invataturi ortodoxe - parintele veniamin ilie (despre sfintele taine)

ÎNVĂŢĂTURI ORTODOXE de Veniamin Ilie

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::__________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pagina 1

„ÎNTRU SLAVA SFINTEI, CELEI DE O FIINŢĂ, DE VIAŢĂ FĂCĂTOAREI ŞI NEDESPĂRŢITEI TREIMI”

*PE ÎNŢELESUL TUTUROR*

Autor: VENIAMIN ILIE

2009 – Genova, Italia


:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::__________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pagina 2

PRECUVÂNTARE

„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu. XVI, 15)

Iubiţi cititori dreptslăvitori, Din nevoie de hrană duhovnicească, sufletul caută Sfânta Scriptură precum o pasăre însetată ce se îndreaptă spre izvorul de apă. Izvorul

apei sufletului nostru este însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, persoana Cea nedespărţită din veci de către Sfânta Treimi. El este apa cea vie, din care tot omul ce se adapă, nu mai însetează niciodată! Domnul nostru Iisus Hristos este apa cea curăţitoare a Treimii, care ne spală prin baia ce-a de a doua naştere, din apă şi din Duh, adică prin Sfântul Botez; pentru că întru moartea şi Învierea Sa suntem botezaţi, în numele Preasfintei şi nedespărţitei Treimi. Şi, precum orice fel de hrană trupească, fiind tare, nu se poate da pruncului ce abia este de lapte, pentru a nu-l ucide; tot aşa şi hrana cea duhovnicească ce o dobândim prin citirea sfintei Scripturi, este foarte puternică, încât omul cel plin de păcate şi deşertăciuni lumeşi, nu o poate dobândi, încă având nevoie de cineva să-l ajute. De aceasta s-au îngrijit Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade Ecumenice, care au predat credincioşilor Sfânta Tradiţie, adică adevărul plenar al Sfintei Scripturi, pe care nu oricine poate să-l obţină, datorită întunericului care-i cuprind pe unii prin păcate şi fărădelegi. Omul care stă departe de Dumnezeu, nesocotind Poruncile Sale. Dar, Sfinţii Părinţi au petrecut întreaga lor viaţă pământească păzind Poruncile şi împlinind Sfânta Evanghelie, la orice pas fiind povăţuiţi de către Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, prin al cărui ajutor măreţ au dobândit adevărata învăţătură ce trebuie ce le este de mare folos tuturor dreptslăvitorilor creştini, spre moştenirea Împărăţiei Lui Dumnezeu şi a vieţii celei veşnice. Alt sfat mai mare de cât a păzi Poruncile Lui Dumnezeu şi a vă lăsa călăuziţi de Sfâinţii Părinţi, nu putem să vă dăm, întrucât viaţa fiecăruia dintre noi este înconjurată zi cu zi de o mulţime de ispite şi căderi. Ei bine, fiecare dintre noi, nu trebuie să deznădăjduim, pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a Înviat pentru oricine care doreşte să se pocăiască şi să se întoarcă de la păcat către Dumnezeu. Domnul a Înviat pentru toţi, şi pentru prunci, şi pentru copii, şi pentru tineri precum şi pentru bătrâni; şi de aceea tot omul are dreptul de a se mântui, nu ca în legea Vechiului Testament în care erau numiţi „poporul Lui Dumnezeu” doar cei ce se năşteau din neam evreiesc. În Legea Noului Testament, tot omul are posibilitatea de a primi lumina Lui Hristos, tot omul care umblă întru întunericul necunoştinţei poate deveni fiu ales al Lui Dumnezeu, întorcându-se de la calea cea pierzătoare a păcatului, către calea ce mântuitoare, către păşirea pe urmele Lui Hristos Dumnezeu, prin împlinirea cunvitelor Sale. De aceea, calea cea mântuitoare este pietruită cu mulţimea faptelor bune, cu dragostea, cu smerenia, cu milostenia, şi cu celelalte virtuţi. Cu toate acestea, să nu ne lăsăm duşi în sipitele diavolului, ca oarecând Adam cel întâi dintre oameni; pentru că şi calea care duce spre focul cel veşnic al iadului, este pietruită tot cu texte din Sfânta Scriptură; însă, făcute în aşa fel încât omul să nu înţeleagă adevăratul sens al fiecărui cuvânt, şi să răstălmăcească învăţătura după mintea sa slabă şi întunecată de păcat. Diavolul, fiind cel mai vechi dintre toţi oamenii, a învăţat multe meşteşuguri prin care să ducă pe om la pierzare. El cunoaşte şi Scripturile, şi Sfânta Tradiţie, pentru că el era când s-au alcătuit, dar noi nu eram. Şi din orice cuvânt, el caută să facă un alt înţeles, aşa încât să-i înşele pe oameni şi să-i prăpăstuiască spre depărtarea de Dumnezeu şi de adevăr. De aceea, lăsându-ne povăţuiţi de către Sfinţii Părinţi, niciodată nu vom cădea de pe această minunată cale care se îndreaptă negreşit spre Raiul desfătărilor, spre viaţa cea veşnică.

Pe lângă faptul că suntem datori să urmăm cuvântului Lui Dumnezeu, conform povăţuirilor Sfinţilor Părinţi, avem şi o altă datorie, pe care o au toţi creştinii ortodocşi, adăică aceea de a cunoaşte adevărul despre Sfânta Biserică Sobornicească şi Apostolească – ORTODOXĂ. Acest lucru ne face să propăşim spre sporirea cunoştinţelor noastre. Nu numai Episcopii şi Preoţii trebuie să cunoască adevărata învăţătură a Bisericii Ortodoxe, nu numai aceştia au îndatorirea de a cunoaşte Dogmatica Bisericii Ortodoxe, ci fiecare credincios în parte, pentru că toţi trebuie să ştim în cine credem, de ce credem şi cum credem drept. Aceste cunoştinţe sunt foarte importante pentru toţi dintre noi, ca nu cumva să avem vreun neadevăr în ceea ce credem, adică să nu credem drept. Credinţa este un element foarte important în viaţa creştinului. Prin credinţă, omul se înalţă cu foarte mari paşi spre adevăr şi spre apropierea de Dumnezeu. De aceea, ne vom sârgui în cele ce urmează, să vă prezentăm adevărata Învăţătură a Bisericii Ortodoxe, ai cărei membri suntem cu toţii, ortodocşii creştini.

Această carte cuprinde o serie de învăţături foarte folositoare fiecărui creştin-ortodox, în care se vor aduce la cunoştinţă, cititorilor ei, diferite dezbateri ale celor mai importante teme din viaţa bisericească Ortodoxă. Însăşi titlul „ECLESIOLOGIA BISERICII ORTODOXE” provine din limba greacă şi se tâlcuieşte ÎNVĂŢĂTURI DESPRE BISERICĂ. Cu alte cuvinte, cuprinsul cărţii de faţă va fi noţiunile cele mai importante pe care trebuie să le ştie toţi creştinii ortodocşi. Aşadar, ne rugăm ca toate cele ce vi le vom prezenta, să vă fie cu ascultare şi spre folos duhovnicesc.

Veniamin Ilie

1. MÂNTUIREA VINE NUMAI DE LA HRISTOS, PRIN BISERICĂ.

Dreaptă este vorba aceea care zice că „mântuirea nu vine de la om”. Într-adevăr, mântuirea nu vine de la om, dar nici prin om. Pentru că

mântuirea vine direct de la Domnul nostru Iisus Hristos, prin Biserica Dreptslăvitoare. El este Capul şi întemeietorul Bisericii, şi Ea este condusă după o serie de Legi făcute de către Domnul nostru Iisus Hristos, adică Legea Noului Testament. Nicidecum Biserica nu se coordonează după legislaţie proprie, sau după voia unui episcop sau altul, ci numai după Legea Lui Hristos. Însăşi Sfinţii Apostoli au păzit această Lege, încă de la întemeierea Bisericii de către Domnul nostru Iisus Hristos. Nici Sfinţii Părinţi şi nici Sfintele Sinoade nu au abrogat vre-o Lege lăsată de Iisus Hristos, ci le-au apărat şi le-au ferit de străpungerea ereziilor care au atacat Biserica de-a lungul vremii, în deosebi cele trei secolo primare ale existenţei Bisericii au fost încărcate de persecuţii cumplite, vreme în care mii de creştini au suferit şi au primit moarte martirică. Acum nu mai auzim de religiile acelea păgâne care prigoneau Biserica, pentru că nu a fost niciun adevăr în ele. Dar, Biserica Dreptslăvitoare avându-l ca izbăvitor pe Mântuitorul Iisus Hristos, a trecut prin toate valurile persecuţiilor, şi a ajuns la lumină, pentru că El este lumina lumii, Hristos este mântuirea tuturor celor ce vin la Dânsul. De aceea, în scrierile lor, Sfinţii Părinţi au numit Biserica drept „corabia lui Noe” pentru că a purtat pe creştini de-a lungul istoriei, peste valuri foarte mari, protejând pe dreptslăvitori precum corabia pe Noe. Iată, nu Noe a scăpat corabia de la înnec, ci corabia l-a purtat pe dânsul şi la- izbăvit de moarte, în acelaşi timp izbăvind întreg neamul omenesc de la pieire. Tot aşa şi Biserica Dreptslăvitoare, Biserica Ortodoxă, nu poate fi purtată de oameni, ci ea este cea care-i poartă pe creştini peste valurile înviforate ale ereziilor, pentru că Hristos are grijă de dânsa şi o îndeamnă spre tot locul şi lucrul cel bun. De aceea, credincioşii care au voit să se apere de ereziile lumii, au păstrat comuniunea cu Biserica, pentru că în Biserică, omul este în deplină legătură cu Dumnezeu. Prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei, nu Împărtăşania se împrăştie în trupul omenesc, ci Dumnezeu îl primeşte în trupul său pe omul ce primeşte hrana aceasta plină de mântuire.

Biserica, în scrierile Sfinţilor Apostoli, este definită ca fiind nu numai „corabie” ci chiar „Trupul Lui Hristos”. De aceea Biserica trebuie să fie Una, pentru că şi Trupul Lui Hristos este de asemenea, Unul singur! Ereziile şi schismele care au depărtat pe oameni de la Biserică, i-au


:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::__________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pagina 3

lepădat de la Dumnezeu şi de la îndumnezeirea lor. Dacă omul este statornic în Biserica Adevărată, fără să se abată de la Poruncile Lui Dumnezeu şi să iscodească împreună cu ereticii, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, va afla mântuirea. Că pentru aceasta a venit Hristos în lume, ca să-i mântuiască pe cei ce-l urmează. Urmarea Lui Hristos este Biserica. Tot omul care rămâne în Biserica Adeăvrată, rămâne în Trupul Lui, iar El îi va dărui mântuirea.

În Biserică, creştinii ortodocşi fiind în acelaşi Trup cu Hristos, Cel necuprins şi neajuns, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt sun împreună. Hristos îi primeşte pe toţi aceia care vin la El şi se pocăiesc, iar prin Sfânta Taină a Botezului, îi înfiază, şi îi face fii ai Lui Dumnezeu Tatăl şi moştenitori ai Împărăţiei Cerurilor.

Toţi cei care s-au depărtat de la Biserica Lui Hristos, nu mai sunt în lumina adevărului, pentru că Una este Biserica, iar nu două. Biserica nu are surori, cum spun alţii „biserica soră”. Nu există o altă Biserică! Deşi această instituţie divino-umană poate fi sistematizată în foarte multe Biserici, prin faptul că în ele se primeşte Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, prin El toate sunt Una. Deci, Biserica este doar Una, precum Trupul Lui Hristos este doar Unul. Să privim la vremea potopului, în zilele lui Noe. Câţi corăbieri nu erau şi la acea vreme? Oare, credem noi că nu s-au adăpostit în corăbiile lor când au văzut că apa sporea şi înghiţea totul în jurul ei? Bineânţeles că s-au adăpostit; însă, pentru că nu erau în corabia lui Noe, nu au putut scăpa. Pentru că acea Corabie a fost făcută la porunca Lui Dumnezeu, şi toate elementele necesare compoziţiei acesteia au fost rânduite de către Dumnezeu. Iar, Noe, păzind porunca Lui Dumnezeu, a scăpat de la pieire. Tot aşa şi Biserica. Sunt şi alte aşa-zise „biserici” (oficial sau nu), dar care nu sunt tot una cu Biserica Lui Hristos. Nu au acelaşi păzitor, nu sunt făcute la Porunca Lui Dumnezeu, ci la iniţiativele oamenilor. Dar, precum corăbiile din vremea lui Noe nu au putut să ajungă departe, tot aşa şi celelalte biserici eretice şi schismatice la o vreme se nasc, şi la alta pier, încât peste câţiva ani nimeni nu mai aude de numele lor şi de ale membrilor lor. Nu în aceeaşi situaţie este şi Biserica adevărată, care îl primeşte pe Hristos în fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie, şi se veseleşte de Dânsul, şi El de dreptslăvitorii statornici care nu părăsesc corabia aceasta în care s-au mântit atâţia creştini de două mii de ani.

2. UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ ESTE BISERICA

Principala definire a Bisericii este însuşile Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan. În acesta, Sfintele Sinoade atribuie Bisericii Adevărate patru însuşiri. Prima însuşire este UNITATEA. După cum zice: „Una Sfântă, Spobornicească şi Apostolească Biserică”. Cu adevărat, Biserica este Una, deplină în unitate, cu Hristos şi prin Hristos, iar creştinii sunt parte din unitatea Bisericii.

Iată ce zice Sfântul Apostol Pavel, marele învăţător al tuturor neamurilor. El îndeamnă astfel: "Este un singur trup si un singur duh, dupã cum chemati ati fost la o singurã nãdejde a chemării voastre; este un singur Domn, o credintã, un botez, un Dumnezeu si Tatã al tuturor" (Ef. 4, 4-6). Deci, iată că Sfântul ne asigură că precum Dumnezeu este Unul, aşa şi Biserica este Una. Aşa trebuie să fie Biserica cea alcătuită din dumnezeire şi oameni, un singur corp şi un singur duh, adică o singură administraţie divină şi una umană. De aceea, Biserica are un singur ansamblu ce este cuprins din părţi dumnezeieşti şi părţi omeneşti. De asemenea, Biserica are un singur Botez, precum Unul este Dumnezeu şi Tatăl, precum Una este Sfânta şi nedespărţita Treime, în desăvârşită unitate. Celelalte confesiuni care se numesc pe sine drepte, nu au niciun adevăr în ele, cu mult mai presus nu-l au pe Hristos. Pentru că Biserica este Trupul Lui Hristos, iar dacă celelalte confesiuni ar fi Trupul lui Hristos, ar însemna că Dumnezeu este Unul şi se contrazice singur, pentru că multă contrazicere este între confesiunile eretice. Fără îndoială că Dumnezeu nu este în ele. Nu ar avea cum să fie, pentru că de ar fi, ar însemna că Dumnezeu este schimbător în decizii; dar, Sfânta Treime nu are fire umană, să fie şi schimbătoare, astăzi să hotărască una, şi mâine să hotărască altceva. Ceea ce a hotărât Dumnezeu de la început, aceea îi este hotărâre pentru totdeauna. Ei bine, cum răstălmăcesc ereticii scripturile, ar găsi şi aici prilej de contrazicere, pentru că Hristos a luat trup omenesc, fire omenască. Este singura persoană din Sfânta Tremine care să aibă două firi, una dumnezeiască şi alta umană. Cu toate acestea, având fire dumnezeiască, nu se contrazice în luarea deciziilor, fiind Dumnezeu adevărat. El, a luat fire omenească, pentru a răscumăra pe omul cel căzut prin păcat, prin mândrie şi neascultare. Pentru aceasta Dumnezeu Omul – Iisus Hristos – a luat fire omenească, trup omenesc, în acelaşi timp fiind în deplină unitate cu Sfânta Treime.

Unitatea Bisericii constă în cuvânt, în credinţă şi în mărturisire. Confesiunile care nu mărturisesc acelaşi Simbol de credinţă, care nu au împărtăşire cu Biserica Adevărată, sau nu au acelaşi cuvânt împreună cu Biserica, nu pot fi mădulare ale Bisericii. De asemenea, ereticii şi schismaticii nu pot fi mădulare ale Bisericii, pentru că ei s-au depărtat de la adevărata învăţături şi au primit învăţături nesănătoase. Hristos este Capul Bisericii Dreptslăvitoare, în El îşi are rădăcina Biserica Ortodoxă. Apusenii catolici au reînnoit biserica lor, şi au hotărât capul bisericii să fie Papa. Acest lucru s-a întâmplat şi cu confesiunile protestante, care nu mai poartă numele Lui Hristos, şi nu se mai călăuzesc după adevărata învăţătură, purtând numele diferitor eretici, precum Luther, Calvin şi alţii ca ei. Toate grupările protestante şi neoprotestante nu mai sunt în adevărata învăţătură, nici mântuire nu este în ele, pentru că au lăsat adevărata învăţătură a Domnului, lăsată prin Apostoli, prin Sfânta Tradiţie şi prin Sfinţii Părinţi, abătându-se spre concepţiile acelor eretici plini de întunericul păcatului care, dorind să afle ei o altă tâlcuire a Sfintei Evanghelii, au rătăcit spre căile pierzării. Deci, deşi ei se numesc pe sine drepţi, nu sunt nici pe departe în dreaptă credinţă şi-n adevăr. Ei rătăcesc departe de Corabia Mântuirii neamului omenesc, adică departe de Biserică şi de învăţătura Bisericii.

După cum spune Sfântul Apostol Pavel, „Hristos a iubit-o şi S-a dat pe Sine pentru Ea, ca s-o sfinţească, curăţnd-o cu baia apei prin cuvânt. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel, ci ca să fie Sfântă şi fără de prihană” (Ef. 5, 25-27). Biserica este curată în credinţă şi în învăţătură, şi nu se poate conduce de către o autoritate omenească, ci de către însuşi Hristos Domnul, al cărui Cap El este, după cum ne zice Sfântul Apostol Pavel (Efeseni. I, 22). Iar orice om care vine în lumina învăţăturii Bisericii nepătate şi neschimbate, iar apoi părăseşte lumina pentru a primi întunericul eresurilor, şi primind învăţături nesănătoase pe care le mărturiseşte, nu mai poate fi mădular al Bisericii, pentru a feri Biserica şi pe membrii ei, pe membrii Trupului Lui Hristos, de pătarea cu greşitele concepţii depărtate de adevăr şi de Dumnezeu. Scopul Bisericii nu este de a despărţi pe om de Dumnezeu, ci de al menţine în permanentă legătură cu dumnezeirea, şi de aceea tot pericolul care l-ar putea scoate pe dreptslăvitorul creştin din Biserică este înlăturat prin Sfintele Canoane. Au fost mulţi eretici în istoria Bisericii primare (din primele veacuri), de care preoţii bisericii şi-au făcut milă şi nu i-au lepădat de la Biserică. Însă, cum diavolul lucrează prin tot omul care nu stă în lumina Credinţei cu trupul şi cu sufletul, a lucrat şi prin aceste categorii nestatornice de oameni, smulgând din Biserică pe creştini prin învăţăturile greşite, dar foarte înşelătoare. De aceea, sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au lăsat Sfinte Canoane care interzic ereticilor de a intra în Bisericile Ortodoxe. Iar, pentru a nu da curaj credincioşilor să păşească din curiozitate în bisericile ereticilor, nici preoţii nu pot intra în ele, nici să se roage, nici să discute. Credincioşii sau slujitorii Altarelor, care intră în biserici eretice, se condamnă de către Sfinţii Părinţi prin Anatema. De aceea, dreptslăvitorii au trebuinţă doar de învăţătura Bisericii Ortodoxe, au nevoie doar de Trupul şi Sângele Domnului dăruit numai în Bisericile Dreptslăvitoare. Dezbaterile cu ereticii nu au niciun folos, pentru că ei sunt mai rău întunecaţi decât păgânii. De păgâni, putem să ne apropiem pentru că nu cred în nimeni, sau cred în ceva ce nu există, şi prin cuvântul Sfintei Evanghelii, să le descoperim lumina mântuitoare a Lui Hristos. Însă, de eretici nu ne este cu niciun folos să ne apropeim, pentru că ei au primit


:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::__________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pagina 4

cândva lumina învăţăturii Bisericii, dar au lepădat-o. Ereticii luptă să atragă după dânşii pe dreptslăvitorii creştini, şi de aceea Biserica cea condusă administrativ duhovniceşte după Sfintele Canoane, învaţă pe credincioşi să nu se aventureze în discuţiile cu aceşti rătăciţi.

O altă însuşire pe care o dă Bisericii Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan, este SFINŢENIA. Sfinţenia Bisericii s-a făcut prin Hristos, şi Hristos este Sfinţenia Bisericii. Harul ce s-a dat Sfinţilor Apostoli, s-a dat de către El, trimiţându-le Duhul Sfânt peste ei, la cincizeci de zile după Învierea Sa din morţi. Sfinţenia s-a păstrat în Biserică pentru că a rămas Hristos în Ea. Câtă vreme Biserica are învăţătura dreaptă după cum a lăsat-o Iisus Hristos, preoţii şi arhiereii ei au harul şi sfinţenia, părţi foarte importante din Biserica Ortodoxă. Multe suflete s-au sfinţit în Biserica Lui Hristos, şi nenumăraţi Sfinţi şi-au aflat mântuirea în Ea.

Sfinţenia Bisericii vine din două părţi. Cea dintâi parte este Credinţa Dreaptă în Dumnezeu, care îi sfinţeşte pe toţi care vin în lumina învăţăturii Fiului Lui Dumnezeu – Iisus Hristos, prin care toţi cei ce cred drept şi se botează în numele Lui Dumnezeu, se vor mântui; iar în al doilea rând, sfinţenia Bisericii vine de la Hristos, care a trimis Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli, iar prin ei, prin Sfânta Taină a Hirotoniei, s-a transmis deplinătatea harului la toţi arhiereii dreptslăvitori. Această sfinţenie s-a transmis până în zilele noastre, prin continuitate apostolică, adică prin punerea mâinilor şi transmiterea harului de la Apostoli la Sfinţii Părinţi, iar de la aceştia la arhiereii de până în zilele noastre. Aceasta este Sfinţirea oamenilor de către Dumnezeu. Dar, nu toţi oamenii au acelaşi har al sfinţeniei. Acesta transmis prin succesiunea apostolică, s-a dat numai la Arhierei şi Preoţi. Sfinţenia credincioşilor vine prin Trupul şi Sângele Domnului, primit cu vrednicie, spre viaţa de veci, iar nu spre osânda veşnică.

Cea de-a treia însuşire atribuită Bisericii de către Simbolul de Credinţă, este aceea de „Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Biserica Ortodoxă păstrează în sine învăţăturile pe care le-au transmis Sfinţii Apostoli şi Sfintele Soboare Ecumenice. De pildă, primatul Papal nu se mai coodrdonează după adevărata învăţătură predată de Domnul nostru Iisus Hristos prin Apostoli şi prin dânşii, Sfintelor Sinoade Ecumenice, ci se cârmuieşte după regulile impuse de Papă, reguli care-l definesc pe el, în mare neadevăr şi erezie, ca fiind „infailibil”, adică „fără de greşeală şi de nestatornicie”. Infailibilitate are numai Biserica dreptslăvitoare, nicidecum un om! Pentru că Biserica, fiind Trupul Lui Hristos, iar Hristos fiind neschimbător, totdeauna va fi aceeaşi; însă, omul având fire adamică, oricând este schimbător şi oricând cade în greşeli mici sau foarte mari. De aceea Biserica Ortodoxă nu poate fi condusă de oameni, ci doar de Hristos. Arhiereii nu au puterea de a conduce Biserica, cu de a o feri de dezbinare şi de erezie, după cum spun Sfinţii Părinţi: „Cele rânduite pentru Presbitere, şi Episcopi, şi Mitropoliţi, cu mult mai vârtos pentru Patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun Presbiter, sau Episcop, sau Mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către Patriarhul său, şi n-ar pomeni numele lui, precum este hotărât şi rânduit, întru Dumnezeiasca Învăţătură, ci mai înainte de Sinodiceasca înfăţoşare, şi de deplinita lui osândire, ar face schismă. Acesta a hotărât Sfântul Sinod, cu totul a fi străin de toată Ieratía [Preoţia], dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Şi mai ales s-au pecetluit şi s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se depărtează de ai lor întâi şezători, şi fac schismă, şi rup unirea Bisericii. Pe de altă parte, cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor, pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţá. Unii ca aceştia nu numai Canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi, despre împărtăşirea numitului Episcop, mai înainte de Sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor Dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit Episcopi, ci minciuno-episcopi, şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri. (Canon 15, Sobor 1 şi 2 din Ţaringrad). Este greşită învăţătura unora care pune accent pe ascultarea de ierarhul locului, fără rânduială. Dacă arhiereul să călăuzeşte după învăţăturile Sfinţilor Apostoli şi nu calcă hotărârile Sfintelor Soboare Ecumenice, dreptslăvitorii au încuviinţarea Sfinţilor Părinţi de a-l asculta şi de a-l urma. Însă, dacă Episcopul se abate în credinţă sau calcă peste Sfintele Canoane ale Soboarelor Ecumenice, datori sunt credincioşii să nu-i urmeze. Această decizie a Sfântului Sinod 1 şi 2 din Ţaringrad (Constantinopol), nu o mai păzesc apusenii (catolicii), pentru că ei îşi pun toată încrederea în Papă, chiar dacă îi duce spre mântuire, chiar dacă îi prăpăstuieşte spre focul iadului. Acest lucru nu este bun, pentru că încrederea prea mare în om, atrage după sine şi meşteşugurile diavolului.

3. ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA SFÂNTULUI BOTEZ

Fiecare creştin ortodox trebuie să fie botezat, pentru că, zice Domnul nostru Iisus Hristos: „dacă nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia Lui Dumnezeu” (Ioan. III, 5). Când pentru prima oară a rostit Domnul acest cuvânt, toţi erau plini de uimire. Nu li se părea ceva firesc o a doua naştere. Unii îşi închipuiau că va trebui să se renască pentru a putea intra în Împărăţia Lui Dumnezeu. Mântuitorul nu se referea la o a doua naştere trupească, ci se referea la înoirea trupului şi a sufletului, adică la Sfântul Botez.

Taina Botezului, prin afundare şi scoatere din apă, reprezintă naşterea din „apă şi din Duh”. Botezul cu care boteza Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul, nu are niciun fel de legătură cu Botezul pe care-l săvârşeşte Biserica Ortodoxă după ce Mântuitorul a prediact şi a întemeiat-o pe Ea.

Într-un alt înţeles, Botezul reprezintă moartea cu Hristos, când Domnul a apus pe Cruce, în Vinerea răstignirii, şi totodată reprezintă învierea şi mergerea la Împărăţia Lui Dumnezeu, împreună cu Hristos, prin scoaterea din apă.

Încă din primele veacuri şi până astăzi, preoţii şi episcopii au săvârşit Sfântul Botez conform poruncii Mântuitorului, în care zice: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei, XXVIII, 19). Înainte de vremea când s-a botezat Domnul, Sfântul Ioan Botezătorul, ca un înaintemergător ce era, îi boteza pe cei ce veneau la râul Iordan şi îşi mărturiseau păcatele lor. Acesta era botez doar prin apă şi prin pocăinţă. Dar, prin pogorârea Domnului la botezul lui Ioan, s-a pogorât şi Sfântul Duh peste această Taină. Imediat după Învierea Domnului, când toate valorile Botezului au fost date, fiecare creştin pentru a putea să poarte acest Sfât şi sfinţitor nume, şi pentru a se face părtaş al Împărăţiei Cereşti, trebuia să i se săvârşească Sfântul Botez, după porunca Domnului. Sunt unii care, deşi se consideră creştini, nu săvârşesc Botezul copiilor, ci doar celor care depăşesc vârsta de 30 de ani. Aces lucru este total împotriva învăţăturii Bisericii Ortodoxe. Acest lucru este un pericol inevitabil în faţa morţii, pentru că mulţi dintre prunci mor imediat după naştere, iar dintre cei ce se includ între vârsta de un an şi de 30 de ani, de asemenea moartea le este neştiută şi vremea ei necunoscută. Fără îndoială Botezul trebuie săvârşit şi pruncilor, şi copiilor, şi celor în etate mai mare. După cum Sfinţii Apostoli au botezat copii (Faptele Apostolilor: X, 44; I Corinteni: I, 16). Se săvârşeşte Botezul şi pruncilor, pentru ca nu cumva aceştia, fiind în prag de moarte, să nu meargă din lumea aceasta şi să fie număraţi la Judecata de apoi printre neamurile păgâneşti şi care nu au primit Sfântul Botez. În această privinţă, Sfântul Irineu, care a primit credinţa Creştină de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, ne învaţă: „Pentru că El a venit să-i mântuiască pe toţi prin Sine – când spun toţi,mă refer la toţi care prin El s-au născut din nou în Dumnezeu – prunci şi copii, tineri şi oameni în vârstă. De aceea, a trecut El Însuşi prin fiecare vârstă, devenind un prunc pentru prunci, pentru a-i sfinţi astfel


:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::__________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pagina 5

pe prunci; un copil pentru copii, pentru a-i sfinţi pe cei care sunt de această vârstă, făcându-se pentru ei un exemplu de evlavie, de dreptate şi de ascultare” (Sfântul Irineu 130 – 202). Acest Sfânt Apostolesc Părinte ne lămureşte destul de bine în ceea ce priveşte vârsta indiferentă la care se săvârşeşte Botezul. În cazul pruncilor, mărturisirea de credinţă o face naşul, care este garant pentru a-l învăţa pe prunc, la vremea cuvenită, Învăţătura Sfintei Evanghelii, şi a-l determina cu dragoste să păzească Creştineasca şi mântuitoarea Credinţă dreaptă. Acum, în acest veac destul de tulburat de valurile sectare şi eretice venite din apus, lumea este derutată de către aceste amăgiri şi de către sectele şi confesiunile care botează numai pe cei trecuţi de 20 – 30 de ani. Ei bine, iată cu Sfinţii Apostoli şi Sfinţii părinţi ne acreditează Botezul săvârşit indiferent de vârstă. Şi ca să adăugăm un cuvânt al acestui veac, despre care şi vorbim, pot spune că sectarii urmăresc să corupă cât mai mulţi oameni; şi cum prozelitismul este interzis prin lege, ca nu cumva ei să fie supuşi consecinţelor actuale, au căutat un temei după care să se ascundă, considerându-se pe sine drepţi şi exemple bine. Acestea ei le fac pentru a corupe cât mai mulţi oameni cu putere materială şi cu mentalitatea oarecum dezvoltată, nicidecum având vreun folos de la copii... Dar, să evităm discuţia despre greşelile acestea pentru care ei împiedică copiii să fie părtaşi la Împărăţia Lui Dumnezeu, călcând în picioare prunca Domnului, care zice: „Lăsaţi copiii să vină la Mine” (Marcu X,14), şi să să ne întoarcem iarăşi la discuţia anterioară ca să vedem ce mai cuprinde această Taină a Sfântului Botez.

Săvârşirea Botezului pruncilor este o bucurie atât pentru cer cât şi pentru pământ. Prin Botez, încă de mic pruncul primeşte iertare de păcatul strămoşesc, dar nu numai, pentru că fiecare om are pacat în el, şi pentru păcat se osândeşte pe sine însuşi. De aceea, Sfânta Scriptură iarăşi arată o faptă deosebită a se boteza copii, şi nu numai, după cum scrie: „Pocăiţi-vă, şi să se boteze fiecare dintre voi în numele Lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte: II, 38), că prin Botez se iartă orice păcat. În ceea ce priveşte primirea celor mai în vârstă ce vin la credinţa Creştină de la eresuri s-au credinţe păgâneşti, pe care Biserica îi primeşte şi îi Botezată doar după ce aceştia se pocăiesc şi-şi leapădă credinţa greşită. Dar, pentru că pruncul nu are de ce să se pocăiască aşa mult, Sfinţii Apostoli dar întâietate Tainei Sfântului Botez, şi apoi, la venirea vremii cuvenite, se desăvârşeşte şi pocăinţa. De aceea Sfântul Apostol Petru, zice în continuarea versetului citat mai sus: „Căci vouă vă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapte II, 39). Deci, nu numai celor în vârstă li s-a dat făgăduinţa, ci tuturor, şi părinţilor şi copiilor, şi rudeniilor şi celor ce nu-s de acelaşi neam. Pe toţi îi aşteaptă Hristos la Biserica Ortodoxă. De aceea nu se cuvine nimănui să oprească pe nimeni să vină la Hristos, şi nici să nu le dea ocazia, pentru că Hristos este bucuria lumii, veselia neamurilor, fericirea cea veşnică. Prin El s-au împlinit toate vârstele, prin El s-au schimbat cele vechi în cele noi, prin El a venit mântuirea în lume. Din contră, nu se cuvine nimănui să nu primească pe prunci în familia creştină ce a prosperat de peste 2000 de ani, ci să-I primească pe toţi, fie ei prunci, tineri, bătrâni, fie de naţionalitate, rasă, culoare s-au etnie. Pentru că Hristos nu priveşte la exteriorul omului, ci la interiorul său, aceasta pentru că nu tot cel ce este negru la înfăţişare, este şi rău; dar nici tot omul ce este alb, nu este deplin curat, ci toţi negreşit avem păcate. Dar, prin Hristos şi prin Tainele iniţiate de El, toţi se sfinţesc, se blagoslovesc, se împărtăşesc din darurile mântuirii. Domnul nu s-a răstignit numai pentru cei bătrâni, dar nici pentru cei tineri, şi nici numai pentru prunci. El s-a răstignit pentru toţi, ca în unitatea creştinească toţi să fie în acelaşi cuget şi să primească făgăduinţele Împărăţiei Lui Dumnezeu şi darurile Duhului Sfânt din belşug.

Cele trei afundări ale Sfântului Botez reprezintă moartea pentru fiecare păcat ce se împotriveşte Sfintei Treimi, după cum se şi rosteşte la fiecare afundare numele fiecărei dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi, adică „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” . Fiecare afundare înseamnă moartea pentru păcatele împotriva Sfintei Treimi, iar scoaterea din apă de fiecare dată, reprezintă şi iertarea, pe de altă parte, şi învierea; iar în sensul cel mai corect reprezintă învierea cu Hristos şi pentru Hristos, adică moartea pentru păcat şi înălţarea pentru Dumnezeu, pentru Sfânta Treime.

Botezul nu este desăvârşirea urmării lui Hristos, ci este doar începutul. Pentru a fi desăvârşirea mântuirii oamenilor, Învierea cu Hristos, prin Sfântul Botez, trebuie să nu se sfârşească niciodată, iar cămaşa tainică a sufletului trebuie să fie mereu nepătată de patimile cele care-l depărtează pe om de mântuirea sufletului său şi de protectorul său – Dumnezeu. Botezul, în sine, nu face nimic altceva decât îl iniţiază pe om în marea familie a mântuirii, a creştinismului; însă, asupra mântuirii sale decizia va aparţine propriilor sale fapte. Dacă omul va necinsti valoarea Sfântului Botez, părăsind dreapta credinţă, sau se va face neascultător faţă de Poruncile lui Dumnezeu, mântuire nu va avea, ci osândă veşnică, chiar şi dacă a fost iniţiat, prin Botez, în creştinism. Pentru că mântuirea nu este o moştenire din tată-n fiu, nu este un dar ce se dă oamenilor membri ai unei Biserici, ci mântuirea se dă oricui o doreşte, şi în schimbul dobândirii acesteia, trebuie să se lepede de sine şi de toate păcatele sale, urmând în curăţie şi dragoste deplină poruncilor Lui Dumnezeu, Sfintei Evanghelii şi Predaniei Soborniceşti şi Apostoleşti.

4. ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII sau Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir

Sfânta Taină a Mirungerii se săvârşete după Sfânta Taină a Botezului, conform Sfintei Tradiţii şi Sfintei Scripturi. Această Taină o

săvârşete numai preotul sau arhiereul, cu Sfântul şi Marele Mir, sfinţit doar de către Arhierei. Ce reprezintă Taina Mirungerii? Taina Mirungerii reprezintă sfinţirea cu Duhul Sfânt a celui botezat în numele Sfintei Treimi, după cum şi creştinii, la început, întâi au

fost Botezaţi prin apă (Ioan, III, 5), spre iertarea păcatelor strămoşeşti de care a fost ruşinat Adam în tot locul, de când a fost izgonit din Rai, apoi prin sfinţirea Sfântului Duh. Botezul reprezintă doar curăţirea de păcate, iar Taina Mirungerii este sfinţirea de către Sfântul Duh a celui botezat.

În vremurile vechi-testamentare, Mirungerea Noului Testament era preânchipuită prin ungerea regilor (l Regi X, 1; XVI, 13; Psalmii LXXIX, 20). Acum, creştinii trebuie să fie împăraţi peste ei înşişi, peste poftele lor trupeşti, mai ales peste voia lor proprie, şi de aceea ca pe nişte împăraţi ne-a făcut pe noi, creştinii, Domnul (Apocalipsa 1, 6).

De când se săvârşeşte Taina Mirungerii în Biserică? Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înfiinţat această Sfântă Taină, El primul trecând prin ea. Şi aceasta se adevereşte când, după ce a

ieşit din apa râului Iordan, Duhul Sfânt s-a pogorât peste El, iar glasul Tatălui s-a auzit (Matei III, 16). Chiar şi Sfinţii Apostoli au trecut prin Taina Mirungerii, adică a pogorârii Duhului Sfânt, pe ei ungându-I Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în hristos, şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, care ne-a şi pecetlui pe noi şi a dat începătură Duhului, în inimile noastre” (II Corinteni, I, 21-22). De aceea când se săvârşeşte Taina Mirungerii, preotul ungând fruntea, pieptul şi spatele, ochii, obrajii, gura, urechile, mâinile şi picioarele, pronunţă formula: „Pecetea darului Sfântului Duh”. Astfel, ungerea frunţii, înseamnă pecetluirea şi sfinţirea


:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::__________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pagina 6

cugetului cu Legea Lui Dumnezeu, ca omul să cugete la mântuirea sufletului său; ungerea pieptului şi a spatelui semnifică pecetluirea şi sfinţirea inimii pentru a iubi pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul său, mai presus de orice, şi pe aproapele ca pe el însuşi, având pretutindeni dragostea, care este începătura tuturor virtuţilor; ungerea ochilor simbolizează pecetluirea şi sfinţirea acestor organe, luminătoare ale trupului şi sufletului, cu care să vadă toată frumuseţea creaţiei mâinilor şi cuvintelor Lui Dumnezeu, de a vedea cu ochii cei tainici ai sufletului tainele Sfintei Scripturi; prin ungerea obrajilor se pecetluieşte şi se sfinţeşte veselia omului de Dumnezeul său şi fericirea veşnică; apoi, ungerea gurii sfinţeşte acest organ spre cuvântarea celor mântuitoare, spre rugăciune şi spre cântări duhovniceşti; urechile se ung spre auzirea chemării Lui Dumnezeu, şi pentru a asculta cu luare aminte Poruncile Sale; după aceea se ung mâinile, pentru a le sfinţi, ca toată milostenia şi toate faptele cele bune să fie spre mântuirea sufletului şi spre viaţa veşnică; iar în cele din urmă se sfinţesc şi se pecetluiesc picioarele, prin ungerea cu Sfântul Mir, spre păşirea în calea mântuirii, spre a merge plăcut înaintea Lui Dumnezeu, în credinţă dreaptă, în adevăr şi-n virtute. Acestea toate desăvârşindu-se, tot omul se sfinţeşte, şi trupeşte şi sufleteşte. Iată, Mirungerea este ajutorul trimis de către Iisus Hristos, prin Sfântul Duh, după cum l-a trimis la cincizeci de zile după Învierea Sa, spre a le fi de folos, spre a le dărui puterea de a grăi în toate limbile pământului.

Taina Mirungerii nu se poate săvârşi de către mireni, monahi sau diaconi, ci numai de către preoţi şi arhierei, pentru că aceştia au succesiunea apostolică, prin punerea mâinilor de către arhierei. Fără de Sfântul şi marele Mir, nici preoţii şi nici arhiereii nu pot săvârşi Sfânta Taină a Mirungerii.

Ce este Sfântul şi marele Mir? Sfântul şi marele Mir este un untdelemn amestecat cu felurite plante, dându-i un frumos miros. Acesta se prepară în primele trei zile ale

Săptămânii Patimilor, şi se sfinţeşte de către întâi-stătătorul Bisericii, sau de către un alt arhiereu rânduit de sfântul Sinod. După Sfinţire, fiecare episcop primeşte un vas cu Sfântul Mir, pe care-l împarte la toate parohiile şi mănăstirile din eparhia sa. Sfântul Mir se mai foloseşte la Sfinţirea Sfintelor Antimise, Sfintelor Altare şi Bisericilor noi, sau refăcute.

De Sfânta Taină a Mirungerii, precum şi de cea a Botezului, omul se bucură o singură dată în viaţă. Aceasta nu se poate repeta niciodată. Preotul care repetă taina mirungerii, săvâreşte păcat împotriva Duhului Sfânt, şi în acelaşi timp pierde preoţia. Însă, în cazul în care cineva părăseşte Biserica Ortodoxă, mergând la schismatici, şi venind înapoi la adevărata Biserică, cu pocăinţă, preotul este dator să-l primească numai prin Taina Sfintei Mirungeri (Sinod II Ecumenic, Canonul 7; Sinodul 6 Ecumenic, Canonul 95; III Calcedon, Canonul 1). Şi cei ce s-au născut în confesiuni schismatice, dacă acestea ar fi botezat în conformitate cu Sfântul Canon, botezul i se primeşte aceluia ce vine la dreapta credinţă, însă nu şi mirungerea. De ce? Pentru că a boteza pe cineva, poate chiar şi un mirean, în cazuri în care nu găsesc un preot în preajmă; însă, Sfântul Mir nu se sfinţeşte de către mireni; iar, schismaticii au aceeaşi putere ca a mirenilor (Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli). Deci, schismaticii care vin la Dreapta Credinţă, se primesc numai prin Mirungere.

De ce schismaticii se primesc la Biserica Ortodoxă numai prin Mirungere? În primul rând, confesiunile schismatice nu au harul şi darul dat prin succesiunea apostolică neântreruptă de la Pogorârea Sfântului Duh

peste Sfinţii Apostoli; sau că l-au pierdut prin hirotonii necanonice, sau că s-au abătut de la dreapta credinţă. În ceea ce priveşte Botezul, acesta îl poate săvârşi chiar şi un mirean, dacă nu este un preot în preajmă, în cazul în care un om este pe moarte, şi pentru a nu-i lua dreptul de a fi şi el membru al marii familii creştine, dator este acel mirean botezat să-l boteze pe acela. Iar, dacă din darul Lui Dumnezeu, acela va trăi, mergând la preot, va primi Taina Mirungerii, după cum ne învaţă Sfântul Ierarh Nicolaie Velimirovici (Catehismul Bisericii Ortodoxe: despre Sfintele Taine - Taina Mirungerii).

Dintre cunoscutele confesiuni religioase, papistaşii şi protestanţii nu pot veni la Dreapta Credinţă prin Mirungere, ci prin Botez, pentru că aceştia nu au botezul corect, săvârşit din apă şi din duh, ci prin stropire. De asemenea, cei ce s-au abătut de la Dreapta Credinţă, de la tradiţia Bisericii, de la Sfintele Canoane, făcându-se schismatici, însă având botezul săvârşit corect, întreit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, pe aceştia numai prin Sfânta Taină a Mirungerii se primesc la Biserica Lui Hristos.

5. ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII (Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos)

Taina Sfintei Împărtăşanii a fost înfiinţată de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la cina cea de taină, când a împărţit pâine şi vin

ucenicilor Săi, spunându-le: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” şi dându-le vinul, a spus „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei XXVI, 26-28). Acest moment a dat naştere acestei mântuitoare Taine a Împărtăşirii.

Sfânta Împărtăşanie se săvârşeşte în timpul Sfintei Liturghii, de către episcop sau preot, la momentul epiclezei, adică atunci când sfinţiţii slujitori cheamă Sfântul Duh care, în chip nevăzut, sfinţeşte Sfintele Daruri – pâinea şi vinul – trans formându-le în Trupul şi Sângele Domnului. Aceste două ingrediente din care este alcătuită Sfânta Împărtăşanie au fost alese de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru neputinţa omenească de a se adăpa din sânge şi a se hrăni cu trup. Dar, jertfa aceasta este spre mântuirea fiecărui suflet creştinesc ce o primeşte cu credinţă şi cu frică de Dumnezeu. Rolul Sfintei Împărtăşanii nu este acela de a ne aminti de Cina cea de Taină, ci de întreaga viaţă a Domnului nostru Iisus Hristos, începând de la naştere şi până la înălţarea la cer. În vremea Sfintei Liturghii, Naşterea Domnului este preânchipuită prin Sfânta Proscomidie, adică momentul în care preoţii pregătesc Trupul şi Sângele Domnului pentru a fi sfinţite. Momentul ieşirii cu Sfânta Evanghelie ne aduce aminte de predica de pe munte, de ieşirea Lui Hristos la Propovăduire, şi de aceea, prima predică a Domnului – Fericirile – constituie cel de-al treilea antifon (cântarea Fericirilor). Intrarea Domnului în Ierusalim este reprezentată prin ieşirea cu Sfintele Daruri, iar răstignirea şi îngroparea Sa ne sunt amintite de la momentul în care se cântă „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!” şi până la „Luaţi, Mâncaţi, acesta este Trupul Meu” şi „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”. Înălţarea Sa pe Cruce ne este amintită de mometul în care preotul ridică Sfântul Agneţ (Partea tăiată din Prescuri, pe care scrie IIS. HS, NI, KA), rostind cuvintele „să luăm aminte! Sfintele Sfintilor”. Acestea sunt cele mai dramatice evenimente din cadrul Sfintei Liturghii, în care ni se aminteşte de vieţuirea în lume a Domnului. Abia după toate acestea, Duhul Sfânt se pogoară în chip nevăzut peste Sfintele Daruri şi le transfigurează în Trupul şi Sângele Domnului.

Prin Sfânta Împărtăşanie, toţi creştinii dreptslăvitori au parte la mântuirea sufletelor. Căci precum trupul are nevoie de hrană pământească, fiind pământesc, aşa şi sufletul are nevoie de hrană duhovnicească, fiind duhovncesc. Prin această hrană, tot sufletul nu mai însetează niciodată după Hristos Domnul, şi de aceea fiecare dintre creştini are datoria de a se pregăti cât mai des pentru a primi Sfintele Taine, Trupul şi Sângele Domnului, spre viaţa de veci. Acei care, având dezlegare la Sfânta Împărtăşanie, dar din îngânfare nu se împărtăşesc, pierd orice cale de mântuire, pentru că spune Mântuitorul: „dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului si nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi" (loan VI, 53). De aceea, datori sunt toţi creştinii, de cel puţin patru ori pe an să se împărtăşească, adică la sfârşitul fiecăriua dintre cele patru mari posturi de peste an, pentru a asculta cu bucurie ceea ce zice Domnul: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan VI, 54).


:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::__________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pagina 7

Înainte de Sfânta Împărtăşanie, copii se pot pregăti numai cu rugăciune, dar numai aceia până la 6-7 ani, care nu se spovedesc (până la această vârstă), însă, cei ce depăşesc vârsta aceasta, trebuie să se pregătească cu post, rugăciune, Spovedanie şi canon, cu cel puţin 8 zile de post.

Dacă cineva este oprit de la Sfânta Împărtăşanie, prin canonul duhovnicului, nu se va putea mântui? Preotul sau arhiereul duhovnic, nu opreşte el pe nimeni de la Sfânta Împărtăşanie, că oamenii se opresc singuri prin păcat. Pentru că de ar

avea atâta dragoste încât să-l primească pe însuşi Hristos Domnul, s-ar păzi de păcate, gândindu-se că în curând vor merge la Sfânta Împărtăşanie. Preotul duhovnic nu stabileşte el canonul care trebuie dat la Sfânta Spovedanie, pentru fiecare păcat în parte, ci are îndreptarul Sfintelor Canoane, după care se pocăieşte omul pentru fiecare păcat, păşind cu osteneală spre împărăteasca cetate a Raiului. Oricum, înainte de Sfânta Împărtăşanie, fiecare creştin trebuie să se pregătească cu foarte mare luare aminte, ca nu cumva să se împărtăşească în nevrednicie, şi să se osândească mai rău, în loc să se mântuiască. Sfânta Împărtăşanie nu este un dar ce se dă după obicei, ci fiecare credincios îl ia pe propria răspundere, fie spre mântuirea sufletului, fie spre osânda veşnică. Dacă va fi oprit de la Canon pentru a se putea împărtăşi, perioada în care are vreme de canon, se poate pocăi, ca apoi să primească Sfintele cu vrednicie şi spre mântuirea sufletului.

Cine nu se poate împărtăşi? Atât timp cât Hristos ne-a chemat pe toţi la sine, evident că toţi avem posibilitatea şi de a ne împărtăşi. Însă, Mântuitorul nu a spus că

trebuie să venim după El, după cum dorim noi, ci după cum ne învaţă El, adică după cum citim în Sfânta Evanghelie. Cu toate acestea, toţi sunt chemaţi să vină, dar nu toţi vin spre mântuire, făcând acest lucru din curiozitate sau din moştenire de familie. A fi creştin este lucru mare, dar ce fel de creştin? Ce înseamnă să fim creştini? Acestor întrebări ne răspune Sfânta Evanghelie. Dacă păzim Poruncile şi cuvintele Domnului, cu desăvârşire ne numim creştini. Dacă unii vin la dreapta credinţă doar de a fi creştini cu numele, asta nu-i ajută cu nimic spre viaţa cea veşnică, ci mai mult îi osândeşte. Acei care nu păstrează în cugetul lor pe Dumnezeu, care nu au rugăciuni pe buzele lor şi nu împlinesc Poruncile Lui Dumnezeu, nu se pot împărtăşi. De asemenea, ereticii, schismaticii şi toţi cei ci calcă în picioare şi hulesc numele Lui Dumnezeu, prin ereziile şi schismele din care fac parte, nu se pot împărtăşi până nu pun început bun de pocăinţă, până nu se pogoară Duhul Sfânt ca să-i sfinţească şi să le desăvârşească spălarea de păcate, adică până nu primesc Sfântul Botez şi Taina Mirungerii. Dar, toţi sunt aşteptaţi să vină către Hristos, pentru că El pentru noi toţi s-a răstignit şi a murit, iar a treia zi a Înviat. Pentru toţi a lăsat Sfânta Împărtăşanie, ca toţi să poată să se mântuiască.

Este bine a se aduce copiii la Sfânta Împărtăşanie, pentru că Hristos îi iubeşte foarte mult pentru nepătimirea lor. De aceea nimeni nu poate opri copii de la Sfânta Împărtăşanie, nici arhiereul, nici preotul, nici părinţii; pentru că ar greşi mult înaintea Lui Dumnezeu cel ce ar face una ca aceasta. De aceea, Hristos a spus oamenilor: „Lăsaţi copii să vină la Mine” (Marcu X,14). Nici bătrânii care sunt în pragul morţii, sau orice bolnav, nu poate fi oprit în niciun chip de la Sfânta Împărtăşanie, pentru că şi aceştia au trebuinţă de Mântuire. Iată, nu cu răutate trebuie priviţi păcătoşii care se apropie de sfârşitul vieţii acestea. Să ne gândim la poporul din Vechiul Testament: aproape 5000 de ani Dumnezeu i-a aşteptat să se întoarcă la El, dar nu s-au întors! Însă, în nemărginită bunătatea Sa, a venit însuşi Dumnezeu la ei, ca să se jertfească El pentru păcatele lor. Tot aşa a venit şi pentru acei care aflaţi în prag de moarte, au nevoie de mântuire, mai presus de orice. În această vreme, trebuie împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Domnului, ca fiind ultima lor şansă spre mântuire.

6. ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA SFINTEI SPOVEDANII

(Mărturisirea păcatelor sau Pocăinţa)

Sfânta Taină a Spovedaniei a fost lăsată tot de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Defapt, Sfânta Spovedanie îşi are originea în porunca Lui Dumnezeu dată Proorocului şi Înaintemergătorului Ioan Botezătorul. La porunca Lui Dumnezeu, Sfântul Ioan boteza şi mărturisea pe oameni, după cum zice Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca: ,,Cuvântul Domnului a fost către el” (Luca 3, 2), şi astfel, poporul venea la Ioan, îşi mărturisea păcatele, după care erau botezaţi cu apă, pentru a-i pregăti să-l primească pe Hristos. De asemenea, şi Spovedania tot acelaşi scop îl are, adică de a-i pregăti pe dreptslăvitorii creştini să-l primească pe Hristos. Iată, aceasta este cea dintâi origine a Sfintei Spovedanii. Chiar şi Sfinţii Apostoli spovedeau, botezau, împărtăşeau, hirotoneau, miruiau, vindecau bolnavi, după cum spune Sfânta Scriptură, Faptele Apostolilor.

Cum se săvârşreşte Sfânta Spovedanie? Sfânta Spovedanie o săvârşeşte numai preotul duhovnic sau arhiereul. Înainte de a merge la Sfânta Spovedanie, creştinul trebuie să se

pregătească moral, stând cu pace şi linişte şi notându-şi toate păcatele cu câte l-a mâniat pe Dumnezeu şi pe aproapele, având nevoie de îndreptarul de spovedanie. După ce s-a pregătit şi consideră că a scris tot ce a făcut, citeşte rugăciunile dinaintea Sfintei Spovedanii, după care merge să-şi mărturisească păcatele, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă, cu luare aminte şi cu multă părere de rău pentru greşelile săvârşite. După ce preotul duhovnic citeşte toate rugăciunile şi-i dă deslegare, în numele Preasfintei Treimi, să se mărturisească, creştinul citeşte toate câte a făcut, dacă are notat, iar dacă nu, răspunde la întrebările adresate de către duhovnic. Fiecare păcat, pentru a fi iertat, trebuie spus cu pocăinţă, nu cu nebăgare de seamă, pentru ca Dumnezeu să privească pocăinţa omului şi să se milostivească spre dânsul, iertându-l de păcatele sale. Dacă din ruşine, din teamă de canon sau din alt motiv, va trece cu vederea vreun păcat şi nu-l va mărturisi, negreşit toate celelalte se vor întoarce împotriva lui, cu mult mai mare păgubire. De aceea, toate păcatele trebuie mărturisite, înaintea Lui Dumnezeu, pentru că preotul este doar un martor, iar Dumnezeu primeşte pocăinţa.

Preotul are puterea să ierte păcatele? Puterea de a lega şi deslega păcatele, a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos, spunând Apostolilor Săi: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta

păcatele, le vor fi iertate si cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX, 22-23). Deci, iată că Domnul a dat această putere Apostolilor, pentru a lăsa omului posibilitatea de a se spăla de păcatele sale, cu un al doilea botez, pentru că aşa mai este numită Sfânta Spovedanie. Această putere de a lega şi de a ierta păcatele, Sfinţii Apostoli au dat-o arhiereilor şi preoţilor, aşa încât, prin continuitate neântreruptă, prin hirotonie, fiecare arhiereu şi preot are puterea de a ierta şi de a lega păcatele oamenilor. Cu toate acestea, sunt păcate care nu pot fi iertate, după cum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos „celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei XII, 32). Păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se mai pot ierta niciodată. Printre acestea se numără: prunc-uciderea, sinuciderea, uciderea, erezia, răspândirea ereziilor şi a învăţăturilor care omoară sufletul. Peste aceste păcate, nu se mai poate vărsa apa cea curăţitoare, duhovniceşte, a Sfintei Spovedanii.

Când greşim împotriva semenilor noştri, chiar dacă aceştia ne iartă, trebuie să mărturisim şi acele păcate. Pentru că nu este destul iertarea de la om, ci trebuie să vină şi iertarea de la Dumnezeu, fiindcă orice păcat îl mânie pe Dumnezeu, iar orice om care se pocăieşte, îl face pe Domnul să fie bucuros de dânsul.

Ereticii sau schismaticii se pot Mărturisi? Atâta vreme cât nu au sfinţirea Duhului Sfânt asupra lor, nu le este de folos nici spovedanie, nici altceva. Întâi de toate trebuie să se

lepede de învăţăturile greşite, de obiceiurile din nerânduială bună, şi apoi să meargă să ceară sfat arhiereului sau unui preot duhovnic. Mântuirea


:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::__________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pagina 8

dreptslăvitorilor creştini ţine şi de Mărturisirea păcatelor, precum de Sfânta Împărtăşanie, de faptele cele bune, de milostenie şi de toate celelalte; însă, pentru eretici şi schismatici, doar faptele bune, milostenia şi întoarcerea la Dumnezeu şi la Biserica Ortodoxă îi mai poate mântui. Atâta vreme cât stau în întuneric, nu le este de niciun folos spovedania. Dar, dacă se pocăiesc pentru păcatele de până atunci, au o nădejde să ceară această Sfântă Taină, numai dacă sunt convinşi că voiesc a se lepăda de erezie sau de schismă şi să urmeze acestei Sfinte Biserici Ortodoxe pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o ca pe o corabie a mântuirii neamului omenesc din potopul ispitelor şi ale păcatelor ce vin de la trupul zburdalnic, de la lumea cea întunecată de păcat şi de la cel viclean, adică de la înşelătorul diavol.

Sfânta Spovedanie este necesară tuturor sufletelor care doresc să se mântuiască. De aceea, trebuie săvârşită cât mai des. Chiar şi atunci când nu este unul dintre cele patru mari posturi din anul bisericesc, credincioşii se pot spovedi. Este la fel de necesar ca fiecare creştin să aibă un singur duhovnic, adică de anu se spovedi la mai mulţi preoţi, ci numai la unul singur, dacă este cu putinţă toată viaţa. La parohii, enoriaşii trebuie să se spovedească la preotul rânduit de arhiereu pentru locul respectiv. Însă, dacă din vreo oarecare necesitate, cineva doreşte să aibă alt duhovnic, va trebui să ceară blagoslovenia şi dezlegarea duhovnicului actual, şi apoi să meargă la celălalt.

7. ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA NUNŢII (Cununia)

Toate din cele şapte sfinte Taine ale Bisericii Lui Hristos, sunt blagoslovenii ale Sfântului Duh, Taine prin care se manifestă lucrarea Lui

Dumnezeu asupra omului. De asemenea, Sfânta Taină a Cununiei este binecuvântarea Lui Dumnezeu faţă de zidirea mâinilor Sale. Această Sfântă Taină a fost înfiinţată încă de la început, când Dumnezeu a luat din trupul lui Adam şi i-a făcut lui femeie, după chipul

său. Cu alte cuvinte, bărbatul este chipul Lui Dumnezeu, iar Eva, femeia în general, este chip al bărbatului. Prima nuntă din istoria omenirii a fost blagoslovită de Dumnezeu, care le-a zis bărbatului şi femeii sale, aceste cuvinte: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Fac. I, 27–28). Acesta era scopul nunţii după Legea Vechiului Tenstament. Dar, o dată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos, Legea cea Nouă a adus o altfel de nuntă, mai mare şi mai sfinţită decât nunta Vechiului Testament. Dacă unitatea dintre bărbat şi femeia sa, în Vechiul Testament, avea ca scop înmulţirea oamenilor, ei bine, în Legea Noului Testament, în Creştinism, Nunta are aproape acelaşi chip, însă nu şi acelaşi scop; pentru că Nunta Creştină are ca scop înmulţirea Bisericii Lui Hristos. Rodirea de prunci este unul dintre cele mai importante părţi ale unei cununii, după care urmează dragostea şi convieţuirea paşnică, reciprocitatea şi respectul unuia faţă de celălalt. Sfântul Apostol Pavel, vorbind efesenilor despre Taina Nunţii, le spune: „Taina aceasta este mare; iar eu zic, în Hristos şi în Biserică” (Efeseni V, 32). Şi iarăşi Sfânta Scriptură ne spune: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa si se va uni cu femeiasa si vor fi amândoi un trup" (Facerea II, 24). De aceea, Taina aceasta a nunţii este foarte mare, având principalul scop al omului de la începutul său, adică înmulţirea oamenilor, sporirea creştinătăţii.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a blagoslovit Taina Nunţii, după cum citim în Sfânta Evanghelie, făcând nuntaşilor un dar foarte mare, o minune pe care nimeni nu o poate uita. Este vorba despre transformarea apei în vin (Ioan, capitol II). Această binecuvântare pe care a făcut-o Domnul, a sfinţit nu numai Nunta, ci şi ospăţul nunţii. Dar, pentru a nu se înţelege greşit, ospăţul limitat al nunţii a fost sfinţit de către Hristos, iară nu cel cu ameţeală de la vin şi alte băuturi. De aceea Hristos a ales ca apa s-o transforme în vin, chiar în vasele pe care evreii le foloseau după ce se ameţeau pentru a da afară băutura, umplându-le cu vinul sfinţit şi cu bun gust. Acelaşi lucru ni-l spune şi Sfânta Scriptură (I Cor. 10, 7; I Petru 4, 3–6).

Cum se săvârşeşte Taina Cununiei? După ce doi oameni, un bărbat şi o femeie, decid că se aseamănă întru toate şi pot pune temei unei familii fericite, merg la episcop sau la

preot şi cer să fie binecuvântaţi de către Dumnezeu spre întemeierea familiei. Astfel, după ce primesc Sfânta Taină a Spovedaniei, ei merg împreună cu naşii şi cu nuntaşii la Sfânta Biserică, unde Sfântul Duh se pogoară asupta lor şi le sfinţeşte cununia, legându-i amândoi pe vecie. De aceea zice Sfânta Scriptură că bărbatul şi femeia sa sunt un singur trup, precum şi Hristos este un singur Trup cu Biserica.

Se pot face cununii între un ortodox şi o persoană de o altă confesiune religioasă, schismatică sau eretică? Sfânta Taină a Cununiei are ca scop binecuvântarea familiei creştine spre sporirea Bisericii. În nicio taină din Biserica Lui Hristos nu se

fac uniri între un ortodox şi schismatică, nici între o femeie ortodoxă şi un eretic; precum nici păstorul nu închide oile într-un loc cu lupii, ca nu cumva lupii să vatăme oile. De asemenea, nici Taina Nunţii nu se poate face între persoane de confesiuni diferite, pentru că niciodată Sfântul Duh nu va sfinţi o împreunare de acest gen. Aceasta pentru că ereticii şi schismaticii s-au lipsit de către toate darurile Sfântului Duh, prin depărtarea lor de la Sfânta Biserică şi de la Dreapta Credinţă (de la Ortodoxie). Preoţii sau episcopii care săvârşesc astfel de nunţi, se lipsesc totalmente de toate darurile preoţiei, căci s-au făcut pricină de vătămare unor suflete, în loc să le fie spre învăţare şi îndreptare. Cu toate acestea, dator este preotul să-i povăţuiască şi să-i catehizeze în învăţătura cea dreaptă a Sfintei Evanghelii, a Bisericii Ortodoxe; iar după ce se vor uni cu Biserica Lui Hristos, prin Taina Sfântului Botez (botezând ereticii) sau a Mirungerii (primind schismaticii) , după care va putea primi Taina Cununiei, bineânţeles şi toate darurile Lui Dumnezeu, date acestei taine.

Cununia, chiar şi dacă este o blagoslovenie de la Sfântul Duh, nu este şi o deslegare spre păcat, spre desfrânare, pentru că acest păcat este împotriva Sfintei Scripturi, împotriva Duhului Sfânt, împotriva Lui Dumnezeu prin călcarea Poruncilor Lui (Evrei 13, 4; Apoc. 21, 8). Deslegarea pe care o primesc mirii, pentru a fi un singur trup înaintea Lui Dumnezeu „bine’vieţuind şi păzind în pace Poruncile Lui Dumnezeu” este o blagoslovenie dumnezeiască, iar nu spre păcatul desfrânării, ci spre rodire de prunci. Desfrânarea este un păcat împotriva Sfântului Duh, şi despre aceste păcate Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei XII, 32). De asemenea, despărţirea mirilor, şi călcarea jurământului de credinţă înaintea Lui Dumnezeu, este un mare păcat, socotindu-se ca fiind adulter. Despre despărţire mirilor, Hristos spune: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6).

Dacă cineva calcă jurământul cununiei, i se va mai putea face o a doua nuntă? Precum Tainele Botezului, Mirungerii şi Hirotoniei, nu se pot repeta, tot aşa şi Taina Cununiei nu se poate repeta. Însă, dacă din oarecare pricină s-a lepădat jurământul cununiei, adică pentru păcatul desfrânării al unuia dintre miri (Matei 5, 31–32. Maleahi 2, 15–16), conform Canonului 93 al Sinodului al V-lea Ecumenic, se poate săvârşi o a doua nuntă, dar nu ca taină, precum ce-a dintâi, ci ca blagoslovenie a împreunei vieţuiri. De asemenea, prin Canonul 2, Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, întăreşte acest lucru; ca urmare, ce-a de-a doua nuntă nu este ca taină şi nu se pun cununiile pe cap. Pe cei cununaţi cu această a doua cununie, Sfântul îi opreşte de la Sfânta Împărtăşire vreme de doi ani. Şi iarăşi Canonul al 7-lea al Sfinţilor Apostoli, ne spune destul de clar că cel ce a avut două nunţi după botez, nu mai poate fi hirotonit diacon, preot sau episcop. Însă, acelaşi Sfânt Ierarh Nichifor Mărturisitorul, în Canonul al 8-lea precizează faptul că pruncii rodiţi din ce-a de-a doua nuntă nu pot fi opriţi de la hirotonie, ci după vrednicia şi viaţa lor curată, se primesc fără de îndoială.

Dacă supă o perioadă de despărţire, cele două persoane doresc să fie iarăşi împreună, cum procedează?


:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::__________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pagina 9

Dacă din oarecare pricină legiuită de Sfânta Scriptură, fie din pricina plecării la oaste a ostaşului, femeia sa s-a recăsătorit, şi dacă după o vreme se întoarce mirele de la oaste şi voiesc amândoi să fie iarăşi acelaşi trup, se desleagă de călcarea jurământului, şi se reunesc prin ce-a de-a doua nuntă, dar nu ca taina ce-a dintâi. Acest lucru ni-l relatează Canonul 93 al Sinodului al 5-lea Ecumenic.

Printre cununiile interzise în Biserică, enumerăm următoarele exemple: cununiile între persoane de diferite confesiuni, cununiile între persoane de acelaşi trup, adică între două persoane de acelaşi gen; de asemenea, sunt unii schismatici care săvârşesc un fel de taină a nunţii, unor oameni ce făgăduiesc curăţia şi neunirea trupească. Acest fel de nuntă nu poate fi admisă în Biserica Ortodoxă, pentru că destul este să păzească jurământul pe care l-au lăsat Sfinţii Părinţi. Dacă mirii vor decide că vor sta în curăţie, pot sta aşa şi fără să adauge jurământ peste jurământ.

Taina Cununiei este una dintre cele mai mari taine ale Bisericii, dar mai ales a omenirii. Pentru că şi acum Biserica are nevoie de sporirea dreptslăvitorilor, iar omenirea are nevoie de înmulţirea oamenilor. De aceea, cel mai frumos dar al acestei Taine, este pruncul, datori fiind părinţii de a-l aduce pe calea mântuirii, ca dreptslăvitor credincios şi împlinitor al Poruncilor, spre slava Lui Dumnezeu, şi spre mântuirea sufletului său şi al părinţilor care l-au rodit şi l-au adus în calea aceasta frumoasă şi mântuitoare a Ortodoxiei.

8. ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE SFÂNTA TAINĂ A HIROTONIEI

(Preoţia şi Arhieria)

Precum Taina Cununiei, Taina aceasta a hirotoniei îşi are originile în Vechiul Testament. Cu toate acestea, preotul vechi-testamentar era ales după rânduiala lui Melhisedec, după cum citim în Sfânta Scriptură: ,,Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Psalmi 109, 4). În Vechiul Testament, preotul care era ales, trebuia să fie din neam, adică un fel de moştenire familiară, pe care arhiereul îl ungea cu untdelemn (Ieşirea 40, 12-16), preânchipuind preoţia Legii Noului Testament. Ei bine, dacă preoţii din vechime erau aleşi după rânduiala lui Melhisedec, preoţia Noului Testament este întemeiată chiar de către Domnul nostru Iisus Hristos. Din Sfânta Tradiţie, adică din adevărul transmis prin viu grai al Părinţilor, se adevereşte că însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, l-a hirotonit în treapta de arhiereu pe Sfântul Apostol Iacov, care era unul dintre fii lui Iosif tâmplarul, de când acesta fusese căsătorit.

Treptele principale ale preoţiei, sunt: Arhieria, preoţia şi diaconia. Primul Arhiereu a fost însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după cum ne relatează Sfântul Apostol Pavel, zicând: ,,Iar Hristos, venind arhiereu bunătăţilor celor viitoare, prin sângele său au intrat odată întru cele sfinte, veşnică răscumpărare aflând” (Evrei 9, 11-12). Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis Sfinţilor Apostoli: ,,ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt preste voi, şi, veţi fi mie mărturii în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8), După praznicul Pogorârii Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh peste Sfinţii Apostoli, ei au primit vrednicia de Arhierei ai Bisericii Creştine. După aceasta, chiar cu mâinile lor au hirotonit alţi episcopi, adică alţi arhierei (Faptele Apostolilor 20, 28), au hirotonit preoţi în fiecare Biserică, după înţelesul nostru: în fiecare parohie (Faptele Apostolilor 14, 23) şi diaconi, după cum a fost alegerea celor şapte bărbaţi sfinţi, cu viaţă curată (Faptele Apostolilor 14, 23).

Taina Hirotoniei se săvârşeşte în trei feluri: hirotonia de arhierei, hirotonia de preoţi şi cea de diaconi. Hirotonia de Arhiereu (adică de Episcop) se săvârşeşte de către toţi Episcopii Bisericii, iar dacă vre-i pricină împiedică acest lucru, cel puţin doi sau trei dintre toţi săvârşesc hirotonia, conform Canonului care zice: „Episcopul să se hirotonească de doi episcopi, sau de trei” (Canonul 1 al Sf. Apostoli). Aceştia – episcopii – adunaţi toţi la un loc, în Biserică, punându-şi mâinile deasupra capului celui ce se hirotoneşte, şi ţinând Sfânta Evanghelie deasupra sa, rostesc rugăciunile chemării Sfântului Duh şi de sfinţire în slăvita treaptă a Arhieriei (I Timotei 4, 14). Tot aşa, adică prin punerea mâinilor se hirotonesc preoţii, dar şi diaconii, doar rugăciunile şi darurile fiind diferite. De pildă, fiecare treaptă are puterea ei: Arhiereul poate săvârşi toate cele şapte Sfinte Taine, şi are puterea de a transmite harul pe care l-a luat, prin punerea mâinilor sale, ca arhiereu, după porunca Domnului, care zice: ,,în dar aţi luat, în dar daţi” (Matei 10, 7-8). Arhiereul are deplinătatea harului, ca urmaş al Sfinţilor Apostoli. Hirotonia de preot şi de diacon se săvârşeşte numai de către un singur arhiereu (Episcop). Spre deosebire de Arhiereu, preotul nu are deplinătatea harului, adică nu poate să sfinţească alţi preoţi sau diaconi; în schimb, are toată puterea pe care au luat-o şi Apostolii de la Sfântul Duh, şi Episcopii şi urmaşii lor. Ca şi arhiereul, preotul are puterea de a lega şi de a deslega păcatele oamenilor, putere pe care au primit-o direct de la Domnul nostru Iisus Hristos, care le-a zis Apostolilor: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (loan XX, 22-23). Diaconul, deşi este hirotonit şi el, împărtăşindu-se de slujire, nu are harul Sfântului Duh. Hirotonia de diacon este doar un pas premergător spre primirea deplinătăţii harice. Diaconul nu poate sluji singur niciuna dintre Sfintele Taine, şi nici ierurgiile Bisericii nu le poate săvârşi singur, pentru că el este doar un ajutor al Episcopului sau al Preotului.

Această mare Taină a Preoţiei este unul din darurile cele mai mare pe care le-a dăruit Sfântul Duh oamenilor. La glasul rugăciunii preotului, cerurile se cutremură şi îngerii toţi. Arhiereul şi Preotul sunt singurii care pot chema Duhul Sfânt să prefacă vinul şi prescura în însuşi Trupul şi Sângele Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, nu oricine poate fi hirotonit în aveastă măreaţă şi Sfântă Treaptă. Nu sunt principii după care se alg cei ce vor fi hirotoniţi preoţi sau episcopi; însuşi Dumnezeu fiind Cel ce-i alege pe cei mai vrednici dintre cei mai vrednici, cum ne zice Sfântul Apostol Pavel, spunând: ,,nimeni singur nu-şi ia luiş cinstea, ci cel chemat de Dumnezeu, ca şi Aaron” (Evrei 5, 4), Ei bine, conform Sfintelor Canoane, nici arhiereul nu poate lua o decizie ca aceasta, adică să aleagă pe cineva spre hirotonie. Conform Sfintelor Canoane, preotul este ales de către popor, precum şi arhiereul. Deci, poporul, sub luminarea Duhului Sfânt îşi aleg păstorul; iar, pentru a nu fi vre-o înşelare, Arhiereul este dator să constate că alesul este vrednic de a primi această treaptă. De aceea, Sfânta Scriptură ne zice: ,,Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-au pus pre voi episcopi, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, care o au câştigat cu sângele lui” (Faptele Apostolilor 20, 28).

Iată ce fel de om, ne zice Sfântul Apostol Pavel, că trebuie să fie arhiereul sau preotul: ,,se cuvine episcopului să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu; nefăcând spre plăcerea sa, nemânios, neocărâtor, negrabnic a bate, neagonisitor de dobândă urâtă; ci iubitor de străini, iubitor de bine, întreg la minte, drept cuvios, înfrânat; ţiindu-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca puternic să fie şi a îndemna cu învăţătura cea sănătoasă, şi pre cei ce grăiesc împotrivă a-i certa” (Tit 1, 7-9). Aşadar, slujitorul Lui Dumnezeu trebuie să fie model de urmat tuturor celorlalţi creştini şi păstoriţi ai lui. Să nu caute nimic al său, să nu fie cuprins de patimile şi poftele trupeşti; să fie blajin şi cu multă dragoste faţă de toţi creştinii, ca prin căldura duhului său să-i adune pe toţi într-o unire a credinţei în Iisus Hristos; trebuie să fie înfrânat, iubitor de curăţie precum aşa el a fost ales de Dumnezeu în această dumnezeiască rânduială; să nu ridice vreo dată mâna asupra cuiva sau să lovească pe cineva, ca nu cumva să cadă sub Canoanele Sfinţilor, căci Hristos niciodată nu a bătut pe oameni, ci oamenii l-au bătut pe El; niciodată nu a cerut oamenilor să-i slujească, ci El a slujit oamenilor; nu s-a mâniat niciodată pe nimeni, cu toate că evreii numai ură purtau împotriva Sa. Deci, preotul trebuie să fie icoană a Lui Hristos. Şi de aceea zice Domnul nostru Iisus Hristos, Ucenicilor Săi: ,,Amin, amin grăiesc vouă: cel ce primeşte pe care-l voi trimite Eu, pe Mine mă primeşte; iar cela ce mă primeşte pe Mine, primeşte pre Cel ce m-a trimis pre Mine” (Ioan 13, 20). Şi iată cu ce cinstire trebuie să-i cinsim pe preoţii pe care Dumnezeu i-a ales să păstorească Turma Sa ce-a cuvântătoare, spre păşunea Împărăţiei


:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::__________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pagina 10

Cereşti; de aceea, cu ascultare faţă de dânşii şi cu cinste, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să-i cinstim ,,ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus” (Galateni 4, 14). Prin aceste cuvinte nu trebuie să se înţeleagă că trebuie să ne închinăm la preot, ci se referă la cinstea pe care trebuie să i-o dăm preotului. Pentru că el se roagă pentru toţi creştinii. Pe când oamenii, osteniţi de munca cea de fiecare zi, se odihnesc la miez de noapte, preotul înalţă rugăciuni către Dumnezeu pentru sufletele lor. Şi iarăşi, arătând cinstea ce i se cuvine preotului rânduit în cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, Mântuitorul sufletelor noastre, Domnul nostru Iisus Hristos, le zice: ,,Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă; cel ce vă nesocoteşte pe voi, pe Mine mă nesocoteşte; iar cel ce mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).

Episcopii şi Preoţii sunt numiţi în Sfânta Scriptură ca fiind ,,îngerii Bisericii” (Apocalipsa 1, 20; 2, 1), pentru că împreună cu îngerii se roagă neâncetat slăvind pe Dumnezeu Cel întreit Sfânt. Aceştia mai sunt numiţi şi ,,trimişii Celui veşnic” (Agheu 1, 12-14), pentru că au misiunea de a propovădui adevărul, după Porunca Domnului, care zice: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16, 15); sau ,,săvârşitorii tainelor dumnezeieşti” (I Corinteni 4, 1), pentru că cele şapte Sfinte Taine sunt dumnezeieşti, Tainele prin care Dumnezeu Sfântul Duh, sfinţeşte omul şi-l reîndumnezeieşte, precum a fost Adam înainte de a cădea în păcat, adică om îndumnezeit, purtând chipul Ziditorului său, cihpul şi asemănarea după care a fost zidit.

9. ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA SFÂNTULUI MASLU

Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte în Biserica dreptslăvitoare, încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Prin această Sfântă Taină, Dumnezeu îşi varsă harul Său tămăduitor asupra bolnavilor, prin ungerea cu untdelemnul sfinţit de către arhierei şi preoţi. Însăşi Sfinţii Apostoli săvârşeau minuni prin ungerea cu untdelemnul sfinţit, vindecând bolile, slăbiciunile şi neputinţele oamenilor. Lucrarea Sfântului Duh în această Taină este una foarte importantă, pentru că de sănătate trupească şi sufletească au nevoie toţi oamenii. De aceea, Sfântul Apostol Iacov, zice cu mare înţelepciune: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii si să se roage pentru el,ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Si rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica, si de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (lacob V, 14-15).

Taina Sfântului Maslu se poate repeta, precum şi Taina Spovedaniei şi a Împărtăşirii. Această taină este săvârşită de către cel puţin doi preoţi, în zilele de post din anul bisericesc ortodox, şi se săvârşeşte atât în Biserici, cât şi în locurile unde pătimesc bolnavii greu încercaţi. Nu numai celor ce sunt spre moarte sau în boli cumplite au trebuinţă de această Sfântă Taină, ci chiar şi cei ce sunt mai puţin bolnavi. La această Sfântă Taină pot participa toţi credincioşii Bisericii, primind cu toţii ungerea cu untdelemn sfinţit. În cadrul acestei Taine se citesc felurite rugăciuni de sfinţire a untdelemnului, cele 7 Sfinte Evanghelii şi cei 7 Apostoli, adică diferite pilde culese de către Sfinţii Părinţi din Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură. Este tradiţia ca fiecare creştin, după posibilitatea sa, să aducă un vas cu untdelemn, adăugând făină de grâu. După ce preoţii le blagoslovesc şi le sfinţesc, fiecare din creştini ia acasă din acest untdelemn, ungându-şi bolnavii şi pe cei aflaţi în suferinţe, bineânţeles şi pe dânşii, fie că sunt sau nu bolnavi. Acest lucru face ca Sfântul Duh să sfinţească pe fiecare creştin ce primeşte această binecuvântată ungere, păzindu-l de bolile şi neputinţele care se ivesc.

CUPRINS

PRECUVÂNTARE....................................................................................................................................................................................................2MÂNTUIREA VINE NUMAI DE LA HRISTOS, PRIN BISERICĂ............................................................................................................... 2-3 UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ ESTE BISERICA............................................................................................. 3-4 ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA SFÂNTULUI BOTEZ..............................................................................................................................4-5 ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII.................................................................................................................... 5-6 ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII.....................................................................................................................6-7 ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA SFINTEI SPOVEDANII..........................................................................................................................7-8 ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA NUNŢII.................................................................................................................................................... 9-10 ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE TAINA SFÂNTULUI MASLU...............................................................................................................................10 CUPRINS.................................................................................................................................................................................................................. 10

Publicat şi pe internet la adresa: www.doxispraxis.wordpress.com

invataturi ortodoxe - parintele veniamin ilie (despre sfintele taine)

Documents