Hobsman

Dintre toate fenomenele ce apartin acestui secol al dezatrelor, cel mai mult i-a socat pe ssupravietuitorii secolului al xix lea colapsul institutiilor si al valorilor liberare.Aceste valori reprezentau neincrederea in dictatură şi în guvernarea puterii absolute, promovarea unui govern constituţional, ales în mod liber, şi a adunărilor reprezentative care garantau aplicarea legii şi un pachet de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, inclusiv libertatea de expresie, de publicare şi de întrunire.Statul şi societatea trebuiau să fie informate în legătură cu condiţia umană prin intermediul raţiunii,al dezbaterilor publice, al învăţămantului si ştiinţei.

Inainte de 1914, aceste valori fuseseră contestate numai de forţe tradiţionaliste. de cîţiva intelectuali rebeli şi profeţi ai condamnării, provenind mai ales din„familiile bune", şi de anumite centre culturale, care făceau oarecum parte chiar din civilizaţia pecare o contestau, precum şi de forţele democraţiei, un fenomen în general nou şi tulburător.Ignoranţa şi înapoierea acestor mase, hotărîrea lor de a răsturna societatea burgheză prin revoluţiesocială şi iraţionalitatea umană latentă aşa de uşor de exploatat de către demagogi erau, într-adevăr,un motiv de alarmare. Cu toate acestea, cea mai periculoasă dintre aceste noi mişcări de masă,mişcarea socialistă laburistă, era şi practic, şi teoretic profund ataşată valorilor raţiunii, ale ştiinţei, progresului, educaţiei şi libertăţii individuale.

Din punct de vedere politic, instituţiile democraţiei liberale au progresat şi erupţia de barbarism dintre anii 1914 şi 1918 se pare că n-a făcut decît să grăbească acest progres.

Cei douăzeci de ani dintre aşa-numitul „Marş asupra Romei" al lui Mussolini şi punctul culminant al succeselor Axei din timpul celui de-al doilea război mondial au fost martorii unei retrageri accelerate, crescuteşi catastrofale a instituţiilor politice liberale.în anii 1918-1920, adunările legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente în două state europene, în anii '20 în şase, în anii '30 în nouă, în timp ce ocupaţia germană a distrus puterile constituţionale în alte cinci state în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe scurt, singurele state europene cu instituţii democratice adecvate care au funcţionat fără întrerupere în întreaga perioadă interbelică au fost Anglia, Finlanda, statul liber Irlanda, Suedia şi Elveţia.

Cel mai bun lucru pe care îl putem spune este că mişcările dintre sfîrşitul primului război mondialşi începutul celui de-al doilea au fost atît de dreapta, cît şi de stînga .Cît despre restul globului, careconsta în mare parte, la acea dată, din colonii ce nu puteau fi, prin definiţie, liberale, acesta s-aîndepărtat tot mai mult de constituţiile liberale, în măsura în care a avut aşa ceva.

Pe scurt, liberalismul politic a bătut din plin în retragere pe tot parcursul epocii catastrofei,retragere care s-a accelerat după ce Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei în 1933. Privindomenirea în ansamblul ei, în 1920 existau probabil aproximativ treizeci şi cinci de guverneconstituţionale şi alese (în funcţie de locul în care situăm anumite republici din America Latină).Pînă în 1944 mai rămăseseră numai douăsprezece.

Ameninţarea la adresa instituţiilor liberale avenit în mod exclusiv dinspre dreapta politică, pentru că între 1945 şi 1989 este ceva de la sineînţeles că aceasta a venit din partea comunismului. Şi această dreaptă nu reprezenta numai un pericol laadresa guvernului constituţional şi reprezentativ, ci şi o ameninţare ideologică împotriva civilizaţieiliberale, ca atare, şi o potenţială mişcare mondială, pentru care eticheta de „fascistă" este şiinsuficientă, şi prea puţin relevantă.

Forţele care au răsturnat regimurile liberal-democratice au fost de trei feluri, lăsînd la o parte formamai tradiţională de lovitură de stat militară, care i-a instalat la putere pe unii dictatori sau caudillosfără nici un fel de coloratură politică apriorică. Toate erau împotriva revoluţiei sociale şi larădăcina tuturor s-a aflat în anii 1917-1920 o reacţie împotriva subminării vechii ordini sociale.Toate erau autoritare şi ostile instituţiilor politice liberale, deşi, uneori, din motive pragmatice maimult decît de principiu. Toate au avut tendinţa de a-i favoriza pe militari şi de aîntări poliţia sau alte organe capabile să exercite o coerciţie de ordin fizic, căci acestea erau celemai directe scuturi împoriva subversiunii. Sprijinul lor a fost adesea esenţial pentru venirea drepteila putere. Şi toate au manifestat tendinţa de a fi naţionaliste, în parte din cauza resentimentului faţăde statele străine, de războaielepierdute şi, în parte, pentru că agitarea steagului naţional era o cale de legitimizare şi de caştigare a popularităţii.

O a doua tendinţă a dreptei a produs ceea ce s-a numit „statismul organic" (Linz, 1975, pp.277,306-313) sau regimuri conservatoare, nu atît pentru a apăra ordinea tradiţională, cît mai ales pentru arecrea principiile acesteia ca o modalitate de a rezista faţă de individualismul liberal şi de mişcărilemuncitoreşti şi socialiste. în spatele ei se afla o nostalgie ideologică după o societate medievală saufeudală, în care existenţa claselor sau a grupurilor economice era recunoscută, însă perspectivaîngrozitoare a luptei de clasă era ţinută în frîu de acceptarea ierarhiei sociale, de recunoaştereafaptului că fiecare grup social sau „stare" trebuia să-şi joace rolul într-o societate compusă în modorganic din toate aceste grupuri şi recunoscută ca o entitate colectivă. Aceasta a dat naştere la totsoiul de teorii „corporatiste" care au înlocuit democraţia liberală prin reprezentarea grupurilor deinterese economice şi ocupaţionale.

Anticipînd parcă sfîrşitul secolului XX, sfîrşitul secolului alXlX-lea a fost pionierul xenofobiei de masă, a cărui expresie comună a devenit rasismul - protejarea populaţiei native pure împotriva contaminării sau chiar a înghiţirii de către hoardeleinvadatoare ale subumanilor. Ostilitatea faţă de evrei a fost foarte puternică în lumea occidentală şi situaţia lor în societateasecolului al XlX-lea, foarte ambiguă. Antisemitismulţărănesc din estul Europei, unde, din motive practice, evreul reprezenta punctul de contact dintremodul de viaţă al săteanului şi economia exterioară de care depindea, a fost, fără îndoială, mai permanent şi mai exploziv şi s-a accentuat pe măsură ce societăţile rurale slavă, maghiară sauromână sufereau tot mai des de

Dezlănţuirea aripii de dreapta nu a fost o reactie împotriva bolşevismului ca atare, ci împotriva tuturor mişcărilor şi mai ales împotriva celor organizate declasa muncitoare, care ameninţau ordinea existentă în societate sau puteau fi învinovăţite de prăbuşirea ei. Lenin a fost simbolul acestei primejdii şi mai puţin realitatea ei însăşi care, pentrumulţi politicieni, era reprezentată nu atît de partidele muncitoreşti socialiste, ai căror lideri erausuficient de moderaţi, ci de ascensiunea la putere a clasei muncitoare, a încrederii crescînde în sineşi a radicalismului ei, ceea ce

conferea vechilor partide socialiste o nouă forţă politică şi, înrealitate, făcea din ele puncte de sprijin indispensabile pentru statele liberale.

Trebuie totuşi să spunem că fascismul, faţă de alte regimuri, prezenta unele avantaje certe pentrumarile afaceri. în primul rînd, el a eliminat sau a învins revoluţia socială de stînga şi părea să fie principalul scut împotriva ei. în al doilea rînd, a eliminat sindicatele şi alte îngrădiri ale drepturilor patronilor în folosirea forţei de muncă. Principiul de conducere fascist era cel pe care cei mai mulţi patroni şi directori executivi îl aplicau în propriile afaceri şi fascismul i-a conferit o justificare autoritară. In al treilea rînd, lichidarea mişcărilor muncitoreşti a contribuit la asigurarea unui climat mai favorabil pentru rezolvarea problemelor recesiunii. Cu toate acestea, nici chiar marea recesiune nu i-ar fi dat fascismului nici forţa, nici influenţa pecare a exercitat-o în anii '30 dacă nu ar fi adus la putere o mişcare de această factură in Germania.

Văzut de dincolo de Atlantic, fascismul arăta fără îndoială ca povestea de mare succes a deceniului. Dacă exista în lume un model care să poată fi imitat de politicienii unui continent carese inspirase întotdeauna de la ţările ce deţineau hegemonia culturală, cu potenţiali lideri ai unor ţărigata întotdeauna să caute o reţetă pentru a deveni moderni, bogaţi şi măreţi, un astfel de model putea fi găsit la Berlin şi la Roma, întrucît Londra şi Parisul nu mai ofereau inspiraţie politică şiWashingtonul era scos din discuţie. (Moscova continua să fie privită ca un model al revoluţieisociale, ceea ce diminua atractivitatea ei politică.)

De ce a bătut în retragere liberalismul în perioada interbelică, chiar şi în statele care nu au acceptatfascismul? Comuniştii, socialiştii şi radicalii occidentali care au trăit în această perioadă au fostînclinaţi să privească epoca crizei globale drept agonia finală a sistemului capitalist. Capitalismul,susţineau ei, nu-şi mai putea permite luxul să conducă prin intermediul democraţiei parlamentare,cu respectarea libertăţilor liberale, care, întîmplător, asiguraseră baza mişcărilor muncitoreştireformiste moderate. Confruntată cu probleme economice insolubile şi/sau o clasă muncitoare totmai revoluţionară, burghezia trebuia să recurgă acum la forţă şi coerciţie, adică la ceva care semănacu fascismul.

Intrucît atît capitalismul, cît şi democraţia liberală avea0u să-şi facă o revenire triumfală în 1945,este uşor să uităm că fusese un sîmbure de adevăr în această părere, precum şi mult prea multă agitaţie retorică. Sistemele democratice nu funcţionează decît dacă există un consens fundamental printre cetăţeni în legătură cu acceptabilitatea sistemului lor de stat şi social sau, cel puţin,disponibilitatea de a se negocia pentru a se ajunge la înţelegeri de compromis. Acestea, la rîndul lor, sînt mult facilitate de prosperitate. In cea mai mare parte a Europei, aceste condiţii au fost pur şisimplu absente între 1918 şi al doilea război mondial. Cataclismul social era iminent sau se produsese deja. Teama de revoluţie era atît de puternică încît, în cea mai mare parte a Europei deest şi de sud-est, precum şi într-o mare parte a zonei mediteraneene, partidelor comuniste nici nu lise permitea să iasă din ilegalitate.

A doua condiţie a fost gradul de compatibilitate dintre diversele componente ale „poporului", alcărui vot suveran urma să determine felul guvernului. Teoria oficială a societăţii burgheze nurecunoştea

„poporul" ca pe un set de grupuri,"comunităţi şi alte colectivităţi cu, interesg proprii,deşi antropologii, sociologii şi politicienii practicieni îl recunoşteau. Oficial, poporul, un conceptmai mult teoretic decît o grupare reală de fiinţeomeneşti, consta dintr-un ansamblu de indivizi alecăror voturi se adăugau majorităţilor sau minorităţilor, ceea ce se traducea în adunări alese camajorităţi guvernamentale sau minorităţi în opoziţie. Acolo unde votul democratic încălca liniiledintre diviziunile populaţiei naţionale sau unde era posibil să se concilieze sau să se dezamorsezeconflictele dintre ele, democraţia era viabilă.

A treia condiţie a fost ca guvernele-democratice să nu aibă prea mult de condus. Parlamentele auluat fiinţă nu atît ca să guverneze, ci ca să controleze puterea celor care guvernau, funcţiune încăevidentă în relaţiile dintre Congresul SUA şi preşedintele SUA.

Cea de-a patra condiţie a fost bunăstarea şi prosperitatea.