INSTRUMENTAR FOLOSIT ÎN CABINETUL DE MEDICINĂ DENTARĂ

I. Trusa de consultaţie

I.1. Oglinda dentară se compune dintr-un mâner amovibil şi oglinda propriu-zisă care se fixează prin înşurubare. Mânerul poate fi făcut din oţel inoxidabil, din oţel cromat sau nichelat sau din material plastic.

Oglinzile propriu-zise diferă în funcţie de imaginea pe care o dau – oglinzi plane, care dau imaginea reală a obiectului reflectat şi oglinzi concave, în care imaginea reflectată este mărită în raport cu dimensiunile reale ale obiectului reflectat - şi de mărimea oglinzii – diametrul de 16, 18, 20, 22, 24 mm. Cele mai indicate sunt oglinzile cu diametrul de 22 mm.

Întrebuinţări: a) reflectarea sursei de lumină şi proiectarea fasciculului luminos pe suprafaţa supusă examinării;

b) cercetarea suprafeţelor dentare inaccesibile examinării directe;

c) îndepărtarea părţilor moi, când acestea împiedică vizibilitatea, şi protejarea lor în timpul acţionării cu instrumente;

d) exercitarea de presiuni pe părţile moi, în vederea exprimării unei glande sau a unei colecţii supurate când acest lucru nu se poate realiza digital.

I.2. Sonda dentară – este de două feluri: rigidă şi flexibilă.

Sondele dentare rigide – au un mâner, un gât efilat şi o parte activă de diferite forme pentru a se putea explora cu ele cele mai inaccesibile zone dentare. Există astfel:

a) sonde dentare drepte, utilizabile mai ales la dinţii frontali superiori;

b) sonde dentare în baionetă, folosite pentru dinţii premolari şi molari superiori;

c) sonde dentare curbe, indicate la cercetarea zonelor de colet, a ultimilor molari, când curbura arcadei este accentuată, sau a suprafeţelor distale ale molarilor cu convexitate accentuată;

d) sonda dentară cu un unghi în acelaşi plan pentru cercetarea suprafeţelor netede (orală şi vestibulară) ale dinţilor;

e) sonde dentare cu o curbură şi unghi în acelaşi plan, care corespund în cea mai mare măsură cerinţelor unei sonde şi cu care se efectuează cele mai multe din operaţii;

f) sonde dentare cu două curburi în acelaşi plan ( cunoscute, după o mai veche clasificare, sub denumirea de sonde nr. 17) cu care se examinează pereţii interdentari;

g) sonde dentare cu două curburi în planuri diferite (cunoscute sub denumirea de sonde nr. 9 şi 10) indicate pentru cercetarea peretelui mezial (nr. 9) şi a peretelui distal (nr. 10) ai dinţilor;

h) sonde dentare duble (cu două capete) la fiecare extremitate a mânerului; cele două părţi active sunt fie identice dar cu orientare contrară, fie diferite.

Indiferent de forma lor, toate sondele dentare sunt făcute din oţel inoxidabil şi sunt constituite dint-o parte activă şi un mâner. La unele tipuri de sonde partea activă este sudată de mâner, la altele este amovibilă, permiţând înlocuirea ei prin înşurubare.

Întrebuinţări: a) explorarea suprafeţelor dentare pentru decelarea pierderilor de substanţă;

b) aprecierea volumului, a întinderii depozitelor de tartru şi a existenţei tartrului subgingival;

c) palparea zonelor cavitare (procese carioase, displazii) pentru aprecierea întinderii, adâncimii, formei, conţinutului lor şi a durităţii epretelui dentinar;

d) palparea suprafeţelor de abraziune şi de fractură, în scopul evaluării gradului de sensibilitate dureroasă, a neregularităţilor suprafeţei şi a gradului de mineralizare a stratului în care s-a produs leziunea;

e) palparea marginilor obturaţiilor vechi de amalgam pe suprafeţele interdentare, pentru aprecierea gradului de adaptare a obturaţiei la peretele dentar;

f) depistarea cariilor secundare atât la obturaţiile de amalgam, cât şi la obturaţiile fizionomice;

g) palparea suprafeţelor dentare hiperestezice şi a fundului cavităţilor carioase, pentru aprecierea gradului de sensibilitate dureroasă;

h) controlul conturului cavităţilor rezultate din tratarea cariilor şi al exprimării unghiurilor dintre pereţii acestor cavităţi;

i) îndepărtarea unor corpi străini din spaţiile interdentare (resturi de ciment, resturi alimentare);

j) aprecierea gradului de insensibilizare obţinut prin anestezie (prin înţeparea mucoasei);

k) cercetarea gradului de adaptare transversală a lucrărilor protetice conjuncte vechi pe dinţii de susţinere;

l) depistarea eventualelor perforaţii ale elementelor de agregare a unor lucrări protetice conjuncte vechi;

m) controlul îndepărtării în totalitate a tavanului camerei pulpare în cursul amputaţiilor şi al extirpărilor pulpei dentare;

n) aprecierea aspectului topografic al planşeului camerei pulpare şi depistare orificiilor canalelor radiculare;

o) dizlocarea concreţiunilor minerale care împiedică accesul instrumentelor de canal în canalul radicular;

p) plasarea unor picături de lichid anestezic, cu efect terapeutic sau demineralizant, în dreptul orificiilor canalelor radiculare;

r) depistarea pungilor gingivale, aprecierea adâncimii şi întinderii lor;

s) perforarea materialelor de obturaţie provizorie în vederea asigurării unui drenaj parţial în închiderile semiocluzive ale dinţilor.

Sondele dentare flexibile – sunt ace de oţel inoxidabil – ace Miller sau sonde netede – care se prezintă fie sub formă conică efilată, fie sub o formă efilată cu muchii (piramidală). Deşi acele Miller pot fi manipulate cu degetele, este de preferat să fie folosite prin fixarea lor în portacul Miller. Se găsesc în două lungimi (lungi – 50 mm şi scurte – 40 mm) şi în şase grosimi (de la extrafine la groase).

Întrebuinţări: a) cercetarea eventualelor perforaţii ale tavanului camerei pulpare, în cursul tratării cariei simple;

b) cercetarea adaptării transversale a inelelor şi matricilor Ivory în vederea reconstituirilor coronare;

c) cercetarea permeabilităţii canalului radicular;

d) manipularea meşelor de vată în vederea spălarii şi uscării canalului radicular;

e) plasarea meşelor cu medicamente în canalul radicular;

f) pistonarea unor substanţe lichide anestezice, demineralizante sau medicamentoase în canalul radicular;

g) folosirea acului ca electrod în cursul aplicaţiilor diatermice, ionoforezei şi electrofulguraţiilor;

h) completarea obturaţiilor de canal prin pistonarea materialului de obturaţie cu acul Miller;

i) măsurarea lungimii canalului radicular (odontometrie).

I.3. Pensa dentară – este un instrument constituit din două braţe curbate şi efilate terminal. În apropierea braţelor active ale pensei se găseşte un aşa-numit dispozitiv de centrare, alcătuit dintr-un pivot metalic fixat pe partea internă a unui braţ şi un orificiu de calibru corespunzător situat pe braţul opus. Când se închide pensa, pivotul metalic pătrunde în orificiu şi împiedică încălecarea (forfecarea) capetelor pensei.

Există numeroase tipuri de pense dentare, dar cele mai folosite sunt:

- pensa dentară cotită cu vârfuri netede;

- pensa dentară cotită cu vârfuri zimţate;

- pensa dentară dublu cotită cu vârfuri fie netede, fie zimţate;

- pensa dentară în unghi obtuz şi unghi drept;

- pensa dentară în formă de baionetă.

Întrebuinţare: a) manevrarea instrumentelor mici sterilizate: freze, ace de canal, ace Miller cu meşe, matrice;

b) manevrarea unor materiale sterile: conuri de gutapercă, rulouri de vată, bulete de vată, conuri de hârtie, fire de sutură sau de evicţiune a şanţului gingival;

c) aplicarea şi îndepărtarea din cavităţi a pansamentelor medicamentoase;

d) aplicarea în cavităţi, după principiul capilarităţii, a unor substanţe lichide anestezice sau cu efect terapeutic;

e) manevrarea firului de sârmă în cursul imobilizărilot dentare.

II. Instrumentar auxiliar

II.1.Excavatorul. Este un instrument ajutător alcătuit dintr-un mâner şi unul sau două capete active. Când partea activă este situată la un singur cap, se foloseşte o pereche de excavatoare, fiecare având aceeaşi formă a părţii active, dar orientare în sens opus. Când excavatorul are două capete, acestea au de obicei aceeaşi formă dar orientare opusă, ceea ce nu mai impune folosirea unei perechi de instrumente.

Întrebuinţare: a) îndepărtarea resturilor alimentare din cavităţile carioase;

b) îndepărtarea dentinei ramolite (în lipsa lingurilor Black);

c) îndepărtarea obturaţiilor provizorii;

d) testarea la cald a vitalităţii dinţilor;

e) îndepărtarea resturilor de ciment rămase pe suprafeţele dinţilor, după cimentarea unor lucrări protetice;

f) secţionarea capetelor conurilor de gutapercă, după fixarea acestora în canal (prin încălzirea excavatorului).

II.2. Spatula bucală. Este un instrument ajutător alcătuit din mâner, tijă (gât) şi două capete active. Cele două capete active au aceeaşi formă dar orientare diferită, în funcţie de suprafaţa dentară pe care se folosesc.

Întrebuinţare: a) aplicarea materialului de obturaţie provizorie în cavitate;

b) aplicarea şi modelarea materialului de obturaţie finală în cavitate;

c) aplicarea pansamentelor medicamentoase devitalizante (arsenicale sau non-arsenicale) în cursul terapiei afecţiunilor pulpare;

d) aplicarea substanţelor desensibilizante sau remineralizante;

e) aplicarea meşelor îmbibate cu diferite substanţe medicamentoase în terapia bolii parodontale;

f) introducerea firului de bumbac în şanţul gingival (pentru a obţine evicţiunea gingivală);

g) secţionarea capetelor conurilor de gutapercă, după fixarea acestora în canal (prin încălzirea spatulei).

II.3. Fuloarul. Este un instrument auxiliar alcătuit din mâner, tijă (gât) şi două capete active. În funcţie de materialul pentru care se foloseşte, există trei tipuri de fuloar: fuloar de ciment, fuloar de amalgam şi fuloar de silicat.

Fuloarul de ciment are partea activă de formă cilindrică, cu zona frontală dreaptă sau rotunjită. Se foloseşte la condensarea şi modelarea materialului de obturaţie de bază în interiorul cavităţii (ciment fosfat de zinc, ciment cu ionomeri de sticlă, etc.). Se mai foloseşte la condensarea materialului de obturaţie finală în cavitate (compozit, compomer, ciment cu ionomeri de sticlă, giomeri, ormoceri).

Fuloarul de amalgam are o parte activă netedă, rotunjită şi cealaltă parte activă zimţată. Se foloseşte la aplicarea amalgamului în cavitate, la modelarea suprafeţei obturaţiei şi la brunisarea marginilor obturaţiei în vederea asigurării unei închideri marginale etanşe.

Fuloarul de silicat are partea activă sub formă de sferă. Se utilizează la aplicarea pe peretele pulpar/parapulpar al materialelor care asigură protecţia pulpo-dentinară (hidroxid de calciu, paste cu antibiotice).

Toate instrumentele sunt confecţionate din oţel rezistent la torsiune, tracţiune şi întindere şi cu suprafaţa rezistentă la diverşi agenţi de coroziune.

II.4. Instrumentar manual de preparare a cavităţilor. Black a imaginat 102 instrumente utilizabile în pregătirea unei cavităţi. Fiecare din aceste instrumente este marcat de un număr de ordine care corespunde poziţiei instrumentului în succesiunea celor 102. Astfel, toporiştile de dentină au numere între 1 şi 48, toporiştile de smalţ – 49-54, bizotatoarele de prag gingival – 73-80, dălţile drepte – 84, 85, 86, etc.

Toporiştile de dentină. Se prezintă sub forma unui mâner cu un gât, la capătul căruia partea activă este îndoită pe muchie. Unghiul pe care-l face axul părţii active cu axul mânerului poate fi drept (900), obtuz (95-1700), sau ascuţit ( sub 900).

Partea activă este tăioasă, ascuţită pe ambele părţi; prezintă deci, un bizou dublu care le asigură eficienţă, indiferent de orientarea părţii tăioase faţă de planurile de clivaj pe care acţionează.

Se întrebuinţează exclusiv în dentină pentru sculptarea pereţilor, pentru accentuarea unghiurilor şi, în unele cazuri, pentru îndepărtarea dentinei ramolite la pregătirea cavităţilor de clasa a III-a, a IV-a şi a V-a.

Toporiştile de smalţ. Sunt asemănătoare cu toporiştile de dentină prin înclinarea pe muchie a părţii active, faţă de gâtul instrumentului. Are un singur bizou pe o parte a părţii active.

Se folosesc pentru: a) dizlocarea şi prăbuşirea prismelor de smalţ nesusţinute de dentină, situate la marginile cavităţilor de clasa I şi a II-a. Prin această acţiune se poate obţine şi desfiinţarea contactelor dintre pereţii vestibulari şi orali ai unui proces carios aproximal, cu dintele învecinat, completându-se şi în acest fel extensia preventivă la nivelul zonei verticale a cavităţilor de clasa a II-a.

b) regularizarea marginilor de smalţ ale pereţilor cavităţilor de clasa a III-a;

c) netezirea pereţilor laterali ai cavităţilor de clasa I şi a II-a, prin acţionarea toporiştii de smalţ atât în smalţ cât şi în dentină, de-a lungul întregului perete, pe toată înălţimea;

d) accentuarea unghiurilor dintre pereţii laterali şi peretele pulpar;

e) bizotarea marginilor cavităţilor de clasa I şi a II-a.

Dălţile de smalţ. Sunt două tipuri: a) dalta dreaptă – are partea activă în continuarea mânerului şi a gâtului instrumentului, în acelaşi ax.

b) dalta îndoită – caracterizată prin contraunghiul pe care-l face partea activă, cu gâtul şi mânerul instrumentului.

Are un singur bizou pe o parte a părţii active. Se foloseşte la despicarea prismelor de smalţ şi prăbuşirea lor.

Se acţionează la: a) crearea accesului în procese carioase ocluzale, în special la arcada superioră. Se aşează dalta cu bizoul înspre interiorul cavităţii, pe fragmente mici de smalţ subminat, şi se exercită o presiune continuă, avându-se grijă să nu derapeze instrumentul. Se continuă astfel, din aproape în aproape, până se obţine deschiderea dorită.

b) nivelarea şi chiar pregătirea pereţilor verticali ai cavităţilor de clasa I şi a II-a;

c) bizotarea marginlor cavităţii de clasa I.

Bizotatoarele de prag gingival. Sunt instrumente pereche. Partea tăietoare nu este dreaptă în raport cu partea activă a instrumentului, ci înclinată fie spre mâner (pentru cavităţi meziale), fie în partea opusă mânerului (pentru cavităţi distale)

Particularitatea acestor instrumente constă în orientarea curburii părţii active care la unele instrumente este spre dreapta, la altele spre stânga. Din acest motiv bizotatoarele se întrebuinţează perechi: o pereche pentru pragurile gingivale ale cavităţilor situate pe feţele meziale ale dinţilor, şi altă pereche pentru cavităţile situate pe feţele distale.

Mişcarea este de translaţie, instrumentul se ţine călare pe marginea pragului gingival şi se plimbă pe toată lungimea acestei margini, executând presiuni de la dreapta spre stânga şi de la stânga spre dreapta.

Bizotatoarele se pot folosi şi pentru suplimentarea formei de retenţie la porţiunea verticală a cavităţii de clasa a II-a. Astfel, dacă se acţionează cu bizotatorul de parte opusă direct pe peretele gingival, şi

nu pe prag, (adică cu bizotatorul distal pe peretele mezial şi invers), peretele gingival va fi înclinat spre peretele parapulpar datorită înclinării pantei tăietoare a instrumentului.

Lingurile Black. Sunt instrumente pereche cu care se acţionează în dentină; au forma unei linguri la care partea activă face un contraunghi cu mânerul şi gâtul instrumentului şi a cărei curbură le permite să fie active într-o singură direcţie.

Se folosesc pentru îndepărtarea dentinei alterate din interiorul proceselor carioase. Se înfige partea tăietoare în dentină şi printr-o mişcare de excavaţie (semirotaţie) se ridică o cantitate de dentină alterată. Se continuă din aproape în aproape. Se începe îndepărtarea dentinei alterate pe pereţii laterali ai procesului carios şi numai după curăţirea acestora se curăţă şi peretele pulpar/parapulpar. (în eventualitatea deschiderii camerei pulpare să nu se infecteze pulpa dentară.)

Se poate folosi lingura Black şi pentru deschiderea procesului carios prin insinuarea ei sub suprafaţa de smalţ subţire, subminat, şi smulgerea acestei suprafeţe printr-o mişcare de rotaţie. Tehnica este eficientă, dar periculoasă, deoarece nu se poate prevedea linia şi direcţia de fractură care se va obţine, riscând fracturarea unui întreg perete.