Tema 3. PLANUL TURISTIC - INSTRUMENT AL POLITICII

TURISTICE

3.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Planul turistic este un instrument modern folosit pentru aplicarea în practică a

obiectivelor din politica turistică, parte a politicii economice.

Rolul planului turistic este de a maximiza efectele turismului asupra menţinerii

echilibrului economic şi social şi de a trasa direcţiile dezvoltării turismului pentru ca

acesta să alimenteze creşterea economică în condiţii de minim impact al efectelor

negative. Acesta reprezintă şi obiectivul central al procesului de elaborare a planului.

Acţiunea de planificare a turismului la nivel naţional este realizată printr-un

program-cadru care include întregul sistem economic şi totalitatea regiunilor

turistice sau nonturistice ale unei ţări.

De asemenea, pe secţiuni, planul turistic se adaptează specificului regional,

cuprinde componentele de mediu ale fiecărei unităţi teritoriale, pe care apoi le

integrează într-un program coerent de acţiuni concentrate pe realizarea obiectivelor de

plan.

Procesul de elaborarea a planului – planningul – cuprinde o serie de etape

care permit dezvoltarea turismului pe baza unui grup masiv de informaţii ce oferă nu

numai o perspectivă de ansamblu asupra condiţiilor şi direcţiilor de dezvoltare

durabilă a acestei industrii, dar şi soluţii pentru diminuarea efectelor nedorite.

1

În sens general, planningul este un proces bazat pe cercetarea şi evaluarea

potenţialului unei ţări, zone, regiuni în care s-ar putea dezvolta o anumită activitate

(turismul), astfel încât să fie maximizat efectul valorificării resurselor (turistice)

asupra bunăstării generale. Se poate realiza prin integrarea unui grup ordonat şi

secvenţial de strategii (turistice) destinate creşterii efectelor utile obţinute în cadrul

activităţii (turismului) asupra economiei, mediului şi societăţii.

Unul dintre cele mai importante argumente care pledează pentru adoptarea

planningului în turism provine chiar din trăsăturile pieţei turistice – eterogenă, opacă

şi volatilă – şi, ca o consecinţă a creşterii incertitudinilor, chiar a riscurilor cu care se

confruntă agenţii economici de pe piaţă.

Pentru susţinerea agenţilor economici, dispersaţi în toate subsectoarele

industriei turistice, pentru protecţia consumatorilor şi a mediului, pentru generarea

efectelor de creştere economică de ansamblu, includerea turismului în politica

economică presupune cumularea şi centralizarea în vederea prelucrării şi analizei a

unui volum mare de informaţii dispersate în spaţiu şi timp, dificil de cuantificat şi

însumat. Acest proces care stă la baza oricărei strategii (politice, economice, militare)

trebuie să aibă ca suport mijloacele financiare şi instituţionale ale unui centru unic

care dispune şi de capacitatea de a emite reglementări, norme, legi a căror respectare o

poate monitoriza.

2

Noţiunile „plan” şi „planificare” au fost pe nedrept compromise prin

asocierea lor cu sistemul centralizat de conducere a economiilor de stat din ţările care

făceau parte din lagărul socialist. Eşecul economic al acestor ţări a fost imputat, în

mod eronat, instrumentului de conducere a economiei şi nu principiilor de conducere.

De aceea, în literatura de specialitate, vom întâlni mai des termenul „planning”, care

în sens larg se referă la organizarea viitorului astfel încât să poată fi atinse anumite

obiective (după Inskeep). Obiectivele, în cazul turismului, pot fi realizate prin

organizarea dezvoltării economice a teritoriului, infrastructurii, serviciilor sociale,

protecţiei şi siguranţei populaţiei.

3

3.2. SCURT ISTORIC AL PLANIFICĂRII TURISTICE

Primele metode de planificare s-au bazat mai curând pe experienţa

practicienilor, a intuiţiei lor, decât pe modele matematice sau tehnici sofisticate de

calcul.

Progresul înregistrat în ştiinţele matematice şi economice, aplicarea tehnicii de

calcul şi prelucrare a informaţiilor, verificarea în practică a unor metode şi tehnici de

planificare a altor activităţi şi posibilitatea extinderii acestor tehnici şi în turism, au

determinat apariţia unor strategii de planificare turistică adaptate diferitor structuri

naţionale.

Totodată, prin lărgirea orizontului de prognoză economică, s-au putut elabora

modele de planificare pe termene tot mai lungi, durata acestora crescând de la cinci

ani în primele două decenii postbelice, la peste 15-20 de ani în prezent.

Începând cu anul 1970, s-a renunţat la modelul rigid de planificare, aşa-numitul

„model tradiţional”, utilizându-se tot mai mult modelele bazate pe specific naţional,

regional sau chiar local. A luat naştere astfel un vast ansamblu sau sistem de modele

de planificare. Planificarea turistică a devenit mai raţională, mai flexibilă, adaptându-

se pe deplin mutaţiilor cantitative şi calitative din diferitele sectoare socio-economice,

conectându-se la relaţiile de intercondiţionare din sistemul macroeconomic şi

mondoeconomic.

4

3.3. MODELE DE PLANIFICARE TURISTICĂ

Pentru a le putea trata sistematic, diferitele modalităţi de planificare pot fi

clasificate în funcţie de mai multe criterii:

În raport cu raza de acţiune a planificării;

În funcţie de perioada de previziune care a stat la baza planificării;

Prin prisma tehnicilor ce au fost utilizate;

În dependenţă de subsectorul turistic la care se aplică etc.

LA SCARĂ LOCALĂ, modelele de planificare turistică pot fi aplicate, de

exemplu:

Pentru dezvoltarea unei staţiuni turistice montane. (În 1968, primul plan

de amploare din această categorie, Sapporo (Japonia), în vederea

pregătirii Jocurilor Olimpice.)

Pentru amenajarea unei staţiuni de litoral. (Cum a fost în 1972 planul

Puerto Vallarte din Mexic.)

În scopul eliminării decalajelor în dezvoltarea economică inter-regională

prin specializarea în turism a zonelor rămase în urmă. (În 1974 planul

Sila Greca (Italia) pentru regiunea slab dezvoltată economic din sudul

acestei ţări Calbria etc.)

5

LA SCARĂ REGIONALĂ, planificarea turistică implică un volum mai

mare de lucrări, având ca scop integrarea geografică optimă a turismului într-un spaţiu

care aparţine mai multor grupări administrative sau mai multor forme de relief.

Efortul financiar este mai ridicat şi vizează acoperirea investiţiilor pentru

construirea unor obiective cu atât mai dispersate cu cât spaţiul este mai întins.

Exemple de modele de planificare din această categorie pot fi citate:

Planul Creta (Grecia), privind amenajarea turistică a celei mai mari

insule greceşti;

Planul Languedoc-Roussillon (Franţa), privind dezvoltarea unei zone

de litoral de 180 km lungime cu o suprafaţă de 2.000 km2;

Planul Copesco (Peru), din 1974, pentru dezvoltarea unei regiuni de

mare importanţă istorică şi culturală, incluzând departamentele Cuzco

şi Puno etc.

LA SCARĂ NAŢIONALĂ, planificarea turistică s-a concretizat prin

elaborarea unor studii-directivă ale căror obiectiv decurge din opţiunea de specializare

turistică în cadrul programelor de dezvoltare economică a ţării.

Primele ţări care au elaborat planuri turistice la nivel naţional au fost:

În 1965 Pakistanul;

În 1966 Beninul;

În 1969 Venezuela;

În 1970 Irlanda şi Suedia;6

În 1972 Haiti şi Sri Lanka;

În 1973 Madagascar, Camerun, Polonia şi Iran;

În 1974 Republica Arabă Siriană (Siria) etc.

LA SCARĂ INTERNAŢIONALĂ, planificarea turistică are ca obiect

dezvoltarea unor regiuni sau zone geografice ce se extind peste frontierele uneia sau

mai multor ţări, precum şi rezolvarea unor probleme (de exemplu ecologice), care

interesează mai multe ţări.

Planul cuprinde mai multe programe şi studii profilate pe diferite aspecte

specifice fiecărei ţări participante sau fiecărei subzone, din teritoriul care face obiectul

planificării.

Exemple din practica internaţională sunt numeroase:

Planul „Aegean Sea” (Grecia şi Turcia) pentru dezvoltarea turismului

în bazinul Mării Egee;

Planul „Baltic-Tatra-Budapesta-Adriatic Route” (BTBA), pentru

dezvoltarea turismului în zona cuprinsă între Litoralul Baltic şi cel

Adriatic;

„Plan Neige”, concentrat pe zona Munţilor Alpi (Austria, Italia,

Franţa, Elveţia);

Planul „Africii de Vest”, ca proiect de integrare turistică regională a

ţărilor din zonă;

7

Planul „Bazinul Mării Baltice”, care alătură Finlanda, Suedia,

Norvegia, Danemarca şi Germania într-un plan de dezvoltare a

turismului şi protecţia mediului;

„Blue Plan”, care grupează ţările mediteraneene membre UE, dar şi

cele riverane din Africa de Nord (nordul şi sudul bazinului).

În cazul planificării la nivel internaţional, se impune desigur o cunoaştere

temeinică de către toţi factorii de decizie a potenţialului turistic din fiecare ţară în

parte şi existenţa unor posibilităţi de verificare a modului de aplicare a măsurilor

stabilite la nivel internaţional.

Perioada de previziune pentru care se construieşte planul împarte modelele de

planificare în trei categorii:

(1) planificare pe termen scurt sau operaţională,

(2) planificare pe termen mediu sau tactică şi

(3) planificare pe termen lung sau strategică.

Planificarea operaţională cuprinde şi un program de investiţii, durata planului

fiind fixată în funcţie de ciclul de proiectare şi punere în aplicare a investiţiilor.

Planificarea tactică acoperă perioade de trei până la şase ani, incluzând şi

programul de investiţii ca pe o componentă a planului naţional sau regional de

dezvoltare. Perioadele cel mai des utilizate sunt cele de cinci ani, existând tendinţa de

sincronizare a diferitor ţări pentru acelaşi interval de planificare.

Planificarea strategică acoperă perioade de 10-25 ani, oferind o strategie de

pregătire şi aplicare a mai multor planuri succesive, pe termen mediu. 8

Ultimele două categorii de plan se caracterizează printr-un grad mare de

complexitate, relevând toate implicaţiile de ordin economic, social, ecologic, cultural,

generate de dezvoltarea turismului în zonele respective.

În stabilirea unei strategii de planificare turistică, un aspect important care face

parte integrantă din decizia de planificare îl constituie selecţionarea şi stabilirea

metodelor şi procedeelor de planificare. Aceasta reprezintă un instrument ştiinţific

riguros care trebuie adaptat la obiectul şi scopul acţiunii de planificare.

Mediul politic, economic, social din fiecare ţară, interesele sale prezente şi de

perspectivă, creşterea interdependenţelor dintre ţări, precum şi a implicaţiilor

conjuncturii mondiale sunt tot atâţia factori care îşi pun amprenta asupra anvergurii şi

structurii planurilor turistice naţionale.

Aspectul cantitativ al planificării, atât în privinţa obiectivului cât şi al efectului

urmărit, constă în stabilirea nivelului unor indicatori privitori la alocarea resurselor

care vor fi mobilizate pentru realizarea indicatorilor ce cuantifică efectele preconizate.

Alături de aspectul cantitativ, orice metodă de planificare include şi aspectele

calitative, structurale, care, în special în domeniul turismului, asigură succesul unei

acţiuni de planificare.

Aspectul calitativ al planificării constă în formularea mijloacelor şi direcţiilor

de acţiune care să asigure optimul dezvoltării turistice în condiţiile economice şi

politice date.

Echipele de planificare cuprind, pe lângă economişti şi matematicieni,

arhitecţi, constructori, sociologi, psihologi, ecologi, etnografi etc.

9

Etapa preliminară a planificării constă în pregătirea studiilor de proiect care să

asigure baza de date necesară planificării: studii geografice, structurale şi tehnice. La

acestea se adaugă studiile asupra costurilor proiectelor.

3.4. ORGANIZAREA COORDONĂRII TURISMULUI

Specificul turismului nu permite delimitarea cu precizie a poziţiei sale în raport

cu alte ramuri şi nici a competenţelor care ar trebui să revină unei structuri

administrative specializate în coordonarea turismului pe plan naţional.

De obicei, activităţile turistice sunt împărţite între departamente, ceea ce, în

fapt, dizolvă responsabilităţile, creează confuzie atât pe plan legislativ, cât şi pe planul

alocării resurselor bugetare. Mai mult chiar, există şi riscul să fie emise legi şi să fie

elaborate politici economice sectoriale contradictorii.

Administraţiile naţionale turistice (ANT), cunoscute şi ca Oficii de Turism în

unele ţări, reprezintă una din soluţiile la care au recurs unele guverne pentru a avea un

organism specializat pentru politica turistică, evitându-se astfel fragmentarea

organizatorică a sectorului.

Structura instituţională poate avea şi rang de minister sau de departament dar,

dat fiind că ANT-urile au debutat ca entităţi de marketing, ele continuă să aibă în

principal atribuţii din acest domeniu, în special pentru a veni în sprijinul sectorului

privat şi pentru a promova imaginea de ţară şi imaginea regiunilor turistice.

10

Activităţile tradiţionale de marketing ale ANT cuprind de obicei:

Marketingul şi promovarea naţiunii, ca suport al competitivităţii

turismului naţional, contribuind la consolidarea pe piaţa mondială a

imaginii ţării ca destinaţie turistică, alături de alte destinaţii;

Încurajarea sectorului privat şi sprijinul acestuia prin cooperarea în

activităţi promoţionale şi prin participarea la elaborarea politicii turistice

şi a măsurilor de implementare a acestuia;

Reprezentarea ţării la târguri şi expoziţii internaţionale;

Realizarea şi distribuţia de broşuri, casete video şi alte categorii de

materiale promoţionale;

Promovarea şi realizarea de evenimente speciale;

Realizarea sau contractarea de analize de piaţă;

Întreţinerea unei reţele de oficii de informaţii turistice în ţară şi în

străinătate.

UNWTO a structurat funcţiile ANT-urilor în cinci grupe:

Administrarea generală a sectorului de turism şi călătorii;

Planificarea şi dezvoltarea turistică;

Cercetare;

Educaţie şi calificare;

Marketing şi promovare.

11

Fiecare ţară în care ANT exercită funcţiile amintite îşi alocă din fondurile

publice un buget care să acopere activităţile ANT. Repartizarea pe diferite poziţii a

bugetului aflat la dispoziţia acestui organism depinde de priorităţile naţionale, de rolul

pe care îl joacă turismul, de abilitatea profesională a angajaţilor.

De altfel, acest ultim aspect se reflectă şi în indicatorii de randament ai

cheltuielilor cu promovarea, respectiv în rezultatele privind numărul de turişti primiţi

de o ţară şi încasările din turism obţinute ca urmare a eforturilor promoţionale (vezi

tabelele 3.4.1 şi 3.4.2.). Subliniem faptul că indicatorii de randament nu au decât o

semnificaţie relativă pentru compararea între ţări şi că analiza lor trebuie să fie făcută

cu prudenţă şi cunoaştere a tuturor condiţiilor în care se desfăşoară circulaţia turistică

spre o ţară sau regiune.

Tabelul 3.4.1.

Structura bugetelor ANT în unele regiuni turistice

Regiunea turistică Publicitate Presă şi RP Promovare

Africa 29,67 10,75 41,90

Americile 46,41 7,26 31,00

Asia de Est şi Pacificul 42,96 12,82 37,24

Europa 40,52 6,32 31,04

Orientul Mijlociu 9,90 8,04 69,21

Asia de Sud 41,45 2,31 49,73

Sursa: Benchmarking Study on NTO Budgets: A Comparison between the budgets of NTO in Europe and some other countries, WTO, 2004.

12

Tabelul 3.4.2.

Randamentul bugetului promoţional al ANT în unele ţări

ŢaraBuget promoţional /

sosireBuget promoţional / 1.000 euro încasare

Încasări / 1 euro de promovare

Austria 23,32 12,80 78

Marea Britanie 3,47 4,50 222

Spania 1,74 3,10 319

Franţa 1,20 2,70 375

Singapore 8,35 7,10 141

Thailanda 7,42 6,80 148

Olanda şi Belgia 7,88 8,20 122

Irlanda 8,60 21,00 48

Portugalia 3,92 8,30 121

Israel 15,97 13,00 77

Sursa: Benchmarking Study on NTO Budgets: A Comparison between the budgets of NTO in Europe and some other countries, WTO, 2004.

13