Academia de Studii Economice din București

Globalizarea economică

Facultatea de Marketing, Anul II

1

Cuprins

Concept ………………………………………………………………………… 3

Factori determinanţi ai globalizării economiei ……………………………… 5

Impactul asupra dezvoltării întreprinderilor din ţările în curs de dezvoltare şi

din ţările în tranziţie …………………………………………………………… 6

Concluzie ………………………………………………………………………...

10

Bibliografie ……………………………………………………………………... 11

Concept

2

Nu există o definiție a globalizării într-o formă universal acceptată și, probabil, nici

definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe

cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăți. Ea poate fi un fenomen, o

ideologie, o strategie, sau toate la un loc.

Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăți și în

economia mondială, care rezultă din comerțul internațional extrem de crescut și din schimburi

culturale. Descrie creșterea comerțului și a investițiilor datorită căderii barierelor și

interdependenței dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea, aproape exclusivă,

la efectele comerțului și, în particular, la liberalizarea comerțului sau la liberul schimb.

Modificările din ultimele decenii în cadrul economiei mondiale au generat largi

comentarii purtate îndeosebi pe marginea creșterii explozive a șomajului, a ritmurilor

necontrolate ale inflației, dobânzilor sufocante, crizei datoriei externe, evoluței contradictorii a

procesului integrării economice, meandrelor comerțului internaţional, deficiențelor bugetare,

uluitoarelor modificări tehnologice, intensificării concurenței, degradării mediului înconjurător

etc., toate, la un loc, alcătuind un pachet masiv de probleme a căror rezolvare n-a fost

considerată, întotdeauna, mulțumitoare. De aceea era necesară folosirea unor concepte

economice noi, capabile să explice cu o mai mare acuratețe transformările enorme apărute în

ultima vreme în economia mondială. Unul dintre aceste concepte care a contribuit la înțelegerea

consecințelor și cauzelor acestor schimbări a fost cel de globalizare economică.

Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre globalizare, opiniile fiind atât pro, cât şi

contra. Dar ce este de fapt globalizarea? Este un concept, o stare de fapt sau o realitate? Este

un fenomen nou generat de viteza cu care se propagă noua tehnologie şi informaţia, sau o

continuitate firească a unui proces ce a apărut şi s-a dezvoltat cu mult timp în urmă? Sunt doar

câteva din întrebările pe care ni le punem şi la care încercăm să găsim un răspuns.

Un răspuns la întrebarea „Ce este globalizarea ?” regăsim la Friedman, un susţinător

înfocat al globalizării, care afirmă că „globlizarea nu este o simplă tendinţă sau o fantezie, ci

este, mai degrabă, un sistem internaţional. Este sistemul care acum a luat loc sistemului

Războiului Rece şi, la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi şi propria ei logică, de

natură să influenţeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurător, geopolitica şi

economia fiecărei ţări de pe glob.”

Globalizarea reprezintă renunţarea la limite teritoriale, ascensiunea nelimitată a

3

tehnologiei, circulaţia neîngrădită a informaţiei, uniformizarea economiei, libera circulaţie a

capitalului şi a persoanei, dar nu în ultimul rând alinierea politică în perspectiva unei

guvernări globale.

În literatura economică s-a avansat ideea că odată cu căderea Zidului Berlinului în anul

1989 am intrat în cea de-a doua eră a globalizării, prima eră datând încă de la mijlocul

secolului al XIX-lea şi fiind întreruptă de Primul Război Mondial. Perioada de „pauză” dintre

cele două ere ale globalizării a ajuns la final odată cu încheierea Războiului Rece.

Aşadar, anul 1989 reprezintă un nou început al globalizării, o globalizare conştientă şi

ireversibilă prin care relaţiile sociale şi economice devin lipsite de distanţe şi graniţe. Nu ştiu

dacă este o coincidenţă sau „aşa a fost scris” ca acest an să fie unul de răscruce pentru multe

naţiuni. Este anul în care fosta Uniune Sovietică s-a destrămat, zidul a fost „eliminat”, este

primul an al democraţiei din ţara noastră, dar este şi anul în care SUA îşi „afişează”

supremaţia.

Creşterea semnificativă a fluxurilor internaţionale de capital, în ultimii ani, este o

trăsătură a globalizării. Începând cu jumătatea anilor ’80 s-a manifestat o intensificare a

fluxurilor internaţionale de capital şi un grad tot mai ridicat de integrare a pieţelor financiare

internaţionale. Astfel, a crescut volumul investiţiilor, în special a investiţiilor străine directe,

ceea ce sporeşte importanţa producţiei internaţionale în economia mondială.

Marile corporaţii au invadat planeta, iar fluxurile financiare internaţionale instantanee

fac ca economia mondială să nu mai poată fi îngrădită înăuntrul graniţelor unui stat. Fluxul

liber de informaţii a dus la îmbunătăţirea comunicaţiilor şi la scăderea costurilor pentru

transport, astfel încât globalizarea oferă comunităţilor şi persoanelor din zone îndepărtate, mai

puţin dezvoltate, numeroase oportunităţi şi opţiuni. Aşadar, integrarea în economia globală

implică slăbirea autorităţii naţionale, sau mai bine spus a statului naţiune, deoarece actorii

independenţi de stat au nevoie de spaţiu independent pentru mişcare.

Procesul de globalizare depinde, în primul rând, de interdependenţa economică şi

culturală şi mai puţin de dominarea economică şi culturală, depinde de diversificare mai mult

decât de unificare şi integrare, depinde de descentralizare, de participarea mult mai profundă

decât de centralizare şi de mobilizare.

În ceea ce priveşte dezvoltarea demografică şi tehnologică, istoricul Paul Kennedy

susţine că „planeta este tăiată astăzi de o uriaşă linie despărţitoare [...]. De o parte a ei se află

4

societăţile tinere care se înmulţesc rapid, lipsite de resurse, subdezvoltate şi subeducate, iar de

cealaltă parte sunt populaţiile bogate dar bătrâne, cu inventivitate tehnologică, dar muribunde

din punct de vedere demografic.”

Globalizarea economică - patru aspecte - se referă la globalizarea economică ce indică

patru tipuri de fluxuri peste graniţe, şi anume fluxuri de bunuri/servicii, de exemplu liber schimb,

fluxuri de persoane (migraţia), de capital şi de tehnologie. O consecinţă a globalizării economice

este îmbunatăţirea relaţiilor dintre dezvoltatorii aceleiaşi industrii din diferite părţi ale lumii

(globalizarea unei industrii), dar şi o erodare a suveranităţii naţionale asupra sferei economice.

FMI-ul defineşte globalizarea ca şi “creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din întreaga

lume prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul

de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a

tehnologiei.”(FMI, World Economic Outlook, mai 1997). Banca Mondială defineşte globalizarea

ca “Libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice voluntare cu

rezidenţi ai altor ţări”.

Factorii determinanți ai globalizării economiei

Factorii economico-comerciali care au influenţat adâncirea procesului de globalizare a

economiei mondiale sunt:

Liberalizarea comerţului cu servicii, în special în domeniul telecomunicaţiilor,

asigurărilor şi bancar, a constituit tendinţa dominantă a anilor ’70 în SUA, fiind continuată în

anii ’80 în Marea Britanie şi ulterior în Uniunea Europeană şi Japonia. Tendinţa continuă şi în

prezent, incluzând şi ţările Europei Centrale şi de Est, printre care şi România.

Liberalizarea pieţelor de capital ca urmare a eliminării treptate a obstacolelor impuse

circulaţiei devizelor şi a capitalului, reprezintă un pas favorabil în vederea formării unor pieţe

financiare globale. Această mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului, în special,

în cazul companiilor transnaţionale şi înregistrează, totodată, o reducere a costurilor în condiţii

normale.

5

Liberalizarea investiţiilor străine directe

Începând cu anii ’70, interesul comun al umanităţii de prezervare (apărare) a mediului

înconjurător s-a concretizat prin apariţia unor concepte, cu vocaţie globală: bunurile comune ale

umanităţii, dezvoltarea durabilă şi securitatea ecologică, care au constituit noi factori ce au

dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale.

Bunurile comune ale umanităţii - sunt spaţii cum ar fi oceanele, fondurile marine, care

din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate şi nici nu cad sub incidenţa suveranităţii

statelor. Cu excepţia oceanelor, nici unul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece

este relativ faptul că oamenii posedă capacităţi tehnice de exploatare şi deteriorare.

Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente,

fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile. Dezvoltarea durabilă

e concepută în vederea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător, ca o nouă cale de

dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pe

întreaga planetă şi pentru un viitor apropiat.

Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securităţii globale.

Impactul asupra dezvoltării întreprinderilor din ţările în curs de

dezvoltare şi din ţările în tranziţie

Economiile sunt într-o continuă evoluţie, iar globalizarea este unul dintre fenomenele care se

exercită încontinuu. Un astfel de fenomen este acela al orientării spre sectorul serviciilor din

partea economiilor care ajung la un anumit grad de maturitate. Un altul este deplasarea spre

locurile de muncă ce înglobează mult mai multe aptitudini. Studiile arată că toate aceste tipuri de

evoluţie vor avea loc, indiferent de modul de extindere al procesului de globalizare. De fapt,

globalizarea face acest proces mai uşor şi mai puţin costisitor pentru economie pe ansamblu, prin

aducerea avantajelor fluxurilor de capital, inovaţiilor tehnologice şi a preţurilor reduse de import.

6

Creşterea economică, reducerea şomajului şi standardele de viaţă sunt, toate, mult mai ridicate

decât dacă am avea de-a face cu o economie închisă.

În deceniul actual, aproape toate ţările în curs de dezvoltare şi ţările în tranziţie au efectuat

reforme instituţionale şi economice pentru a realiza un mediu de afaceri adecvat activităţii

întreprinderilor. Aceste eforturi au început să dea roade, dar nu fără un grad de restructurare şi

dislocare.

Liberalizarea pieţelor interne a încurajat în mare măsură sectorul privat. În unele cazuri,

efectele sunt impresionante: ritmul mediu anual de creştere a producţiei a fost de două cifre în

întreprinderile industriale private din multe ţări (în Asia şi America Latină, de exemplu).

Pe de altă parte, o mai mare libertate în activitatea antreprenorială a generat activitate

economică criminală (gangsterism, extorcări de fonduri, evaziuni fiscale, contrabandă ş.a).

Liberalizarea regimului comercial a condus la închiderea unor întreprinderi care nu au

rezistat concurenţei externe, dar creşterea susţinută în ultimii ani a exporturilor ţărilor în curs de

dezvoltare s-a datorat în mare parte întreprinderilor private, naţionale şi străine.

Întreprinderile noi înregistrate sau cele privatizate au fost stimulate să raţionalizeze

metodele de producţie, dar, totodată, noile metode au condus la concedieri şi la creşterea

şomajului.

În multe ţări, reformele pieţei au fost implementate în contextul programelor de ajustări

structurale. Deşi obiectivele programelor au fost realizate cu succes în unele ţări, în condiţiile

unei creşteri economice scăzute, au fost descurajate cheltuielile de capital pentru achiziţionarea

de echipamente, pentru extinderea capacităţilor şi explorarea de noi oportunităţi de afaceri.

Reducerea cheltuielilor publice a limitat investiţiile în unele sectoare de bază, ca

infrastructura, cercetarea ştiinţifică şi tehnologică, pe care întreprinderile locale şi străine le

solicitau pentru a putea opera profitabil.

7

În economiile în tranziţie, reformele au fost încetinite de necesitatea schimbării unor

instituţii cu considerabilă dominanţă istorică, economică şi social-politică. Baza de producţie este

învechită, aparţinând unei vechi orientări spre satisfacerea nevoilor militare şi în mai mică

măsură a consumatorilor şi spre accentuarea îndeplinirii unui volum mare de producţie fără a se

respecta standardele calitative (după sloganul cantitate, nu calitate).

Întreprinderile publice au avut de făcut faţă mai multor dificultăţi decât sectorul privat în

procesul de adaptare la reformele pieţei. Parţial, acestea au fost cauzate de faptul că guvernele

ţărilor în tranziţie s-au axat mai mult pe îmbunătăţirea performanţelor financiare decât pe

îmbunătăţirea eficienţei.

Reducerea dimensiunii întreprinderilor din sectorul public a primit mai multă atenţie

decât necesitatea îmbunătăţirii managementului, tendinţe criticate de experţii UNCTAD. În

acelaşi timp ei arată că ţările în curs de dezvoltare au avut un succes limitat în reducerea mărimii

relative a întreprinderilor publice.

Producţia multor ţări în curs de dezvoltare şi în tranziţie constă în general în “replica

internă a produselor străine” pentru pieţele locale, care nu sunt destul de mari, astfel încât să

permită utilizarea eficientă a întreprinderilor la întreaga capacitate. Costurile tind să devină

excesive şi standardele de calitate par a fi aproape suficiente pentru consumatorii locali.

În contextul liberalizării şi globalizării, întreprinderile sunt nevoite să reacţioneze rapid şi

să devină flexibile faţă de dinamica noilor tehnologii, care schimbă cererea pe piaţă şi stimulează

apariţia unor noi competitori. Piaţa internaţională a stabilit standarde privind ambalarea,

finisarea, stilul şi specificaţiile tehnice ale produselor industriale; întreprinderile din aceste grupe

de ţări în dezvoltare trebuie să se pregătească pentru a le adopta şi a intra astfel cu produsele lor

în circuitul internaţional.

Investitiile străine directe şi alte tipuri de colaborări cu firmele străine ajută la

îmbunătăţirea competitivităţii, în special în sectorul industrial. Se poate afirma că toate ţările în

tranziţie au cel puţin câteva proiecte de acest gen, dar multe ţări au fost dezamăgite de interesul

scăzut pe care l-au primit din partea firmelor străine – sub forma investiţiilor, a societăţilor mixte

(joint-venture), a furnizării de tehnologii, franchise, societăţi comerciale ş.a.

8

Deşi ţările în tranziţie au liberalizat cadrul legislativ pentru investiţii străine, partenerii

străini nu au prezentat un mare interes datorită costurilor mari de tranzacţionare a riscului,

calificat drept “inerent” în a investi, sau datorită partenerilor locali “slabi şi lipsiţi de experienţă”.

În opinia analiştilor occidentali, politicile naţionale ale ţărilor în tranziţie ar trebui să

promoveze şi să susţină dinamismul întreprinderilor, întrucât numai forţele pieţei nu pot asigura

stimulente suficiente pentru ca întreprinderile private să investească sau să inoveze.

Factorii pe care firmele şi, în general, piaţa ţărilor în tranziţie tind să-i ignore, includ:

1. prezenţa economiilor de scală;

2. calificarea riscantă şi nepredictibilă, ale cărei costuri diferă în funcţie de tehnologii şi care

nu poate fi finanţată de firme sau de capitalul pieţei;

3. reducerea costurilor la alte firme, cu care o întreprindere este în relaţie directă, dar care

nu se reflectă în preţurile curente de pe piaţă.

În aceste condiţii, adoptarea de către guvernele ţărilor în tranziţie a unor “politici

prietenoase” faţă de piaţă poate ajuta la îmbunătăţirea potenţialului pieţelor, generând noi

calificări ale forţei de muncă şi la creşterea profitabilităţii sectorului privat, prin diminuarea

riscului investiţiilor.

Experienţa, care pe o periodă îndelungată a fost (şi este încă, în ansamblu) de succes a

ţărilor est-asiatice atestă că este posibil să se influenţeze piaţa locală luând în considerare

semnalele preţului, pentru a stabili priorităţile şi strategiile. În acest fel, politicile naţionale pot

servi interesele pe termen lung ale întreprinderilor, ca şi ale întregii economii.

Concluzie

9

O analiză obiectivă a procesului de globalizare de până acum, atestă faptul că avantajele

economice înclină mai mult spre ţările dezvoltate şi către marile puteri economice unde îşi

găsesc originea societăţile transnaţionale. În acest sens acţionează şi mecanismul financiar

mondial care prin instituţiile sale: F.M.I., Banca Mondială, Organizaţia Mondială a

Comerţului dominate de marile puteri economice avantajează într-o proporţie covârşitoare

ţările dezvoltate implicate în acordarea de credite, înfăptuirea investiţiilor străine directe,

instituţiile, societăţile transnaţionale şi statele creditoare obţin profituri ridicate.

În concluzie, globalizarea este o realitate probabil ireversibilă şi orice ţară care-şi pregăteşte

temeinic viitorul se vede nevoită să interfereze cu ea.

BIBLIOGRAFIE

10

1.T. Friedman – Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed. Economică, Bucureşti,

2000

2. C.A. Samudavanija – „Eludarea statului asiatic” în Schimbarea ordinii globale de N. Gardels,

Ed. Antet, Bucureşti, 2000

3. H.P. Martin, H. Schumann – Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Ed.

Economică, Bucureşti, 1999

4. Ulrich Beck, “Ce este globalizarea?” Bucureşti 2003, Ed. Economică

5. Soros George, „Economie şi societate” Bucureşti 2002, Ed. Polirom

6.Marin Dinu, Cristian Socol, „O perspectivă istorică asupra globalizării” Bucureşti 2003,

Ed.Economică

7. Virgil Gheorghiţă, „Economie mondială” Bucureşti 2002, Ed. Economică

8. http://www.scientconsult.ro/CD/consult/D5F1.htm#_Toc12223856

11