UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „ANDREI ŞAGUNA”

ÎNVĂŢĂTURI MORALE ÎN OPERA

SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

-Rezumat Teză Doctorat-

Coordonator ştiinţific:

Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin VOICU

Doctorand:

Pr. Burlacu Costel

SIBIU

2011

2

Societatea contemporană aflată sub presiunea unei crizei religios-morale

simte, poate mai mult decât oricând, nevoia unei treziri, a unei izbăviri din această

letargie spirituală şi morală. Lucrarea de faţă prezintă unele repere morale precizate

de Sfântul Ioan Gură de Aur în trecut, repere perfect valabile şi actuale într-o lume

aflată sub presiunea unei crizei religios-morale, o lume în care moralitatea

reprezintă un cuvânt ieşit din uz, iar societatea îşi promovează propriile modele şi

norme. Problemele societăţii hrisostomice reprezintă o oglindă a societăţii actuale,

probleme care ar putea fi rezolvate prin moralitatea promovată de marele ierarh

antiohian. Înoire morală cât şi reîntoarcere tinerilor dezorientaţi ai zilelor noastre

spre credinţa autentică, lipsiţi de ceea ce înseamnă un reper moral, atât de necesar

pentru formarea lor, este o preocupare a misionarului creştin ortodox care poate

avea un model în învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur. În acest sens, raportarea la

viaţa şi opera Sfântului constituie o sursă inepuizabilă de bogăţie spirituală şi de

învăţătură morală.

Învăţăturile morale în opera Sfântului Ioan Gură de Aur sunt extraordinar

de vaste şi adânci ca şi conţinut, însă în lucrarea de faţă, structurată în patru mari

părţi, sunt prezentate o parte din acestea, insistând asupra virtuţilor care ofereau un

remediu societăţii secolului IV-V.

Consideraţiile istorico-practice prezintă personalitatea Sfântului Ioan, prin

evidenţierea anumitor aspecte importante ale vieţii sale. Conturarea biografică a

sfântului, prin spectrul larg inclus, prezintă problemele societăţii hrisostomice,

probleme prezente şi în zilele noastre. Datele cu privire la naştere, viaţa sa smerită,

la hirotonia întru episcop şi ultimii ani ai vieţii sale sunt etape constitutive

prezentate în opera de faţă cu scop pedagocic pentru a oferi un model societăţii

contemporane. Conflictele pornite din cauza adevărurilor supărătoare şi, în acelaşi

timp, mustrătoare la adresa mai marilor cetăţii sunt expuse în subcapitolele Disputa

cu episcopul Teofil şi Exilul.

3

Cea de-a doua parte a acestei lucrări, numită Problemele morale ale

societăţii hrisostomice, aduce în prim plan anumite aspecte din activitatea

catehetică a geniului hrisostomic. O primă virtute pe care sfântul a predicat-o cu

râvnă şi a prezentat-o ca şi virtutea cea mai importantă în demersul pentru

dobândirea Împărăţiei Cerurilor şi pentru schimbarea societăţii timpului său, este

dragostea creştină. Iubirea, înşuşirea adevăratului creştin este prezentată din

perspectiva Sfântului Ioan, fiind tratată din ambele direcţii de manifestare,

traiectoria verticală care se îndreaptă spre Dumnezeu şi cea orizontală, care se

îndreaptă spre semeni, şi prin ei tot spre Creatorul lor. Dragostea este virtutea

roditoare a creştinismului, ea fiind aşezată chiar şi deasupra fecioriei, din ea se

nasc toate virtuţile, ea insuflă calitate finţei umane, cel care o deţine adunând în

sine toate celelate virtuţi. O altă roadă, sau mai bine zis o urmare a iubirii, pe care

Sfântul Ioan Hrisostom o prezintă lumii creştine din secolul al V-lea, este

capacitatea acestei virtuţi de a schimba natura lucrurilor, astfel, societatea stăpânită

de dragoste ar fi fără sclavi, stăpâniţi şi stăpâni, săraci şi bogaţi, mici şi mari,

pentru că în esenţa sa ar fi schimbată. Făcând referire la importanţa iubirii, Sfântul

Ioan Gură de Aur, trece la o altă treaptă a iubirii, la dragostea îndreptată către

Dumnezeu. Această iubire odată ce se aşterne în sufletul omului produce

transformări duhovniceşti inimaginabile, astfel cel ce are o asemenea dragoste este

mai presus de orice pe lumea aceasta. De asemenea, Sfântul subliniază faptul că

iubirea omenească îndreptată către Dumnezeu nu reprezintă un pionierat în

dialogul dragostei între Dumnezeu şi creaţia Sa, pentru că nu noi L-am iubit pe

Dumnezeu întâi, ci El ne-a dat cuvântul iubirii prin îndoita noastră naştere,

aducerea la existenţă şi învierea prin Iisus Hristos care ne-a împăcat cu Sine, prin

jertfa Sa, aducându-ne în iubirea Lui. Interesant este faptul că ierarhul arată

deosebit de clar că iubirea faţă de Dumnezeu trece şi prin oameni, prin semeni.

Iubirea faţă de Dumnezeu este utopie dacă nu există dragoste faţă de aproape.

4

Adâncind cu măiestrie cuvintele Scripturii, Sfântul Ierarh insistă în cuvintele sale

asupra poruncii iubirii lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui, porunci

definitorii pentru creştinism, deoarece porunca dragostei este aceasta-i temelia

tuturor poruncilor lui Dumnezeu, iar dragostea de Dumnezeu merge mână-n în

mână cu dragostea de aproapele. Dragostea pentru aproapele este strâns legată de

iubirea faţă de Dumnezeu pentru că, arată marele predicator, Hristos adeseori arăta

că dacă cineva arată dragoste faţă de semenul său, de fapt i-o dăruieşte lui

Dumnezeu, astfel dragostea îndreptată către cei slabi şi neputincioşi este o dragoste

adresată indirect lui Dumnezeu. Referindu-se la iubirea aproapelui, sfântul Ioan

arată că Hristos mai aduce nou în porunca iubirii şi îndreptarea sentimentelor

noastre către vrăjmaşi, pe care trebuie să-i iubim atât în virtutea faptului că şi ei

poartă chipul lui Dumnezeu înlăuntrul lor, dar şi pentru a pune stavile răului din

lume. Efectiv în momentul în care o persoană iubeşte pe cel care nu îi răspunde în

acest dialog al iubirii, îl imită pe Hristos care s-a jertfit pentru cei care s-au lepădat

de El, deci acela se jertfeşte şi este capabil să rabdă „răstignirea” sa de către

aceştia. Iubirea vrăjmaşilor aduce deci, asemănarea cu Dumnezeu, pentru că omul

imită pe Domnul, câştigând daruri mântuitoare. Potrivit Sfântului Ioan Hrisostom,

iubirea vrăjmaşilor reprezintă o treaptă înaltă spre desăvârşire. Sfântul insistă

asupra jertfei lui Hristos ca şi exemplu desăvârşit pentru oameni, deoarece numai

urmând şi imitând pe Hristos putem ajunge să ne jertfim pentru semenii noştri, să

iubim cu adevărat şi să ajungem la mântuire.

În privinţa vieţii lumeşti, referitor la castitate, măreţia fecioriei este deseori

evidenţiată de geniul oratoriei creştine arătând că ea străluceşte mai frumos decât

razele soarelui. Ne îndepărtează de grijile lumeşti şi ne face să ne uităm ţintă la

Soarele dreptăţii. Sfântul a arătat lămurit că fecioria este o stare paradisiacă pe

care au experimentat-o protopărinţii noştrii, dar pe care au piertut-o din cauza

neascultării, şi care, mai pe urmă a fost ridicată de Mântuitorul Hristos la adevărata

5

valoare, asemănând-o cu viaţa îngerească. Pentru Sfântul Ioan viaţa în feciorie era

superioară celei îngereşti. Dacă un înger nu trebuia să se înfrunte cu neputinţele

trupeşti un om care alegea calea fecioriei trebuia să se desprindă eroic de trup ca să

rămână cu totul spiritual şi să slujească neîncetat Domnului. Perspectiva

hrisostomică cu privire la feciorie reuşeşte să unească trupul cu sufletul prin faptul

că fecioria constă în a avea sfânt şi trupul şi sufletul. Sfântul Ioan nu se limitează

doar la nevoile trupeşti atunci când vorbeşte de acest subiect, ci pune pe primul

plan starea de feciorie a sufletului care devine o cauză pentru cea trupească.

Fecioria precum celelalte virtuţi nu constă doar în păzirea trupească de păcatul

desfrânării, ci aceasta se adresează trupului şi sufletului în mod nedespărţit. Potrivit

Sfântului, fecioria are de asemenea posibilitatea să transforme lacrimile de tristeţe

în lacrimi de bucurie, precum şi durerea în plăcere. Ierarhul pune semnul egalităţii

între feciorie şi mucenicie. Plăcerile trupului sunt acei călăi care torturează omul

feciorelnic. Fecioria este mucenicie înainte de mucenicie.

Referitor la Sfânta Taină a căsătoriei, marele ierarh o prezintă ca un lucru

sfânt binecuvântat de Dumnezeu. Importanţa acesteia rezultă din originea sa

dumnezeiască, fiind instituită pentru prima dată în edenul protopărinţilor noştri, şi

din înălţarea ei prin Hristos la demnitatea de Taină, căci Dumnezeu este legiuitorul

aşezării căsătoriei. El o ridică până la demnitatea de Taină. Şi ca ultimă şi nespusă

măreţie, El o face imaginea cuprinzătoare a unirii Cuvântului Său cu natura

omenească. Totodată, prin această taină instituită şi binecuvântată de Dumnezeu se

creează unitate din dualitate, din doi unul, din două trupuri unul singur, din doi

oameni, cel complet. În viziunea sa, realizarea acestei unităţi constituie temeiul cel

mai important al căsătoriei, pe lângă celelalte două pe care le menţionează:

naşterea şi creşterea de copii şi păzirea de păcatul desfrânării, păcat care tulbura

societatea secolului IV, dar şi lumea contemporană vândută astăzi carnalităţii.

6

Referitor la raportul dintre feciorie şi căsătorie, acesta este exprimat clar de

către ierarhul antiohian. Fără a diminua importanţa nunţii, îi oferă fecioriei primul

loc, aceasta fiind o treaptă superioară căsătoriei fără osândirea acestei mari taine,

pe care nu o pune între faptele rele, dimpotrivă, o preţuieşte nespus de mult. Chiar

dacă nu pune căsătoria la egalitate cu fecioria Sfântul Ioan este un aprig sustinător

şi apărător al celei dintâi, în faţa celor care o defaimă, căci spune opresc

desfrânarea, adulterul, dar nu căsătoria. Taina aceasta, în perspectiva

hrisostomică nu constiuie o piedică în calea virtuţiilor, ci dimpotrivă ea este o taină

mare, lăsate de Dumnezeu pentru naştere de copii, pentru a stinge aprinderile firii

noastre şi pentru a crea aceea unitate dintre bărbat şi femeie. Căsătoria pune traiul

legiuit între un bărbat şi o femeie ca un zid de apărare de care se sfărâmă toate

valurile poftei. Pentru acesta, fecioria şi căsătoria sunt două căi pe care Dumnezeu

le-a oferit oamenilor pentru a moştenii împărăţia cerurilor. Fecioria este apreciată

mai mult decât căsătoria, aceasta fiind o virtute prin care omul se aseamănă cu

îngerii şi cu martirii atunci când este trăită creştineşte, fiind o faptă mai presus de

fire.

Sfântul Ioan Gură de Aur a tratat asiduu problema bogăţiei în operele sale.

El abordează această într-o vreme în care societatea era educată într-o cultură

păgână, în care spiritualul era pânăgrit de dorinţe materiale, bineştiute fiind jertfele

aduse zeilor în aşa zisele ritualuri spirituale îmbuibate de divagaţii bahice. Intrând

mereu în contact cu viaţa socială şi economică a credincioşilor săi, le cunoştea

durerile, le înţelegea lipsurile fapt pentru care a reuşit să-i catehizeze cu

înţelepciune şi cu dragoste spre Împărăţia Cerurilor. Societatea, în perioada în care

sfântul îşi desfăşoară activitatea misionară, era tributară sclavagismului, era

împărţită în clase antagoniste formate din bogaţi şi săraci care duceau o luptă surdă

cu rezultate negative pentru clasele inferioare. A insistat asupra problemei

dreptului de proprietate, arătând că singurul proprietar al tuturor lucrurilor este

7

Dumnezeu, cel care le-a şi creat, iar oamenii sunt doar administratori ai bunurilor

materiale ce li s-au încredinţat. Sfântul Ioan a condamnat în cuvântările sale

bogăţia celor lipsiţi de Dumnezeu, bogăţia egoistă care nu se este folosită pentru

ridicarea aproapelui, şi care nu este întrebuinţată raţional. Totodată, critica a fost

îndreptată asupra îmbogăţirii prin mijloace neortodoxe . Un alt aspect al bogăţiei,

problematizat în cuvântări majestuoase a fost cel al stăpânirii averilor sau al

stăpânirii de către averi. Ierarhul a arătat că omul nu poate stăpâni peste bunuri

materiale fără ca să devină rob al acestora. Bogăţia materială este de cele mai

multe ori o sărăcie a sufletului, iar sărăcia din lumea această poate deveni bogăţie

spirituală, susţinea marele ierarh. Referitor la sărăcie şi bogăţie, niciuna dintre

acestea două nu asigură unui om dobândirea iadului sau a raiului, acestea sunt două

stări care pot aduce mântuirea celor care, după caz, trăiesc cu demnitate, necârtind

pentru situaţia precară în care se află, sau întrebuinţează cele primite cu chibzuinţă

duhovnicească. Cu toate că nici una din stări nu este bună sau rea în sine, în

privinţa mântuirii, sărăcia aduce sufletul mai aproape de Dumnezeu fiindcă

subţiază fiinţa noastră şi o ridică prin rugăciune aproape de tronul divin. El va

surprinde în operele sale şi va insista asupra adevăratei bogăţii, bogăţia spirituală,

cerească, singura pentru care trebuie să luptăm.

Un aspect abordat în cuvântările sale a fost cel legat de patima beţiei.

Sfântul Ioan Gură de Aur a evidenţiat faptul că prin beţie omul parcurge „drumul”

de la calitatea de chip al lui Dumnezeu, aşa după cum şi Scriptura învaţă, la

calitate de icoană a morţii. Continuând cu descrierea acestei patimi evidenţiază

asemănarea cu satana a omului care de bună voie se vinde alcoolului.Comparaţia

făcută între un beţiv şi un îndrăcit are rolul de a evidenţia lacunele spirituale ale

beţivului, arătând că acesta şi-a ales soarta de bunăvoie, fiind astfel mai rău decât

un om posedat de duhuri necurate. Posedatul a fost învins de către diavol pe când

beţivul s-a predat duhului necurat de bună voie. Un alt aspect suliniat de marele

8

ierarh este animalitatea beţivului, căci animalele au mai multă demnitate decât un

om robit de vin, beţivul devine mai josnic decât o creatură fără raţiune, fără grai,

fără posibilitatea comuniunii spirituale cu ceilalţi. O altă comparaţie a beţivului

este făcută cu un mort, care adeseori varsă putreziciunea din gura sa. Consecinţele

acestei patimi au repercursiuni, potrivit ierarhului antiohian, asupra sufletului

pentru că îl lipseşte de Împărăţia Cerurilor, dar şi asupra trupului pentru că îl

macină lent, ducând la distrugerea templului Duhului Sfânt.

Prezentând importanţa milosteniei pentru viaţa creştinului, Sfântul Ioan, va

insista asupra actelor de caritate pe care oamenii sunt datori moral să le facă.

Filantropia este o artă, este o artă creştină ce îşi are originea la marele Creator,

Dumnezeu - începutul şi sfârşitul actului filantropiei. Ierarhul aduce o serie de

temeiuri pentru a evidenţia necesitatea milosteniei, printre care se poate menţiona

cel al originii comune a tuturor oamenilor, toţi provenind din mâna aceluiaşi

Creator şi Dumnezeu precum şi egalitatea originară a oamenilor. De asemenea,

insistă asupra faptului că viaţa oamenilor nu se poate concepe fără practicarea

acestei virtuţi, arătând în acelaşi timp că milostenia este cale care duce la viața

veșnică. Raportând neamul omenesc la Dumnezeu milostenia este privită ca şi

semn de recunoştinţă adus Creatorului şi Binefăcătorului oamenilor. Sfântul

continuă arătând că a face milostenie înseamnă a-L milui pe Hristos însuşi,

deoarece în mâna întinsă a săracului sau a celui bolnav se află Hristos.

Nici una dintre virtuţi nu este aşa strâns legată de iubire cum este

milostenia. Aceste cuvinte sunt sprijinite şi de Sfântul Ioan Hrisostom care arată

lămurit că iubirea îmbracă haina practică a milosteniei, pentru că prin filantropie

ne evidenţiem iubirea faţă de aproapele nostru şi în acelaşi timp faţă de Dumnezeu.

De remarcat este faptul că este prezentat printr-un paralelism excepţional ajutorul

dăruit de Hristos neamului omenesc şi datoria noastră faţă de El, pe care o

răscumpărăm prin săraci, prin mâinile slugii, prin boala aproapelui, prin goliciunea

9

semenului. Milostenia este virtutea care îl aduce pe mirean la asemănarea cu un

preot, cu un slujitor al lui Hristos, pentru că, spune Sfântul Ioan, se poate ajunge

slujitor (preot) al lui Hristos dând cu mâna ta nu trup, ci pâine; nu sânge, ci un

pahar cu apă rece, astfel, un pahar cu apă rece dat săracului valorează în ochii

marelui ierarh atât de mult încât face o paralelă cu Sfânta Împărtăşanie.

Pe lângă faptul că milostenia reprezintă un mod prin care Dumnezeu îşi

revarsă darurile asupra celor sensibili la durerile şi suferinţele aproapelui, această

virtute aduce şi iertarea păcatelor.

În viziune hrisostomică fundamentată scripturistic munca este generatoare

de comuniune şi bunăstare atât pentru comunitate cât şi pentru individ. Munca a

venit ca o consecinţă a căderii din starea paradisiacă, însă nu reprezintă o pedeapsă,

ci un mod pedagogic de ridicare. Munca poate fi privită ca efort lumesc, dar şi ca

efort sufletesc pentru dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Cele două eforturi pot fi

strâns legate sau în antiteză pentru că roadele efortului fizic pot fi folosite, prin

milostenie, pentru agoniseală spirituală. Antidotul lenevirii este efortul depus

pentru ieşirea din starea de somnolenţă spirituală pentru fericirea veşnică.

Familia creştină are la baza ei „omul”, ca microcosmos sau ca podoabă a

creaţiei lui Dumnezeu, ca împărat peste creaţie şi chip al lui Dumnezeu. Prin

urmare, calitatea de om, potrivit definiţiei moral-sociale a Sfântului Ioan, nu este

dată doar de forma şi prezenţa mădularelor omeneşti sau a faptului şi ideei de om,

ci este atribuită doar celui care reuşeşte să păstreze în el chipul adevărat al lui

Dumnezeu, atunci când se îndeletniceşte cu virtutea, atunci când e definit de

culorile şi de chipurile virtuţii. Acest om reprezintă şi fundamentul adevăratei vieţi

familiare şi sociale, o bună familie creştină fiind întemeiată din buni membri

creştini. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a acordat familiei creştine o atenţie deosebită,

i-a ridicat prestigiul în ochii contemporanilor săi care nu ştiau să o trăiască la

adevărata ei valoare după originea sa dumnezeiască şi scopurile ei duhovniceşti-

10

morale. Pentru acesta, familia creştină are la temelie omul, şi îl înţelege pe om doar

în comunitate. Un om singur, lipsit de posibilitatea de a-şi comunica sentimentele

faţă de altă persoană, fie ea chiar divinitatea, reprezintă pentru Sfântul Ioan Gură

de Aur o imagine a unui iad pământesc. Preocupările sale referitoare la familia

creştină ating tot spectrul problematic pe care aceasta îl dezvăluie societăţii.

Subiecte care se referă la pregătirea pentru căsătorie, alegerea soţiei, petrecerea de

nuntă, viaţa duhovnicească a familiei şi raportul dintre soţi predomină în opera

hrisostomică.

Sfaturile practice referitoare la Taina Casătoriei, pe care sfântul le prezintă

sunt de o valoare deosebită şi au ca scop mântuirea cuplului, într-o unire

ascendentă spre Dumnezeu. Sfântul îi îndrumă pe părinţi să-şi îndemne copiii spre

căsătorie de la o vârstă tânără pentru a-i feri de păcatul desfrânarii, pentru a-şi

păstra sufletul bineplăcut înaintea lui Dumnezeu şi subliniază faptul că taina

căsătoriei, primită încă din tinereţe este o dovadă de înţelepciune, de ordine şi de

cumpătare, care aduce asupra tinerilor soţi o serie de virtuţi, precum şi câştigarea

sufletului, care înaintea Dreptului Judecător valorează cât lumea întreagă.

Interesant este faptul că tratează şi problemele legate de avere, probleme

spinoase chiar şi pentru societatea actuală, dominată de un materialism impregnat

de dorinţa consumistă a oamenilor. Astfel, averea unei femei sau a unui bărbat nu

face persoana respectivă specială în vreun fel, şi nu reprezintă pentru familie o

condiţie pentru o căsnicie frumoasă. Adevărata avere a omului este virtutea. Atunci

când vorbeşte de situaţia financiară îi îndeamnă pe tineri să-şi găsească partener de

acceaşi stare, dar când aduce în discuţie frumuseţea exterioară îi îndeamnă să

trateze cu îngăduinţă, să caute la sufletul omului şi chiar să nu o respingă pentru că

prin acest gest îl jignesc pe Dumnezeu. Frumuseţea exterioară poate fi însoţită de

mândrie, poate provoca gelozie, bănuieli neîntemeiate şi este trecătoare.

11

Sfaturile cu privire la căsătorie se referă şi la momentul petrecerii prilejuite

de acest eveniment. Sfântul Ioan se îngrijeşte de familia creştină în toate etapele ei,

de la început, atunci când tinerii se cunosc şi iau decizia de a fii împreună până la

sfârşitul vieţii, de momentul în care serbează această decizie printr-un praznic la

care sunt chemaţi cei dragi şi ceea ce urmează după acest eveniment, adică viaţa de

familie şi creşterea copiilor. Aceste sfaturi sunt au valoare, ele fiind valabile şi în

zilele noastre. Aspectele tratate de Sfântul Ioan sunt raportate la cuvintele

Mântuitorului Iisus Hristos, la cuvintele Scripturii şi la morala creştină pe care

acesta a propovăduit-o prin exemplul personal. Sfântul nu este împotriva petrecerii

de nuntă, dacă se desfăşura a cu prudenţă, cu demnitate şi cumpătare şi îi îndemnă

pe cei care fac acest pas ca, în loc de petrecere, să-i cheme pe cei săraci, că astfel îl

aduc şi pe Hristos la nuntă.

Pentru Sfântul Ioan cunoaşterea raportului dintre soţ şi soţie constituie un

element necesar pentru buna desfăşurarea a vieţii acestora. El consideră că între cei

doi există un tipar de ordine, iar acesta nu poate fi decât un tipar al egalităţii

marcat de de diferenţe. În repartizarea rolurilor şi atribuţiunilor celor două

persoane, sfântul recunoaşte un act de înţelegere a lui Dumnezeu. Pe de o parte El

nu le-a împărţit în mod egal, ca să nu ocazioneze disputa pentru întâietate între cei

doi, iar pe de alta, a rânduit bărbatului oficiile cele mai importante şi esenţiale, dar

l-a făcut inapt pentru altele mai puţin însemnate rezervate femeii, pentru ca el să n-

o dispreţuiască, ci sa-i recunoască valoarea, făcându-l astfel dependent de ea şi

dator ei cu iubire. Aşa bărbatul, care este mai tare şi căruia femeia îi este supusă

nu ca roabă, ci ca femeie liberă şi de aceeaşi cinste cu el, trebuie să rabde

slăbiciunea celei stăpânite de el. Potrivit acestuia, atitudinea soţului faţă de soţie

trebuie să imite iubirea lui Hristos faţă de Biserică.

Căminul devine pentru femeie o şcoală de filosofie, unde îşi adânceşte

perfecţiunea sa personală şi, în care, intrând soţul său, duhul lui tulburat de grijile

12

din afară, se linişteşte, gândurile zadarnice şi tulburătoare fac loc celor bune din

casă. Sfântul Ioan nu pierde nici un prilej de a îndemna pe femeie să folosească din

plin această poziţie de pe care îşi pot ajuta soţii. Căci nimic nu poate modela mai

bine sufletul unui bărbat, ca femeia sa prudentă şi pioasă.

Problema educaţiei copiilor l-a preocupat îndelung pe părintele nostru.

Aceasta stă în strânsă legătură cu demnitatea de om cât şi cu familia creştină. Un

loc importat în educaţia copiilor îl constituie deprinderea acestora cu virtutea.

Aceasta reprezintă pentru Sfântul Ioan cea mai mare bogăţie şi adevărata bogăţie.

Deseori îi îndeamă pe ascultătorii săi să-şi înveţe copiii virtutea, care este mai

presus de orice bogăţie. Să nu ne străduim, dar, să adunăm bani, ca să-i lăsăm

copiilor noştri, ci să-i învăţăm virtutea şi să chemăm peste ei binecuvântarea lui

Dumnezeu. Acesta, acestea e cea mai mare bogăţie, aceasta e bogăţia cea

nespusă, cea necheltuită, care sporeşte în fiecare zi bogăţia noastră. Sfântul îi

invaţă pe părinţi să pună virtutea înaintea averii, deoarece aceasta îi poate ajuta

indiferent de condiţia socială.Pe părinţi îi îndeamnă să-i înveţe pe copii să fie

oameni buni şi cinstiţi, pentru că aceasta este adevărata bogăţie. Educaţia copiilor

presupune o anumită purtare a tutorilor pentru ca rezultatul să fie unul bun. De

asemenea, învaţă pe copil să fie îngăduitor şi bun cu oamenii. Copilul trebuie

învăţat să nu se răzbune, să rabde dispreţul şi desconsiderarea şi să le facă pe

toate care ţin de propria îngrijire. Sfântul le recomandă părinţilor să sădească în

sufletul copilor frica de Dumnezeu, ca virtute creştină, dar şi ca armă a muceniciei,

care e suficientă pentru o educaţie corespunzătoare. Importanţa educaţiei religioase

este susţinută uneori chiar în defavoarea celei lumeşti. Această educaţie stă la baza

tuturor virtuţilor sufleteşti ale copilului şi le aminteşte părinţilor că Dumnezeu le

porunceşte să-i aducă pe copiii lor, prin toate mijloacele, la cunoaştere Sa. Toate

aceste sfaturi, de a se ruga, de a i se relata întâmplări biblice, de a posti, de a fi ferit

de privelişti vătămătoare au ca finalitate păstrarea purităţii copilului precum şi

13

formarea sa ca atlet al lui Hristos. Părinţii trebuie să procedeze la educarea copiilor

lor ca şi pictorii şi sculptorii, căci şi ei au în casa lor o statuie mai de preţ decât

statuile de aur, au pe copii. Şi după cum pictorii aşează în fiecare zi tabloul în faţa

lor şi dau vopsele ca tabloul făcut de ei să semene cu originalul, iar sculptorii

îndepărtează piatra, care este prisos, şi adaogă ceea ce lipseşte, tot astfel trebuie să

procedeze şi părinţii.

O primă privire asupra Bisericii ne-o arată ca o societate. Societate

organizată, vie, lucrătoare, umplând lumea şi vecurile cu multiple manifestări ale

vieţii ei. Biserica este o societate, privită ca un ansamblu, o coeziune între mai

multe membre, o ordine, o ierarhie precum şi la organe diferite însă legate între

ele printr-o acţiune comnună, o autoritate, o forţă, care ţine corpul întreg în

armonie şi pace. Varieteatea întâlnită în Biserică nu este opusă unităţii, ci

dimpotrivă o menţin şi o întregesc. Ca societate, Biserica are trei elemente

specifice: diversitatea, unitatea şi autoritatea. Diversitatea acesteia constă în

numărul mare de persoane existente în interiorul ei de-a lungul timpului şi

indiferent de spaţiu. Unitatea constă în faptul că au aceeaşi credinţă, aceeaşi

sfinţire şi accelaşi destin veşnic, iar autoritatea este dată de Dumnezeu

conducătorilor ei. Caracterul social al Bisericii reiese cu precădere şi din numirile

date acesteia de spital al sufletelor, mama noastră spirituală, şcoală a adevărului

şi corabia care duce la limanul cel bun. Ea este spital al sufletelor pentru că aici

cei păcătoşi primesc leacuri potrivite şi li se dăruieşte iertare de păcate.

Asemănarea folosită de părintele nostru dintre Biserică şi mamă accentuează

caracterul social, oferindu-i acestuia apropierea paterntă pe care o are mama faţă de

copii săi. Expresii ca Biserica ne este ca o mama şi Biserica este mama copiilor ei,

îi primeşte pe aceştia le întâlnim destul de des în opera omiletică a sfântului. A

prezenta Biserica prin folosire imaginii corabiei este specific Sfântului Ioan. Pentru

14

el corabia este cea care redă cel mai bine realitatea Bisericii, ea fiind cea care are

rolul salvator al omenirii precum a avut arca lui Noe.

De asemenea, apostolii sunt cei care au zidit Biserica lui Hristos pe temelia

proorocilor şi cei care la rândul lor sunt temelie a Bisericii lui Hristos. Dacă

temelia Bisericii o constituie prorocii şi apostolii, mesterul zidar este însuşi

Dumnezeu, mucenicii sunt stâlpii şi cei care o apără şi o întăresc. Biserica lui

Hristos a fost născută din sânge şi apă, din coasta Mântuitorului, care sunt

simboluri ale Botezului şi ale Împărtăşaniei. Rolul acestor două taine este foarte

bine evidenţiat de Sfântul Ioan Gură de Aur punându-le în strânsă legătură cu

naşterea Bisericii. Raportul Bisericii lui Hristos cu Vechiul Testament este arătat

de părintele nostru prin comparaţia Domnului Iisus Hristos şi a Bisericii cu

persoane şi lucruri din trecut, astfel Adam este cel care îl prefigurează pe

Mântuitorul Iisus Hristos. Relaţia dintre Biserică şi Iisus Hristos este evidenţiată şi

prin asemănarea acesteia cu o mireasă. Iisus Hristos o posedă ca pe o mireasă a

Sa; Iisus Hristos este capul ei şi ea este trupul, atât de bine încât Biserica lui Iisus

Hristos este ca şi Iisus Hristos continuat, viu, acţionând în lume, în cursul tuturor

veacurilor. De asemenea, Sfântul Ioan, asemănând Biserica cu Trupul lui Hristos,

îndeamnă pe oameni să ia parte la trupului Mântuitorului, accentuând astfel

caracterul soteriologic al Bisericii, pentru că Biserica este mântuirea şi scăparea

noastră. Sfântul accentuează rolul important pe care îl are Biserica în desăvârşirea

morală a creştinului, argumentând în stilul său propriu, prin sfaturile şi învăţăturile

practice despre aceasta. Necesitatea participării continue a creştinului la viaţa

Bisericii reiese din contrastul exprimat de sfântul dintre rugăciunea particulară şi

cea comună, săvârşită în Biserică, fără a diminua rolul important pe care îl are

rugăciunea particulară. Pentru ierarhul antiohian rugăciunea este un mare bun, o

doctorie mântuitoare folositoare tuturor.

15

În Biserică spaţiul devine infinit, imanentul se uneşte cu transcendentul prin

faptul că alături de oameni se roagă şi îngerii lui Dumnezeu. Biserica devine liantul

dintre cele două sfere, calea de transmitere a rugăciunilor către Dumnezeu. Îngerii

din cer cheamă împreună numele lui Dumnezeu, constituind un exemplu şi se

roagă alături de oameni când în biserică se săvârşesc dumnezeieştile Taine.

Creştinul care frecventează Biserica, nu scapă doar de grijile de zi cu zi, ci

biruieşte necazurile cu mai multă uşurinţă şi învinge tristeţea, capătă mângăiere.

Biserica este locul unde se vând duhovniceştile daruri: Aici se vinde şi se cumpără

predicarea cuvintelor dumnezeieşti, rugăciunile părinţilor, binecuvântările

preoţilor, înţelegerea, pacea, unirea. Duhovniceşti sunt darurile, duhovnicesc este

şi preţul.

Conduita unui creştin în Biserică îl preocupă începând cu momentul în care

se hotărăşte să vină la Biserică pâna când trebuie să plece. Sfaturile lui sunt

îndestulătoare pentru fiecare, ele referindu-se şi la momentele care premerg

conduitei din Biserică. Pregătirea pentru a participa la sfintele slujbe constă într-o

curăţire dublă, trupească şi sufletească. Sfântul Ioan pune accent pe cea sufletească

fără să o neglijeze pe cea trupească. Darul cel mai de preţ pe care un creştin,

indiferent de situaţa lui financiară, îl poate aduce la Biserică este propriul său

suflet. Darurile materiale trebuie să fie obţinute prin muncă cinstită, pentru a avea

valoare în faţa lui Dumnezeu, pentru că biserica nu este un depozit de obiecte

preţioase, unde un hoţ vine să-şi etaleze bogăţiile, ci un loc al îngerilor în care

munca cinstită primează şi dă valoare darurilor. Vremea pe care omul o petrece în

Biserică trebuie să fie plină de roade, astfel potrivit învăţăturilor Sfântului Ioan,

trebuie să păstreze liniştea în timpul sfintelor slujbe şi să se lepede de grijile

lumeşti. Îi mustră pe cei din timpul său arătându-le că în locurile publice unde se

adună spectatorii toţi sunt cu luare aminte şi respectă ceea ce se citeşte sau se

16

afirmă. Mai mult decât atât trebuie să facem când suntem în Biserică unde în faţa

noastră stă Hristos însuşi cu îngerii şi arhanghelii Lui.

În Biserica lui Hristos, creştinul se împărtăşeşte de tainele lui Dumnezeu.

Cea mai importantă dintre acestea, fără de care creştinul nu se poate împărtăşi de

celelalte şi omul nu se poate numi creştin, este Taina Botezului. Importanţa acestei

taine reiese şi din faptul că aceasta reuşeşte să adune la un loc moartea, patima,

învierea şi viaţa Domnului Iisus Hristos.

Prin răspunsurile pe care le oferă Sfântul Ioan în opera sa, reuseşte să îmbine

învăţăturile teoretice cu cele practice şi să rămână un normativ şi pentru societatea

secolului al XXI-lea.