pamantul oamenilor liberi

COLECÞIE COORDONATÃ DE

Magdalena Mãrculescu

Pamantul oamenilor liberi_pt_BT_fara foto coperta.qxp 4/18/2012 12:33 PM

Liliana Lazar

Pãmântul oamenilor liberi

Traducere din francezã de Doru Mareº


Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mãrculescu

Coperta colecþiei:Faber Studio (Ioan Olteanu)Foto copertã: © Guliver/Getty Images/Russell Cobb

Director producþie:Cristian Claudiu Coban

Redactor:Adina Diniþoiu

Dtp: Eugenia Ursu

Corecturã: Eugenia ÞarãlungãElena Biþu

Titlul: Terre des affranchisAutor: Liliana Lazar

Copyright © Gaïa Éditions, 2009

Copyright © Editura Trei, 2012 pentru prezenta ediþie

C. P. 27-0490, BucureºtiTel. /Fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected]

ISBN: 978-973-707-507-9

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a RomânieiLAZÃR, LILIANA

Pãmântul oamenilor liberi / Liliana Lazar ; trad.: Doru Mareº. - Bucureºti : Editura Trei, 2012

ISBN 978-973-707-507-9

I. Mareº, Doru (trad.)

821.133.1-31=135.1


SLOBOZIA (nume de localitate),de la verbul a slobozi, a elibera, a dezrobi


Fiicei mele, Paula


Prolog

Regele a dat poruncã sã fie aruncat Daniel în groapa cu lei. Regele a zis lui Daniel: „Dumnezeul tãu (...) Acela te vascãpa!“ Daniel a rãmas în groapã ºase zile.Erau acolo ºapte lei cãrora zi de zi li se dãdeau de mâncare câte douã leºuri omeneºti (...), dar în zilele acelea nu maifuseserã hrãniþi, ca sã-l sfâºie pe Daniel. Apoi regele l-a strigat pe Daniel cu glasmâhnit: „ (...) te-a putut scãpa de leiDumnezeul tãu?“ Daniel a rãspuns regelui:„(...) Dumnezeu a trimis pe îngerul Sãu ºi aastupat gura leilor, ºi ei nu mi-au fãcut niciun rãu, pentru cã am fost gãsit nevinovatînaintea Lui“.

Daniel 6:17–18, 21–23;Istoria omorârii balaurului ºi a sfãrâmãrii lui Bel 1:39

E nevoie de o jumãtate de ceas de mers sãnãtos prinpãdure pentru a ajunge la lac. Mai întâi trebuie sã trecipe lângã dealurile din jurul Sloboziei ºi sã te-afunzi de-a

9


binelea în crângurile de fag ºi de stejar. Când eºtipe-aproape, poteca devine tot mai sinuoasã ºi stejariitot mai deºi. ªi-apoi, când drumeþul, convins cã s-a rã-tãcit, îºi zice cã e momentul pentru a face cale-ntoarsã,dintr-odatã, de dupã un lãstãriº, în sfârºit îl zãreºte:lacul! Se varsã în el ºi un pârâu care ºerpuieºte printrecoline. Umflat la sfârºitul iernii de topirea zãpezii, înanotimpul cald nu mai rãmâne din el decât un firiºorde apã. Cu toate acestea, nivelul lacului nu pare a scã-dea vreodatã, aºa cã fundul nici cã i se poate vedea.Groapa cu lei se întinde ca un ecou al tenebrelor înmijlocul imensei pãduri moldave. Însuºi numele luisunã ca un mister. Cele mai aiuritoare legende circulãpe seama lui. Numai cã Groapa cu lei este o denumirede datã recentã. Cei mai bãtrâni ºtiu cã, multã vreme,locul acela se chemase Groapa cu turci. La poalele Car-paþilor, veacuri de-a rândul, mai multe generaþii de ro-mâni au þinut piept cotropitorului turc. Istoria ne spu-ne cã prin secolul al XV-lea, ªtefan cel Mare, voievodulMoldovei, dãduse nu departe de locurile acestea o bã-tãlie grea. Retrãgându-se, turcii încercaserã o ultimã re-pliere în codrul acela des de la marginea lacului.Încolþiþi la mal, au fost cu toþii împinºi în apã ºi înecaþide soldaþii lui ªtefan. De atunci, locul este ca ºi bleste-mat. De altfel, rari sunt locuitorii Sloboziei care îndrãz-nesc sã se apropie. Un vechi obicei face ca fiecare locsã fie botezat cu un nume biblic. Astfel, Groapa cu turcia devenit Groapa cu lei, trimiþând la înfiorãtoarea în-cercare la care a fost supus profetul Daniel în VechiulTestament. Rebotezând lacul, locuitorii au ºters amin-tirea groaznicã pe care o genera vechiul toponim. Înºoaptã, însã, bãtrânele încã mai mãrturisesc:

Liliana Lazar

fiction connection10


— Noaptea, oasele soldaþilor turci care zac de sute deani pe fundul lacului urcã la suprafaþã.

Ba unele chiar se jurã cã, pe timp frumos, le-au vã-zut sufletele bântuite plutind pe deasupra undelor. Li s-aspus moroi, „morþii vii“. Aceºti strigoi sunt spirite relecare vin din lumea cealaltã, cea a morþilor. Iar moroii um-blã fãrã þintã prin locurile pãrãsite de Dumnezeu, cum e,fãrã îndoialã, ºi Groapa cu lei. Omul care, spre nenorocullui, întâlneºte asemenea fãcãtori de farmece e pe loc de-ocheat. Atins de o lingoare adâncã, se topeºte din picioa-re, vede cum îi slãbesc puterile, uneori pânã nu se maipoate miºca. Posedatul, care cu adevãrat nu mai este stã-pân pe el, ajunge sã facã lucruri ciudate. Dacã unii rãmânþintuiþi la pat, alþii, atinºi de licantropie, umblã prin pã-duri urlând ca lupii. Fiecare îºi reprezintã moroiul dupãmintea lui. Dacã pentru multã lume aceºtia au formãomeneascã, pentru unii sunt ca niºte nãluciri ce se potvedea verile pe la marginea heleºteielor.

Or, obligatoriu pe lângã Groapa cu lei trebuie sã fie ºimoroi. Toþi sãtenii o cred. De asta nici nu existã vreo casãpe lângã lac. O ºtiu ºi vânãtorii. Dacã prada se apropieprea mult de apele lui, este lãsatã în pace. Nimeni nu arîndrãzni sã urmãreascã un animal prin locurile astea bles-temate. Cu toate acestea, apele liniºtite ºi umbrite gemde atâta peºte pe care nimeni nu vine sã-l pescuiascã. Dintoatã Slobozia, doar un bãtrân nebun îndrãznea sã seavânte în aºa primejdie. Îl chema Vasile ºi se întorcea defiecare datã cu coºul dând pe-afarã de crapi frumoºi, bachiar, uneori, de ºtiuci grase. Fie iarnã, fie varã, nu veneanicicând înapoi cu mâna goalã. Deºi nimeni nu-i mâncapeºtele.


11


— Peºti blestemaþi! Hrãniþi cu oasele soldaþilor turci, sezicea prin sat.

Putea moº Vasile sã se laude cã a pescuit orice, cei-lalþi ºtiau ei bine cã, într-o zi, Dumnezeu tot îl va pedepsipentru trufie. Chiar ºi preotul o spunea. ªi, într-adevãr,Vasile a fost pedepsit.

Doar tinerii amatori de senzaþii tari se mai duceau pela lac, în special nopþile. Sãtenii îºi închipuiau cã îndrã-gostiþii se ascundeau pe acolo, la adãpost de privirile re-probatoare, ca sã nu le tulbure nimeni îmbrãþiºãrile in-terzise. În realitate, pentru altceva veneau ei pe aici. Omãrturiseau toþi cei care încercaserã experienþa: Groapacu lei era un loc magic care transmitea o anumitã ener-gie celor care se apropiau. Mulþi tineri erau convinºi cãapropierea lacului înzecea plãcerea sexualã. Cei mai în-drãzneþi se aruncau chiar în apele lui. Chiar dacã recu-noºteau cã nu au zãrit nici vreun turc ºi nici lei, cei ce ofãcuserã erau cu toþii de acord cã emoþia resimþitã era uni-cã. Pentru tinerii pierde-varã ai Sloboziei, Groapa cu lei re-prezenta un soi de ritual iniþiatic.

Cam asta aveau în gând Vlad Bran ºi Ioana Bogatuîn seara aceea de august 1989, când se duseserã la lac.Deºi nu era întâia oarã când veneau sã facã dragoste lamalul Gropii, de data asta ceva nu era în ordine. Sã fi fostde vinã þipetele ascuþite ale huhurezilor? Suflul greu almistreþilor din lãstãriº? Trupurile goale, tremurânde, lefuseserã cucerite de spaimã.— Ioana..., murmurase Vlad Bran, întinde-te lângã

mine...— N-ar fi trebuit sã venim pe-aici, rãspunsese fata, în-

cheindu-ºi la loc cãmaºa.

Liliana Lazar



— Din contrã, mie mi se pare foarte excitant, adãugasetânãrul, care încerca sã se liniºteascã.— Hai sã ne-ntoarcem, s-a fãcut târziu.— Ba nu, mai bine sã facem o baie!— Ai înnebunit?! Nici nu se pune problema sã mã bag

în apa asta.— Chiar þi-e fricã? râsese Vlad. Aºadar, crezi în toate

prostiile astea bãbeºti?Aranjându-ºi fusta din câteva miºcãri, Ioana îi fãcu-

se un semn de la revedere zicând:— N-ai decât sã rãmâi. Eu am plecat!

Vlad izbucnise în hohote de râs:— Ai de gând sã treci singurã prin pãdure acuma,

noaptea?Chiar se dã mare cu încrederea asta a lui cã o mai

poate face sã rãmânã! Oricum, nu va accepta sã facã baiela miez de noapte doar fiindcã îi e fricã sã se întoarcã fãrãel. Ioana îºi strânsese lucrurile ºi se îndepãrtase. Intraseîn pãdure ºi o luase pe cãrarea care ducea la Slobozia. Deºinu era o noapte întunecoasã, tot distingea cu greutateformele care se miºcau în jur. Se întorsese ºi întrezãrisereflexele argintii ale apelor lacului, însã pe Vlad nu îl maivãzuse.

Bãiatul intrase în apã pânã la brâu. Privise suprafaþaca de sticlã ºi, fãrã nicio ezitare, se aruncase cu capul îna-inte. Înaintase câteva lungimi de braþ, apoi o mai striga-se o datã pe Ioana:— Nu fi proastã! Hai-napoi!

Fata îl auzise ºi se oprise o clipã. Avea dreptate. Ar fifost o adevãratã nebunie sã treacã singurã prin pãdure.Era mai bine sã îºi lase orgoliul la o parte ºi sã se întoar-cã. Ceea ce chiar fãcuse, luând-o la deal, spre Groapa cu


13


lei. Vlad urla în întuneric cât îl þineau plãmânii. Surâse-se zicându-ºi cã, probabil, nici el nu era mai liniºtit de-cât ea ºtiindu-se singur în locul acela izolat. Urca potecaabruptã croitã prin frunziº. Crengile pe care le dãdea lao parte, în trecere, þâºneau înapoi, biciuindu-i chipul. Vo-cea lui Vlad se auzea tot mai tare. Oare fiindcã era tot maiaproape sau, cum i se pãruse dintr-odatã, fiindcã, într-a-devãr, striga el mai puternic? Ioana grãbise pasul. Acumîi înþelegea perfect cuvintele. Ciulise urechile ºi o cuprin-sese groaza. Un urlet teribil se ridicase în noapte:— Dã-mi drumul, moroiuleee! Doamne-Dumnezeule,

ajutooor!Ioana o luase la fugã în direcþia glasului ºi îºi surprin-

sese prietenul în braþele unui bãrbat. Vlad se zbãtea întoate pãrþile pentru a scãpa de atacator, dar nimic nu pã-rea sã-l poatã îndepãrta pe acesta. Cele douã trupuri seluptau în apã ºi silueta ciudatã pãrea cã vrea sã-l tragã petânãr la fund. Regãsindu-ºi dintr-odatã puterile, Vlad îºiaruncase agresorul înapoi ºi ieºise în grabã din Groapã.Corpul necunoscutului se rãsucise de câteva ori, apoi ie-ºise aproape imediat la suprafaþã. Rãmaºi amândoi ca îm-pietriþi pe malul râpos, cei doi tineri se uitau la cadavrulcare plutea în faþa lor.— Doamne! Ce mai e ºi asta? întrebase, înnebunitã,

Ioana.Vlad tremura tot.

— E... e un moroi. Cam aºa cred...— Atunci e adevãrat cã bântuie strigoii pe-aici, pe la

Groapa cu lei.— Trebuie sã ne lãmurim. Mã duc sã-l caut.— Nu face aºa ceva! Poate cã n-a murit!— Nu te miºca de-aici!

Liliana Lazar



Vlad se înarmase cu un ciomag ºi intrase în apã.Înaintase pânã lângã corpul care plutea ºi strigase:— Dacã eºti viu, fã o miºcare!

Niciun rãspuns. Niciun gest. Bãiatul se mai apropia-se puþin, cu lemnul ridicat deasupra capului, gata sã iz-beascã. Prinsese omul de hainã ºi, hotãrât, îl întorsese.— E Vasile, nebunu’!

Bãtrânul zãcea sub ochii lor, cu faþa buhãitã, greu derecunoscut, de parcã ar fi stat vreme îndelungatã în apã.

— S-a înecat, nu-i aºa? întrebase Ioana.— Nu ºtiu. Uitã-te ºi tu la el. Parcã ar fi rãmas zi-

le-ntregi în apã.— Pãi..., dacã era mort când am sosit noi, atunci cum

a putut sã te atace?— ªi totuºi, am simþit cum se agãþa de mine. Mai în-

tâi am crezut cã e vreo cracã. Era ceva care mã prinsesede braþ ºi mã trãgea la fund. Nu înþeleg ce s-a putut în-tâmpla. Mãcar tu mã crezi, nu-i aºa?

— Cu siguranþã, era mort când am ajuns noi. Nu aîncercat nimeni sã te înece. Cadavrul plutea pe întune-ric, l-ai atins ºi ai intrat în panicã. Asta-i tot.

— ªi totuºi, nu aºa s-a întâmplat..., mormãise bãia-tul, intrând înapoi în apã.

— Sã anunþãm miliþia, propusese Ioana.Vlad nu o mai asculta, trãgând cadavrul spre mal.— O sã dãm alerta mâine dimineaþã, îi rãspunsese.— De ce sã mai aºteptãm?— Chiar vrei sã ºtie tot satul ce facem noi pe-aici, la

malul lacului? Nu suntem cãsãtoriþi. O sã mã omoare tai-cã-tu dacã aflã!

Fata îl aprobase din cap ºi cei doi pãrãsiserã locul fãrãsã mai aºtepte. A doua zi, Vlad anunþase la miliþie, având


15


grijã sã nu explice împrejurãrile în care descoperise cada-vrul bãtrânului. Nu spusese nimic nici despre Ioana, nicidespre baia de la miezul nopþii, ci inventase o partidã devânãtoare care îl adusese, în zori, aproape de Groapa culei. Chiar dacã destulã lume sesizase doza de minciunãdin poveste, nimeni nu cãutase sã descopere întreg ade-vãrul într-o astfel de întâmplare înfiorãtoare. Miliþia con-chisese cã era vorba despre o moarte accidentalã ºi de-semnase câþiva þãrani care sã ducã trupul ºi sã îlînmormânteze discret în fundul cimitirului. Duminicaurmãtoare, la bisericã, preotul nu pierduse ocazia de aaminti, în predicã, faptul cã încãlcarea legilor duce la pã-cat ºi pãcatul direct la moarte. Demonstraþia fiind fãcu-tã, Ioana înþelesese cã sentinþa fusese pronunþatã atât laadresa ei, cât ºi a lui Vasile. Toþi încãlcaserã o lege de bazãîn Slobozia: nimeni sã nu se apropie de Groapa cu lei. ªi,din acea zi, escapadele nocturne în apropierea lacului în-cetaserã.

Liliana Lazar



Partea întâi


Pentru a supravieþui trebuie... da, trebuie sã fii obligat s-o faci. Viaþa aceasta trebuie sã fie ultima

ºansã, cea din urmã dintre cele din urmã.

James Dickey,Eliberarea


Capitolul 1

Giuvaierul Sloboziei era, fãrã îndoialã, mãnãstireabizantinã care trona în fundul vãii. Încã de la intrareaîn sat, i se putea zãri în depãrtare turnul imens, a cãruisiluetã zveltã domina întreg edificiul. Acesta, asemeneaunui donjon medieval, era, în acelaºi timp, ºi clopotni-þã. Zi ºi noapte, implacabilul sunet al clopotelor anunþascurgerea orelor cu timbrul lui metalic. Era ºi unicul zgo-mot care venea dinspre clãdire, amintind clipã de clipãcã privirea ei inchizitorialã urmãrea faptele ºi gesturilefiecãruia. Pentru a pãtrunde, trebuia sã mergi de-a lun-gul zidurilor întãrite, unde o reþea de balcoane suspen-date le permitea cãlugãrilor sã treacã dintr-un capãt încelãlalt fãrã a fi observaþi din afarã, pânã sub arcadeleporþii celei mari, construite din scândurã groasã. Caun golem bizar, forma alungitã impresiona rarii vizi-tatori care se aventurau pânã sub metereze. MãnãstireaSfântului Duh veghea asupra Sloboziei de mai bine decinci veacuri, respingând, ca întreaga biatã þarã a Mol-dovei, toate asalturile la care fusese supusã în istoriaei zbuciumatã. Sanctuarul rezistase atacurilor turcilor

21


musulmani, le þinuse piept cu mândrie catolicilor polo-nezi ºi suportase îndelung ofensele din partea comuniº-tilor atei. Biserica mãnãstirii, de un alb ca al opalului,strãlucea în mijlocul chiliilor. Cu acoperiºul în formã decorabie rãsturnatã, lãsa impresia stranie cã pluteºte pedeasupra pãmântului. Umbrele fugare ale cãlugãrilorapãreau ºi dispãreau aproape imediat în spatele capelei.Înfofoliþi în sutanele negre ºi largi, cu capetele acoperi-te de voaluri lungi care le ascundeau o parte din chip,aceºtia te duceau cu gândul la fantomele tãcute cãrorale place sã umble fãrã þintã printre ruine fãrã vârstã. Ni-meni nu le ºtia cu certitudine numãrul. De altfel, circu-lau tot soiul de zvonuri despre comunitatea mãnãstireas-cã. Se zicea cã nu arareori mai dispãrea pe furiº câte untânãr care lãsase grea vreo fatã din sat. Dacã refuza sã oia de nevastã, era obligat sã intre la mãnãstire ºi sãîmbrace haina de cãlugãr. Nu puþini erau sãtenii care seapropiau de lãcaº cu spaimã. Mulþi dintre ei erau gata sãfacã ocoluri lungi mai degrabã decât sã îi treacã pe subziduri. Deseori, experienþa sfinþeniei mai degrabã speriedecât atrage.

Prin mijlocul aºezãrii curgea un râu numit IzvorulSfânt. Mai toate casele fuseserã ridicate de-a lungul lui.La Slobozia, distincþia nord-sud nu avea niciun sens. Fie-care om îºi localiza locuinþa în raport cu Izvorul Sfânt:cei mai de aproape, de prin viroagele sãpate de afluenþi,spuneau cã locuiau „în vale“. Ceilalþi, care îºi aveau ca-sele mai sus, erau „din deal“. Mai mult decât oricare altelement al realului, distincþia vale-deal clãdea imagina-rul þãrãnesc. Aºadar, satul era format din cei din vale ºidin cei de la deal.

Liliana Lazar



Tudor ºi Ana Luca stãteau la deal. Luca muncise într-ominã din Valea Jiului, din sudul României pânã în 1955,când explozia unei acumulãri de gaze îi smulsese un pi-cior. Aºa cã se retrãsese la Slobozia cu ai lui. De zece anitrãia în casa pititã în pãdure, din pensia amãrâtã de in-firm. Cei din familia Luca nu prea aveau legãturi cu res-tul satului. La drept vorbind, fuseserã întotdeauna con-sideraþi venetici. Toatã lumea ºtia cã bãtrânul miner, purºi simplu, îºi teroriza familia, însã victima preferatã a bat-jocurii era fiul lui, Victor. ªi cea mai micã greºealã îi dã-dea ocazia sã îl batã. Deseori nevasta, Ana, se bãga întreei primind ea loviturile destinate copilului. Numai micaEugenia pãrea sã scape furiei bãrbatului aceluia violent.Ca sã-ºi mai omoare timpul, Tudor Luca se ducea la vale,în sat, ºi se îmbãta în singurul birt din Slobozia. Trebuiespus cã nu se împãcase niciodatã cu handicapul ºi refu-za sã admitã cã era infirm. Dupã câteva pahare bãute latejghea, începeau certurile ºi chiar bãtãile. Fiindcã TudorLuca pãstrase din anii trãiþi prin strãfundurile minelor decãrbuni o putere ieºitã din comun. Cu tot piciorul delemn, putea sãlta de la pãmânt cu o singurã mânã unom, pe care apoi îl trântea de pãmânt de-i rupea oasele.Temut ºi detestat de toþi þãranii, ajunsese, pânã la urmã,oaia neagrã a satului. Miliþia îl arestase dupã mai multescandaluri, dar îi dãduse drumul de fiecare datã. În Ro-mânia comunistã, foºtii mineri se bucurau de mare con-sideraþie. Pentru regimul care ridica în slãvi proletariatul,erau un fel de elitã muncitoreascã ºi, în consecinþã, ni-meni nu îndrãznea sã se lege de ei. Deºi toatã lumea ºtiacã îºi snopeºte familia în bãtãi, nimeni nu spunea nimic.Doar o datã fusese Tudor Luca neliniºtit cu adevãrat, înmomentul în care învãþãtoarea descoperise braþele lui


23


pamantul oamenilor liberi

Documents