GREUCEANUPERSPECTIVĂ ANALITICĂ

ASUPRA BASMULUI

FLUERAȘ VICTOR

1

ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOLOGIE ANALITICĂ, MASTER - AN II

În mituri și basme, precum și în vise, sufletul se exprimă despre sine,

iar arhetipurile se revelează în contextul lor natural ca

„Formare, transformare, / A noimelor eterne eternă perindare”

Carl Gustav Jung, Contribuții la fenomenologia spiritului în basm

Pentru o rapidă încadrare istorico-literară amintesc că basmul

Greuceanu a fost auzit de la povestitorul Mihalache Constantin din mahalaua

Delea Veche din București și publicat de către culegătorul tipograf Petre

Ispirescu în anul 1881, în Calendarul Aurora.

Din perspectivă analitică, basmele oferă indicii prețioase despre cum

pot fi înțelese și integrate complexele și despre cum eul „eroic” al fiecăruia

dintre noi poate parcurge anumite etape ale călătoriei transformatoare către

întregire. În cazul basmului Greuceanu, situația inițială este cea în care

soarele și luna au fost furate, lumea interioară aflându-se drept urmare în

întunericul inconștientului.

Chemarea la aventura autocunoașterii și a ieșirii din inconștiență

este una publică iar beneficiile dar și pericolele acestei incursiuni sunt

anunțate dinainte. Cei victorioși vor primi pe fata împăratului de soție, adică

în termeni analitici vor descoperi o modalitate sănătoase de a relaționa cu

anima, sau altfel spus își vor descoperi sufletul. Ca bonus, „jumătatea de

împărăție” poate face trimitere la Împărăția Cerurilor. Pe de altă parte, cei

care se aventurează în inconștient dar rătăcesc și eșuează („umblă și nu va

izbândi nimic”) își pot „pierde capul”; avertisment pentru o posibilă psihoză.

Căutarea sufletului poate părea ușoară însă în lipsa unor indicii despre

direcția în care să ne îndreptăm putem cu ușurință să pățim ca cei care „dau

din colț în colț și nu știau de unde s-o înceapă și unde s-o sfârșească”. Mai ales

dacă atitudinea pe care se bazează căutarea este cea de „semeție”, adică de

orgoliu al unui eu inflaționat.

Pentru a avea sorți de izbândă, căutătorul e îndemnat să ia exemplul

lui Greuceanu: să aibă curaj dar mai ales să se bazeze pe „ajutorul lui

Dumnezeu” și drept urmare să se lase ghidat de către Sine. În plus, un avantaj

îl reprezintă folosirea cu măiestrie a cuvintelor. A fi „meșter la cuvânt”, așa

2

cum e Greuceanu, presupune o capacitate crescută de a exprima gânduri,

emoții, sentimente, așadar de a intra în contact cu acestea.

Pe lângă ajutorul lui Dumnezeu, eroul are parte și de ajutorul

forțelor htonice. După o lungă călătorie, Greuceanu ajunge la Faurul

Pământului, mare meșter fierar precum zeul Hefaistos al grecilor. Iar frăția de

cruce (sau frăție de sânge) dintre cei doi evocă relația dintre Ghilgameș și

Enkidu, adică o împrietenire cu umbra înainte de a pătrunde mai adânc în

inconștient. Odată ajuns pe teritoriul umbrei, apare și indiciul necesității

introspecției: „Trei zile și trei nopți au stat închiși într-o cămară Greuceanu cu

Faurul-pământului și se sfătuiră”.

Dacă până în acest punct, Greuceanu a călătorit însoțit de fratele

său, sosește și momentul despărțirii. Acest episod sugerează că de la un

moment dat, călătoria în inconștient se poate face doar pe cont propriu, fiind

cât se poate de personală. Ca dovadă că drumul propriu nu poate fi parcurs de

altcineva: fratele său umblă în zadar pe când eroul este direcționat chiar la

casele zmeilor.

Pentru a izbândi, el trebuie să dovedească în primă fază capacitatea

de a se transforma. Mai întâi se metamorfozează în porumbel, însă mai de

interes este transformarea sa ulterioară într-o muscă. Dacă porumbelul are o

încărcătură pozitivă fiind inclusiv un simbol al Spiritului, musca nu e doar o

insectă nesuferită ci este asociată și cu murdăria și excrementele.

Transformarea sa în muscă, putând fi privită din această perspectivă și ca o

modalitate de exprimare a smereniei: din puternic devine slab, din Greuceanu

cel de Aur se transformă într-o ființă indezirabilă. Calitatea de „a se mici” pe

sine îi folosește pentru a afla informațiile de care are nevoie.

Drept urmare ajunge în postura de înfrunta părți de umbră

reprezentate de către cei trei zmei. Primele două bătălii le câștigă, însă în cea

de-a treia, cea cu „tatăl zmeilor” are nevoie de ajutor din partea corbului –

reprezentant al unei zone instinctuale - care-i aduce apă în cioc. Odată învins

tartorul zmeilor, ca reprezentant al unei masculinități nesănătoase, putem

deduce că Greuceanu și-a recuperat o imagine sănătoasă a masculinității și că

este pe jumătate vindecat. În continuare află că acesta folosește drept cheie

degetul mic, cu alte cuvinte eliberarea aștrilor – luminarea conștiinței – devine

3

o sarcină ușor de îndeplinit. Locul în care se aflau închise soarele și luna este

și el semnificativ: „cula din Codru Verde” - adică un beci din pădure, în

subteranul celui mai îndepărtat și sălbatic spațiu din teritoriul inconștientului.

Călătoria eroului ajunge la apogeu în momentul în care are luna în mâna

stângă și soarele în cea dreaptă. Imaginea evocă un echilibru între aspectele

masculine și cele feminine cât și o transpunere a umanului la scară cosmică.

Însă, așa cum observă și Joseph Campbell în lucrarea sa Eroul cu o

mie de chipuri, călătoria eroului nu este completă până ce eroul nu se întoarce

înapoi în lumea din care a plecat pentru a împărtăși cu ceilalți oameni darurile

descoperite pe tărâmul inconștientului. Iar această călătorie nu este neapărat

lipsită de peripeții și primejdii. Există pericolul de a fi acaparat de către

aspectul terific al Marii Mame (zmeoaica - o feminitate masculinizată și

agresivă) care domină tărâmul inconștientului și drept urmare de a regresa

într-un stadiu nediferențiat. Acest aspect poate părea inițial ca fiind hrănitor

și protector (părul cu pere de aur, grădina frumoasă cu apă limpede) însă se

dovedește la o analiză mai atentă – folosind sabia rațiunii care ajută la

diferențiere – ca fiind otrăvitor și plin de venin.

Reușind să nu se lase acaparat (înghițit) de către o figură maternă

puternică (zmeoaica cea bătrână), Greuceanu izbândește și în lupta cu

feminitatea și drept urmare aceasta se transformă într-o resursă (un munte de

fier). Cu ajutorul umbrei sale deja integrate (Faurul Pământului) o va

preschimba într-un vehicul (căruța cu trei cai de fier) pentru a putea reveni

mai rapid pe teritoriul conștiinței (palatul Împăratului).

Ultimul obstacol, ultima întâlnire este cu un diavol șchiop. O figură

tipică de trickster, acesta evită confruntarea directă și îi scoate cuiul de la o

osie, furându-i apoi paloșul care-i oferea identitatea. Riscă să fie înlocuit de un

sfetnic care făcuse un pact necurat, însă încurcătura nu durează mult pentru

că întărit de călătoria întreprinsă își descoperă puterea interioară și devine el

însuși o armă (un buzdugan) care-l sfărâmă pe diavolul preschimbat în stană

de piatră.

Deznodământul este cel așteptat, odată paloșul recuperat nu mai

există nicio piedică pentru unirea dintre erou și anima sa, basmul finalizându-

se ca majoritatea basmelor românești cu această nuntă mistică.

4

5