instrumentatie_pentru_recuperare_lp_sem_ii.pdf

Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT-AnII-Sem II

1

1.

Noţiuni de protecţia muncii în serviciile de balneofiziokinetoterapie și recuperare. Noţiuni de

electrosecuritate pentru pacient şi personal în serviciile de electroterapie. Întreţinerea şi exploatarea aparaturii de

specialitate din serviciile de electroterapie.

1. Efectele curentului electric asupra organismului uman

Utilizarea aparatelor electronice medicale în tratament şi diagnostic ridică o serie de probleme

importante atât pentru securitatea pacientului cât şi a personalului medical. Din acest motiv este necesar a se

cunoaşte efectele curenţilor electrici asupra organismului şi să se ia toate măsurile necesare pentru excluderea

oricărui risc în folosirea aparatelor în activitatea medicală.

Efectele fiziologice ale curenţilor electrici în corpul uman depind de intensitatea, durata, forma (funcţie de

timp), modul de aplicare cât şi de starea de sănătate şi de vârsta persoanei supuse acestor acţiuni. Efectul

curentului electric mai depinde şi de frecvenţa acestuia. Efectele cele mai puternice le produce curentul cu

frecvenţa în jur de 50 Hz. Creşterea frecvenţei reduce treptat efectele curentului, iar pragurile de sensibilitate

cresc.

Moartea prin electrocutare se produce în majoritatea cazurilor prin efectul curentului electric asupra

inimii şi numai în proporţie redusă prin arsuri sau paralizii ale muşchilor respiratori. Pentru acelaşi curent global

preluat de un subiect, riscul depinde de proporţia curentului care trece prin inimă determinată de punctele de

contact. Această proporţie este de 3,3 % pentru contactul mână – mână, 3,7 % pentru contactul mâna stângă -

picioare, 6,7 % pentru mâna dreaptă – picioare şi 0,4 % pentru picior – picior.

S-a demonstrat că trecerea unui curent electric prin inimă chiar la intensităţi mici poate avea efecte grave.

Rezultatele experimentale arată că majoritatea persoanelor nu percep curentul de 300 μA care este aplicat la

suprafaţa corpului. În schimb se consideră că un curent de 30 μA (50 Hz) aplicat pe cord poate produce fibrilaţie

ventriculară (în cazul în care pacientul prezintă un electrod endocardiac conectat la circuite exterioare - cateterim

endocardic).

Valoarea limită maximă a tensiunii pe inimă este de circa 10 μV, iar a curentului prin muşchiul cardiac este

de 10 μA. Aceste valori se referă la un curent continuu sau sinusoidal cu frecvenţă cuprinsă între 0 şi 1 kHz.

Creşterea frecvenţei reduce treptat efectele curentului, încât intensitatea limită admisibilă la 100 kHz poate atinge

1 mA.

ELECTROSECURITATEA este un concept definit în sens larg ca starea de risc minim la utilizarea aparaturii

electro – medicale în vecinătatea omului. Ea se referă la conţinutul şi limitarea şocurilor electrice aleatoare,

exploziilor, incendiilor sau oricăror modificări provocate pacientului, personalului sau aparaturii.

Şocurile electrice asupra factorului uman pot fi:

- macroşocuri (mA);

- microşocuri (μA). Această clasificare este dată funcţie de intensitatea curentului care trece între braţe incluzând

şi inima.

Tabel 1. Efectul curentului electric cu frecvenţa de 50 Hz între braţe

Intensitate (mA); t = 1s Efectul şocurilor de cuent între braţe 1 mA Pragul percepţiei (senzaţie)

5 mA Valoarea maximă de curent inofensiv

10 – 20 mA Pragul contracţiei musculare

50 mA Durere / leşin 100 – 300 mA Fibrilaţie ventriculară / centru respirator

rămâne intact

6 A Contracţie puternică a inimii / paralizie respiratorie temporară / arsuri dacă densitatea de

curent este mare


2

Şocul electric introduce fibrilaţia ventriculară, o contracţie rapidă, dezordonată şi de mică amploare care

anihilează funcţia de pompă a miocardului şi produce în scurt timp moartea. Perioada vulnerabilă corespunde

frontului anterior al undei T, când un impuls de valoare relativ mică şi durată sub 100 ms poate declanşa fibrilaţia.

Pragul de şoc electric letal are în vedere această perioadă şi nu restul ciclului pentru care valorile periculoase ale

curentului sunt cu două ordine mai mari.

Densitatea de curent la suprafaţa de contact este un alt factor demn de luat în considerare în tabloul

efectelor fiziologice. În timp ce 1 mA poate trece neremarcat la contacte largi, 0,3 mA provoacă cert senzaţie la

contacte mici şi, influenţat de acelaşi factor, pragul de durere poate fluctua larg între 1 şi 10 mA.

Pragurile de şoc la aplicarea internă sunt mult inferioare limitelor acceptate la aplicarea externă din

motive legate de distribuţia diferită a liniilor de curent. Conductivitatea superioară a sângelui în raport cu

ţesuturile oferă curentului căi de rezistenţă minimă prin sistemul circulator şi sporeşte considerabil fracţiunea din

curentul total care străbate corpul. Pentru om se consideră că un curent de 30 μA / 50 Hz aplicat prin cord poate

produce fibrilaţie, iar 15 μA ar reprezenta limita superioară de siguranţă. În anumite condiţii de risc crescut acest

prag trebuie considerat 5 μA.

Electrozii interni reprezintă calea frecventă de acces a curentului letal. Cateterele de acces pentru

electrozi şi traductoare sau cele umplute cu lichide conductoare reprezintă căi de curent cu adresă cardiacă

directă. Rezistenţa între un electrod intern şi suprafaţa pielii este de ordinul a 1000 Ω. În consecinţă, un potenţial

de numai 30 mV pe un cateter cu miez conductiv este suficient pentru a provoca fibrilatie ventriculară.

În cazul electrozilor implantaţi, conectaţi la aparate electronice de stimulare sau de urmărire şi prelucrare

a datelor fiziologice, tensiunea limită pe electrodul endocardic este de 5 mV şi intensitatea de 10 μA.

Rezistenţa corpului uman, care prin accident ajunge în contact cu elemente sub tensiune, este de circa 1000 –

1200 Ω. Pentru curentul alternativ de 50 Hz sunt considerate nepericuloase valori de 10 mA, dacă nu este afectată

inima. Între 15 – 50 mA omul nu se mai poate desprinde din contactul cu elementul sub tensiune. Curentul devine

periculos peste 50 mA, iar valori mai mari de 100 mA sunt considerate mortale.

Pragurile pentru curentul continuu sunt ceva mai înalte, limita de pericol cert fiind de 90 mA.

2. Norme de electrosecuritate

Normele de securitate in timpul lucrului în secţiile de balneofiziokinetoterapie se adreseză atât

personalului medical (medic, asistentă), cât şi bolnavilor cărora li se aplică tratamentul.

2.1. Norme generale

σ Priza de pământ se va construi conform normelor în vigoare şi va fi controlată zilnic înaintea începerii

lucrului în secţie.

σ Se va verifica dacă “ legătura cu pământul “ nu este întreruptă, atât la aparatele care au legătură cu

priza, cât şi la aparatele care au această legătură separat.

σ Manipularea cordoanelor se va face numai de la ştecher, atât la introducerea în priză, cât şi la scoaterea

din priză.

σ Conductorii care merg de la aparat la bolnav trebuie să fie în stare perfectă, iar contactele lor la borne

foarte bine efectuate.

σ Întreţinerea corespunzătoare a electrozilor, mai ales a celor flexibili şi din plumb trebuie făcută de câte

ori este nevoie.

σ Plăcile electrozilor de plumb trebuie netezite cu role de oţel, iar locurile de sudură a conductoarelor

verificate cu minuţiozitate.

σ Conductorii cu izolaţie crăpată sau deteriorată şi electrozii uzaţi vor fi imediat înlocuiţi.


3

σ Întregul echipament medical trebuie să fie instalat în încăperi uscate în timpul exploatării şi al

depozitării.

σ Când un aparat se transportă dintr-o încăpere în alta, se va putea conecta la reţea numai după ce a

primit temperatura mediului ambiant. Transportul trebuie făcut cu foarte mare grijă, fără şocuri şi trepidaţii.

2.2. Norme speciale

� Înaintea introducerii ştecherelor aparatelor în priză se va verifica dacă întrerupătorul aparatului este în

poziţia închis, iar butoanele care reglează intensitatea curentului, respectiv a câmpului electric sau electromagnetic

sunt în poziţia zero.

� Patul pe care se execută sedinţa de elecroterapie să fie distanţat de mase metalice (calorifer, instalaţii

de apă), astfel încât atingerea simultană dintre acestea şi aparate să fie imposibilă (în mod normal patul este

confecţionat din lemn, iar caloriferele sunt prevăzute cu măşti din material izolant).

� conectarea aparatelor la reţea se va face ţinându-se cont de tensiunea de lucru a aparatelor.

� fixarea electrozilor pe suprafaţa corpului bolnavului se va face cu ajutorul unor benzi de cauciuc (feşe

de tifon) sau cu ajutorul săculeţelor cu nisip astfel încât electrozii să aibă stabilitate şi contact pe întreaga lor

suprafaţă.

� se va evita aplicarea electrozilor pe creste osoase (claviculă, tibie) în special la persoanele mai

emaciate, spre a nu provoca arsuri.

� se va controla dacă aparatele de măsură (miliampermetru, voltmetru, joulmetru) sunt în stare de

funcţionare şi dacă cablurile de legătură între aparat şi electrozi nu sunt întrerupte.

� în cazul variaţiilor mai mari de ± 5 % ale tensiunii reţelei se va interpune un stabilizator de tensiune

între reţea şi aparatele medicale care folosesc electrozi aplicaţi direct pe suprafaţa corpului.

� în timpul tratamentului se va supraveghea bolnavul şi instrumentul de măsură indicator pentru ca la

orice variaţie a tensiunii reţelei să se poată întrerupe curentul la bolnav.

� variaţiile intensităţilor de curent electric atât la creştere cât şi la descreştere, se vor face lent ca să nu

se producă şocuri.

� în timpul funcţionării aparatelor de fototerapie (Solux fără filtru, ultraviolete), atât bolnavii cât şi

personalul medical vor purta ochelari de protecţie în mod obligatoriu.

� se vor controla de mai multe ori pe zi starea electrozilor metalici (plumb, plumb zincat, zinc, aluminiu)

ca să nu prezinte colţuri, fisuri sau ondulări pe suprafaţă care pot provoca arsuri electrice.

� în timpul funcţionării aparatului de microunde şi în mod special când antena dipol emite, personalul se

va feri să stea în dreptul antenei (reflectorului) şi să privească direct în reflector (antenă). De asemenea, în timpul

tratamentului, antena (reflectorul) nu se îndreaptă spre globii oculari ai bolnavilor.

� măsuri speciale de securitate se vor respecta în cazul aplicaţiilor transorbitare, care se vor efectua

numai cu aparate speciale şi verificate minuţios, mai ales în ceea ce priveşte starea potenţiometrului. La aplicarea

tartamentului, cele două plăcuţe ovale sau circulare se vor aplica asupra pleoapelor închise peste care se va aşeza

un strat mai gros de material hidrofil (vată) bine umezit cu apă sau soluţie clorosodică izotonică.

� la orice senzaţie neplăcută de durere sau arsură semnalată de bolnav, se va reduce intensitatea

curentului, iar dacă această senzaţie persistă şi după scăderea intensitătii se va întrerupe procedura.

� la băile electrolitice se va avea în vedere ca bolnavul să nu poată atinge electrozii de cărbune, iar

piesele metalice din jur (calorifer) să aibă mască de material izolant.

� aparatele pentru băi celulare trebuie montate într-o încăpere vecină, iar cablurile trecute prin zid.

� după terminarea fiecărei sedinţe de electroterapie, aparatele vor fi lăsate cu butoanele care modifică

intensitatea curenţilor în poziţia zero şi cu întrerupătorul general în poziţia închis.

După terminarea lucrului se vor scoate ştecherele din priză.


4

� personalul medical este obligat să se îngrijească de aerisirea încăperilor cel puţin 10 – 15 minute la

fiecare trei ore. De asemenea, este obligat să deschidă ferestrele ori de câte ori nevoie, dar nu în timpul

tratamentelor.

Tabel 2. Valori limită ale tensiunilor şi curenţilor în aparatele şi instalaţiile electronice medicale

Valori limită (Uef, Ief)

Condiţii de aplicare Domeniul de aplicaţie

10 μA

valoare superioară

corespunzător

100 μA

Valabil până la1 kKz, creştere liniară cu frecvenţa peste 1kHz

Curenţi în interiorul sau exteriorul inimii, curenţi prin creier

50 mA

80 mA

pe 500 Ω; 0 – 400 Hz

pe 500 Ω;

400 – 10000Hz

Tratament prin curenţi de excitaţie Tratament prin curenţi de excitaţie

80 mA Pe 500 Ω; 0 Hz Explorare sau tratamentul nevilor şi muşchilor prin c.c.

10 mA pe 1000 Ω Teste pe pulpa dentară 25 mA pe 500 Ω Electroliza, electroforeza, ionoforeza sau

introducere de medicamente

300 mA şi 24 V

Pe 800 Ω, 0 Hz; Pe rezistenţă

oarecare 0Hz;

Băi complete de c.c.

6 V (5 – 8 V c.c.)

Aparate destinate a fi introduse în cavităţi naturale ale corpului

24 V (34 V c.c.)

În mod excepţional aparate pentru introdus în cavităţi naaturale ale corpului (aparate

de endoscopie şi dentare)

Legendă: A – valori de aplicare pe corp

U – nu sunt prevăzute pentru aplicare pe corp.

3. Întreţinerea şi exploatarea aparaturii de specialitate din serviciile de electroterapie.

Întreţinerea şi exploatarea aparaturii de electroterapie se asigură printr-o supraveghere sistematică,

reparare la timpul potrivit şi o manipulare corectă.

Pentru acest lucru, personalul tehnic trebuie să controleze cel puţin odată pe săptămână aparatele şi să

înregistreze aceasta într-un caiet special. În acest fel se pot descoperi şi repara din timp micile defecţiuni care apar,

fie datorită unei manipulări incorecte, fie contactelor slabite.

De asemenea, trebuie să se asigure curăţenia aparatului atât în exterior, cât şi in interior. Acest lucru este

cu atât mai necesar cu cât avem de a face cu aparate care lucrează cu tensiuni de alimentare mari, cum este cazul

aparatelor de unde scurte unde avem tensiuni de mii de volţi.

Praful pătruns în aparat şi depus pe bobine, condensatori, izolatori trebuie îndepărtat cu o perie uscată

sau o cârpă uscată. Nu este permisă ştergerea cu cârpe umede. Praful, mai ales la unde scurte, reduce simţitor

randamentul acestora, putând provoca uneori distrugerea izolaţiei.

La controlul aparatelor trebuie să se acorde o atenţie deosebită stăii butoanelor de reglare, a

întrerupătoarelor, in general a pieselor mobile precum şi a instrumentelor de măsură şi control (punerea la zero) şi

în general a pieselor supuse mai mult uzurii. În interior, atenţia trebuie îndreptată asupra lipiturilor şi şuruburilor

slăbite, care de multe ori sunt singura cauza de funcţionare defectuoasă a aparatelor electronice.


5

De asemenea, la aparatele care folosesc potenţiometre, acestea trebuie atent verificate, căci, datorită

uzurii prin frecare a sârmelor potenţiometrelor sau a stratului de cărbune, se pot provoca accidente din cele mai

neplăcute.

O atenţie cu totul deosebită trebuie să acordăm aparatelor cu care aplicăm tratamente transorbitare

(ionizări, electrosomn) la care tot timpul trebuie să fim asiguraţi de buna stare de funcţionare a potenţiometrului.

Înlocuirea pieselor defecte trebuie să respecte datele tehnice indicate în schemă, fiind cu totul interzise

improvizaţiile ca şi modificările electrice sau mecanice ale schemei de principiu.

Pentru întreţinerea aparaturii electromedicale sau pentru revizii periodice şi reparaţii curente este absolut

necesar existenta unui personal tehnic calificat, care să aibă un spaţiu de muncă potrivit, cu masă de lucru cu

sertare şi un dulap cu sculele necesare, ca şi diverse materiale de întreţinere.

Dintre scule amintim ca fiind absolut nesesare: o trusă de scule, o serie de şurubelniţe, cleşti, ciocan

(pistol) de lipit, pile diferite, maşină de găurit etc. Printre instrumentele de măsură şi control este necesar să existe

un aparat de măsură care să poată măsura şi rezistenţe. Ultimul instrument recomandat este un osciloscop catodic

a cărui necesitate nu este întotdeauna justificată.

Afară de scule şi instrumente, este absolut necesar să existe materiale de întreţinere (cablu de alimentare,

ştechere, sârmă de conexiuni, pastă decapantă, cositor, şuruburi diferite cu piuliţe), piese şi materiale de schimb.

În felul acesta se poate asigura o bună reparaţie, reducând simţitor din timpul mort al aparatului.

Înlăturarea defectelor care au loc în timpul exploatării aparatului comportă trei operaţii:

- stabilirea defectului;

- repararea lui

- verificarea funcţionării aparatului după reparare.

Dacă întreţinerea este asigurată, trebuie să asigurată şi exploatarea corectă a aparaturii electromedicale.

Acest lucru revine personalului medical utilizator care manipulează aparatul pentru aplicarea

tratamentelor. Acesta are un rol dublu: exploatarea corectă, deci reducerea defectelor, şi un lucru foarte

important - aplicarea corectă a tratamentului şi prescripţiilor medicale.

Instrumentaţie şi tehnici de recuperare-BFKT-AnII-sem II

1

2.

Curentul continuu. Curentul galvanic - caracteristici fizice. Modalități de producere. Galvanizarea simplă.

1. Curentul continuu – generalităţi

Curentul electric reprezintă o deplasare de sarcini electrice (electroni) de-a lungul unui conductor. Conductorul electric este corpul prin care poate trece un curent electric continuu. Se deosebesc: - conductoare de gradul I – metalice – prin care curentul trece fără să provoace reacţii chimice; - conductoare de gradul II – electrolitice – soluţii de acizi, baze sau săruri în care trecerea curentului electric produce o electroliză; - conductoare de gradul III – gazoase.

Dacă în prima categorie curentul realizează numai mişcarea electronilor, în celelalte două categorii de conductoare sunt antrenaţi şi ionii. Dacă sensul de deplasare al electronilor este acelaşi, menţinându-se la o intensitate constantă, este vorba de un curent continuu constant. Intensitatea curentului poate varia crescând de la valoarea o până la o anumită valoare – caz în care poartă denumirea de curent continuu ascendent – sau descreşte de la o valoarea dată până la zero – caz în care poartă denumirea de curent continuu descendent. Dacă aceste creşteri şi descreşteri au loc ritmic, curentul ia forma unei curbe ondulatorii şi se numeşte curent variabil. Pentru producerea curentului electric continuu au fost folosite diferite metode cele mai importante fiind metodele chimice, mecanice şi termoelectrice. Aparatele folosite în electroterapie care furnizează numai curent continuu au fost cunoscute sub denumirea de pantostate sau galvanometre. Modelele vechi furnizau curent continuu, curent continuu întrerupt, curent modulat şi curent faradic. Tendinţa actuală în fabricarea instrumentaţiei de electroterapie pentru recuperare este de a îngloba curentul galvanic în aparate mai complexe care să poată fi utilizate şi pentru diferite tipuri de curenţi cu impulsuri de joasă frecvenţă.

2. Acţiunile biologice ale curentului galvanic

Acţiunile biologice complexe ale curentului galvanic asupra ţesuturilor corpului omenesc nu sunt încă perfect cunoscute în totalitatea lor. Cele mai caracteristice sunt modificările ionice ce apar în ţesuturi sub influenţa curentului şi care în mod secundar declanşează o serie de procese biologice.

Din punct de vedere electrochimic şi al gradului de conductibilitate electrică, corpul omenesc este considerat ca un conductor de gradul II fiind privit ca u electrolit: numeroase săruri sunt dizolvate în mediu lichidian, apa reprezentând circa 70% din greutatea corpului.

Acest mediu electrolitic nu este însă omogen, având mumeroase elemente cu grade diferite de conductibilitate şi din acest motiv nu poate fi străbătut uniform de curentul electric. Sub acest aspect, structurile tisulare ale corpului omenesc pot fi împărţite în câteva grade de conductibilitate:

- gradul I - foarte buni conductori: sânge, limfă, lichid cefalorahidian, corpul vitros - gradul II – buni conductori: glande sudoripare, muşchi, ţesutul; subcutanat, organe interne - gradul III – rău conducători: ţesutul nervos, ţesutul adipos, glandele sebacee, ţesutul osos - gradul IV – foarte rău conductori: părul şi epiderma Aplicarea curentului galvanic asupra organismului va determina o serie de procese diferenţiate în două grupe:

efecte polare la nivelul electrozilor aplicaţi şi efectele interpolare produse în interiorul organismului, în regiunea cuprinsă între cei doi electrozi. Aceste efecte se manifestă concomitent şi efectul total al curentului - se poate spune că este însumarea lor.

Efectele polare se rezumă la modificările survenite la locul de contact al tegumentului cu electrozi aplicaţi. Ele sunt consecinţa electrolizei, cu producere de acid (HCl) la anod şi de bază (NaOH) la catod. Ele depind de calitatea electrodului (forma, dimensiunea, compoziţia chimică), de calităţile curentului (intensitatea, direcţia, sensul densitatea, durata) şi de anumite proprietăţi ale organismului (starea tegumentului, rezistenţa electrică, capacitatea, conductibilitatea diverselor ţesuturi, reactivitatea generală). În cazul de supradozare a curentului electric, se produc efecte polare extreme: arsuri şi necroze.

Efectele interpolare sunt cele cu importanţă pentru terapie. Ele se produc ca urmare a modificărilor fizico-chimice tisulare generate de trecerea curentului şi constau în procese de bioelectroliză, inoforeză, electroosmoză, modificări de potenţial de membrană, modificări de excitabilitate neuro-musculară, efecte termice şi de inducţie electromagnetică, modificări în compoziţia chimică a ţesuturilor.

2.1. Efectele fiziologice ale curentului galvanic

Efectele şi modificările biologice ale curentului galvanic asupra ţesuturilor organismului se manifestă mai ales la nivelul substraturilor uşor excitabile – fibrele nervoase.


2

Aplicarea curentului galvanic cu pantă (introducere) lină, cum se utilizează în terapie, produce efecte diferite faţă de cele obişnuite la utilizarea acestuia în testările diagnostice: nu apar fenomene de excitaţie motorie sau senzitivă (contracturi musculare sau dureri); totuşi au loc modificări biofiziologice certe, care stau la baza efectelor terapeutice.

2.2. Acţiunea asupra fibrelor nervoase senzitive

Receptorii senzitivi din tegument înregistrează la aplicarea curentului galvanic o senzaţie de furnicătură care creşte proporţional cu intensitatea curentului, transformându-se in înţepături fine apoi în senzaţie de arsură, mergând până la senzaţie dureroasă. După câteva şedinţe de aplicaţie se constată creşterea pragului sensibilităţii tactile şi dureroase. Această acţiune analgetică se produce la nivelul electrodului pozitiv.

Analgezia galvanică a fost multă vreme explicată prin modificările excitabilităţii neuromusculare, cunoscută sub denumirea de electrotonus, din care se disting aspecte de anelectrotonus şi catelectrotonus în raport cu polul la nivelul căruia iau naştere.

La polul pozitiv, unde se produce anelectrotonusul, membranele celulare se hiperpolarizează şi scade excitabilitatea; în cadrul catelectotonusulul (la polul negativ), are loc o depolarizare şi excitabilitatea creşte. Electrotonusul variază cu intensitatea curentului: la intensităţile mici predomină catelectrotonusul, la cele mari anelectrotonusul, în timp ce la cele medii s-ar produce un echilibru al electrotonusului.

Mai târziu s-a afirmat că efectul analgetic al curentului continuu se bazează pe modificările ionice dintre electrozi, provocate de deplasarea ionilor. Mai trebuie să adăugăm că în realizarea efectului analgetic intervin şi acţiunile galvanizării asupra sistemului nervos central, precum şi asupra sistemului circulator.

2.3. Acţiunea asupra fibrelor nervoase motorii

Polul negativ utilizat ca electrod activ produce o scădere a pragului de excitaţie a fibrelor motorii, cu creşterea excitabilităţii şi efect de stimulare. O creştere mai bruscă a intensităţii curentului, ca şi o scădere bruscă a ei, determină o contracţie musculară promptă. Această acţiune este utilizată de exemplu în aplicaţiile premergătoare – cu scop de pregătire a fibrelor musculare – în tratamentul cu curenţi excitatori ai musculaturii denervate.

2.4. Acţiunea asupra sistemului nervos central

La om s-a observat o diminuare a reflexelor în cazul aplicării curentului galvanic descendent, în special în băile galvanice (reducerea fluxului patelar), în timp ce în cursul galvanizării ascendente a apărut o creştere a excitabilităţii. Organele de simţ reacţionează specific faţă de curentul electric. Reacţii vizuale – numite fosfene – se produc ca senzaţii luminoase în formă de puncte, bastonaşe, cercuri de culoare galbenă sau alte culori; reacţiile auditive se manifestă prin acufene – zgomote în urechi; reacţia labirintică – prin vertije „voltaice” – ameţeli cu deviaţia capului spre dreapta (la normali) sau spre partea bolnavă; Reacţiile gustative se traduc printr-un gust metalic astringent, la polul negativ şi printr-un gust acru la polul pozitiv.

2.5. Acţiunea asupra fibrelor vegetative vasomotorii

Curentul galvanic are o acţiune hiperemizantă, de activare a vascularizaţiei. După o scurtă perioadă de vasoconstricţie se instalează o hiperemie prin vasodilataţie reactivă manifestată prin apariţia unui eritem cutanat la locul aplicării şi o creştere moderată a temperaturii locale, tradusă printr-o senzaţie de căldură plăcută. Această reacţie se menţine şi după întreruperea curentului, fiind mai pronunţată şi mai persistentă sub electrodul negativ dispărând lent după câteva ore. Această vasodilataţie se produce atât la nivelul vaselor superficiale, cutanate cât şi la nivelul celor profunde din staturile musculare, efect deosebit de avantajos pentru aplicaţiile terapeutice prin curent galvanic. Astfel, s-au putut demonstrat creşteri ale circulaţiei cutanate cu până la 500 % şi ale circulaţiei musculare subiacente cu până la 300% (în raport cu circulaţia de repaus), efecte persistente în timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice.

Activarea circulaţiei loco-regionale prin curent galvanic are drept consecinţă o amplificare a irigaţiei sanguine cu efecte biotrofice prin îmbunătăţirea nutriţiei tisulare şi o resorbţie crescută a exsudatelor şi edemelor locale.

2.6. Acţiunea asupra sistemului circulator

S-a observat acţiunea diferenţiată a galvanizării descendente şi ascendente asupra sistemului circulator în baia galvanică patru-celulară. Astfel curentul galvanic descendent accelerează afluxul sanguin din mica circulaţie spre inimă (circulaţia a sângelui venos din plămâni şi membrele superioare) şi transportul sângelui arterial către sistemul portal. Curentul galvanic ascendent accelerează circulaţia venoasă de la extremităţile inferioare şi de la organele sistemului portal către inimă, favorizează transportul sângelui arterial către plămâni şi extremităţile superioare, precum şi viteza sângelui venos de la inimă către plămâni.

Aceste acţiuni descrise selectiv nu sunt general valabile, ci se produc individualizat după reacţia specifică a fiecărui bolnav la tipul de galvanizare aplicat.


3

Din enumerarea descriptivă a principalelor acţiuni fiziologice ale aplicaţiilor de curent galvanic se desprind şi principalele efecte terapeutice: 1. Analgetic (antialgic), prin scăderea excitabilităţii nervoase la polul pozitiv şi prin resorbţia metaboliţilor din procesele inflamatorii. 2. Stimulare neuro-musculară la nivelul electrodului negativ 3. Reglare a modificărilor de excitabilitate a sistemului nervos central în funcţie de modul de aplicaţie 4. Reglare nespecifică a constelaţiei neurovegetative 5. Biotrofic prin îmbunătăţirea loco-regională a irigaţiei sanguine şi creşterea difuziunii intratisulare 6. Vasodilatator prin hiperemia reactivă la nivelul circulaţiei superficiale şi profunde.

2.7. Rezistivitatea tisulară la curent

S–a observat că în cursul galvanizării aplicată dintr-o sursă constantă, tensiunea curentului creşte (de câteva ori după o jumătate de oră de aplicaţie). Acest fenomen se produce datorită scăderii rezistivităţii cutanate, fapt ce necesită creşterea intensităţii curentului la un interval scurt de timp după închiderea circuitului.

Datorită faptului că aprecierea rezistivităţii tisulare la curent unidirecţional (continuu, galvanic) întâmpină dificultăţi (şi din cauza apariţiei polarizării), s-a recurs la măsurarea rezistenţei ohmice tisulare prin curenti alternativi. Majoritatea ţesuturilor pot fi considerate ca o suspensie de celule in lichidul intercelular. Citoplasma celulara are o rezistenţă mică, iar în ţesuturile anoxice s-a constatat o creştere a rezistivităţii care în anumite limite este reversibilă.

Rezistivitatea cutanată înregistrează diferenţe mari, notabile, de la individ la individ şi chiar la acelaşi subiect, în diverse condiţii şi situaţii, condiţionate constituţional – fiziologic şi patologic. Modificarea rezistenţei cutanate este dată de oscilaţiile temperaturii corpului, menstruaţie, somn, efort fizic precum şi de variaţiile perspiraţiei cutanate insensibile. De asemenea, o destul de însemnată importanţă asupra acesteia o reprezintă lungimea şi diametrul segmentului corporal stăbătut de curent.

Rezistivitatea cutanată spontană este influenţată şi de ritmurile biogice diurne, lunare şi anuale. În condiţii patologice, s-a constatat că resitivitatea cutanată scade în melancolie, neurastenie, alcoolism, la

morfinomani, stări după traumatisme cu leziuni craniene, hiperexcitabilitate simpatică şi creşte în epilepsie, mixedem, sclerodermie. Aceste relaţii între rezistivitatea tisulară la curent şi diferitele stări fiziologice pot fi utilizate în aplicaţiile terapeutice ale curentului galvanic.

3 . Aparatură pentru curent galvanic (continuu) în recuperarea medicală

3.1. Aparate generatoare de curent galvanic – caracteristici generale

Aparatele folosite care furnizează numai curent continuu au fost cunoscute sub denumirea de pantostate sau galvanostate. Modelele vechi furnizau curent continuu, curent continuu întrerupt, curent modulat şi curent faradic. Tipurile din acestă generaţie au funcţionat iniţial pe bază de dinam având o greutate mare, fiind ulterior înlocuite de pantostate cu lampi (diode şi duble diode) cu rol de convertizor. Aparatele moderne utilizează semiconductori furnizând un curent continuu bine filtrat şi constant, realizând şi posibilitatea de modulare a formelor de curent oferite.

Chiar în conditiile existenţei şi utilizării acestor tipuri de aparate, structura lor este următoarea: 1. sistem de alimentare cu curent de la reţea (cordon, întrerupător); 2. dispozitiv de redresare (convertizor, tub semiconductor); 3. dispozitiv de reglare a intensităţii (potenţiometru); 4. comutator pentru forma curentului (galvanic, faradic); 5. instrument de măsură (miliampermetru); 6. sistem de racordare cu pacientul (borne, cabluri, cleme, electrozi).

1. Sistemul de alimentare. Alimentarea pantostatelor se face cu curent alternativ sinusoidal de la reţea (220 V), prin intermediul unei prize ce trebuie să aibă asigurată printr-un fir anume destinat legătura cu pământul. Cordonul de legătură cu sursa de alimentare, izolat cu cauciuc sau material plastic este prevăzut la un capăt cu un ştecher pentru priză şi la celălalt cu mufă de cuplare cu aparatul. Conform normelor actuale de utilizare şi securitate, cordonul trebuie să conţină şi fir pentru asigurarea “împământării”. La modele mai vechi, care nu erau astfel asigurate, trebuia să se adauge un conductor izolat care făcea legătura direct sau indirect între masa aparatului şi pământ. Toate aparatele sunt prevăzute cu un întrerupător general al curentului - sau comutator de pornire – de diferite tipuri (basculant, rotor, tastă), amplasat pe panoul frontal al aparatului şi este primul element acţionat în manevre succesive de aplicare a procedurii.

2. Dispozitiv de redresare. Redresarea curentului de la reţea se face cu ajutorul unui convertizor, care de-a lungul timpului a cunoscut transformări înnoitoare ajungându-se astăzi la utilizarea semiconductorilor.


4

3 - 4. Dispozitive de reglare. Potenţiometrul aare rolul să crească şi să descrească în mod lent intensitate curentului de la zero la o anumită valoare, în cadrul unei limite maxime date, cu care este prevăzut instrumentul măsură al fiecărui tip de aparat. De regulă, trebuie să existe un potenţiometru pentru fiecare formă de curent furnizată de aparat, actionat de comutatorul corespunzător.

5. Instrumentul de măsură. Acesta este montat pe panoul frontal al aparatului şi prezintă pe un cadran una sau două scări de diviziuni gradate în miliamperi, în multiplu de zece. Unele aparate sunt prevăzute şi cu lămpi semnalizatoare luminoase care indică debitarea curentului la borne şi funcţionarea aparatului.

6. Bornele aparatului sunt de obicei pereche şi permit fixarea cablurilor pentru electrozii cu polaritate diferită. Cablurile sunt conductori izolaţi în cauciuc sau masă plastică cu diametrul de 1- 1.5 mm şi lungimea necesară aplicării electrozilor pe regiunile tratate ale pacientului culcat pe patul alăturat aparatului (1.5 - 2m). La un capăt au o banană sau o clemă de fixare la borne şi la celălalt capăt un sistem de prindere la electrodul metalic. Deseori sunt utilizate cabluri bifurcate necesare aplicării concomitente a doi electrozi la acelaşi semn de polaritate. Unele aparate sunt prevăzute şi cu un comutator schimbător de polaritate care permite inversarea polarităţiii aplicaţiei fără a mai schimba cablurile la borne.

Electrozi utilizaţi sunt confecţionaţi din plăci metalice (cel mai adesea din plumb laminat), de diferite dimensiuni alese în funcţie de regiunea pe care se aplică şi de efectele de polaritate pe care le urmărim.

În funcţie de efectul terapeutic urmărit, se pot aplica doi electrozi de mărime egală (metoda bipolară) sau de mărime diferită. În primul caz, când electrozii sunt amplasaţi faţă în faţă, între ei se formează un câmp cu linii de forţă paralele, iar densitatea este egală pe toată aria electrozilor. În al doilea caz, densitatea liniilor de forţă va fi mai mare la nivelul electrodului mai mic, care devine activ, celălalt rămânând indiferent. Alegerea polarităţii polului activ (pozitiv sau negativ) va fi în funcţie de efectul urmărit (analgezic sau excitant).

În mod obişnuit electrozii au forme dreptunghiulare şi mărimi variabile între circa 50 cm2 şi 80 cm

2 (6 x 8 cm,

8 x 10 cm, 10 x15 cm, 8 x 40 cm, 8 x 80 cm etc). Există şi electrozi de forme speciale utilizaţi în anumite aplicaţii: pentru ochi montaţi în ochelari speciali,

pentru hemifaţă (mască Bergonier), pentru ceafă (guler Scerbac).

Aplicaţii transorbitare Mască Bergonier

În practica terapeutică se utilizează două modalităţi se aşezare a electrozilor: - transversal – de o parte şi de alta a regiunii afectate, pe care o încadrează astfel faţă în faţă; - longitudinal – cu electrozii plasaţi la distanţă, la extremităţile segmentului tratat.

Galvanizare transversală Galvanizare longitudinală

Electrozii trebuie să fie complet netezi (pentru netezirea lor folosim un rulou metalic), fără cute, fisuri sau

înnădituri, care permit scurgeri de curent ce produc efccte polare nedorite şi arsuri cutanate. Fisurile marginale, precum şi colţurile ascuţite ale electrozilor vor fi ajustate cu ajutorul unei foarfeci.

Unul din elementele importante în aplicaţiile de galvanoterapie în constituie obligativitatea folosirii unui strat hidrofil intermediar între electrod şi tegument, cu caracter izolant, în scopul contracarării efectelor polare produse sub electrozi şi a prevenirii arsurilor cutanate.

Înainte de aplicarea electrozilor, se verifică aparatul utilizat, pentru a ne asigura de poziţia la zero a comutatorului de intensitate. Controlăm polaritatea electrozilor şi cuplarea corectă la bornele aparatului a bananelor


5

cablurilor de legătură. Se va mai verifica să nu existe nici un contact direct între tegument şi clemele cu care sunt fixate cablurile de electrozi. Pentru siguranţă (evitarea arsurilor), în cazurile în care clemele au o dimensiune prea mare şi vin în contact cu pielea, se va interpune ca strat izolator o bucăţică de cauciuc sau pânză caucuicată.

Fixarea electrozilor se face cu ajutorul unor benzi elestice de cauciuc perforate cu butoniere care se încheie cu butonaşe special destinate (la membrele sau segmentele corporale mai înguste), cu săculeţi umpluţi cu nisip (care să nu fie prea grei pentru evitarea compresării circulaţiei) sau prin greutatea corpului pe planul patului. Electrodul se acoperă cu o pânză cauciucată sau cu folie de plastic izolatoare, care va depăşi suprafaţa stratului hidrofil, iar bolnavul se acoperă cu un cearceaf.

După executarea tuturor secvenţelor enumerate mai sus şi verificarea legăturii cu pământul a aparatului, declanşăm introducerea curentului în circuitul bolnavului prin acţionarea comutatorului general.

3.2. Forme de curent continuu generate de aparatură

Prin curent electric înţelegem o deplasare de sarcini electrice de-a lungul unui conductor. Dacă sensul de deplasarea al electronilor este aceleşi menţinându-se la o intensitate constantă este vorba de un curent continuu constant. Intensitatea curentului poate să varieze crescând cu valori pozitive de la o intensitate zero până la un maxim şi apoi descrescând. Curentul continuu a cărui intensitate este în creştere progresivă de la valoarea zero până la o valoare anumită poartă numele de curent continuu ascendent. Descreştrea valorilor intensităţii de la o cifră oarecare până la zero dă naştere unui curent continuu descendent.

Dacă intensitatea curentului continuu creste şi descreşte în mod ritmic, reprezentarea grafica a variaţiei intensităţii în unitate de timp va fi o linie curbă ondulatorie, iar curentul se numeşte curent variabil. Întreruperile bruşte ale acestor patru forme ale curentului continuu, determină forme derivate care pot fi urmărite în figura 1.

Fig. 1. Diverse forme de curent continuu: a – constant; b – ascendent; c – descendent; d – variabil; e – constant

întrerupt; f – ascendendent întrerupt; g – descendent întrerupt; h – variabil întrerupt.


1

3.

Modalităţi de aplicare a galvanizărilor. Băi galvanice. Ionogalvanizările

Galvanizarea poate fi aplicată în mai multe moduri: a. cu ajutorul unor electrozi sub formă de plăci de diferite dimensiuni; b. b. ca baie hidroelectrolitică (galvanică); - baie parţială (patru-celulară); - baie completă sau generală (Stanger); c. iontoforeza (ionogalvanizarea) – metodă de introducere a unor substanţe medicamentoase prin

tegument cu ajutorul curentului galvanic. 3.1. Galvanizarea simplă Realizată cu ajutorul tipurilor de electrozilor de diferite dimensiuni alese în funcție de regiunea pe care se

aplică și de efectele de polaritate pe care le urmărim (pozitive sau negative). În funcție de efectul terapeutic urmărit se por aplica doi electrozi dde mărime egală (metoda bipolară) sau de mărime diferită. În prima situație cȃnd electrozii sunt situați față în față, între ei se formează un cȃmp cu linii de forță paralele, iar densitatea este egală pe toată aria electrozilor. În a doua situație densitatea liniilor de forță va fi mai mare la nivelul electrodului mic, care devine activ, celălalt rămȃnȃnd indiferent. Alegerea polarității polului activ – pozitiv- sau -negativ- va fi în funcție de efectul urmărit (analgezic sau excitant).

3.2. Băile galvanice

Pentru tratarea unor regiuni mai întinse sau a întregului corp se utilizează băile galvanice, la care se combină acţiunea curentului continuu cu efectul termic al apei. Apa devine un mediu mijlocitor între electrozi şi tegument; curentul este repartizat pe o suprafaţă corporală mai mare, astfel că densitatea curentului este mai redusă, neexistând pericol de arsuri la intensitatea aplicată, care oricum este mai mare decât în cazul galvanizărilor simple.

3.2.1. Băile galvanice-patrucelulare

Au fost introduse în terapie la sfȃrșitul secolului 19-lea de către Schnee la Karlsbad. Bolnavul stă aşezat pe un scaun izolat electric de postamentul pe care se află baia galvanică patru-celulară. Apa introdusă în cele patru vase (celule) trebuie să fie la temperatura corpului (34ºC) sau mai ridicată (38ºC). Apa rece accentuează senzaţia neplăcută dată de trecerea curentului, iar în apa caldă (37 – 38ºC) putem să aplicăm intensităţi mai mari, bine tolerate.

Fig. 1 Baie galvanică patrucelulară

Putem să facem aplicaţii patru-celulare, tricelulare, bicelulare sau unicelulare. În cazurile de aplicații uni

sau bicelulare putem adăuga un electrod pe o altă regiune corporală (lombară, lombo-sacrata, abdominală și cervicală). Mărimea suprafeţelor de contact a tegumentului cu apa poate fi variată prin cantitatea de apă din vase. Dacă dorim să avem un pol mai activ, reducem la minimum cantitatea de apă din vana membrului asupra căruia vrem să acţionăm.

Se pot aplica combinații în diferite variante, în funcție de efectele urmărite și racordurile pacient aparat stabilite:

- membrele superioare de același semn de polaritate și membrele inferioare la semnul contrar; - membrele de partea dreaptă la același semn, membrele stȃngi la semn contrar; - 3 membre la același semn, al patrulea la semn contrar (în evantai); - 2 membre la același semn și un membru la semnul contrar.


2

Direcţia curentului poate fi ascendentă (polul pozitiv caudal, polul negativ cranial) sau descendentă, în funcţie de scopul terapeutic urmărit.

Inainte ca bolnavul să introducă membrele în celule, se recomandă ca personalul care execută procedura să introducă mȃinile în toate celulele pentru a controla senzația la fiecare pol în parte cu aparatul pus în funcțiune. Se oprește curentul de la aparat și se introduce pacientul, mai întȃi membrele inferioare astfel incȃt apa să ajunga pȃnă la genunchi, apoi membrele superioare apa ajungȃnd pȃnă la jumătatea brațului. Se indica pacientului să stea liniștit. Se pune aparatul în funcțiune prin manevrarea comutatorului general, după ce am mai verificat odată polaritatea electrozilor după prescripție. Se manevrează comutatorul pentru intensitate încet pȃnă se ajunge la doza necesară.

3.2.2. Băile galvanice generale

Au fost descrise de Steve în anul 1866, introduse la Ulm de Stanger din Reutlingen și perfecționate în 1930 de către fiul acestuia, inginerul Stanger. Băile galvanice generale sunt confecţionate actualmente din material plastic ca izolant. Sunt prevăzute cu 8 electrozi de grafit fixaţi şi conectaţi în pereţii căzii: 3 pe părţile laterale, unul cranial (la nivelul regiunii cervico-cefalice) şi altul caudal (la nivelul plantelor). Există şi electrozi mobili care pot fi plasaţi în cadă după necesitatea terapeutică, mai frecvent folosiţi pentru regiunea lombară sau la membrele inferioare. Sensul curentului poate fi dirijat în multiple variante între electrozi: descendent, ascendent, transversal (cu polaritatea pozitivă sau negativă fixată de partea stângă sau dreaptă) sau în diagonală. Intensitatea curentului aplicat este mai mare decât la baia paatru-celulară (1000 – 1200 mA) fiind repartizat pe întreaga suprafaţă corporală. S-a estimat că 2/3 din intensitatea curentului se “scurge”pe lângă corp (apa fiind bun conducător) şi numai 1/3 din aceasta trece prin corp.

La baia Stanger este foarte important să ne orientăm după “senzaţia de curent” a pacientului, aplicând deci dozarea intensităţii la nivelul pragului sensitiv, până la senzaţia de furnicătură plăcută şi de uşoară căldură.

Fig. 2. Baie galvanică generală. Panou de control

Un rol important îl are capacitatea de conducere a mediului din baie. În apa distilată nu trece current. O

cantitate mică de săruri prezentă în baie lasă să trecă prin organism o doză de current mai redusă, deoarece sunt puțini ioni purtători de sarcini electrice către tegument. Maximul concentrației este de 2g/l NaCl. În soluții mai concentrate, acțiunea curentului descrește rapid. Pentru o mai bună eficiență terapeutică a procedurii se pot adăuga diferite ingrediente farmaceutice sau extracte din plante. Acțiunea acestor băi se explică prin efectul termomecanic al apei, prin cel electric al curentului și cel chmic produs de ingredientele adăugate.

Observații

Intensitatea de curent folosită în cazul galvanizarilor la nivelul membrelor inferioare este mai mare decȃt în cazul acelorași proceduri la nivelul membrelor superioare. În aplicațiile transversale ale întregului membru superior se folosesc intensități mari de 10-12 mA, iar în aplicațiile longitudinale sau transversale pe zone mici, intensitatea este de 8-10 mA. în cazul băilor galvanice, intensitatea este de 10-25 mA. La membrul inferior, dacă se urmărește o aplicatie transversală pe întreg membrul, se folosesc electrozi bandă cu lungime de 90 cm, lățime 8-10 cm și intensități mari de 50-60 mA. De regula, aplicațiile la nivelul membrelor, de tip longitudinal sau transversal, pe zone mai mici, au intensități de 8-12 mA.

3.3. Iontoforeza (ionogalvanizările)

Ionogalvanizarea este o procedură de electroterapie prin care, folosind ca vector curentul galvanic, se introduc substanțe farmacologic active sub forma ionizată, în interiorul organismului, prin intermediul învelișului cutanat. Se vor obține deci efecte mixte, determinate, pe de o parte, de curentul galvanic, la care se adaugă efectele specifice substanțelor active introduse, adică ale ionului activ care folosește ca vector curentul galvanic pentru a penetra tegumentul.


3

Cantitatea de ioni – substanța activă - care intră în cursul procedurii depinde de: 1) intensitatea curentului galvanic folosit (intensitatea mare determină o penetrație mai mare de ioni), dar totuși, după o creștere mare la început, ulterior intrarea este mai lentă, deoarece pe parcurs procesul se încetinește; oricum, creșterea intensității este limitată de rezistența tegumentului; 2) greutatea moleculară a ionilor - cu cȃt este mai mică, cu atȃt intrarea va fi mai ușoară și deci cantitatea finală va fi mai mare; 3) încărcarea electrică - anionii intră în cantitate mai mare decȃt cationii; 4) cantitatea totală de ioni – substanța activă - depinde evident de cantitatea de substanță pusă inițial în cȃmpul electric.

Solutia anodică (beneficiind de încărcarea pozitivă) va atrage ioni negativi - mediul se va acidifia (se acumulează H+), ceea ce determină o creștere a conductibilității de circa 5 ori. La electrodul negativ (soluția catodică) vor fi atrași ioni pozitivi -mediul se va alcaliniza (acumulare de ioni HO-), ceea ce conduce la creșterea conductibilității de circa 2 ori.

Pentru a controla aceste fenomene este necesară folosirea unei soluții de protecție, care să elibereze circa 0.4 mEq de substanță neutralizantă la nivelul fiecarui electrod. Astfel, se face acidifiere la catod (combinație de 5 g NaCl + 6.5 HCl ad. 1000 ml apă distilată) și alcalinizare la anod (soluție de 5g NaCl + 1g NaOH ad. 1000 ml apă distilată). Folosind aceste substanțe neutralizante asigurăm creșterea transferului ionic.

Ca metodologie de lucru, este necesară folosirea unor soluții din substanța activă care să conțină de 20 de ori concentrația normală a substanței active, pentru a asigura penetrarea a circa 2 mEq ioni activi, cationi la anod și anioni la catod.

Densitatea de curent utilizată în general este de 0.1 mA/cm2. Doza totală de curent va depinde de:

- suprafața electrodului; - densitatea de curent aplicată;

Astfel, de exemplu, pentru un electrod de 100 cm2, la o densitate de curent de 0.1 mA, vom avea 10 mA/doză, în timp ce pentru un electrod de 200 cm2, la aceeași densitate de curent de 0.1 mA, vom avea 20 mA/doză. Timpul de aplicare este de regulă de 30 de minute. Intotdeauna ionogalvanizarea va respecta relația conform căreia:

Densitatea de curent x timpul (număr minute) = 3

În acest fel, dacă intensitatea aplicată crește, este necesar ca durata aplicației să scadă proporțional, pentru a respecta relația matematică. În teorie, conform acestei relații, s-ar putea aplica intensități mai mari pe durate mai mici, care să asigure introducerea unor cantități mai mari de substanță activă ionizată; acest lucru rȃmăne pur teoretic, intensitatea aplicatiei (densitatea și, ulterior, doza de curent) fiind limitată (la 0.1 mA), de rezistența mare a tegumentului la curent galvanic, deci, de dezvoltarea unei cantități mari de căldură și riscul major de arsură.

Aplicația necesită o perioada mai lungă, conform relatiei matematice, de 30 de minute: sub 20-30 de minute, nu se atinge pragul de echilibru, deci aplicația nu este eficientă. Ionogalvanizarea este o procedură de electroterapie deosebit de utilă în programele complexe de recuperare.

Avantajele principale ale ionogalvanizării sunt: 1) se introduc doze mari de substanță activă cu cantități relativ mici de soluție a acelei substante, adică

atăt cȃt se așează sub electrod, atȃt va fi vehiculat de curentul galvanic. Din punctul de vedere al randamentului, care este maxim, avantajul procedurii este de terapie locală perfectă;

2) penetrația în corion este mai mică, fie traversȃnd straturile, fie trecȃnd, chiar direct, prin foliculii piloși și canalele glandelor sudoripare. Important este însă faptul că în derm se formează depozite de substanță activă, de la nivelul cărora resorbția se produce lent, efectul prelunginduse;

3) are loc o repartiție uniformă a substanței active ionizate pe toată suprafața electrodului, putȃndu-se realiza o delimitare precisă a zonei de aplicare, explicită, după forma electrodului;

4) procedura este foarte bine dozată - în permanență, se știe ce cantitate activă este sub electrod și ce cantitate va pătrunde în tegument;

5) prin ionogalvanizare, se introduc substante ionizate, deosebit de active farmacologic, care realizează reacții rapide, evitȃndu-se efectele secundare la nivelul altor organe și sisteme (exemplu, efectele gastro-intestinale în cazul administrării orale a acelorași substanțe active);

6) ionogalvanizarea este o metodă perfect sterilă. Nu trebuie însă neglijat faptul ca ionogalvanizarea prezintă și unele dezavantaje, dintre care cel mai

important dezavantaj îl constituie penetrația superficială: procedura face ca ionii substanței active să ajungă în tegument, dar aceștia nu pot depăși zona corionului. Procedura dezvoltă reacții la nivelul receptorilor cutanați, declanșȃnd mecanisme reflexe cu punct de plecare la nivelul tegumentului și cu efect la mare distanță, deci ionogalvanizarea poate fi considerată și folosita ca terapie reflexă.


4

Modalitatea de aplicare a ionogalvanizării presupune utilizarea de electrozi metalici, de obicei de 0.5 mm grosime, plastici, rezistenți electrochimic și cu colțurile rotunjite. Aceștia sunt înveliți într-un strat hidrofil, mai gros, format din 10-15 straturi suprapuse, formȃnd un strat total de circa 5 mm grosime. Acest strat se imbibă cu cele 20-30 ml solutie N/10 de substanță activă (cantitatea calculată pentru un electrod de 100 cm2). Se adaugă soluția de protecție la electrozi, cu circa o oră inainte de aplicare.

Baie galvanica Electra - 4 celule

Producator MEDIPROGRESS SLOVACIA

DESCRIERE :

Conceputa cu un design modern, functional si ergonomic atat pentru operator cat si pacient, baia galvanica, este menita sa

furnizeze curentul stimulativ in apa pentru membrele superioare si inferioare.

In timp ce trece de la un membru la altul, curentul stimulativ provoaca polarizarea tesuturilor. Aceasta polarizare poate fi

considerata ca o dereglare temporara intracelulara si extracelulara a metabolismului dinamic. Corpul se protejeaza impotriva

acestei stari printr-o reactie controlata neural si umoral. Mai intai polarizarea este pusa in functiune de hiperemie in zonele

capilare.

Baia galvanica pentru membre este utilizata cu precadere in urmatoarele cazuri :

- Caderi ale sistemului central nervos cum ar fi sindromurile dureroase ale spondilozei, nevralgiile, polinevritele, poliomielitele

non-paralitice si in conditii de crestere sau scadere a iritabilitatii nervilor aferenti si eferenti.

- Disfunctii inflamatorii decazute si cronice ale sistemului motor al corpului, in special disfunctii ale articulatiilor/incheieturilor

mici ale mainilor si picioarelor, boli reumatice ale muschilor si a altor tipuri de reumatism al articulatiilor mici.

- Conditii de traumatisme genetice.

- Vaso-nevroza, convulsivitatea unor muschi intinsi, spasmele mioclonice, ultima faza a atrofiei SUDECK si a diminuarii

modulatiilor muschilor extremitatilor.

Trecerea curentilor are un efect calmant in intregime. Pentru a optine acest efect, extremitatile superioare sunt conectate la

polul pozitiv, in timp ce cele inferioare au o polaritate negativa. Cand sunt conectate la o polaritate inversa, aplicatia stimuleaza

sistemul nervos vegetativ.

CARACTERISTICI :

- design ergonomic atat pentru operator cat si pentru pacient

- pozitia pacientului este confortabila in timpul tratamentului

- electrod extern ce poate fi aplicat in orice parte a corpului.

- valoarea maxima a curentului intr-o celula : 500 mA

- setare curent galvanic, monofazic, bifazic.

- expunere grafica a curbei curentului si a directiei circulatiei acestuia.

- schimbarea electronica a polaritatii electrozilor din celule.

- panou de comanda TOUCH SCREEN, afisaj LCD.

- dimensiuni : 1280 x 950 x 950-975 mm ; greutate : 56 Kg

- capacitate utila : - celule membre inferioare : 2 x 24,5 L.

- celule membre superioare : 2 x 13 L.

- moduri de operare : - curent galvanic

- monofazic MP 50 Hz.

- bifazic BP 100 Hz.

- CP (1 sec. MP + 1 sec. BP) ; LP (5 sec. MP + 10 sec. BP).


1

4-5.

Curenții de joasă frecvenţă.

1. Generalităţi. Proprietăţi fizice. Forme de curent.

Întreruperea curentului continuu – cu ajutorul unui întrerupător manual (primele aparate) sau prin reglare electronică (aparatele moderne), realizează impulsuri electrice succedate ritmic (singulare sau în serii) cu efect excitator.

Curenţii cu impulsuri se caracterizează prin forma şi amplitudinea impulsurilor, frecvenţa lor, durata impulsului şi a pauzei, ca şi prin modulaţia lor.

Din punct de vedere al formei, impulsurile pot fi dreptunghiulare, triunghiulare, trapezoidale, sinusoidale şi forme derivate.

Impulsurile dreptunghiulare (rectangulare) se caracterizează printr-un front ascendent perpendicular pe linia izoelectrică, un platou orizontal (paralel cu acesta) şi un front descendent tot perpendicular.

Figura 1. Impulsul dreptunghiular

Distanţa t reprezintă durata impulsului, t.p. = durata pauzei, T = durata întregii perioade (t + t.p.), iar i =

amplitudinea impulsului. Frontul ascendent perpendicular corespunde creşterii bruşte a intensităţii curentului produsă la închiderea circuitului electric, iar frontul descendent corespunde descreşterii bruşte a intensităţii la deschiderea circuitului. Producerea electronică a impulsurilor prezintă avantajul reglării automate a parametrilor lor.

Din curentul dreptunghiular se pot obţine forme derivate prin modificarea platoului superior sau inferior, prin creşterea sau descreşterea intensitătii, la care putem adăuga variaţia duratei impusurilor şi a pauzelor.

Impulsurile triunghiulare se caracterizează prin temporizarea intensităţii de excitare sub formă de pante liniare oblice ascendente şi descendente, mai lungi sau mai scurte. Cu cât este mai lungă durata impulsului, cu atât este panta mai lină, cu cât este mai scurt impulsul, cu atât este panta mai abruptă.

Impulsurile exponenţiale dacă panta ascendentă capătă forma unei curbe convexe de formă specială care corespunde unei funcţii matematice exponeţiale, impulsul capătă denumirea de “exponenţial”. Acesta este utilizat selectiv în electrostimularea musculaturii total denervate.

Figura 2 Impulsuri triunghiulare şi exponenţiale

Impulsurile trapezoidale rezultă din combinarea impulsurilor dreptunghiulare cu cele triunghiulare.

Pantele ascendente şi descendente pot fi liniare sau curbe.

Figura 3 Impulsuri trapeziodale

Curentul faradic este obţinut din curentul continuu cu ajutorul unui inductor. Reprezentarea curentului

faradic clasic – o curbă neregulată în care unde pozitive cu valori crescute alternează cu unde negative. Imposibilitatea dozării intensităţii curentului, neregularitatea impulsurilor, a dus treptat la renunţarea la această formă de curent şi înlocuirea sa prin curent neofaradic. Acesta nu mai prezintă trecerile bruşte de la valorile


2

pozitive la cele negative, se aplică cu frecvenţe optime de 50 Hz, impulsurile au o durată de 1ms, durata pauzei este de 19 ms, iar intensitatea curentului poate fi reglată cu precizie.

Figura 4 Curentul faradic

Figura 5 Curent neofardic generat de aparatură

- succesiune de impulsuri;

- succesiune de grupuri de neofaradice modulate exponenţial în amplitudine;

Curentul tiratronic (obţinut cu ajutorul tuburilor catodice) este un derivat al curentului sinusoidal, având

numai semiunde pozitive (curent redresat), cu eliminarea celor ascendente. Avantajele sale sunt reprezentate de constanta intensităţii, ritmicităţii şi a duratei impulsurilor. Pornind de la acest curent s-au obţinut curenţii diadinamici (cu mai multe variante) la care frontul descendent al impulsului sinusoidal redresat este alungit, lin, revenind la intensitatea zero la începutul impulsului următor.

Figura 6 Curent tiratronic

În general aparatele folosite în terapie furnizează impulsuri cu frecvenţe între 500 impulsuri pe secundă şi

5 impulsuri pe minut.

Figura 7 Curenți diadinamici


3

Curenţii modulaţi impulsurile de joasă frecvenţă pot fi modulate prin variaţia unuia din parametrii lor: amplitudine (intensitate), ritmicitate şi durată. Modulaţia în amplitudine este variaţia progresiv crescândă şi descrescândă a amplitudinii maxime a impulsurilor, proporţională cu amplitudinea semnalului sinusoidal de modulaţie. Modulaţiile sunt destul de lente, durata unei modulaţii fiind de 0.05 – 1 secundă şi perioada pauzelor de 3 - 5 secunde. Modulaţia de durată se caracterizează prin creşterea periodică, progresivă a duratei impulsurilor până la un nivel maxim şi revenirea tot progresivă la durata iniţială a impulsurilor. Modulaţia în amplitudine se poate combina cu cea de durată. Din cele expuse mai sus rezultă că există multiple posibilităţi de realizare şi combinare a impusurilor prin variaţia formei, amplitudinii duratei şi frecvenţei lor.

2. Mod de acţiune

Terapia cu curenţi excitatori sau de stimulare în domeniul joasei frecvenţe se bazează pe acţiunea caracteristică de excitare a impulsurilor electrice din acest domeniu asupra elementelor exciatbile cum sunt ţesuturile musculare şi fibrele nervoase. Prin stimulare electrică se poate obţine o descărcare electrică a membranei celulare (depolarizare – respectiv modificarea sarcinii electrice), la nivelurile subtraturilor excitabile. Fiecare membrană - în funcţie de tipul celulelor – are o anumită frecvenţă optimă pentru valoarea de prag a stimulării sale (de exemplu fibrele nervoase 50 Hz, fibrele vegetative 5 Hz).

Musculatura scheletică normal inervată răspunde la impulsuri de durată relativ scurtă şi cu frecvenţă relativ repede. Frecvenţele de 30 Hz sunt capabile să producă contracţii musculare. Durata impulsului cu efect de contracţie asupra muşchiului normal inervat este cuprinsă între 0,1 şi 5 ms; sub 0.02 ms, în orice caz impulsul nu mai este eficace. Frecvenţele de 40 – 80 Hz utilizate în scop terapeutic reprezintă domeniul curenţilor tetanizaţi. La impulsurile succedate cu aceste frecvenţe, se instalează contracţii de lungă durată, care se menţin atâta timp cât curentul străbate muşchiul.

3. Caracteristici ale formelor de curenţi utilizate

Formele clasice de curenţi utilizate în stimularea musculaturii normo-invervate sunt curenţii dreptunghiulari unici şi trenuri de impulsuri, curenţii modulaţi, curenţii faradici şi neofaradici.

Impulsurile dreptunghiulare reprezintă forma tipică de stimulare a contracţiei musculaturii scheletice.Curenţii dreptunghiulari cu frecvenţe tetanizate produc contracţii nefiziologice de durată, obositoare şi dureroase. S-a constat că aceste efecte pot fi contracarate prin modularea impulsurilor în frecvenţă, în intensitate, durată şi ritmicitate. În acest mod se obţine un curent corespunzător condiţiilor fiziologice ale contracţiei voluntare a muşchiului.

Cele mai folosite forme sunt: 1. curentul rectangular de tip Leduc (durata impulsului 0.1 - 1 sec, frecvenţa 1 - 160 Hz); 2. curentul rectangular Trabert (durata impulsului 2 ms, durata pauză 5 ms şi frecvenţa de 140 Hz); 3. curentul rectangular, TENS; 4. curentul diadinamic (Bernard) frecvenţa de 50 - 100 Hz; 5. curentul cu impulsuri triunghiulare cu durata de 1 - 1.6 ms, frecvenţa 100 Hz; 6. curentul exponenţial (Lapicque), durata 1.6 - 60 ms, frecvenţa 80 - 100 Hz;

Cele mai folosite formule antalgice sunt: TENS, curentul rectangular, Trabert, curentul diadinamic. 3.1. TENS-ul (Transcutaneous Electrical Nerve Stimulation) este o tehnică non-invazivă, cea mai

răspândită, cea mai apreciată şi utilizată formă de electroanalgezie. În ultimii ani s-au conturat trei aplicaţii ale TENS -ului:

1. TENS conventional (constant, de frecvenţă înaltă, normal); caracteristicile standard sunt: curent electric de 50 - 100 Hz, impulsuri de durată scurtă, de 30 – 200 msec şi intensitate de 10 - 40mA; electrozii se aplică pe zona dureroasă sau în amonte pe traiectul nervului senzitiv; intensitate se stabileşte la senzaţia de furnicătură confortabilă.

2. TENS - acupuncture like, (AL-TENS): foloseşte un curent electric de 1 - 5 Hz, impulsuri izolate sau trenuri de impulsuri cu durată de 200 - 500 microsec şi intensitate de 50 - 100 mA, obiectivul principal fiind obţinerea unui efect musculo - constrictor. Stimularea se face pe zona dureroasă sau la distanţă. Mărimea electrozilor trebuie să fie de 100 cm2.

3. TENS intens: stimulare intensă de scurtă durată; se folosesc curenţi de frecvenţă mare de 100 -150 Hz, cu durata impulsului de 250 - 500 microsec; durata stimularii este de 15 - 30 sec. Efectul se instalează foarte rapid (5 min) şi dispare după 30 min.


4

PENS (Percutaneous Electrical Nerv Stimulation) este o formă nou de electrostimulare antalgică, care combină avantajele TENS cu cele ale electroacupuncturii. PEN foloseşte ace de acupunctură drept electrozi care sunt plasati pe zonal ce corespunde patologiei care generează durerea.

Tehnica de lucru pentru TENS: atât în cazul aparatelor mari cât şi în cazul celor portabile electrozii au dimensiuni asemanatoare; electrodul activ, se aplică pe zona dureroasă, pe punctul trigger sau pe punctul de acupunctură; anodul se plasează mai jos de zona dureroasă.

Siguranţa protocolului pentru aplicarea TENS: - verificarea tegumentelor; - verificarea aparatului şi a electrozilor; - setarea caracteristicilor TENS; - gradarea atentă a intensităţii la începutul şedinţei; - intensitate confortabilă pentru contracţie; - descreşterea controlată a intensităţii la închiderea aparatului. Contraindicaţii TENS: pacemaker, sarcină, nu se se aplică pe sinusul carotidian, pe faţa anterioară a gâtul,

pe laringe.

3.2. Curentul diadinamic

Curentul diadinamic (Bernard) este un derivat din curentul alternativ prin redresarea fazei negative şi modularea acesteia. Este apreciat pentru proprietăţile dinamogene care generează un efect antalgic, decontracturant, hiperemiant, rezorbtiv, trofic. Acestea sunt determinate de nivelul intensităţii, forma curentului diadinamic şi modalitatea de aplicare a electrozilor.

Intensitatea curenţilor se reglează progresiv ajungându-se la senzaţie de vibraţii bine tolerate, nedureroase. Deoarece acomodarea se instalează repede intensitatea sa se mai creşte în timpul tratamentului, sub pragul dureors. Dacă se urmăreşte obţinerea contracţiilor musculare, intensitatea se creşte la pragul de contracţie, fără senzaţie de crampă musculară (acţiune dinamogenă mai pregnantă la frecvenţa de 50 Hz).

De menţionat că răspunsul obţinut este influenţat în mare măsură de particularităţile reacţiei individuale şi adaptării organismului la curent, în sensul că hiporecaţia (analgezia) prin ridicarea pragului la durere şi hiperreacţia (dinamogenia) apar diferit, de la individ la individ.

Formele clasice de curenţi diadinamici descrişi prima dată de Pierre Bernard (1929) sunt monofazat fix (MF), difazat fix (DF), perioadă scurtă (PS) şi perioadă lungă (PL). Alte forme monofazat modulat (MM), difazat modulat (DM), ritm sincopat (RS) sunt forme derivate produse de diferite aparate.

Figura 8 Forme de curenţi diadinamici

În practică se utilizează mai multe forme, fiecare purtând semnificaţii speciale din punct de vedere

terapeutic: - curentul diadinamic monofazat fix (50 impulsuri/sec) - curent pulsatil obtinut din curentul sinusoidal de

50 Hz prin anularea semiundei negative. Are efect dinamogen; efectul analgetic apare tardiv. Subiectiv, se produc vibratii care actionează ca un masaj profund;

- difazat fix (100 impulsuri/sec) - curent pulsatil obţinut din curentul sinusoidal de 50 Hz prin redresare, adică prin transformarea semiundei negative în semiundă pozitivă. Rezultă astfel un curent cu frecvenţă de 100 Hz. Efectul său principal este cel inhibitor. Se foloseşte ca formă de introducere înaintea aplicării celorlalte forme;


5

- lunga perioadă (alternanţă de monofazat fix cu durata trenului de 4 sec, cu difazat fix cu durata trenului de 8 sec) se obţine prin alternarea lentă a formelor MF şi DF într-un interval de 12 secunde. Efectul dinamogen este diminuat, dominând efectul inhibitor (analgetic, miorelaxant); - scurtă perioadă (alternanţă de monofazat fix cu difazat fix timp de 1 sec fără pauză) - se obţine prin alternarea bruscă între MF şi DF cu ritm de 1 secundă. Efectul dominant este cel dinamogen (resorbtiv); - ritm sincopat (alternanţe de monofazat fix de 1 sec cu pauză de 1 sec.) - se obţine prin antreruperea ritmică a formei MF cu pauze de 1 secundă. Este forma de curent folosită pentru electrostimulare musculară;

Curentul difazat fix şi lungă perioadă au un accentuat efect antalgic, iar celelalte forme au mai mult capacităţi excitomotorii.

Bernard considera că la baza efectului antialgic, care de altfel se instalează rapid încă din timpul şedinţei şi persistă mai mult de 2 ore, stă creşterea pragului de percepţie al bolnavului. În prezent, efectulul benefic este explicat prin teoria gate control (teoria controlului de poartă – gate control – este acceptată ca valabilă în explicarea activităţii anti-durere la numeroşi factori fizici şi în special a curenţilor cu impulsuri; se realizează în acest fel un blocaj presinaptic al intrării influxului dureros în măduva spinării şi totodată o inhibiţie postsinaptică prin substanţa reticulată). Concomitent cu stimularea intensă şi ritmică a extero şi proprioceptorilor din zona tratată are loc şi eliberarea de peptide (endorfine) şi o vasodilataţie importantă.

Mărimea şi forma electrozilor se aleg în funcţie de regiunile tratate, iar locurile de amplasare, modalitatea de poziţionare şi polaritatea lor în funcţie de scopurile terapeutice urmărite. Bernard a introdus în utilizarea terapeutică a curenţilor diadinamici inversarea polarităţii cu electrozii lăsaţi pe poziţii, tehnică ce îşi are rostul numai în anumite situaţii patologice (aplicaţii cu scop dinamogen şi miostimulant). Într-o singură localizare pe parcursul unei singure şedinţe se pot utiliza 2-3 forme de curent. În acest caz ordonarea se face de la formele predominant excitatorii la cele antialgice. În timpul aplicaţiei trebuie să apară senzaţia de înţepătură uşoară, de contracţie ritmică, de uşoară arsură. Această senzaţie se amplifică pe parcursul procedurii deoarece sub curentul diadinamic sistemul senzitivo-senzorial nu se acomodează. Apariţia unei senzaţii de arsură în punct fix, pe regiunea aflată sub electrod indică risc de arsură şi determină întreruperea tratamentului.

Electrozii se aplică prin intermediul învelişurilor de protecţie hidrofile, confecţionate din diferite structuri textile sau material spongios elastic, bine umezite şi fixaţi cu ajutorul benzilor elastice sau a săculeţilor de nisip.

Modalităţi de aplicare: - aplicaţii pe puncte dureroase circumscrise. Se utilizează electrozi mici, rotunzi, egali. Polul negativ se

aplică direct pe zona dureroasă, iar pozitivul proximal la 2 - 3 cm. distanţă; - aplicaţii transversale (trans-regionale), la nivelul articulaţiilor mari, a zonelor musculare mari ale

trunchiului şi membrelor. Se folosesc electrozi plaţi, suficient de mari, aşezaţi de o parte şi de alta a zonei dureroase;

- aplicaţii longitudinale, de-a lungul unui nerv sau al unei căi vasculare. Pentru nervi electrodul pozitiv, mai mare, se aşează proximal, iar cel negativ distal;

- aplicaţii paravertebrale, pe regiunile rădăcinilor nervoase, cu electrozi adaptaţi ca mărime regiunii afectate, cu polul negativ pe regiunea dureroasă şi pozitivul de cealaltă parte, sau electrozii de aceeaşi parte, pozitivul proximal;

- aplicaţii ganglionare, pe ganglionii vegetativi. Se utilizează electrozi mici, rotunzi, cu negativul pe ganglionul respectiv şi pozitivul la 2 - 3 cm. distanţă.

Aparatele vor avea fixate la începutul tratamentului comutatoarele pe poziţia <0>. Intensitatea curentului se reglează prin creşterea progresivă la o doză corespunzătoare efectului urmărit, fără a atinge pragul sensibilităţii dureroase. Se mai poate aplica la începutul sedinţelor de tratament un „pat” de curent galvanic (dacă aparatele permit acest tip de curent), reglat sub pragul de curent continuu, adică fără să producă senzaţie de curent 1-3 mA (funcţie de mărimea electrozilor).

În timpul sedinţei trebuie crescută intensitatea pentru menţinerea senzaţiei de vibraţie nedureroasă (prin procesul de acomodare, acestea scad la un interval de timp după stabilirea pragului inţial de intensitate). Durata şedinţelor de tratament este diferită în raport cu scopul terapeutic urmărit. Va fi scurtă din raţiunea evitării acomodării de 4-8 minute sau chiar mai puţin; o durată mai lungă poate diminua eficacitatea unei aplicaţii cu scop analgetic. Dacă trebuie efectuate aplicaţii pe mai multe zone în aceeaşi şedinţă se scad duratele succesiv de la zonă la zonă cu câte 1 minut, astfel încât să nu depăşească 10-12 minute. În aplicaţiile cu scop hiperemiant, vasculotrop se pot aplica şedinţe de durată lungă de 20-30 minute.


6

Diadin este un aparate electronic medical destinat electroterapiei, respectiv terapiei cu curenţi de joasă frecvenţă. Aparatul este un generator de curenţi diadinamici şi curent galvanic. CARACTERISTICI TEHNICE Monofazat fix - impulsuri de 20 msec valoarea medie 17 mA +/- 10% frecventa 50 Hz Difazat fix - impulsuri de 10 msec valoarea medie 35 mA +/- 10% frecvenţa 100 Hz Perioadă scurtă - impulsuri MF timp de 1 s, alternând ritmic cu impulsuri DF timp de 1 s Perioadă lungă - impulsuri MF timp de 5 s, apoi trecere lentă (2 s) la DF timp de 5 s, apoi trecere lentă (2 s) la MF, apoi ciclul se reia. Un ciclu durează 14 s Ritm sincopat - impulsuri MF timp de 1 s alternând ritmic cu pauze de 1 s. Galvanic - curent continuu

valoare medie 10 mA +/- 10% coeficient de ondulaţie 0,5% Condiţii nominale de utilizare

temperatura ambiantă +10 C…+40 C umiditatea relativă 30% …75% presiunea atmosferică 7x104…10,6x104 N/m

2

tensiunea de alimentare 230V frecvenţa reţelei 50 Hz +/- 1Hz rezistenţa de sarcină 0…5 kohmi Alte caracteristici

putere consumată max. 75 VA clasa de protecţie electrică II.B. Alimentarea şi schema electrică sunt izolate faţă de carcasă, asigurându-se condiţii optime de electrosecuritate pentru pacient şi operator. fiabilitatea 2000 ore cu nivel de încărcare de 0,8 aparat transportabil, cu funcţionare continuă; durata maximă a tratamentului: 20 min., reglabilă în paşi de 1 minut între 1-20 min.

3.3. Curenţii Träbert

Sunt curenţi dreptunghiulari cu efect analgetic şi hiperemiant descoperiţi de Träbert (1957). Pe tot parcursul şedinţei se menţin aceeaşi parametri – durata impulsului şi a pauzei de 2 ms şi respectiv 5 ms şi frecvenţa de 140 Hz. Autorii germani îi mai denumesc curenţi de “ultrastimulare”, iar Koeppe i-a denumit “masaj cu impulsuri excitatorii”.

Figura 9 Curenţi Träbert

Această formă de curent poate fi produsă şi aplicată de orice aparat modern de curenţi excitatori de joasă

frecvenţă. Electrozii de aceeaşi dimensiune în funcţie de zonele tratate ¾ cm, 6/8 cm, 8/12 cm se aplică bipolar. Se aplică cu strat hidrofil foarte gros. Electrodul negativ se plasează pe locul cel mai dureros, iar cel pozitiv de obicei proximal de catod la numai 3-5 cm distanţă. Intensitatea curentului creşte până la o senzaţie de vibraţie caracteristică şi suportabilă. Aceasta nu trebuie depăşită pentru a se evita instalarea unei contracţii tetanice


7

dureroase. Cu totul orientativ se recomandă următoarele doze de intensitate: 5-10 mA pentru membre, 10-15 mA pentru regiunea coloanei cervicale, 15-20 mA pentru regiunea dorsală şi lombară.

3.4. Curentul faradic

Este obţinut din curentul continuu cu ajutorul unui inductor şi este format dintr-o curbă neregulată în care undele pozitive cu valori crescute alternează cu unde negative. În prezent se utilizează mai mult curentul neofaradic în excitarea muşchilor scheletici la care apar atropii de inactivitate, în scopul stabilirii inervării normale a lor.

Figura 10 Exemple de curenţi neofaradici

3.5. Curenţii stohastici

În ultimii ani atenţia cercetătorilor s-a îndreptat asupra unor curenţi care să evite cât mai mult posibil instalarea „obişnuinţei” structurilor excitabile la curent. Apariţia acestui fenomen fiziologic este inerentă la aplicaţiile de stimuli electrici cu repetare periodică. S-au putut produce curenţi cu stimuli aperiodici, adica neregulaţi sau STOHASTICI.

Această particularitate a lor reduce reacţiile de adaptare, crescând astfel efectul analgetic prin ridicarea mai pronunţată a pragului la durere, precum şi durata acestui efect. Cele mai eficace sunt impulsurile stohastice din domeniul 5 - 30 Hz, rezultatele fiind apreciate atât în privinţa nivelului pragului dureros, cât şi a duratei de menţinere a efectelor după terminarea aplicaţiei.

3.6. Electropunctura

Scopul – combaterea durerii, face parte din metodele refleoterapice având ca loc de acţiune punctele dureroase reflexe care sunt identice cu punctele de acupunctură în proporţie de 80 %. Se utilizează curenţi cu frecvenţă variabilă 0-50 Hz, durata impulsului 30 – 50 microsec, intensitate reglabilă 0-100 mA până la senzaţia de uşoare furnicături.

Se aplică mai mulţi electrozi (3-4), ce pot trata simultan 6-8 puncte. Vârfurile electrozilor (cu diametru de 1-2 mm) vor efectua electrostimulări cu durate de la câteva secunde la câteva minute până la reducerea efectivă a acuzelor dureroase şi a contracturii locale.

Acestă metodă nu este similară şi nu înlocuieşte TENS-ul şi nici electroacupunctura la care intervine un al doilea stimul realizat de introducerea acelor în puncte bine stabilite pe meridianele tradiţionale de acupunctură.

4. Riscuri şi măsuri generale de precauţie în aplicaţiile curenţilor de joasă frecvenţă

Curenţii de joasă frecvenţa nu se aplică pe regiunea precordială. Examinarea atentă a tegumentului zonei de tratat pentru decelarea unor plăgi, escoriaţii, leziuni dermatologice in scopul evitării acestora sau a aplicării unor măsuri de protejare a zonelor afectate. Verificarea integrităţii şi calităţii electrozilor. Respectarea conditiilor de utilizare a materialului hidrofil de protecţie: grosime corespunzătoare a stratului, să nu depăşească marginile electrodului metalic, să fie bine netezit, să fie îmbibat uniform cu apă. În cazurile cu tegument sensibil sau cu leziuni superficiale intensitatea curentului nu va depăşi 0.1 mA pe cm

2 de suprafaţă de electrod activ, indiferent de

toleranţa individuală relatată de pacient. Evitarea zonelor în care sunt încorporate piese metalice de osteosinteză, endoproteze. La aplicaţiile de curenţi excitomotori se evita zonele cu edem localizat, cicatricile aderenţele musculare, zonele cu temperatură locală scăzută şi cu pierderea sensibilităţii termice, infecţiile localizate şi regiuni cu piese metalice intratisulare.


1

6. Curenţii de medie frecvenţă. Tipuri de curenţi. Plasarea electrozilor. Aparatură.

Curenţii interferenţiali (Nemec)

1. Generalităţi Curenţii de medie frecventă constituie prin particularităţile lor electro - biologice o clasă

distinctă în ansamblul factorilor fizici de natură electrică utilizaţi în electroterapie. După Gildemeister şi Wyss frecvenţele lor sunt cuprinse între 1 000 Hz şi 100 000 Hz.

Delimitarea curenţilor de medie frecvenţă faţă de curenţii de joasă şi înaltă frecvenţă s-a impus ca urmare a diferenţelor observate în acţiunea lor biologică faţă de aceste două forme de curenţi. Astfel, până la frecvenţe de ordinul a 1 000 Hz este valabil principiul excitaţiilor sincrone pentru fibrele nervoase mielinice. Prin excitaţie sincronă se înţelege fenomenul care constă în aceea că fiecare perioadă a stimulului electric este urmată de o excitaţie. Peste 1 000 Hz nu se mai produc excitaţii sincrone. Pentru declanşarea unei excitaţii în acest caz este necesar ca în timp să se sumeze efectul unei succesiuni de perioade a stimului electric. Acest fenomen este cunoscut sub numele de efect Gildemeister sau efect de sumaţie temporară.

Cu cât creşte frecvenţa curentului de medie frecvenţă, cu atât creşte şi numărul perioadelor necesare pentru declanşarea unui potenţial de acţiune. Acest efect nu creşte continuu, ci liniar.

O altă particularitate a acestui curent este aceea că excitaţia poate fi produsă la oricare din cei doi poli şi concomitent, dacă ei sunt aplicaţi simetric. Wyss a demonstrat că efectul apolarităţii mediei frecvenţe este posibil prin respectarea unor condiţii:

- impulsurile de curent alternativ trebuie să aibă formă exact simetrică; - curentul de medie frecvenţă trebuie să fie modulat în amplitudine, adică să apară şi să

dispară lent, la interval de câteva perioade de curent alternativ; - frecvenţa curenţilor trebuie să fie neapărat peste 1 000 Hz. “Negativarea primară” sau “locală” este un alt fenomen care apare în cazul excitării cu MF.

După trecerea unui anumit număr de perioade, apare local o negativare primară exprimată de descreşterea potenţialului de repaus a membranei excitabile (depolarizare reactivă după Wyss).

Un alt fenomen întâlnit în cazul MF este cel al “încrucişării pragurilor” descris de Djourno care a demonstrat că la frecvenţe între 6 000 – 8 000 Hz, pragul contracţiei musculare tetanice rămâne evident sub pragul dureros, printr-o disociere între aceste două praguri. Prin această proprietate se explică şi inofensivitatea curentului de MF faţă de muşchiul cardiac, putându-se aplica şi transcardiac.

În practică, se folosesc mai ales curenţi cu frecvenţele între 4 000 Hz şi 5 000 Hz, precum şi frecvenţe de 10 000 Hz.

2. Proprietăţi fizice Curenţii de medie frecvenţă utilizaţi în terapie sunt în general curenţi alternativi sinusoidali.

Fig.1. Curent alternativ sinusoidal


2

Aplicarea lor se poate face în două moduri şi anume: - bipolar, sub formă de curent modulat în amplitudine; - interferenţial cu două circuite distincte (tetrapolar).

Fig.2. Moduri de aplicare a curenţilor de medie frecvenţă: a – bipolar; b – interferenţial; Curenţii obţinuţi prin modul de aplicare interferenţial se numesc curenţi interfereţiali sau

curenţi NEMEC după numele celui care a realizat primul aparat pentru producerea lor. În zona de întâlnire a celor doi curenţi care au frecvenţe puţin diferite ia naştere un câmp

electric, cunoscut în fizică, sub numele de câmp interfeneţial. Amplitudinea şi direcţia curentului de interferenţă sunt determinate de acest câmp. Calcularea matematică a câmpului obţinut în situaţii reale este extrem de dificilă deoarece ţesuturile organismelor prezintă un grad mare de neomogenitate. Pentru înţelegerea esenţei fenomenului de interferenţă este utilă simularea lui pe un model idealizat.

Un astfel de model poate fi constituit de o baie electrolitică, întrucât ţesuturile se comportă la aplicarea unui potenţial electric ca o soluţie electrolitică.

Fig. 3. Distribuţia amplitudinilor curentului interferenţial într-o baie electrolitică În figura de mai sus s-a reprezentat prin curbe de nivel distribuţia amplitudinilor curentului

interferenţial într-o baie eletrolitică, obţinută cu electrozi punctiformi. Amplitudinea curentului este cu atât mai mare cu cât curbele de nivel sunt mai dese.

Tinând seama de aceasta, rezultă că pe direcţiile diagonalelor axelor formate de cei doi curenţi amplitudinile de interferenţă sunt maxime. Pe direcţiile celor doi curenţi (x, -x şi y,- y) amplitudinile de interferenţă sunt zero. Prin urmare există direcţii preferenţiale, direcţiile diagonalelor pe care se obţin efecte de interferenţă maximă.

În timp, pe diverse direcţii curentul interferenţial variază în mod diferit. Pe direcţia A (direcţia diagonalei) variază ca în fig.4 a, pe direcţia B ca în fig. 4 b, iar pe direcţia C (direcţia axei)

Fig.4. Variaţia curentului interferenţial pe diverse direcţii: a –

variaţia pe direcţia A (direcţia diagonalei); b – variaţia pe direcţia B; c – variaţia pe

direcţia C (direcţia axei).


3

ca în fig. 4 c. După examinarea fig. 4 rezultă următoarele: - pe direcţia diagonalei (A) curentul interferenţial variază cu amplitudinea maximă, între

valoarea Imax şi zero, cu frecvenţa fa care este egală cu diferenţa celor doi curenţi. Astfel, dacă i1 are frecvenţa de 5 000 Hz, iar i2 4 950 Hz, variaţia amplitudinii curentului interferenţial se produce cu frecvenţa de 50 Hz.

- pe direcţia B curentul variază între Imax şi Imin, deci amplitudinea de variaţie este mai mică decât pe direcţia A. Variaţia are loc tot cu diferenţa frecvenţelor celor doi curenţi.

- pe direcţia C, direcţia curentului i2 nu mai există, deci nu avem nici un fel de variaţie. Pe alte direcţii cuprinse între A şi C variatia curentului interferenţial are valori intermediare

cuprinse în intrevalul Imax şi zero. În concluzie se pot afirma următoarele: - curentul interferenţial rezultă din doi curenţi de medie frecvenţă i1 şi i2 cu amplitudini

constante, dar cu frecvenţe puţin diferite; - rezultatul este tot un curent de medie frecvenţă, dar cu amplitudine variabilă în funcţie de

direcţia pe care îl considerăm; - frecvenţa de variaţie a amplitudinii este egală cu diferenţa dintre frecvenţele celor doi

curenţi i1 şi i2; - diferenţa celor două frecvenţe corespunde unei variaţii de joasă frecvenţă. Eficacitatea terapeutică a curentului interfrenţial depinde de mărimea variaţiei amplitudinii

curentului interferenţial. În fig. 5 s-a reprezentat pentru un model idealizat şi o dispunere pătratică a electrozilor, variaţia eficacităţii cu direcţia.

Fig. 5 Variaţia eficacităţii curentului interferenţial cu direcţia În practică, diferenţa celor doi curenţi care se interferează poate varia, pnetru evitarea

modului de acomodare, între zero şi 100 Hz. Astfel s-au conturat mai multe moduri de lucru: - MANUAL, mod în care se alege pentru interferenţă o frecvenţă constantă între zero şi 100

Hz. - MODULAŢIE 0 – 100 Hz sau SPECTRU 0 – 100 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor

celor doi curenţi şi prin urmare şi frecvenţa interferenţei variază liniar, crescător şi apoi descrescător, în timp de 15 secunde de la zero la 100 Hz.

- MODULAŢIE 0 – 10 Hz sau SPECTRU 0 – 10 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor celor doi curenţi variază liniar, crecător şi apoi descrescător, în timp de 15 secunde de la zero la 10 Hz.

- MODULAŢIE 90 – 100 Hz sau SPECTRU 90 – 100 Hz, mod în care diferenţa frecvenţelor celor doi curenţi variază liniar în acelaşsi mod ca mai sus, între 90 şi 100 Hz

Este de remarcat un fenomen secundar, care se întâlneşte la aplicaţiile curentului

interferenţial şi anume, apariţia “curentului exogen de cuplaj”. În cazurile în care dispunerea electrozilor nu se face pătratic, ci după un dreptunghi (cazul aplicaţiilor longitudinale), între electrozi apar curenţi exogeni care dau naştere unui efect neplăcut de “electrizare” datorită căruia se limitează mărimea curentului interferenţial endogen, prin reducerea toleranţei la o intensitate optimă eficace a curentului.


4

Fig. 6 Curent exogen de cuplaj

Reducerea acestui “curent de cuplaj” se poate efectua la aparatele moderne cu un dispozitiv denumit de către fabricanţi “egalizor de distanţă” sau “corector de distanţă”.

3. Efecte fiziologice ale curenţilor de MF Principalele efecte fiziologice ale curenţilor de MF sunt: - efectul excitomotor pe musculatura striată (cu toate cele trei grupe de cronaxie). Într-

unul şi acelaşi muşchi există fibre musculare cu exciatbilitate şi cronaxie diferită; frecvenţe mici (sub 10 Hz) excită toate fibrele musculare, cu particularităţile lor electroexcitabile diferite. Curentul interferenţial acţionează numai pe muşchii sănătoşi, normoinervaţi;

- efectul decontracturant, obţinut cu frecvenţe medii (12 - 35 Hz), mai ales cu frecvenţă variabilă între 0 şi 100 Hz, prin alternanţa ritmică a stării de relaxare cu cea de stimulare a ţesutului muscular.

- efectul vasculotrofic, hiperemizant şi resorbtiv, se obţine prin două modalităţi de acţiune:

a) directă, pe vase şi aceasta la rândul ei, direct pe musculatura netedă a vaselor sanguine şi indirect pe structura neurovegetativă vasculară;

b) indirectă, prin gimnastica musculară realizată de efectul excitomotor muscular, prin producerea de contracţii fiziologice, line;

- efectul analgetic, modifică percepţia dureroasă prin diminuarea excitabilităţii dureroase (efectul de acoperire), dar şi prin combaterea hipoxiilor generatoare de durere (deci prin acţiunea sa vasodilatoare).

- acţiunea excitomotorie pe musculatura netedă este realizată de orice formulă de curent interferenţial (mai ales pe frecvenţe “medii” de 12 – 35 Hz) în mod indirect.

Sintetizând efectele curenţilor interferenţiali în funcţie de frecvenţă, se poate admite că: - frecvenţe mici (sub 10 Hz) produc un efect excitomotor al muşchilor striaţi

normoinervaţi; - frecvenţe medii (12 – 35 Hz) şi cu intensitate subliminară a curenţilor au un efect

decontracturant si vasculotrofic; - frecvenţele ridicate (80 – 100 Hz) au un efect analgetic.

Curentul sinusoidal produs de aparate are fiecare perioadă foarte scurtă, egală cu 1 / 5 000 – 1 / 10 000 sec, ceea ce echivalează cu 0,2 - 0,1 msec. Reprezentarea grafică a formei curenţilor de medie frecvenţă este la fel cu cea a curentului alternativ sinusoidal de la reţea, deosebirea constând numai în frecvenţa lor diferită. Instituirea ritmică a pauzelor într-un curent MF cu intensitate constantă determină fragmentarea sacadată a acestuia în trenuri de unde. Prin variaţia ritmică a intensităţii curentului şi prin intercalarea unor pauze ritmice de o durată variabilă se pot obţine mai multe forme de curenţi de medie frecvenţă:

- curentul de bază este cel cu amplitudine constantă, în care vârfurile maxime ale intensităţilor pozitive, respectiv negative, se menţin la un nivel constant.

- curentul modulat cu lungă perioadă (LP) (Schwellstrom) este acela la care amplitudinea maximă a oscilaţiilor variază de la o perioadă la alta, crescând de la valoarea 0 până


5

la o valoare anumită, ca apoi să descrească din nou. Fiecare modulaţie de acest fel, ca şi pauza care o urmează, poate să dureze de la 1 la 5 secunde.

- curentul modulat cu scurtă perioadă (SP) variaţiile intensităţii fiecărei perioade şi pauzelor lor (adică modulaţiile), se succed cu o viteză mai mare: 20 – 50 – 100 modulaţii / sec. La o modulaţie de 50 / sec. aceste trenuri de unde modulate durează 0,01 secunde, urmate de o pauză de 0,01 secunde. Fiecare din aceste trenuri de unde cuprinde un număr de 50 – 100 oscilaţii sinusoidale de câte 0,2 – 0,1 msec, în raport cu frecvenţa de bază de 5 000 sau 10 000 Hz. Forma pantei de creştere a intensităţii fiecărei modulaţii în parte este exponenţială.

- curentul modulat de scurtă perioadă, supramodulat cu lungă perioadă sau curent dublu modulat (SP + LP suprapuse) este un curent de MF modulat cu scurtă perioadă, în care trenurile de scurtă perioadă au amplitudini diferite, crescânde sau descrescânde în limitele modulaţiei cu lungă perioadă.

Fig.7 Diverse forme de curenţi de medie frecvenţă

A – amplitudine constantă; b – modulat cu perioadă urmat de o pauză; c – modulat cu lungă periadă fără pauză; d – modulat cu scurtă perioadă; e – supramodulat cu scurtă şi lungă perioadă urmate de pauze; f –

supramodulat, scurtă şi lungă perioadă fără pauze

Aceste patru forme fundamentale ale curenţilor alternativi de medie frecvenţă pot să fie dublate printr-un curent de MF sinusoidal redresat. Acestui curent îi lipseşte faza negativă, devenind astfel uncurent continuu cu impulsuri de aceeaşi frecvenţă cu a formei din care derivă. Diferenţa este deci transformarea curentului alternativ sinusoidal în curent continuu cu impulsuri sinusoidale, redresate, care posedă unele caractere ale curentului galvanic. O variantă terapeutică a curenţilor de medie frecvenţă este utilizarea lor interferenţială, adică încrucişarea în ţesuturile profunde a două circuite de curenţi de medie frecvenţă cu diferite frecvenţe. Diferenţa de frecvenţă între cele două circuite este de circa 100 impulsuri / sec. Aparatul şi sistemul de comandă Aparatul este compus dintr-un generator de medie frecvenţă care produce curent sinusoidal de 5 000 – 10 000 Hz. Este prevăzut cu dispozitive cu ajutorul căruia putem varia frecvenţa de bază, putem modula curentul cu perioadă scurtă sau lungă, putem modifica raportul dintre durata trenurilor şi a pauzelor. Acestea fac posibil ca aparatul să debiteze mai multe feluri de curenţi de MF. Există două circuite diferite, care funcţionează la frecvenţe diferite; are câte două borne pentru fiecare circuit şi două potenţiometre, cu care reglăm intensitatea fiecărui circuit în parte. Cele două circuite servesc, fie pentru aplicaţii bipolare, concomitent la doi bolnavi, fie pentru a lucra cu patru electrozi pe aceeaşi regiune, folosind posibilitatea de interferenţă între cele două circuite. Sistemul de comandă are:


6

- un întrerupător general, care este in legătură cu o lampă principală de semnalizare. - un comutator de alegere a formelor de curent (selector de curent) pentru MF constant, scurtă perioadă (SP), lungă perioadă (LP), supramodulat (SP + LP) interferenţiali; - un comutator basculant pentru alegerea formei sinusoidale sau redresate; - unul sau mai multe potenţiometre, dependente de fabricaţia aparatului, pentru cele două circuite. - unul sau mai multe miliampermetre, pentru măsurarea intensităţii medii a curentului sinsoidal şi a a celui redresat, prevăzute cu un schimbător de scală (şunt); - butoane separate pentru reglarea frecvenţei trenurilor de unde (unul pentru lungă perioadă şi unul pentru scurtă perioadă); - un buton serveşte pentru stabilirea raportului dintre trenurile de unde (impulsuri) şi pauzele alăturate (1:1 sau 1:2); - patru borne: două pentru un circuit şi două pentru al doilea circuit; Electrozii: sunt asemănători cu cei utilizaţi pentru galvanizări. Dimensiunile mai frecvent întâlnite sunt: 4 x 6 cm, 6 x 8 cm, 8 x 12 cm, 12 x 20 cm, 6 x 16 cm şi 8 x 24 cm. Cablurile de legătură sunt fire de liţă bine izolate cu cauciuc sau masă plastică. Având la un capăt o banană, iar la celălalt capăt o clemă de care se prinde electrodul. Materialul hidrofil care acoperă electrozii este făcut din mai multe straturi de ţesătură pluşată sau material plastic spongios (burete). Acest material se îmbibă cu o soluţie salină 4 %. Fixarea electrozilor se face cu benzi elastice de cauciuc de 5 – 7 cm, cu butoniere. Primele aparate au fost realizate de Nemec care le-a denumit „Endogenos” pentru a evidenţia exciatarea selectivă în profunzimea ţesuturilor la nivelul locului tratat („Endogenos Liechtenstein”). După anul 1958, acest procedeu a fost îmbunătăţit prin evitarea efectelor nedorite de suprafaţă produse la cei patru electrozi ai celor două circuite (aparatele din seria Nemectrodyne-Multidyne). Aparatul românesc Diafrem permite obţinerea şi aplicarea unor forme noi şi originale de interferenţă (de tipul curenţilor diadinamici şi a curenţilor dreptughiulari cu frecvenţe analgetice şi excitomotorii) pe lângă vectorul interferenţial şi balansul selectiv al unuia dintre cele două circuite.

Instrumentaţie şi tehnici de recuperare – BFKT- An II sem II

1

7.

Curenţi de înaltă frecvenţă

1. Definiţie. Clasificare. Circuitul oscilant

Aplicarea terapeutică a câmpului electric şi magnetic de înaltă frecvenţă şi a undelor electromagnetice (unde decimetrice de 69 cm şi microundele de 12,25 cm) cu frecvenţe peste 300 kHz (pragul lui Nernst) reprezintă terapia cu înaltă frecvenţă.

Frecvenţa şi lungimea de undă Denumirea gamelor de înaltă frecvenţă

Procedura terapeutică

300kHz – 3 MHz λ=100-1000 m

Unde hectometrice sau unde medii Ultrasunete 800 kHz=1,87 mm

Diatermie Pana la 3 MHz

3 MHz- 30 MHz λ =10-100 m

Unde decametrice sau unde scurte (HF)

Tratament cu unde scurte cu frecvenţa de 27,12 MHz

30MHz – 300 MHz λ = 1-10 m

300MHz-3 GHz λ = 10-100 cm

Unde metrice sau unde ultrascurte (VHF)

Unde decimetrice (UHF)

nu se utilizează în terapeutică

tratament cu unde decimetrice şi microunde

3 GHz-30GHz λ = 1-10 cm

30 GHz-300 GHz λ = 1-10 mm

Unde centimetrice (SHF) Unde milimetrice (EHF)

- -

Clasificarea după domeniile de frecvenţă, lungimea de undă şi procedurile terapeutice de înaltă frecvenţă folosite în etapa actuală (după H. Edel)

La baza primelor aparate de înaltă frecvenţă stă un circuit oscilant în care s-a introdus un scânteietor

(eclator) (Fig1). Componentele principalele ale circuitului sunt bobina (L) şi condensatorul (C). Principiul de funcţionare a circuitului oscilant se bazează pe fenomenul de descărcare a condensatorului, atunci când diferenţa de potenţial dintre armăturile condensatorului învinge rezistenţa stratului de aer cuprins între ele. Scânteia apare la nivelul eclatorului, deşi pare să fie una singură şi de scurtă durată, în realitate se compune dintr-un număr mare de scântei care străbat dielectricul în ambele sensuri (asemănător oscilaţiilor unui pendul) (Fig.2).

Durata este extem de scurtă, de domeniul milionimilor de secundă. Rolul selfului (bobina) din circuit este de a reîncărca, prin fenomenul de autoinducţie, condensatorul, în sens invers decât a fost în clipa primei scântei. Prin descărcările succesive într-un sens sau altul, intensitatea curentului scade până la zero, deci undele produse vor avea amplitudini din ce în ce mai scăzute, se amortizează.

Undele amortizate au aceeaşi lungime de undă pe tot parcursul lor. După un tren de unde amortizate, în număr de circa 16 – 20 oscilaţii, la fiecare descărcare a condensatorului urmează o pauză de circa 500 ori mai lungă, timp în care are loc reîncărcarea condensatorului până la limita lui superioară. În această clipă apare scânteia şi din nou se formează un tren de unde amortizate. Acest sistem de producere a curenţilor de înaltă frecvenţă îl întâlnim la aparatele de d’arsonvalizare, care debitează curent cu unde lungi (2 000 – 600 m).

În măsura în care singurul scânteietor al aparatelor a fost înlocuit cu un număr mare de scânteietori (eclatori), s-a constatat că numărul trenurilor de unde amortozate a crescut proporţional cu numărul eclatorilor

Fig. 2 Unde electromagetice amortizate T – perioda care este constantă;

i – amplitudinea care este în descreştere

Fig. 1 Schema unui circuit oscilant C – condensator; L – bobină; S – scânteietor


2

introduşi în circuitul de derivaţie între armăturile interne ale condensatorilor. Cunoscând acest lucru s-a trecut repede de la 2 – 4 eclatori la 8 – 12 şi chiar până la 20 eclatori.

Aparatele cu eclatori debitează curenţi de înaltă frecvenţă (frecventă cuprinsă între 500 000 şi 2 000 000 oscilatii /sec), ceea ce corespunde la o lungime de undă între 600 şi 150 m (domeniul undelor medii, diatermie cu unde medii).

Înlocuirea eclatorilor cu tuburi electronice cu 3 electrozi (triode) a schimbat cu totul caracterul undelor de înaltă frecvenţă. Oscilaţiile obţinute prin intermediul triodelor au un caracter întreţinut, deci nu sunt amortizate, iar pe de altă parte sunt în flux continuu, deci nu au pauze, amplitudini egale, iar frecvenţa lor a crescut considerabil (Fig 3). Se obţin frecvenţe cuprinse între 10 şi 100 MHz care au o mare importanţă şi aplicabilitate în acest domeniu terapeutic, datorită efectelor fiziologice şi terapeutice, precum şi a uşurinţei în aplicare. Aparatele moderne conţin în schema circuitului oscilant o triodă în locul eclatorilor, aceasta find legată după cum de vede în figura 4. Circuitul este următorul: polul pozitiv este legat la placă; în continuare catodul este legat în derivaţie de o ramură a circuitului oscilant, iar ramura cealaltă stabileşte legătura cu polul negativ.

Circuitul grilei, după ce trece printr-un self care stă faţă în faţă cu selful circuitului oscilant, se leagă negativ în continuarea catodului. Oscilaţiile acestea au o frecvenţă cuprinsă între 10 milioane şi 100 milioane perioade /sec, ceea ce echivalează cu o lungime de undă între 30 şi 3 m.

Oscilaţiile cu această lungime de undă sunt undele scurte şi din toată varietatea de curenţi de înaltă frecvenţă au cea mai mare importanţă în fizioterapie. Undele scurte, pe lângă faptul că sunt produse de aparate transportabile, prezintă efectele fiziologice cele mai apreciate, având tot odată un mod de aplicare foarte simplu. Dorinţa de a reduce lungimea de undă sub undele metrice a devenit o realitate în momentul utilizării magnetronului în locul triodelor. Cu ajutorul lui s-a trecut la unde decimetrice şi centimetrice, denumite microunde, a căror lungime de undă este cuprinsă între 30 şi 1 cm.

Generatorul de microunde se compune dintr-un post de alimentare cu energie electrică, un magnetron şi piese intermediare. Postul de alimentare este compus dintr-un sistem de transformare care este racordat la reţea şi debitează un curent de peste 1 000 V necesar pentru magnetron. Transformatorul principal mai debitează curent electric de tensiuni joase, necesar pentru unele dipozitive din aparat (dispozitive de comandă şi control).

Magnetronul constituie partea cea mai importantă a generatorului. Este un tub electronic special, cu catodul cilindric situat central, înconjurat de anod, în care intensitatea şi direcţia curentului de electroni între catod şi anod sunt comandate de un câmp maagnetic ale cărui linii de forţă sunt perpendiculare pe direcţia traiectoriilor electronilor. În interiorul magnetronului este vid. Celelalte elemente ale aparatelor sunt reprezentate de o antenă emiţătoare, un reflector – localizator de unde, un cablu flexibil blindat care transportă curentul de înaltă tensiune între transformatoare şi magnetron şi un braţ cu articulaţii mobile care susţine emiţătorul.

Datorită faptului că generatoarele de înaltă frecvenţă funcţionează pe aceleaşi lungimi de undă ca şi aparatele de radiodifuziune, ele sunt în măsură să tulbure recepţia aparatelor de radio. Pentru ca acest fapt să nu se întâmple, aparatele de terapie cu unde scurte sunt fabricate numai pe lungimile de undă de 22,12 m., 11,062 m., 7,3278 m., iar microundele 0,1224 m (convenţia de la Atlantic City, 1947). Lungimea de undă este o constantă a fiecărui aparat în parte. Majoritatea aparatelor fabricate şi utilizate în Europa furnizează curenţi cu lungimea de undă de 11,06 m corespunzătoare frecvenţei de 27,12 MHz. In gama de lungimi de undă între 7 şi 22 m nu există diferenţe ale efectelor fiziologice produse.

2. Proprităţile fizice ale curenţilor de înaltă frecvenţă

Curenţii de înaltă frecvenţă constituie o categorie de curenţi care prezintă, din punct de vedere fizic, anumite proprietăţi comune, diferite faţă de curenţii galvanici şi de cei cu frecvenţe joase:

Fig. 4 Schema de principiu a circuitului oscilant cu triodă P – placă; F – filament; G – grilă; L1, L2 - solenoid; C –

condensator; E1, E2 – surse de energie electrică; S – întrerupător.

Fig. 3 Unde electromagnetice întreţinute


3

1. frecvenţa lor este foarte mare. Ea se exprimă în kilohertzi (1 kHz = 1 000 Hz), în megahertzi (1 MHz = 1 000 000 Hz) sau gigahertzi (1GHz = 1miliard Hz), lungimea lor de undă descrescând: kilometri, metri, decimetri, centimetri.

2. curenţii dee înaltă frecvenţă produc fenomene importante capacitive, fiind în măsură să străbată cu uşurinţă capacităţi pe care curenţii de joasă frecvenţă nu pot să le stăbată. Ei traversează deci cu multă uşurinţă condensatorii, putând să acţioneze în circuit deschis.

3. fenomenele inductive produse de curenţii de înaltă frecvenţă sunt foarte marcate. Conform legii lui Faraday, forţa electromotoare de inducţie este cu atât mai ridicată, cu cât variaţia câmpului inductor este mai rapidă (adică are frecvenţa mai mare). Această proprietate a curenţilor este folosită pentru cuplarea uşoară a diverselor circuite în electrotehnică, ca şi pentru inducerea curentului în organismul nostru aşazat în solenoid sau lângă solenoid.

4. într-un câmp electromagnetic de înaltă frecvenţă se produce, pe lângă fenomenul de inducţie şi o importantă transformare a energiei electrice în energie calorică. Căldura produsă este direct proporţională cu pătratul intensităţii, cu rezistenţa şi cu durata conform legii lui Joule formulate : Q = K*I

2*R*t in care K este o

constantă egală cu 0,24. 5. corpurile metalice şi soluţiile electrolitice sunt puternic încălzite în câmpul de înaltă frecvenţă. 6. în medii metalice omogene, cu rezistenţă mică, curentul de înaltă frecvenţă se propagă la suprafaţă,

aceasta cu atât mai mult, cun cât frecvenţa este mai mare. Fenomenul prin care curentul de înaltă frecvenţă circulă pe suprafaţa conductorilor metalici se numeşte efect pelicular.

7. curenţii de înaltă frecvenţă traversează cu greu obtacolul pe care-l opune impedanţa unei bobine, chiar dacă aceasta nu are un miez de fier.

8. propagarea curenţilor de înaltă frecvenţă într-un mediu eterogen nu urmează legile valabile pentru curentul continuu.

9. neproducând fenomene de ionizare, electroliză, electroforeză, fenomenele de polarizare în ţesuturi sunt practic nule.

10. curentul de înaltă frecvenţă transmite în mediul înconjurător, la distanţe extrem de mari, unde electromagnetice de aceeaşi frecvenţă cu a curentului care le-a generat.

3. Acţiuni biologice şi fiziologice ale curenţilor de înaltă frecvenţă

Curenţii de înaltă frecvenţă sunt utilizaţi în terapeutică pentru efectele lor fiziologice deosebite, care diferă cu totul de cele ale curentului galvanic sau ale curenţilor de joasă frecvenţă. Uneori difrenţele sunt atât de mari, încât se ajunge la stabilirea de noi legi care vin în contradicţie cu legile curentului electric continuu sau alternativ de joasă frecvenţă.

Proprietăţile fizice ale curenţilor de înaltă frecvenţă aplicate la organism – adică folosirea lor în terapeutică – determină efecte favorabile în procesele de vindecare, motiv pentru care sunt atât de utilizaţi în electroterapie. Ei nu influienţează sistemul nervos senzitiv şi motor, putând să pătrundă prin tegument fără să influenţeze terminaţiile nervoase şi să încălzească ţesuturile profunde fără să încălzească tegumentul.

1. inexcitabilitatea neuro-musculară (fenomenul D’Arsonval) se caracterizează prin neinfluienţarea sistemului neuro-muscular la trecerea curentului de înaltă frecvenţă prin corp. Nervii motori şi senzitivi sunt excitabili la impulsuri sau alternanţe de curent electric de joasă frecvenţă, al căror număr de oscilaţii nu depăşeşte 3 000/sec. Pentru această frecvenţă, excitabilitatea neuromusculară se diminuează.

2. încălzirea profundă a ţesuturilor (endotermia) este procesul de încălzire profundă al ţesuturilor corpului prin curent de înaltă frecvenţă. Curenţii de înaltă frecvenţă produc încălzirea profundă a ţesuturilor, temperatura rămânând normală sau prea puţin crescută. După aplicare de curenţi de înaltă frecvenţă, temperatura corpului rămâne ridicată timp de 48 – 72 ore, spre deosebire de alte proceduri termoterapice, după care temperatura revine la normal în scurt timp după procedură.

Încălzirea ţesuturilor ţine de mai mulţi factori: a) cu cât frecvenţa oscilaţiilor curentului este mai mare, deci lungimea de undă este mai mică, cu atât

încălzirea este mai puternică. b) la undele amortizate cu pauze lungi nici nu apare fenomenul de încălzire. Când pauzele sunt mai scurte şi amortizarea undelor este de durată mai lungă apare senzaţia de încălzire care devine maximă la undele întreţinute constant, furnizate de sistemele circuitelor oscilante, cu lămpi a căror alimentare se face prin curent continuu. c) încălzirea profundă maximă se poate obţine în câmp condensator cu electrozi mari, aşezaţi la distanţă de tegument. d) gradul de încălzire a corpului depinde de intensitatea curentului cu care se lucrează. Câmpul solenoid prin curenţi tubionari dă o încălzire mai superficială, acesta ţinând şi de aplicarea electrozilor mai aproape de tegument.


4

e) transformarea energiei electrice în energie calorică se face conform legii Joule – Lenz (Q= 0,24 *I2*R*t).

f) efectele termice depind de intensitatea curentului, deci de mărimea şi aşsezarea electrozilor. g) gradul de încălzire a diverselor ţesuturi ţine de rezistenţa pe care o opune ţesutul faţă de trecerea curentului. h) cantitatea de energie transformată în căldură depinde de capacitatea electrică a organismului. Acest efect capacitiv intervine mai ales când se lucrează cu unde scurte, fapt care diferenţiază încâlzirea diverselor ţesuturi în raport cu lungimea de undă. Undele medii încălzesc mai ales ţesutul celular subcutanat, măduva osoasă şi mai puţin pielea, muşchii, sângele şi nervii. Undele scurte încălzesc în special ţesuturile mai dense, ca oase şi ficat, apoi muşchii. Ţesutul celular subcutanat este cel mai puţin încălzit. Numai pielea prezintă aceeaşi încălzire la undele medii şi undele scurte. Organele şi ţesuturile bogat vascularizate se încălzesc mai greu, din cauza fluxului sanguin abundent, care transportă repede la distanţă căldura formată în ţesuturi. Efectul terapeutic derivat din acţiunea căldurii: hiperemizant, analgetic, miorelaxant – antispastic, activarea metabolismului. 3) penetraţia curenţilor de înaltă frecvenţă în organism. Curenţii de înaltă frecvenţă pot pătrunde uşor în organism, tegumentul neconstituind o rezistenţă de luat în seamă, aşa cum este în cazul curentului continuu. Dacă rezistenţa cutanată este apreciată la circa 5 000 ohmi, în cazul galvanizărilor, ea este numai de 50 ohmi în cazul curenţilor de înaltă frecvenţă.

4) nu au acţiune electrolitică şi electrochimică, nu produc fenomene de polarizare.

4. Aparatură pentru curenţi de înaltă frecvenţă

Aparatele cuprind un circuit generator şi un circuit rezonator. În schema ciruitului generator intră un transformator, triodă, un condensator de blocare, mai multe bobine de şoc, o rezistenţă mare de încărcare, miliampermetru şi potenţiometru corespunzător. Circuitul rezonator (al bolnavului) cuprinde selful de inducţie, condensatorul variabil, bornele aparatului şi electrozii. In acest circuit va fi introdus pacientul care va reprezenta o capacitate care variază după rezistenţa electrică a regiunii corporale tratate, el făcând parte integrantă din circuit. Dacă aparatele vechi erau concepute cu un panou de comandă mai complicat (Joulemetru pentru acord, ampermetru termic, schimbător de scală pentru intensitate), aparatele moderne având acordare automată a celor două circuite şi comutator comun pentru pornire şi reglarea intensităţii necesită o manevrare simplă. 4.1. Modalităţi de aplicare a undelor scurte în înaltă frecvenţă

Este cea mai veche procedură din domeniul terapiei de înaltă frecvenţă şi tot odată una din cele mai răspândite. La acestă formă de terapie se produce o endotermie – căldura se formează în interiorul ţesuturilor organismului spre doesebire de alte metode şi proceduri la care căldura este adusă corpului din mediul extern.

Metoda în câmp condensator Presupune un circuit generator constituit de aparatul de unde scurte utilizat şi un circuit rezonator realizat

de electrozii în câmpul cărora este introdus pacientul. Regiunea tratată se află în interiorul câmpului condensator reprezentat de electrozi şi formează împreună

cu materialul izolant ce il separă de electrod un dielectric care reprezintă o pierdere de energie de tip ohmic. Electrozii nu trebuie neapărat fixaţi la suprafaţa corpului. La o distanţă de 2-4 cm încălzirea regiunii este uniformă şi încălzirea superficială a pielii este evitată.

Pentru aplicaţiile în câmp condensator se utilizează eletrozi de tip Schliephake care constau în plăci metalice rotunde izolate într-o capsulă de sticlă sau de material plastic de diferite dimensiuni având diametrul de 40, 85, 130, 170 mm numiţi şi electrozi rigizi. Distanţa plăcilor faţă de tegument poate fi reglată, astfel încât la aplicare permite o distanţă de circa 3 cm faţă de tegument.


5

Electrozii plaţi sau flexibili sunt confecţionaţi din cauciuc având diferite dimensiuni (8/14, 10/16, 12/18, 14/20, 18/27 cm fiind încorporaţi într-un material textil. Aceştia se aplică direct pe corpul pacientului şi sunt utilizaţi în cazurile în care dorim să tratăm afeţiuni cu zone corporale plane sau pacienţi imobilizaţi la pat.

Metoda în câmp inductor La acestă metodă energia este transmisă regiunii tratate pntr-un cablu de inducţie de unde şi denumirea

sa. În tehnica de lucru a acestei metode se pot utiliza mai multe tipuri de eletrozi: - cablu înfăşurat în spirală circulară amplasat într-un înveliş de eletrozi; - cablu înfăşurat în spirală circulară şi amplasat într-un înveliş din pâslă pentru suprafeţe mari (dorsal, lombar) - cablu înfăşurat în spirale în jurul regiunii de tratat: membre, o parte a corpului sau întregul corp - electrod tip diplodă – cuprinde 2 cabluri dispuse în două planuri - eletrod tip monodă (14-15 cm) sau minodă (5,5 cm).

În acestă metodă câmpul electric realizat de bobină produce o inducţie electromagnetică transmisă segmentului corporal tratat, în care se induce o forţă electromagnetică ce dă naştere la curenţi turbionari cu deplasare circulară – curenţi Foucault care se transformă în căldură prin efect Joule. Incălzirea este mai puternică acolo unde câmpul magnetic este cel mai exprimat.

Faţă de aplicaţiile în câmp condensator, această metodă realizează o încălzire mai profundă mai eficientă la nivelul ţesutului muscular.


1

8.

Ultrasunete. Tehnica de aplicare. Aparatură.

Tratamentul cu ultrasunete constă în transmiterea vibraţiilor mecanice pendulare de o frecvenţă deosebit de mare, produse de un generator de ultrasunete, penetrarea şi absorbţia lor în corpul omenesc.

Limita superioară de percepţie a sunetelor de către urechea omenească este de circa 20 000 oscilaţii pe secundă. Vibraţiile mecanice pendulare – reprezentând sunetul - ce depăşesc această limită poartă numele de ultrasunete. Frecvenţa undelor ultrasonore este foarte mare, fiind apreciată la 50 000 Hz – 3 000 000 Hz (500 kHz- 3 000 kHz). Aparatele utilizate în fizioterapie furnizează ultrasunete cu frecvenţa curpinsă în general între 800 -1 000 Hz.

Lungimile de undă ale ultrasunetelor sunt foarte mici, putând fi uşor localizate şi orientate selectiv. Ele prezintă variaţii în funcţie de natura mediului străbătut (gazos, lichid sau solid). La o frecvenţă de 800 kHz, lungimea de undă în ţesuturile corpului omenesc este de 1,87mm.

Aplicarea undelor ultrasonore pe un corp produce un transfer de energie considerabil, prin alterarea stărilor de presiune realizate. Transferul de energie ultrasonică şi măsurată în W / m2 defineşte intensitatea ultrasunetului. Aceasta constituie un parametru foarte important în cadrul terapiei cu ultrasunete.

Propagarea ultrasunetelor

Spre deosebire de undele sonore, cele ultrasonice se propagă numai în linie dreaptă, sub forma unui fascicul de raze. Propagarea depinde şi de felul şi forma sursei de producere, de cuplarea cu mediul în care se propagă şi de frecvenţă (cu cât frecvenţa este mai ridicată, cu atât penetrarea este mai mare).

Propagarea poate fi modificată de dimnesiunile mediului străbătut (mică sau mare), de suprafaţa acestuia (netedă, rugoasă), de forma lui, ca şi de structură (omogenă sau neomogenă). Viteza de propagare a ultrasunelelor este o constantă de material (ţesut), având o valoare medie în ţesutul uman de 1 500 m / s. Ea se calculeză prin produsul dintre lungimea de undă şi frecvenţă.

Profunzimea de înjumătăţitre – prin aceasta se înţelege înjumătăţirea energiei în unitatea de spaţiu, mai concret spus , profunzimea (expirmată în cm) la care energia ultrasonică se înjumătăţeşte de la 1 W administrat la suprafaţă. Acestă scădere a energiei în raport cu adâncimea ţesuturilor este în funcţie de frecvenţă, de exemplu la 800 kHz, grosimea stratului deînjumătăţire este de 5,8 cm. În practică trebuie luată în considerare această înjumatăţire.

La nivelul de trecere între 2 medii cu densităţi diferite, exemplu cel mai elecvent este reprezentat de limita dintre ţesutul muscular şi cel osos, ultrasunetele suferă o serie de fenomene, dintre care cele mai importante sunt absorbţia şi reflexia.

Coeficientul de absorţie este mai mare la frecvenţele înalte şi depinde de mediul supus la iradierea ultrasonică. De exemplu la 800 kHz, coeficientul de absorbţie este de 0,33 în ţesutul muscular şi de 0,21 în ţesutul gras. La limita dintre două ţesuturi diferite se produc reflexia şi refracţia undei sonore.

La interferenţa undei incidente cu cea reflectată, în cazul reflexiei totale, se produce unda staţionară (cu direcţie verticală). În acesta situaţie, valorile maxime ale vibraţiei pot creşte cu aproape 100 %. În zona undei, toate particulele sunt în mişcare. Acestă deplasare faţă de particulele zonelor învecinate este denumită „gradient de deviaţie” si acre o valoare de 3,3 milionimi de mm pentru o celulă, la o frecvenţă de 800 kHz şi la o intensitate de 2 W / cm2.

Forme de ultrasunete utilizate in terapie

1. Ultrasunetul în câmp continuu – este formă de undă ultrasonoră logitudinală neintreruptă cu acţiune continuă asupra mediului şi în consecinţă cu o producere permanentă a aşa zisului „micromasaj tisular intern”. Deşi în cursul aplicaţiilor de unde ultrasonore nu se produc cumulări de energie în ţesuturi, totuşi în absenţa sau chiar în eventualitatea unei supradozări de ultrasunet în câmp continuu, efectul termic poate deveni evident sau accentuat. Acest avantaj a putut fi înlăturat prin intercalarea unor pauze în trenurile de unde ultrasonore, în scopul reducerii sau anulării efectului termic.

2.Ultrasunetul în câmp discontinuu (cu impulsuri) – este vorba de o întrerupere ritmică, cu o anumită frecvenţă a ultrasunetului în câmp continuu (de regulă la aparatele moderne se obţine prin


2

montarea unui generator de impulsuri în generatorul aparatului de ultrasunete). Se va ţine cont de forma şi durata impulsurilor, durata pauzei şi frecvenţa intercalării acesteia. Forma impulsului poate fi dreptunghiulară, trapezoidală sau triunghiulară. Frecvenţa şi forma impulsurilor sunt reglate de aparat. Raportul dintre durata impulsului şi perioda de repetiţie (durata impulsului plus durata pauzei) este numit coeficient de umplere. Prin modificarea coeficeintului, se modifică raportul dintre durata impulsului şi durata pauzei.

Efecte fizico – chimice ale undelor ultrasonore

1. efectul mecanic – este reoprezentat de vibraţia produsă şi care poate fi bine remarcată în apă, prin apariţia unei coloane de lichid în dreptul suprafeţei traductorului. Vibraţiile se transmit din aproape în aproape, fiecare modeculă fiind pusă în mişcare cu o frecvenţă egală cu cea a sursei.

2. efectul termic – o parte din energia ultrasonică se trasnformă în interiorul mediului traversat în energie calorică. Este pregnant în mediile neomogene, cum sunt cele din ţesuturile corpului omenesc.

3. efectul de cavitaţie – producerea de goluri (fisuri, rupturi) în interiorul lichidului de traversat , manifestat vizibil prin formarea bulelor de aer. Acestea se produc prin compresiunile şi dilatările succesive realizate de ultrasunete asupra lichidului. Ruperea are loc în momentul dilatărilor.

4. efectul de difuziune. 5. efecte chimice.

Mecanisme de producere a undelor ultrasonore

1. procedee mecanice – simple, clasice – punerea în vibraţie a unei lamele metalice fixate de anumite dimensiuni (o lamă de oţel de 10 cm fixată la mijloc produce ultrasunete cu o frecvenţă de 25 kHz) sau a unui diapazon.

2.procedee magnetice – schimbarea dimensiunilor unor metale prin magnetizare periodică cu ajutorul unui curent alternativ. Efectul magnetostrictiv este deosebit de puternic la un aliaj constituit din fier (49 %), cobalt (49 %), vanadiu (2%) numit „permendur”.

3.procedeul piezoelectric – proprietatea unor cristale, tăiate într-o anumită secţiune, de a se comprima şi dilata într-un anumit sens, dacă sunt supuse la variaţii de potenţial electric (efectul piezoelectric inversat). Există o relaţie de proporţionalitate între gradul de vibraţie a lamei de cuarţ şi intensitatea curentului utilizat. Comprimarea sau dilatarea lamei de cuarţ este foarte mică, de domeniul de milionimi de centimetru, adică o distanţă pe care se pot aşeza numai circa 10 – 15 atomi. De asemenea, frecvenţa oscilaţiilor depinde şi de dimensiunea plăcuţei de cuarţ: de exemplu, o plăcuţă de 1 mm execută 2,88 milioane de vibraţii pe secundă, una de 0,5 mm execută 5,76 milioane de vibraţii pe secundă.

APARATE PENTRU ULTRASONOTERAPIE

Aparatul de ultrasunete se compune dintr-un generator de înaltă frecventă, un cablu de racord şi un cap emiţător (traductor, proiector sau localizator) în care este cristalul piezoelectric Acest traductor transmite unda ultrasonică şi poate fi capabil să şi o recepteze pe cea reflectată. Frecvenţa de lucru este de 800 – 1 000 kHz.

Primele aparate construite pentru acest domeniu terapeutic erau mari, având o greutate de 50 – 60 kg şi necesitau răcirea cu apă sau ulei a capului emiţător. Aparatele moderne au o greutate mult mai redusă, portabile şi perfecţionările tehnice aduse elimină necesitatea acestei manevre.


3

Modele de aparate de terapie cu ultrasunete Pe panoul frontal de comandă, aparatele sunt prevăzute cu următoarele elemente:

- comutatoare pentru pornire şi creşterea intensităţii separat pentru traductorul mare şi pentru traductorul mic;

- ceasul semnalizator pentru marcarea timpului sedinţei de tratament; - instrumentul de măsura a energiei ultrasonice furnizate; - bornele pentru cuplarea mufelor cordoanelor traductoarelor;

Instrumentul de măsură este prevăzut cu gradaţii care permit alegerea intensităţii aplicaţiei între 0,05 W /cm2 – 2 - 3 W /cm2. Pe panoul aparatului mai sunt simboluri pentru funcţinarea traductorului mic sau cel mare, forma de câmp aplicată, semnalizare pentru atestarea funcţonării.Ceasul semnalizator întrerupe automat funcţionarea aparatului la expirarea timpului fixat pentru durata aplicaţiei.

Capul emiţător al aparatului, denumit şi proiectorul de ultrasunete, era foarte mare la aparatele vechi; avea o capacitate de peste 1 litru şi era umplut cu ulei pentru răcirea cristalului piezoelectric. Aparatele mai recente au un proiector de forma unui ciocan cu mâner şi capul propriu-zis. Acest proiectro se răceşte cu un curent de apă, fiind racordat prin două tuburi de cauciuc la reţeaua de apă. Aparatele moderne, care utilizeză cristale de titanat de bariu – ceramică, nu mai au nevoie de nci un fel de răcire.

Lama de cristal piezoelectric, care este montată în capul emiţător, este prinsă între două lame metalice inoxidabile, care sunt legate printr-un cablu de bornele generatorului de înaltă frecvenţă. Grosimea ei etse de 3,6 mm la aparatele cu o frecvenţă de 800 kHz, grosime care corespunde la o frecvenţă proprie de rezonanţă egală cu cea a sursei de înaltă frecvenţă.

Capul propriu zis are formă de elipsoid, secţionată transversal la unul din capete. Secţiunea formează suprafaţa emiţătoare de unde ultrasonice. Aceată suprafaţă variază de la un aparat la altul, fiind între 3 şi 10 cm2.

Capete de emisie – au factor de neuniformitate (BNR-The Beam Nonuniformity Ratio) mai mic

decât 5 pentru a evita concentrarea prea mare de energie printr-un sistem de control al calităţii contactului.


4

Nu toată această suprafaţă emite omogen unde ultrascurte. Zona centrală care este în dreptul cristalului piezoelectric emite cu intensitate mare, pe când zona periferică emite neomogen, inegal şi cu intensitate mai slabă, mai alec la proiectoarele cu suprafaţă mare.

Capul traductorului este astfel construit (etanş) încât poate fi utilizat la tratamente indicate şi prin scufundarea în apă.

Mânerul izolator împiedică propagarea vibraţiilor ultrasonore în mâna operatorului. Acolo unde se execută foarte multe tratamente cu ultrasunete, pentru evitarea progării vibraţiilor ultrasonice în mâna şi antebraţul operatorului, cu consecinţe nedorite (dureri, reacţii tendinoase) se recomandă utilizarea unor mănuşi, de preferinţă din bumbac sau lână, a căror ţesătură să fie laxă, pentru ca să cuprindă mult aer, cunoscând că ultrasunetele nu se propagă în aer. În poziţie de nefuncţionare, capul emiţător se sprijină pe un suport care se găseşte la partea laterală a aparatului.

Traductorul se va alege în funcţie de mărimea şi forma suprafeţei corporale tratate. În cazul suprafeţelor mai mari şi plane se va alege traductorul mare. Dacă zona tratată este de dimensiuni reduse sau are un profil mai neregulat (proeminenţe articulare, osoase) se alege traductorul mic. Se poate trata şi combinat, în funcţie de caz, cu ambele dimnesiuni în aceeaşi şedinţă.

Tehnica de aplicare directă a proiectorului ultrasonic

Modalitatea de pătrundere a ultrasunetelor la nivelul ţesuturilot


1

9.

Terapia cu radiaţii infraroşii. Surse de radiaţii. Tehnica de aplicare. Dozarea. Măsuri de protecţie.

1.1 Generalităţi

Un capitol aparte şi de interes deosebit în cadrul ariei foarte largi de aplicare în medicină a agenţilor fizici, îl constituie utilizarea terapeutică a energiei radiante luminoase. Particularităţile ei deosebite sub mai multe aspecte – fizic, chimic, biologic, fiziologic – precum şi efectele benefice asupra multor suferinţe si deficienţe ale organismului omenesc au trezit interesul oamenilor încă din antichitate. În fizică, lumina este considerată un ansamblu de fenomene obiective de aceeaşi natură, care constau în proopagarea unor unde transversale electromagnetice care transportă energia sub formă de fotoni. Această definiţie sintetizează cele două teorii acceptate asupra naturii luminii – teoria emisiunii (corpusculară sau cuantică) şi teoria electromagnetică.

Proprietăţile fundamentale ale luminii - propagarea rectilinie într-un mediu omogen; - reflexia luminii; - refracţia luminii; - lipsa perturbaţiei reciproce în cazurile în care se intersectează, fiecare din ele propagându-se independent; - interferenţa – fenomenul de compunere a undelor luminoase cu aceeaşi direcţie de propagare, formând benzi luminoase şi întunecate. - difracţia; - polarizarea;

Clasificarea undelor electromagnetice luminoase funcţie de lungimea lor de undă: - spectrul radiaţiilor infraroşii – (denumite şi radiaţii calorice) (760 milimicroni – 50 microni)– nu impresionează ochiul. Sunt puse în evidenţă prin metode fotografice, fotoelectrice, termice. - spectrul radiaţiilor vizibile – (undele luminoase) – impresionează retina, având lungimea de undă cuprinsă între 770 - 390 milimicroni. - spectrul radiaţiilor ultraviolete – 400 – 10 milimicroni, în terapie se utilizează numai banda 400 – 180 milimicroni.

Acţiunea fizico – chimică a luminii: - efectul termic – puternic la radiaţii infraroşii; - absorbţia; - efectele fotochimice – produse numai de radiaţiile ultraviolete.

1.2.Terapia cu radiaţii infraroşii. Aparatură.

Tegumentul formează unecran fiziologic faţă de radiaţiile infraroşii, a cărui permeabilitate variază funcţie de lungimea de undă, grosimea pielii şi cu starea sa de umiditate. În spectrul luminii, radiaţiile înfraroşii (RIR) se întind între 760 şi 50 000 μm. În terapeutică se foloseşte următoarea clasificare: - RIR cu lungimi de undă cuprinse între 760 şi 1 500 μm (grupa A). Acestea sunt penetrante, puterea de pătrundere fiind în funcţie de pigmentaţie, degradul de inhibiţie, de temperatură, de doză; - RIR cu lungimi de undă cuprinse între 150 şi 5 000 μm (grupa B) care sunt absorbite de epiderm şi derm; - RIR cu lungimea de undă mai mare de 5 000 μm (grupa C). Acestea sunt absorbite numai la suprafaţa tegumentului.

Efectul radiaţiilor infraroşii – acestea au o acţiune calorică cu atât mai profundă, cu cât lungimea de undă este mai scurtă (cele din grupa A pătrund 2 – 3 cm). Ea determină unele modificări trecătoare la nivelul tegumentului contând într-o vasodilataţie arteriolară şi capilară care stă la baza eritemului caloric.

Efectele clinice ale razelor infraroşii – derivă din consecinţele efectului caloric al acestora asupra organismului: activarea circulaţiei cu încălzire tisulară şi rezorbţia edemelor superioare, miorelaxant şi antialgic, stimularea catabolismului şi sudaţie, în funcţie de modalitatea şi tehnica de aplicare.


2

1.3. Tipuri de lămpi: Dintre sussele de radiaţii infraroşii folosite în practica medicală, în prezent se utilizeză lămpile cu

incandescenţă şi radiatoarele cu rezistenţe metalice. Principiul de funcţionare a lămpilor şi radiatoarelor este realizarea unei energii calorice (capabile

de emisie spectrală) rezultate din trecerea unui curent electric prin filamentul de cărbune sau metal (tungsten, wolfram) la lămpile cu incandescenţă, respectiv firul de metal inoxidabil (crom, nichel, mangan, aliaje crom - nichel) la radiatoarele cu rezistenţă. - lămpile electrice cu incandescenţă (becuri) emit un spectru care conţine aproximativ 95 % radiaţii roşii şi infraroşii şi în rest radiaţii vizibile şi foarte puţine radiaţii ultraviolete; - lămpile cu filament de cărbune care emit RIR cu o lumină roşiatică, de o putere mai slabă şi cu penetraţie mai mică; - lămpile cu filament metalic, ajungând la o temperatură mult mai ridicată, emit radiaţiile luminoase mult mai puternice şi RIR cu o putere de părundere mult mai mare.

Radiatoarele cu rezistenţă emit o radiaţie bogată în infraroşii, cu penetraţie mai redusă. Aplicaţiile terapeutice de radiaţii infraroşii se pot face în două modalităţi principale: în spaţiu

închis sub forma aşa numitelor băi de lumină şi în spaţiu deschis, cu lămpile de tip Sollux

1.4. Băile de lumină (parţiale / generale)

Sunt proceduri care utilizează acţiunea asupra organismului a radiaţiilor infraroşii şi vizibile emise de lămpi cu incandescenţă şi aplicate în spaţiu închis în dispozitive speciale. Radiaţiile infraroşii acţionează pe de o parte asupra organismului şi pe altă parte indirect, încălzind aerul şi determinând prin intermediul acestuia o importantă încălzire a corpului – inducând termoliza.

Aparatele uzuale pentru băile de lumină generale au forma unor dulapuri hexagonale, prevăzute pe una din laturi cu un perete mobil – o uşă prin care intră pacientul şi un capac care lasă liber un orificiu circular pentru cap. Pe unul din pereţii laterali se află tabloul de distribuţie a curentului electric şi comutatoarele corespunzătoare, iar pe peretele superior se montează un termometru cu rezervorul în interior. Pereţii interiori sunt căptuşiti cu un material izolant, sunt prevăzuţi cu lăcaşe dispuse in şiruri, tapetate cu material reflectorizant şi în care sunt montate becuri (în jur de 40 - 50) al căror wataj se alege pentru a realiza o energie calorică însumată la 2 000 – 2 500 waţi, ceea ce va duce la încălzirea aerului la temperaturi de 60° – 90° C. Numai o treime din căldura produsă de infraroşii se transmite organismului, celelalte două treimi de energie calorică se disipă în mediu.

Băile de lumină parţiale au forma unor jumătăţi de cilindru, căptuşite cu materiale izolante şi care au montate 12 -20 becuri de 25 – 60 W. Se pot utiliza unele dispozitive de expunere parţială adaptate prin dimensiuni şi formă anumitor regiuni: cervicală, umeri, membre.

1.5. Aplicaţiile radiaţiilor infraroşii în spaţiu deschis

Se utilizează cel mai frecvent lămpi de tipul Sollux, Vitalux, Sollex, precum şi radiatoarele de infraroşii. Această formă de aplicaţie nu provoacă transpiraţie, deoarece nu se acţionează prin încălzirea aerului din jurul corpului, rămânând numai acţiunea directă a rezelor trimise de lampă sau reflectate de de reflectorul lămpii. Lampa Sollux are montat un bec cu filament de tungsten sau wolfram de putere diferită de la 300 W la 2000 W. Este prevăzută cu un reflector, în formă de segment de sferă, care concentrează radiaţiile şi le reflectă pe o suprafaţă restrânsă, precum şi un localizator care are un dispozitiv pentru fixare de filtre (roşii sau albastre). Lampa este fixată prin intermediul unor pârghii cu diferite articulaţii pe o tijă metalică terminată pe un piedestal mobil.

Diferitele articulaţii şi glisorul de fixare pe tijă permit mutarea lămpii pe diverse planuri şi înăltimi, în aşa fel încât fasciculul de radiaţii infraroşii să poată fi proiectat asupra regiunii corporale dorite şi la distanţele prescrise.

Lampa Vitalux este prevăzută cu bec (cu filament de tungsten) de sticlă. Ea emite radiaţii luminiase, ultraviolete şi în mică măsura infraroşii. Lampa Novolux are ca sursă de emisie un tub spiralat de sticlă umplut cu neon. Ea funcţionează pe principiul ionizării gazelor (neonul) la trecerea unui curent electric de înaltă frecvenţă. Ea emite radiaţii infraroşii cu acţiune mare de pătrundere, având lungimea cuprinsă între 760 – 1500 milimicroni.


3

Multe lămpi sunt prevăzute cu un comutator de dozare a intensităţii în trei trepte tolerabile de intensitate.

Fig. 1 Soluții constructive ale lămpilor cu radiaţii infraroşii în spaţiu deschis

Lampa cu infraroşii de mare putere are posibilitatea ajustării independent a puterii fiecarui bec. Caracterstici principale:

- putere mare de ieşire – 6 becuri cu emisie in infraroşu de putere 175 W; - puterea de ieşire poate fi modificată prin modificarea puterii fiecărui bec individual sau prin ajustarea intensităţii totale (care poate fi afişată pe ecran în procente la lămpile moderne); - cronometrul permite setarea timpului de tratament, finalul acestuia fiind semnalizat acustic; - lampa permite înclinare în gama 0 - 80°, pacientul putând fi aşezat pe un scaun sau în poziţie orizontală; - înălţimea se poate modifica cu ajutorul telescopului hidraulic;

Putere 6x175 W

Unghi de inclinare 0-80°

Cronometru 1-99 min

Dimensiuni 47 cm x 78 cm

Inaltime reglabila 70-180 cm

Greutate 40 kg

2. Terapia cu radiaţii ultraviolete. Tipuri de lămpi.

Radiaţiile ultraviolete se opresc în straturile superficiale ale epidermului, având deci au o mică penetraţie.

Clasificare: - ultraviolet A (I) – sau unde lungi de 400 – 345 μm. Este spectrul abundent în lumina solară. - ultraviolet B (II) – sau unde medii între 280 – 315 μm (primele denumite şi banda de raze Dorno) emise de lămpile cu mercur. - ultraviolet C (III) – sub 280 μm şi până la 180 μm în terapie, produse prin descărcări electrice în vapori de mercur.

Fig.2 Lampă infraroşii de mare putere


4

RUV sub 180 μm (până la 10 μm)sunt absorbite de aer şi pot fi utilizate numai în vid. Absorbţia RUV este selectivă şi penetraţia diferită, în funcţie de lungimea lor de undă. Radiaţiile

mai scurte de 250 μm sunt cele mai penetrante (având acţiunea cea mai profundă); stratul cornos, cel mai superficial (0,3 mm grosime), alcătuit din celule keratinice, absoarbe selectiv RUV de 280 μm, iar sytatul celulelor mucoase pe cele de 300 μm. Toate efectele biologice ale RUV trebuie explicate prin mecanismele iniţiale în celulele epidermice¸ în terminaţiile nervoase senzitive şi în vasele sanguine pielii.

2.1. Protecţia impotriva radiaţilor ultraviolete

Ca o măsură de protecţie naturală, la unele cazuri se pot încerca desensibilizări prin expuneri preventive şi progresive la surse artificiale de ultraviolete în timpul sezonului de primăvară, dar în alte cazuri, această tentativă rămâne fără rezultat asupra sensibilităţii individuale şi particulare.

Protecţia artificială împotriva acţiunii nocive a RUV se poate obţine pe două căi: - cu unguente topice de protecţie aplicate în strat suficient de gros, conartificială împotriva acţiunii nocive a RUV se poate obţine pe două căi: - cu unguente topice de protecţie aplicate în strat suficient de gros, conţinând substanţe care să absoarbă UV ce produc eritem sau pigmentare, de genul pe bază de naftalat; - medicamente care interferează mecansimele biochimice implicate în efectele cutanate ale UV.

S-a mai observat că administrarea orală sau intravenoasă de vitamină C reduce într-o oarecare măsură eritemul şi pigmentaţia actinică.

2.2. Tipuri de lămpi ultraviolete

- lămpile cu arc electric (voltaic) – cu electrozi de cărbune pu – cu electrozi de cărbune puţin mineralizaţi realizând o proporţie de radiaţii ultraviolete relativ redusă în comparaţie cu radiaţia infraroşie produsă;

- lămpile cu electrozi de cărbune mineralizaţi emit radiaţii ultraviolete cu lungimea de undă funcţie de natura pulberii metalice utilizate la impregnarea cărbunelui (magneziu, nichel, cobalt).

- lămpile cu electrozi de cărbune polimetalizaţi – emit radiaţie ultravioletă în cantitate mare, dar şi radiaţie infraroşie fiind prevăzute cu filtre absorbante pentru infraroşii şi lentile de cuarţ pentru dirijarea razelor ultraviolete.

- lămpile cu vapori de mercur – electrozii de mercur sunt amplasaţi într-un tub de cuart de diferite forme şi dimensiuni, între aceştia creându-se un arc de vapori de mercur ionizaţi care iau naştere prin trecerea curentului electric care încălzeşte mercurul până la vaporizare. Cuarţul are rol de a absorbi radiaţiile calde şi vizibile, permiţând trecerea razelor ultraviolete.

Tipuri de lămpi cu mercur utilizate în terapie: - cu mercur lichid încorporat la cele două capete ale unui tub de cuarţ vidat; - cu descărcare electronică au o cantiate foarte mică de mercur (centigrame), având electrozi

metalici sudaţi la cele două capete ale tubului (de formă liniară sau în ”U”) activaţi de un depozit de bariu şi cu infuzie de argon la presiune joasă de 4 mm coloană mercur.

3. Cromoterapia sau terapia BIOPTRON

Cromoterapia sau terapia cu bioptron reuneste toate tehnicile medicale care utilizeaza culorile spectrului solar pentru prevenirea bolilor sau pentru vindecarea lor. Conform traditiei antice orientale, confirmata de cercetarile stiintifice moderne, exista o influenta directa si semnificativa a radiatiilor luminoase asupra materiei vii. In Egiptul antic, zeul Thot era stapanul culorilor. Cu ajutorul lor trezea, amplifica sau mentinea facultatile spirituale latente ale fiintelor umane. In acelasi scop zeita Isis folosea culoarea galben, iar Osiris dezvolta forta vitala cu ajutorul culorii rosu. Grecii si romanii foloseau eficient razele ultraviolete, iar indienii au creat tratamente complexe in care terapia prin culoare avea un rol foarte important. Astfel au fost identificate si stabilite relatiile dintre cei sapte centri energetici principali ai corpului uman, Chakrele, si diferitele culori. Chakrele activate corespunzator prin radiatie luminoasa specifica, acumuleaza energii luminoase subtile, diferit colorate, pe care apoi le modifica in functie de specificul fiintei, distribuindu-le in universul nostru launtric. Fiecarui plex ii corespunde una din cele sapte culori de baza ale spectrului luminii albe.


5

Puterea celor 7 culori (rosu, galben, albastru, alb, verde, portocaliu, violet) este imensa ducand la o echilibrare si armonizare energetica a intregului organism. Studii de specialitate au demonstrat ca simptomul de boala se instaleaza atunci cand exista o dizarmonie in organism ducand la dezechilibrarea centrilor energetici. Conform cercetarilor intense efectuate asupra a numerosi subiecti au stabilit cateva principii de actiune a radiatiei luminoase: - Influenta culorilor este independenta de vedere si de expunerea directa a pielii sau corpului gol la actiunea acestora; - Organismul subiectului reactioneaza si cand este complet izolat de sursa de lumina colorata; - Energiile modulate ale culorilor genereaza efecte distincte de rezonanta in corpul uman in anumite sectoare sau zone ale organismului, atunci cand sunt directionate catre locul in care ele se afla; - Efectele curative ale culorilor sunt diferite in functie de lungimea de unda a fiecareia.

Aplicatii Sistemul de Terapie cu Lumina BIOPTRON este un aparat medical de terapie cu lumina, patentat

aproape peste tot in lume, cu un dispozitiv optic specific de emitere a luminii. Aceasta emitere a luminii de catre Bioptron este similara cu partea spectrului electromagnetic produsa de soare, dar care nu contine radiatii ultraviolete.

Cromoterapia sau terapia cu Bioptron se poate efectua in mai multe moduri. Cu aparate speciale 'biloptron' sau pur si simplu cu becuri sau filtre colorate. Bioptron actioneaza intr-un mod natural prin sprijinirea capacitatilor de regenerare si echilibrare ale corpului si in consecinta ajuta organismul sa-si activeze propriul potential de vindecare. Din momentul intrarii in tesuturi, energia solara ajuta procesul de biostimulare, stimuland mai multe procese biologice din organism intr-un mod pozitiv ce imbunatateste astfel functiile corpului.

Terapie cu Lumina BIOPTRON este orientat perpendicular pe suprafata pielii, energia continuta de lumina emisa patrunde in tesuturile pielii si stimuleaza aparitia unor reactii biologice, ce determina ameliorarea aspectului si structurii pielii.

Bioptron-ul are urmatoarele caracteristici: - Polarizare: foloseste lumina polarizata, sunt unde oscilante in planuri paralele, lumina emisa de BIOPTRON atinge o treapta de polarizare de 95%. - Policromie: lumina Bioptron este o lumina policromatica, nu contine o singura lungime de unda (ca laserul) ci mai multe lungimi de unda atat din domeniul vizibil cat si din domeniul infrarosu, lungimea de unda la Bioptron este cuprinsa intre 480nm si 3400nm; nu contine radiatii ultraviolete. - incoerenta (contrar luminii laser): lumina Bioptron este incoerenta. Asta denota faptul ca fasciculele luminoase nu sunt sincronizate. - Energia joasa: lumina BIOPTRON are o densitate de energie joasa. Aceasta densitate energetic are efecte biostimulative pozitive si stimuleaza diferite procese biologice in tot organismul uman.

Fig.3 Sistemul Bioptron


1

10.

Magnetoterapia.

Un câmp magnetic este produs de un current electric sau de către un câmp electric variabil. O bobină prin

care circulă curent electric produce câmp magnetic. Câmpul magnetic este caracterizat de liniile de camp sau de forţă magnetică, a câror densitate şi formă determină intensitatea acestuia. Cu cât intensitatea câmpului magnetic este mai mare, liniile de forţă magnetică sunt mai dese, aspect întâlnit în interirul bobinei. Tot aici, câmpul este cel mai omogen, aspect reprezentat de paralelismul şi relativa echidistanţă a liniilor de câmp. Densitatea liniilor de forţă magentică reprezintă inducţia magnetică, elementul de exprimare a intensităţii câmpului magnetic.

Totalitatea liniilor de forţă magnetică care trec printr-o suprafaţă formează câmpul magnetic. Aceasta se calculează prin produsul dintre inducţia magnetică şi suprafaţa secţiunii bobinei. În sistemul internaţional de unităţi (SI), intensitatea se măsoară în tesla (T), cu subunitatea militesla (mT). Faţă de vechea unitate de măsură a inducţiei magnetice (Gauss), militesla reprezintă o zecime, adică 1 Gs = 0,1 mT.

Câmpul magnetic produs de un curent are aceleaşi parametri fizici ca şi curentul. Astfel, dacă curentul este alternativ, câmpul magnetic este tot alternativ, având aceeaşi frecvenţă; dacă este sub forma de impulsuri, câmpul magnetic corespunzător este tot sub formă de impulsuri. În terapia cu câmp magnetic de joasă frecvenţă se utilizează inducţii magnetice care ajung la valori de ordinul zecilor de mT. Fluxurile magnetice variabile dau naştere în spaţiu unui câmp electric careproduce într-un conductor o tesniune electrică. Dacă conductorul formează un circuit închis, în acesta ia naştere ca urmare a tensiunii electrice un curent. Fenomenul este cunoscut sub numele de legea inducţiei electromagnetice, stabilită de fizicianul englez Faraday. Mărimea tesiunii electrice este cu atât mai mare cu cât viteza de variaţie a fluxului este mai mare şi cu cât mărimea fluxului este mai ridicată. Fenomenul de inducţie poate furniza explicaţii pentru unele fenomene care iau naştere în interiorul organismului, atunci când acesta este plasat într-un câmp magnetic variabil. Tensiunile electrice care iau naştere în ţesuturi pun în mişcare ionii din mediile tisulare, în ritmul câmpului magnetic.

a) Câmp magnetic produs de o bobină parcursă de curent;

b) Producerea unui curent electric prin inducţie electromagnetică; Modalităţi de aplicare ale câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă

Sunt determinate de caracteristicilediferitelor modele de aparate construite, majoritatea acestora

generând trei forme principale şi distinctive de câmp magnetic: 1. forma continuă:

- 50 Hz; - 100 Hz; - 50 -100 Hz (6 s cu 50 Hz, urmate fără pauză de 6 s cu 100 Hz);

2. forma întrerupt ritmic: - 50 Hz (3 s 50 Hz, 3s pauză etc); - 100 Hz (3 s 100 Hz, 3 s pauză etc); - 50 – 100 Hz (3 s 50 Hz, 3 s pauză, 3 s 100 Hz, 3 s pauză etc).

3. forma întreruptă aritmic: - 50 Hz (perioade variabile de 50 Hz intercalate cu pauze de durate variabile care se succed în mod

aleator); - 100 Hz (perioade variabile de 100 Hz intercalate cu pauze de durate variabile care se succed în mod

aleator);


2

- 50 – 100 Hz (6 s cu 50 Hz, 6 s cu 100 Hz intercalate cu pauze inegale totul succedându-se în mod aleator);

Forme de câmp

APARATE PENTRU MAGNETOTERAPIE

Aparatul de magnetoterapie este o instalaţie pentru terapie fizică cu ajutorul câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă obţinuteprin parcurgerea unor bobine de către un curent redresat cu frecvenţa de 50 Hz sau 100 Hz.

Se compune din: - aparatul redresor – comutator; - bobine generatoare de câmpuri magnetice;

Aparatul redresor – comutator asigură tensiunile redresate necesare pentru alimentarea bobinelor, având următoarele posibilităţi:

a) trei regimuri de lucru (continuu, întrerupt ritmic, întrerput aritmic); b) trei regimuri de impulsuri (50 Hz, 100 Hz, 50 cu 100 Hz); c) semnalizarea cu diode luminiscente a regimurilor de lucru şi frecvenţelor; d) conectarea şi deconectarea independentă a celor 4 bobine; e) stabilirea duratei tratamentului de la 0 la 16 minute; f) deconectarea automată la sfârşitul tratamentului după o prealabilă semnalizare sonoră; g) urmărirea valorii curentului ce trece prin bobine la instrumentul indicator; h) verificarea continuităţii bobinelor înaintea începerii tratamentului.

Bobinele generatoare de câmpuri magnetice sunt de trei feluri: - bobina cervicală; - bobina lombară; - bobina localizatoare de forma paralelipipedică.

Bobina cervicală îmbrăcată în material plastic (ABS vacumat) se prezintă sub formă toroidală cu diametrul mediu 275 mm.

Bobina lombară are un diametru mediu de 560 mm şi greutatea de 8,3 kg. Bobina localizatoare este de formă paralelipipedică cu dimensiunile 200 x 100 x 60 mm şi greutate

maximă de 1,88 kg, in componenţa unei instalaţii intră două bobine localizatoare, una marcată NN şi cealaltă marcată SS.


3

Aparat de magnetoterapie: sistem principal, bobină mare, bobină cervicală, aplicator liniar

Reguli care trebuie respectate la aplicarea magnetoterapiei - amplasarea şi utilizarea terapeutică a aparatelor se va face în săli separate de alte proceduri de

electroterapie, care pot fi influenţate de câmpurile magnetice generate. - paturile pe care se aseză subiectul trebuie să fie poziţionate la o distanţă de cel puţin 3m între ele, pentru

evitarea influenţării reciproce între câmpurile magnetice în funcţionarea sincronă a mai multor aparate. - se vor îndepărta de pe corp obiectele metalice de dimnesiuni mari pentru a se evita concentrarea

câmpurilor magnetice. - la bolnavii purtători de piese ortopedice se va evita aplicarea bobinelor în vecinătatea acestora; - aplicarea tratamentului la purtătorii de pace – maker cardiac este strict interzisă; - carcasele bobinelor să nu prezinte crăpături (zilnic se va controla starea aparatului şi a bobinelor de

câmp); - pacientul se asează în decubit dorsal, îmbrăcat dar lejer la gât, abdomen şi extremităţi pentru a se evita

stânjenirea circulaţiei sanguine. - extremitatea cefalică va fi îndreptată (cu poziţionarea patului) spre polul Nord; - bobinele cervicală şi lombară vin în contact cu regiunea cervicală şi lombară a pacientului şi se

poziţionează cu săgeata de pe bobină îndreptată spre extremitatea cefalică a pacientului.

- bobinele localizatoare se poziţionează corespunzător polilor însemnaţi cu simbolurile resprective N – S pe

regiunea tratată, - după terminarea sedinţei de tratamnet la toate regiunile prescrise, bobinele se aşează pe patul de

tratament sau pe măsuţa ajutătoare, bobinele cervicăl şi lombară se scot prin partea superioră a corpului şi se aşeză pe pat pentru o nouă aplicaţie terapeutică.


4

Diferite poziţii de fixare a bobinelor

Magnetoterapia locală

Constă în utilizarea terapeutică a câmpurilor magnetice de joasă frecvenţă în calusarea fracturilor şi

rezolvarea pseudartrozelor. Metoda constă în aplicarea bobinelor la suprafaţa corpului care generează câmpuri de 0,2 mT şi 72 Hz. Cu aplicaţii zilnice de 12 – 16 ore s-a obţinut calcificarea completă într-un interval de 3 luni la fracturile de tibie neconsolidate şi in 5 luni la cazurile de pseudartroze vechi de 2 ani şi jumătate, din care 54 % fuseseră operate mai mai multe ori inainte de aplicarea câmpurilor magnetice.


1

11.

Laserterapia

“LASER” reprezintă acronimul pentru “Light Amplification by Stimulated Emision of Radiation”. Conceptul de emisie stimulată a fost sugerat de catre Albert Einstein, fapt ce a dus la descoperirea ruby-laserului de cȃtre T. Maiman in 1960. Ulterior s-a produs o radiație laser într-o mixtură de de gaze He-Ne (A. Javan), iar în 1962 s-a produs o radiație laser prin semiconductori (M. Nathan, R. Hall și T. Quist). Pȃnă în prezent s-au descoperit numeroase medii pentru producerea laserului: gaze ionice și moleculare (He-Ne, CO2, Argon), cristale sintetice (rubin).Radiatia laser are nevoie de patru condiții de bază pentru a se produce:

- mediul activ care sa emită radiații în cȃmpul optic al unui spectru electromagnatic; - inversia populațională produsă în mediul activ; - mecanismul de excitare care produce inversia populațională; - rezonatorul optic care suportă frecvență de oscilație și furnizează reacția pozitivă pentru amplificarea

radiației de emisie spontană. Proprietăți

Proprietatile laserului care stau la baza laserterapiei sunt: - monocromacitatea – emiterea unui fascicol luminos de o singura lungime de unda; - coerenta – undele luminoase sunt in aceeasi faza atat in timp cat si in spatiu; - directionalitatea – undele luminoase sunt paralele si au o tendinta de convergenta foarte mica;

- stralucirea – amplificarea procesului intr-o cavitate laser produce o densitate energetica crescuta. Energia se masoara in Joule iar densitatea in J/cm

2.

Interacțiunea cu țesutul Lumina poate interactiona cu tesutul in patru moduri diferite: - transmisia – se refera la trecerea luminii printr-un tesut fara a avea nici un efect asupra acestuia - reflexia – se refera ls respingerea luminii la suprafata tesutului - imprastierea – difuzia luminii se produce dupa ce lumina a intrat in tesut cu variatii diferite in functie de

partile tesutului - absorbtia – lumina trebuie absorbita pentru a avea efect asupra tesutului tinta Efectele laserului Laserul are in primul rand efecte termice ce rezulta din trei fenomene distincte: conversia luminii in

caldura, trasferul caldurii si reactia tisulara. Toate sunt legate de temperatura si timpul de incalzire. Actiunea termica a laserului poate fi descrisa astfel: - hiperemia – o crestere moderata in temperatura (41º-44º C) pentru cateva zeci de minute - coagularea – se refera la o necroza ireversibila, temperatura ajunge pana la 50º-100º C. Timp de cateva

secunde se produce desicatie, distrugere si contractare tisulara prin denaturarea proteinelor si colagenului. - volatilizarea – se traduce prin prierdere de material tisular, constituentii tisulari dispar la 100º C intr-un

interval scurt de timp 1-10 secunde Efectele laserterapiei sunt: analgezice, miorelaxante, antiedematoase, de biostimulare, vasodilatare si

regenerare osoasa, nervoasa, refacere de rupturi ligamentare. Factorii ce influenteaza tratamentul sunt: - culoarea pielii - vechimea afectiunii - tipul de tesut - sensibilitatea pacientului

Efectele fiziologice ale terapiei cu laser de intensitate scazuta

Efectele pe termen scurt consta în reducerea intensitatii durerii prin stimularea productiei si eliberararii de beta-endorfine si îmbunatatirea fluxului sanguin local, manifestat prin cresterea temperaturii locale. Efectul pe termen scurt este semnificativ în 5-10% din cazuri, în timpul sau dupa încheierea sesiunii de tratament initiale, dar nu este la fel de important ca efectul pe termen lung.

Efectele pe termen lung sau cumulative sunt cresterea energiei celulare prin stimularea sintezei de ATP ( adenozin trifosfat ) si îmbunatatirea metabolismului celular, vindecarea mai rapida a tesuturilor deteriorate datorita productiei crescute de proteine si ADN, ce duce la o rata crescuta de replicare celulara si datorita stimularii macrofagelor, fibroblastilor si a altor celule; în plus, regleaza potentialul de membrana celulara, esential în transferul de ioni: Na, Cl si K. Tot din categoria efectelor pe termen îndelungat ale terapiei cu LASER fac parte si o mai buna conducere nervoasa, facilitata de nivelurile ridicate de serotonina si acetilcolina, reducerea tesutului cicatriceal prin cresterea sintezei de colagen si cresterea fluxului sanguin la nivelul zonei afectate–angiogeneza (formarea de noi vase de sange), care aduce mai mult sânge în zona lezata.


2

În mod aditional, laserul favorizeaza procesele naturale de vindecare ale organismului, creste rezistenta la infectii prin stimularea raspunsului imunitar si faciliteaza drenajul limfatic, reducând edemele.

Se cunosc in prezent doua tipuri de lase medical: high power (300 W) si lower power (5-500mW). Laserul de mare putere este folosit in chirugie (pentru proprietatile sale de a produce coagulare, sectionare tesuturi), iar low level laser este utilizat pentru proprietatile sale biostimulative.

LLLT (low level laser therapy) inseamana aplicarea in scop terapeutic a unei emisii monocromatice, cu lungimi de unda ce se situeaza in infrarosu si infrarosu apropiat (600-1000 mm) si cu energia intre 1-500Mw. Acest tip de laser mai este cunoscut si sub urmatoatele denumiri (CLT cold laser therapy), LPLT (low power laser therapy), LIL (low intensity laser therapy), LELT (low energy laser therapy), LA (Laser accupuncture), NThL (non-thermal laser), SL (soft laser).

Parametrii de stimulare cuprind: - tipul laserului (heliu-neon, indium-gallium-alluminium, gallium-alluminium-arsenid) - dojazul determinat de intensitate si timp - densitatea energiei.

Tratamentul trebuie strict individualizat.

Tehnica de aplicare

- Pe punct – spot cu diamterul de 2mm, profunzime 1cm, scanare. Dupa stabilirea zonelor pe care se face aplicatia, se fixeaza parametrii de stimulare si timpul si se trece la aplicarea sondei pe tegument.

- Tip duș - In cazul iradierii unei suprafete maim largi se folosesc sonde speciale care sunt plasate la distanta de suprafata tratata.

Componentele dispozitivului Laser

- Sursa de energie (electrica). - Mediul ce genereaza lumina Laser. - Pompa ce genereaza si mentine “populatia inversata” – dispozitiv de voltaj inalt, oscilatori de frecventa radio sau alte lasere. - Cavitatea de rezonanta optica = mediul ce genereaza lumina LASER, delimitat de 2 oglinzi, una

reflexiva, cealalta semipermeabila - fascicul monocromatic, constant si concentrat de lumina. Aplicatori

1. Sonda punctiforma

2.Dusul laser

Legenda

P1/D1 Buton Pornit/Oprit P5/D5 Indicator emisie P9 Indicator pentru

conectivitate P2/D2 Buton pentru mod de

tratament

P6/D6 Sistem de emisie P10 Afisorul

P3/D3 Indicator de frecventa D7 Indicator pentru

depanare

P4/D4 Indicator de alimentare P8 Buton detectie


3

Domenii de utilizare ale laserului

Terapia LASER de intensitate mica este eficienta în tratarea leziunilor tesuturilor moi si ale articulatiilor, a durerii cronice, ranilor si ulcerelor. Cu ajutorul LASER-ului se pot trata: • Artrita (osteoartrita, artrita reumatoida) • Durerile de cap, inclusiv migrena • Durerile coloanei vertebrale: cervicale, de spate, durerea lombara • Afectiunile discurilor intervertebrale • Sindromul de tunel carpian ( cauzat de compresia nervului median la nivelul încheieturii mâinii, manifestat prin durere, amorteli si furnicaturi la nivelul mâinii) • Fibromialgia (cauzeaza durere cronica la nivelul muschilor, articulatiilor si a tesuturilor moi) • Durerile articulare (genunchi, umar, coapsa) • Durerile musculare si durerea miofasciala (durere musculara cronica) • Nevralgia (durere severa pe traiectul unui nerv) • Neuropatia (cauzata de o leziune nervoasa) • Fasceita plantara (durere la nielul calcâiului) • Durerea postoperatorie • Tendinita • Accidentarile (întinderi musculare, entorse), precum si leziuni cuzate de miscari repetitive (suprasolicitare segmentara)

Contraindicatiile terapiei LASER: • Iradierea directa a glandelor endocrine, în mod special a glandei tiroide • Cancerul – terapia LASER nu se utilizeaza în tratamentul leziunilor canceroase cunoscute, primare sau secundare. El poate fi folosit pentru ameliorarea durerii în timpul etapelor terminale ale bolii, si acest lucru numai cu acordul consimtit, atât al pacientului, cât si al terapeutului implicat. • Sarcina – utilizarea lui este contraindicata pe uterul gravid; poate fi folosit la femeia gravida ca adjuvant al altor modalitati de terapie pentru tratamentul durerilor de spate sau a altor afectiuni. • Ochii – din cauza naturii coerente a razei LASER, leziunile oculare sunt principala preocupare; operatorul nu trebuie sa priveasca direct în fascicul. • Medicamentele fotosensibilizante si imunosupresoare • Epilepsia • Pielea tatuata, din cauza aparitiei efectului termic • Hemoragia – vasodilatatia produsa de laser poate agrava hemoragia. Implanturile NU sunt contraindicatii ale terapiei LASER

Măsuri de siguranță

Echipamentul trebuie să fie protejat de orice utilizare neautorizata cu ajutorul intrerupatorului de siguranta cu cheie. Nu este permisa privirea directa in fasciculele laser si nici contactul ochilor inchisi cu fasciculul laser. Distanta oculara de risc normala este de 50 cm (dus laser) si 40 cm (sonda punctiforma) in functie de puterea emisa. In timpul tratamentului pacientul si terapeutul trebuie sa poarte ochelari de protectie.

instrumentatie_pentru_recuperare_lp_sem_ii.pdf

Documents