sf. gheron iosif isihastul - invataturi

34
25.02 Purple Doc Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. Rugaţi-vă lui Dumnezeu din inimă - Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii - (Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița) „Ajută tuturor sufletelor şi nu mă uita şi pe mine Doamne. Fă ca toţi să aibă pace, să Te iubească, aşa cum Te iubesc îngerii. Şi ne dă şi nouă putere să Te iubim, aşa cum Te iubesc Prea Sfânta Maică, îngerii şi sfinţii Tăi. Dă-mi şi mie această putere, să te iubesc cu tărie!” Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii. Iubirea este putere nebiruită, căci Dumnezeu este Iubire. Sfântul Nifon, Mitropolitul Ţării Romanesti (1434 - 1508)

Upload: juni-miron

Post on 18-Jan-2016

64 views

Category:

Documents


7 download

DESCRIPTION

orto

TRANSCRIPT

Page 1: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

25.02 Purple Doc

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.

Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu

inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.

Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.

Rugaţi-vă lui Dumnezeu din inimă - Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii - (Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița) 

„Ajută tuturor sufletelor şi nu mă uita şi pe mine Doamne.

Fă ca toţi să aibă pace, să Te iubească, aşa cum Te iubesc îngerii.

Şi ne dă şi nouă putere să Te iubim, aşa cum Te iubesc Prea Sfânta Maică, îngerii şi sfinţii Tăi.

Dă-mi şi mie această putere, să te iubesc cu tărie!”

Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii. Iubirea este putere

nebiruită, căci Dumnezeu este Iubire.

Sfântul Nifon, Mitropolitul Ţării Romanesti (1434 - 1508)

"În toate zilele se cuvine să ai pe Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de

Dumnezeu în inima ta, căci toate bunatăţile vin de la Domnul şi de la Preacurata

Page 2: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

Maica Sa pentru cei ce nădăjduiesc spre dânşii. Fie-ţi drag a te ruga de-a pururea şi ţi

se va lumina inima şi va vedea pe Dumnezeu."

Luni, 15 septembrie 2014

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 1: Despre sfinţire şi nepătimire

Calea care duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi

am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3, 23).

Page 3: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

Am spus deja cât de greu este să descrie cineva oameni duhovniceşti. Lucrul acesta îl

repet iarăşi şi adaug că este o cutezanţă prea mare să încerce cineva să intre în

adâncimile şi înălţimile cugetărilor celor luminaţi şi în sufletele purtătorilor de Duh.

Încercarea aceasta devine mai grea atunci când cel ce cutează să facă aceasta este

neiniţiat şi sărac în această lucrare. De aceea „am aruncat către Domnul grija” (1Pt.

5, 7), „după bogăţia bunătăţii Lui” (Rom. 2, 4), să spună inimilor iubiţilor cititori „care

este lărgimea şi adâncimea şi înălţimea” (Ef. 3, 18) orizontului duhovnicesc, unde

intră şi se mişcă cei „mânaţi de Duhul lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14) şi „se fac şi rămân

fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).

În sfera mediului duhovnicesc nu lucrează legile omeneşti ale logicii obişnuite. De

aceea şi Apostolul Pavel îi eliberează de obligaţii pe bărbaţii duhovniceşti, spunând:

„Legea nu este pusă pentru cel drept” (1 Tim. 1, 9). Însă pe parcursul nevoinţei, care

înseamnă punerea în lucrare a îndemnului evanghelic „Fiţi…!”, există şi se constată

lipsuri. Noi, oamenii, suntem chemaţi de la necunoaştere la cunoaştere şi, prin

urmare, la credinţă şi pocăinţă. Şi astfel intrăm într-un ciclu de învăţătură şi de

sporire, unde, cu cât înaintăm, cu atât micşorăm golul lipsei precedente. În parte

vedem adevărul, în parte sporim, în parte ne desăvârşim, şi asta cu Harul şi cu mila

lui Dumnezeu. Iar în această sporire firească şi „în parte” este firesc să apară şi

lipsuri, care însă nu sunt efectul slăbirii şi încovoierii intenţiei celei bune sau abaterii

spre cele de-a stânga. Ceva asemănător se întâmplă cu soarele, ale cărui raze nu

luminează şi spatele corpului nostru atunci când discul solar nu a ajuns încă în

mijlocul bolţii cereşti, când cuprinde în lumină tot corpul. Adică nevoitorul n-a ajuns

încă la plinătatea Harului şi de aceea are încă unele puncte neluminate, adică lipsuri.

Aşadar, scopul său în viaţă este atingerea plinătăţii şi a desăvârşirii.

Necunoaşterea lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte în mintea omului

contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile şi în

discuţiile noastre zilnice. Sfinţirea, adică „desăvârşirea după Dumnezeu”, şi

conţinutul ei esenţial aproape întotdeauna sunt interpretate greşit de către cei care

se află departe de adevărata experienţă. Să-mi fie îngăduit să citez cu frică şi sfială

câteva din judecăţile Părinţilor referitoare la aceasta, pentru a se face înţeles sensul

şi însemnătatea sfinţirii potrivit duhului Sfinţilor Părinţi. Arătând şi comentând câteva

păreri ale corifeilor Părinţilor noştri, ne vom referi la termenul „sfinţire”. Pentru a

ajuta la o oarecare orientare, vom vedea de unde începe, unde ajunge şi cum se

înfăptuieşte.

Este cu putinţă ca fiecare dintre noi să guste un anume fel de sfinţire, căci nevoinţa

şi calea spre sfinţirea desăvârşitoare trec progresiv prin diferite stadii. Calea care

duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi am păcătuit

Page 4: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”(Rom. 3, 23). Cu cât cineva urcă mai sus pe

scara pocăinţei, în aceeaşi măsură urcă şi pe treptele sfinţirii. Acesta este scopul

adevăratei pocăinţe, ca omul să redobândească Harul dumnezeiesc pe care l-a

pierdut din pricina păcatului sau de care s-a lipsit trăind departe de credinţă şi de

cunoaşterea lui Dumnezeu. Dobândirea Harului nu este ceva în parte, ci înfierea

deplină, pe care Hristos o dă credincioşilor prin Biserica Sa. Credincioşii se pot

apropia de desăvârşire, dacă vor, atât cât este cu putinţă omului. Iar pe aceasta

Părinţii o împart în trei stări: curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Starea a treia

se numeşte şi desăvârşire sau nepătimire sau cunoaştere dumnezeiască sau

dragoste de Dumnezeu. Se numeşte încă şi sabat, adică odihnă, în care, aşa cum

Dumnezeu „S-a odihnit” în ziua a şaptea de lucrurile Sale, tot astfel şi omul se

odihneşte de lucrările pocăinţei.

Sfântul Maxim Mărturisitorul citează trei stări generale, obişnuite la monahi, care îi

caracterizează pe cei ce se apropie de sfinţire[1]. Prima este „a nu păcătui cu

fapta”(2 Tim. 2, 5). Acesta este stadiul curăţirii, în care nevoitorul, luptându-se după

lege, starea firească. A doua este „a nu-ţi închipui în sufletul tău gânduri pătimaşe”.

Aceasta este starea curăţitoare care are drept caracteristică specială primirea

luminării dumnezeieşti, prin care mintea poate izgoni gândurile pătimaşe. Starea a

treia, cea desăvârşitoare, este „a privi chipurile femeilor şi ale celor ce te-au mâhnit

fără patimă în gândul tău”. Când omul se află în această stare, sufletul atinge

libertatea, căci deşi sunt prezente încă în suflet înţelesurile pătimaşe, însă ele nu pot

mişca şi răpi sufletul. Acesta este şi scopul principal al vieţii duhovniceşti. Folosirea

corectă a înţelesurilor va aduce folosirea dreaptă a lucrurilor. În felul acesta se

desfiinţează lucrarea ascunsă a răului, căci, aşa cum accentuează Sfântul Maxim,

dacă cineva nu va păcătui mai întâi cu cugetarea, nu va păcătui niciodată cu

fapta[2].

Credinţa, frica de Dumnezeu, râvna izvorâtă din ele şi ascultarea fără murmur a

poruncilor omoară partea pătimaşă a sufletului. În felul acesta, el se întoarce în

întregime spre Dumnezeu, pentru că, aşa cum spune Apostolul, „ceea ce este muritor

se înghite de viaţă” (2 Cor. 5, 4). Atunci simţurile lucrează numai în limitele legii

necesităţii şi astfel se disciplinează prin înfrânare, pricinuind întristarea şi

simţământul păcătoşeniei.

Deşi desăvârşirea se întinde pe planurile citate mai înainte, totuşi oricine poate fi

părtaş, în parte, şi la nepătimire. Deşi credinciosul nu s-a desăvârşit în întregime

trecând prin aceste trei stări, el cunoaşte. Atunci simţurile lucrează numai în limitele

legii necesităţii şi astfel se disciplinează prin înfrânare, pricinuind întristarea şi

simţământul păcătoşeniei. Deşi desăvârşirea se întinde pe planurile citate mai

înainte, totuşi oricine poate fi părtaş, în parte, şi la nepătimire. Deşi credinciosul nu s-

a desăvârşit în întregime trecând prin aceste trei stări, el cunoaşte totuşi legea

Page 5: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

libertăţii, fie şi în parte, şi dobândeşte experienţa sfinţirii. Unul ca acesta este în stare

să descrie în amănunt ambele stări, a harului şi a înşelării, a virtuţii şi a răutăţii, a

biruinţei şi a înfrângerii şi, în general, tainele războiului nevăzut.

În altă parte, Sfântul Maxim distinge patru trepte ale nepătimirii. Prima treaptă a

nepătimirii este nemişcarea completă a trupului spre păcatul cu fapta. A doua,

desăvârşita lepădare din suflet a gândurilor pătimaşe. A treia, desăvârşita nemişcare

a poftei spre patimi. Şi a patra, desăvârşita lepădare din cugetare a tuturor imaginilor

venite prin simţuri[3]. Dar şi Sfântul Apostol Pavel cunoaşte două desăvârşiri: a se

considera pe sine şi nedesăvârşit şi desăvârşit. Spune: „Nu că am luat, că deja sunt

desăvârşit”. Şi îndată după asta: „Câţi suntem desăvârşiţi, aceasta să gândim” (Filip.

3, 12-15).

Credem că şi următoarele texte din Filocalie vor ajuta la completarea înţelegerii

limitelor sfinţeniei şi ale nepătimirii. După Marele Maxim, „sfinţirea este desăvârşita

nemişcare şi omorâre a poftei din simţire”[4]. Şi „nepătimirea este o stare paşnică a

sufletului, care face ca acesta să se mişte cu anevoie spre răutate”[5]. După Avva

Talasie, „desăvârşită nepătimire are acela care nu e împătimit nici de lucruri, nicide

amintirile lor”[6]. Diadoh, episcopul Foticeii, spune că „nepătimirea nu înseamnă a nu

fi războiţi de demoni, […] ci, războiţi fiind de ei, să rămânem nebiruiţi”[7]. Iar în altă

parte scrie: „Curăţia nu ne este dată numai spre a nu face cele rele, ci să zdrobim

complet pe cele rele prin sârguinţa la cele bune”[8]. Şi Avva Isaac Sirul ne spune:

„Nepătimirea nu constă în a nu simţi patimile, ci în a nu le primi. Din pricina multelor

şi feluritelor virtuţi, arătate şi ascunse, pe care le-au dobândit unii, au slăbit patimile

în ei, încât ele nu se mai pot răscula uşor împotriva sufletului. Iar cugetarea nu are

nevoie să ia mereu aminte la ele”[9]. Şi Marcu Ascetul ne spune: „Mintea săvârşind,

prin Harul lui Dumnezeu, faptele virtuţilor şi apropiindu-se de cunoaştere, întru puţin

este atrasă în partea răului şi a prostiei sufletului, căci cunoaşterea acesteia (a minţii)

o răpeşte la înălţime şi o dezbracă de toate cele din lume”[10]. Dar şi Calist şi Ignatie

Xanthopοlii, în lucrarea lor Despre cei ce-şi aleg să trăiască în linişte, spun: „Sfântul

Efrem Sirul vorbeşte astfel despre nepătimire şi desăvârşire: «Cei nepătimitori, care

se întind fără saţiu spre marginea doririi, fac nedesăvârşită desăvârşirea, deoarece

nu este sfârşit bunătăţilor veşnice»”[11].

Prin textele de mai sus, care nu sunt singurele ce privesc acest subiect, se lămureşte

într-o oarecare măsură ce este desăvârşirea, care în esenţă rămâne neatinsă,

deoarece, aşa cum spune Apostolul, „în parte vedem şi în parte cunoaştem”. Şi

numai în viitor, când va veni ceea ce e desăvârşit, „atunci ceea ce este în parte se va

desfiinţa” (1 Cor. 13, 10).

Până aici sunt datori să ajungă toţi oamenii, ca fiinţe raţionale, la această stare pe

care firea o cere. Încălcarea acestor limite aruncă raţiunea în domeniul

Page 6: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

supraraţionalului şi al suprafirescului. A nu păcătui şi a nu judeca sunt legi ale firii şi,

prin urmare, îndatoriri. Legea Harului începe de aici înainte. Desigur, aceasta este o

continuare a celor de mai înainte, care nu se impune tuturor oamenilor, pentru că

este un lucru greu de izbutit şi rar, mai ales în condiţiile vieţii sociale. Domnul nostru,

fiind întrebat ce trebuie făcut pentru mântuire, a pus la început împlinirea poruncilor,

aşa cum a făcut şi marele Înaintemergător, ca propovăduitor al pocăinţei. Numai

celor care căutau o stare mai înaltă de desăvârşire li se poruncea renunţarea la lume

şi urmarea Lui în toate (Mt. 19, 21).

În prima stare, cea a împlinirii poruncilor, au stat drepţii cei din veac, numiţi

neprihăniţi şi nepătaţi. Pavel adesea îi numeşte „sfinţi”. În a doua epistolă către

Corinteni aminteşte „de toţi sfinţii care sunt în Ahaia” (2 Cor. 1, 1). Iar în cea către

Romani în multe locuri se referă la slujirea „Sfinţilor” din Ierusalim. Sfântul Luca

spune că părinţii Înaintemergătorului „erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu,

umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (Luca 1, 6).

Iar arătarea lui Dumnezeu-Cuvântul şi însuşirea propriei noastre firi de către măreţia

Sa dumnezeiască l-a ridicat pe om la deplinătatea desăvârşirii Sale, la menirea dintru

început a omului. „Chipul şi asemănarea”, ca însuşire a persoanei, i s-au dat omului

de acum înainte ca moştenire. De atunci existenţele nobile, faptele dumnezeieşti,

cugetările plăcute lui Dumnezeu – toate avându-L ca prototip pe Domnul nostru Iisus

– au depăşit legea datoriei, „legea poruncilor” (Ef. 2, 15) şi au intrat în legea

dragostei, după ce au luat de la prototip Harul şi puterea „să facă lucruri mai mari

decât acestea” (Ioan 14, 12). Generoasa întrecere pentru intrarea înlăuntrul

catapetesmei, acolo unde a intrat Cel iubit de ei, dulcele Iisus, s-a făcut şi a rămas

preocuparea lor de căpetenie. Depărtaţi de locurile pricinilor şi ale prilejurilor unde

este atrasă la rău firea noastră căzută, ei continuă această nevoinţă fără seamăn

„rătăcind prin pustietăţi, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului”[12], după Sfântul Isaac. Având ca temei lepădarea de sine cea atotcuprinzătoare, aceşti

iubitori de Dumnezeu şi călători spre Cer, nu numai că s-au lepădat de lume şi de

cele din ea, ci şi de sufletele lor. Şi astfel, goliţi de orice voie proprie, se predau în

întregime Harului lui Dumnezeu şi nevoinţei legiuite, făcută sub povăţuirea dascălilor

celor după Dumnezeu. În acest surghiun pe viaţă, ei îşi ţin „mijloacele încinse şi

făcliile aprinse” (Luca 12, 35), după porunca dumnezeiască, aşteptând „putere de

sus” (Luca 24, 45) şi făgăduinţa Tatălui. „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău.

Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). „Eu întru ei şi Tu întru Mine…, ca iubirea

cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 26).

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura

Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 99-104)

Page 7: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

 

[1]Vezi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta a doua, cap.

87, Filoc. rom., vol. 2, Editura Harisma, 1993,Bucureşti, p. 99.

[2]Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., Suta a doua, cap. 78, p. 96.

[3]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre diferite locuri grele din Scriptură, Întrebarea 55,Filoc. rom., vol. 3, Editura Harisma, 1994, p. 269-270.

[4]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a Rugăciunii «Τatăl nostru», Filoc. rom. 3, p. 268.

[5]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta întâi, cap. 36, p. 66.

[6]Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, Suta a treia, cap. 42, Filoc. rom., vol. 4, p. 22.

[7]Sfântul Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. 98, Filoc. rom., vol. l, p. 387.

[8]Ibidem.

[9]Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuv. 81, Filoc. rom., vol. 10, p. 399.

[10]Sfântul Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae Monahul, Ed. Astir, 1957, vol.

1, p. 138.

[11]Calist şi Ignatie Xanthopolii, Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, cap. 87, Filoc. rom., vol.

8, p. 192.

[12]Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice recent descoperite, Cuv. 24, p. 105.

Marţi, 16 septembrie 2014

Page 8: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 2: Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate

ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune.

Paraclisul Cinstitului Înaintemergător de la sihăstria Sfântul Vasile, unde a locuit Gheron Iosif pentru un timp

Viaţa noastră alături de Stareţ a avut mai degrabă caracterul unei petreceri

copilăreşti, iar nu al uneia mature. Strădania noastră, în linii generale, se îndrepta

spre tradiţia monahală, silindu-ne după putere la îndatoririle noastre tipiconale. Ceea

ce ne lipsea, în esenţă, era judecata dreaptă a unei experienţe pline de

discernământ, pentru aprecierea corectă a situaţiilor, astfel încât să nu ne rămână

Page 9: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

[nedescoperită] măsura duhovnicească a Stareţului în toată adâncimea şi înălţimea

ei. Dar, oare, este neapărat ca ucenicii să-l descopere pe dascălul lor atunci „când s-a făcut nevăzut de la ei”(Lc. 24, 31)? Fără odihnă şi neîncetat, Stareţul căuta să

ne transmită orice era duhovnicesc, şi nu dădea greş în încercarea sa,

fiindcă „înţeleptul are ochii în cap”(Eccl. 2, 14). Cu toate acestea, este adevărat

că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire”(Eccl. 3, 1).

La o vârstă matură, când Stareţul nu se mai afla cu noi, am început să înţelegem

adâncimea cuvintelor şi a faptelor sale chiar şi în amănunt. Atunci când trăia, ele

păreau lipsei noastre de experienţă enigmatice şi neînţelese. Strădania noastră de a

asculta de Stareţ şi de a nu-l mâhni se făcea din toate puterile noastre sărace.

Înţelegeam însă foarte puţin noima şi scopul principal al legii duhovniceşti pe care cu

atâta râvnă ne-o explica. Nu mă voi referi iarăşi la date biografice, ci vă voi vorbi

puţin despre legea duhovnicească despre care am amintit mai sus şi care în mod

deosebit însoţeşte viaţa oamenilor.

Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă

rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el

ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.

Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva

recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:

– Despre asta întrebaţi, fiilor, care este lucrul cel mai de temelie?

Atunci noi, mânaţi de curiozitate, îl provocam să ne vorbească. Şi-l întrebam:

– Părinte, dar voia lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe deplin din Sfintele Scripturi

şi din toată dumnezeiasca Descoperire? Ce trebuie să mai facem noi, monahii, de

vreme ce toate în viaţa noastră sunt incluse în rânduieli tipiconale?

Atunci Stareţul a răspuns astfel:

„Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate» (2Tim. 2, 7). Cuviosul Nil Calabrezul s-

a rugat să i se dea «să înţeleagă ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»[1]. În general, lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia

lui Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute, căci «cine a cunoscut mintea Domnului?» (Rom. 11, 34). Şi iarăşi:«Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult» (Ps. 35, 6). Nu numai timpul ajută la desluşirea voii

dumnezeieşti, ci şi locul, persoanele, lucrurile, precum şi cantitatea, modul şi

împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi schimbă dispoziţia lăuntrică,

Page 10: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

schimbă de multe ori şi dumnezeiasca hotărâre. Pentru aceasta nu este suficient

pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi

o judecată corectă asupra unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură

izbânda. Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este exprimarea şi manifestarea

dragostei dumnezeieşti, pentru că menirea tuturor acţiunilor noastre este

pregustarea plinătăţii dragostei Lui. De vreme ce«şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom. 14, 8), atunci voia pe care o căutăm – chiar dacă ni

se pare că este proprie sau a cuiva dintre cunoscuţii noştri – are centrul greutăţii ei în

Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi suntem» (F.A. 17,

28). Uitaţi de Rugăciunea Domnească din Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă, treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti» (Mt.

26, 39)? Orice strădanie făcută în scopul ascultării de voia dumnezeiască, dacă nu

are ca temei iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare omenească sau,

mai bine zis, o slăbiciune omenească. Dacă, după Pavel, suntem datori

să «supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos» (2 Cor. 10, 5),

deoarece «nu suntem ai noştri» (1Cor. 6, 19), cum oare va deveni ascultarea

conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face cunoscută cu acrivie voia lui

Dumnezeu pentru acest caz? De altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care

vin ca o consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în ascultarea desăvârşită.

Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi-o cu desăvârşire pe a

voastră dimpreună cu orice alt gând sau program personal şi cu multă smerenie

cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea ei. Şi orice se va contura sau va stărui în

inima voastră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui Dumnezeu. Cei care au mai multă

îndrăzneală şi deprindere în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte

lămurit „vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc nimic fără vestire

dumnezeiască.

Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general,

Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a

ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face

cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-

poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de

Părinte. Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi aseamănă pe ucenicii ei cu

Fiul lui Dumnezeu, «Care S-a făcut ascultător până la… cruce» (Filip, 2, 8). Şi

precum I S-a dat lui Iisus toată stăpânirea (Mt. 28, 18) şi toată bunăvoirea Tatălui, tot

astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi Harul spre deplina ei

săvârşire.

Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să afle voia dumnezeiască,

este bine să cunoască şi amănuntul acesta. Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în

chip magic, nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele înguste ale raţiunii

Page 11: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

umane. Preabunul Dumnezeu Se pogoară către slăbiciunea omenească şi-l vesteşte

lăuntric pe omul care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se smereşte,

însetând cu înflăcărare după această vestire şi având dispoziţia lăuntrică de a o

îndeplini. De aceea şi primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul cuvânt al părintelui

duhovnicesc care-l sfătuieşte. Când însă aceste virtuţi ale credinţei, ale ascultării şi

ale smereniei nu merg împreună, ci ucenicul se împotriveşte în cuvânt sau, şi mai

rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde

precum soarele în norul ce trece peste el. Subiectul acesta este foarte delicat şi de

aceea este nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă, după credinţa sa»[2]. Condiţia absolut necesară în aflarea voii

dumnezeieşti este ca cel care o caută să se facă vrednic de această descoperire,

pentru că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtutea caracterului ei

suprafiresc, nu poate fi cuprinsă şi nici îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci

se descoperă numai celor vrednici de această bunăvoinţă dumnezeiască”.

Acum îmi amintesc ce ni se întâmpla şi nouă atunci când îi ceream Stareţului să ne

spună care este voia lui Dumnezeu. Ne obişnuisem din experienţa de mai înainte şi

primeam primul său cuvânt ca pe o lege, fără împotrivire. Şi, într-adevăr, toate se

făceau după dorinţă, chiar şi acolo unde existau unele îndoieli bazate pe raţiunea

omenească. Ştiam că, dacă-l contraziceam punând înainte unele pricini

binecuvântate, după judecata noastră, Stareţul ceda spunând: „faceţi cum credeţi”,

dar pierdeam puterea şi acoperământul tainic al reuşitei. Prin urmare, „primul

cuvânt” al părintelui duhovnicesc, primit cu credinţă şi ascultare, exprimă voia

dumnezeiască. În aspectul ei mai general problema este complicată şi greu de

deosebit, pentru că, aşa cum ştim, chiar şi celor desăvârşiţi nu le este cunoscută

întotdeauna voia dumnezeiască, mai ales când omul pretinde să o afle în limite de

timp determinate. Alteori dificultatea apare şi din pricina stării celui care o caută.

Potrivit măsurii în care acesta este slobod de tendinţe pătimaşe şi de pofte, ce

influenţează mişcările şi hotărârile sale, se impune şi răbdarea.

Eu personal am auzit de la un om duhovnicesc şi întru toate vrednic de crezare că a

rugat pe Dumnezeu să-i descopere voia Sa într-o problemă personală şi a primit

înştiinţarea cerută după patruzeci şi doi de ani. Iar eu, în nepăsarea mea, m-am

cutremurat, minunându-mă de răbdarea sa de fier.

Concluzia generală este că aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele

mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o

cunoască prin rugăciune. Căci deşi ea se descoperă după îndemnul: „cereţi, căutaţi şi bateţi şi se va da vouă” (Mt. 7, 7), totuşi aceasta presupune răbdare,

încercări, ispite şi experienţă, care să stingă patimile şi voia proprie, de care se

scârbesc negrăita gingăşie şi sensibilitate a Harului dumnezeiesc. Oricum, fie că se

Page 12: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

face cu trudă, fie că cere multă răbdare, rugăciunea rămâne absolut necesară, ca

singurul mijloc al comuniunii noastre cu Dumnezeu, singurul mijloc prin care putem

cunoaşte voia Sa cea dumnezeiască.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura

Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 105-109)

[1]Sfântul Nil Calabrezul 47, Editura Sfintei Mănăstiri „Buna Vestire”, Ormilia,

1991, p. 188.

[2]Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 78, p. 237.

Miercuri, 17 septembrie 2014

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 3: Despre program şi neorânduială

Prin respectarea statornică a unui program, omul dobândeşte hotărâre şi bărbăţie,

lucru foarte important şi absolut necesar în viaţa noastră, mai ales pentru că

nevoinţa noastră este luptă, şi încă una crâncenă.

Page 13: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

Printre îndatoririle pe care pururea-pomenitul Stareţ ne învăţa să le împlinim încă din

primele zile ale înţeleptei lui povăţuiri, erau şi cea a bunei rânduieli şi a programului,

descriindu-ne în acelaşi timp neorânduiala în cele mai întunecate culori. Adesea ne

spunea apoftegma Sfântului Efrem Sirul: „cei care nu au povăţuitor cad ca frunzele”, ceea ce înseamnă, aşa cum ne spunea el, lipsa programului. De

asemenea, obişnuia să ne spună şi diferite întâmplări din vieţile părinţilor

contemporani, mai ales a bătrânului Teofilact, care s-a distins prin virtute şi daruri

duhovniceşti în sihăstria Sfântului Artemie.

Bătrânul Teofilact a trăit toată viaţa sa ca ascet şi isihast, ţinând posturi aspre. Nici

untdelemn nu mânca. Într-o vreme a primit un ucenic, pe viitorul monah Arsenie, şi i-

a spus scurt, pentru că şi în vorbire se înfrâna binecuvântatul:

– Ascultă fiule, dacă vei rămâne cu mine, vreau ca în viaţa ta să ai o rânduială şi un

program, pentru că fără aceasta nu te faci călugăr. Priveşte în jur lucrurile noastre,

aşa cum ţi le spun: acolo este urciorul nostru, alături ceaşca, acolo sunt lighenele,

dincolo posmagii şi celelalte, precum le vezi. Vreau să le găsesc totdeauna acolo.

Dacă din întâmplare faci vreo greşeală, prima dată îţi voi aduce aminte de locul exact

Page 14: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

al lucrului, dar nu voi suferi a doua oară. Dacă continui pentru a treia oară

neorânduiala, te voi ruga să-ţi iei lucrurile tale şi să pleci, ca măcar pe mine să nu mă

tulburi, dacă tu nu vrei să te foloseşti.

Pururea-pomenitul nostru Stareţ ne spunea că auzise despre el că era trezvitor şi

adeseori mintea sa, pentru curăţia ei şi pentru starea sa duhovnicească bună, îi era

răpită în contemplaţie.

„Odată, ne spunea, am aflat că l-au prins diavolii şi l-au scos afară din chilie în vreme

de iarnă, pe când ningea. L-au târât gol prin zăpadă toată noaptea, până dimineaţa,

când l-au adus teafăr înapoi la chilia sa. În aceeaşi zi, unii părinţi i-au adus o parte din

îmbrăcăminte, pe care au găsit-o prin locurile unde o aruncaseră duhurile viclene. Şi

aceasta poate i s-a întâmplat pentru ca să-i întrerupă contemplaţia minţii, precum de

multe ori făceau demonii şi Părinţilor de demult”.

Odată, în timpul nopţii, a mers la chilia bătrânului Teofilact o căprioară şi a bătut la

uşă. Când bătrânul a deschis, ea i-a arătat piciorul, care era rupt. El i l-a legat şi i-a

spus să se întoarcă după opt zile, la aceeaşi oră, ceea ce animalul a şi făcut. Bătrânul

i-a schimbat legătura şi i-a legat din nou piciorul şi i-a repetat să vină iarăşi după opt

zile. Data următoare când a venit, văzând că piciorul căprioarei se vindecase, i-a

spus să nu mai vină altădată, poruncă pe care aceea a îndeplinit-o.

Una din principalele caracteristici ale acestor nevoitori binecuvântaţi era acrivia în

programul vieţuirii lor. Acest lucru ni l-a cerut şi nouă Stareţul, cât timp am trăit

alături de el. Ne spunea că începutul dobândirii caracterului şi a personalităţii se află

în stăruinţa de a urma un mod de viaţă programat şi sistematizat. Prin respectarea

statornică a unui program, omul dobândeşte hotărâre şi bărbăţie, lucru foarte

important şi absolut necesar în viaţa noastră, mai ales pentru că nevoinţa noastră

este luptă, şi încă una crâncenă. Numai cu bărbăţie şi cu hotărâre poate fi

înfruntat „diavolul care răcneşte ca un leu, căutând pe cine să înghită”

(1Pt. 5, 8), iar nu numai să vatăme.

Un alt motiv la fel de necesar care impune rânduiala programului este nestatornicia

caracterului omului după căderea lui Adam. Iar starea de păcătoşenie, pe care fiecare

dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, lipsa de experienţă,

neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte măresc,

cum este şi firesc, descurajarea. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte într-atât

reuşita noastră precum hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine

rânduit.

În vieţile Părinţilor noştri se distinge, în mod deosebit, stăruinţa lor în rânduială şi în

tipic, ca fiind elementele cele mai importante ale modului lor de viaţă. Stareţul nostru

Page 15: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

nutrea o evlavie deosebită faţă de cartea Sfântului Isaac Sirul, pe care o avea

aproape ca pe o carte de rugăciune. Ne spunea pe de rost capitole întregi din ea, mai

ales pe cele despre rânduielile şi chipurile vieţuirii noastre monahale, de

la „făptuire”, ca lucrare începătoare, până la contemplaţie şi desăvârşire, unde

poate ajunge omul. Îmi aduc aminte că de multe ori ne cita din Cuvântul al

şaptelea, „Despre rânduiala începătorilor şi despre cele ce li se cuvin lor”.

Iar locul cel mai important, de care şi acum îmi aduc aminte, este următorul:

„Oriunde te-ai afla, socoteşte-te cel mai mic şi slujitor al fraţilor tăi”[1].

Era firesc ca alegerea pe care a făcut-o Stareţul dintru început, aceea de a urma

viaţa sihăstrească şi retrasă, să impună mijloace mai aspre de trai. Acesta este,

desigur, un lucru obişnuit la cei ce se liniştesc, al căror loc, mod şi mijloace folosite

sunt diferite de cele ale vieţii chinoviale proprii celor mai mulţi monahi. Astfel de

oameni, chiar şi în trecut, precum scriu Părinţii, păreau totdeauna aspri la prima

vedere. Acest mod de viaţă are drept consecinţă lipsa delicateţii în purtare, lucru ce

apare mai degrabă pe nesimţite, din pricina izolării şi a vieţii lor petrecute departe de

comuniunea cu oamenii. Un fapt asemănător îmi aduc aminte şi din viaţa Avvei

Palamon, la care a venit, ca începător, cel ce avea să devină mare în virtute, Sfântul

Pahomie, întemeietorul monahismului de obşte organizat.

Uneori îl întrebam şi noi pe Stareţ despre asprimea programului nostru, iar el ne

răspundea cu pilde ziditoare din vieţile Părinţilor de demult. Cei de demult nu ignorau

deloc datoria faţă de aproapele, dar puneau înainte dragostea faţă de Dumnezeu şi

păzirea în chip deosebit a petrecerii pustniceşti. Fiindcă şi noi ne îndreptam paşii

către acelaşi scop, adesea ne cita cuvântul Avvei Isaac care spune că o condiţie

absolut necesară pentru sporirea monahului este a se „închide pe sine într-un loc şi a posti pururea”[2].

Eu însă luam aminte mai mult la un alt punct, cel al bunei-rânduieli, care, deşi pare a

fi pentru începători, avea totuşi o mare importanţă pentru nevoinţa noastră de la

început. Iar aceasta constituia ajutorul provenit din respectarea cu acrivie a tipicului

pe care îl păzeam oriunde ne-am fi aflat. Prin această respectare cu acrivie a

tipicului, nu ne-au scăzut deloc nici râvna, nici căldura, nici rugăciunea în general,

nici starea noastră duhovnicească. Când însă, se întâmpla să încălcăm obişnuita

rânduială privitoare la hrană, la păstrarea tăcerii sau la zăvorâre, în general, atunci

toate se risipeau şi cu osteneală reuşeam să revenim la tipicul nostru. Lucrul acesta,

după mai multe căderi, ni s-a făcut o lecţie bună.

Îmi aduc aminte că într-o vară am mers la Mănăstirea Esfigmenu împreună cu

părintele Atanasie, ca să lucrăm ceva acolo. Drept plată pentru lucru, părinţii din

mănăstire ne-au dat un peşte care cântărea unsprezece ocale. Am plecat foarte de

dimineaţă de la mănăstire, ca să ajungem cât mai repede cu putinţă la peşterile de la

Page 16: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

Sfânta Ana Mică, unde stăteam atunci. Când, după multă osteneală, am ajuns pe la

amiază la chilie, am pus metanie Stareţului şi i-am spus despre peşte, deoarece

trebuia să-l curăţăm şi să-l punem apoi la sare ca să nu se strice. În acea vreme,

singura metodă de a conserva peştele era să fie pus la sare. Fiindcă programul

prevedea odihnă şi apoi priveghere, Stareţul ne-a spus că ne vom ocupa de peşte a

doua zi. Noi ne-am dat seama că peştele nu va ţine până a doua zi, pentru că era

foarte cald, iar pe deasupra îl cărasem aproape o zi întreagă pe drum, şi nici nu ştiam

de câtă vreme îl aveau părinţii care ni l-au dat. Cu toate acestea, am urmat porunca

Stareţului. A doua zi am mers să ne ocupăm de peşte, dar se stricase, şi în cele din

urmă l-am aruncat. De dragul respectării programului, Bătrânul nu a ţinut seama nici

de osteneală, nici de faptul că am fi putut avea hrană destulă.

Din când în când, în naivitatea noastră copilărească, treceam de limita comportării

cuviincioase. Şi astfel, i-am spus odată Stareţului:

– De vreme ce din fire nu eşti aspru faţă de semeni, ci foarte compătimitor, cum de

eşti atât de sever în privinţa respectării tipicului nostru, lucru care îi sminteşte pe

ceilalţi?

Atunci Stareţul mi-a zis cu mirare:

– Nu mă aşteptam să ai atâta îndrăzneală şi să-mi spui acestea. Dar ascultă:

experienţa m-a silit să fac aşa, căci altfel n-aş fi putut continua cele către care

Dumnezeu m-a îndrumat. Sfântul Pavel spune: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată, dar dacă o fac fără voie, am numai o sarcină încredinţată”

(1 Cor. 9, 17).

Şi asta ne-o spunea pururea-pomenitul cu greutate în suflet, dar credea cu tărie că

nu era întâmplător devotamentul său faţă de programul isihast, ci că era o menire

dumnezeiască.

Ne mai spunea: „Pretenţiile pe care le au oamenii, ca să-i primim pe toţi, este calea

de obşte a tuturor Sfinţilor Părinţi, care prin Harul lui Dumnezeu prisoseşte şi în acest

loc sfinţit. Cu uşurinţă şi oriunde poate afla cineva un mediu potrivit pentru el. Însă

îndatorirea noastră, aceea de a ne nevoi în condiţiile cele mai isihaste ale sfintei

noastre tradiţii, nu le este tuturor nici cunoscută, nici uşor de împlinit. Sfântul

Grigorie Palama, în timpul petrecerii sale aici, în Muntele Athonului, se îndeletnicea

cu liniştirea, fugea de oameni, se ascundea, săpa gropi în pământ şi căuta

însingurarea în tot chipul. Pe cine primea atunci şi cu cine se întâlnea?[3] Iată deci o

dovadă de netăgăduit că programul în viaţă este condiţia cea mai importantă a

sporirii duhovniceşti. Acesta este şi scopul legilor şi al poruncilor ce au fost date din

vechime în vederea bunei petreceri omeneşti, fie de Dumnezeu, fie de oameni.

Page 17: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

Zdruncinarea integrităţii caracterului omului, după căderea protopărinţilor, cerea

crearea unei legi pentru a echilibra puterile sufleteşti şi trupeşti care se

slăbănogiseră. Dar când, oare, nu sunt de trebuinţă legea şi poruncile şi rânduielile?

Răspuns: Atunci când omul îşi va redobândi personalitatea prin dumnezeiescul

Har «şi acest trup stricăcios se îmbracă în nemurire» (1 Cor. 15, 54), după

Pavel, «iar ce este muritor – ca să zicem aşa– este înghiţit de viaţă» (2Cor. 5,

4). Atunci şi cu adevărat numai atunci, căci «legea nu e pusă pentru cel drept» (1Tim. 1, 9)”.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura

Evanghelismos, Bucureşti, 2001, pp. 110-113)

[1]Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice recent descoperite, Cuv. 7, p. 60.

[2]Sfântul Isaac Sirul, op. cit., Cuv. 7, p. 109.

[3]Vezi Viaţa pe larg scrisă de Filothei Kokkinos al Constantinopolului, Ἁγιολογικά

ἔργα, τομ. Α, Θεσσαλονικεῖς Ἅγιοι, «Λόγος εἰς τόν Ἅγιον Γρηγορίου Παλαμᾶν».

Joi, 18 septembrie 2014

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 4: Despre ispite şi legea duhovnicească

Pentru orice situaţie ce părea grea sau complicată, Stareţul avea răspunsul gata:

„Unde este Dumnezeu?”.

Page 18: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

Paraclisul Cinstitului Înaintemergător de la Aghia Anna

Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh”[1] poate fi socotită deviza

permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum

era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această îmbinare

minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa fierbinte, astfel ca roadele

nevoinţei sale să fie întotdeauna bune. Hotărârea, curajul şi credinţa în Dumnezeu –

singurul lucru ce se cere de la firea raţională – sunt cele mai importante caracteristici

ale libertăţii omului, care exprimă voinţa sa şi care pricinuiesc şi atrag lucrarea lui

Dumnezeu, Cel ce pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte.

Cu ajutorul lui Dumnezeu şi în condiţiile pe care le-am arătat, Stareţul socotea că

nimic nu era cu neputinţă. Însă el era considerat „cu lipsuri” sau exagerat de către

cei care nu puteau ajunge la această măsură. Pentru orice situaţie ce părea grea sau

complicată, Stareţul avea răspunsul gata: „Unde este Dumnezeu?”. Iar aceasta

însemna, potrivit gândirii lui, că neapărat Dumnezeu va rezolva problema. Acest mod

de a înfrunta lucrurile a fost principiul său de bază, principiu ce se sprijinea nu numai

pe credinţa sa adâncă – care după Părinţi se numeşte „credinţa izvorâtă din

contemplaţie” –, ci şi pe păzirea legii duhovniceşti, de care Stareţul

Page 19: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

legase toate cele în viaţa sa. Orice s-ar fi întâmplat, întotdeauna el judeca acel lucru

în baza legii duhovniceşti. Gândea astfel, mai ales despre problemele noastre

personale, care ne preocupau.

La începutul şederii noastre alături de el, îi făceam de obicei vizite mai dese, pentru

sfaturi şi îndrumare. Fireşte, fie că-i spuneam, fie că nu-i spuneam problemele care

ne preocupau, el ne tâlcuia în amănunt sensul întâmplărilor, începând de la rezultate

şi analizând cele ce le-au precedat, ba chiar şi atacul. Explica cu atâta precizie de

unde, de ce şi cât, încât rămâneam uimiţi de marea importanţă pe care dădea „legii duhului vieţii” (Rom. 8, 2).Odată, când am făcut o greşeală (câte nu pricinuieşte

lipsa de experienţă!), mi-a dat canon să fac o osteneală fără scop într-o călătorie

lungă. Deoarece ştiam că nimic nu face fără motiv, nu am întrebat nimic, ci el însuşi

mi-a spus:

„Dacă împreună cu pocăinţa nu săvârşim şi o osteneală corespunzătoare, nu

satisfacem judecata legii duhovniceşti şi se poate să ne vină ispita cu consecinţele ei

necunoscute”.

Pot să spun că legea duhovnicească era temeiul şi criteriul în toate acţiunile noastre,

atât în situaţiile generale cât şi cele particulare. Şi Avva Marcu spune: „Semnul cunoaşterii adevărate este răbdarea celor de întristare şi a nu învinovăţi pe oameni pentru propriile noastre nenorociri”[2].

Stareţul obişnuia, de asemenea, să se refere adeseori la însemnătatea ispitelor, atât

ca totalitate cuprinzătoare a tuturor nenorocirilor cu care este încercată întreaga

omenire, cât şi ca evenimente ce se petrec în viaţa fiecăruia. În temeiul legii

duhovniceşti, el admitea intervenţiile pedepsitoare ale Proniei celei atotcuprinzătoare

a lui Dumnezeu drept metode potrivite pentru îndreptarea oamenilor, numindu-le

ispite. Deşi cunoştea în profunzime importanţa folosului venit din ele şi repeta

sentinţa din Pateric: „Ridică ispitele şi nimeni nu se va mântui”[3]   şi „cu neputinţă este să nu vină” (Lc. 17, 12)ele, Stareţul vorbea amănunţit şi cu multă

precizie despre cauzele şi prilejurile care provoacă [ispitele] şi ne învăţa să le evităm

pe cât este cu putinţă. Centrul experienţei sale se afla în îndoita sa îndatorire,

precum o numea el: pe de o parte, abordarea cu înţelepciune a pricinilor şi a

prilejurilor, pentru a putea fi preîntâmpinate, iar pe de altă parte – ori de câte ori s-ar

întâmpla – bărbăteasca înfruntare a ispitelor cu credinţă şi cu nădejdea folosului ce

vine din ele.

„Ispitele care ne vin pe neaşteptate, spunea el, sunt din dumnezeiască iconomie; ne învaţă să fim iubitori de osteneală şi ne îndeamnă la pocăinţă fără să vrem”[4].

Page 20: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

Şi iarăşi: „Necazurile care le vin oamenilor sunt născute din păcatele şi din relele lor”[5].

Cu aceste cuvinte, pururea-pomenitul ne aducea aminte de dascălul legii

duhovniceşti, aşa cum îl numea pe Avva Marcu Ascetul.

În stadiul practic al vieţii în Hristos se ascunde taina cea mai greu de pătruns a vieţii

omeneşti. Două atracţii uriaşe, unite în om, pricinuiesc crâncena şi necontenita luptă

dinlăuntrul lui, şi fiecare dintre ele îl atrage către ea cu furie, ca să îl cucerească.

Două iubiri, ce stau una împotriva celeilalte şi sunt întoarse fiecare în direcţie opusă,

constituie imboldul celor două atracţii: dragostea cea către Dumnezeu şi dragostea

lumii acesteia. Victima, omul, nu este totdeauna în măsură să deosebească întru

cunoştinţă ceea ce doreşte şi, din această pricină, rezultă anumite consecinţe. Aceste

mijloace, prilejuri şi pricini ce duc la trezirea celor care sunt încurcaţi în aceste

atracţii, se numesc ispite. Să le descriem? Dar, „Număra-voi pe dânşii, spune

Psalmistul, şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi” (Ps. 138, 18). Ceva însă,

fie şi puţin, trebuie să dezvăluim din experienţele Stareţului, care avea darul să

cerceteze ispitele cu un discernământ deosebit de fin.

În general, el considera că „orice ispită e folositoare” (Iac. 1, 2), dar mai multă

atenţie dădea explicării ispitelor trândăviei şi trufiei, pe care le numea zdrobitoare.

Dumnezeu, desigur, vrea şi cheamă pe toţi să-L urmeze, dar nu toţi primesc

chemarea Sa. Însă cei ce au primit această chemare sunt încercaţi aspru, în măsura

în care Acela rânduieşte şi potrivit cu cunoaşterea pe care le-a hărăzit-o. Duşmanul

care unelteşte împotriva celor chemaţi de Dumnezeu este dragostea pentru lume,

care zace sub „puterea celui viclean” (1In. 5, 19).Această dragoste, cu viclenie şi

cu făţărnicie, reuşeşte să-i înşele pe unii, iar celor care nu sunt întăriţi în nepătimire,

cu o silă făţişă, încearcă să le înăbuşe buna intenţie. Sila de neîndurat a

„prefacerilor” pricinuite de acest vecin răutăcios al nostru nu lasă neschimbate nici

intenţia, nici începutul cel bun.

Multe sunt cauzele (şi ele sunt cunoscute în amănunt de Sfinţii noştri Părinţi) care

pricinuiesc prefacerile, fie fireşti, venite din nevoile noastre nevinovate, fie dobândite

din patimi şi de la diavoli. Dar, fie că provin dintr-un motiv, fie din altul, important

este de ştiut că ele uneltesc împotriva bunei noastre intenţii.

În această neîncetată luptă stăruie permanent ispitele. Nimeni din cei care înoată pe

marea mult învolburată a acestei vieţi nu rămâne în afara luptei cu ele. Lipsa de

experienţă, neştiinţa, slăbiciunea, greutatea trupului de lut, trecutul petrecut în

răutăţi, patimile şi, mai presus de toate acestea, diavolul, schimbă şi nimicesc

intenţia cea dreaptă şi fac nefolositor scopul cel bun. „Dar văd în mădularele mele o altă lege” (Rom. 7, 23), care este „cugetul inimii omului ce se pleacă

Page 21: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

spre rău din tinereţile lui” (Fac. 8, 21), şi care îl moleşeşte pe cel ce a apucat pe

calea cea bună deschisă de chemarea lui Dumnezeu şi de nobleţea intenţiei. În

această situaţie, nu rămâne alt mijloc pentru deşteptare şi îndemn decât pedepsele

pedagogice care sunt şi se numesc ispite.

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura

Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 114-117)

[1]Sfântul Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, Cartea a doua, cap. 24, Filoc. rom., vol. 5, p. 274.

[2]Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, cap. 56, p. 253.

[3]Pateric, Avva Antonie, cap. 7, Alba Iulia, 1997, p. 8.

[4]Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă din fapte, cap. 8, p. 311.

[5]Ibidem. cap. 9, p. 311.

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 5: Felurile ispitelor

Ispitele se numesc astfel deoarece nasc experienţă (în limba greacă, cuvintele

„ispită” (πειρασμός) şi „experienţă” (πείρα) au aceeaşi rădăcină). Într-adevăr, în

războiul nevăzut, ispitele se fac pricinuitoare de cunoaştere duhovnicească pentru cei

cu luare-aminte. Ispită se numeşte şi orice împotrivire faţă de nevoinţa noastră

pentru credinţă şi evlavie, atunci când ne silim să ne supunem lui Dumnezeu. După

învăţătura Sfinţilor Părinţi, ispitele se împart în mai multe feluri. Unele sunt ispitele

nevoitorilor, prin care adaugă câştig şi sporire în nevoinţa lor, altele sunt ispitele

celor trândavi şi nepăsători, prin care li se atrage atenţia la ceea ce îi vatămă şi îi

primejduiesc; altele sunt ispitele celor ce dorm, prin care sunt deşteptaţi, altele iarăşi

sunt ispitele celor depărtaţi de Dumnezeu şi înşelaţi, prin care se apropie de

Dumnezeu; de asemenea, diferite sunt ispitele drepţilor şi ale prietenilor lui

Dumnezeu, prin care moştenesc făgăduinţa. Pentru cei desăvârşiţi, Dumnezeu

îngăduie ispite prin răbdarea cărora aceştia se fac reazem credincioşilor şi pildă de

urmat. Există şi un alt fel de ispite, tot pentru cei desăvârşiţi, asemenea cu cele prin

Page 22: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

care au fost încercaţi Domnul nostru şi Apostolii prin care „au plătit” legea

comunicării cu lumea (oamenii), ridicând propriile noastre ispite.

La această lege a „comunicării” participă şi Părinţii duhovniceşti, prin ridicarea

greutăţilor şi a slăbiciunilor fiilor lor duhovniceşti, prin rugăciuni şi prin alte nevoinţe

ce completează lipsurile celorlalţi. Conform Sfinţilor Părinţi, există şi un alt mod de a

„comunica” (participa) cineva la ispite străine. De exemplu, cel ce cleveteşte

„comunică” cu ispitele celui clevetit, cel ce judecă, cu cele ale celui judecat, cel ce

nedreptăţeşte, cu cele ale celui nedreptăţit, mai ales când cei nedreptăţiţi

suferă paguba fără murmur.

Aici voi enumera ispitele celor ce au sporit datorită trezviei şi a nevoinţei lor, care,

după judecata Sfinţilor Părinţi, sunt de obicei acestea: lenevia, greutatea trupului,

moleşirea mădularelor, acedia, tulburarea cugetării, boală trupească închipuită –

adică micimea de suflet –, întunecarea gândurilor, părăsirea ajutorului omenesc,

strâmtorarea în nevoile exterioare şi altele de acest fel. Toate acestea, atunci când li

se întâmplă nevoitorilor cu îngăduinţa lui Dumnezeu, le pricinuiesc simţământul de

părăsire. Atunci credinţa începe să se clatine şi să li se taie nădejdea care îi întărea

până atunci. Tainic însă, Harul îi mângâie,ca să nu-şi schimbe programul; îi convinge

că ispita n-a venit de la ei înşişi, de vreme ce toate mărturisesc că n-au părăsit

obişnuinţa lor cea bună. După această nelinişte şi după mângâierea tainică a Harului,

ei se întorc cu credinţă şi ardoare către Domnul puterilor ca să-i mântuiască, şi cad

înaintea Lui cu smerenie, cerând de la El mântuirea, care este şi scopul pentru care

au fost ispitiţi. Acestea, precum spun Părinţii, sunt ispitele celor sporiţi şi înaintaţi în

cele duhovniceşti.

Cei ce se întâmplă să-şi neglijeze îndatoririle sau – ceea ce este mai întristător – să

cadă în trufie şi mândrie, au ispite diferite şi mai aspre, după cum la boli grele sunt

necesare operaţii şi tăieturi mai adânci. Pe aceştia, diavolii îi luptă mai întâi la

arătare, cu multă neruşinare şi insistenţă şi mai presus de puterile lor (1 Cor. 10, 13).

Li se întunecă mintea, încât pierd complet puterea discernerii, li se accentuează

demenţa şi se înmulţesc gândurile neghioabe; au război puternic al trupului, care

constrânge buna lor intenţie; li se stârneşte mânie fără pricină şi asprime în ceea ce

priveşte voia proprie; li se naşte împotrivire în cuvânt şi mustrare a celorlalţi, după

care urmează gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, pierderea curajului din inimă,

batjocura dracilor în ascuns şi la arătare, neînfrânare în vorbă deşartă, şi, în general,

dorirea celor din lume şi a celor deşarte. Apoi urmează ispite crâncene şi greu de

înfruntat, simptome de boli ciudate şi neobişnuite, precum şi răni dureroase, sărăcie

şi părăsire neobişnuită şi nemângâiată, fapte sau lucruri cu neputinţă de dezlegat,

care produc deznădejde şi frică, fiindcă inima este lipsită de nădejde. Toate acestea

sunt urmările mândriei şi i se întâmplă mai ales omului înşelat, care se încrede în

Page 23: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

sine. Dar ele sunt şi leacuri pentru tămăduirea lui, ca să se dezmeticească, să se

smerească şi să verse veninul acestei distrugătoare patimi.

Aşa cum în cele ale Harului există mijloace ajutătoare, care fac să prisosească

sporirea în timp şi cantitate, tot astfel şi în ceea ce priveşte înşelarea ,există factori

care contribuie la micşorarea ei. În privinţa Harului, atunci când omul călătoreşte cu

Harul lui Hristos pe calea cea strâmtă şi cu scârbe a poruncilor (Mt. 7, 14), după

măsura înţelegerii sale, dacă adaugă la această călătorie a sa smerenie şi bună

dispoziţie în slujirea dragostei, sporeşte măsura Harului şi a luminării. În chip

asemănător se întâmplă şi în privinţa înşelării. Dacă adaugă cineva nerăbdare şi

cârteală, îşi îngreuiază crucea, dublând-o. Micimea de suflet şi lipsa de nădejde sunt

nenorocirile cele mai chinuitoare ale războiului nevăzut şi sunt lăsate celor tari la

cerbice şi nesmeriţi la cuget, ca o pedagogie mai aspră, ca o pregustare a gheenei şi

a iadului prin simţirea lepădării şi a părăsirii. Aici este nevoie de rugăciunile Sfinţilor

şi de intervenţia minunii, pentru a le înmuia inima. E nevoie de multe rugăciuni şi

lacrimi ca un astfel de suflet bolnav să se unească din nou cu Harul şi în felul acesta

să se vindece. Altfel, în mod inevitabil, înşelarea va pune stăpânire pe el şi îl va duce

până la ieşirea din minţi şi la distrugere.

Cu adevărat, fericită eşti smerenie! Cine este cel înţelept, care păzeşte căile tale şi

urmează îndreptările tale, ca să te cucerească cu totul? Şi să te aibă părtaşă şi

împreună-locuitoare, ca să mergi înainte şi să-l urmezi în toate căile lui, până când îl

vei înfăţişa Stăpânului şi Împăratului tău, Care te-a îmbrăcat ca pe o preaiubită a Sa

şi te-a descoperit şi nouă?„Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”, iar

nu doar la arătare, „şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Desigur,

scopul nostru nu a fost să repetăm învăţături şi citate atât de cunoscute de la Sfinţii

Părinţi, dar ne-a atras subiectul, de vreme ce aproape fără de voie ne-am aflat în

vârtejul ispitelor, cărora atât de des ne facem victime din pricina lipsurilor şi a

nepăsării noastre.

Pururea-pomenitul Stareţ nu înceta, în chipul său atrăgător, să ne explice în toate

fazele vieţii noastre, scopul acestor pedepse pedagogice. Vedeam mişcările şi

lucrarea acestor imbolduri totdeauna în cadrul legii duhovniceşti care rânduia totul,

în amănunt, în viaţa noastră. Într-adevăr, câtă înţelepciune se ascunde aici pentru cei

înţelepţi şi pentru cei experimentaţi în viaţa duhovnicească, atunci când îşi îndreaptă

călătoria lor pe acest ocean al vieţii, având ca sprijin şi ţel în legea

duhovnicească, „legea duhului vieţii” (Rom. 8,2)!

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe,

învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos,

Bucureşti 2001, pp. 118-121)

Page 24: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

Luni, 22 septembrie 2014

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 6: Legea prefacerilor şi viaţa practică

Căci prefacerea există fără deosebire în toată firea cuvântătoare (raţională) şi schimbări se întâmplă fiecărui om în toate clipele vieţii lui

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 49)

Atunci când, în timpul diferitelor prefaceri (αλλοιώσις = denaturare, deformare,

prefacere, schimbare în rău), schimbările neaşteptate ne înspăimântau, pururea-

pomenitul Stareţ ne tâlcuia în amănunt, din experienţa Părinţilor, tainele acestor

lucrări. Adeseori, ne atrăgea atenţia asupra prefacerilor şi ne spunea:

„Să fiţi bărbătoşi în ambele stadii ale prefacerilor, care sunt şi cele mai importante.

Mai întâi să rămâneţi neclintiţi la constrângerile şi la schimbările care vi se petrec şi,

în al doilea rând, să distingeţi cauzele care le-au pricinuit.

Cele mai importante cauze ale prefacerilor, după Marele Maxim, sunt următoarele

patru, fără să lipsească feluritele complicaţii ale patimilor şi ale intervenţiilor satanice

care le produc:

a) cele fireşti, legate de condiţiile climaterice, care pricinuiesc prefacere în dispoziţia

omului;

b) alimentaţia care nu se potriveşte cu constituţia organismului, schimbă dispoziţia

lăuntrică;

c) mustrarea conştiinţei pricinuită de neglijarea sau exagerarea datoriilor de

îndeplinit, în general, şi în special din pricina vieţii neprogramate, când legea

duhovnicească îngăduie o zguduitură seismică spre deşteptare;

Page 25: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

d) însuşi diavolul, care războieşte, după îngăduinţa dumnezeiască, cu pizmă, pe cei

ce sporesc[1].

Aceasta e firea prefacerilor, în vreme ce însuşirile lor sunt folositoare dacă omul se

foloseşte de ele în mod corect.

Prefacerile şi ispitele formează o tovărăşie în care greu se deosebesc unele de altele,

astfel că una o pricinuieşte pe cealaltă şi invers, deşi amândouă duc pe cei înţelepţi

la folos şi la sporire. Fie că ispita pricinuieşte prefacerea, fie că prefacerea [precede]

ispita, concluzia este că ele trebuie înfruntate cu înţelepciune şi răbdare. Avva Marcu

spune: „Necazurile ce vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor şi ale relelor lor. Dacă le răbdăm cu rugăciune, atunci vedem că vin iarăşi cele bune”[2].

Prefaceri li se pot întâmpla şi celor care se nevoiesc corect. Atunci când cineva

împlineşte o poruncă sau altă lucrare bună cu deplină conştiinţă, trebuie neapărat să

aştepte pecetea peste lucrarea sa. Mulţi au păzit osteneala lucrării poruncii fără să

cârtească, însă din lipsă de experienţă, n-au rezistat la ispita pecetluirii bunei lor

osteneli, şi astfel, s-au păgubit.

Legat de acest lucru, pururea-pomenitul Stareţ, care insista asupra acestor

amănunte, ne spunea adesea: „Precum nopţilor le urmează zilele, tot astfel şi

reuşitelor, ispitele de încercare”.

Răbdarea, în încercarea ce urmează faptei celei bune, arată intenţia cea bună şi

conştientă a omului şi adevereşte faptul că nu a săvârşit această faptă oricum, ci din

bună alegere şi numai pentru porunca lui Dumnezeu. Acesta este un aspect. Pe de

altă parte, [ispita] sporeşte în om pomenirea lui Dumnezeu şi, într-un fel, acesta

primeşte adaosul cel bun în atelierul minţii sale. Dimpotrivă, cel ce se împuţinează la

suflet în ispita ce urmează faptei bune, pierde curajul credinţei neclintite pe care o

avea şi, din cauza nereuşitei, pricinuieşte minţii uitare.

Acolo unde există dragoste şi înfrânare şi, aşa cum spunea pururea-pomenitul,

pocăinţă şi rugăciune, orice greutate şi nedumerire se destramă.

Mai ales la început, atunci când cel ce se pocăieşte porneşte pe calea nevoinţei

duhovniceşti, prefacerile îl slăbesc mult. Iar aceasta se întâmplă deoarece nu se

aşteaptă la ele şi nu ştie că prefacerile se preschimbă în canon natural, mai ales

atunci când nevoitorul este cu luare-aminte şi nu dă el însuşi prilejuri. Stareţul ne

spunea mereu:

Page 26: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

„În prefacerile cele bune să vă lăcomiţi şi să strigaţi la Dumnezeu ca şi David, ca să-

Şi aducă aminte Acela de voi, când voi Îl uitaţi”.

Urmarea prefacerilor [celor rele] este uitarea lui Dumnezeu, completa paralizie a

mădularelor şi dezgustul de orice bine. Şi acestea le avea în vedere Proorocul atunci

când zicea: „Şi până la bătrâneţe şi cărunteţe, Dumnezeul meu, să nu mă părăseşti” (Ps. 70, 18).

De asemenea Stareţul ne spunea:

„Să nu ne înşelăm socotind că aceste stări de uscăciune, lipsite de bucurie, se

depăşesc prin întâlniri şi glume, ci numai cu răbdare, rugăciune şi nădejde. Celor mai

tineri le ajută amintirea de cele viitoare, de clipa morţii şi de viaţa veşnică, şi – în

parte – cugetarea la iconomia mântuirii lumii”.

Când l-am întrebat cât a fost de ispitit de aceste prefaceri, ne-a spus:

„Dacă v-aş descrie nevoinţa mea în privinţa aceasta, nu veţi suferi să ascultaţi. Dar

bunătatea lui Dumnezeu şi Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, care

întotdeauna m-a păzit, mi-au dat un fel de stăruinţă şi tărie şi n-am dat înapoi. Aici

cel mai mult ajută şi izbăvesc lacrimile. Toate ţin de bunătatea dumnezeiască”.

Altădată ne spunea:

„Şi frica pricinuieşte prefacere, dar mare pagubă le aduce începătorilor aşa-zisa

prejudecată a aproapelui împotriva lor, precum şi reaua dispoziţie a acestuia. Când

oarecare persoană este de faţă şi ştii că te judecă şi te defaimă, este aproape cu

neputinţă să nu-ţi provoace vreo prefacere, oricât ai încerca să nu te schimbi. Însă,

după iertare şi după rugăciunea pentru el, iarăşi te echilibrezi, vindecându-te de rana

întristării”.

Una dintre cele mai mari mângâieri în perioada de început a nevoinţei noastre a fost

faptul că Stareţul ne-a lămurit şi ne-a descris prefacerile succesive, care – precum se

vede – se petrec în călătoria noastră de fiecare zi. Râvnei celei dintru început[3] sau,

mai degrabă,„evlaviei începătoare”, după cum o numeşte Sfântul Ioan Scărarul, i

se pare ciudată schimbarea ce o suferă şi ea provoacă nemulţumire celor

neexperimentaţi şi neştiutori. Ei nu înţeleg de ce o astfel de schimbare a înrăutăţit,

fără pricină, toată starea lor sufletească, şi pe lângă acestea încă şi mădularele

trupului. Caută să afle învinuiri în propria lor schimbare, dar nu le află uşor, căci,

potrivit cu puterea lor, n-au trecut nimic cu vederea. Şi atunci de unde schimbarea?

De unde uscăciunea, nepăsarea, slăbiciunea, oboseala nefirească în mădulare şi

lâncezeala în rugăciune? Şi totuşi acestea se întâmplă!

Page 27: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

Căderea primilor zidiţi ne-a lăsat ca moştenire înclinaţiile păcătoase, pervertirea

personalităţii, rămăşiţele stricăciunii, soarta de muritori şi însăşi moartea. În toate

aceste chipuri ale stricăciunii şi ale nestatorniciei se găsesc şi „prefacerile şi schimbările”, precum le numesc Părinţii. Urmările acestor prefaceri provoacă

tulburările citate mai sus. Aceste stări ale prefacerii noastre, deja înnăscute, au

devenit însoţitorii noştri cei mai vicleni şi nedespărţiţi. Dacă nu suntem cu luare-

aminte la manifestările acestea, ele ne păgubesc într-o măsură nespus de mare.

Ele, după părerea Sfinţilor Părinţi, sunt şi fireşti şi dobândite. Fireşti sunt acelea care

întotdeauna se află în caracterul omului, fie că vrea, fie că nu, chiar şi atunci când ia

aminte la sine cu toată puterea sa. Este vorba de chinul moştenit de la cădere,

precum am spus. Cele dobândite sunt de două feluri, una mai rea decât cealaltă.

Prefacerile dobândite depind de pricini şi de prilejuri. Primul fel, mai nevinovat,

provine din înrâuririle fireşti ale bolii, ale dietei, ale climei şi ale viclenilor demoni.

Celălalt fel sunt din vina noastră personală. Când omul este mustrat de conştiinţă din

mai multe cauze pe drept cuvânt, atunci se preface şi i se schimbă dispoziţia,

independent de voinţa sa.

În primul caz, în cel al deselor prefaceri naturale, nu există alt mod de înfruntare a

lor, afară de credinţă. Deoarece, aşa cum spune Sfântul Pavel, „prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere” (2Cor. 5, 7), nu cerem dovezi şi minuni, nici nu

luăm aminte la simţăminte, rămânând nepăsători la ceea ce se întâmplă. Nu luăm

aminte la ce simţim în arşiţa zilei sau în frigul nopţii, ci un singur lucru ne

interesează: să ridicăm cu bucurie şi fără murmur greutatea crucii noastre, să

împlinim legea poruncii şi tot ceea ce ne cere datoria, potrivit cuvântului: „mergând mergeau şi plângeau aruncând seminţele lor” (Ps. 125, 6). Cu dreptate este

să călătorească mângâierea împreună cu lucrătorii cei „osteniţi şi împovăraţi” ai

poruncilor (Mt. 11, 28). Dar în această vale ceţoasă a plângerii, unde ispăşim

pedeapsa surghiunului nostru, prefacerile întrerup desfăşurarea firească a nevoinţei,

la fel cum se întâmplă în atmosferă cu diferitele schimbări ale vremii. Aici însă, taina

este alta. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu cea atotdreaptă a rânduit ca simptomele

naturale ale prefacerilor să devină mijloace de instruire mântuitoare spre formarea şi

desăvârşirea fiilor Lui. Când Dumnezeu cheamă un suflet la cunoaşterea Sa, îi dă în

dar Harul Său sub chipul râvnei, al credinţei şi al afierosirii, precum şi prin alte

manifestări aducătoare de bucurie ale dărniciei Sale. Dar apoi, atunci când sunt

semnate „acordurile”şi încep „înrolarea” oficială şi supunerea, Împărţitorul de daruri

Îşi retrage Harul Său treptat şi îl lasă pe ostaş singur, ca să-i încerce credinţa. Va

rămâne oştindu-se şi lucrând sau se va întoarce înapoi? Tocmai în timpul acestor

retrageri periodice ale Harului vin prefacerile; de aceea, prezenţa lor în viaţa noastră

a dobândit de acum un rol. Slavă iubirii de oameni a Bunului nostru Stăpân, Care a

rânduit anomaliile stricăciunii şi ale morţii spre instruirea şi formarea fiilor Săi!

Page 28: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

Însă, în al doilea caz, în care prefacerile predominante nu sunt fiziologice, când Harul

nu se retrage singur spre încercarea noastră, ci noi suntem răspunzători pentru

retragerea lui, este nevoie de atenţie pentru a îndrepta greşeala mai înainte de a se

mări paguba. Atunci greşeala are aceste cauze principale: fie trândăvia, când s-au

neglijat îndatoririle, fie îngâmfarea, din care se naşte mândria. Atunci e nevoie de

smerenie şi osteneală, de post, priveghere şi de multă rugăciune cu adâncă

smerenie, precum zice Psalmistul: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 18). Şi iarăşi:„smeritu-m-am şi m-a mântuit” Domnul (Ps. 114, 6).

Prezenţa Harului în suflet, care este chintesenţa (πεμπτουσία în gr.) vieţii noastre,

cere de la om o purtare creştinească şi nobleţe în adevăratul sens al cuvântului,

deoarece, după Sfântul Pavel, suntem „ai lui Hristos” (Gal. 5, 24). Orice încălcare

a acestei vieţuiri se consideră trădare a „bunei mărturisiri” (1Tim. 6, 12) şi din

pricina aceasta Harul se retrage. De aceea, trebuie să luăm aminte să-l ţinem în noi

înşine şi, dacă va pleca, din oricare motiv, trebuie să-l chemăm din nou, cu pocăinţă

sinceră.

Îmi aduc aminte că am greşit odată din lipsă de experienţă, precum mi se pare. După

ce am mărturisit Stareţului greşeala mea, despre care el ştia înainte să-i zic eu, şi

după sincera mea căinţă, mi-a spus:

– Vreau să faci o osteneală în plus pentru „satisfacerea” Harului, pe care l-ai întristat

prin neluarea ta aminte.

M-a trimis să fac o călătorie lungă, de la chiliile noastre de la Sfânta Ana Mică până la

Karyés şi să mă întorc pe partea de nord, trecând pe la Marea Lavră şi pe la Schitul

Kavsokalivía. Aparent, a fost o ascultare pentru a împlini o slujire, însă în esenţă a

fost un canon, care este o condiţie practică a pocăinţei. Aşa ştiau aceşti Bătrâni

duhovniceşti să împace neputinţele omeneşti cu dreptatea dumnezeiască, deoarece

credeau în ceea ce s-a spus: „Mai înainte de ce m-am smerit eu am greşit, pentru aceasta cuvântul Tău am păzit” (Ps. 118, 67) şi „bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ îndreptările Tale” (Ps. 11, 71). După această

instruire mântuitoare a mea, prin care mi-am redobândit locul în purtarea de grijă

cea iubitoare de oameni a lui Hristos, am cântat cântarea de biruinţă: „Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine şi cei ce cunosc mărturiile Tale” (Ps. 118, 79), şi„drepte sunt judecăţile Tale şi întru adevăr m-ai smerit” (Ps. 118, 75).

Orice eveniment din viaţa noastră era pentru Stareţ un prilej de a tâlcui Pronia cea

atotmântuitoare a lui Dumnezeu, o pagină a felului cum sunt chivernisite fiinţele în

hotarele nesfârşite şi părinteşti ale lui Dumnezeu Tatăl. Lucrarea fericitului Stareţ,

Page 29: Sf. Gheron Iosif Isihastul - Invataturi

precum am arătat şi altădată, era aceea de a ne ajuta să observăm rânduiala corectă

a mişcării şi a dependenţei tuturor de ochiul neadormit al dumnezeieştii înţelepciuni

şi a dreptăţii Aceluia„prin Care toate s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).

Stareţul ne spunea:

„Dacă veţi face ca aceasta să devină conştiinţa voastră, veţi ajunge fără osteneală la

o nemişcare pricinuitoare de pace îndelungată în viaţa voastră. Şi în felul acesta,

pentru nimic nu veţi fi prihăniţi şi nu veţi judeca pe nimeni, nici chiar pe satana.

Învăţaţi să consideraţi prihănirea de sine ca mijlocul cel mai de temelie al sporirii şi

căutaţi cu atenţie direct la punctul de plecare al greşelii, căci „dacă orice lucru fără voie îşi are pricină în cele de voie, după cum spune Scriptura, nimeni nu este atât de mult vrăjmaş omului, precum îşi este el însuşi sieşi”[4].

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura

Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 122-127)

[1]Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta a doua, cap.

92,p. 100.

[2]Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă prin fapte, cap.

9,p. 311.

[3]Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 1, cap. 21, p. 21-22.

[4]Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuiesc că se îndreaptă din fapte, cap. 104,p. 324.