor umane (Putman, 1993) şi pe de altă parte o dimensiune pe verticală, definit ca o mulţime de organizaţii ce au în comun două caracteristici (Coleman,1988): înglobează componentele structurii socio-profesionale şi facilitează coordonarea actorilor sociali.

Definiţie

Capitalul social pe care silvicultura îl poate mobiliza într-un anumit context socio-economic depinde de: capacitatea personalului silvic de a comunia şi de a înţelege nevoile oamenilor, şi de a găsi soluţii de a satisface cel puţin parţial aceste nevoi


11

1.1.2.2. Resursele materiale

Le vom numi resurse materiale tehnologia şi capitalul natural. Drept pentru care în continuare fiecare termen va fi elaborat din punct de vedere economic, subliniind importanţa lor ca resursă materială.

Tehnologia

Această definiţie acoperă toate situaţiile în care se doreşte a se obţine ceva, nu neapărat un bun de consum, o construcţie sau mijloc de producţie; acoperă şi situaţiile – respectiv procesele tehnologice – al căror rezultat un bun intangibil, precum o mai bună conştiinţă public, privind un anumit aspect al vieţii sociale: protecţia mediului, conservarea biodiversităţii, reducerea poluării cauzate de alte tehnologii

Capitalul natural

Capitalul natural este o denumire generică folosită pentru toate resursele oferite de ecosistemele naturale şi cultivate, prin resurse, înţelegându-se de data aceasta materii prime, bunuri şi servicii. În capitalul natural sunt incluse, de asemenea, mineralele, apa, resursele energetice convenţionale. Capitalul natural a înlocuit un alt termen generic folosit în economia clasică, şi anume pământul, ca mijloc de producţie. Echivalentul pământului în economia agrară clasică este, în economia forestieră, suprafaţa păduroasă, ce constituie factorul fără de care sectorul forestier nu ar putea exista.

Figura 3 Caracteristicile capitalului natural, inventariate de Groot et al (2002)

În economia mediului, Capitalului natural critic este înţeles ca sumă a condiţiilor obligatorii existenţei vieţii, refacerii biomasei şi menţinerii ciclurilor bio-geo-chimice naturale (de ex. circuitul apei, al carbonului).

1.2. Evoluția doctrinelor economice Economia este într-un continuu proces de formulare a unor teorii, de stabilire a ipotezelor pe care acestea se bazează şi de testare a măsurii în care legităţile respective sunt sau nu confirmate de economia reală.

Termenul de doctrină economică definește totalitatea principiilor, ideilor fundamentale și a teoriilor care caracterizează un anumit sistem de gândire economică. Dezvoltarea societăţii a determinat apariţia încă din cele mai vechi timpuri a preocupărilor oamenilor de a explica evoluţia fenomenelor şi proceselor economice, de a formula legităţile care guvernează viaţa economică. Pe măsură ce relaţiile sociale s-au cristalizat în jurul unor centre de putere, revoluţia şi evoluţia tehnologică au modificat radical sistemele de producţie şi de alocare a resurselor, economia a evoluat şi ea, reuşind în cele din urmă nu doar să explice, ci şi să influenţeze relaţiile politice şi sociale.

Tehnologia este un ansamblu de metode folosite pentru atingerea unor obiective comerciale sau de producţie.

Definiţie


12

“ încurajarea exportului şi descurajarea importului sunt cele două mecanisme prin care

sistemul mercantilist îşi propune să îmbogăţească orice ţară”

Adam Smith

1.2.1. Mercantilismul

Este recunoscut ca primul curent de gândire economică şi este mijlocit prin comerţul exterior. Mercantilismul a apărut şi s-a dezvoltat în perioada descompunerii feudalismului, când o nouă clasă socială s-a dezvoltat ca urmare a intensificării schimburilor comerciale. Această clasă socială – comercianţii, viitoarea burghezie – a dezvoltat propria-i doctrină economică, potrivit căreia „bogăţia este identică cu banii”

Se întemeiază pe trei idei principale:

1. Forma esenţială a bogăţiei este banul (metalele preţioase: aurul şi argintul);

2. Scopul fiecărei activităţi este profitul, ce se obţine prin circulaţia mărfurilor, prin mijlocirea banilor;

3. Sfera economică cea mai profitabilă este comerţul exterior

4. Promovează intervenţia statului în economie deoarece, schimbul de mărfuri şi acumularea primitivă de capital aveau nevoie de cadrul normativ propice desfăşurării lor (protecţionismul vamal).

Fascinaţi de ideea îmbogăţirii imediate şi prin orice mijloace, mercantiliştii nu-şi pun problema consecinţelor pe termen lung ce decurg din practica acestui procedeu şi nici a urmărilor negative ce vor influenţa avuţia şi destinul multor popoare de pe alte continente (cum este cazul celor două Americi, a Indiilor Orientale şi Occidentale etc.)

Mercantilismul a rămas în gândirea economică a secolelor ce i-au urmat, având încă drept susţinători nume de notorietate în ştiinţele economice, precum: Keynes, Friedman, Anghel Rugină.

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai mercantilismului – francezul Antoine de Montchréstien -, foloseşte pentru prima dată, în anul 1616, termenul de economie politică pentru a denumi ştiinţa economică.

Termenul are o etimologie în limba greacă (oikos = casă; nomos = lege; politeia = cetate, oraş, societate).


13

1.2.2. Fiziocratismul

Fiziocratismul reprezintă un grup de gânditori iluminişti creat în jurul lui Francois Quensay şi de asemenea este percepută ca o altă doctrină economică, bazată pe o formă principală în societate şi anume, burghezia. Etimologia termenului derivă din: Physio = natură și kratos = autoritate, putere.

Se remarcă prin următoarele caracteristici:

1. Avuţia unei naţiuni nu se rezumă la depozitele de aur şi argint, ci în volumul producţiei nete;

2. Reduce economia la agricultură, singura ramură considerată capabilă să creeze „produs net”;

3. Obligaţia conducerii unei ţări se se limiteze la creşterea valorii producţiei agricole;

4. În societate există o ordine naturală, intervenţia statului trebuie să fie minimă: “laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme”. Cu alte cuvinte, doctrina fiziocrată apare în opoziţie cu politica intervenţionistă preconizată de mercantilişti, susţinând importanţa concurenţei şi a mecanismului liber al preţurilor.

Documentul ce a fundamentat această doctrină economică este Tableau Economique (1759), potrivit căruia numai agricultura este capabilă să creeze surplus. Quensay considera că doar agricultura sporeşte de fapt bogăţia, industria- considerată “clasă sterilă”, nu face decât să acumuleze bogăţia. Prin urmare, aceste document este considerat primul model macro-economic care marchează începuturile macro-analizei economice. A influenţat pozitiv gândirea economică a generaţiilor următoare: Marx, L. Walras, W. Leontief.

1.2.3. Liberalismul clasic (Classical economics)

Liberalismul apare în secolul XVIII-XIX, în condiţiile producţiei capitaliste, ca urmare a creşterii populaţiei şi adâncirii diviziunii muncii. Se consideră că la baza genezei liberalismului clasic stau următoarele patru procese:

Paradigma liberalismului este proprietatea privată, ce constituie baza

oricărei economii liberale

“Fără acel sentiment de securitate pe care ți-l dă dreptul de proprietate,

pămîntul ar rămîne necultivat”

Francois Quensay


14

1. Creşterea demografică;

2. Transformările produse în agricultura feudală, statul intervenind în folosinţa funciară în diverse modalităţi – obligativitatea cultivării terenurilor agricole;

3. Diviziunea muncii şi trecerea de la producţia manufacturieră la producţia industrială;

4. Expansiunea industriei siderurgice şi a transporturilor.

Adam Smith, The Wealth of Nations (1776)- naşterea efectivă a disciplinei de economie.

Se concentrează asupra următoarelor principii:

1. munca, pământul şi capitalul ca factori de producţie;

2. piaţa liberă este garanţia alocării optime a resurselor şi bunurilor în societate (“mână invizibilă”);

3. paradigma liberalismului este proprietatea privată, ce constituie baza oricărei economii liberale şi asigură maximizarea utilităţii individuale;

4. cea mai bună politică economică este aceea de „laissez-faire”, adică absenţa oricărei intervenţii din partea statului.

David Ricardo, “Despre principiile economiei politice și impunerii” (1817)

• Teoria valorii bazate pe muncă (“valoarea obiectivă”) – izvorul valorii mărfurilor este munca.

• Teoria rentei funciare – cauza rentei este caracterul limitat al pământului, ca factor de producţie; izvorul rentei funciare este valoarea creată în agricultură .

• A influenţat “socialiştii ricardieni”

T.H.Malthus, “Eseu privind principiul populaţiei” – populaţia creşte exponenţial, pe când resursele cresc liniar – războaiele sunt inevitabile pentru controlul populaţiei

James Mill a contribuit la cristalizarea doctrinei liberale


15

1.2.4. Materialismul istoric (Marxismul)

Karl Marx (1818 – 1883), fondator al gândirii economice care îi poartă numele, a aprofundat teoria valorii în muncă, dar a adus şi alte contribuţii în dezvoltarea teoriei reproducţiei capitalului social, în teoria plusvalorii, a crizelor economice, a planificării economice etc.

Teoria economică marxistă a urmărit în primul rând scopuri ideologice şi nu practica economică şi, pentru faptul că ea a fost transformată într-o dogmă, întregul sistem al economiei centralizate construit pe fundamentele ei, nu a avut capacitatea de a-şi dovedi viabilitatea şi s-a destrămat.

Marx a introdus termenul de conştiinţă de clasă, înţeleasă ca fiind capacitatea muncitorilor de a acţiona în propriul interes, de clasă. Potrivit materialismului istoric, capitalismul duce la polarizarea socială, care la rândul ei, conduce la alienarea (înstrăinarea) omului de propria condiţie.

Inconsistenţa doctrinei marxiste, în plan economic, a fost dată de faptul că într-o economie planificată, statul poate controla doar cantităţile în care bunurile sunt produse, nu şi calitatea acestora. Dar chiar dacă revoluţia socială ar fi avut loc în cea mai avansată ţară din punct de vedere economic, rezultatul final ar fi avut acelaşi eşec, deoarece capitalismul clasic, într-un sistem democratic, are mult mai multe mecanisme de autoreglare decât ar putea să aibă un sistem de comandă şi control, indiferent cât de performante ar fi mijloacele de planificare şi monitorizare a rezultatelor economice.

“ Marx este economistul care trăieşte şi este relevant

şi astăzi, asa cum nici un scriitor nu a fost re-considerat vreodată. Marx a fost restabilit, revizuit,

renegat şi înmormântat de mii de ori, dar el refuză a se exila de istoria gândirii economice. Mai bune sau mai rele, ideile sale fac parte din climatul de opinii la care

gândim cu toţii ”, Mark Blaug

Socialismul utopic apăruse ca reacţie la

tendinţa de polarizare

Limitarea proprietăţii private la un minim necesar existenţei şi instaurarea economiei de comandă şi control sunt singurele căi de utilizare optimă a resurselor;

Marx a considerat că relaţiile de tip capitalist înseamnă nimic altceva decât exploatarea unei clase sociale de către burghezie .

Societate capitalistă va conduce la un asemenea grad de polarizare socială încât singura soluţie va fi preluarea puterii de către clasa

i

Revoluţia proletară se va produce în statul cu industria cea mai avansată;

Etatizarea (naţionalizarea) tuturor mijloacelor de producţie;

Manifestul Partidului Comunist (1872) – document programatic ce a marcat transformarea doctrinei economice în doctrină


16

1.2.5. Keynesianismul

Fondatorul analizei macroeconomice este economistul englez John Maynard Keynes (1883 - 1946), lucrarea sa de bază dedicată acestui tip de analiză are ca titlu "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor" (1936).

În opera acestuia sunt definite unele categorii macroeconomice noi, cum ar fi: produsul naţional brut şi net, o serie de corelaţii de echilibru, teoretizarea ciclului macroeconomic. Analiza macroeconomică keynesiană introduce în teoria şi practica economiei de piaţă un nou agent economic, statul, dezvoltând teoria multiplicatorului de investiţii, de consum, de cheltuieli bugetare.

Într-un fel, keynesismul revine la ideea unui stat intervenţionist lansată câteva secole mai devreme de mercantilişti, lucru explicat prin faptul că:

- politica liberală clasică se bazează prea mult pe piaţă, ce are un caracter instabil;

- datorită tendinţei oamenilor de a economisi, mecanismul economic este instabil ceea ce explică ciclurile economice prin schimbarea periodică a comportamentului oamenilor, ce trec de la consum la economisire.

Rolul guvernului, conform acestei teorii, este acela de a creşte prin politici fiscale cererea agregată; din când în când, statul trebuie să cheltuiască mai mult decât câştigă din taxe şi impozite, pentru a estompa efectul pe care l-ar avea ciclurile economice.

1.2.6. Teoria liberală neoclasică

La polul opus lui Keynes, alţi economişti precum Friedrich August von Hayek, Milton Friedman, şi Ludwig von Mises, au considerat că marea criză economică a anilor ‘30 s-a datorat unor politici prea intervenţioniste ale statului, nu unora prea liberale. Friedman, în lucrarea sa Capitalismul şi libertatea, notează că „Sistemul de rezerve federale este vinovat pentru declanşarea şi menţinerea marii crize economice, deoarece a acţionat exact în direcţia contrară celei corecte. În 1930 şi 1931 a ţinut să stabilizeze valoarea în aur a dolarului. La un moment dat, datorită acestei valori ridicate a dolarului în aur, în Statele Unite exista un surplus de aur, ce a migrat în afară. Această politică monetară a creat un climat instabil căruia băncile nu i-au mai putut face faţă şi s-a ajuns în final la o presiune deflaţionistă. De asemenea, politica fiscală a fost dezastruoasă, deoarece în acest climat de instabilitate economică taxele au crescut, ca apoi să se emită mai multă monedă, producând astfel inflaţia galopantă ce a consumat economiile clasei de mijloc.”. Friedman consideră că efectele marii crize economice au fost eliminate abia după al doilea război mondial, când economia americană a revenit la normal prin eliminarea controlului asupra multor preţuri. Friedman conchide că marea criză, aşa cum a fost resimţită în Statele Unite, departe de a fi un semn al slăbiciunii sistemului economic bazat pe proprietate privată, este o dovadă a cât de mult rău pot face greşelile unui grup de oamenii ce controlează sistemul monetar.

Conceptele teoriei liberale neoclasice vor fi explicate pe larg in modulul III

Potrivit lui Keynes, în perioadele de criză economică guvernele trebuie să stimuleze cererea.


17

1.2.7. Sisteme economice

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate. De-a lungul timpului s-au concurat trei sisteme economice distincte, existând însă forme mixte între aceste sisteme. Diferențierea sistemelor economice ține în primul rând de forma predominantă de proprietate asupra resurselor și de modul de stabilire a relațiilor între participanții la activitatea economică.

Sistemul economiei tradiţionale (economia naturală) este sistemul în care nevoile de consum sunt satisfăcute prin autogospodărire. El funcţionează încă în ţările subdezvoltate economic, cu următoarele trăsături: e întemeiat pe munca manuală, pe tehnologile şi tehnică înapoiată; există multiple forme de gospodărire, inclusiv gospodărie naturală; domină capitalul străin; divizarea societăţii în caste, dinastii de neam.

Sistemul economiei de comandă (economia centralizată sau planificată) se caracterizează prin faptul că deciziile privitoare la nivelul producției se iau la nivelul autorității centrale. Statul, în calitatea sa de proprietar al principalelor resurse economice, gestionează de unul singur atât producţia, cât şi schimbul şi repartiţia bunurilor şi serviciilor. Ca urmare modalitatea de stabilire a prețurilor se face în mare parte prin metode administrative.

Sistemul economiei de piață (sistemul capitalist ) este sistemul social care se bazează pe:

a) Proprietate privată preponderentă asupra factorilor de producție;

b) Scopul nemijolocit al activității economice este urmărirea profitului;

c) Prețurile la marea majoritate a bunurilor și serviciilor se formează liber, în urma negocierii dintre vînzători și cumpărători, aspect asigurat de existența unei piețe concurențiale;

Sistemul economic mixt– constituie o îmbinare organică, în proporţii diferite, a elementelor sistemului economiei de piaţă cu implicarea statului în economie, o îmbinare a sectorului privat cu sectorul de stat, a mecanismelor pieţei cu reglementare publică, o îmbinare a mecanismelor de diferenţiere de avere cu asigurarea anumitor garanţii sociale.

Economiile planificate – fie de tip capitalist, cum a fost aceea a Statelor Unite din al doilea război mondial, fie de tip socialist – au funcţionat bine doar în perioade de război, când nu calitatea producţiei conta, ci cantitatea.

Modul în care statele occidentale încercă să iasă din Criza economică mondială din 2007

subminează fundamentul moral al economiei de piață


18

Figura 4: Tipuri de sisteme economice aplicate în țările occidentale

Alternanţa sistemelor politice poate fi cea mai bună garanţie a bunăstării, pe termen lung: politicile liberale orientate spre acumulare de capital trebuie să lase loc din când în când politicilor sociale ce pun accent pe redistribuirea surplusului social – dacă limităm discuţia doar la creşterea economică. Dacă analizăm impactul celor două sisteme politice asupra mediului, tot capitalismul va fi câştigător, deoarece externalităţile – cele ce distorsionează alocarea eficientă a resurselor – apar, de regulă, atunci când sunt nu sunt clarificate drepturile de proprietate. Fără clarificarea drepturilor de proprietate – în primul rând asupra terenurilor – nu există piaţă de capital, nu există eficienţă alocativă şi iar externalităţile apar de la sine, datorită faptului că statul este obligat să intervină în funcţionarea mecanismului general al preţurilor.

1.3. Abordări economice alternative

1.3.1. Doctrina șocului

Doctrina Şocului, este o carte scrisă de Naomi Klein, care propune o analiză a modului în care dezastrele naturale, în special, şi războaiele de natură diversă oferă decidenţilor politici, pe de-o parte, şi corporaţiilor, pe de altă parte, posibilitatea de a introduce politici avantajoase politic, şi mai ales economic.

Afiliată în mod deschis curentului antiglobalizator şi în contra celui profund capitalist al marilor corporaţii, autoarea prezintă evident într-o manieră subiectivă politica acestora, ceea ce însă nu diminuează calitatea şi veridicitatea informaţiilor.

Principiul şocului: politicienii şi directorii corporaţiilor deopotrivă exploatează în propriul beneficiu consecinţele dezastrelor naturale sau provocate, folosindu-se de dezorientarea maselor în urma unor şocuri colective: războaie, atacuri teroriste, dezastre naturale, impun terapii economice „conformeˮ cu situaţia ciritică pe care o traversează ţara.

“Este o poveste despre violenţa şi şocul exersate pe oameni, naţiuni şi economii. Este povestea unui program de adevărată inginerie economică şi socială ce conduce ziua de azi”.


19

Toate situaţiile pe care autoarea le prezintă sunt menite a demonstra că tipul de capitalism „agresiv” pe care îl acuză nu a luat naştere la 11 septembrie 2001, ci mult mai devreme, o dată cu înfiinţarea Şcolii Economice de la Chicago, ale cărei baze au fost puse de Milton Friedman. Principala idee pe care M. Friedman o promova era credinţa că piaţa liberă este un sistem ştiinţific perfect, în care indivizii acţionează dintr-un sentiment lipsit de orice formă de egoism în beneficiul întregii comunităţi.

Amploarea pe care fenomenul „Chicago” a avut-o este evidenţiată cel mai bine de cifre: până în anul 1999, absolvenţi ai Şcolii Internaţionale Chicago includeau mai mult de 25 de miniştrii în guverne din toată lumea şi mai mult de 10 preşedinţi de bănci din Israel până în Costa Rica, o influenţă destul de mare pentru un departament al unei Universităţi, reclamă autoarea.

În sprijinul acestei afirmații autoarea folosește indexul arme-caviar: mai este valabilă axioma seculară: prosperitatea există în vreme de pace, în timp ce războiul aduce cu sine foamete, epidemii, sărăcie şi distrugere?

!

Mesajul pe care autoarea vrea să-l transmită este mai mult decât evident, şi anume nocivitatea „capitalizării” excesive care, potrivit acesteia, calcă în mod evident cadavre, bazându-şi succesul şi prosperitatea exclusiv pe manipularea tragismului unor evenimente ca inundaţii, uragane, sau chiar războaie.

De la invadarea Irakului acest indicator este dat peste cap - cheltuielile pentru avioanele militare şi avioanele de lux au crescut mână în mână - bursele nu mai cad în timpul războaielor, ci cresc!

“Doar o criză – reală sau imaginară – produce o schimbare reală. Când apare criza, acţiunile întreprinse depind de ideile ce plutesc în jur”

“Un guvern suficient de mare, încât sa-ti dea tot ce ai nevoie, este suficient de puternic sa-ti ia tot ce posezi.”

Războiul împotriva terorismului este doar “coaja” subţire a unui proces mult mai profund de distrugere şi reconstrucţie la scară planetară, bazat pe şi impulsionat discret de dezastre şi crize”

Milton Friedman Thomas Jefferson Naomi Klein


20

Războiul Insulelor Falkland (1982)

Masacrul din piaţa Tiananmen

Atacul din 11 Septembrie 2001 Dezmembrarea URSS (1991)

Actuala criză economică Uraganul Katrina

Exemple de șocuri care au dus la implementarea capitalismul corporatist

Lovitura de Stat din Chile (1973)

Dictatura lui Augusto Pinochet


21

1.3.2. Distributismul

Distributismul este o doctrină social-economică născută în Europa la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, pe baza principiilor bisericii catolice, mai ales ale învățăturilor papei Leon al XIII-lea din enciclica „Rerum Novarum” și ale papei Pius al XI-lea din enciclica „Quadragesimo Anno”.

Rolul distributismului în evoluţia gândirii economice pe plan mondial este determinat de globalizarea unor probleme economice grave (inflaţia, creşterea nefirească a cheltuielilor militare, persistenţa subdezvoltării, accentuarea decalajelor economice dintre ţările lumii, poluarea mediului etc.).

Figura 5 Indexul global al gradului de foamete

Figura 6 Produsul intern brut pe cap de locuitor


22

Conform doctrinei distributiste, dreptul la proprietate privată este un drept fundamental, iar mijloacele de producție ar trebui să fie cât mai larg răspândite între membrii societății, în loc să fie centralizate sub controlul statului (socialism) sau al câtorva persoane (capitalism). Așadar, distributismul promovează o societate bazată pe răspândirea largă a proprietății private.

Exemple de aplicare a doctrinei distributismului: Corporația Cooperativa Mondragon cu sediul în Țara Bascilor, regiune autonomă în nordul Spaniei, a fost începută de către preotul catolic, Father José María Arizmendiarrieta, care se pare că a fost influențat de aceleași învățături sociale și economice ale bisericii catolice.

Figura 7 José María Arizmendiarrieta - fondator

Doctrină economică cu

fundament creştin, nu şi

ştiinţific

“a treia cale”

Mijloacele de producție ar trebui să fie distribuite cât mai echitabil la nivelul întregii populații

Nu centralizată ca în cazul statelor pur socialiste

Nu acaparată de corporații ca în cazul capitalismului liberal

Principiul subsidiarităţii – deciziile trebuie luate la cel mai jos nivel, acolo unde poate exista un feed-back efectiv = guvernanţa locală

Principiul solidarităţii – promovarea formelor asociative = formarea unui capital de mică anvergură dar pe scară largă

Cooperativele Mondragon (Spania)

Federaţie de cooparative muncitoresti înfiinţate la nivel local în 1941 de un preot

Cea de a 7-a companie ca mărime din Spania

Cooperativa este deţinută de membrii – muncitori, deciziile fiind luate pe principiul o persoană – un vot


23

1.3.3. Economia Verde/ Green Economy

Economia verde reprezintă o doctrină economică prin care se urmărește îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a echităţii sociale, cu reducerea semnificativă a riscurilor de mediu şi a diminuării utilizării resurselor neregenerabile.

S-au identificat șase sectoare în care implementarea conceptelor economiei verzi este esențială:

a) Utilizarea energiilor regenerabile

b) Construcţii eficiente energetic ;

c) Reducerea emisiilor în transport;

d) Managementul resurselor de apă ;

e) Managementul deşeurilor – reciclare ;

f) Gestionarea terenurilor – agricultura organică .

Modelul pe care se bazează economia verde este modelul dezvoltării durabile și a conceptelor de economia mediului, concepte care vor fi introduse în modulul următor.

Reacţie la utilizarea extensivă a resurselor şi la ineficienţa distribuţiei acestora la nivel global.

Se bazează pe principiile economiei mediului – promovarea gestionării durabile a resurselor.

20 % din populaţie consumă 80% din energia electrică disponibilă .

20 % din populaţie consumă 80% din resursele minerale .


24

1.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul I

RECAPITULARE

Definiția economiei

Economia ca structură instituțională: sectoarele economiei forestiere: silvicultura, exploatarea și industrializarea

Economia ca știință: asigurarea dorințelor virtual nelimitate prin resursele limitate

Clasificarea nevoilor: piramida lui Maslow

Clasificarea resurselor: umane și capitalul

Evoluţia doctrinelor economice

Mercantilism: ”bogația=aur”, profit = comerț exterior ; politica de colonialism, perioada primelor mari despăduriri;

Fiziocratismul: ‘pământul este singurul factor productiv’ – agricultură;

Liberalismul clasic (Adam Smith): Factorii de producție: munca, pamîntul, capitalul ; Economie de piață = piaţa liberă bazată pe proprietatea privată; “laissez faire” – minimă intervenţie din partea statului .

Marxismul: Capitalismul = exploatarea clasei muncitoare de către burghezie ; Limitarea proprietăţii private = naționalizarea mijloacelor de producţie ; Economie centralizată .

Keynesianismul: Intervenția guvernelor pentru stimularea investițiilor în perioadele de criză

Sisteme economice

Economia naturală: bazată pe auto-gospodărire

Economia centralizată: funcționarea sistemului economic se bazează pe decizii luate la nivelul autoritășii centrale. Proprietate preponderent de stat

Economia de piață: sistemul capitalist bazat pe proprietate privată și existența unei piețe concurențiale

Noul val de curente economice

Doctrina șocului: Capitalismul feroce – Neoliberalismul impus

Distributismul: Reîntoarcerea la distribuția resurselor la nivel local ; Accentul pe forme asociative formate la nivel local.

Economia verde: Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a echităţii sociale ; Reducerea semnificativă a riscurilor de mediu şi a diminuării resurselor ; Implementarea conceptelor de economia mediului.


25

SUBIECTE DE SINTEZĂ

APLICAŢII

1. Identificaţi nevoile şi resursele utilizate de un ocol silvic de stat / privat

(a) Care sunt formele de manifestare a capitalului natural?

(b) Care sunt formele de manifestare a capitalului uman?

2. Comentați din perspectiva doctrinelor economice cele două sisteme de impozitare a veniturilor. Care sistem este apropiat doctrinei liberale și care sistem este apropiat doctrinei sociale?

Tabel 1 Avantajele şi dezavantajele celor două sisteme de impozitare

Sistemul de impozitare Avantaje Dezavantaje

Cota unică de impozitare a veniturilor

Stimulează inițiativa economică Nu reduce inechitatea social datorată

distorsiunilor de pe piața muncii

Colectare ușoară Descurajează profesiile liberale

Stimulează disciplina fiscal

Impozitarea progresivă a veniturilor Reduce gradul de inechitate social

Descurajează concurența de pe piața muncii

Încurajează evaziunea fiscal ă sub forme mascate

1. Identificaţi de ce resursele forestiere, deși regenerabile, pot fi considerate limitate în satisfacerea nevoilor actuale ale societății? Cautati argumente statistice.

2. Comparați modul în care deciziile privind gestionarea pădurilor sunt luate pentru:

a) o pădure într-un sistem liberal clasic;

b) o pădure într-un sistem centralizat;

c) o pădure comunală într-un sistem economic natural

3. Care sunt premizele gestionării pădurilor într-un sistem economic de tip anglo-saxon bazat pe o politică pur liberală?

4. Comparați impactul abordării liberalismului clasic și a teoriei marxiste în gestionarea resurselor naturale (ex. petrol).

5. Comentaţi gradul de implicare a statului în activitatea economică corespunzător doctrinelor economice clasice.

6. Care ar fi direcţiile de gestionare a pădurilor dacă s-ar aplica principiile doctrinei distributiste?

7. Care sunt elementele de legatura dintre doctrina şocului şi economia verde?


26

MODULUL II: ECONOMIA MEDIULUI

2.1. Definiție

Cea mai tânără ramură a ştiinţei economice şi se axează pe studierea eşecurilor pieţii în gestionarea externalităţilor.

2.2. Concepte fundamentale în economia mediului

Economia mediului este acea ştiinţă economică care studiază mediul ca bun public şi sistem bazat pe autoreproducţie, aflat în strânsă interdependenţă cu mediul economic.

Sustenabilitate economică/ Dezvoltare

Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.

Eşecurile pieţei

Distorsiunile pieţei-induse de modificarea cererii şi a ofertei

Pieţele ipotetice - scenarii prin care se testează disponibilitatea oamenilor de a preveni o pierdere comună, irecuperabilă

Piaţa nu poate stabili preţul

Externalitatea este o situaţie de piaţă în care costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului unui bun privat diferă de costurile sociale sau beneficiile sociale asociate producţiei, respectiv consumului.

Pozitivă – un beneficiu adus unei terţe părţi , fie prin anumite procese de producţie, fie prin consumul anumitor bunuri

Negativă- reprezentată printr-un cost social, pierderea pe care o înregistrează o terţă parte, ce nu este nici producătorul, nici consumatorul

Externalităţi

Bunuri publice vs. Bunuri private

Imposibilitatea ca doi indivizi sau două firme să posede acelaşi bun sau să beneficieze de acelaşi serviciu în acelaşi timp - rivalitate

Bunurile utilitate privată nu presupun rivalitate în utilizarea lor : doi sau mai mulţi indivizi pot admira în acelaşi timp acelaşi peisaj, se pot bucura de aer curat etc.

Monopoluri naturale

Un bun oarecare, fără substitut, adus pe piaţă de un singur producător

Structura costurilor de producţie ponderea costurilor fixe este foarte mare, comparativ cu costurile variabile


27

2.3. Dezvoltarea durabilă

2.3.1. Modelul Brundtland (1998)

Raportul se focusează asupra dezvoltării durabile şi schimbării politicii necesare îndeplinirii acesteia.

Principiul 1 - echitatea intre generaţii: urmaşii să beneficieze de cel puţin aceleaşi resurse de care beneficiem şi noi. Principiul 2 - generăm bunăstare: prin transformarea capitalului fix în capital mobil.

Concepte cheie: conceptul de “nevoi”, în special nevoile esenţiale ale populaţiei sărace, la care trebuie să li se acorde o prioritate absolută şi ideea de limitări impuse de situaţia tehnologică şi de organizare social pe capacitatea mediului de a satisface nevoile prezente şi viitoare.

2.3.2. Summit-ul de la Rio (1992)

Sustenabilitatea = Parteneriat global pentru o dezvoltare viabilă economic justă din punct de vedere social şi durabilă ecologic nu doar pentru prezent ci şi pentru viitor.

Agenda 21- plan de acţiune al Naţiunilor Unite cu privire la dezvoltarea durabilă.

“Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care îndeplineşte necesităţile din prezent, dar fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare pentru a satisface propriile necesităţi”

Structură şi conţinut

Secţiunea I: Dimensiunile sociale şi economice

Secţiunea II: Conservarea şi gestionarea resurselor

pentru dezvoltare

Secţiunea III: Consolidarea roulului de grupuri majore

(autorităţile locale, tineret, ONG-uri, etc.)

Secţiunea IV: Mijloace de

implementare


28

27 de principii

2.3.3. Niveluri ale sustenabilităţii economice

1. Rolul individului

2. Suveranitatea Statului

3. Dreptul la dezvoltare

4. Protecţia mediului în procesul de

5. Eradicarea sărăciei

6. Prioritate pentru ţările slab dezvoltate

7. Cooperarea Statelor în Protecţia

Ecosistemului

8. Reducerea modelelor nedurabile

de producţie şi

9. Consolidarea capacităţilor pentru dezvoltarea durabilă

10. Participarea publicului

11. Legislaţia Naţională de Mediu

12. Sprijinirea şi deschiderea Sistemului Economic

13. Despăgubiri pentru victimele

de poluare şi alte daune de

14. Cooperarea statelor pentru prevenirea deşeurilor de mediu

15. Principiul precauţiei

16. Internalizarea costurilor de mediu

17. Evaluările impactului asupra mediului

18. Notificare în caz de catastrofe naturale

19. Notificare prealabilă şi în timp util

20. Femeile au un rol vital

21. Mobilizarea tineretului

22. Populaţiile autohtone au un rol vital

23. Persoane aflate sub opresiune

24. Ostilitate

25. Pace, dezvoltare şi protecţia mediului

26. Soluţionarea litigiilor de mediu

27. Cooperarea dintre oameni şi stat

1. Sustenabilitate foarte slabă :

Completă substituire a factorilor naturali cu cei creaţi sau datoraţi omului (vezi scenarii SF).

2. Sustenabilitate slabă :

Bunăstarea nu depinde în mod obligatoriu de acumularea sau existenţa unei anumite forme de capital şi, drept urmare, poate fi menţinută substituind capitalul natural cu cel produs de om;

Vezi dezvoltarea Dubai- Emiratele Arabe Unite: extragerea petrolului și investirea în turism

3. Sustenabilitate strictă :

Recunoaşte şi ţine cont unor procese ecosistemice ireversibile sau de existenţa unor componente critice ale capitalului natural, ce limitează posibilităţile de înlocuire a capitalului cu cel creat de om.

4. Sustenabilitate foarte strictă:

Înseamnă conservarea completă a capitalului natural.


29

2.3.4. Renta Hotelling

Cu alte cuvinte dacă deţineţi un baril de petrol, întrebarea este de îl vindeţi azi cu 30$ sau aşteptaţi până anul viitor, în condiţiile în care rata dobânzii bancare ar fi 5%?

Preţul actual: p0 =$30 ;

Preţul anul viitor: p1 ;

Dacă p1>$31.50, resursa nu va exploatată pentru că preţul acesteia a crescut mai mult decât capitalizarea bancara;

Dacă p1<$31.50, din perspectivă economică ar fi fost mai eficientă vânzarea barilului şi depunerea banilor în bancă.

În echilibru: p1 = p0 (1+r)

2.3.4.1. Pariul Simon - Ehrlich

Pornind de la argumentul adus de Hottelling la care se adauga şi faptul că dacă cantitatea de resurse scade, preţul acestora va creşte, Simon (economist) i-a propus lui Ehrlich (ecologist) să aleagă 5 metale (crom, cupru, nichel, cositor, tungsten), pariind că preţul acestora NU va creşte în următorii 10 ani (1980 - 1990).

Simon a câştigat pariul, preţul metalelor alese scăzând.

În 1996, Simon a pierdut însă pariul referitor la scăderea preţului lemnului.

Renta Hotelling este venitul realizat prin vânzarea unei resurse natural neregenerabile, în condiţiile în care piaţa este echilibrată

Definiţie

Preţurile reale ale resurselor neregenerabile cresc la nivelul ratei dobânzilor altfel ele vor fi exploatate integral

Rămânem fără resursele ne-regenerabile?


30

Figura 8 Variaţia preţurilor pentru cele 5 metale

2.3.5. Aplicarea rentei Hotelling în condiţiile gestionării pădurii

2.3.5.1 Rata de capitalizare Ați prefera să primiți 10.000 Euro bani gheață acum sau peste 10 ani?

Acum vrem lucruri bune, dacă peste 10 ani nu mai sunt în viață;

Nevoile actuale par mult mai presante decât cele viitoare;

Rata inflației s-ar putea să devalorizeze valoarea celor 10.000 de euro în 10 ani

Cei 10.000 de euro investiți în titluri bancare vor valora mai mult peste 10 ani.

Pentru a afla valoarea pe care o sumă investită în prezent o va avea peste o anumită perioadă de timp se voloseşte formula de calcul a ratei de capitalizare:

( )nn KVV +×= 10

Vo – o sumă actuală (capital iniţial);

K – rata de capitalizare dorită – de exemplu rata dobânzii bancare;

Vn – suma viitoare (dintr-un an viitor), iar

(1+K)n se numeşte factorul de compunere sau factorul dobânzii compuse (dobânda se adaugă la capitalul existent la începutul fiecărui an)

Care ar putea fi cauzele scăderii preţurilor metalelor analizate?


31

Valoarea ratei de capitalizare a unei investiţii este criteriul principal de realizare a unei analize cost beneficiu. În scopul acestei analize toate elementele care fundamentează decizia investiţională trebui să fie transformate în bani: venituri și cheltuieli actualizate la momentul investiţiei.

Valoarea pe care o generează 1000 Euro la rate de capitalizare (3%, 5% sau 7%) pe un interval de 30 de ani

2.3.5.2 Rata de scont

• Să presupunem că moșteniți 10000 de Euro cu clauza sa-i accesați peste 10 ani. La ce suma ați renunța cu condiția să-i primiți acum?

( )nn KVV

+×=

11

0

Vo – o sumă actuală (capital iniţial;

K – rata de capitalizare dorită;

Vn – suma viitoare (dintr-un an viitor), iar

( )nK+1

1 se numeşte factorul de actualizare.

Rată la care beneficiile şi costurile viitoare sunt scontate (actualizate) din cauza preferinţei de timp sau a existenţei unei rate pozitive a dobânzii. Scontarea resurselor presupune diminuarea acestora cu o rata de scont – valoarea pe care in timp o aduc banii

Definiţie

Cu cât orizontul de timp pe care se ia decizia este mai mare (ca în cazul deciziilor din silvicultură) cu atât devine mai important modul de actualizare a veniturilor şi cheltuielilor

Rata de capitalizare: caracterizează calculul valorii viitoare (într-o perioadă de timp viitoare), rezultată dintr-o valoare prezentă, investită la un anumit nivel al ratei de rentabilitate (profitabilitate sau de fructificare).

Definiţie


32

Valoarea actuală pe care o reprezintă 1000 Euro peste 30 de ani la o rată de scont (3%, 5% sau 7%)

2.3.5.3 Exemplu de calcul al rentei

ANALIZA RENTEI FORESTIERE REZULTATE DIN GESTIONAREA PĂDURILOR RETROCEDATE LA LEGEA

18/1991, PE RAZA OCOLULUI SILVIC VAMA

Metodologie

(a) Determinarea stării de fapt a arboretelor s-a realizat pe imagini satelitare din 2004

(b) Determinarea caracteristicilor amenajistice în momentul retrocedării:

Prin georeferenţiere (cu harta GIS de la amenajarea din 2012);

Date de descriere din amenajamentele silvice din 1991.

(c) Determinarea valorii economice actualizate prin intermediul ratei de capitalizare.

Estimări valorice a volumelor extrase din suprafeţele retrocedate la Legea 18/1991

Estimarea volumului posibil de extras în perioada 1991-2004 conform prevederilor amenajamentului = 14.152 mc

Volumul mediu pe suprafaţă = 17mc/ha/13 ani;

Volumul mediu = 1,4 mc/an/ha;

Intensitatea medie = 4,2%.

Scenariu 1: dacă s-ar fi extras un volum corespunzător creșterii medii curente (13 ani) = 78.966 mc.

Volumul mediu = 5mc/an/ha;

Intensitatea intervenţiei = 23% din volumul existent pe picior în 1991.

Scenariu 2: starea identificată a arboretelor ar fi fost consecinţa intervenţiei integrale în 1994= 193.178 mc.

Intervenţia integrală în 1994 = volumul extras de 13 ori mai mare decât valoarea legal planificată;

Extrageri medii = 241mc/ha;

Scontarea veniturilor este foarte importantă pentru a identifica care este de exemplu valoarea actuală a unor venituri pe care le-ar aduce pădurea peste o anumită perioadă de timp


33

Scenariu 3: starea identificată a arboretelor ar fi consecinţa unei intervenţiei integrale în 2004 = 238.650 mc.

Intervenţia integrală în 2004 = volumul extras de 17 ori mai mare decât volumul legal planificat

Extrageri medii = 298 mc/ha:

Intensitatea = 72% faţă de stocul existent în 1991;

Scenariu 4: starea identificată a arboretelor ar fi fost consecinţa unei intervenţii în 2014 = 373.627 mc

Extrageri medii = 342 mc/ha;

Intensitatea = 89% faţă de stocul existent în 1991.

Calculul comparativ al rentei

Tabel 1 Calculul valorii de piaţă la momentul recoltării

Tabel 2 Calculul valorii economice actualizate

Tabel 3: Valoarea rentei economie pierdute prin modul de gestionare a pădurilor

În concluzie modul de gestionare a arboretelor retrocedate la legea 18/1991 pe raza O.S. Vama în perioada 1994-2004 arată că explatarea acestora în perioada în care preţul de piaţă a lemnului era foarte mic a produs pierderi de rentă importante proprietarilor de pădure.

Exploatarea arboretelor în 1994 ar fi adus un beneficui de 0,89 mil dolari care în valoarea actualizată (rata de capitalizare de 5%) ar reprezenta 2,3 mil dolari. Suma care s-ar fi obţinut în momentul de faţă ar fi fost de 11,3 mil dolari de unde reies pierderi de rentă de 9 mil dolari. Doar investiţiile cu o rată de capitalizare de 13% ar fi putut acoperii pierderile date de creşterea preţului.

Creşterea preţului lemnului de pe piaţa naţională la un nivel mai ridicat decât creşterea ratei bancare ar fi un argument pentru convingerea proprietarilor privaţi privind valoarea de capitalizare economică a pădurii


34

2.4. Bunuri de utilitate publică şi bunuri de utilitate privată

Între aceste două categorii există două stări „intermediare”, de tranziţie, adică elemente de capital ce nu sunt nici complet private, nici complet publice. Acestea sunt bunurile comune şi bunurile publice imperfecte, de tip club.

Tabel 4 Clasificarea bunurilor publice şi private

Rivalitate în consum Non – rivalitate în consum

Posibilitatea excluderii Bunuri private

(laptopul, lemnul pe picior etc)

Bunuri publice de tip ‘club’

(sala de cinema, ecoturism, etc)

Imposibilitatea excluderii

Bunuri comune

(accesible tuturor dar subiect de epuizare – pestele din apele internaţioale, O2 etc)

Bunuri şi servicii publice propriu zise

(securitatea naţională, serviciile protective ale pădurii etc)

Aerul curat este un bun tipic public pentru că este imposibilă excluderea non-proprietarilor de la folosirea lui (este practic imposibil ca un proprietar privat să ceară celor care trec pe lângă pădurea sa să folosească o mască de oxigen). Biodiversitatea este un serviciu public ce nu presupun rivalitate, ci doar respectarea anumitor condiţii, impuse de cei ce deţin în proprietate sau administrează ariile protejate. Vânatul rămâne, din această perspectivă, un bun comun, al cărui statut nu a fost încă clarificat prin legislaţia românească: efectivele de vânat din pădurile statului şi din ariile protejate sunt bunuri publice propriu-zise, pe când vânatul de pe fondurile de vânătoare obişnuite sunt bunuri private, dar cu anumite restricţii în ceea ce priveşte exercitarea dreptul de proprietate asupra acestuia. Lemnul este un bun tipic privat pentru că există modalităţi legale de excludere a non-proprietarilor de la exploatarea acestuia.

Diferenţa dintre bunurile publice şi cele private este o caracteristică de bază în economia mediului pentru că face diferenţa între bunurile şi serviciile care se pot comercializa pe piaţă şi cele pentru care nu există piaţă de desfacere. Tocmai de aceea în stabilirea dreptului de proprietate există o diferenţiere între abordarea legală – garantarea dreptului constituţional la proprietate asupra pădurii şi abordarea economică – posibilitatea legală pe care o are proprietarul de pădure de a valorifica bunurile şi serviciile oferite de pădurea sa, în mod direct sau prin intermediul schimbului de piaţă. În ţările Scandinave, de exemplu, legislaţia prevede ca ciupercile să fie considerate bunuri publice astfel încât oricine are dreptul legal de a intra într-o pădure privată să îşi satisfacă nevoile proprii de consum.

Bunurile de utilitate publică sunt bunuri pentru care este imposibilă excluderea şi nu presupun rivalitate în utilizarea lor: în acelaşi timp, doi sau mai mulţi indivizi pot admira acelaşi peisaj, se pot bucura de acelaşi aer curat, de aceleaşi ape limpezi. Definiţie

Bunurile de utilitate privată presupun rivalitate între doi consumatori ca şi posibilitatea legală de excludere a altor utilizatori de la folosirea lor: imposibilitatea ca doi indivizi să folosească concomitent acelaşi calculator Definiţie

Diferenţa dintre bunurile publice şi private nu este dată de forma de proprietate ci de capacitatea lor fizică şi legală de utilizare. O pădure proprietate publică furnizează atât bunuri private (lemnul) cât şi bunuri publice (aer curat)


35

2.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul II

RECAPITULARE

Economia mediului

Definiţie

Conceptele fundamentale: Sustenabilitate durabilă; Eşecurile pieţei; Externalităţi; Bunuri de uitilitate publică şi bunuri de utilitate privată; Monopoluri naturale.

Dezvoltarea durabilă

Modelul Brundtland;

Summit-ul de la Rio (1992)

Niveluri ale sustenabilităţii economice: sustenabilitatea slabă vs. strictă

Renta Hotelling

Definiţie

Pariul Simon-Ehrlich

Rata de capitalizare

Rata de scont

Aplicarea rentei Hotelling în condiţiile gestionării pădurii

Bunuri de utilitate publică şi bunuri de utilitate privată

Excludere

Rivalitate

Exemple din sectorul forestier


1. Explicaţi afirmaţia că economia mediului studiază eşecurile pieţii în gestionarea externalităţilor.

2. Daţi exemple de externalităţi pozitive şi negative asociate producţiei forestiere.

3. Ce ar însemna pentru gestionarea pădurilor aplicarea modelului sustenabilităţii slabe? Dar a modelului sustenabilităţii stricte? Comentaţi identificând consecinţele economice, ecologice şi sociale pe termen mediu şi lung.

4. Comentaţi din perspectiva rentei Hottelling creşterea preţului produselor petroliere.

5. Identificaţi bunurile publice şi cele private asociate producţiei forestiere.

6. Considerând că ciupercile reprezintă bunuri publice în Finlanda şi bunuri private în Franţa, comentaţi capacitatea proprietarilor din aceste ţări să le valorifice pe piaţă.


36

APLICAŢII

Aplicaţie 1:

Care ar trebui să fie beneficiul adus de o pădure exploatată la vârsta de 60 de ani, pentru a aduce o rată de capitalizare de 3% unei investiții inițiale de plantare de 800 Euro ?

Răspuns:

Aplicaţia 2

Considerând că în 1991 dețineați 1 ha de pădure cu următoarele caracteristici:

a) 10 Mo, Vârstă 1991 – 70 ani

b) Vârsta exploatabilității - 90 de ani

c) Volum/ha - 450 m3

d) Creșterea medie anuală - 4,5 m3/an

e) Prețul de vânzare în 1991 – 5 $/m3

f) Prețul de vânzare în 2012 – 35$/m3

g) Rata medie de capitalizare – 5%

Calculați dacă exploatarea integrală a pădurii în 1991 și depunerea profitului obținut la bancă a adus un venit mai mare decât menținerea acesteia și exploatarea la vârsta exploatabilității (2012).

Aplicaţia 3

Considerând că în 1991 dețineați 1 ha de pădure cu următoarele caracteristici:

a) 10 Mo, Vârstă 1991 – 50 ani




e) Prețul de vânzare în 1991 – 5 $/m3

f) Rata medie de capitalizare – 5%

Calculați care ar trebui să fie prețul lemnului la vârsta exploatabilității astfel încât exploatarea integrală a pădurii în 1991 și depunerea profitului obținut la bancă să nu aducă un venit mai mare decât menținerea acesteia și exploatarea la vârsta exploatabilității.


37

Aplicaţia 4

Considerând că acum dețineți 1 ha de pădure cu următoarele caracteristici:

a) 10 Mo, Vârstă 2013 - 50 ani




e) Prețul de vânzare – 35 $/m3

f) Rata medie de capitalizare – 5%

Calculați care ar trebui să fie prețul lemnului la vârsta exploatabilității (2053) astfel încât să fiți motivați să păstrați resursa.


38

MODULUL III: PRINCIPIILE NEO-LIBERALE APLICATE PRODUCŢIEI FORESTIERE

3.1. Doctrina economică neo-liberală

Economia neo-clasică consideră că oamenii au preferinţe raţionale în utilizarea resurselor.

Maximizarea utilităţii individuale respectiv maximizarea profitului firmelor, în condițiile constrângerii, din cauza datelor de pornire constituie singura regulă de comportament al agenților.

Agenţii economici acţionează independent în baza unor informaţii relevante şi complete.

În economia neo-clasică pământul este de regulă neglijat, atenţia fiind focalizată doar pe utilizarea optimă a muncii şi a capitalului.

3.2. Principiile raţionamentelor economice

3.2.1 Raritate şi alegere

Problema generală a economiei este preocuparea oamenilor de pretutindeni şi dintotdeauna de a alege resursele şi de a ierarhiza folosirea lor. După cum am arătat în modulul I, problema fundamentală a economiei constă în raritatea resurselor şi a bunurilor economice şi de aceea reprezintă restricţia esenţială care trebuie luată în considerare în organizarea şi desfăşurarea activităţii economice.

În aceste condiţii, singurul mod de comportament al oamenilor este de a alege între alternativele existente, adică: între a investi sau a economisi, între diferitele bunuri care să fie produse şi oferite pe piaţă, între a folosi o mai mare cantitate de muncă sau o mai mare cantitate de capital într-un proces de producţie. Utilizarea raţională şi eficientă a resurselor disponibile: ce bunuri și servicii să producă cu resursele avute la dispoziție; în ce cantitate; cu ce factori de producţie şi cum să distribuie aceste bunuri membrilor societăţii.

Economia neo-clasică (Neoclassical economics) este o abordare generală în economie care pune accentul pe determinarea preţurilor, a producţiei şi a distribuţiei veniturilor în cadrul pieţelor, prin intermediul cererii şi a ofertei. Definiţie

Paradigma economiei neoclasice este că funcționarea pieței permite să se stabilească nivelul cererii, ofertei, prețurilor şi folosirii factorilor de producție și forței de muncă.

Pe de o parte, există limite naturale ale resurselor - în sensul că ele se găsesc în natură în cantităţi limitate, iar pe de altă parte, există şi limite economice ale exploatării şi folosirii unor resurse – determinate atât de nivelurile actuale ale costurilor de prospectare şi extracţie, cât şi de nivelul tehnologiilor.


39

3.2.2. Factorii de producţie

Angajarea resurselor în procesul de producţie de bunuri materiale şi servicii înseamnă transformarea acestora în factori de producţie.

Factor de producție Definire Rezultat

Pămîntul (Natura) Toate resursele brute din natură folosite în producție, nu doar teritorii, terenuri, apa, resurse minerale, etc

În utilizare alternativă resursele generează rentă

Munca Este factor originar, primar, de productie - reprezinta activitatea specific umana desfasurata în scopul obtinerii de bunuri economice

Generează un nivel de salarizare

Capitalul Reprezintă bunurilor produse si utilizate în scopul producerii altor bunuri economice - nu doar capital financiar (banii) ci tot ceea ce este creat de om și ajută la procesul de producție a altor bunuri și servicii

Capitalul financiar generează dobînzi

Antreprenoriatul Reprezinta un neofactor de productie propriu sistemelor economice de piață și are rolul de a combina și pune în valoare ceilalți factori de producție

Generează profit

3.2.3. Eficienţă şi echitate

Fama (1970) a definit o piaţă eficentă ca fiind o piaţă în care preţurile reflectă integral informaţiile existente despre bunul în cauză. Următoarele condiţii trebuie îndeplinite de o piaţă eficientă:

a) lipsa oricăror costuri ale tranzacţionării;

b) existenţa aceleiaşi informaţii, disponibile tuturor posibililor cumpărători, la costuri minime;

c) un acord al tuturor cumpărătorilor potenţiali asupra măsurii în care informaţia afectează preţurile.

Se disting două niveluri de eficienţă în domeniul producţiei economice:

1. La nivelul întreprinderii eficiența rezultă din combinarea factorilor de producţie;

2. La nivelul macro-economiei eficiența presupune realocarea unor resurse de la un sector la altul.

1. Echitate inter-personală – reprezintă repartiţia dintre remuneraţia muncii şi cea a capitalului;

2. Echitate inter-regională- implică o distribuţie egală în spaţiul veniturilor, şomajului şi infrastructurii;

3. Echitate inter-generaţii - între generaţii se manifestă un spirit asociativ, de toleranţă şi solidaritate, în virtutea căruia binele şi bunăstarea unuia nu trebuie să afecteze fericirea altuia.

Eficienţa reprezintă relația dintre resursele utilizate și bunurile oferite, cu cât mai multe bunuri oferite folosind aceleași resurse cu atât producția este mai eficientă

Definiţie

Echitatea reprezintă distribuirea justă a bunăstării la nivelul societăţii

Definiţie


40

3.2.4. Costul de oportunitate

Să luăm, de exemplu, cazul unui student care se înscrie la un program de masterat de doi ani, pentru care plăteşte echivalentul în lei a 500 de Euro anual. În aparenţă, costul pe care îl are de suportat este de 1000 Euro. Totuşi, în evaluarea costului real trebuie luat în considerare şi costul de oportunitate. Atunci când a luat decizia de a se înscrie la acest program, studentul respectiv a renunţat la alternativa de a-şi găsi un servici pentru care ar fi primit un salariu – la nivelul actual al salariului minim pe economie – de cel puţin 1000 de Euro anual. În concluzie, costul real pe care îl suportă studentul respectiv este de 1000 Euro plus venitul la care a renunţat (2000 Euro), adică 3000 Euro. Ar mai trebui oare să adăugăm la acest şi costul cazării şi al hranei pe perioada respectivă? Răspunsul este nu, acestea nu sunt costuri neapărat legate de frecventarea programului de masterat, pentru că ele ar fi trebuit suportate oricum. Pe termen lung alternativa de a putea găsi un servici plătit mult mai bine datorită programului de masterat trebuie să acopere costul total al frecventării masteratului, incluzînd și cost de oportunitate.

3.2.5. Noţiunea de marginalitate

Cel mai important instrument utilizat de către economişti în studierea modului în care sunt elaborate deciziile economice este analiza marginală.

A alege ceva înseamnă a renunţa la altceva. Luarea unei decizii inevitabil implică sacrificarea altor alternative valabile. Costul de oportunitate reprezintă costul alternativei celei mai favorabile la care se renunță.

Definiţie

Orice activitate are un cost de oportunitate. El nu se limiteaza la simpla cheltuiala baneasca, ci desemneaza o estimare subiectiva a oportunitatilor sacrificate, care pot insemna mai mult decat banii cheltuiti.

Analiza marginală constă în compararea costurilor suplimentare cu beneficiile suplimentare generate de o anumită activitate

Definiţie

Orice alegere este marginală adică se face în raport cu cât a mai rămas de alocat, de cheltuit. Prin analiza marginală se identifică beneficiile suplimentare date de schimbarea alocării factorilor de producție (de exemplu cu cît crește producția prin creșterea forței de muncă cu o unitate).

De reţinut

Costul marginal = cu cât se modifică costurile dacă producţia unui bun creşte.

Venitul marginal = venitul obţinut din creşterea producţiei cu o unitate.

Profitul marginal = diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal.

Important


41

3.2.6. Costă timpul bani?

Caracterul limitat al timpului este constrângerea cea mai severă care ne obligă să operam cu ierarhii de prioritate, pentru a ne încadra în limitele date ale timpului. Astfel, timpul apare atât ca nevoie (nevoia de timp de muncă, de odihnă, de timp liber, de învăţare) cât şi ca resursă, ca şi disponibilul de timp necesar oricărei activităţi. El este folosit fie raţional şi eficient, fie este irosit de cele mai multe ori în mod definitiv. Consumul de timp nu poate fi opţional, ci este obligatoriu, singura cale de acţiune se referă la cum este folosit şi nu la dacă va fi folosit.

Din perspectiva economică timpul alocat ca resursă economică se regăsește într-o serie de costuri adiționale costurilor de producție a unui bun:

1. Costurile tranzacţionale – costurile ascunse necesare pentru realizarea unei tranzacţii

2. Costurile informaţionale- determinarea calităţii bunurilor şi a preţurilor de pe o piaţă;

3. Costurile de negociere- îndeplinirea unor obligaţii a părţilor în vederea partajării costurilor;

4. Costurile contractuale – realizarea unui contract (construirea încrederii în partener).

Deci, timpul în toate ipostazele sale trebuie reconsiderat în analizele, evaluările şi proiecţiile privind planificarea, organizarea şi evaluarea oricărui proces.

3.2.7. Piaţa ca optim de alocare a resurselor

Pieţele sunt eficiente în măsura în care organizează acest schimb.

Mecanismele de piață asigură alocarea optimă a resurselor.

Piețele sunt influențate de costurile tranzacționale.

Piețele pot fi și virtuale.

Apar distorsiunile pieţei, iar pentru o serie de servicii pieţele chiar lipsesc (eşecurile pieţei) ;

Guvernul trebuie să finanţeze producerea acestor bunuri

Schimbul voluntar şi liber între vânzători şi cumpărători este benefic amândurora.

De reţinut

Din perspectica economiei mediului se constată că pieţele concurenţiale nu produc suficient de multe bunuri şi servicii de utilitate publică.

De reţinut

O activitate este cu atât mai eficientă cu cât produce rezultate cantitative şi calitative sporite cu un consum de timp cât mai redus.


42

3.3. Particularităţile economiei forestiere

Economia forestieră studiază şi explică deciziile ce au legătură cu pădurea (fie că acestea sunt luate la nivelul gospodăriei familiale, fie al întreprinderii, fie al autorităţii publice ce răspunde de silvicultură), studiază modul de alocare a resurselor necesare gospodăririi pădurilor, interacţiunile dintre factorii de decizie (ocolul silvic de exemplu şi firmele de exploatare), explică modul de formare a preţurilor, studiază efectele taxelor şi a altor măsuri fiscale aplicate asupra proprietarilor de păduri şi întreprinderilor forestiere. Iniţial, economia forestieră a fost o micro-economie adaptată specificului producţiei forestiere, dar treptat şi-a lărgit sfera de investigaţie, interferând acum din ce în ce mai mult cu economia mediului.

3.3.1. Bunurile şi serviciile oferite

Pădurile produc o multitudine de bunuri (lemn, fructe de pădure, ciuperci comestibile) şi servicii protective sau recreative (protecţia hidrologică, a solurilor, a biodiversităţii, de interes cinegetic).

Bunurile și serviciile oferite de pădure pot avea o valoare comercială, atunci când acestea pot fi valorificate pe o piață de desfacere (ex. lemn, ciuperci, servicii de recreare, vânătoare etc), pot avea valoare de utilizare (ex. lemn de foc pentru proprietari) sau o valoare de patrimoniu și culturală, dată de simpla existență a pădurii (ex. pădurile seculare sau de interes cultural).

Figura 9: Bunuri și servicii furnizate de pădure

Produsele lemnoase constituie pricipalul produs al pădurii şi sunt reprezentate de biomasa produsă de arbori şi, recoltată după anumite reguli, prin exploatare. Lemnul recoltat este utilizat, după împrejurări, fie ca lemn de foc, fie ca lemn de lucru în aproape toate ramurile economice.

Produsele forestiere nelemnoase (PFNL) se referă la produse de origine biologică, altele decât lemnul, care provin din păduri sau alte terenuri ocupate cu vegetație forestieră sau din arbori din afara pădurilor. În condițiile țări noastre aceste produse se mai numesc, în mod improriu, produse accesorii.

De precizat că valoarea bunurilor și serviciilor variază în raport de tipul ecosistemului forestier și de importanța pe care societatea o acordă bunurilor și serviciilor furnizate de pădure. În țările meditaraneene (Italia, Portugalia, Spania) se observă că valoarea comercială a pădurii este mai mare prin valorificarea produselor forestiere nelemnoase decât prin valorificarea lemnului (figura 10).

Ponderea PFN în veniturile realizate de populaţia rurală este ridicată în ţările sărace şi foarte scăzută în ţările bogate: la venituri mici corespund productivităţi mici ale muncii, iar colectarea fructelor de pădure, activitate foarte puţin productivă din punct de vedere economic, este atractivă.

Resurse forestiere

Produse lemnoase- lemn “pe picior, buşteni, lemn de foc

Produse nelemnoase- ciuperci, fructe de pădure, taninuri, răşină

Servicii ecologice

Protecţia apelor

Protecţia solului

Protejarea sănătăţii

Servicii biosferice

Biodiversitate

Regularizarea climei

Servicii sociale

Ecoturism, recreare, sport, vânătoare, pescuit

Servicii culturale, istoice sau spirituale


43

Figura 10: Ponderea produselor forestiere nelemnoase raportată la valoarea produselor lemnoase

3.3.2. Costul de oportunitate în gestionarea pădurilor

Datorită numeroaselor bunuri și servicii posibil de a fi furnizate de ecosistemele forestiere, alternativele de gestionare a pădurilor sunt grevate de costuri de oportunitate.

Zonarea funcţională a pădurilor poate avea ca efect scăderea rentabilităţii modului de gospodărire a ecosistemelor forestiere, supuse diverselor restricţii în ceea ce priveşte recoltarea lemnului şi/sau a altor produse nelemnoase. Ca urmare costul de oportunitate poate fi determinat identificând bunurile și serviciile oferite prin integrarea pădurii într-o anumită categorie funcțională comparativ cu alta.

Estimarea acestui cost de oportunitate se bazează pe o ipoteză simplă. Dacă se decide acordarea unei funcții de protecție de mare importanță pădurii (de exemplu categoria funcțională 1.2.a), posibilitatea de masă lemnoasă va fi diminuată față de ipoteza că pădurea ar fi avut numai rol de producţie (de exemplu categoria funcțională 2.1.a).

Diferenţa dintre cele două posibilităţi anuale, înmulţită cu preţul mediu al produselor principale, reprezintă costul de oportunitate al zonării funcţionale, adică venitul la care administratorul pădurii renunţă pentru a asigura funcţiile de protecţie.

0% 50% 100% 150% 200%

Bulgaria

Sweden

Lithuania

Austria

Germany

Spain

Italy

Costul de oportunitate în gestionarea pădurilor este dat de modalitatea de zonare funcțională a arboretelor în procesul de amenajare a pădurilor.

Definiţie

În condițiile în care funcțiile protective furnizate de pădure nu au o piață și nu pot fi cuantificate monetar, încadrarea pădurilor în categorii funcționale cu rol ridicat de protecție impun proprietarilor un important cost de oportunitate.


44

3.3.3. Modul de alocare a timpului şi a capitalului în silvicultură

Comparativ cu economia agrară de exemplu, în care ciclul de producţie „îmbracă” şi ciclul economic elementar „bani-marfă-bani”, în economia forestieră un ciclu de producţie acoperă zeci de cicluri economice elementare, ceea ce presupune un grad ridicat de imter-operabilitate şi inter-dependenţă a unităţilor economice ce asigură gestionarea pădurilor – ocoalele silvice.

Tabel 5 Corelaţia dintre timp şi capital în industrie, agricultură şi economie forestieră

Industrie Agricultură Economie forestieră

Tipul de producţie Influenţată de

cerere Influenţată de bonitatea terenului în

raport cu cererea Determinată de condiţiile

staţionale

Utilizarea capitalului Mare Mijlocie – inferioară

Foarte mare (foarte mică)

Produsul = Mijlocul de producţie

Utilizarea muncii Intensiv Mijlociu Extensiv

Ciclul de producţie 1 zi – 1 lună 3 luni – 1 an 80 – 120/300 ani

Perioadă de amortizare

1 – 5 ani 5 – 10 ani 100 – 300 ani

Ciclul capitalului într-un an De mai multe ori O dată Parţial – fragmentar

Utilizarea capitalului este o consecinţă a aplicării principiului continuitaţii pădurilor deoarece:

În procesul de producției silvică, datorită ciclurilor lungi de producție, există o lipsa a unei legături imediate între mărimea cheltuielilor şi nivelul producţiei dacă mâine s-ar investi tot PIB-ul în plantații, cantitatea de lemn pe piață nu ar crește decît după un număr mare de ani, cînd plantațiile respective ar ajunge la vîrsta exploatabilității.

Flexibilitate redusă a producţiei structura producţiei nu poate fi uşor adaptată cerinţelor pieţei – este dificil de a prognoza structura cererii în momentul în care arboretele nou create vor ajunge la vârsta exploatabilității

Procesul de producție forestieră se distinge prin cicluri foarte lungi de producție comparativ cu alte forme de utilizare alternativă a terenurilor

Capitalul în silvicultură este dat de pădure prin arborii care sunt productivi. Ca urmare în procesul de producție silvică arborii au un caracter dual: sunt și factor de producție (prin capacitatea lor de a face fotosinteză și de a acumula masă lemnoasă) sunt și produs final

De reținut

Conform principiului continuităţii pădurea trebuie astfel organizată şi gospodărită încât să asigure an de an pe o durată nelimitată, producţii cel puţin constante sau crescânde de lemn şi alte bunuri, şi să exercite concomitent şi în condiţii optime, funcţiile de formare şi conservarea mediului de viaţă Definiţie


45

3.3.4. Costurile tranzacţionale asociate producţiei forestiere

Cea mai mare parte a proceselor de producţie au:

1. Caracter stochastic (acumulativ), nu determinist determinare estimativă a producţiei.

costuri suplimentare cu determinarea şi monitorizarea producţiei = inventarierea arboretelor, punere în valoare, verificare acte punere în valoare.

2. Fluctuaţii în ceea ce priveşte necesarul de manoperă pentru lucrările silvice, limitează permanetizarea forţei de muncă externalizarea serviciilor (specializare – vezi lucrările de împăduriri sau a celor de îngrijire şi conducere).

3.3.5. Este schimbul voluntar și liber benefic ambelor părţi?

Principial, conceptul de economie forestieră pleacă de la premisa că pădurile nu sunt considerate bunuri în sens strict economic, ceea ce face ca legile economice care guvernează producţia, schimbul şi distribuţia mărfurilor să nu poată fi aplicate pădurilor, decât sub rezerva de a le distruge. Creşterea cererii pentru produsele lemnoase nu poate decât să incite silvicultorii în a efectua tăieri anticipate, în detrimentul producţiei ulterioare, în timp ce o conjunctură cerere - ofertă nefavorabilă, poate priva pădurile de lucrările silvotehnice necesare. O pădure amenajată conform principiului continuităţii, bazată pe o gândire pe termen lung, asigură solidaritatea între generaţii, nu sacrifică prezentul în detrimentul viitorului şi ia în considerare toate avantajele pe care colectivitatea le poate avea de pe urma sa (Drăgoi, 2004). Chiar dacă a fost susţinută de economişti prestigioşi, ideea că gestionarea pădurii este un exemplu limită a raţionării economice, este deseori combătută în special de economiştii anglo-saxoni şi scandinavi.

Afirmând că pădurea este un mod de ocupare a terenului printre multe altele, l`homo oeconomicus susţine teoria că pădurea nu ar trebui tratată separat de celelalte mărfuri, doar datorită particularităţilor bioproductive specifice, toate ramurile productive având la rândul lor particularităţi. Samuelson (1976) demontează argumentele privind pădurea ca obiect economic special, considerând ca nefondate temerile realizării unor defrişări masive a pădurilor urmărind cerinţele pieţei. Conform acestei opinii, lemnul este o marfă oarecare şi exploatarea sa nu trebuie să suscite mai multe emoţii decât cea a petrolului. Regulile pieţei permit în fapt o regularizare a cererii şi ofertei, iar dacă preţul lemnului devine prea ridicat, va exista tendinţa economisirii în utilizare. O ofertă redusă de lemn dată de raritatea produsului ar duce la o creştere a preţului şi deci la o scădere a cererii.

Contrar acestei perspective, în economia mediului pădurea este privită nu numai ca sursă de lemn, dar şi ca sursă de servicii protective de utilitate publică. Asigurarea acestor servicii nu ar fi posibilă fără o amenajare multifuncţională a pădurii lucru echivalent cu recoltarea lemnului continuu, pe o perioadă de timp nedeterminată, în cantităţi ce depind de structura pădurii şi în mai mică măsură de cerere. Ca urmare legile care guvernează cererea și oferta nu funcționează eficient deoarece:

Externalităţile pozitive generate de o silvicultură durabilă, fundamentată ecologic, împiedică adoptarea unui management orientat spre eficienţă economică pe termen scurt şi mediu (Milescu, 2002).

Diminuarea externalităţior negative asociate exploatării pădurilor presupune costuri suplimentare de producţie;

Existenţa unor monopoluri naturale (imposibilitatea asigurării competiției) în producţia de lemn destinat diverselor utilizări și existența unor oligopsonuri în consum (cumpărători puțini) piaţă distorsionată.


46

3.3.6. Sunt intervenţiile guvernamentale necesare?

Prin modul de formulare a politicii forestiere este necesară impunerea unor reguli de gestionare a resurselor forestiere deoarece:

Aşa cum s-a precizat, pieţele concurenţiale produc prea puţine bunuri şi servicii publice (adică bunuri ce pot fi consumate sau utilizate de oricine), deoarece nicio firmă privată nu este interesată în a finanţa astfel de activităţi: motivul este imposibilitatea de a recupera investiţia. Aşadar, economiştii se contrazic: susţin că, pe de o parte, cea mai bună alocare a resurselor se realizează prin mecanismul pieţei libere, iar pe de altă parte tot ei spun că piaţa liberă nu este suficientă pentru a produce servicii de mediu.

Necesitatea armonizării intereselor pur economice cu aspectele sociale şi ecologice: crearea sau menţinere unor locuri de muncă este de multe ori mai importantă decât realizarea unui profit maxim; anumite tehnologii de regenerare sunt gândite nu doar din perspectiva profitului economic, ci şi din aceea a conservării ecosistemului forestier. Un asemenea mod de gândire, articulat în jurul unor cutume tehnologice şi juridice (regimul silvic), contravine oarecum spiritului antreprenorial dar justifică menţinerea pe piaţă a micilor firme de exploatare sau prelucrătoare a lemnului.

Dependenţa mai mare a proceselor economice de sistemul de relaţii sociale ce caracterizează mediul rural: mediu concurenţial redus, lipsa unei infrastructuri adecvate dezvoltării unor activităţi industriale, populaţie demult îmbătrânită, putere de cumpărare redusă, lipsa unor activităţi alternative, generatoare de venit.

3.4. Economia forestieră ca proces decizional

De asemenea economia forestieră mai studiază şi:

a) modul de alocare a resurselor necesare gospodăririi pădurilor

b) interacţiunile dintre factorii de decizie (ocolul silvic de exemplu şi firmele de exploatare)

c) modul de formare a preţurilor produselor lemnoase

d) efectele taxelor şi a altor măsuri fiscale aplicate asupra proprietarilor de păduri şi întreprinderilor forestiere

e) explicarea unor decizii de politică forestieră

Economia forestieră ca suport decizional în amenajarea pădurilor presupune stabilirea obiectivelor socio-economice prin integrarea principilor economiei forestiere. Un sistem modern de amenajare ar necesita:

• Identifică preferințele grupurilor interesare de gestionarea resursei forestiere: industrie, comunități locale, societatea civilă etc

• Estimarea valorii bunurilor și serviciilor în diferite alternative de management (a costurilor de oportunitate)

• Evaluează eficiența diferitelor alternative de management: ciclul de producției, compozitie, numar de fire la ha, etc

Economia forestieră studiază şi explică deciziile ce au legătură cu pădurea ( fie că sunt luate la nivelul producţiei forestiere, fie al prelucrării bunurilor).

Definiţie


47

3.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul III

RECAPITULARE

Doctrina economică neo-liberală

Principiile raţionamentelor economice

Raritate şi alegere

Efiecienţă şi echitate

Costul de oportunitate

Noţiunea de marginalitate

Piaţa ca optim de alocare a resurselor

Particularităţile economiei forestiere

Bunurile şi serviciile oferite

Costul de oportunitate al zonării funcţionale

Modul de alocare a timpului şi a capitalului

Costurile tranzacţionale asociate producţiei forestiere


Aplicație

A. Considerând un număr de unități amenajistice pentru care aveți descrierile parcelare alegeți lucrarea de executat în următoarele trei situații:

• Arboretele sunt încadrate în TI – SUP E • Arboretele sunt încadrate în TII – SUP M • Arboretele sunt încadrate în TVI – SUP A

B. Folosind indicii de recoltare reconandați de normele tehnice 2 și 3 determinați volumele de recoltat în cele trei situații.

C. Calculați următoarele costuri de oportunitate:

- Costul de oportunitate al protecției stricte (SUP E fața de SUP A) - Costul de oportunitate al atribuirii funcție de conservare (SUP M față de SUP A)

1. Identificaţi costurile de oportunitate ale muncii, pământului, capitalului și antreprenoriatului în producerea de masă lemnoasă.

2. Care sunt particularitățile producției forestiere față de producția industrială respectiv față de producția agricolă?

3. Explicați costurile tranzacționale asociate producției forestiere.

4. Daţi exemple din cele trei sectoare ale economiei forestiere (silvicultură, exploatare, industrializare) privind modul în care munca, pământul, capitalul şi antreprenoriatul sunt substituibile


48

MODULUL IV: CEREREA DE BUNURI ŞI SERVICII

4.1.Factorii de influenţă ai cererii Nevoia de consum, adică dorinţa de a beneficia de utilitatea unui bun, reprezintă primul factor care determină apariţia cererii. Deşi între nevoie şi cerere este o legătură directă, nevoia este izvorul cererii, dar ea nu se transformă automat în cerere. Pentru ca nevoia să se transforme în cerere sunt necesare venituri disponibile corespunzătoare. În plus, individul trebuie să fie dispus să plătească preţul solicitat de vânzător. Ca urmare următorii factori sunt determinanți în influențarea cererii:

a) Satisfacţia în consum – utilitatea atribuită;

b) Preferinţele de consum;

c) Veniturile;

d) Preţurile;

e) Efectuarea diferitelor combinaţii între mărfuri;

f) Sporirea/diminuarea de mărfuri cumpărate.

4.1.1. Utilitatea economică

Teoria utilității a apărut în secolul XIX ca doctrină în psihologie, încercând să explice comportamentul consumatorului oamenilor. Societatea trebuie să maximizeze utilitatea totală a indivizilor, utilitatea devenind astfel un criteriu moral.

Utilitatea economice are conotații filosofice: de utilitate și de dorință.

hedonismul este cel mai important țel uma: ia forma maximizării utilităţii individului şi a maximizării profitului, atunci când e vorba de firmă;

Utilitatea mai are o accepţiune, aceea pentru teoria deciziei, situaţie în care utilitatea nu este asociată bunurilor şi/sau serviciilor, ci alternativelor decizionale, adică utilitatea exprimă preferinţele oamenilor pentru consecinţele ce se exclud reciproc.

Utilitatea nu are unitate de măsură, motiv pentru care economiștii o preferă ca explicație a comportamentului consumatorului decât ca intrsument propriu-zis de aanaliză..

a) Abordare cardinală - consumatorul este capabil să măsoare utilitatea fiecărui bun, exprimînd-o într-un număr de unităţi abstracte = utili;

b) Abordare ordinală - consumatorul este capabil să compare două coşuri de bunuri şi să le ordoneze după preferinţe şi posibilităţi.

Utilitatea este capacitatea bunurilor și sau/ serviciilor de a satisface nevoile sau dorințele umane (proprietăți, caracteristici, însușiri reale sau imaginare)-așadar utilitatea este indisolubil legată de cerere. Definiţie


49

4.1.1.1. Utilitatea totală

4.1.1.2. Utilitatea marginală

( ) ( )xx UUU −=∆ +1

iutilmiciberiiutilmiciberi′′=+

′′=+5125451153

iutilU ′′=∆ 01

Legea utilităţii marginale descrescânde

Figura 9 Legea utilității marginale descrescânde

Definiţie

Utilitatea totală este satisfacția resimțită în urma consumului tuturor cantităților disponibile dintr-un anumit bun sau bunuri într-o unitate de timp.

Definiţie

Utilitatea marginală este satisfacţia adiţională resimţită de individ pe baza consumării unei unităţi suplimentare dintr-un bun oarecare.

Când cantitatea dintr-un bun sporește, utilitatea marginală tinde să se diminueze până la 0 care reprezintă punctul de saturație

De reținut

Legea descreşterii utilităţii marginale exprimă scăderea preţului oferit pentru fiecare unitate în plus de produs, deoarece unităţile de produs cumpărate şi consumate anterior au satisfăcut deja parte din nevoia ce a determinat cererea.


50

4.1.1.4. Paradoxul valorii (apă-diamante) Adam Smith a fost primul ce a subliniat diferenţa dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală a două bunuri ce au stârnit totdeauna discuţii în ceea ce priveşte valoarea: apa şi diamantele. Deși apa este cu mult mai importanta pentru om, fiind cu mult mai utila decat diamantul, acesta este, totusi, cu mult mai scump decat apa.

Figura 11 Surplusul consumatorului în cazul apei Figura 12 Surplusul consumatorului în cazul diamantelor

Utilitatea totală a apei o depășește cu mult pe aceea a diamantelor apa este esențială vieții

Utilitatea marginală a apei este extrem de mică în comparație cu cea a diamantelor: un litru de apă în plus sau în minus nu înseamnă nimic față de un diamant în plus sau în minus. Deseori lăsăm robinetul deschis fără a considera că pierdem ceva

Raritatea diamantelor face ca utilitatea lor marginală să fie mare, iar prețul bunurilor este dat de utilitatea marginală și nu de cea totală

4.1.2. Curba alegerii indiferente

Figura 13 Alegerea a două bunuri, X și Y

Reunește toate combinațiile posibile dintre cantitățile consumate din x și y ce asigură aceeași utilitate. (vezi aplicația 1)

De reținut

Curba alegerii indiferente este :

a) întotdeauna descrescătoare: creşterea consumului unui bun = scăderea consumului din celălalt bun;

b) convexă: legea utilităţii maximale descrescânde.

Cantităţile din cele 2 bunuri vor fi alese invers proporţional cu preţurile lor.

x

y

x

y

pp

qq

= , q-cantitate; p-preț.


51

4.1.3.Curba venitului consumatorului

Figura 14 Curba venitului consumatorului

4.1.4. Rata marginală de substituire

Figura 15 Rata marginală de substituire

Unui anumit buget îi corespunde o singură curbă de indiferenţă

Influenţa creşterii venitului asupra curbelor de indiferenţă: odată cu creșterea venitului combinația dintre cele două bunuri se va face la valori mai mari decît anterior (în figura curba venitului se deplasează spre dreapta)

Definiţie

Rata marginală de substituire este dat de raportul dintre: cantitatea la care un consumator renunţă din bunul Y (∆Y) pentru a consuma o unitate în plus din bunul X (∆X). (vezi aplicația 1)

Sticle de bere

Mic

i

Ex: la o creştere cu 3 unităţi a bunului X (Sticle de bere) este necesară scăderea cu 5 unităţi a bunului Y (mici)

Reflectă raportul de preţ dintre bunurile x şi y


52

4.2. Funcţia cererii

a) Cererea individuală - un consumator;

b) Cererea agregată – un grup de consumatori;

c) Cererea de piaţă – suma cantităţilor solicitate dintr-un anume bun.

Figura 16. Funcția cererii

Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii invers proporţionale între cantitatea achiziţionată de oameni dintr-un anumit bun economic şi preţul pe care trebuie să-l plătească. La preţuri mai mari se achiziţionează mai puţin, la preţuri mai mici vor achiziţiona cantităţi mai mari dintr-un anumit bun economic. De regulă, explicaţia care se dă relaţiei inverse dintre cantitatea cerută şi preţ este următoare: când preţul bunului creşte, cumpărătorul caută soluţii pentru economisirea acestuia şi recurge la substituire cu alte bunuri mai ieftine.

Deplasarea în plan a curbei cererii, spre dreapta sau spre stânga este rezultatul schimbării unor factori economici şi extraeconomici denumiţi condiţii ale cererii, cum sunt: modificarea veniturilor băneşti ale consumatorului, modificarea nivelului preţului altor bunuri, modificarea numărului de cumpărători, modificarea gusturilor (preferinţelor) consumatorilor, previziunii privind evoluţia preţurilor şi veniturilor, posibilităţile de substituire a bunurilor, caracteristica nevoii de satisfăcut reclama şi publicitatea etc.

Definiţie

Cererea exprimă relaţia între cantitatea dintr-o marfă, relativ omogenă, dorită de consumator, pe care acesta este dispus să o achiziţioneze într-un interval de timp şi la preţul existent.

Definiţie

Funcția cererii este locul geometric al combinaţiilor dintre cantităţile dintr-un bun şi preţurile corespondente.

Funcţia cererii este totdeauna descendentă,datorită :

a) legii descreşterii utilităţii marginale;

b) existenţei unor substituenţi;

c) existenţei restricţii bugetare.


53

4.3. Elasticitatea cererii

Coeficientul de elasticitate a cererii se determinǎ ca raport între modificarea procentualǎ a cantităţii cerute şi modificarea procentualǎ a unui factor de influenţǎ a cererii. Dintre factorii enumareți anterior care influențează cererea cei mai importanți din perspectiva analizei elasticității sunt modificările prețului și modificările venitului.

4.3.1. Elasticitatea cererii la preţ

Datorită relaţiei inverse dintre preţ şi cantitatea cerută, modificarea procentuală a cantităţii cerute va avea întotdeauna un semn opus modificării procentuale a preţului. De exemplu o modificarea procentuală a preţului de + 10% (reflectînd o creştere) poate arăta o modificarea procentuală a cantităţii cerute de – 20% (reflectând o scădere). Din acest motiv în valoarea coeficientului de elasticitate al cererii în funcţie de preţ se introduce semnul –pentru a obține o valoare pozitivă sau se consideră valoarea obținută în modul.

Tabel 6: Exemplificarea tipurilor de elasticități în raport cu prețurile unui bun la momentul T2 față de momentul T1

Se vorbeşte de o cerere perfect elastică atunci când o creştere mică a preţului conduce la o scădere foarte mare a cantităţii cumpărate, sau invers: o scădere foarte mică a preţului conduce la o creştere mult mai mare a cantităţii cumpărate. Produsele a căror cerere este perfect elastică sunt cele care sunt şi aşa foarte scumpe sau foarte rare: articolele de lux pentru consumatorul individual şi sortimentele valoroase şi rare de lemn pentru economia forestieră, precum lemnul pentru furnire estetice. La această categorie de bunuri, cumpărătorii sunt dispuşi să cumpere întreaga cantitate la un anumit preţ şi nimic la un preţ ceva mai mare.

Definiţie

Elasticitatea cererii exprimǎ măsura în care cantitatea cerută se modifică în funcţie de modificarea unuia dintre factorii săi de influenţǎ

Definiţie

Elasticitatea cererii la preț este dată de raportul între schimbarea procentuală a cantităţii cumpărate şi schimbarea procentuală a preţului de cumpărare. (vezi aplicaţia 2, 3)

PP

QQ ∆÷

∆−=ε

121

112

1/)12(1/)12(

PPP

QQQ

PPPQQQ

−×

−=

−−

=ε

un coeficient de elasticitate a cererii în funcţie de preţ egal cu 2, arată că modificarea cantităţii cerute este de două ori mai mare decât modificarea preţului


54

Care sunt produsele a căror cerere este inelastică? Cele ce satisfac nevoile primare, adică cele situate la baza piramidei lui Maslow: produsele ce constituie alimentaţia de bază, în general: o creştere cu un procent a preţului nu conduce la o scădere cu un procent a cantităţii cumpărate, după cum nici o scădere a preţului nu determină un consum mai mare. Aceste bunuri satisfac necesităţi primare.

4.3.3. Elasticitatea încrucișată a cererii la preț

(%)ΔQ (B) – modificarea procentuală a cantităţii cerute din bunul B

(%) ΔP (A) – modificarea procentuală a preţului bunului A

Elasticitatea încrucişată a cererii este strâns legată de conceptele de bunuri substituibile şi bunuri complementare. Astfel, în cazul bunurilor substituibile, elasticitatea încrucişată a cererii este pozitivă, iar în cazul bunurilor complementare elasticitatea încrucişată a cererii este negativă.

Perfect elastică (e>1)- cantitatea cerută creşte într-o măsură mai mare de o unitate la scaderea preţului cu o unitate – produse de semilux

Perfect inelastică (e<1)- cantitatea cerută creşte într-o măsură mai mică de o unitate la scaderea preţului cu o unitate – necesităţi primare

Perfect elastică (e=0)-preţul rămâne constant, cantitatea creşte – produse de lux, foarte scumpe și rare

Perfect inelastică (e=∞)- cu toate că preţul scade cantitatea nu creşte – produse de bază

Definiţie

Elasticitatea încrucişată a cererii exprimă raportul modificării procentuale a cantităţii cerute dintr-un bun, ca urmare a modificării procentuale a preţului pentru un alt bun, celelalte condiţii rămânând neschimbate

)(%)(%

APBQe

∆∆

=


55

Tipuri de bunuri definite în funcție de mărimea elasticității încrucișate:

1. Bunurile substituibile – sunt bunurile care pot fi consumate sau folosite în locul celuilalt (de majoritatea consumatorilor/producătorilor).

2. Bunurile complementare- sunt bunurile care tind să fie consumate sau folosite împreună în cantități egale sau proporții egale.

3. Bunurile independente- sunt acele bunuri la care elasticitatea cererii este egală cu 0.

De exemplu, tîmplăria de aluminu şi tîmplăria de lemnu sunt bunuri substituibile. Creşterea preţului

tîmplăriei de lemn determină o creştere a cantităţii cerute din tîmplăria de aluminiu. De asemenea,

centralele termice pe lemn şi lemnul de foc sunt bunuri complementare. O creştere a preţului lemnului de

foc determină o scădere a cantităţii cerute de centrale termice. Deoarece preţul lemnului de foc şi

cantitatea cerută de centrale termice se modifică în sensuri diferite, elasticitatea încrucişată a cererii este

negativă.

Tabel 7: Tipologia bunurilor în raport cu elasticitatea încrucișată

Tipuri de bunuri Elasticitatea încrucişată Cum se manifestă şi exemple de bunuri

Bunuri perfect substituibile Elasticitate infinită

Scade puţin preţul lui A scade foarte mult cantitatea cerută din B

Creşte puţin preţului lui A creştere foarte mult cantitatea cerută din B

Preţul locuinţelor proprietate personală vs. suprafaţa închiriată

Substituibile Pozitivă, dar nu infinită

Scade preţul lui A, scade +/-proporţional cantitatea cerută B

Creşte preţul produsului A, creşte şi cantitatea cerută din B

Transportul feroviar vs. transportul auto, energia termică vs. ferestrele termopan, casete vs. compact discuri

Independente Zero Cantitatea vândută din A nu este afectată de modificarea preţului lui B (ulei alimentar vs. benzină)

Complementare Negativă şi subunitară Scade preţul lui A, creşte cantitatea cerută din B Creşte preţul lui A, scade cantitatea cerută din B.

autoturisme şi benzină, preţul energiei electrice şi instalaţiile electrice de încălzit

Figura 17 Bunurile substituibile și complementare: influența modificării prețului produsului A asupra cererii produsului B


56

4.3.4. Elasticitatea cererii la venit

Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit se calculează raportând modificarea procentuală a cantităţii cerute la modificarea procentuală a venitului

Elasticitatea cererii faţă de venit este strâns legată de conceptele de bunuri normale şi bunuri inferioare.

Figura 18 Bunuri normale și bunuri inferioare

În cazul unui bun normal, o creştere a venitului determină o creştere a cererii pentru bunul respectiv. Deoarece venitul şi cererea se schimbă în acelaţi sens, în cazul unui bun normal, elasticitatea cererii faţă de venit are o valoare pozitivă. În general, cererea nu depinde liniar de venit şi se poate stabili o distincţie între două tipuri de bunuri normale: bunuri prioritare, a căror cerere creşte mai încet decât sporesc veniturile, ele fiind bunuri de strictă necesitate (bunuri alimentare, îmbrăcămintea, locuinţa) și bunuri de lux, la care cerere se manifestă cu intensitate ce sporeşte pe măsură ce cresc veniturilor (echipamente electronice, bijuterii, vinuri de calitate superioară).

În cazul unui bun inferior, o creştere a venitului determină o scădere a cererii pentru bunul respectiv: de pildă, anumite alimente (cartofii sau, în Asia, orezul), motoretele. Lemnul de foc este considerat un bun inferior, pe când lemnul de lucru este deja un bun normal Deoarece venitul şi cererea se modifică în sensuri diferite, în cazul unui bun inferior, elasticitatea cererii faţă de venit are o valoare negativă.

Cel ce a definit prima dată bunurile inferioare a fost economistul german Ernst Engel. Potrivit legii ce-i poartă numele, cu cât venitul unei familii este mai mic, cu atât ponderea cheltuielilor cu alimentele creşte. Un tip particular de astfel de bunuri sunt cele identificate de Robert Giften (statistician englez din secolul XIX), ce a descoperit că ţăranii irlandezi cumpărau mai mulţi cartofi atunci când preţul acestora creştea. Explicaţia este simplă: atunci când preţul cartofilor creştea, cota din venit rămasă pentru celelalte bunuri era mult prea mică fiind, în cele din urmă, destinată cumpărării aceluiaşi aliment de bază.

Elasticitate pozitivă:

Bunuri normale- cererea crește odată cu venitul.

Elasticitate negativă:

Bunuri inferioare- cererea scade pe măsură ce crește venitul.

Elasticitate nulă:

creștere a venitului nu determină o creștere a cantităților cumpărate.

VV

QQ ∆÷

∆−=ε

Definiţie

Elasticitatea cererii faţă de venit exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun determinată de modificarea venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând neschimbate


57

4.3.5. Elasticitatea cererii la venit pentru două bunuri

Atunci când creşte venitul, oamenii pot cumpăra mai mult din orice. Acesta este motivul pentru care, din punct de vedere metodologic, la determinarea elasticităţii cererii pentru un bun (notat cu X) trebuie să se ţină seama şi de cererea pentru un alt produs, Y, sau de cererea pentru restul produselor, cu excepţia produsului X.

Figura 19 Cerere inelastică la venit

Figura 20 Cerere de elasticitate unitară la venit

Figura 21 Cerere elastică la venit

Două bunuri X și Y;

O creștere a venitului cu un procent duce la o creștere a cantității cumulate cumpărate din X, respectiv Y, în același procent.

Două bunuri X, Y

La o creştere cu un procent a venitului, creşte tot cu un procent cantitatea consumată din bunul X (Y rămâne constant).

Două bunuri X, Y;

O creştere cu un procent a venitului conduce la o creştere cu mai multe procente a cantităţilor cumpărate din bunul X

pe seama venitului suplimentar

pe seama diminuării cantităţii cumpărate din Y (economisirea)


58

4.4. Indicatori sintetici de caracterizare a cererii de lemn pe picior

4.4.1. Gradul de concentrare al cererii

Gradul de concentrare a concurenţilor este unul din cei mai importanţi indicatori de analiză a mediului concurenţial. Acesta influenţează procesul concurenţial în sensul că dacă există o concentrare ridicată piaţa va fi dominată de un număr restrâns de firme, după cum dacă gradul de concentrare este redus, înseamnă că nu există lideri sau grup de concurenţi care să direcţioneze cererea.

Din perspectiva furnizorului, gradul de concentrare al cererii pe piaţa primară a lemnului poate rezulta în două extreme nefavorabile, lemnul să fie cumpărat de prea mulţi agenţi economici sau de prea puţini. În primul caz, costurile tranzacţionale legate de urmărirea implementării contractelor cresc, riscul de reziliere al partizilor este mai mare, monitorizarea execuţiei lucrărilor de exploatare devine mai dificilă, ca şi controlul provenienţei materialului lemnos. În cazul unei concentrări a cererii la nivelul unui număr redus de agenţi, se creează premizele unei situaţii de oligopson, care se exprimă prin ineficienţa economică a vânzărilor, întrucât preţul de adjudecare nu reprezintă valoarea dată de o piaţa concurenţială ci o valoare apropiată de preţul de pornire.

4.4.1.1. Analiza concentrării prin metoda graficelor Pareto Analiza Pareto este o tehnică statistică bazată pe principiul 20/80, folosită în analizele de marketing pentru identificarea clienţilor reduşi ca număr (20%), care, conform principiului, realizează participarea majoră în cifra de afaceri (80%). Tehnica presupune realizarea unor grafice Pareto, în care pe axa orizontală se ierarhizează clienţii conform participării lor la realizarea unui indicator (participare la licitaţii, volumul achiziţionat etc.), iar pe axa verticală se identifică frecvenţele cumulate ale fiecărei categorii.

Figura 22: Graficul de analiză Pareto pentru volumul de lemn pe picior achiziţionat între 05.2008 – 05.2010

Examinarea graficului Pareto arată existenţa unui grad de concentrare mediu al agenţilor economici la nivelul vânzărilor de masă lemnoasă pe picior în intervalul analizat. Astfel, din cele 428 firme care au achiziţionat masă lemnoasă, 41% din firme asigură 80% din vânzări. Cele mai importante 20% din firme (prin volumul de lemn achiziţionat) contribuie la 60% din vânzările totale. Din perspectiva managementului vânzărilor, este de aşteptat ca primele 40% din firme să direcţioneze tendinţele cererii.


59

4.4.1.2. Cota de piață a celei mai mari firme (Q1) și cota primelor 20% din firme (Q20%) Modalităţile matematice de calcul ale gradului de concentrare a cererii la nivel zonal, presupun utilizarea unor indicatori specifici, din care cei mai simpli se bazează pe calculul cotelor de piaţă. Se pot calcula, la nivelul fiecărei unităţi silvice: cota de piaţă a celei mai mari firme (Q1) şi cota de piaţă a primelor 20% din firme (Q20%). Distribuţia zonală a acestor indicatori la nivelul DS Suceava (figura 23), arată că la nivelul unităţilor silvice există firme care au o cotă de piaţă însemnată în vânzările ocolului, cota primei firme luând în general valori între 10 şi 20%.

Figura 23 Repartiția pe unități silvice a indicilor de concentrație Q1 și Q20% (5.2008-5.2010)

4.4.1.3. Indicele Herfindahl – Hirmann (HHI) Prezentat ca o variantă de calcul a Energiei Informaţionale Onicescu, indicele Herfindahl - Hirshman (HHI) este cel mai popular index de caracterizare a concentrării cererii combinând atât cota de piaţă a fiecărei firmei cât şi inegalitatea dintre cotele firmelor. Metoda de calcul este bazată pe însumarea pătratelor cotelor de piaţă a fiecărei firmei. Ridicarea la pătrat acordă o mai mare pondere firmelor mari.

Indexul HHI poate lua valori între 1 şi 1/N, unde N reprezintă numărul de firme de pe piaţă. Indicele este cu atât mai mic cu cât numărul firmelor scade şi creşte după cum inegalitatea dintre firme este mai mare. Dacă toate firmele au cote egale, piaţa este considerată perfect competitivă. Un indice mic prezintă situaţia unei pieţe competitive, în care nu se manifestă tendinţe dominante din partea unei firme. Un indice mare este un indicator al tendinţelor monopsonice.

Indicatorul HHI este utilizat în dreptul concurenţial atunci când se decide poziţia pe piaţă a unei companii, folosind următoarele criterii de interpretare a semnificaţiei indicelui:

un indice HHI sub 0,01 indică o competitivitate ridicată (grad scăzut de concentrare);

un indice HHI sub 0,1 indică o piaţă neconcentrată;

un indice HHI între 0,1 şi 0,18 indică un grad moderat de concentrare;

un indice HHI mai mare de 0,18 indică un grad ridicat de concentrare a cererii

La nivelul Direcţiei Silvice Suceava, calculând indicele HHI pe baza cotelor de piaţă a celor 428 de firme (1/N = 0,002) care au achiziţionat partizi pe picior, în intervalul mai 2008 – mai 2010, se obţine o valoare de 0,006, ceea ce indică o competitivitate ridicată la acest nivel de analiză.


60

Indicele de concentrare HHI are o semnificaţie mai mare prin determinarea la nivelul unităţilor silvice, având capacitatea de a arăta gradul de concentrare zonal şi eventualele tendinţe oligopsonice (figura 24).

Figura 24: Valori ale indicelui Herfindahl-Hirchman la nivelul unităţilor silvice

Aspectul important în interpretarea indicelui HHI este dat de diferenţa dintre valoarea sa şi inversul numărului de firme existente în zonă (1/N). Astfel, se observă că în Ocolul Silvic Pătrăuţi şi Adâncata valoarea ridicată a indicelui HHI este o consecinţă a numărului scăzut de firme, şi nu a tendinţelor de concentrare ale cererii, în realitate firmele care acţionează în aceste ocoale împărţind cote aproximativ egale. Valoarea ridicată a acestei diferenţe, înregistrată de exemplu la ocoalele silvice Falcău şi Dolhasca este însă un indicator clar al unui grad ridicat de concentrare al cererii existentă în aceste zone. Diferenţele înregistrate la nivelul unităţii silvice arată că există premizele unor comportamente oligopsonice în majoritatea zonelor analizate.

4.4.2. Cererea potențială

Pentru licitațiile de masă lemnoasă pe picior se pot folosi doi indicatori de estimare:

1. în funcție de volumul atestatelor de exploatare;

2. în funcție de concurența la nivel de partidă.

Cererea potențială la nivel national poate fi calculată însumând volumele din atestatele de exploatare. Folosind datele la nivel național din perioada 2012-2014 s-a putut determina o cerere potențială de 45 mil m3 distribuită la un număr de 5240 firme de exploatare. Prin această analiză, putem spune că cererea potențială a concurenților pe piață, este foarte mare comparativ cu oferta legală care se situează între 17 și 20 de milione m³.

Pe primul loc, Suceava, se prezintă cu o cerere potențială de 5208 mii m³. Urmat de județele Neamț cu o cerere de 3444 mii m³, Harghita cu 2870 mii m³, Maramureș și Bistrița-Năsăud ce împreună se ridică la o cerere de 5332 mii m³.

Definiţie

Cererea potențială exprimă cantitatea maximă de lemn susceptibil a se achiziționa într-o anumită zonă în raport de comportamentul firmelor de pe piața primară a lemnului


61

Avem și județe în care există o cerere potențială foarte scăzută, de asemenea, Teleorman, este județul ce se prezintă cu doar 50 mii m³, urmat de Ilfov cu o valoare de 68 mii m³, Galați, Constanța și Giurgiu ce totalizează valoarea de 424 mii m³.

Referitor la numărul de firme tot județul Suceava a ocupat primul loc și în această analiză, cu o valoare de 565, cu 157 mai mult decât în Harghita ce se află pe locul al doilea și cu 245 de firme mai mult decât în județul Maramureș ce este clasat pe locul al treilea. Următoarele locuri în top sunt ocupate de județele Neamț și Argeș. La polul opus, se află județul Teleorman, cu un numar de 7 firme, urmat de Ilfov, Galați, Brăila și Constanța ce totalizează un număr de 53 de firme.

La nivelul Direcţiei Silvice Suceava, cererea potenţială anuală pentru lemnul pe picior rezultată din însumarea volumelor din atestatele de exploatare, pentru firmele care au achiziţionat cel puţin o partidă în intervalul mai 2008 – mai 2010, este de 4.646.000 m3/an. Evident că această valoare supraestimează cererea reală în condițiile în care marea majoritate a firmelor de exploatare obțin atestate de exploatare pe valori mai mari decît intenționează să exploateze în realitate. Cu toate acestea faptul că cererea maxim potenţială este de 4 ori mai ridicată decât oferta, indică o presiune concurenţială ridicată pe zona luată în acest exemplu. Metoda de calcul a cererii potenţiale bazată pe cumularea volumelor atestate se dovedeşte o metodă expeditivă uşor de aplicat cu un real potenţial în caracterizarea realităţilor de piaţă la nivel zonal. Cu toate acestea metoda nu permite diferenţierea cererii potenţiale pe specii şi sortimente.

4.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul IV

RECAPITULARE

Cererea de bunuri și servicii

Definiţie

Utilitatea economică: Utilitatea totală, Utilitatea marginală, Legea utilității marginale descrescînde


62

Curba alegerii indiferente: Curba venitului consumatorului, Rata marginală de substituire

Legea cererii

Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii la preț: cerere inelastică, cerere elastică

Elasticitatea încrucişată a cererii la preţ: bunuri substituibile, bunuri complementare

Elasticitatea cererii la venit: bunuri normale, bunuri inferioare

Elasticitatea cererii la venit pentru două bunuri:

Indicatori de caracterizare a cererii de lemn pe picor

Gradul de concentrare al cererii: Paretto, Cota de piață a celei mai mari firme (Q1) și cota primelor 20% din firme (Q20%), Indicele Herfindahl – Hirmann (HHI)

Cererea potențială la nivel național


1. Explicaţi elasticitatea cererii la preț a următoarelor produse forestiere în funcţie de poziţia lor în consumul de bază:

a. Lemn de foc;

b. Lemn de lucru;

c. Mobilier uşor;

d. Mobilă stil-lemn masiv;

e. Ciuperci, fructe de pădure.

2. Daţi exemple de bunuri şi servicii produse de pădure care pot fi:

a. complementare

b. substituibile

c. perfect substituibile

3. Care sunt criteriile prin care lemnul de foc este considerat un bun inferior raportat la elasticitatea cererii la venit? În contextul actual mai este valabilă această încadrare?

4. Care ar fi valorile indicatorilor de concentrare a cererii în cazul în care masa lemnoasă ar fi achiziționată preponderant de un singur cumpărător?


63

APLICAŢII

Aplicaţia 1.

La un venit de 100 Ron puteți achiziționa:

– 20 mici și 8 beri sau

– 15 mici și 11 beri

a) Reprezentați grafic curba de indiferență a consumatorului;

b) Calculați și reprezentați grafic rata marginală de substituire;

c) Cum se modifică rata marginală de substituire dacă venitul crește la 150 Ron (reprezentați grafic).

Aplicaţia 2.

Ţinând cont că în ultimul an preţul benzinei a crescut de la 4 Ron la 6 Ron în schimb ce cererea de benzină a scăzut de la 70 la 60 litrii/lună,

a) calculaţi elasticitatea preţului benzinei la cerere;

b) reprezentați grafic modul de calcul și explicaţi rezultatul obţinut.

Aplicaţia 3.

Ţinând cont că în ultimul an preţul cherestelei de fag a scăzut de la 450 Ron la 400 Ron în schimb ce cererea a crescut cu 20%,

a) calculaţi elasticitatea preţului cherestelei de fag la cerere;

b) reprezentați grafic modul de calcul și explicaţi rezultatul obţinut.

Aplicaţia 4.

Fie următoarele trei funcţii individuale ale cererii pentru un bun de folosinţă privată:

P1=200 – 0,5Q1,

P2=250 – Q2,

P3=100 – 0,4 Q3.

a) Reprezentaţi grafic cele trei funcţii;

b) Determinaţi elasticitatea cererii în trei puncte (alegerea este a dumneavoastră), pentru fiecare din cele trei funcţii ale cererii; determinaţi, pentru fiecare funcţie, punctul în care elasticitatea este unitară.


64

MODULUL V: OFERTA DE BUNURI ŞI SERVICII

5.1. Teoria producţiei

Teoria producţiei este fundamentată pe bază următoarelor procese de eficienţă economică:

1. Utilizarea unor “inputuri”, intrări sau factori de producție: Munca, capitalul, materiile prime, energia, produse semifinite, etc

2. Utilizarea unor tehnici pentru realizarea unor produse;

3. Efortul companiilor sau indivizilor de a-şi maximiza profitul:

a) căutarea celor mai eficiente mijloace de a face asta;

b) alocarea cât mai eficientă a factorilor de producţie .

5.2. Eficienţa economică a producţiei

În domeniul forestier există numeroase exemple în care criteriul de eficiență economică este discutat în fundamentarea unor decizii în cele trei sectoare ale economiei forestiere:

• Silvicultură: prin compararea eficienței economice a utilizării regenerării naturală comparativ cu regenerarea artificială, de aplicare a diferitelor regimuri silvotehnice, a diferitelor tratamente silviculturale sau eficiența economică a executării lucrărilor de îngrijire și conducere.

• Întreprinderile forestiere de exploatare prin calculul eficienței dată de combinarea de forţă de muncă – tehnologii de exploatare care rezultă în cel mai mic cost de exploatare.

• Întreprinderii forestiere de prelucrare a lemnului : creşterea productivităţii munci: cumpărarea de echipament nou, integrarea pe verticală a producției, diversificarea produselor finite, eficiența certificării producției etc

Cu cât satisfacerea nevoilor se poate face utilizând mai puţine resurse, cu atât eficienţa economică a producţiei este mai mare.

Definiţie

Eficienţa economică este o noţiune complexă, prin care se înţelege obţinerea unor rezultate economico-sociale maxime şi de utilitate, prin cheltuirea raţională şi economică a unor resurse materiale, tehnice, de muncă, financiare, pe baza metodelor ştiinţifice de organizare şi de conducere a activităţilor umane în toate domeniile

De reţinut

Eficacitatea economica poate fi determinata matematic prin raportul dintre veniturile si cheltuielile stabilite pentru o perioada de timp delimitata

Producţia este procesul de transformare a unour inputuri (resurse) în bunuri sau servicii

Definiţie


65

Eficienţa depinde de:

a) Productivitatea muncii;

b) Randamentul utilizării materiilor prime şi a energiei;

c) Costuri (manopera, de producţie, fixe şi variabile).

Resursele se pot combina fiind substituibile între ele în anumite limite (exempl. producerea mobilier din lemn masiv la comanda vs. producerea unui produs standard din plăci aglomerate)

Costul de oportunitate măsoară costul REAL pe care societatea îl suportă prin utilizarea unei resurse într-un anumit fel: de exemplu păstrarea folosinței forestiere a pădurilor tropicale are un cost de oportunitate de 80% față de folosirea terenului ca plantații de trestie de zahăr.

5.3. Factori de producţie

5.3.1. Resursele naturale (Pământul)

Resursele naturale reprezintă o categorie de factori de producţie, dintre care cel mai important este pământul, folosit pentru producţia vegetală sau forestieră. Economia clasică face referire la pământ mai degrabă ca termen generic, pentru ecosistemele cultivate – ce pot fi nu doar terestre, ci şi acvatice. Resursele naturale sunt la rândul lor regenerabile şi neregenerabile (figura 25).

5.3.1.1. Renta terenurilor

Regenerabile Neregenerabile

Culturile agricole, pădurile cultivate, bancurile de peşti

Petrol, cărbune, gaze naturale, strat de ozon

Orice populaţie biologică suficient de mare încât procesele reproductive să nu fie afectate sau expuse riscurilor datorate consangvinizării

Se pretează aplicării conceptului de gestionare durabilă

Exploatarea resurselor neregenerabile, Harold Hotelling a adus o contribuţie importantă la fundamentarea economică a dinamicii exploatării (epuizării) acestora.(rentă Hotelling)

Figura 25 Resurse regenerabile şi resurse neregenerabile

Definiţie

Renta este surplusul de valoare adăugată prin deţinerea unui factor de producţie cu ofertă fixă sau limitată (David Ricardo).

Costul de oportunitatea al factorilor de producţie reprezintă valoarea profitului sacrificat de nefolosirea optimă a factorilor de producţie


66

Renta are un caracter perpetuu, dar în funcţie de periodicitatea cu care apare se vorbeşte de rentă anuală sau de rentă periodică.

Trebuie precizată totuşi diferenţa dintre a fi rentabil şi a produce rentă. De exemplu, dacă o fabrică de cherestea vinde cheresteaua la un preţ mai mare decât costul de producţie, obţinând astfel un profit, curând şi alţi producători intră pe piaţa cherestelelor iar preţul scade; surplusul realizat de fabrica respectivă nu este totuşi rentă, deoarece este creat pe baza unui factor de producţie – materia primă – a cărui ofertă nu este fixă sau limitată.

Atunci când activitatea productivă depinde de un factor de producţie fix (de exemplu o locaţie bună sau un drept exclusiv cum ar fi un proces de producţie patentat), iar alţi producători nu pot intra pe piaţă pentru a determina scăderea preţului, pe bună dreptate se vorbeşte de rentă economică.

Oferta de pământ este în general fixă şi nu există un cost de producţie a acestuia, dar cu alte inputuri suplimentare, pământul poate fi făcut să producă outputuri mult mai mari ca valoare decât costul total al inputurilor.

Figura 26 Tipologia rentei funciare

Conform tipologiei rentei funciare (figura 26), cea mai mare rentă o dă folosirea în scop comercial a terenurilor urmată de folosința acestora în scop rezidențial. Dacă ne bazăm doar pe criteriul eficienței economice folosința forestieră a terenurilor produce cea mai scăzută rentă în raport cu apropierea față de mediul urban unde folosințele alternative produc outputuri mai ridicate. Acest aspect explică și rolul pe care îl are la nivel global procesul de urbanizare în dispariția pădurilor.

Definiţie

Renta funciară este dată de diferenţa dintre valoarea outputurilor şi valoarea inputurilor date de folosirea unor terenuri productive.

Renta funciară poate fi:

a) Renta diferențiată = provine din diferența de fertilitate – vezi diferențierea claselor de producție a arboretelor

b) Renta de poziție – poziția terenului față de anumite centre de aprovizionare;

c) Renta de monopol = terenuri cu însușiri speciale, produc numai anumite bunuri.

Renta presupune compararea productivităţii unei resurse în utilizarea curentă cu situaţia unor utilizări alternative, de exemplu 1 ha de pământ poate să producă o anumită rentă în folosința agricolă față de folosința forestieră. Folosinţă forestieră necesită alte inputuri - unităţi de muncă, capital și timp pentru producerea de lemn comparativ cu folosința forestieră. De asemenea otputurile sunt diferite ca valoare și repartiție în timp.


67

5.3.2. Munca

În concepţia economică munca este:

a) Un factor de producţie primar, originar

b) Un factor de producţie dinamizator: pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie;

c) O expresie a capitalului uman (Adam Smith);

d) O muncă fizică şi intelectuală.

5.3.2.1. Productivitatea muncii Indiferent de sistemul politic la care ne-am raporta (capitalism sau socialism), productivitatea muncii este de departe cel mai important indicator economic.

Creşterea productivităţii muncii este condiţionată în primul rând de diviziunea muncii, înţeleasă ca proces continuu, prin care oamenii se specializează în efectuarea anumitor operaţii. Din punct de vedere istoric, prima mare diviziune a muncii a avut loc în comuna primitivă, când activitatea de creştere a animalelor s-a separat de aceea de cultivare a pământului. Diviziunea muncii este indisolubil legată de organizarea producţie, iar cel ce a pus bazele organizării ştiinţifice a producţiei – ceea ce se numeşte acum management – a fost Frederick Winslow Taylor, care a publicat, în 1911, Principiile Managementului Ştiinţific.

De aceea, orice proces de producţie este caracterizat de aşa-numita curbă a învăţării, potrivit căreia la începutul implementării unui proces de producţie costurile de producţie sunt mari, scad apoi repede pe măsură ce productivitatea muncii creşte datorită organizării producţiei. Experienţa, adică productivitatea, nu se dobândeşte decât într-un singur mod: prin învăţare. La început este nevoie de mai mult timp pentru a produce primul lot de puieţi, pentru a planta primul puiet, pentru a marca primul pentru a-l arbore sau pentru a-l doborî şi fasona exploata.

Definiţie

Munca este activitate conştientă, specific umană, îndreptată spre atingerea unui anumit scop, prin care omul îşi defineşte de fapt interesul.

Definiţie

Productivitatea muncii este definită prin valoarea adăugată într-o unitate de timp.

Definiţie

Productivitatea fizică, exprimată prin numărul de bunuri produse într-o unitate de timp (oră, zi, săptămână, lună, an).

Din perspectiva dezvoltării durabile şi protecţiei mediului, productivitatea muncii nu se mai bucură de acelaşi interes, ca obiectiv şi totodată mijloc al creşterii economice.


68

Productivitatea totală a muncii

De-a lungul funcţiei de producţie pot fi separate trei sectoare (figura 27):

1. până în punctul B, sector în care creşterea producţiei este proporţională cu creşterea consumului de manoperă;

2. între punctul B şi punctul C, zonă în care creşterea producţiei este mai lentă decât creşterea consumului de manoperă;

3. dincolo de punctual C, în care creşterea consumului de manoperă nu mai ajută la nimic.

Figura 27 Productivitatea totală a muncii

Productivitatea marginală a muncii

Productivitatea medie a muncii

Figura 28 Productivitatea marginală şi medie a muncii

Definiţie

Productivitatea marginală este dat de raportul dintre creşterea nivelului producţiei şi creşterea cantităţii de manoperă cu o unitate (figura 22).

Definiţie

Productivitatea medie a muncii este dat de raportul dintre nivelul producţiei şi manopera necesară atingerii acestuia (figura 22).


69

5.3.2.2. Productivitatea muncii ca indicator al eficienţei economice

Productivitatea muncii, ca indicator al eficienţei economice, este dat de raportul dintre producţie şi manopera necesară oferă informaţii privind eficienţa alocării resursei (figura 29).

a) I (OB) : creşterea PMEM creşte producţia totală

b) II (BC) : descreşterea PMAM deşi producţia totală continuă să crească

c) III (>C): scade atât producţia totală cât şi cei doi indicatori ai productivităţii

Este posibil să obţinem aceeaşi producţie (volum exploatat) crescând forţa de muncă sau implementând tehnologii performante de exploatare:

a) Dacă manopera este mai ieftină faţă de tehnologii, cantitatea eficientă de muncă corespunde punctului C, unde PMAM este egal cu 0;

b) Manopera mai scumpă faţă de tehnologii – punctul B, unde PMEM este maximă.

5.3.3. Capitalul

Rolul fundamental al capitalului este acela de a face munca umană din ce în ce mai productivă. De aceea capitalul nu este un factor primar, ci un rezultat al proceselor economice anterioare:

1. Capital economic (financiar);

2. Capital natural (pădurea);

3. Capital tehnologic:

a) capital fix;

b) capital circulant.

Figura 29 Productivitatea totală, marginală şi medie a muncii

Definiţie

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii ce satisfac nevoile oamenilor.

Definiţie

Capitalul economic reprezintă echivalentul aporturilor aduse la capital de asociaţi şi acţionari sau întreprinzători individuali.


70

Producţia de pastă papetară necesită consumuri mari de capital natural, exprimat prin biomasă şi resurse energetice, în cele mai multe cazuri combustibilii convenţionali. Când e vorba de păduri virgine şi cvasi-virgine, deci de păduri ce reprezintă un capital natural inestimabil, soluţia optimă nu este transformarea acestora în păduri cultivate, ci trecerea lor în categoria parcurilor şi rezervaţiilor.

După modul în care diferitele componente ale capitalului real participă la producţie, se consumă şi se înlocuiesc, acesta se întâlneşte în practica curentă sub una din formele:

1. Capital fix;

2. Capital circulant.

Bunurile se consumă treptat şi sunt înlocuite după mai mulţi ani

Consumarea treptată a capitaluluifix este denumită uzură, care poate fi:

1. fizică = deprecierea treptată a caracteristicilor funcţionale,

depinde de durata de viaţă, de gradul de încărcare şi de condiţiile de exploatare.

2. morală = decalaj din ce în ce mai mare între performanţele tehnice (productivitate, consumuri specifice, siguranţă în exploatare, versabilitate, design).

apare datorită progresului tehnic.

În această categorie intră materiile prime, materialele, energia, apa tehnologică. Acestea sunt înlocuite la fiecare ciclu de producţie şi, prin impactul pe care îl au asupra calităţii mediului produc externalităţi.

5.3.4. Antreprenoriatul

Definiţie

Capitalul natural este o noţiune economică de capital a bunurilor şi serviciilor legate de mediul natural.

Definiţie

Capitalul tehnologic este ansamblul mijloacelor, bunurilor folosite pentru a produce bunuri.

Definiţie

Capitalul fix este dat de bunurile ce participă la mai multe cicluri de producţie.

Definiţie

Capitalul circulant este format din bunuri ce-şi transferă valoarea integral într-un ciclu de producţie.

Definiţie

Antreprenoriatul este efortul uman al celor ce îşi asumă riscul combinării celorlalţi factori de producţie în procese coerente al căror ultim obiectiv este generarea de bunuri şi servicii.


71

O caracteristică esenţială antreprenoriatului este RISCUL: estimarea gradului de risc pe care îl presupune o viitoare investiţie sau afacere este o măsură obligatorie şi este componentă a planului de afaceri sau a studiilor de prefezabilitate şi fezabilitate necesare demarării unei investiţii.

Antreprenoriatul este direct legat şi de capacitatea de inovare: produse noi, procese tehnologice noi sau organizatorică.

5.3.5. Combinarea factorilor de producţie

Legităţile economice ce guvernează producţia sunt oarecum similare celor ce caracterizează consumul, deoarece decurg din aceleaşi restricţii şi libertăţi: resursele sunt limitate iar cel ce produce are libertatea de a alege ceea ce urmează să producă.

Resursele pot fi combinate în diverse proporţii (manoperă, energie, materii prime, tehnologii, echipamente).

Q = f (M, Rn, K, A)

Resursele sunt substituibile între ele, dar între anumite limite, condiţionate tehnologic.

Q = f (x1, x2, x3, x4 …).

Tehnologia de care dispune o anumită firmă condiţionează, următoarele elemente:

a) randamentul utilizării materiilor prime;

b) randamentul utilizării energiei;

c) costul manoperei;

d) mărimea stocurilor de materii prime necesare asigurării unui flux deproducţie optim;

e) costurile de producţie (în special costurile variabile).

Izocuantele sunt convexe deoarece factorii de producţie sunt substituibili, dar nu perfect substituibili: de exemplu, energia electrică nu poate substitui complet manopera. Cu cât firma foloseşte mai mult din factorul A şi mai puţin din factorul B, cu atât devine mai dificil să substituie factorul A cu factorul B; adică unităţi în plus din A vor compensa cantităţi tot mai mici din B.

Antreprenoriatul este factorul de producţie ce organizează de fapt ceilalţi trei factori de producţie.

Definiţie

Isocuanta este o curbă care reflectă combinaţiile posibile între doi factori de producţie pentru menţinerea constantă a producţiei.


72

Figura 30 Isocuante pentru capital şi muncă

Coordonatele punctului în care o dreaptă de izocost este tangentă la o izocuantă reprezintă cantităţile optime din cei doi factori de producţie. În cazul prezentat în figura 27, pentru a produce x1 unităţi de produs, combinaţia optimă este a1 şi b1, pentru x2 unităţi a2 şi b2 ş.a.m.d., drepte punctate având panta egală cu pb/pa, adică raportul dintre costul factorului B şi costul factorului A.

Figura 31 Curbele de isocost pentru diverse nivele ale producţiei

RMS = Raportul dintre productivităţile marginale fizice a celor doi factori (PMACapital/PMAmunca)

Cei doi factori de producţie pot fi combinaţi în diferite proporţii, pentru a obţine o anumită cantitate de produs.

Cantitatea de muncă

Capi

tal

Definiţie

Isocostul este dat de combinaţia factorilor de producţie care implică aceleaşi costuri

Avem doi factori de producţie; valoarea acestora (cantităţi x preţuri)=costul de producţie (T)

Qmaximă ce poate fi obţinută prin combinarea celor doi factori =înălţimea punctului A (valori maxime de capital şi manoperă)

Dacă se foloseşte doar factorul A, Qcumpărată = T/pa

Dacă se foloseşte numai factorul B, Qcumpărată= T/pb.

Combinaţiile posibile dintre A şi B al căror cost total este T, sunt reprezentate printr-o dreaptă de izocost, a cărei pantă este dată de relaţia:

a

b

b

a

pp

pTpT

=//


73

5.3.6. Combinarea factorilor de producţie în raport cu diferitele obiective silviculturale

Coordonatele dezvoltării actuale a societăţii impun o diversificare rapidă a formelor de silvicultură.

Tabel 8 Utilizarea factorilor de producţie în raport cu obiectivele silviculturale

Silvicultura Teren forestier Forţa de muncă Capital financiar Antreprenoriat

Extensivă a tăierilor rase Extensiv Ridicat Mediu Mediu

Artificială bazată pe cultura răşinoaselor Extensiv Ridicat Ridicat Ridicat

Lignicultura Extensiv Ridicat Ridicat Ridicat

Silvicultura protectivă Intensiv Redus Mediu Mediu

Apropiată de natură Intensiv Mediu Mediu Mediu

Lemnului de mare calitate Intensiv Mediu Redus Redus

În zonele bogate în păduri naturale, cu o ridicată capacitate de regenerare naturală (Siberia, Finlanda,) a luat naştere silvicultura extensivă a tăierilor rase. În regiunile sărace în păduri de răşinoase care au cunoscut defrişări masive în favoarea dezvoltării agriculturii (Marea Britanie, Belgia, Olanda, etc.) s-a dezvoltat o silvicultură artificială, bazată pe cultura răşinoaselor. În pădurile ţărilor europene cu un mare potenţial forestier, cu cerinţe ridicate privind funcţiile eco-protective şi social-recreative se practică silvicultura apropiată de natură (silvicultura ecologică), al cărei caracter diferă de la intensiv la extensiv, în raport cu condiţiile staţionale. Zonele aride din jurul Mării Mediterane, sărace în păduri, al căror rol principal este asigurarea apei potabile şi diminuarea eroziunii solului se remarcă prin practicarea unei silviculturi naturale extensive. Pe terenuri aluviale, fertile, unde nu se pune problema funcţiilor de protecţie, în contextul abandonării culturilor agricole pe motive de rentabilitate, se poate practica o silvicultură intensivă industrială (lignicultură).


74

5.4. Costul de producţie

5.4.1. Tipologia costurilor

În economie se folosesc doi termeni uşor confundabili: costuri şi cheltuieli. Cheltuielile făcute cu un factor de producţie reprezintă valoarea totală a factorului respectiv, pe când costul este valoarea raportată la unitatea de produs

Un exemplu elocvent este cel de cost de oportunitate = valoarea lucrurilor la care trebuie să se renunţe pentru a obţine altceva.

În funcţie de modul în care resursele sunt folosite în producţie, cheltuielile pot fi (figura 28):

Figura 32 Cheltuieli şi costuri

Definiţie

Costul este o de obicei o evaluare monetară a eforturilor, materialelor economice, resurselor, timpului şi utilităţii consumate, riscurilor suportate şi renunţării la oportunitaţi în producţie şi livrare a unui bun sau serviciu

De reţinut

Costul = preţul real al bunului (Adam Smith)

Definiţie

Cheltuielile făcute cu un factor de producţie reprezintă valoarea totală a factorului respectiv.

Cheltuieli fixe

Mărimea lor nu depinde de cantitatea de produs

Cheltuieli variabile

Sunt cu atât mai mari cu cât creşte volumul producţiei

Ex: chiriile plătite pentru spaţiile de depozitare a produselor sau materiilor prime, costul convorbirilor telefonice, salariile personalului TESA (tehnic, economic, servicii auxiliare)

Ex: valoarea materiilor prime, valoarea energiei folosită direct de echipamentele productive, salariile muncitorilor direct productivi.


75

Un alt criteriu de diferenţiere a costurilor este modul de calcul:

1. Costurile medii reprezintă raportul dintre cheltuieli şi mărimea producţiei;

a) Costul fix mediu =costul fix/cantitate;

b) Costul variabil mediu=costul variabil/cantitate;

c) Costul total mediu=costul fix + costul variabil.

2. Costurile marginale reprezintă raportul între diferenţa a două costuri totale consecutive şi diferenţa celor două cantităţi consecutive, corespunzătoare respectivelor costuri totale.

Tabel 9: Exemplu ipotetic de calcul a cheltuielilor și a costurilor în producerea de cherestea

5.4.2. Relevanţa economică a costurilor medii

Cele patru funcţii prezentate (figura 28) reprezintă costul fix mediu, costul variabil mediu, costul total mediu şi costul marginal. Relevanţa lor economică este sugerată chiar de formele pe care le au funcţiile respective: costul fix mediu scade continuu – e drept, cu rate din ce în ce mai mici, dar scade continuu – ceea ce nu înseamnă nicidecum o creştere continuă a producţie.

Costul variabil mediu are deja forma literei U, cu o oarecare semnificatie în productie, dar nu ne putem baza numai pe costurile variabile, de aceea din perspectiva logicii procesului de productie avem nevoie si de costuri fixe. Cel mai sugestiv este costul marginal, deoarece atinge nivelul optim al producţiei.

De reţinut

Costurile (figura 32):

a) Reflectă conţinutul consumului de factori la unitatea de produs ;

b) Aduc la acelaşi numitor toate consumurile de factori;

c) Se regăsesc în preţul de vânzare al bunului/serviciului:

permit comparaţii între rezultatele economice;

pentru două firme diferite.


76

5.4.3. Costurile pe termen scurt

Costurile pe termen scurt depinde de decizia analizei productivităţii marginale şi a costurilor factorilor de producţie:

• într-un timp foarte scurt – o zi de exemplu – nu se poate renunţa la nici un factor de producţie;

• pe măsură ce timpul creşte tot mai mulţi factori de producţie pot fi modificaţi;

• cu cât forţa de muncă este mai specializată doar pe anumite operaţii, deci este mai puţin flexibilă, cu atât devine mai dificilă reducerea unor costuri sau flexibilizarea producţiei.

Cu cât manopera este mai scumpă – deci salariul minim pe economie este mai mare – cu atât firmele sunt obligate să se orienteze spre folosirea capitalului non-uman: tehnologii şi echipamente. (China vs. Germania; tehnologiile de exploatare a lemnului).

5.4.4. Costurile pe termen lung

Pe termen lung, chiar şi costurile fixe devin variabile: prin construirea unor noi spaţii de producţie, prin cumpărarea unor noi echipamente (ratele de leasing).

Curba costurilor totale pe termen lung (figura 34)-linia punctată, are forma unei funcţii de gradul doi, deoarece creşte odată cu producţia și are tendinţa să reducă costurile fixe.

Nivelul optim al producţiei pe termen lung (Qoptim) corespunde nivelului minim al costului mediu total pe termen lung

Figura 33 Costul total mediu şi costul marginal pe termen lung

Costurile pe termen scurt sunt grevate în primul rând de costurile fixe, şi în mai mică măsură de cele variabile


77

5.5. Nivelul optim al producţiei

5.5.1. Din punct de vedere al profitului marginal

La cantităţi mai mici decât Q’ sau mai mari decât Q” producţia nu este rentabilă, deoarece costul marginal este mai mare decât venitul marginal (egal cu preţul P). Cantitatea optimă este Q*, deoarece în acest punct diferenţa dintre preţul de vânzare P şi costul producţiei unei unităţi este maxim.

Menţinere nivelului producţiei în acest punct este dificilă, deoarece la nivelul oricărei firme, nu există practic o modalitate de a controla complet costurile – de fapt, cu cât firma este mai mare, are mai mulţi angajaţi, cu atât scade şi controlul ce poate fi exercitat asupra cheltuielilor salariale, a cheltuielilor cu energia, cu aprovizionarea cu materii prime, etc. Practic, dacă firma produce în intervalul optim Q’Q”, realizează oricum profit: cu cât nivelul producţiei este mai apropiat de Q”, cu atât profitul este mai mare.

5.5.2. Nivelul optim al producţiei după venituri şi costuri totale

Q Q’ Q”

Lei/ unitate de

produs

Preţ

Q*

Cma Zona „A” în care producţia este

nerentabilă datorită producţiei prea mici

Zona „B” în care producţia este nerentabilă datorită producţiei prea

mari

Profitul economic

Cme

Figura 34 Cantitatea optimă de produs atunci când firma nu poate infleunţa preţul de echilibru

Se pune problema determinării nivelului optim al producţiei, nivel la care profitul firmei să fie maxim.

Venitul marginal este o dreaptă paralelă cu abscisa.

Preţul de echilibru al pieţei;

firmă ce operează într-un mediu perfect concurenţial nu poate influenţa în nici un fel preţul de echilibru.

Curba costului marginal o intersectează pe aceea a costului mediu în punctul de minim al celei de-a doua.

Nivelul optim al producţiei totale după venituri şi costuri totale nu ţine de preţul de echilibru.

Venitul este reprezentat printr-o linie concavă, iar costul producţiei printr-o funcţie de gradul trei.

Nivelul optim al producţiei corespunde celei mai mari diferenţe dintre venituri şi costuri, adică realizarea celui mai mare profit.

0)(')(' ** =⇒= pmqgqf , f(q) şi g(q) sunt funcţiile venitului

Q

Ven

ituri

şi c

ostu

ri to

tale

Venit total

Cost total

q*

Profit maxim

Figura 35 Nivelul optim al producţiei după profitul mediu maxim


78

În exploatările forestiere, cantitatea optimă ce merită a fi recoltată de o firmă depinde în ultimă instanţă nu doar de resursele de care aceasta dispune (capital şi manoperă) ci şi de ritmul în care cresc veniturile totale şi costurile totale, pe parcursul anului. Or, aceste ritmuri depind de ordinea în care sunt exploatate partizile, ordine care, la rândul ei, depinde mediul concurenţial în care firma respectivă operează şi de tratamentele ce urmează a fi aplicate. Firmele de exploatare, nefiind capabile să realizeze această planificare, este foarte posibil să recolteze mai puţin decât cota alocată, sau, din contră, să fie capabilă să exploateze mai mult, peste cota alocată. De aceea, din punct de vedere al relaţiei vânzător-cumpărător, contractele pe termen lung sunt mai avantajoase pentru ambele părţi, deoarece permit o planificare minimală pe termen scurt atât a veniturilor cât şi a cheltuielilor. Dar contracte pe termen lung înseamnă alte distorsiunii ale pieţei.

5.5.3. Nivelul optim al producţiei după elasticitatea cererii

Creşterea elasticităţii prin publicitate

Economia publicităţii urmăreşte tocmai raportul dintre venitul marginal datorat impactului publicităţii, şi costul marginal al publicităţii, a nu se confunda cu costul marginal al producţiei.

venituri totale din vânzări

Cantitate

Cerere elastică

Cerere inelastică

Elasticitate unitară

Figura 36 Nivelul optim al producţiei după elasticitatea cererii

Procesul prin care o firmă ajunge la un nivel optim al producţiei porneşte de la alegerea produsului ce urmează a fi adus pe piaţă. E o alegere aparent dificilă pentru un antreprenor: cu ce să vină pe piaţă? De aceea poate fi o:

nevoie primară minoră pentru mulţi;

nevoie superioară pentru puţini.

Elasticitate a cererii

este greu să mai găseşti o nevoie căreia economia reală nu i-a răspuns încă;

cerere elastică: veniturile cresc prin creşterea producţiei;

cerere inelastică: veniturile scad – menţinerea pe piaţă prin scăderea preţului;

nivel optim – elasticitatea unitară.

Cantitate

Preţ

Q1 Q2

Cererea fără publicitate Cererea cu

publicitate

Figura 37 Efectul publicităţii asupra cererii

Influenţa publcitităţii asupra elasticităţii cererii este prezentată în figura 38, iar efectul este simplu, la acelaşi preţ se vinde mai mult în urma unei campanii publicitare.

În egală măsură publicitatea creşte şi costurile de producţie.

Obiectivul marketingului:

optimizarea raportului dintre creşterea veniturilor ca urmare a publicităţii şi creşterea costurilor datorate publicităţii


79

5.6. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul V

RECAPITULARE

Teoria productivităţii

Producţia

Eficienţa economică a producţiei

Factori de producţie

Pământul: renta funciară

Munca: productivitatea muncii

Capitalul: fix și ciruclant

Antreprenoriatul

Combinarea factorilor de producţie

Costul

Cheltuieli şi costuri

Costuri pe termen scurt și costuri pe termen lung

Nivelul optim al producţiei

Din punct de vedere al profitului marginal

Nivelul optim al producţiei după venituri şi costuri totale

Nivelul optim al producţiei după elasticitatea cererii


1. Identificaţi costurile de oportunitate ale muncii şi ale pământului în producerea de masă lemnoasă.

2. Daţi exemple din cele trei sectoare ale economiei forestiere privind modul în care munca, pământul, capitalul şi antreprenoriatul sunt substituibile.

3. Există o similitudine intre indicatorii de productivitate a unui arboret (totală, creştere medie, creştere curentă) şi indicatorii productivităţii muncii. Exprimaţi această similitudine grafic şi explicaţi.

4. Exemplificați diferența dintre costurile fixe și cele variabile care apar pentru o firmă de exploatare forestieră


80

APLICAŢII

Aplicație 1: Identificati matricea SWOT pentru următoarele tipuri de silvicultură, subliniind componentele economice, sociale și ecologice:

– silvicultura extensivă a tăierilor rase

– silvicultură artificială, bazată pe cultura răşinoaselor

– silvicultură intensivă industrială (lignicultură)

– silviculturi naturale extensive protectiv (Marea Mediterană)

– silvicultura apropiată de natură (silvicultura ecologică)

– silvicultura lemnului de mare calitate

Componentele analizei SWOT

• Strenghts - Punctele tari (avantajele): Au un impact pozitiv asupra activității, se desfăşoară în prezent și sunt sub puterea de control a companiei

• Weakness – Punctele slabe (dezavantajele): Elementele cu impact negativ asupra activității dar care pot fi controlate de antreprenor

• Opportunities – Oportunitățile: factori pozitivi sau favorabili de care firma ar trebui să profite

• Threats – Ameninţările: Factori externi negativi şi necontrolabili

Aplicaţia 2

Folosirea îngrășămintelor pe un hectar de pădure poate duce la creșterea producției conform tabelului următor

Ingrasamant (kg/ha) Crestere m3/an/ha

0 3

50 7.5

100 12

150 15

200 16

250 18

300 18


81

Cheltuielile fixe cu aplicarea îngrășământului sunt de 250 Ron/ha iar cele variabile sunt de 5 Ron/kg. Valoarea lemnului (care se presupune că se valorifică în anul aplicării îngrășămintelor) este de 100 Ron.

Calculaţi şi reprezentaţi pe un grafic simplu venitul și costul total, respectiv venitul şi costul marginal. Care este nivelul optim al cantităţii de îngrăşământ în funcţie de cele 2 metode de calcul?

Aplicaţia 3

Producția de cherestea este grevată de următoarele costuri

Costuri fixe – 200 Ron/zi

Costul buștenilor – 250 Ron/m3

Costul fortei de munca – 15Ron/m3 debitat

Alte costuri variabile conform tabelului (energie electrica):

Busteni debitati (m3)

5 10 15 20 25 30 35

Costuri variabile (Ron)

40 80 110 130 180 260 380

Randamentul de transformare din bustean în cherestea este de 60%

Valoarea de comercializare a cherestelei este 500 Ron/m3

Calculati si reprezentati pe un grafic simplu venitul și costul total respectiv venitul si costul marginal. Care este nivelul optim al producției zilnice de cele 2 metode de calcul?


82

MODULUL VI: PIAŢA ŞI FORMAREA PREŢULUI

6.1. Conceputul de piaţă

Dintre trăsăturile economiei de schimb contemporane, piaţa are istoria cea mai îndelungată. Ea a apărut cu multe secole în urmă, o dată cu apariţia economiei de schimb, ca un fragil canal de comunicare între producţie şi consum, între producătorii specializaţi autonomi şi consumatorii independenţi. Ea a evoluat de-a lungul timpului devenind o realitate din ce în ce mai complexă.

Piaţa se creează instantaneu ori de câte ori oamenii schimbă bunuri şi servicii pentru bani sau pentru alte bunuri şi servicii şi se simt liberi să facă un astfel de schimb, având clarificate drepturile de proprietate asupra bunurilor/serviciilor respective

Piaţa reprezintă una din modalităţile în care societatea ia decizii, stabileşte sistemele de valori, alocă resursele, menţine consistenţa reţelei de interacţiuni sociale şi determină, în cele din urmă, relaţiile interumane

Piaţa oferă consumatorilor o varietate de opţiuni în satisfacerea nevoilor; piaţa creează uneori false nevoi, prin publicitate sau, aşa cum se va arăta în ultimul capitol, prin semnale economice distorsionate. Tot piaţa promovează şi răsplăteşte inovaţia, aşa cum nici un alt mecanism economic nu o poate face. Piaţa reuneşte investitorii cu antreprenorii, piaţa determină firmele să producă mai eficient, tot piaţa îi face pe cei ce muncesc să fie mai eficienţi, pentru a nu-şi pierde slujbele sau pentru a-şi putea plăti în continuare impozitele, fapt ce conferă o relativă inerţie şi stabilitate întregului sistem economic.

6.1.1. Definiţii observaţionale

Piaţa ca loc de întâlnire între cererea consumatorilor și oferta producătorilor: din cele mai vechi timpuri, zilele de târg erau bine stabilite tocmai pentru a face posibilă întâlnirea potenţialilor cumpărători cu potenţialii vânzători. Oricine ştia că a cumpăra altfel sau a vinde altfel şi altundeva era riscant, deoarece lipsea aceea informaţie care se formează aproape instantaneu pe o piaţă: preţul de echilibru. Actualmente locul de întîlnire poate fi:

Zonă geografică: piața agro-alimentară, piața auto Cumpărătura, bazarul Suceava

Piaţa virtuală: întâlnire indirectă prin simboluri: ordine scrise, telefon, fax, internet, prospecte, caiete de sarcini – vezi http://lemn.fordaq.com/ pentru piața virtuală a lemnului

Figura 38: Interfața portalului de comercializare produse lemnoase

Definiţie

Piaţa este locul în care se întâlneşte cererea cu oferta, iar resursele sunt alocate în cel mai efficient mod posibil; aşadar piaţa generează aşa-numita eficienţă alocativă.

http://lemn.fordaq.com/


83

6.1.2. Definiţii funcţionale (teoria neo-clasică)

Piaţa ca mecanism de alocare eficientă a resurselor:

a) prin funcţionarea nestingherită a pieţei se consideră că resursele sunt alocate eficient (“mână invizibilă”);

b) determină firmele să producă mai eficient;

c) piaţa îi face pe cei ce muncesc să fie mai eficienţi;

d) piaţa promovează şi răsplăteşte inovaţia;

e) piaţa creează uneori false nevoi – prin publicitate – NO LOGO (N. Klein)

6.1.3. Definiţii structurale (teoria neo-instituţională)

Piaţa ca un set de instituţii sociale (norme, legi):

a) mecanismele şi structurile care dau naştere fenomenelor de piaţă;

b) în care un mare număr de bunuri de un anumit tip se schimbă cu regularitate;

c) fiind facilitate şi structurate de acele mecanisme instituționale:

Contracte de vânzare cumpărare şi schimburile dreptului de proprietate;

Norme, tradiţii, cutume.

6.2. Piaţa concurenţială

Piaţa concurenţială este caracterizată prin patru atribute fundamentale:

1. Omogenitatea produsului:

a) Cererea este relativ constantă pentru produse;

b) Caracteristică „volatilă” deoarece şi utilizatorii bunurilor îşi schimbă preferinţele şi producătorii fac mici modificări (ambalare, prezentare,calitate)

c) Rolul marketingului fiind tocmai acela de a semnala momentul când ceva trebuie schimbat.

Important

Piața lemnului pe picior este de exemplu reglementată de un regulament de vânzare a masei lemnoase.

Definiţie

Piaţa concurenţială este o piață pe care vin mai mulți vânzători pentru a satisface cererea mai multor cumpărători.


84

2. Atomizarea producătorilor şi consumatorilor: nici un producător sau consummator nu este suficient de puternic încât să influenţeze preţul de echilibru.

3. Lipsa oricăror restricţii artificial de acces: condiție obligatorie pentru autoreglarea pieţei. Prin restricţii - preţul va fi influenţat nu de cantitatea de produs existentă la vânzare, ci de politica grupului de producători admişi sau rămaşi pe piaţă. În economia forestieră, datorită faptului că mare parte din procesele de producţie au loc în mediul rural, de multe ori este greu de prevenit apariţia unui oligopson sau monopol natural care, aşa cum se va arăta în continuare, distorsionează piaţa.

4. Mobilitatea. Orice nou producător poate pătrunde pe, sau să se poate retrage nestingherit de pe piaţă. Mobilitatea este o condiţie obligatorie din punct de vedere al antreprenoriatului, întrucât fără mobilitate nu ar exista posibilitatea diversificării activităţilor productive şi a serviciilor. Pentru a-şi asigura mobilitatea, firmele îşi stabilesc de la început o paletă diversificată. de activităţi: comerciale, productive, de prestare de servicii. Datorită acestei diversificări, este uneori greu de anticipat comportamentul unei firme pe o anumită piaţă, deoarece profitul realizat într-un tip de activitate poate fi alocat pentru pătrunderea pe alte pieţe.

Pentru a avea o piaţă perfect concurenţială mai trebuie îndeplinită o condiţie: simetria informaţiei să cunoască complet şi instantaneu mediul economic. Toţi cei implicaţi în funcţionarea pieţei, atât cumpărătorii cât şi producătorii, trebuie să aibă acces liber la date privind preţurile la care se vând bunurile şi serviciile. Aceasta presupune costuri foarte mici, teoretic neglijabile, ale tranzacţiilor. Atunci când costul tranzacţiilor include şi cheltuielile făcute pentru o mai bună informare, apar iar distorsiuni, ce vor fi prezentate într-unul din subcapitolele următoare. Comerţul electronic este singurul mijloc ce face posibilă satisfacerea acestei condiţii.

Piaţa cu concurenţă perfectă este mai degrabă un concept teoretic, deoarece în practică este imposibil să fie reunite concomitent condiţiile enumerate. În economia modernă concurenţa perfectă reprezintă un model de referinţă; tipul de piaţă care caracterizează realitatea economică fiind cel cu concurenţă imperfectă, în care atât producătorii cât şi consumatorii pot exercita în mod individual presiuni asupra preţului.

Concurenţa este o rivalitate, adică o confruntare, dar şi o cooperare între agenţii economici, în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de vânzare, de achiziţie a bunurilor de consum, de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare, financiare. Este o întrecere pentru a obţine avantaje, sau măcar pentru a diminua probabilitate producerii riscurilor asumate. În această competiţie fiecare acţionează din interes şi în mod normal ies învingători cei mai buni

Pentru a avea o piață concurențailă drepturile de proprietatetrebuie să fie bine-definite

a) clarificate din punct de vedere juridic, printr-un act legal, recunoscut de instanţă (titlul de proprietate)

b) exclusive: orice beneficiu produs trebuie să fie primit de deţinătorul resursei respective

c) transferabile: dreptul de proprietate să poată fi transferat de la un deţinător la altul pe baza unui schimb voluntar

d) garantate prin lege

Premiza existenţei pieței concurenţiale este libertatea formării preţului


85

Cu alte cuvinte, deși din punct de vedere legal proprietarii particulari sunt deținători cu drepturi depline a suprafețelor de păduri pe care le au în proprietate, din punct de vedere economic, dreptul de a consuma bunul respectiv, de ai schimba proprietățile și de al înstrăina prin vindere pe piață poate fi resticționat.

În cazul gestionării pădurii multe drepturi economice sunt restricționate ceea ce crează distorsiuni ale pieței.

6.3. Prețul și formarea acestuia

În economia de piaţă preţurile sunt principalul element de reglare economică, constituind informaţia esenţială a agenţilor economici. Funcţionarea normală şi eficientă a mecanismelor economiei de piaţă este condiţionată de extinderea utilizării pârghiilor valorilor, în special a preţurilor. Practic, nu există proces economico-social care să nu fie influenţat de nivelul preţurilor.

6.3.1. Echilibrul cerere-ofertă

În economia neo-clasică, piaţa unui anumit produs este reprezentată prin curbele cererii şi a ofertei în raport de preţ şi de cantitate. Cererea şi oferta sunt reprezentate de relaţiile care se stabilesc între cantitatea de produs care se cumpără şi se vinde pe piaţă la un anumit preţ. Se impune această precizare deoarece adeseori termenii sunt folosiţi în mod greşit pentru a desemna cantitatea de produs pe care doresc să o cumpere sau să o vândă agenţii economici. Cererea şi oferta sunt relaţii mai mult sau mai puţin funcţionale, care se stabilesc pe piaţă între cantitatea de produs şi preţul acestuia şi se reprezintă în mod grafic prin curbe. Intersecţia dintre cele două curbe corespunde preţului pe piaţă pentru produsul luat în studiu (figura 39).

Cererea este reprezentată printr-o curbă descrescătoare, adică pe măsură ce preţul creşte, cantitatea care se cumpără pe piaţă scade. Asta deoarece nu toţi consumatorii sunt dispuşi să plătească la fel de mult pentru acelaşi bun, dar, ca regulă generală, fiecare consumator este dispus să plătească mai mult pentru cantităţi mici şi mai puţin pentru cantităţi mari – legea descreşterii utilităţii marginale. Cu cât un bun este cumpărat de mai mulţi oameni – deci satisface o nevoie situată mai aproape de baza piramidei lui Maslow şi are mai puţini substituenţi, cu atât elasticitatea cererii agregate scade.

Oferta este reprezentată printr-o curbă crescătoare, ceea ce înseamnă că pe măsură ce preţul creşte, cantitatea pe care doresc să o vândă agenţii economici creşte şi ea.

Definiţie

Abordarea legală a dreptului de proprietate este o garantare a dreptului constituțional la proprietate asupra pădurii

Definiţie

Abordarea economică este abilitatea proprietarului de a consuma bunurile și serviciile oferite de pădure în mod direct sau prin intermediul schimbului pe piață

Definiţie

Preţul este cantitatea de bani pe care cumpărătorul o plătește în schimbul unei unități din bunul economic respectiv.

Disponibilitatea consumatorului de a plăti;

Disponibilitatea producătorului de a accepta.


86

Aceste curbe nu sunt rigide. Ele evoluează în funcţie de diverşi factori, cum ar fi piaţa internaţională sau condiţiile de producţie.

Figura 39: Echilibru cerere-ofertă

De exemplu în cazul unei pieţe libere a lemnului, apariţia pe piaţă a unei mari cantităţi de lemn ca urmare a unor doborâturi masive, va transforma curba O1 în curba O2. De asemenea, punerea în aplicare a unor dispozitive moderne de exploatare sau prelucrare, care ar duce la o creştere a vitezei de procesare poate deplasa curba cererii din C1 în C2. Va rezulta un nou echilibru, pentru o cantitate q2, corespunzătoare unui preţ p2. Trebuie de remarcat că dacă atât cererea cât şi oferta cresc cantitatea vândută va fi sigur superioară (q2 > q1) în schimb ce preţul p2 poate fi, după caz, superior sau inferior faţă de p1. Odată cu vânzarea lemnului din doborâturi, oferta va reveni către situaţia iniţială, considerată normală (O1), în schimb ce cererea poate rămâne la o cotă ridicată (C2), tocmai datorită adoptării unor tehnici de prelucrare şi a unor relaţii de comercializare eficiente pentru o asemenea cantitate. În acest caz unei cantităţi necesare q3, îi va corespunde un preţ p3, superior celui din condiţiile iniţiale.

Figura 40 Cererea şi oferta

Cerea şi oferta încearcă continuu să se echilibreze fără însă a reuşi vreodată:

eficienţei informaţionale reduse;

evoluţia continue a tehnologiilor şi a comerţului.

În funcţie de preţul pieţei p4 sau p5

cantităţile schimbate vor fi fie cele cerute (q4) fie cele oferite (q5).


87

6.3.2. Rolul preţului de echilibru

Pe o piață concurențială prețul de echilibru are rolul de:

1. Transmiterea de informație privind valoarea de piață a bunului respectiv;

2. Stimul pentru producători (rentabilitate) și pentru consumatori (economisire, utilizare eficientă a resurselor);

3. Prețul de echilibru asigură distribuția optimă a resurselor între producători și consumatori.

6.3.2.1. Surplus social Curba cererii oferă un răspuns la întrebarea “cât de mult este dispus un consumator să plătească pentru dobândirea unei unităţi suplimentare dintr-un anumit bun”? Pe această bază se poate determina economia – surplusul - pe care o realizează un consumator plătind un preţ mai mic (prețul de echilibru) pentru cantitatea achiziţionată.

6.3.2.2. Excedent și deficit

Qoptim 0

P’

P A

P1

P2

Qc

B C

B’ C’

Q’c Qp Q’p Cantitate

Preţ Surplusul consumatorului

Surplusul producatorului

Figura 41 Surplusul social al consumatorului şi producătorului la nivel de cerere şi ofertă

Surplusul social este format din:

1. surplusul cumpărătorilor (suprafaţa triunghiului curbiliniu P’PA)

disponibilitatea de a plăti în plus față de prețul pieței.

cât ar pierde cumpărătorii dacă preţul ar fi mai mare decît cel de echlibru.

2. surplusul producătorilor (suprafaţa triunghiului curbiliniu OPA).

disponibilitatea de a accepta sub prețul pieței.

Surplusul social este maxim atunci când se produce exact atât cât trebuie (optim alocativ)

Deficit: cererea este mai mare decât oferta

Excedent: oferta este mai mare decât cererea

Qoptim 0

P’

P A

P1

P2

Qc

B C

B’ C’

Q’c Qp Q’p Cantitate

Preţ

Figura 42 Preţul de echilibru, cererea şi oferta

1. Excedent: P2 > P

producătorii vor veni pe piaţă cu cantitatea Qp ;

cumpărătorii vor putea cumpăra doar cantitatea Q’p ;

(Qp – Q’p) reprezintă excedentul de marfă.

2. Deficit: P1 < P

producătorii vor veni pe piaţă doar cu cantitatea Q’c ;

cumpărătorii vor cere cantitatea Qc .


88

Dacă statul impune un preţ P2 mai mare decât cel optim, atunci producătorii vor veni pe piaţă cu cantitatea Q’p, în timp ce cumpărătorii vor putea cumpăra doar cantitatea Q’c; diferenţa dintre cele două cantităţi (Q’p - Qp) reprezintă excedentul de marfă. În celălalt caz posibil, mult mai frecvent întâlnit, statul fixează un preţ sub cel echilibru, adică P1; acum producătorii vor veni pe piaţă doar cu cantitatea Qp, în timp ce cumpărătorii vor cere cantitatea Qc. Diferenţa Q’c-Qc reprezintă deficitul de marfă, indus de impunerea unui preţ ce este inferior celui de echilibru.

6.3.3. Fundamentele economice ale formării preţului

Formarea preţului are un sens mult mai profund atîta timp cît marea majoritate a piețelor nu sunt perfect concurențiale.

Figura 43 Fundamentele economice ale formării preţului

Grupa factorilor interni de formare a preţului se referă la acele procese care sunt specifice mecanismului pieţei concurenţiale. Unii dintre factorii interni ai formării preţului acţionează dinspre cererea consumatorului cum sunt:

- utilitatea atribuită de către cumpărător;

- capacitatea de plată a populaţiei consumatoare;

- nevoile consumatorilor şi structurile cererii, formate pe baza unor comportamente sociale, culturale.

Alţi factori interni ai formării preţului îşi exercită influenţa dinspre oferta producătorilor:

- nivelul costurilor unitare;

- abilitatea întreprinzătorului şi capacitatea sa de a obţine profit cât mai mare;

- structurile ofertei şi posibilitatea producătorilor de a se raporta la nevoile consumatorilor;

- preţul bunurilor pe alte pieţe;

- perspectiva substituirii lor în producţie şi în consum.


89

Există factori interni ai formării preţului, care acţionează pe ansamblul pieţei: jocul liber, presiunea celor două forţe ale pieţei, factorii monetari, cererea şi oferta de bani, ca element constitutiv al pieţei, în general.

Factorii externi ai formării preţului sunt factori exogeni pieţei, dar subordonaţi acesteia:

- intervenţia indirectă guvernamentală atât în planul ofertei, cât şi al cererii, în sensul suplimentării sau reducerii lor, pentru ca mecanismul lor să funcţioneze nominal (cazul economiei forestiere);

- măsuri specifice adoptate de către stat pentru menţinerea unor echilibre social economice (pe piaţa muncii, protecţia unor producători agricoli), măsuri care s-au reflectat în nivelul şi dinamica preţului;

- comportamentul unor mari organizaţii economice cu tentă monopolistă.

6.3.4. Preţul de echilbru pe piaţa primară a lemului

Particularităţile ofertei de masă lemnoasă. Posibilitate: Datorită specificului bioproducţiei forestiere (Milescu et Alexe, 1982; Costea, 1989), caracterizat, în principal, de lipsa legăturilor cauză-efect între volumul cheltuielilor şi volumul producţiei, ca şi ciclului foarte lung de producţie, precum şi datorită faptului că dimensionarea posibilităţii nu se face în raport cu rezultatele economice oferta de lemn este inelastică.

Cu alte cuvinte flexibilitatea ofertei pe piaţa primară a lemnului este limitată de modul în care se reglementează producţia de lemn, bazat în principal pe principiul continuităţii, ceea ce face ca structura ofertei să nu poată fi adaptată cerinţelor pieţei, cum se întâmplă în alte sectoare de productive.

Tocmai de aceea, în mod classic oferta de masă lemnoasă este reprezentată de semidreapta care pleacă din punctul A, corespunzător cantităţii oferite Qo - posibilitatea pădurii. Această semidreaptă nu intersectează abscisa deoarece oferta de masă lemnoasă pe picior se caracterizează şi printr-un preţ de pornire a licitaţiilor (p0), scăderea preţului de adjudecare a partizilor sub acest preţ neacoperind cheltuielile efectuate (Milescu et Marocico, 1995) şi deci nefiind admisă.

Figura 44: Reprezentarea grafică a relaţiei dintre cererea şi oferta de lemn pe picior

Practic însă prin metodele formale de comercializare a masei lemnoase, rezultă că nu se vinde întreaga cantitate de masă lemnoasă planificată a se recolta şi pusă în vânzare prin licitaţii (cid oar cantitatea Q1), iar preţul obţinut prețul obținut prin licitații este mai mare decât preţul de pornire al licitaţiilor. Acest lucru se reflectă printr-o deplasare a punctului de echilibru din A în B.


90

6.3.5. Efectul tăierilor ilegale asupra preţului de echilibru

În condiţiile social-economice în care sunt gestionate pădurile ţării noastre, oferta existentă pe piaţă nu este constituită doar din volumul lemnos pus în valoare (conform cotei de tăiere stabilite), ci din volumul pus în valoare plus cel extras prin delicte (figura 45) . Acest lucru se regăseşte şi în structura cheltuielilor totale necesare obţinerii producţiei, în care efortul economic destinat pazei pădurilor este ridicat.

Figura 45: Oferta totală de lemn pe piaţă

Dacă pădurile nu ar fi păzite, iar accesul ar fi liber, cantitatea recoltată anual ar fi chiar punctul de intersecţie al cererii cu ordonata (Qliber), deoarece preţul mediu ar fi zero, accesul la resursa respectivă fiind liber. În cazul unei eficienţe maxime a sistemului de pază al pădurilor oferta ar fi egală cu volumul pus în valoare (Qnormal), căreia iar corespunde un preţ de echilibru pnormal. Cum la ora actuală pondere delictelor silvice nu poate fi neglijată, oferta existentă pe piaţă (Qexist) este mai mare decât cota normală, ceea face ca preţul obţinut prin licitaţie (pexistent) să fie diminuat.

6.3.6. Efectul precomptării produselor accidentale asupra preţului

În cazul lemnului provenit din produse accidentale cheltuielile de exploatare pe unitatea de produs sunt mai mari, ceea ce face ca panta cererii să crească faţă de condiţiile normale (figura 6). Acest lucru face ca preţul obţinut din licitarea acestor produse să fie mai redus decât cel obţinut în condiţii normale.

Figura 46: Efectul precomptării masei lemnoase provenite din doborâturi


91

Ţinând cont de particularităţile ofertei de lemn care nu trebuie să depăşească o anumită cotă, în cazul apariţiei unor asemenea doborâturi, R.N.P. se foloseşte de precomptarea produselor accidentale, adică pe punerea în valoare şi scoaterea cât mai urgentă la licitaţie a partizilor provenind din calamităţi, în detrimentul celor aflate în rând cu tăieri care vor fi astfel amânate. Raţiunea acestor precomptări este pe de o parte fitosanitară, iar pe de altă parte este un răspuns la scăderea şi mai puternică a preţului. În cazul în care nu s-ar realiza precomptarea cantitatea totală oferită ar deveni mai mare (Qtotal), iar preţul care s-ar obţine pentru produsele principale neafectate ar fi redus. Evident că acest preţ scăzut ar atrage mai mulţi cumpărători, dar aceasta nu este o măsură de creştere a concurenţei, deoarece odată cu revenirea pieţei la normal, cumpărătorii ocazionali vor dispărea.

6.4. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VI

Recapitulare

Conceptul de piaţă

Definiţii observaţionale.

Definiţii funcţionale (teoria neo-clasică)

Definiţii structurale (teoria neo-instituţională)

Piaţa concurenţială

Elemente constiutive pentru piaţa concurenţială

Abordarea legală şi economică a dreptului de proprietate

Ce este preţul. Definiţie.

Fundamentele economice ale formării preţului

Echilibrul cerere-ofertă

Rolul preţului de echilibru

Surplus social


1. Caracterizați piața lemnului pe picior din perspectiva celor trei definiții ale pieței: observaționale, funcționale și instituționale.

2. Comentați în ce măsură piața lemnului pe picior este o piață cu concurență perfectă.

3. Subliniați particularitățile modului de formare a echilibrului cerere și ofertă în condițiile pieței lemnului pe picior. Reprezentați grafic relația dintre cerere și ofertă.

4. Comentați care ar fi modificările asupra echilibrului cererii și ofertei pe piața primară a lemnului în condițiile în care nu ar exista un surplus de lemn provenit din tăieri ilegale. Care ar fi sensul de evoluție a prețului de echilibru?

5. Explicați noțiunea de precomtare a produselor accidentale și efectele acesteia asupra prețului pe piața lemnului. Reprezentați grafic situațiile de preț cu și fără precomptare.


92

APLICAŢII

Aplicaţia 1

Ca urmare a doborâturilor din 2002 volumul de masă lemnoasă oferit de DS Suceava a crescut de la 1,3 milioane de m3 la 4,5 mil de m3. Conform aceleiași oferte numărul de firme care au achiziționat masă lemnoasă a crescut de la 162 la 438.

Reprezentați grafic curbele cererii și ale ofertei înainte și după doborâtură și cometați efectul acestor modificări asupra prețului de echilibru.


93

MODULUL VII: EȘECURI ŞI DISTORSIUNI ALE PIEŢEI

Așa după cum s-a arătat în modulul II în cazul bunurilor publice piața nu poate stabilii un nivel al prețului întrucât excluderea utilizatorilor de la aceste bunuri este imposibilă (de exemplu aerul curat.), În cazul acestor bunuri se vorbeşte de eşecuri ale pieţei – după cum sunt şi produse sau resurse a căror alocare nu poate fi eficientă din cauza aşa-numitelor distorsiuni ale pieţei. În literatură, distincţia între distorsiunile pieţei şi eşecurile acesteia nu este totdeauna clară: unii autori consideră că distorsiunile sunt de fapt eşecuri ale pieţei (Boardaman et al., 1996), alţii consideră eşecuri doar distorsiunile induse de externalităţi (Hanley et al, 2007), alţii consideră eşecuri doar situaţiile în care nu există efectiv piaţă pentru anumite bunuri şi servicii publice.

Piaţa poate fi distorsionată de accize sau subvenții, de poziţiile de monopol/oligopol (duopolul fiind cel mai simplu), respectiv de monopson/oligopson, de asimetria informaţiei, după cum externalităţile pozitive şi negative produc eșecuri ale pieței

7.1. Distorsiuni ale pieței

7.1.1. Distorsiuni induse de modificarea cererii şi a ofertei

Pe o piaţă de absorbţie, adică pe o piaţă în care creşterea puterii de cumpărare este periodic mai mare decât creşterea ofertei de bunuri de consum, se produc două fenomene: o creştere anticipată a preţurilor, ce transferă parte din surplusul cumpărătorilor spre vânzători, urmată de o scădere a acestora, datorită scăderii cererii (surplusul de venit a fost deja absorbit de piaţă) şi creşterii ofertei prin lichidarea stocurilor. Fenomenul apare la sfârşit de an (figura 47a), respective început de an (figura 47b), pe piaţa unor bunuri de consum, dar şi pe piaţa lemnului de foc.

Exemplu1: piaţa unor bunuri de consum, precum electrocasnice şi îmbrăcăminte la sfârşit de an (a) vs. început de an (b);

Exemplu2 : lemn de foc/pomi de craciun.

Figura 47 Fluctuațiile anuale ale prețurilor la bunirile de consum (a,b)

7.1.2. Taxarea

a) Cresc veniturile, creşte cererea, cresc şi vânzările cresc şi preţurile

b) Veniturile revin la normal, cererea revine la normal, oferta creşte datorită lichidărilor de stoc, scad preţurile

Cantitate Cantitate

Preţ Preţ

q1 q2

p1 p2

p3

q3

Definiţie

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect perceput pe creşterea valorii unui produs la fiecare etapa a procesului de fabricaţie şi de distribuţie.


94

Taxa pe valoarea adăugată (prescurtat TVA, VAT în engleză) este:

a) impozit indirect suportat de consumatorul final al bunului/serviciului respectiv;

b) impozit încasat în cascadă de fiecare agent economic care participă la ciclul economic al realizării unui produs sau prestării unui serviciu care intră în sfera de impozitare;

c) exercitarea dreptului de deducere și virarea soldului TVA la bugetul de stat.

Creșterea TVA-ului are ca efect creșterea prețului de vânzare.

7.1.3. Accizarea

Dacă se urmăreşte descurajarea consumului anumitor produse sau servicii sau doar colectarea unor taxe de pe seama unor produse ce nu influenţează major bunăstarea oamenilor, statul intervine cu accize sau taxe. Influenţa acestora asupra bunăstării este evidenţiată în figura 48.

7.1.4. Subvențiile

A subvenţiona înseamnă a modifica preţul de echilibru.

Efectul subvenţiilor este:

1. fie garantarea unui preţ de desfacere mai mic decât preţul de echilibru în condiţii de concurenţă,

Surplusul cumpărătorului după introducerea accizei

Venitul statului după introducerea accizei

Surplusul producătorului după introducerea accizei

Q Q’’

P P’’

P’ A

B D

C

C’

O’

O’’

Pierderea surplusului social datorată accizei

Cantitate O

Preţ

Descurajarea consumului pentru anumite produse sau servicii;

Accizare: includerea unei taxe în preţul de vînzare:

a) colectarea unor taxe de pe seama unor produse considerate nevitale;

b) după accizare se vinde mai puţin şi la preţ mai mare:

Vânzând mai puţin producătorii realizează un surplus mai mic;

Cumpărând la un preţ mai mare surplusul cumpărătorilor este mai mic.

Statul în schimb realizează un venit suplimentar.

Figura 48 Surplusul producătorului, surplusul consumatorului și pierderea de surplus social datorată accizării

Definiţie

Subvenția este sprijinul acordat de stat pentru a menține un producţiei, situat dincolo de nivelul optim pe care l-ar realiza o piaţă concurenţială eficientă, sau pentru a menţine un anumit preţ.


95

2. fie garantarea desfacerii unei cantităţi mai mari decât aceea ce s-ar fi vândut în condiţii de concurenţă.

7.2. Forme imperfecte ale pieţei Structura unei pieţe se referă la condiţiile în care concurează firmele – numărul şi mărimea firmelor, natura produselor şi uşurinţa intrării şi ieşirii pe şi de pe piaţă a firmelor. Patru sunt structurile de piaţă analizate de regulă în teoria economică: (1) piaţa cu structură de concurenţă perfectă (analizată în modulul anterior), (2) piaţa cu structură de monopol, (3) piaţa cu structură de oligopol şi (4) piaţa cu structură de concurenţă monopolistică. Concurenţa perfectă şi monopolul pur sunt structuri de piaţă ideale – foarte puţine pieţe întrunesc aceste caracteristici.

Tabel 10 Forme ale pieței

Interesaţi să cumpere

Mulţi Puţini Unul

Ofertanţi Mulţi Polipol Oligopson (Oligopol al cererii) Monopson (monopol al cererii)

Puţini Oligopol (al ofertei ) Oligopol bilateral Monopson restrâns

Unul Monopol (al ofertei) Monopol restrâns Monopol bilateral

7.2.1. Monopol: Situația de monopol

Fie un bun oarecare, fără substitut7, adus pe piaţă de un singur producător. Condiţia de ne-existenţă a substitutului este foarte importantă, deoarece orice substitut influenţează cererea, reprezentată grafic în figura 46, prin dreapta EE’ . Pentru a vinde prima unitate din bunul respectiv va trebui să ceară preţul P1,

preţ care va putea fi plătit doar de un mic segment al cumpărătorilor. Pentru a vinde şi a doua unitate de produs va trebui să ceară preţul P2, mai mic decât P1 , preţ valabil pentru întreaga cantitate (figura 46).

Q

P

Ps

Qs

a b

d

Pr

Cantitate

Preţ În locul preţului P, căruia îi corespunde cantitatea C, se doreşte fie preţul Ps, fie cantitatea Cs – deci fie un preţ mai mic, fie o cantitate mai mare decât aceea ce s-ar realiza în condiţii de pură competiţie (figura 49).

Pe curba cererii, preţului Ps îi corespunde cantitatea Cs, dar pe curba ofertei cantităţii Cs îi corespunde un cost marginal (de producţie) mai mare decât P, respective Pr.

Figura 49 Efectul subvenţiilor

Definiţie

O structură a pieţei în care există o singură firmă, care vinde un singur produs şi care este perfect protejată de intrarea rivalilor pe piaţă

Definiţie

Monopolul natural: în structura costurilor de producţie ponderea costurilor fixe este foarte mare, comparativ cu costurile variabile.


96

În acest tip de monopol se încadrează: utilitățile publice (reţele electrice, reţelele de distribuţie a gazelor, pădurile în zona de câmpie).

Ceea ce este foarte important de reţinut este nivelul costului mediu, foarte mare la cantităţi mici şi chiar mai mare decât la costul marginal, indiferent de cât de mare sau de mică este producţia (adică o poziţionare inversă a celor două costuri, comparativ cu monopolul “clasic”).

Aşadar monopoulul natural nu este atât de “rău”, dacă preţul se stabileşte la intersecţia funcţiei cererii cu funcţia costului mediu, şi nu la intersecţia costului marginal. În practica economică stabilirea acestor preţuri este atributul Oficiului Concurenţei, a cărui principală sarcină este reducerea distorsiunilor induse de astfel de situaţii. Monopol natural există, în administrarea pădurilor private – faptul că actualul cod silvic face referire la principiul teritorialialităţii.

Figura 50 Distorsiunea indusă de monopol

Monopsonul sau monopulul cererii este o situaţie de piaţă în care există un singur cumpărător şi mai mulţi ofertanţi; ca orice distorsiune, induce o pierdere de surplus social. Echilibrul nu mai este dat de intersecţia dintre funcţia cererii şi aceea a ofertei, deoarece singurul cumpărător va cumpăra cantitatea corespunzătoare intersecţiei dintre propriul cost marginal şi propria-i cerere. Va cumpăra mai puţin dar şi va plăti mai puţin, deoarece preţul corespunzător cantităţii de echilibru se va citi pe funcţia ofertei.

exploatarea lemnului pe Valea Vaserului unde singura cale de transport a masei lemnoase este în proprietate privată

tendințele manifestate de marii procesatori de lemn sunt în direcția monopolizării cererii pe piața buștenilor de rășinoase datorită eficienței ridicate a procesului de producție în masă ceea ce le permite oferirea unor prețuri de achiziție ridicate

7.2.2. Mijloace de descurajare a monopolului

Segmentarea pieţei înseamnă fie împărţirea clienţilor în două populaţii distincte, cu cereri diferite, ce nu pot re-vinde din diverse considerente, marfa de la unul la altul sau pur şi simplu organizarea vânzărilor astfel încât să se profite de o piaţă deja segmentată. Segmentarea pieţei este o modalitate prin care vânzătorul aflat în situaţie de monopol poate extrage maximum de surplus de la cele două categorii de cumpărători.

Pe de o parte, segmentarea pieţei nu înseamnă o discriminare directă a unei categorii de cumpărători în raport cu cealaltă; tratând totuşi diferit cele două categorii de cumpărători din punct de vedere al drepturilor pe care respectivii le au asupra bunului cumpărat segmentarea pieţei este o restrângere a dreptului de proprietate. Pe de altă parte, fără segmentarea pieţei ar fi greu de realizat strategii de dezvoltare sectorială, deoarece s-ar accentua caracterul impredictibil al pieţei.

E

E’

Cantitate

Preţ

Qm Q*

P*

VM

Cma

Cme

A B

C Pm

O

F D

Un monopol produce mai puţin decât o piaţă concurenţială.

Surplusul consumatorului este totdeauna mai mic decât acelaşi surplus, înregistrat în condiţii de concurenţă perfectă.

Pe termen scurt, nu orice monopol este şi profitabil:

costul mediu pe termen scurt este situat deasupra cererii;

produsul respectiv costă mai mult decât preţul de vânzare.


97

Ca mijloace de descurajare a monopolului avem:

1. Fixarea unui preţ maxim, apropiat de preţul de echilibru în condiţii de concurenţă:

Limitează surplusul producătorului.

2. Introducerea unei taxe pe produs:

Creşte costul marginal, producerea de cantităţi mai mici, scăderea marjei de profit.

3. Introducerea unui taxe anuale pe firma monopolistă:

Creşte costul mediu, reducerea marjei profitului.

7.2.3. Oligopolul

Oligopolul se caracterizează prin faptul că unul dintre producători acoperă o parte suficient de importantă a cererii încât să influenţeze şi pe ceilalţi producători, încât aceştia reacţionează nu atât la reacţiile cumpărătorilor, cât la reacţiile producătorului principal.

Este o situație frecvent întâlnită atît pe piaţa lemnului pe picior cît și pe piaţa buştenilor.

O situația frecventă de oligopol constă în crearea cartelurilor (OPEC – pe piața petrolului, cartelul diamantelor) car reprezintă o înţelegere mutuală a ofertanţilor pentru crearea unui preţ de rezervă sub care nu vor vinde/cumpăra. Firmele realizează împreună profituri mai mari decât le-ar realiza separat în concurenţă deoarece vând la un preţ mai mare.

Oligopolul este o structură instabilă. Dacă una din firme se decide să vândă mai mult şi la un preţ mai mic decât preţul convenit cu ceilalţi membri ai oligopolului, sau să vândă mai mult decât cota stabilită, va realiza pe termen scurt un profit mai mare dar va modifica preţul de echilibru pentru restul firmelor rămase în cartel.

Cel mai bun exemplu de oligopol natural este o direcţie silvică ce administrează pădurile statului; acest oligopol este format din mai multe ocoale silvice, fiecare ocol are o anumită cotă de piaţă, pe care nu o poate depăşi deoarece această cotă este chiar posibilitatea anuală, iar venitul marginal este dat de însăşi funcţia cererii, ca la orice monopol. O asemenea structură este chiar benefică gestionării pădurilor. În cazul gospodăririi pădurilor nu se poate face distincţia între costul variabil şi costul mediu, deoarece între mărimea cheltuielilor şi volumul producţiei nu există absolut nici o legătură pe termen scurt şi mediu.

Oligopsonul sau oligopolul cererii este o situație des întâlnită pe piața primară a lemnului, unde datorită procesului tehnologic de exploatare, firmele preferă să se concentreze doar pe anumite zone pentru a reduce costurile de deplasare a utilajelor și de transport a masei lemoase pe distanțe mari.

Definiţie

Oligopolul este o situaţie de piaţă în care există câţiva producători ai unui bun pentru care cererea este constantă.

Condițiile de monopson și de oligopson pe piața lemnului pot fi identificate utilizînd indicatorii de caracterizare a gradului de concentrare a cererii introduși în modulul IV


98

7.3. Asimetria informației

Asimetria informaţiei nu apare pe pieţele pe care se vând produse omogene, sau a căror calitate este direct controlabilă.

Figura 51 Distorsiunea creată de asimetria informației

Când este vorba de piaţa lemnului pe picior, piaţă pe care apar şi costuri mari de exploatare, cele două funcţii sunt inversate: cererea celor mai bine informaţi8 este mai puţin elastică, pe când a celor mai puţin informaţi este mai elastică.

S-ar putea spune că asimetria informaţiei este „înrădăcinată” adânc în piaţa lemnului: totdeauna, cel de face efectiv marcările şi supraveghează lucrările de exploatare va ştii mai multe despre calitatea şi cantitatea lemnului pe picior decât „spune” actul de punere în valoare şi decât poate estima, fugitiv, reprezentantul firmei de exploatare. Singura modalitate de a reduce consecinţele acestei asimetrii este separarea serviciului de exploatare de cel de transport; se elimină astfel asimetria informaţiei asupra volumului recoltat sau recoltabil, cât şi asimetria informaţiei asupra calităţii masei lemnoase.

o firmă de exploatare care are posibilitatea de a cumpăra lemn ieftin de provenienţă ilegală

va oferi pe piaţa oficială preţuri mai mari

Definiţie

Asimetria informației se realizează atunci când unii cumpărători sunt mai bine informaţi asupra calităţii şi omogenităţii mărfii

Se disting două funcții ale cererii (figura 51):

a) cei bine informaţi au o cerere mai elastică (DD’);

b) cei mai puțin informați o cerere mai puţin elastică, adică II’.

Asimetria informației este un surplus transferat de la cumpărător la producător.

distorsiunile induse de asimetria informaţiei justifică vânzarea lemnului la drum auto, nu pe picior

Distorsiuni induse de piaţa “gri” a lemnului transmit un mesaj greșit prinvind valoarea reală a lemnului pe piață

De reținut


99

7.4. Externalităţi

După Arrow (1969) – “situaţii în care o economie este lipsită de suficiente stimulente care să conducă la crearea unor pieţe potenţiale pentru unele bunuri, iar lipsa acestor pieţe conduce la o pierdere de eficienţă”

7.4.1. Externalităţile pozitive

Mare parte din funcţiile de protecţie exercitate de păduri sunt externalităţi pozitive, generate de însăşi bio-producţia forestieră (diminuarea efectului de seră, regularizarea scurgerii apei pe versanţi şi în sol, protecţia soulului contra eroziunii şiu alunecărilor). În categoria exemplelor de externalităţi pozitive datorate consumului intră vaccinarea populaţiei contra diverselor epidemii,după cum în categoria externalităţilor negative, datorate consumului, intră fumatul şi consumul băuturilor alcoolice şi al drogurilor.

Figura 52 Distorsiunea indusă de externalităţile pozitive

Externalitățile pozitive asociate producției forestiere:

Aplicarea tratamentelor cu tăieri repetate, produc protecţia habitatelor, acumularea de carbon, protecţia hidrologică – cu toate aceste pe piața lemnului nu există o diferențiere de preț între buștenii proveniți din aplicarea de tratamentelor repetate și cei proveniți din tăieri unice

Certificarea pădurilor – din surplusul consumatorilor să fie transferat producătorilor materiei prime, prin preţuri mai mari de achiziţie a lemnului pe picior;

Externalitatea este o situaţie de piaţă în care costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului unui bun privat diferă de costurile sociale sau beneficile sociale asociate producţiei, respectiv consumului. Definiţie

O externalitate pozitivă este un beneficiu adus unei terţe părţi, fie prin anumite procese de producţie, fie prin consumul anumitor bunuri.

Definiţie

Generarea unor efecte pozitive în viitor;

Cantitatea de bunuri și servicii din această categorie este asigurată în proporție redusă de piață (ex. protecția apelor...) ;

Implică costuri sociale pentru furnizarea lor ;

Producătorii pot creşte volumul producţiei, fără a risca apariţia unui excedent de marfă.

Pretul pietei < P* (pretul care integrează externalitatea)

Ofertantul înregistrează o pierdere virtuală


100

O firmă străină poate veni cu idei noi în tehnologie pentru firmele locale – îmbunătăţirea productivităţii acestora ;

Disponibilitatea oamenilor de a plăti pentru bunurile şi serviciile pădurii;

Crearea unui peisaj frumos într-o zonă rezidenţială

7.4.2. Externalităţile negative

Figura 53 Distorsiunea indusă de externalităţile negative

Externalităţi negative asociate producției forestiere

Paguba produsă de o inundaţie într-un bazin în care s-au defrişat pădurile (paguba nu este resimţită nici de deţinătorii terenurilor defrişate, nici de firmele de exploatare , ci de deţinătorii de terenuri şi imobile din aval;

Prejudiciile aduse arborilor, seminţişurilor şi solurilor, odată cu aplicarea tratamentelor cu tăieri repetate;

Schimbarea climei se datorează efectului de seră prin emisiile de gaze , arderea cărbunilor (antropogen);

Poluarea apelor de către industrii - efecte negative asupra plantelor, animalelor şi oamenilor;

Certificarea lemnului suferă schimbări atât pe planul cererii, cât şi pe cel al ofertei – ţările temperate sunt mai bine plasate pentru profit ;

7.4.3. Internalizarea externalităților

Teorema lui Coase în absenţa costurilor tranzacţionale rezolvarea externalităţilor se poate face prin atribuirea de drepturi clare de proprietate. Acolo unde există un cost redus pentru negocierea dintre poluator şi cel afectat rezolvarea externalităţilor este simplă

Externalităţile negative sunt reprezentate printr-un cost social, adică o pierdere pe care o înregistrează o terţă parte, ce nu este nici producătorul, nici consumatorul.

Definiţie

Generează efecte negative în exterior;

Cantitatea de bunuri și servicii din această categorie este asigurată în proporție mare de către piața concurențială;

Înlaturarea externalităţilor negative se face prin diversificarea pieţelor;

P*> P;

Producătorul înregistrează un câştig virtual pentru că nu plăteşte toate costurile legate de poluare.


101

Înlăturarea externalităţilor negative se poate face prin diversificarea pieţelor:

Taxe de poluare sau subvenţionarea;

Deschidere de noi pieţe pentru serviciile de protecţie – crearea de permise negociabile, instrumente de certificare.

7.4.4. Protocolul de la Kyoto

Acordul prevede, pentru ţările industrializate o reducere a emisiilor poluante cu 5,2% în perioada 2008-2012 în comparație cu cele din 1990.

Mecanismele protocolului:

1. Crearea de permise negociabile (“piaţa carbonului”): permite cumpărarea dreptului de a polua de la ţările semnatare care reduc emisiile de carbon;

2. Mecanisme de dezvoltare nepoluantă (Clean Development Mechanism): credite pentru emisii care sunt compensate prin proiecte in ţările dezvoltate;

3. Mecanisme de implementare comună (Joint Implementation): credite pentru emisii prin proiecte în ţările în curs de dezvoltare (ex. împăduriri).

Rolul pădurilor pe piața carbonului:

• Kyoto protocol - Clean Development Mechanism: 0,5% din proiecte au fost bazate pe împăduriri (de exemplu Republica Moldova a împădurit peste 20000 de ha de terenuri degradate în contextul protocolului de la Kyoto).

• REDD+ (Reduced Emission from Deforestation and Forest Degradation): Conservarea pădurilor, stocarea carbonului, managementul sustenabil al pădurilor

• Voluntary Carbon Markets (VCM): Cumpărători voluntari pentru proiecte de stocare a carbonului, în special companii care pot să ofere între 10-15 euro pe tona de carbon stocată pentru a arăta că activitatea de producție nu influențează negativa balanța emisiilor de dioxid de carbon

Figura 54: Exemple de certificate de cumpărare voluntară a serviciului de stocare a carbonului prin proiecte de împădurire (persoana fizica și companie)


102

7.4.5. Certificarea pădurilor

Certificarea pădurilor – de fapt certificarea managementului forestier – a fost o bună perioadă de timp marea speranţă a gestionării durabile a pădurilor pe spaţii mari şi a stopării procesului de reducere a suprafeţei pădurilor tropicale.

Există două scheme internaţionale principale:

• Consiliul de Administrare al Pădurilor - The Forest Stewardship Council (FSC) – www.fsc.org

• Programul pentru Asigurarea Certificării Forestiere - The Programme for the Endorsement of Forest Certification (PEFC) – www.pefc.org

Figura 55: Evoluția certificării lanțului de custodie

O schemă de certificare a sustenabilităţii gestionării pădurilor:

• cere respectarea principiilor de legalitate şi de sustenabilitate de mediu şi socială;

• este în măsură să asigure o verificare independentă, terţă a faptului că lemnul provine din păduri administrate sustenabil;

• include mecanisme pentru depistarea produselor din pădurea de origine şi de-a lungul lanţului de aprovizionare, până la consumatorul final denumit lanţ de custodie (CoC).

• Pentru ca produsul final să ajungă la consumator în formă certificată, toate inelele din lanţul de producţiei trebuie să fie acoperite printr-un certificat valid, de la certificarea managementului forestier (a pădurii) continuînd cu certificarea activităii de exploatare, prelucrare și industrializare.

http://www.fsc.org/

http://www.pefc.org/


103

În situaţia externalităţilor certificarea pădurilor reprezintă un:

1. Instrument economic de stimualare a producerii de externalităţilor pozitive (prin respectarea principiilor de gestionare durabilă a pădurilor) și implicit de reducere a externalităţilor negative;

2. Instrument de piaţă care urmăreşte transferarea surplusului consumatorilor către producătorii materiei prime:

Preţuri mai mari de achiziţie a lemnului pe picior;

Resposabilizarea consumatorilor finali.

Van Kooten et al. (2007) au studiat condiţiile specifice ce încurajează implementarea unor sisteme de reglementare a regimului silvic. Variabile legate de capital, de cadrul instituţional şi indicatori sociali, culese din 117 ţări au fost folosite pentru a examina factorii ce au determinat adoptarea sistemului de certificare FSC. Deşi factori economici precum exportul de lemn şi PIB sunt importanţi în a explica probabilitatea adoptării sistemului respectiv, analiza regresiei arată că şi factorii instituţionali şi sociali contează la fel de mult, dar şi capacitatea societăţii civile de a influenţa procesul politic. O corelaţie semnificativă între gradul de participare a femeilor în activităţile societăţii civile şi probabilitatea certificării firmelor a fost pusă în evidenţă de această cercetare.

7.5. Autoevaluarea cunoştinţelor – modulul VII

Recapitulare

Distorsiuni induse de modificarea cererii şi a ofertei

Accizarea

Subvenţiile

Forme ale pieţei

Monopol

Oligopol

Monopson

Oligopson

Asimetria informaţiei

Externalităţi

Externalităţi pozitive

Externalităţi negative

Internalizarea externalităţilor

Protocolul de la Kyoto

Certificarea pădurilor


104


APLICAŢII

Aplicaţia 1

În ce măsură aplicarea tratamentelor cu perioadă lungă de regenerare este o sursă de externalităţi pozitive? Reprezentați grafic, utilizând ca model figura 52, pierderea virtuală înregistrată de cel care aplică aceste tratamente.

Aplicaţia 2

În ce măsură defrişarea pădurilor este o sursă de externalităţi negative? Reprezentați grafic, utilizând ca model figura 53, care este costul social respectiv beneficiul ce lui care defrişează o suprafaţă de pădure.

1. În ce măsură creșterea taxei pe valoare adăugată de la 19% la 24% din 2009 a creat o distorsiune pe piața produselor lemnoase.

2. Pe lanțul de producție a unei piese de mobilier, cine este cel care va achita integral taxa pe valoare adăugată.

3. În ce măsură distorsionează accizarea piața unui bun sau serviciu? Care sunt produsele lemnoase pentru care s-ar putea introduce o formă de accizare.

4. Explicați condițiile existenței unui oligopol pe piața lemnului.

5. Explicați care sunt cauzele care generează asimetria informației în vânzarea lemnului. Ce modalitate de vânzare este de preferat pentru reducerea asimetriei?

6. Care este modalitate de internalizare a externalităţilor generate de poluarea cu CO2 implementată de protocolul de la Kyoto?

7. Care este impactul protocolului de la Kyoto în sectorul forestier?

8. Care sunt condițiile de îndeplinit pe lanțul de custodie pentru ca o piesă de mobilier să fie comercializată ca produs certificat.

9. În ce măsură certificarea forestieră poate contribui la internalizarea externalităților asociate producției forestiere?

cuprins - silvic.usv.rosilvic.usv.ro/cursuri/economie_note1.pdf · Însuşirea de către studenţi...

Documents