UNIVERSITATEA DIN PETRO ŞANI Facultatea de Ştiin ţe

DEPARTAMENTUL DE ŞTIIN ŢE ECONOMICE

Conf. univ. dr. ec. MĂCRIŞ MARIA

GLOBALIZAREA AFACERILOR

INTERNAŢIONALE

Note de curs

PETROŞANI 2013

2

CUPRINS

CAPITOLUL I. ECONOMIA MONDIAL Ă .................................................................................. 4

1.1. Aspecte conceptuale şi generale privind formarea economiei mondiale............................. 4 1.2. Trăsături principale ale economiei mondiale actuale............................................................... 11 1.3. Interdependenţele economice, internaţionalizarea şi mondializarea................................. 15 1.4. Avantajul comparativ în schimburile economice internaţionale......................................... 21 1.5. Comerţul internaţional şi politicile comerciale........................................................................... 26

1.5.1. Economia mondială și sistemul relațiilor economice internaționale.................... 26 1.5.2. Aspecte ale comerțului interna țional contemporan.................................................... 28 1.5.3. Politici comerciale contemporane și reglementări în comerțul internațional... 32

CAPITOLUL II. GLOBALIZAREA CARACTERISTIC Ă A CELUI DE AL TREILEA MILENIU............................................................................. 36

2.1. Considerații privind conceptul de globalizare............................................................................. 36 2.2. Teorii explicative ale fenomenului de globalizare...................................................................... 40 2.3. Structura sistemului economiei globale.......................................................................................... 45

2.3.1. Internaţionalizarea legii, democraţiei și creşterea rolului institu ţiilor internaţionale.................................................................................................................................. 47

2.3.2. Formele de manifestare ale globalizării economiei ..................................................... 49 2.4. Mişcarea antiglobalizare: cauze şi forme de manifestare....................................................... 54 2.5. Aspecte cu privire la beneficii și costuri pentru România vis-a –vis de globalizare.... 57

CAPITOLUL III. GLOBALIZAREA ECONOMIC Ă ................................................................ 60

3.1. Conceptul de globalizare economică .................................................................................... 60 3.2. Caracteristici și cauze ale globalizarii economice.......................................................................... 62 3.3. Componentele globalizarii economice............................................................................................. 64 3.4. Factorii globalizării care amenință securitatea economică........................................................ 67 3.5. Consecințele și efectele globalizării .................................................................................................. 70 3.6. Dimensiunea fenomenului globalizării ........................................................................................... 73

CAPITOLUL IV. INDICATORII GLOBALIZ ĂRII ECONOMIEI ........................................ 78

4.1. Indicatori pentru evaluarea gradului de integrare în economia globală .......................... 78 4.2. Grile de performanță ............................................................................................................................. 81 4.3. Indicele sintetic Kearney al globalizării economiei şi indicele globalizării culturale ........ 82

CAPITOLUL V. PROBLEMATICA INTEGR ĂRII ÎN LUMEA CONTEMPORAN Ă ........ 85

5.1. Integrarea economică – concept, forme, cauze, implicaţii ...................................................... 85 5.2. Formarea Comunităţilor Europene................................................................................................. 91 5.3. România şi Uniunea Europeană........................................................................................................ 93 5.4. Perspective pentru Uniunea Europeană.......................................................................................... 98

CAPITOLUL VI . FIRMA ÎN MEDIUL CONCUREN ŢIAL ................................................. 103

6.1. Mediul extern al firmei – definire și componente.................................................................... 103 6.2. Micromediul firmei ................................................................................................................................ 108 6.3. Macromediul firmei............................................................................................................................... 110

3

6.4. Atitudinea firmei față de dinamica mediului............................................................................. 113 6.5. Analiza mediului extern al firmei..................................................................................................... 114

6.5.1. Relaţiile de concurenţă ale firmei..................................................................................... 114 6.5.2. Analiza mediului ramurii ......................................................................................................115 6.5.3. Analiza mediului concurenţial ........................................................................................... 116

CAPITOLUL VII . INTERNA ȚIONALIZAREA AFACERILOR......................................... 118

7.1. Internaţionalizarea afacerilor – prezentare conceptuală...................................................... 118 7.2. Factori ai dezvoltării afacerilor interna ţionale......................................................................... 122 7.3. Limitele procesului de internaționalizare.................................................................................... 123 7.4. Stadiile internaţionalizării afacerilor şi formele tranzacţiilor interna ţionale............... 126

7.4.1. Strategia de internaţionalizare............................................................................................. 127 7.4.2. Internaţionalizarea prin export ....................................................................................... 132

CAPITOLUL VIII . FIRMELE MULTINA ŢIONALE - VECTOR MAJOR ÎN

ANSAMBLUL PROCESULUI DE GLOBALIZARE A ECONOMIEI CON TEMPORANE........................................................................................................................................................ 140 8.1. Firmele multinaţionale – delimitări conceptuale......................................................................... 140 8.2. Abordări evolutive ale gândirii corporative strategice în contextul....................................

mediului economic global.................................................................................................................. 144 8.3. Strategiile de expansiune şi restructurare a companiilor în condiţiile globalizării ......... 148 8.4. Rolul fuziunilor şi achiziţiilor interna ţionale în integrarea corporativă ............................. 151 8.5. Dezvoltarea și integrarea sistemică a firmelor multina ționale........................................... 157 8.6. Puterea economică a grupurilor multina ţionale....................................................................... 160 8.7. Prezența firmelor multina ționale în România.............................................................................. 161

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................. 166

4

CAPITOLUL I

ECONOMIA MONDIAL Ă

1.1. Aspecte conceptuale şi generale privind formarea economiei mondiale

Creşterea şi dezvoltarea economică, factori inseparabili şi care se întrepătrund permanent

stau la baza întregului progres al omenirii. Societatea umană nu s-a dezvoltat uniform, pe tot

globul pământesc, datorită diferenţelor în ceea ce priveşte abundenţa sau lipsa de resurse

naturale, dar şi diferenţelor de organizare a comunităţilor umane.

Dezvoltarea economică a diferitelor teritorii a condus, în cele din urmă, la apariţia unor

forme economice organizate în mod unitar, în cadrul unor teritorii delimitate, respectiv în cadrul

statelor naţionale formate şi extinse odată cu apariţia şi dezvoltarea capitalismului.

Existenţa economiilor naţionale şi dezvoltarea acestora au adus cu sine şi legăturile dintre

diversele economii naţionale, ca forme de convieţuire şi de acces la resursele celuilalt sau de

transfer a realizărilor unuia către celălalt.

Producţia de mărfuri şi crearea noii pieţe mondiale au condus, pe de o parte, la apariţia

concurenţei internaţionale, iar pe de altă parte, la apariţia primelor concepte teoretice privind

atitudinea necesară faţă de comerţul internaţional, fie la export, fie la import. Astfel s-au conturat

politici comerciale care serveau intereselor unor exportatori şi politici protecţioniste, care apărau

interesele noilor veniţi pe arena producţiei de mărfuri, a industrializării şi apoi a comerţului

internaţional.

Piaţa mondială nu este o noţiune geografică, ci una economică. Ea reprezintă ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii economici de pe întregul glob1. Piaţa mondială este

eterogenă, fiind alcătuită din segmente specifice tranzacţiilor cu diferite categorii de bunuri sau

servicii. În practică, există o piaţă mondială a petrolului, a mobilei, a autoturismelor, a obiectelor

de artă, a asigurărilor etc. Pe aceste pieţe preţurile se formează în funcţie de o serie de factori

specifici-economici, sociali sau chiar politici, care influenţează oferta şi cererea pentru produsele

respective.

Între diferitele segmente ale pieţei mondiale există o condiţionare reciprocă. O creştere a

cererii mondiale de automobile, de exemplu, face să crească şi cererea de petrol (benzină) şi deci

preţul acestui produs. După cum ieftinirea benzinei poate fi factor de sporire a cererii de

automobile.

Economia unei ţări nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legătură cu

economiile celorlaltor ţări. Se poate spune că totalitatea economiilor naţionale împreună cu

sistemul de interdependenţe dintre ele formează economia mondială.

Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenţi ai vieţii economice împreună cu normele juridico-legislative şi cu instituţiile care regelementează şi

1 Bal A. (coord), Economie mondială, Editura ASE, Bucureşti, 2006.

5

monitorizează funcţionarea structurilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său.2 Agenţii vieţii economice implicaţi în economia mondială sunt: economiile naţionale,

uniunile economice (zonale, regionale, transcontinentale), companiile private şi companiile

publice şi persoanele fizice rezidente în diferite ţări ale lumii. Între aceşti agenţi se dezvoltă

ample relaţii economice, tehnologice, comerciale, financiar-monetare, turistice, etc.

Proprietăţile ce caracterizează economia mondială sunt complexitatea şi existenţa

interdependenţelor dintre agenţii vieţii economice.

Economia mondială este unul din conceptele cu cea mai largă utilizare în gândirea şi

practica internaţională. El desemnează, pe de o parte, realitatea obiectivă fundamentală a lumii

contemporane, reprezentată prin ansamblul economiilor naţionale ale tuturor ţărilor şi a altor

entităţi economice privite în complexitatea legăturilor şi interdependenţelor dintre ele. Pe de altă

parte, acest concept desemnează ştiinţa care studiază această realitate economico-socială din

multiple perspective: componente de dezvoltare şi evoluţie, forme şi mecanisme, trăsături şi

tendinţe etc.

Noţiunea de „economie mondială” se utilizează de multă vreme. Specialiști în domeniu,

afirmă că ,,economia mondială se extinde la lumea întreagă, ea reprezentând „piaţa întregului

univers” şi desemnând „specia umană sau acea parte a speciei umane, care face comerţ şi care

nu mai formează astăzi, într-un fel, decât o singură piaţă”. 3

Este un sistem mondial nu pentru că el cuprinde întreaga lume, ci pentru că

este mai larg decât oricare unitate politică juridic definită. Şi este o economie mondială, deoarece

legătura fundamentală dintre părţile sistemului este economică, deși aceasta a fost întărită, înţr-o

oarecare măsură, de legături culturale şi, în ultimă instanţă, de aranjamente politice sau chiar de

structuri confederale.

În acest proces complex şi îndelungat, în care un rol esenţial l-au avut o serie factori de

ordin economic, tehnic, social şi politic, sunt de remarcat mai multe momente:

� La baza acestui proces s-a aflat dezvoltarea economiei de schimb şi a comerţului dintre diferite popoare şi regiuni ale globului, mai ales în urma marilor descoperiri geografice.

Intensificarea şi diversificarea schimburilor dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă

au condus la formarea pieţei mondiale, în cursul secolului al XV-lea, Aceasta a

contribuit la impulsionarea producţiei şi a activităţii de transport. S-au dezvoltat

manufacturile şi comerţul cu produsele acestora, la început în ţări precum Olanda,

Belgia şi apoi Anglia. Asemenea oraşe din Ţările de Jos, ca Anvers, Bruges sau Gand

au devenit centre ale comerţului internaţional, mai ales pe baza mărfurilor produse în

manufacturi. Comerţul mondial şi piaţa mondială au inaugurat şi au propulsat, în

acest secol, al XVI-lea, istoria modernă a capitalului.

� Un rol hotărâtor în dezvoltarea economiilor diferitelor ţări şi în creşterea

schimburilor l-au avut revoluţia industrială şi trecerea de la manufacturi la marea industrie maşinistă. Această revoluţie, care a cuprins mai întâi Anglia, dar apoi s-a

extins treptat şi în alte ţări din Europa - Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Ţările 2 Enache C., Mecu C., Economie Politică, Ed. a V-a, Vol. 2, Ed. Fundaţiei România de Mâine, București, 2007. 3 Braudel F., Timpul lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989.

6

Scandinave, Elveţia - a determinat ample transformări în baza tehnică a economiei,

în structura producţiei materiale, precum şi a comerţului dintre statele lumii. A

început, de asemenea, demarajul industrial al S.UA.

Din punct de vedere al rolului transformator, al efectelor propagate în economiile

naţionale, în transportul şi comerţul internaţional, industria avea să devină, pentru întreaga

perioadă de timp care a urmat până în zilele noastre, „inima economiei mondiale" . Ea a redus

dependenţa producţiei de bunuri economice de pieţele locale de aprovizionare şi desfacere şi a

stat la baza unei creşteri revoluţionare a productivităţii muncii.

� Formarea diviziunii internaţionale a muncii, ca ansamblu de specializări de producţie pentru export, pe măsura extinderii relaţiilor economice dintre popoare, a reprezentat

nu numai rezultatul apariţiei şi dezvoltării industriei, ci şi expresia unui sistem de

interdependenţe economice între ţări şi a împărţirii acestora în două categorii: ţări industriale şi

ţări agrare.

� Revoluţiile politice care au avut loc în secolele XVII (Anglia), XVIII (Franţa şi

XIX (Spania, Italia şi Germania) au favorizat procesul de consolidare a piețelor

naţionale, de formare a economiilor naţionale, prin transformările de ordin juridic social,

instituţional, care au asigurat extinderea şi consolidarea mecanismelor specifice economiei

capitaliste. Proprietatea privată, libertatea comerţului şi a iniţiative: şi-au găsit consacrarea în

norme juridice cu o sferă tot mai largă de aplicare pe plan naţional şi internaţional. S-a format,

treptat şi prin mijloace diferite, conştiinţa naţională, iar în acest cadru şi ideea că „cetăţenii unei

naţiuni împărţeau responsabilitatea bunăstării lor economice, ca o consecinţă firească a acestui

patriotism în devenire.

� Ultima treime a secolului al XlX-lea s-a caracterizat prin evoluţii de amploare

şi importante, chiar dacă ele au fost şi contradictorii.

În primul rând, este vorba de mari descoperiri, invenţii şi creaţii tehnice, care s-au

răspândit repede în Europa şi America, între care turbina electrică, motorul cu combustie

internă, mecanismele cu componente interşanjabile, telegraful, căile ferate. S-au dezvoltat

puternic construcţia de maşini, metalurgia, industria cărbunelui, chimia.

În al doilea rând, a crescut puternic productivitatea muncii. Lucrătorul mijlociu din

primele decenii ale secolului al XIX-lea a produs numai cu 0,3% mai mult în fiecare an faţă de

cel precedent.

La sfârşitul secolului, rata productivităţii se mărise de şase ori. Rezultatele au fost

similare în America, Marea Britanie, Germania şi Franţa: producţia de textile, bumbac şi lână s-a

extins vertiginos, ca şi cea de unelte agricole, obiecte folosite în gospodărie şi sute de alte

articole.

� Economia ţărilor industriale s-a confruntat, începând de la mijlocul secolului al

XlX-lea, cu mai multe crize economice, care au influenţat evoluţia producţiei şi comerţului

mondial. Crizele din 1873 şi 1896 au determinat restructurări importante nu numai în producţia

industrială, ci şi în dinamica şi structura exporturilor mondiale. Simultaneitatea recesiunii, în

majoritatea ţărilor, s-a împletit cu blocarea schimburilor internaţionale.

Toate acestea, asociate cu acţiunea puternică a noului val de creaţii tehnice şi

tehnologice, au accentuat procesele de concentrare şi centralizare a capitalului, eliminând de pe

7

piaţă multe întreprinderi slabe şi stimulând fuziunile şi afirmarea întreprinderilor cu mare putere

economico-financiară. Pe această bază, în ultimele două decenii ale secolului XIX s-a accentuat

procesul de formare şi afirmare a corporaţiilor , îndeosebi în ramurile industriale de bază.

Revoluţionarea tehnicilor şi metodelor de producţie şi creşterea productivităţii

muncii, pe de o parte, crizele economice şi rămânerea în urmă a consumului populaţiei, pe de

altă parte, au fost însoţite de o scădere generală a preţurilor. Toate acestea au condus la

accentuarea concurenţei pe plan internaţional şi introducerea planificării activităţii, cu influenţe

pozitive asupra producţiei.

� Perioada care a urmat a fost marcată de multe schimbări şi bulversări în economia

mondială: cele două războaie mondiale; marea criză economică mondială din anii 1929-1933;

revoluţii sociale şi de eliberare naţională, care au dus la noi forme de organizare socială şi

naţională ş.a. Totodată, au acţionat şi numeroşi factori cu influenţe favorabile, între care: schimbări

importante în filozofia dezvoltării economice, prin asimilarea şi extinderea dirijismului de esenţă

keynesistă; revoluţia tehnico-ştiinţifică din perioada de după cel de-al Il-lea Război Mondial;

lansarea şi dezvoltarea proceselor de integrare a economiilor mai întâi pe continentul european, apoi

şi pe celelalte continente; negocierile comerciale multilaterale desfăşurate în cadrul GATT, care au

dus la o reducere substanţială a barierelor vamale, înainte de toate a taxelor vamale; conferinţa

financiar-monetară de la Bretton Woods din 1944, încheiată cu adoptarea unui sistem monetar

internaţional şi crearea unor organisme financiare internaţionale etc.

Al ţi autori, definesc economia mondială drept: „ansamblul interdependenţelor economice, politice, comerciale şi financiar valutare dintre economiile naţionale, structurile supranaţionale şi societăţile transnaţionale privite şi analizate în mod dinamic şi evolutiv”. 4. Economia mondială, privită ca ansamblu al economiilor naţionale şi a interdependenţelor

dintre ele, este considerată o treaptă calitativă superioară a schimbului mutual de activităţi între

acestea desfăşurat pe piaţa mondială, în acord cu diviziunea mondială a muncii.

Economia mondială modernă cuprinde nu numai economiile naţionale, dar şi o serie de

organizaţii şi instituţii internaţionale. Transferul de competenţe peste atributele naţionale le dă

acestora dreptul, cum este cazul Parlamentului European, de a se substitui statelor, în anumite

limite şi competenţe, chiar în relaţiile internaţionale. Pe de altă parte, se observă apariţia şi

intensificarea rolului unor instituţii şi organisme internaţionale în procesele mondoeconomice.

ONU nu reuşeşte a se impune cu acurateţe, însă FMI, BERD şi Banca Mondială se implică şi dau

economiei mondiale impulsuri sau semnale clare de interferenţă.

Caracterizarea succinta a procesului de formare a economiei mondiale ca realitate a vieţii

internaţionale, permite definirea mai precisă a noţiunii teoretice prin care se prezintă această

realitate în ştiinţa economică.

În majoritatea lucrărilor de specialitate din ţara noastră, economia mondială este

definită pornind de la unitatea dintre economiile naţionale, pe de o parte şi schimburile

economice sistematice care au loc între acestea, pe de altă parte. În cea mai simplă formă,

economia mondială este definită ca ansamblul economiilor naţionale ale statelor lumii, privite în

interdependenţa legăturilor economice care se derulează în mod sistematic între ele, pe baza

diviziunii internaţionale a muncii.

4 Bari.I., Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2009.

8

Într-o altă concepţie economia mondială este definită ca acel stadiu al schimbului

reciproc de activităţi în care, pe baza diviziunii muncii la nivel mondial, sunt implicaţi, în mod

obiectiv, majoritatea agenţilor economici de pe glob.

Într-o viziune care pune în centrul definiţiei numai relaţiile economice între ţări şi

cele suprastatale, economia mondială este definită şi ca „[ ... ] ansamblul interdependenţelor

economice, politice, comerciale şi financiar-valutare dintre economiile naţionale, structurile

supranaţionale şi societăţile transnaţionale privite şi analizate în mod dinamic şi evolutiv”.5

Consider că în formularea unei concluzii sau a unei definiţii trebuie luate în considerare

mai multe aspecte esenţiale, şi anume:

� Economiile naţionale reprezintă, celulele de bază ale economiei mondiale, în care

au loc procesele de bază ale vieţii economice - producţia, repartiţia, schimbul şi consumul, -

necesare atât pentru comunităţile istoriceşte constituite, naţiuni şi state naţionale, cât şi pentru

interacţiune a necesară şi utilă cu celelalte comunităţi naţionale sau popoare.

� Ultimele decenii au înregistrat nu numai o creştere puternică a volumului

schimburilor pe plan mondial, dar şi modificări importante în formele şi structura acestora, pe de

o parte, prin extrateritorialitatea unor procese de producţie, implantate de marile corporaţii pe tot

globul, acolo unde se găsesc resurse şi se obţine profit. Fără economii naţionale sănătoase şi

puternice nici fluxurile internaţionale nu funcţionează în mod corespunzător. O dovadă în acest

sens o furnizează ţările europene aflate în proces de tranziţie la economia de piaţă, a căror

capacitate de atragere şi utilizare profitabilă a capitalului străin este direct proporţională cu

modul în care funcţionează economiile naţionale respective. De asemenea, capacitatea unei ţări

de a rezista şocurilor sau valurilor unui şoc este proporţională cu potenţialul economic şi cu

nivelul de dezvoltare. Sunt afectate puternic economiile mai slabe şi mai ales cele cu mari

dezechilibre economice.

� Perioada postbelică se caracterizează şi printr-o creştere a rolului şi ariei unor

forme mai active de integrare economică, a organismelor create în cadrul integrării, ca şi a altora

cu vocaţie mondială, menite a atenua şocurile economice care se pot prelungi în zone mai fragile

ale globului. Ele s-au înscris în mecanismul de acţiune pentru a reduce şi preveni caracterul

entropie al procesului de creştere.

� În cadrul dezbaterilor privind globalizarea s-au conturat două modele teoretice

de analiză. Primul este fondat pe evoluţiile reale din trecut şi denumit modelul economiei

internaţionale, bazat pe rolul determinant al economiilor naţionale şi caracterizat printr-un

mecanism de reglaj „automat”, având în centru etalonul-aur, care a funcţionat începând cu

mijlocul secolului al XlX-lea şi până în 1914. Cel de-al doilea este un model ideal, care poartă

denumirea de economie globalizată, având ca trăsătură principală rolul determinant al

corporaţiilor transnaţionale. Sunt importante aprecierile şi concluziile formulate în urma analizei

acestor modele:

• cele două modele de economie nu sunt inerent reciproc exclusive; mai degrabă în

anumite condiţii economia globalizată ar îngloba şi ar include întrucâtva economia

internaţională;

• ar trebui să fim mai precauţi în a considera ca având semnificaţie structurală unele

5 Bari I., Economia mondială, Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1997.

9

schimbări care ar putea fi conjuncturale sau temporare;

• departe de a fi zdruncinată de către procesele de internaţionalizare, importanţa

statului-naţiune este chiar consolidată de acestea în multe privinţe.

Şi în domeniul economic lucrurile evoluează spre o lume mai complexă, în care ca agenţi

sau actori ai vieţii economice internaţionale se vor exprima: statele-naţiune, ca exponenţi ai

economiilor naţionale, organizaţiile economice internaţionale, în primul rând cele cu caracter

integraţionist, întreprinderile şi firmele naţionale, societăţile transnaţionale ş.a.

Economia mondială, ca sistem sau megasistem economic contemporan, reprezintă şi va

reprezenta expresia materială a acestor realităţi, cuprinzând, pe de o parte, economiile naţionale

ale celor peste 190 de ţări care constituie subiecte de drept internaţional, iar pe de altă parte,

ansamblul relaţiilor economice (comerciale, financiare, tehnico-ştiinţifice, monetar-valutare etc.)

desfăşurate stabil între ţările lumii, între organizaţiile şi societăţile transnaţionale cu ţările

respective şi între ele.

O altă caracteristică o reprezintă intensificarea integrărilor regionale şi interregionale sau

a globalizării unor fenomene economice.

În ultimii treizeci de ani ai sec XXI au fost puse bazele unei noi etape a economiei de

piaţă, numită economia deschisă. Aceasta reprezintă un „stadiu superior al dezvoltării în

profunzime şi amplitudine a economiei de piaţă, caracterizat prin capacitatea sa deosebită de a

genera permanent şi a încorpora, în rezultate benefice pentru om şi societate, progresele ştiinţei

şi tehnologiei, ale dezvoltării factorilor de producţie contemporani şi prin înlăturarea barierelor

structurale, organizaţionale şi teritoriale care obstrucţionează manifestarea deplină a

principiului eficienţei şi raţionalităţii activităţii economice.” 6.

Apariţia microprocesorului care reprezintă momentul esenţial al revoluţiei informatice, a

automaticii, telematicii şi roboticii, asociată cu evoluţiile spectaculoase din domeniile

biotehnologiilor, ingineriei genetice şi surselor de energie se constituie în fundamentul

tehnologic al economiei de piaţă deschisă.

Apariţia economiei de piaţă deschise s-a manifestat diferit în ţările lumii, în funcţie de

stadiile în carre se găseau economiile naţionale ale acestora.

În ţările cu economie de piaţă a avut loc o liberalizare şi mai profundă a economiei, în

ţările cu economii comuniste centralizate sau foste comuniste a avut loc înlăturarea formelor de

proprietate şi a mecanismelor economice anchilozate ce obstrucţionau eficienţa economică, iar în

ţările în curs de dezvoltare are loc consolidarea proprietăţii private, a liberei iniţiative şi a

concurenţei.

Pilonii de bază ai economiei mondiale sunt:

� economiile naţionale ale ţărilor lumii;

� diviziunea internaţională a muncii;

� relaţiile economice internaţionale şi piaţa mondială.

� cadrul normativ şi instituţional de funcţionare a economiei mondiale.

De asemenea, în lumea contemporană sunt asimilate ca o componentă importantă a

economiei mondiale şi societăţile transnaţionale şi organizaţiile economice internaţionale.

Economia naţională reprezintă un sistem de ramuri, subramuri, sfere şi sectoare de

6 Mecu C., Economie Politică - aplicații practice, Ed. Fundaţiei România de Mâine, București, 2007.

10

activitate economică, de agenţi economici autohtoni, între care se creează legături durabile pe

baza diviziunii sociale a muncii şi a pieţei naţionale, care funcţionează în cadrul teritoriului dat

al unui stat.7 Numărul statelor naţionale a crescut semnificativ de la o perioadă la alta. În mod

firesc această creştere duce la accentuarea diversităţii tipologice şi la adîncirea legăturilor lor

reciproce, fapte ce cresc suficient interdependenţele încât ciclurile economice internaţionale să

intre într-o etapă de sincronizare.

Diversitatea tipologică a economiei mondiale semnifică coexistenţa în cadrul sistemului

economic mondial a unor structuri – economii naţionale, tipuri de agenţi (companii) economici,

forme de organizare şi conducere a vieţii economice etc., având caracteristici care le disting

unele de altele şi permit gruparea lor în diferite categorii (grupe, subgrupe, clase) specifice.

Astfel statele lumii pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care principale sunt: nivelul

de dezvoltare, structurile economiilor naţionale, potenţialul economic, situaţia financiară,

participarea la relaţiile economice internaţionale, ş.a. Aceste clasificări ale economiilor naţionale

în diferite grupe şi subgrupe pun în evidenţă atăt caracterul eterogen al economiei mondiale cât şi

deosebirile considerabile dintre entităţile economice naţionale.

În literatura economică de specialitate se întâlneşte deseori sintagma de inegalităţi şi

decalaje manifestate în cadrul economiei mondiale, pe diferite planuri.

Inegalităţile pot fi considerate relaţii cantitative, calitative şi structurale între mărimi,

entităţi, fenomene sau procese ce au dimensiuni, sfere de cuprindere, intensităţi de manifestare

diferite în timp şi spaţiu; ele se exteriorizează sub diferite forme de decalaje economice.8

Decalajul economic defineşte discrepanţe cantitative, calitative sau structurale între

indicatorii care exprimă starea diferitelor structuri ale economiei (economia diferitelor ţări,

regiuni, sectoare de activitate etc.). Printre indicatorii uzual folosiţi pentru compararea

economiilor sunt PIB total şi pe locuitor, PNN pe locuitor, structura de ramură a economiei,

ponderea diferitelor ramuri în produsul intern brut, producţia şi consumul pe locuitor la

principalele bunuri economice, gradul de alfabetizare, structura comerţului exterior, indicatori ai

bunăstării, etc. Între ţările lumii există o multitudine de decalaje cum ar fi cele tehnologice şi

ştiinţifice, cele privind eficienţa utilizării resurselor, calitatea vieţii cetăţenilor, etc

Pentru a surprinde mai bine inegalităţile şi decalajele dintre ţări, ONU foloseşte din 1990

un sistem de indicatori ai dezvoltării umane (Human Development Index – HDI). Cu ajutorul

HDI se poate stabili locul unei economii în cadrul economiei mondiale, la un moment dat sau pe

o anumită perioadă.

Decalajele pot fi cantitative (discrepanţe numerice, de mărime, între indicatorii

comparaţi), calitative (discrepanţe între laturile esenţiale ce definesc indicatorii respectivi),

absolute (discrepanţe între indicatori, manifestate prin deosebiri comparabile în privinţa ponderii

şi ritmurilor înregistrate de indicatorii macroeconomici ce se compară) sau în strânsă legătură cu

un anumit criteriu de referinţă, cum ar fi: starea economiei (boom sau recesiune), structura

tehnică, tehnologică sau economică, timpul pentru care se realizează analiza, etc.

În prezent amplificarea inegalităţii decurge din participarea diferenţiată a ţărilor la

globalizare, potrivit gradului de dezvoltare economică. Inegalitatea economică, îndeosebi în

7 Enache C., Mecu C., Economie Politică, Ed. a V-a, Vol. 2, Ed. Fundaţiei România de Mâine, București, 2007. 8 ASE, Economie, Ediţia a VI-a, Editura Economică, București, 2003.

11

repartizarea veniturilor, a devenit o problemă globală a omenirii.

Specialiştii în domeniu, consideră că există mai multe forme de inegalităţi9, ce constituie

atât premise, cât şi efecte ale dezvoltării economice:

� inegalităţi în interiorul ţărilor şi inegalităţi între ţări (internaţionale);

� inegalităţi în venituri;

� inegalităţi în indicatori ai dezvoltării umane;

� inegalităţi privind educaţia şi accesul la cultură;

� inegalităţi privind accesul la servicii de calitate;

� inegalităţi privind gradul de libertate economică şi/sau politică;

� inegalităţi privind transparenţa proceselor de guvernare;

� inegalităţi privind nivelul corupţiei şi/sau al economiei subterane;

� inegalităţi privind produsul intern brut pe locuitor, etc.

Efectele inegalităţilor pot fi puternice, deoarece ele nu acţionează doar individual ci se

intersectează şi intercondiţionează în permanenţă în plan naţional şi internaţional.

Realitatea ultimului secol atestă faptul că statele cu o deschidere largă către economia

mondială înregistrează niveluri scăzute de inegalitate. Cu toate acestea, globalizarea nu va

produce egalitate, deşi aceasta este una din marile speranţe a ţărilor sărace. Dar, inegalitatea va fi

mai mică într-o lume în care integrarea economică va fi deplină, decât în una parţial globalizată.

1.2. Trăsături principale ale economiei mondiale actuale Economia mondială actuală prezintă o serie de trăsături principale, ce decurg din

caracteristicile elementelor componente - economiile naţionale, relaţiile economice dintre ele,

precum şi mecanismele prin care se corelează şi se racordează toate acestea între ele. Dintre

aceste tr ăsături, pot fi amintite următoarele :

� eterogenitatea;

� unicitatea şi multipolaritatea;

� interdependenţa şi complementaritatea componentelor economiei mondiale;

� dinamismul şi diversitatea formelor de manifestare;

� asimetria nivelurilor de dezvoltare şi a evoluţiilor economico-sociale;

� formarea de state independente şi integrarea.

Eterogenitatea economiei mondiale actuale

Această trăsătură este dată, înainte de toate, de marea diversitate a economiilor naţionale

care alcătuiesc economia mondială actuală, care, pe lângă o serie de trăsături comune decurgând

din ceea ce numim bazele generale ale activităţii economice (trebuinţe, resurse şi factori de

producţie etc.) se deosebesc între ele din punct de vedere al dimensiunilor pieţei interne şi al

potenţialului economic, prin nivelul de dezvoltare economică, prin structurile tehnico-productive

şi economico-sociale, prin gradul de deschidere spre economia mondială, prin particularităţile

modului de consum şi de viaţă socială şi culturală, precum şi ale organizării statal - instituţionale.

Pentru perceperea acestor diferenţe trebuie pornit de la o trăsătură fundamentală a

9 ASE, Economie, Ediţia a VI-a, Editura Economică, București, 2003.

12

dezvoltării social-culturale, cu precădere în cea de-a doua jumătate a secolului al XX – lea,

constând în creşterea impresionantă a numărului ţărilor care au devenit independente, trăsătură

concretizată în mărirea numărului membrilor O.N.U., de la 51 state în anul 1945, la 192 în

prezent.

Din punctul de vedere al relaţiilor economice şi politice, aceasta înseamnă, pe de o parte

o mărire considerabilă a preocupărilor, aspiraţiilor şi particularităţilor de politică internă, iar pe

de altă parte o multiplicare considerabilă atât a centrelor de decizie autonomă în economia

mondială, cât şi a fluxurilor economice dintre ţări, a complexităţii şi volumului schimburilor

internaţionale.

Având în vedere această diversitate de preocupări şi de tendinţele care decurg de aici,

uneori din direcţii şi cu semnificaţii contradictorii, economia mondială actuală este văzută în

literatura de specialitate drept, „un imens laborator economico-social”.10

Un prim criteriu pe baza căruia se caracterizează diversitatea statelor şi economiilor

contemporane îl reprezintă mărimea teritoriului, numărul populaţiei şi volumul producţiei de

bunuri materiale şi servicii realizate anual (produsul intern brut sau venitul naţional total) prin

care se desemnează ceea ce se numeşte potenţialul economic sau puterea economică. Suprafaţa este luată în calcul pentru a exprima dimensiunile tării şi, cu anumite rezerve

sau limite, amploarea resurselor naturale.

Populaţia pune în evidenţă resursele de muncă, dar este şi un indicator de caracterizare a

mărimii pieţei interne.

Produsul intern brut în mărime absolută caracterizează, pe de o parte, rezultatul total al

activităţii de producţie a ţării, iar pe de altă parte, posibilităţile de consum, de acumulare şi

investiţii, precum şi cele de export. Pe baza acestor indicatori, ţările lumii se clasifică astfel:

foarte mari, mari, mijlocii, mici şi foarte mici.

Din punct de vedere al suprafeţei, primele 10 ţări sunt (în milioane km.p.): Rusia (17,10);

Canada (9,96); Statele Unite ale Americii (9,63); Republica Populară Chineză (9,60); Brazilia

(8,52); Australia (7,69); India (3,29); Argentina (2,78); Kazahstan (2,72) şi Algeria (2,38).

Primele 10 ţări după mărimea populaţiei, în 2010, erau următoarele (milioane persoane):

China (1.354); India (1.228); S.U.A. (316); Indonezia (238); Brazilia (191); Pakistan (182);

Nigeria (158); Bangladesh (154); Rusia (143); Japonia (128).

În acest sens, literatura economică de specialitate se vorbeşte tot mai mult despre „lumea

la proporţiile 20:80”. Pe această bază se apreciază că, datorită productivităţii tot mai

ridicate ce se obţine pe bază de progres tehnic, spre mijlocul secolului al XXI-lea, tehnologiile

informaţionale şi globalizarea vor duce spre o lume în care 20% din populaţie va fi în stare să

menţină activă economia mondială, producţia de bunuri materiale şi servicii. Cei 20% vor avea

parte de cele mai bune venituri, de averi, indiferent de ţara în care trăiesc, iar restul de 80% vor

avea în faţă numai perspectiva supravieţuirii.

Inegalităţile şi discrepanţele mari dintre bogaţi şi săraci privesc nu numai raporturile

interne, ci şi pe cele dintre ţările bogate şi ţările sărace. Pe baza datelor, în literatură se relevă

faptul că raportul dintre veniturile celor 20% din populaţia globului care reprezintă pe cei mai

bogaţi şi cei 20% care însumează locuitorii din cele mai sărace ţări ale lumii a crescut în ultimele

10 Badrus G., Rădăceanu E., Globalitate şi management, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999.

13

trei decenii, de la 30:1 la 60:1, în condiţiile în care bogăţia totală a lumii a crescut substanţial.

Eterogenitatea economiei mondiale contemporane este şi mai bine pusă în evidenţă de

analiza nivelului de dezvoltare economică a ţărilor lumii. Din analiza datelor existente se

desprinde o trăsătură de bază a economiei mondiale contemporane, coexistenţa a două tipuri de

economii, dezvoltate şi subdezvoltate, cu un tip intermediar, cel al ţărilor cu dezvoltare medie,

precum şi a unor decalaje mari între ţări, care manifestă tendinţe de accentuare. Ţările cu

economie în tranziţie, care trec de la economia planificată centralizat şi bazată pe proprietate

socială la economia de piaţă, deşi se confruntă cu probleme specifice, se aliniază, în ultimă

instanţă, la această structură, în prezent unele dintre ele putând să fie încadrate în rândul ţărilor

dezvoltate.

Decalajele existente între ţările care reprezintă cele două niveluri de bază au forme

multiple de manifestare, cuprinzând economia, tehnologia şi nivelul de viaţă şi reprezintă o

problemă gravă a lumii contemporane.

Cauzele acestor inegalităţi sunt legate atât de etapele diferite ale demarajului economic

între ţări, cât şi de mecanismele economiei de piaţă care, atât la nivel naţional, cât şi

internaţional, tind să creeze o diviziune ierarhizată a muncii între producători, bazată pe

avantajul comparativ, pe difuzarea inegală a rezultatelor şi pe redistribuirea bogăţiei. Chiar şi

atunci când toţi câştigă din participarea la schimburi, unii câştigă mai mult decât alţii, deşi din

regulile jocului fac parte inseparabilă riscurile şi pierderile.

Prin urmare, în literatura economică se apreciază că economia de piaţă tinde să se

transforme într-un proces de dezvoltare inegală atât în sistemul intern, cât şi în cel extern. O

economie de piaţă lăsată în legea ei are efecte de adâncime asupra naturii şi organizării

societăţilor, precum şi a relaţiilor politice dintre ele. Astfel devine necesară intervenţia statelor în

activităţile economice, cu intenţia de a susţine acele efecte ale pieţelor care sunt aducătoare de

foloase şi de a le contracara pe cele dăunătoare.

De modul cum se respectă obligaţiile pe plan extern în cadrul pieţei mondiale depind

hotărâtor, pe de o parte, dezvoltarea şi macrostabilizarea – pe plan intern - şi, pe de altă parte,

eficienţa şi imaginea economiei naţionale a fiecărei ţări în - plan internaţional, iar rezultatele

obţinute pe piaţa externă potenţează dezvoltarea economică internă.

Unicitatea şi multipolaritatea economiei mondiale Datorită marii varietăţi a „părţilor” din care se compune economia mondială actuală,

aceasta reprezintă un sistem unic, care funcţionează şi se dezvoltă numai prin coexistenţa şi

interacţiunea economiilor şi statelor naţionale şi a celorlalte componente istoriceşte constituite,

precum şi prin derularea normală a fluxurilor economice dintre acestea.

Unicitatea economiei mondiale decurge, pe de o parte, din rolul pe care îl au în procesul

dezvoltării şi satisfacerii trebuinţelor fundamentale ale omenirii factorii fundamentali de

producţie, ştiinţa şi tehnologia, gestiunea eficientă a resurselor, precum şi schimbul de bunuri

materiale şi spirituale între toate ţările. Amplificarea continuă a cerinţelor, diversificarea

formelor pe care le îmbracă schimbul dintre ţări şi îndeosebi dezvoltarea diviziunii internaţionale

a muncii, creşterea interdependenţelor variate şi complexe dintre naţiuni au pus tot mai mult în

legătură ţări şi teritorii, unităţi de producţie şi de comercializare, pieţe comerciale şi financiare,

organisme şi instituţii financiare.

14

Pe de altă parte, în virtutea interdependenţelor şi unicităţii, disfuncţionalităţile sau crizele

care apar în oricare parte a economiei mondiale influenţează, într-un fel sau altul, şi restul

acesteia. Interdependenţele economice tot mai accentuate, caracterul unic al economiei

mondiale contemporane, asociate cu creşterea neîntâlnită a vitezei cu care se transmit atât

creşterea, cât şi crizele de orice fel, au impulsionat conştiinţele cele mai active, conducând la

desprinderea a ceea ce s-a numit setul de probleme globale ale omenirii, care nu pot fi

soluţionate numai prin eforturile individuale sau locale.

Caracterul global al tuturor problemelor omenirii decurge din unicitatea economiei

mondiale, precum şi din multilateralitatea interdependenţelor dintre domeniile vieţii economice

contemporane - tehnic, economic, social-politic, juridic şi dintre ţări.

O caracteristică importantă a dezvoltării economice mondiale din ultimele decenii

o reprezintă şi schimbarea raporturilor de putere în economia mondială. Din punct

de vedere politico-militar s-a trecut de la sistemul bipolar, bazat îndeosebi pe raportul S.U.A.-

U.R.S.S., la sistemul mondial cu o singură superputere - Statele Unite ale Americii.

Spre deosebire de aceasta, economia mondială contemporană se caracterizează prin

multipolaritate, concretizată în formarea, în ultimele decenii, dar şi pentru o lungă perioadă de

timp, a trei centre de putere economică: S.U.A., Uniunea Europeană şi Japonia - cu trei monede

aflate în prim-planul relaţiilor şi evoluţiilor mondiale: USD, EURO şi Yen-ul.

În legătură cu raporturile de putere economică în economie, în literatura de specialitate s-

au conturat trei teorii de bază, acestea fiind următoarele:

• teoria economiei duale, inspirată din gândirea liberalismului economic care

apreciază evoluţia pieţei ca pe un răspuns la voinţa universală de eficienţă crescândă şi

maximizare a bogăţiei;

• teoria sistemului mondial modern, influenţată de marxism, care abordează piaţa

monetară în primul rând ca mijloc de exploatare economică a ţărilor mai puţin dezvoltate de

către economiile capitaliste avansate;

• teoria stabilităţii hegemonice, care interpretează apariţia şi funcţionarea

economiei internaţionale ca rezultat al succesiunii unor puteri dominante liberale şi prezintă rolul

şi atribuţiile hegemonului în economie, precum şi implicaţiile acţiunilor acestuia. Rolul central,

în acest proces, revine monedei statului cu acest rol în sistemul monetar internaţional, care îi

acordă acestuia putere financiară şi monetară.

Economia mondială postbelică s-a confruntat cu două procese de anvergură, desfăşurate

cu intensităţi diferite de la o etapă la alta: pe de o parte a avut loc destrămarea sistemelor

coloniale şi a unor state federale şi creşterea pe această bază a numărului de state suverane, iar

pe de altă parte, accentuarea procesului de integrare economică şi formarea unui număr

important de organizaţii economice (uneori şi politice) care cuprind multe state ale lumii.

În primele două decenii şi jumătate după cel de-al doilea război mondial s-au destrămat

toate imperiile coloniale, dar tot atunci s-a declanşat şi procesul de integrare economică, în

primul rând prin formarea Comunităţilor Economice Europene - devenite apoi Uniunea

Europeană, urmate, după aceea, de multiplicarea puternică a grupărilor de integrare şi cooperare

economică subregionale, regionale şi interregionale. în opoziţie cu mişcările de fuziune.

Simultan cu ele s-au fisurat şi destrămat cunoscutele ansambluri multinaţionale - U.R.S.S.,

15

Cehoslovacia şi Iugoslavia - dând naştere la douăzeci şi două de state independente. Acestea şi-

au creat monede proprii, sisteme instituţionale de sine stătătoare şi promovează politici care

pornesc de la premisa afirmării active a identităţii naţionale, precum şi a creării şi consolidării

economiilor care să permită realizarea aspiraţii lor de progres şi bunăstare ale popoarelor

respective.

Ca urmare a marii diversităţi de factori şi evoluţii din economia mondială, relaţiile

internaţionale nu sunt ferite de tensiuni şi conflicte care interferează, direct şi indirect, pozitiv

sau negativ mediul de afaceri internaţional. Cauzele acestora pot fi foarte diferite, şi anume:

litigii teritoriale; rivalitate între comunităţi (etnice, religioase, etc.) pentru exercitarea puterii

asupra unui teritoriu; competiţia pentru controlul resurselor economice; opoziţii ideologice.

1.3. Interdependenţele economice, internaţionalizarea şi mondializarea

Din cele mai vechi timpuri au existat raporturi economice între ţări, cu toate acestea nu se

poate vorbi de o economie mondială în antichitate şi evul mediu. Economia mondială nu se

confundă cu relaţiile economice externe sau cu piaţa mondială, a cărei formare a început în sec.

al XVI-lea.

Interdependenţele economice dintre statele lumii există din vremuri imemoriale, cu mult

înaintea consolidării economiei mondiale, parcurgând până acum un proces evolutiv continuu şi

contradictoriu de la schimbul mutual de bunuri între ţări, la piaţa mondială şi la economia

mondială. Acestea formează în prezent un pluralism economic deosebit de dinamic, care reflectă

în fond economia de piaţă deschisă

O primă formă a schimbului, mai rudimentară şi mai puţin eficientă a fost aceea a

schimbului simplu sau mutual (marfă contra marfă), rămas în istoria relaţiilor economice

internaţionale ca „cliring” sau „barter”. Principala deficienţă a sistemului decurgea din faptul că

paleta schimburilor bilaterale era restrânsă ca urmare a profilului unor economii naţionale, ţările

fiind tentate să includă în asemenea schimburi şi mărfuri mai slabe calitativ.

Piaţa mondială este definită de unii specialişti11 ca un strat calitativ economic a relaţiilor

de schimb dintre agenţii economici aparţinând diverselor ţări, inclusiv societăţi transnaţionale,

purtători ai cererii şi ofertei. Ea este spaţiul economic de manifestare a diviziunii mondiale a

muncii şi a efectelor sale, formarea statelor naţionale în secolul al XIX-lea influenţând puternic

maturizarea relaţiilor de schimb (substanţa pieţei mondiale).

Principalele tr ăsături 12 ale economiei mondiale contemporane vin să întărească

complexitatea acestui concept:

� celulele de bază ale economiei mondiale sunt economiile naţionale, care se dezvoltă

interdependent, înregistrând schimbări majore, în contextul globalizării;

� economia mondială în ansamblul ei constituie un sistem, în care fiecare entitate îşi

îndeplineşte funcţiile sale (de subsistem) şi toate împreună au caracter de sistem integrator

regional sau global (planetar);

� economia mondială este unică, toţi participanţii supunându-se aceloraşi legităţi

11 ASE, Economie, Ediţia a VI-a, Ed. Economică, 2003. 12 Ibidem.

16

specifice relaţiilor dintre cerere şi ofertă;

� economia mondială este eterogenă, din punctul de vedere al economiilor ţărilor

lumii, incluzând ţări bogate sau sărace, mari sau mici, dezvoltate sau subdezvoltate;

� economia mondială are caracter dinamic; � parteneriatul în economia mondială poate fi bilateral sau multilateral, funcţionând

pe baza unor instrumente juridice proprii (tratate, acorduri de colaborare, convenţii, protocoale şi

liste de mărfuri, etc.), într-un cadru instituţional adecvat (comisii, comitete, asociaţii etc.). Ca

instituţii ale parteneriatului multilateral amintim OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului,

UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, etc.

� economia mondială se bazează pe diviziunea mondială a muncii, ce reflectă

tendinţele de specializare internaţională competitivă în scopul participării eficiente la circuitul

economic mondial.

Deosebirile cantitative şi calitative dintre economiile naţionale cum ar fi distribuirea

neuniformă a resurselor, a veniturilor, diferenţa între preţul mâinii de lucru, etc determină agenţii

economici să dezvolte ample legături între ei, pe multiple planuri. Economia mondială se

bazează pe acest amplu sistem de legături (interdependenţe) economice internaţionale, fără de

care ea nu poate exista.

Sistemul complex de interdependenţe economice existent astăzi s-a format după cel de-al

doilea război mondial sub influenţa profundelor schimbări în diviziunea mondială a muncii şi a

revoluţiei ştiinţifico-tehnice.

Noţiunile de interdependenţe, internaţionalizare şi mondializare exprimă una dintre trăsăturile

cele mai importante şi dinamice ale economiei mondiale actuale. Ele nu sunt sinonime, deşi au

avut şi au nu de puţine ori utilizare cu sens similar.

Interdependenţele economice reprezintă conceptul care exprimă forma de mişcare a interacţiunilor dintre economiile naţionale, precum şi a fluxurilor economice internaţionale, în cadrul economiei mondiale unice. Ele s-au constituit în timp, pe baza unor factori obiectivi şi subiectivi, între care pe primul plan se înscriu următorii:

� diviziunea internaţională a muncii;

� deschiderea economiilor naţionale spre exterior, caracterizată îndeosebi prin

ponderea exportului şi importului în produsul intern brut;

� dezvoltarea tehnicii şi tehnologiilor şi gradul de aplicare a creaţiilor respective

în economie;

� nivelul şi evoluţia preţurilor pe piaţa mondială;

� gradul de dezvoltare şi de diversificare a schimburilor şi fluxurilor economice;

� schimbările intervenite în economia mondială şi în raporturile de putere pe plan

internaţional;

� factori politici şi sociali etc.

Sunt cunoscute trei tipuri de interdependenţe, şi anume:

� funcţionale, ale diferitelor subsisteme de tranzacţii din cadrul relaţiilor economice

internaţionale (spre exemplu, interacţiunea problemelor comerciale, financiare şi valutare pe plan

mondoeconomic şi regional);

� între politicile de dezvoltare pe termen scurt şi cele pe termen lung promovate

17

de state şi grupări de state;

� ale economiilor naţionale, în cadrul relaţiilor economice desfăşurate pe piaţa

mondială.

Interdependenţa economiilor naţionale poate fi simetrică şi asimetrică.

Interdependenţa simetrică se caracterizează prin:

� specializare intra-ramură;

� diviziune internaţională a muncii pe plan orizontal;

� se desfăşoară între ţări cu nivel de dezvoltare economică apropiat.

Interdependenţa asimetrică presupune:

� specializare interramuri;

� diviziune internaţională a muncii pe plan vertical;

� cooperarea între ţări cu niveluri diferite de dezvoltare;

� are un caracter inegal, luând forma unor relaţii de dependenţă a ţărilor Sudului

faţă de Nord.

Prin urmare în evoluţia schimburilor economice internaţionale, prima formă de

specializare a fost cea între ramuri (industrie - agricultură). Între ţările partenere, denumite

„industriale” şi „agrare”, s-a statuat o diviziune internaţională a muncii pe plan vertical, care a

funcţionat, conform raportului de forţe, în favoarea statelor cele mai dezvoltate din punct de

vedere economic.

Un asemenea tip de interdependenţă s-a stabilit încă din secolul al XlX-lea.

continuând şi în secolul al XX-lea, îndeosebi în perioada dintre cele două războaie

mondiale, cuprinzând şi influenţând şi economia României.

În perioada postbelică, interdependenţele s-au accentuat foarte mult, ele îmbrăcând şi

forme mult mai diverse şi mărind puternic sensibilitatea economiilor naţionale. Aceste

interdependenţe dintre ţările bogate şi ţările sărace, sau dintre Nord şi Sud, cum se exprima

literatura vremii, conduc la scoaterea în evidenţă a patru feluri de interdependenţe13, în funcţie

de sursele care le generează:

• interdependenţele generate de nevoia de alimente - unele ţări au surplusuri, în

timp ce altele au deficite alimentare;

• nevoia de energie şi minerale, în condiţii în care cererea şi oferta au traiectorii

geografice diferite;

• posibilităţile dereglării sistemelor de susţinere a vieţii pe „nava spaţială

Pământ”, adică problemele apărării mediului înconjurător;

• speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogaţii şi săracii lumii.

Interdependenţele sunt, de fapt, de asemenea natură încât relaţiile internaţionale sunt

sensibile la trepidaţii cât de mici sau la acţiunile insuficient gândite ale unei singure naţiuni. Am

văzut, de exemplu, că stabilitatea sistemului monetar internaţional a devenit extrem de sensibilă

la acumularea surplusurilor şi deficitelor unei singure naţiuni şi că astăzi economia unei naţiuni

este mult mai rapid şi mai drastic afectată de schimbările petrecute în economia altei naţiuni

decât cu un deceniu mai înainte.

Internaţionalizarea actuală şi globalizarea desemnează o treaptă sau un grad mai

13 Prezentate în Raportul către Clubul de la Roma, intitulat „Restructurarea ordinii internaţionale”.

18

ridicat de dezvoltare a interdependenţelor, care cuprind întreaga economie mondială, toate ţările

şi toate ramurile şi domeniile de activitate. De aceea, în anumite lucrări, acest proces este

denumit mondializare. Mai recent, în lucrările de orientare liberală, care absolutizează rolul

liberalizării pieţelor şi al dereglementării vieţii economice, procesul este denumit glohalizare şi

este abordat în opoziţie cu dezvoltarea naţională. J. K. Galbraith, remarcând discuţiile care se

poartă în legătură cu aceste concepte şi implicaţiile procesului, afirma: „Ameninţarea pe care o

reprezintă internaţionalizarea vieţii economice - denumită globalism - poate părea iminentă.

Ţările beneficiind de condiţii sociale şi de muncă mai bune sunt silite să concureze cu ţările în

care salariile sunt mici, vulnerabilitatea economică este mai mare şi deci costurile de producţie

sunt mai scăzute. Către acestea din urmă îşi vor îndrepta mai curând atenţia corporaţiile

transnaţionale”14.

Încercând o etapizare a procesului de dezvoltare a internaţionalizării şi globalizării

economiei, alţi speciaşişti susţineau „economia lumii a parcurs două faze de dezvoltare şi a

intrat recent într-o a treia fază, toate reprezentând etape ale procesului de internaţionalizare

a vieţii.(activităţii) economice”. Primele trei decenii ale perioadei postbelice - considerate prima

fază, zisă a economiei internaţionale - s-au caracterizat printr-o dezvoltare a schimburilor dintre

economiile ţărilor, care îşi păstrau însă caracterul naţional, datorită faptului că în interiorul

statului-naţiune se derula cea mai mare parte a schimburilor, ponderea comerţului exterior în

producţia globală reprezentând numai 7%. În comerţul internaţional o pondere importantă era

ocupată de materiile prime, dar manufacturatele erau în continuă creştere.

În anii '70 economia mondială a intrat în cea de-a doua fază de dezvoltare, considerată a

fi etapa „mondializării”. O caracteristică importantă a reprezentat-o divizarea procesului de

producţie şi localizarea producerii unor componente ale produsului finit, de către societăţi

transnaţionale, în diferite ţări ale lumii. Are loc o creştere importantă a investiţiilor

internaţionale de capital direct productive, acestea devenind un factor de bază integrator, prin

care se deplasează produsele şi serviciile peste frontierele ţărilor. Pe această bază activele

investitorilor străini s-au triplat după 1987 iar vânzările anuale generate de aceste active au

depăşit valoarea exportului mondial.

Cea de-a treia fază, care a început în anii '90, este denumită „economia fără fron-

tiere”. O astfel de metaforă încearcă să pună în evidenţă creşterea operaţiunilor comerciale şi

financiare derulate prin mijloacele tehnice moderne, datorită revoluţiei din domeniul informaticii

şi telecomunicaţiilor, care permit desfăşurarea schimburilor „24 de ore din 24” şi la scara

întregii. Interdependenţele dintre economiile naţionale şi economia mondială în ansamblul său

sunt însă mult mai numeroase şi mai complexe, ele depăşind planul interdependenţelor dintre ele.

Aşadar economia mondială poate fi văzută ca o entitate de sine stătătoare care include

economiile naţionale şi relaţiile dintre acestea, dar nu se rezumă la ele, capătă proprietăţile unui

sistem cu propriile legi care poate interacţiona cu subsistemele sale aşa cum se poate observa în

figura nr.1.1.

14 GalbraithK. J., Societatea perfectă, Ed. Eurosong & Book, Bucureşti, 1997.

19

Figura nr. 1.1.

Interdependenţele dintre economiilor naţionale cu economia mondială

Economiile naţionale interacţionează şi cu alţi actori ai economiei mondiale, cum ar fi societăţile transnaţionale sau organizaţiile de integrare regională sau organizaţiile internaţionale. De asemenea, ele se implică în mod specific în structurile de guvernanţă

mondiale.

Forma principală de relaţii economice dintre state a constituit-o schimbul internaţional de

mărfuri sau comerţul mondial. Comerţul internaţional poate fi considerat partea cea mai

importantă în cadrul interdependenţelor economice internaţionale, evoluând şi dezvoltându-se

odată cu acestea.

Comerţul internaţional este definit ca totalitatea tranzacţiilor de export şi import,

ierarhizate pe ţări, pe grupe de ţări, pe zone sau regiuni, pe categorii de pieţe sau de bunuri

materiale şi servicii, etc. Exportul reprezintă o vânzare de bunuri economice unui agent

economic dintr-o altă ţară în schimbul unei sume de bani cu circulaţie pe plan internaţional. Prin

export se vând o parte din bunurile create în economia naţională, diminuându-se consumul final.

Importul este inversul exportului, presupunând o cumpărare de bunuri economice de la un agent

economic din altă ţară, în schimbul unei sume de bani convenite. El contribuie la creşterea

bunurilor economice din ţară destinate consumului personal sau productiv (este vorba de factori

de producţie care nu pot fi creaţi în ţara respectivă decât cu un efort prea mare sau nu pot fi creaţi

deloc).

Comerţul internaţional constituie azi o necesitate, fiecare economie naţională participând

la fluxul economic internaţional, în vederea procurării factorilor de producţie necesari bunei ei

20

funcţionări şi a creşterii economice, prin valorificarea avantajelor pe care le poate deţine prin

participarea la aceste schimburi.

Piaţa valutară este un alt tip de relaţie economică ce poate surveni în cadrul economiei

internaţionale. Ea reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare de diferiţi bani

naţionali, inclusiv reglementările şi instituţiile aferente. Pe această piaţă se întâlnesc cererea şi

oferta de bani naţionali, având rolul să atragă mijloacele de plată internaţionale sub formă de

bancnote, monede divizionare, instrumente de plată şi de credit emise în monedă străină.15

Moneda naţională a unei ţări este considerată valută dacă este utilizată în operaţiuni de

schimb internaţional.

Piaţa valutară implică numeroase relaţii interbancare, precum şi între bănci şi clienţii lor,

ce se formează pe pieţele naţionale unde au loc operaţiuni cu valută sau devize în urma întâlnirii

cererii şi ofertei acestora. Ansamblul pieţelor valutare naţionale şi a interdependenţelor ce se

stabilesc între acestea formează piaţa valutară internaţională. Operatorii care acţionează pe piaţa valutară pot fi grupaţi în două categorii:

� cei care generează cererea şi oferta de valută (agenţi economici, ca operatori

comerciali ce realizează activităţi de comerţ internaţional, investitori de capital, subiecţi ai pieţei

muncii, persoane fizice sau juridice ca operatori speculatori);

� cei care concentrează cererea şi oferta de valută, stabilesc cursul de schimb,

efectuează tranzacţii cu valute (banca de emisiune, bursa valutară, brokerii, băncile comerciale,

casele de schimb valutar, etc.)

Obiectul pieţei valutare constă într-un ansamblu de fluxuri concretizate în vânzarea-

cumpărarea de valute convertibile, schimbarea unei valute efective pe valută în cont sau invers,

vânzarea-cumpărarea de efecte de comerţ exprimate în euro, pe efecte exprimate în valută aflată

în cont, etc.

O dată cu formarea pieţei mondiale şi a diviziunii interne a muncii, pe la sfârşitul sec. al

XIX-lea au apărut şi s-au dezvoltat investiţii internaţionale de capital, care au devenit

preponderente faţă de schimburile internaţionale de mărfuri. După al 2-lea război mondial a

apărut o largă extindere - cooperarea economică şi tehnică internaţională. Toate aceste forme de

legături economice între state poartă denumirea de flux economic internaţional. Fluxurile economice internaţionale sunt considerate mişcări de bunuri materiale,

servicii, informaţii, valori băneşti şi spirituale de la o ţară sau grup de ţări la alta, fiind

dependente organic de diviziunea internaţională a muncii, manifestându-se prin forme diferite în

timp şi spaţiu pe piaţa mondială.

Trăsăturile caracteristice ale fluxului economic internaţional sunt influenţate de factorii:

tehnico-economici şi extraeconomici cu acţiune imediată sau de perspectivă.

Se disting următoarele tipuri de fluxuri economice internaţionale:

� de bunuri şi servicii (comerţul exterior);

� de capitaluri şi monetar (fie ca investiţii directe, ca împrumuturi internaţionale

sau ca tranzacţii cu titluri de valoare pe piaţa mondială);

� al muncii, generat de migraţia forţei de muncă dintr-o ţară în alta;

� valutar, reflectat de vânzarea-cumpărarea de valute convertibile;

15 ASE, Economie, Ediţia a VI-a, Editura Economică, 2003.

21

� informaţional, etc.

Ansamblul fluxurilor economice internaţionale privite în unitatea şi interdependenţa lor

constituie circuitul economic mondial. Acesta are caracter istoric, complex şi dinamic, formele

sub care se manifestă se multiplică şi diversifică în strânsă legătură cu gradul dezvoltării

economiilor naţionale, nivelul diviziunii mondiale a muncii, conjunctura politică internaţională,

etc. El reprezintă împletirea unor forme ale schimbului reciproc de activ dintre diverse economii

naţionale, care pe lângă sfera circulaţiei, cuprind şi sferele producţiei şi cercetării ştiinţifice.

Evoluţia bunurilor şi formele de manifestare ale circuitului internaţional depind de următorii factori:

� Gradul de dezvoltare a economiei naţionale;

� Gradul de adâncire a diviziunii mondiale a muncii;

� Stadiul în care se află şi direcţiile în care evoluează relaţiile politice

internaţionale, care pot stimula sau frâna diferite fluxuri economice internaţionale.

La rândul său, circuitul economic mondial poate exercita o mare influenţă atât asupra

relaţiilor politice internaţionale, cât şi asupra economiei mondiale, implicit asupra economiei

naţionale. Inegalităţile de forţă economică dintre ţări determină inegalităţile în schimburile

internaţionale, cu influenţă asupra racordului economiei naţionale la fluxurile economice

mondiale.

Există o corelaţie puternică între potenţialul economic al unei ţări şi participarea acesteia

la circuitul economic mondial, precum şi între gradul de dezvoltare economică a ţării respective

şi intensificarea antrenării ei în circuitul economic mondial.

În analogie cu organismul viu, interdependenţele economice facilitează şi fluidizează

schimburile de activităţi umane – bunuri, servicii, capitaluri, informaţii, cunostinţe, forţă de

muncă – între agenţii vieţii economice, pe plan internaţional, ca un sistemului vascular al

economiei mondiale. Prin norme juridice specifice, prin instituţii şi reţele organizatorice

adecvate, interdependenţele dobândesc perenitate si raţionalitate.

Implicându-se în sistemul existent de interdependenţe, participanţii la schimburile

internaţionale îşi pot apropria avantajele care decurg din aceste legături în condiţiile când dispun

de capacităţile necesare, iar sistemul de interdependenţe reflectă posibilităţile şi necesităţile

fiecăruia. Inexistenţa acestor condiţii întreţine schimbul inegal, frustrarea, protestul, fiind sursa

unui permanent efort de reamenajare a cadrului juridic si instituţional al acestui subsistem.

1.4. Avantajul comparativ în schimburile economice internaţionale

Cadrul general de observare a avantajului comparativ: barterul a două entităţi

economice cu două produse Studiul avantajului comparativ s-a efectuat de regulă numai asupra unor eforturi parţiale

ca, de exemplu, forţa de muncă. Unii cercetători, precum Mihail Manoilescu, au încercat să

fundamenteze mai riguros o schemă teoretică prin observarea eforturilor totale. Mai mult, acesta

a urmărit avantajul comparativ şi din perspectiva interesului naţional. Încercarea de a surprinde,

dintr-o perspectivă globală asupra eforturilor şi efectelor, avantajul individual al unei entităţi

într-un schimb simplu prin identificarea unei scheme de cuantificare ar rezolva, date fiind

anumite premise, epuizarea majorităţii variantelor posibile. Urmărirea deducerii unui algoritm al

22

relaţiilor dintre avantajele fiecărei entităţi şi cel total într-un schimb barter simplu susţine în

continuare o coerenţă a înţelegerii actului de schimb într-o negociere real-empirică posibilă.

Schema dedusă poate fi extinsă în continuare şi la studiul avantajului comparativ parţial, din

perspectiva numai a unui factor de producţie, având însă ca punct de referinţă avantajul total al

fiecărei entităţi economice. Cazurile principale posibile din realitatea empirică, schimbul

folosind moneda, adăugarea la preţurile iniţiale a costurilor de comerţ, extinderea folosirii

principiului avantajului comparativ în schimburile externe sau comercializarea simultană a mai

multor produse vor putea avea la bază acest algoritm al schemei teoretice generalizate a

comerţului internaţional a lui Mihail Manoilescu dedusă în această primă etapă numită a

avantajului individual.

Economiştii analişti studiază avantajul comparativ în schimbul barter simplu prin

observarea unor relaţii de inegalitate între preţuri şi/sau costuri (Deardorff, 2004; Krugman,

2000; Ruffin, 2002). Situându-ne pe poziţia de observare a unei entităţi economice, prin relaţiile

de inegalitate algebrice se surprinde într-o operaţiune de barter cel mult sensul importului şi

exportului fiecăreia din cele două produse. Este posibil ca entitatea economică urmărită să nu fie

interesată în a efectua schimbul extern datorită unui avantaj comparativ relativ şi absolut prea

mic. Mai mult, în lipsa unei argumentări prin măsurare este posibil ca avantajul presupus, însă

necuantificat, să nu se refere numai la entitatea economică observată, ci la întreaga operaţiune

barter, privită în ansamblul său.

Unele studii recente au încercat să fundamenteze o schemă teoretică care cuantifică

avantajul comparativ în comerţul internaţional pornind de la cercetările lui Mihail Manoilescu

de acum trei sferturi de secol. Un alt specialist în domeniu, arată că principiul costului

comparativ, care stă la baza înţelegerii avantajului comparativ, este un caz particular al legii

universale a asociaţiei. Prin exemplul pe care îl prezintă într-un barter simplu, se surprinde

necesitatea cooperării în schimbul şi/sau în fabricarea de produse ca urmare a specializării

fiecăreia din cele două entităţi economice în producţia şi/sau schimbul unui produs. Problema

măsurării avantajului comparativ nu este însă clarificată în sens strict. Deşi se arată că prin

specializare rezultă o producţie mai mare în ansamblu la cele două produse, nu este cuantificat

însă acest avantaj total, precum şi avantajul fiecăreia dintre părţile din acest avantaj. Cuantificarea este şi va rămâne una din problemele esenţiale ale economistului de rezolvat,

inclusiv în înţelegerea avantajelor din schimb.

Măsurarea simultană şi corelată a avantajelor din schimbul dintre două entităţi

economice, pe care se propune o rezolvare, în continuare prin deducerea de formule, va fi

urmărită iniţial într-un barter simplu printr-o analiză globală a activităţii de schimb. Pentru

început este necesară observarea în baza principiului interesului, faptului că fiecare dintre

entităţile economice aflate pe o piaţă concurenţială monetară este preocupată de a obţine un

volum de profit cât mai mare - acesta fiind avantajul ce îi rămâne în baza acţiunilor proprii – şi

mai puţin, deci, oarecum indirect, de cantitatea şi structura producţiei. Faptul că aceste entităţi

realizează unele proiecţii prin noul plan de producţie pentru următorul ciclu de fabricaţie pornind

şi de la cantităţi, nu schimbă esenţa scopului activităţilor lor. Urmărirea principiului interesului

individual în forma lipsită de egoism, enunţat clar pentru prima dată în ştiinţa economică de

Adam Smith, reprezintă cerinţa iniţială a înţelegerii mecanismului de schimb în baza avantajului

23

comparativ.

Avantajul comparativ în schimbul barter prin modificarea preţurilor interne în baza costurilor de comerţ Schema teoretică generalizată a lui Manoilescu privind avantajul comparativ în sistemul

barter ne permite să utilizăm în cadrul primei etape a analizei schimbului de mărfuri, potrivit

relaţiilor deduse, introducerea ca instrument a monedei, de regulă, acestea fiind considerate

operaţiunile obişnuite de vânzare cumpărare ale entităţilor economice/ţărilor participante.

Observarea acestor operaţiuni desfăşurate prin intermediul monedei, fixează în condiţiile

unui schimb de bunuri internaţional real simplu. Odată cu studierea acestui caz tip se epuizează

situaţiile cele mai des întâlnite în schimbul internaţional. Premisa principală fixată la începutul

analizei, referitoare la lipsa monedei din schimbul barter, este astfel ridicată. Orice act de schimb

în economia empirică poate fi înţeles pornind de la această situaţie real-empirică simplificată.

Studiul schemei avantajului comparativ, folosind preţurile modificate datorită costurilor

de comerţ, ne readuce pe o poziţie „anterioară” faţă de schimbul de mărfuri folosind moneda, în

condiţiile unui barter real cu două produse. Concluziile acestui caz tip includ în planul formal

analitic situaţiile de mărire a preţurilor, generate de măsuri tarifare şi netarifare, precum şi cele

de reducere (prin subvenţii sau alte măsuri similare) ale acestora. Susţinerea la nivel naţional

şi/sau regional a unora din aceste măsuri este condiţionată de comportamentul economic

presupus al agenţilor de schimb localizaţi într-un spaţiu economic şi într-o perioadă dată, precum

şi de conjunctura economică aşteptată prin introducerea de astfel de instrumente conomico-

financiare. Urmărirea modului cum influenţează costurile de comerţ, înţelese aşadar în sensul cel

mai larg posibil, asigură observarea parţială a interferării interesului naţional în cel individual

prin intermediul normelor juridico-economice, necesare a fi emise în sincronizarea ierarhizărilor

simultane şi similare a produselor după avantajul comparativ cu cea stabilită potrivit eficienţei.

Efectele datorate modificării eficienţei, aşa cum se va constata în etapa a II-a, sunt incluse în

mărimea avantajului comparativ.

Adăugarea la arsenalul metodologic ce poate fi folosit în cele două situaţii analitice, cea a

schimbului cu monedă şi a cea a costurilor de comerţ, în luarea deciziilor în economia real

empirică asigură înţelegerea situaţiilor tip principale utilizate în stabilirea şi cuantificarea

avantajelor comparative în vederea identificării unei strategii de export-import. Cazul costurilor

de comerţ reprezintă reluarea, într-o oarecare măsură, a celui al folosirii preţurilor interne şi

internaţionale iniţiale. Observaţia principală este că acum are loc un consum mai ridicat de

resurse datorită transferului produselor către şi dinspre spaţii economice mai îndepărtate, precum

şi în legătură cu trecerea unei graniţe vamale naţionale, dincolo de care sunt aplicabile alte

norme juridico-economice.

Sarcina pe care se propune de rezolvat este identificarea contextului în care pot fi folosite

formulele de calcul referitoare la măsurarea avantajelor comparative realizate de entităţile

economice pentru majoritatea schimburilor, prin apropierea cât mai mult a ipotezelor

formulate în condiţii tip cît mai similare cu cele existente în economia real-empirică. Se poate

astfel verifica permanent dacă prin schema avantajului comparativ dedusă se reduc eforturile de

identificare şi cuantificare a avantajului comparativ al fiecăreia din aceste entităţi economice. Cu

24

alte cuvinte ne propunem ca prin rescrierea formulelor din algoritmul dedus iniţial, să se

aproximeze mai exact mărimea avantajelor comparative ale celor două entităţi economice prin

luarea în considerare a diferitelor clauze care implică costuri externe, neincluse în preţurile

iniţiale luate în considerare în schema de bază. Observând mai detaliat realitatea actelor de

vânzare-cumpărare apare evident că fiecare schimb extern de bunuri necesită diverse eforturi, din

care cele de transport au în prezent o pondere relativ ridicată. Alături de acestea, alte costuri de

comercializare internaţională, referitoare la diverse măsuri tarifare şi netarifare sau, în general,

toate cheltuielile efective de tranzacţionare, ne oferă o imagine a ansamblului acestor costuri de

comerţ, numite uneori şi costuri externe.

Fiecare din noile preţuri iniţiale ale celor două produse va fi modificat cu nivelul unitar al

acestor costuri.

pe+cE ex = pme pi+cE im = pmi, unde: pe, pi = preţurile interne iniţiale din ţara E, respectiv I;

pme, pmi = preţurile interne modificate din ţara E, respectiv I;

cE ex, cE im = costurile externe aferente entităţilor exportatoare E, respectiv I, necesare

pentru realizarea schimbului celor două produse Pr1 şi Pr2.

Relaţia dintre avantajul comparativ şi cel absolut în schimbul de bunuri Studiul avantajului absolut şi a celui comparativ s-a efectuat, de regulă, în studiile de

specialitate separat şi fără a se identifica unele relaţii de suprapunere sau de excludere între

fenomenele explicate de cele două concepte. Situaţia este parţial înţeleasă, datorită analizei

avantajului absolut numai la nivelul unor relaţii de inegalitate dintre preţuri sau dintre eforturi

omogenizate. Observarea avantajului absolut în relaţie cu avantajul comparativ asigură umplerea

unor goluri analitice între aceste două concepte principale. O relaţionare a lor asigură

cunoaşterea cerinţelor care se cer a fi avute în vedere din perspectiva fenomenelor sintetizate de

cele două concepte. Folosind proprietatea de neutralitate a mărimilor relative a preţurilor

mărfurilor se asigură eliminarea procesului de omogenizare în compararea acestor preţuri. Se

poate observa existenţa unor situaţii de schimb când, deşi se identifică avantaj absolut, nu se

poate realiza avantaj comparativ.

Pentru a înţelege mai bine prin observaţii avantajul comparativ este necesar să urmărim şi

relaţia dintre acesta şi avantajul absolut. Între cele două fenomene au fost identificate

(presupuse) până în prezent ca fiind aparent distincte din perspectiva schimbului de mărfuri.

S-a constatat, conform algoritmului de bază dedus din schema generalizată a lui

Manoilescu, că fluctuarea simultană a preţurilor internaţionale şi a ratelor de schimb face relativ

dificil ă în realitatea economică identificarea numai printr-o relaţie de inegalitate – mijlocul

principal cu care este analizat în prezent avantajul comparativ întâlnit în majoritatea lucrărilor –

existenţa acestui avantaj.

În cercetarea fenomenului schimbului, avantajul absolut se situează faţă de cel

comparativ într-o situaţie oarecum similară – aşa cum vom constata în continuare – ca şi rata de

schimb faţă de paritatea puterii de cumpărare când aceste două mărimi se folosesc la compararea

nivelurilor reale ale unui indicator economic valoric din două ţări, cum este, de exemplu,

25

produsul intern brut. Astfel prin rata de schimb se înclină/ deplasează compararea produsului

intern brut al diferitelor ţări, fără a se aduce noi informaţii în compararea efectuată care se cere să

asigure un spor de cunoaştere. Folosirea parităţii puterii de cumpărare elimină acest neajuns al

tendinţei de înclinare. În mod similar vom încerca să argumentăm că prin observarea în baza

avantajului absolut, aşa cum a fost efectuat până în prezent, nu se realizează un spor de

cunoaştere în schimbul de mărfuri faţă de analiza aceleiaşi situaţii în baza avantajului

(comparativ) relativ, decât în conexiune cu acesta din urmă.

Pentru a urmări în sens strict avantajul absolut este necesară compararea preţurilor, în

general a eforturilor, după omogenizarea lor printr-o unitate de măsură comună, independentă de

preţurile din cele două ţări, exprimate în monede diferite: om-ore, număr de muncitori etc.

Problemele noi apărute în urma acestei proceduri, precum şi mărimea eforturilor analitice făcute

de cercetătorul economist în această direcţie, pun în discuţie respectarea principiului

economicităţii analitice. Mai mult, este posibil ca rezultatele deduse să rămână în plan formal,

astfel că ele nu poată fi folosite în economia empirică în procesul de luare a deciziilor, iar

omogenizarea să nu mai apară necesară conform cerinţei acestui principiu. Vom încerca printr-o

simplificare adecvată să observăm şi să înţelegem necesitatea acestui demers. În baza

principiului identităţii din logica aristotelică şi a existenţei proprietăţilor de adimensionalitate a

mărimilor relative, afirmaţia generală că preţul unui produs dintr-o ţară este mai mare decât cel

al aceluiaşi produs din altă ţară se cere a fi analizată cu atenţie. S-a constatat mai sus că rata de

schimb nu ne poate oferi o soluţie în sens tare pentru a face o comparaţie analitică care să reziste

principiului identităţii, ce este fundamental în logica clasică şi în baza căruia noi fundamentăm

raţionamentele în plan analitic în prezent. Din această perspectivă, nici prin paritatea puterii de

cumpărare, care are ca scop tocmai compararea prin agregare a unei mulţimi de preţuri relative

din două ţări diferite, nu poate susţine în sens strict, conform acestei logici această cerinţă.

Neîndeplinirea cerinţei, datorată în principal menţinerii neschimbate a structurii în timp şi

spaţiu a produsului intern brut, având în vedere şi nivelul de generalitate ridicat (la nivel

naţional) al parităţii puterii de cumpărare faţă de situaţia în care se compară două preţuri relative.

Extinderea aplicării avantajului comparativ în schimburile interne Ludwig von Mises

susţine în baza legii generale a cooperării umane posibilitatea extinderii aplicării principiului

avantajului comparativ în schimburile interne. Mecanismul de interpretare analitică al acestui

principiu este diferit în acest caz faţă de cel din schimburile externe. Deşi folosirea formulelor de

măsurare a avantajului comparativ, similare cu cele de cuantificare a acestuia din relaţiile

economice internaţionale, poate fi uşor susţinută, sprijinirea prin norme a aplicării principiului

(avantajului comparativ) se face în cadrul aceluiaşi „tot”, cel al economiei naţionale. În comerţul

internaţional relaţia constituită este dintre parte şi întreg, între economia naţională şi cea

mondială. Este posibil ca o aplicare a unor norme economice adecvate în susţinerea avantajului

comparativ în schimburile interne să sprijine în economia naţională dezvoltarea durabilă şi, în

continuare, reducerea fenomenului entropic din procesele economice.

Deşi în prezent la nivel mondial se realizează o creştere paralelă şi nominală a preţurilor

şi veniturilor, numai o reducere relativă în termeni reali a acestor preţuri (sau o creştere relativă a

veniturilor) ar susţine sporirea consumului final necesar pentru majoritatea populaţiei globului.

Această sporire poate antrena în continuare creşterea mărimii capacităţii de producţie şi,

26

legat de aceasta, nivelul tehnologic al proceselor de producţie. Se poate presupune în aceste

condiţii şi o utilizare mai ridicată a capacităţilor existente. Economiile dezvoltate au susţinut

aceste direcţii.

Libertatea individului, cu excepţia poate a laturii spirituale în sens strict, are în aceste

condiţii îndeplinită cerinţa fundamentală: un nivel mai ridicat al venitului şi, prin acesta, o

relativă independenţă de acţiune a acestuia în societate. Astfel, urmărirea avantajului comparativ

în producţia internă şi, în consecinţă, specializarea producţiei, concomitent cu o creştere a

nivelului tehnologic, devine un proces necesar. Înţelegerea modificărilor din producţie în baza

avantajului comparativ este astfel o situaţie ce trebuie susţinută şi pentru schimburile interne.

1.5. Comerţul internaţional şi politicile comerciale

Comerțul internațional a cunoscut o perioadă de puternică expansiune în prima jumătate a

secolului al XIX-lea. Dezvoltarea producției de bunuri pe baze mașiniste, dublată de avântul

căilor ferate - a permis transportul mărfurilor pe uscat la mari distanțe - a constituit amplificarea

schimburilor internaționale16.

Comerțul internațional s-a desfășurat multă vreme sub forma trocului, mărfurile

prelucrate și materiile prime fiind schimbate unele pe altele. Pe măsură ce schimburile s-au

amplificat și au devenit mai regulate, au început să fie utilizați pe scară largă banii, confecționați

mai întâi din aur și metale prețioase, iar ulterior înlocuiți cu insemne bănești și bani de cont.

Circulația bancnotelor și a banilor de cont se generalizează abia începând cu secolul al XIX-lea,

în perioada sistemului monetar cunoscut sub numele de „etalonul aur”.

Cauzele care au determinat amplificarea schimburilor internaționale sunt legate

nemijlocit de câștigurile pe care națiunile le obțin din aceste schimburi. Beneficiile comerțului

internațional revin deopotrivă (nu aceeași) consumatorilor și producătorilor, precum și altor

categorii de participanți, care mijlocesc schimburile, fie prestează servicii utile sau chiar

indispensabile încheierii și derulării tranzacțiilor. Consumatorii obțin un dublu câstig: pe de-o

parte, ei beneficiază de o gamă variată de bunuri pe piață. Pe de altă parte, întrucât aceste bunuri

provin din țări unde au fost produse cu costuri relative mici, ele sunt oferite la prețuri

competitive. Cât privește producătorii, aceștia beneficiază de pe urma economiilor de costuri,

rezultând din faptul că au posibilitatea de a se adresa unei piețe mai largi decât propria lor piață

națională. La aceasta se adaugă beneficiile indirecte, datorate faptului că în lanțul ce leagă pe

producător de consumator se interpun și contribuie la transferul bunurilor o mare varietate de

intermediari și prestatori de servicii.

1.5.1. Economia mondială și sistemul relațiilor economice internaționale Cel mai larg și cuprinzător dintre conceptele cu care operează știința economică îl

reprezintă conceptul de economie mondială. Economia mondială apare ca un sistem, ca o

totalitate caracterizată prin interrelațiile dintre elementele componente. Ea poate fi definită drept

totalitatea economiilor naționale în strânsa lor interdependență. 16 Burnete S., Elemente de economia și politica comerțului internațional, Ed. ASE, București, 2007.

27

Ca o componentă esențială, economia națională este cea care furnizează substanța,

elementul în afara căruia nu există și nu poate exista economia mondială. Celelalte două

component ale economiei mondiale, diviziunea mondială a muncii și relațiile economice

internaționale sunt un rezultat direct al dezvoltării economiilor naționale. Economia mondială nu

reprezintă însă o simplă însumare a economiilor naționale.

Interdependența este aceea care conferă sistemului economiei mondiale proprietăți noi,

distincte de cele ale celulelor de bază - economiile naționale. Pe de o parte, numai în condițiile

unor relații reciproce dintre economiile naționale apar diviziunea mondială a muncii, relațiile

economice internaționale și circuitul economic mondial, iar pe de altă parte, dezvoltarea

economiilor naționale este influențată, la rândul ei, de relațiile economice internaționale, de

circuitul economic mondial.17

Se poate afirma că fiecare dintre aceste elemente noi reprezintă un sistem, care poate fi

descompus în părți distincte, iar în această situație, economia mondială va apărea ca un

suprasistem. Dintre toate elementele economiei mondiale, rolul determinat revine economiilor

naționale, celelalte fiind derivate.

Însă, totodată, în interiorul sistemului va exista o condiționare reciprocă. Dezvoltarea

economiilor naționale este influențată, la rândul ei de relațiile economice internaționale, de

circuitul economic mondial, deoarece accesul la tehnica avansată la materiile prime, echilibrarea

balanței de plăți, sunt condiționate, în mare măsură de factori externi.

Economia mondială apare ca fiind neomogenă atunci cand se compară nivelul forțelor de

producție în cadrul economiilor naționale. Dacă se ia în considerare structura economiilor

naționale și respectiv ponderea diverselor sectoare economice în producerea venitului național,

țările lumii se pot grupa în următoarele categorii: țări industrializate și țări agrare, iar între acești

poli, se vor situa țările industrial - agrare sau agrar - industriale.

Odată constituită, economia mondială nu se transformă într-un sistem închis. Dimpotrivă,

structura sa tinde să devină tot mai complexă, să se îmbogățească continuu, iar în eventualitatea

folosirii spațiului cosmic în scopuri economice și a exploatării resurselor altor planete, economia

va depăși cadrul mondial, planetar, devenind o economie interplanetară. Fiind un fenomen

caracteristic economiilor naționale, tendința spre echilibru se va manifesta în mod necesar și la

scară mondoeconomică. În calitatea sa de sistem, economia mondială presupune o stare de

echilibru, de stabilitate, fără de care nu ar putea supraviețui.

Adîncimea continuă a diviziunii mondiale a muncii, a specializării internaționale,

determină un proces de apropiere, de cooperare între economiile naționale. Interdependențele

dintre economiile naționale devin tot mai evidente și de aceea, dificultățiile majore resimțite într-

o anumită regiune a globului pot avea repercursiuni mai mari sau mai mici, asupra tuturor

statelor lumii. De aici apare și necesitatea unei dezvoltări echilibrate a întregii economii

mondiale.

Problema echilibrului la scară mondoeconomică nu se rezumă numai la sfera circulației,

ci privește și domenii cum sunt: producția, repartiția și consumul. De aceea, dezvoltarea

echilibrată a economiei mondiale presupune o diviziune mondială a muncii echitabile, o

repartiție a sarcinilor de producție între economiile naționale care să excludă specializarea

17 Mihai L., „Tranzacții Comerciale”, Ed. Eftimie Murgu, Reșița 2009.

28

îngustă, în producția nerentabilă, a unora dintre statele lumii. Necesitatea obiectivă a stabilirii

unor raporturi economice între statele lumii decurge din diviziunea mondială a muncii, din

tendința necesară de specializare în producție a statelor.

Comerțul exterior, incluzând atât schimburile propriu-zise cât și cooperarea economică

internațională, reprezintă o ramură a economiei naționale. În literatura și practica economică

întâlnim mai multe accepțiuni date comerțului exterior. Diferența dintre ele constă în sfera de

cuprindere:

• Comerțul exterior – vizează schimburile comerciale ale unei țări cu altele;

• Comerțul internațional – definește relațiile comerciale dintre mai multe țări;

• Comerțul mondial – include relațiile comerciale dintre toate țările.

În funcție de obiect, activitățile de comerț exterior pot fi grupate în:

� Comerț vizibil – sau așa cum este cunoscut în forma clasică de export-import;

� Comerț invizibil – care se referă la operațiuni ca:

� Servicii (transporturi, asigurări, turism, schimbul de cunoștiințe tehnico-

științifice);

� Transferurile bănești particulare (salariile persoanelor străine care lucrează în

țară, veniturile cetățenilor proprii care lucrează în străinătate etc.);

� Transferurile bănești de stat (despăgubiri, compensații, etc.).

Raporturile reciproce care se stabilesc între statele lumii și care sunt un rezultat direct al

amplificării și diversificării continue a schimbului reciproc de activități dintre ele, își găsesc

reflectarea în circuitul economic mondial.

1.5.2. Aspecte ale comerțului interna țional contemporan

În perioada contemporană, participarea intensă la diviziunea mondială a muncii

reprezintă, de fapt, o necesitate pentru procesul de dezvoltare al fiecărei naţiuni, indiferent de

nivelul ei de dezvoltare şi de sistemul social şi economic în care se află.

Participarea la diviziunea mondială a muncii este esenţială pentru ţările care nu au un

nivel ridicat de dezvoltare, făcând astfel posibilă eliminarea decalajul care le separă de ţările

dezvoltate. Acest lucru este necesar, însă, şi pentru întreaga economie mondială pentru că, pe

viitor, interdependenţele dintre ţări se vor intensifica, iar existenţa unor diferenţe mari pe plan

economic poate genera fenomene de instabilitate economică, de criză, ce vor afecta întrega

economie mondială şi, deci, toate ţările lumii.

Structura și caracteristicile comerțului internațional contemporan Dezvoltarea economică a comerțului dintre țările industrializate a fost rezultatul unor

tendințe care s-au manifestat în economia mondială postbelică, ca de exemplu, accentuarea

specializării de tip intra-industrie, pe tipuri, subansambluri sau procese de fabricație. În același

timp, competiția între producători s-a bazat mai puțin pe factorul preț și mai mult pe calitate și

alte caracteristici ale produselor. Urmând această tendință, „companiile producătoare din țările

industrializate au utilizat capitalul, tehnologia, cunoștiințele, managementul etc. pentru a-și crea

nișe în piața mondială în care accentul cade mai mult pe tipul produsului decât pe prețul său.

Tendința de susținere a exporturilor și descurajare a importurilor se manifestă prin

dorința unor națiuni de a exporta cu orice preț anumite bunuri, chiar în condițiile în care prețurile

29

externe nu acoperă cheltuielile de producție și distribuție. Cunoscută și sub numele de

neomercantilism, această concepție servește de regulă guvernelor pentru atingerea unor obiective

pe termen scurt,cum ar fi: menținerea cu orice preț pe anumite piețe externe, depășirea unor

dificultăți economice temporare, sporirea rezervelor internaționale. De regulă, atunci când

câștigul din comerț este subsumat, ca scop, expansiunii comerciale, înțeleasă ca o dorință de a

pătrunde cu orice preț pe anumite piețe externe, sunt încălcate și alte principii și norme de

politică comercială ca loialitatea, nediscriminarea, respectul pentru parteneri. Practicile de

dumping, subvenționarea exagerată a exportului anumitor bunuri și alte practici de acest tip pot

cauza grave prejudicii țărilor importatoare.18

Menținerea decalajelor. Comerțul mondial oferă imaginea unor contraste și decalaje

frapante. Cum ar putea fi altfel de vreme ce organizația economică și politică a lumii de azi este

ea insăși foarte diversificată? Există actualmente în lume, peste 200 de țări. Din perspectiva

comerțului mondial, unele din ele, spre exemplu „tigrii asiatici” acționează ca veritabili

„negustori internaționali”, având un volum al schimburilor cu străinătatea ce depășește în valoare

produsul lor intern brut. Altele în schimb, au participare mult mai slabă. Un mare număr de țări

din Afro-Asia au un comerț exterior ce nu depășește valoric cateva procente din PIB-ul, iar în

structură, nu cuprinde decât un număr redus de articole, de regulă materii prime sau produse de

bază. În asemenea condiții, comerțul cu străinătatea nu-și poate îndeplini funcția sa de factor al

dezvoltării economice.

Avantul comerțului cu servicii. O tendință care se manifestă puternic în economia

mondială actuală este deplasarea producției şi a comerțului dinspre bunuri tangibile spre servicii.

Această deplasare este considerată de unii economiști la fel de revoluționară cum a fost

deplasarea mai timpurie de la agricultură, producția forestieră și minerit spre producția

industrială.

Comerțul internațional cu bunuri corporale generează o seamă de activități conexe,

numite „invizibile” al căror volum nu este de loc neglijabil. Actualmente, sunt comercializate în

lume un mare număr de servicii de: intermediere, financiar-bancare, publicitate, contabilitate,

consultanță, asigurări și reasigurări, turism, comunicații prin poștă, utilizarea Internetului,

asistență medicală, educație etc., precum și o mare varietate de servicii specifice legate de

mișcarea mărfurilor peste granițele de stat: expedieri, asigurări, transport, manipulări, stivuiri,

vămuire, inspectare cantitativă și calitativă etc. Pe lângă acestea, o parte însemnată a comerțului

cu „invizibile”este legată de circulația persoanelor, precum și de exploatarea drepturilor de

proprietate intelectuală.

Menținerea protecționismului. Regulile sistemului comercial internațional aflat sub

coordonarea OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului) au fost astfel concepute pentru a

răspunde intereselor țărilor dezvoltate, acesta fiind motivul principal pentru respingerea Cartei de

la Havana în 1948. Reducerile succesive ale taxelor vamale și eliminarea treptată a barierelor

netarifare au vizat cu precădere comerțul Nord-Nord, în timp ce comerțul Nord-Sud a continuat

să fie serios afectat de toate categoriile de obstacole. Drept urmare, accesul țărilor în curs de

dezvoltare pe piețele țărilor dezvoltate continuă să fie dificil. Menținerea la un nivel înalt al

18 Burnete S., Elemente de economia și politica comerțului internațional, Ed. ASE, București, 2007.

30

protecționismului în comerțul mondial contemporan face ca negocierile multilaterale purtate să

nu aibă pespective certe în direcția ajungerii la un acord final.

În concluzie, comerțul internațional contemporan s-a caracterizat timp de decenii, printr-

o combinație între liberul-schimb și protecționism, și a fost susținut de mișcările de capitaluri

peste frontierele de stat. Totuși, în timp ce comerțul cu substanțială a taxelor vamale, bunurile

intensive în factorul capital a fost mai dinamic, beneficiind de o reducere a continuat să facă

obiectul unui protecționism sever. La aceste categorii de bunuri, pe lângă faptul că reducerea

taxelor vamale a fost nesemnificativă, statele lumii utilizează o gamă variată de măsuri cu

caracter netarifar pentru a-și proteja industriile indigene.

Competitivitatea internațională Exporturile de produse prelucrate au constituit, vreme de sute de ani, o forță motrice a

dezvoltării economice a națiunilor. Marea Britanie în secolul al XIX-lea, Statele Unite în prima

jumătate iar apoi Germania și Japonia în deceniile șase, șapte și opt ale secolului XIX-lea, în

sfârșit țările Asiei de Sud-Est în ultimii treizeci de ani sunt tot atâtea exemple de succes

economic datorat promovării exporturilor de produse prelucrate.

Posibilitatea unei națiuni de a-și spori exporturile de produse prelucrate reprezintă măsura

competitivității ei internaționale. Sub acest aspect, economia mondială oferă actualmente un

tablou extrem de diversificat; națiunile au niveluri diferite de competitivitate datorită nivelului

diferit de dezvoltare economică, tehnologică sau managerială, precum şi acțiunii unor factori

sociali, demografici, culturali etc. Pe de altă parte, problema competitivității mondiale afectează

toate fluxurile comerțului internațional, dar in moduri diferite.

În cadrul comerțului Nord-Nord, dimensiunile problemei competitivității rezultă din

confruntările frecvente ce au loc între marile companii din cadrul aceleiași industrii, îndeosebi în

sectoarele cu tehnologie înaltă. În cadrul comerțului Nord- Sud bătălia competitivității are loc

mai cu seamă în industriile tradiționale, intensive în factorul muncă. Costurile relativ scăzute ale

muncii într-un mare număr de țări în curs de dezvoltare a permis acestor țări să devină

competitive în anumite industrii, amenințând serios industriile similare din țările dezvoltate.

Creșterea competitivității internaționale reprezintă un obiectiv prioritar de politică

economică pentru toate națiunile lumii deoarece între prosperitatea unei națiuni și gradul ei de

competitivitate internațională există o interconexiune. Fără îndoială, creșterea economică-redată

printr-o evoluție ascendentă a principalilor indicatori - este o condiție necesară pentru ridicarea

nivelului bunăstării. Este cert că numai producând mai mult și oferind, atât pieței interne cât și

străinătății, un volum mai mare de bunuri și servicii poate fi sporită bunăstarea națiunii.

Creșterea economică nu este însă și o condiție suficientă. Pentru a prospera în lumea de

azi, o economie națională trebuie sa fie competitivă. Majoritatea economiștilor consideră că este

o problemă ce ține de situația ofertei agregate din economia respectivă, mai precis în ce măsură

aceasta din urmă oferă, atât rezidenților cât și străinilor, bunuri și servicii ieftine și bune.

Noțiunea de ieftin trebuie înțeleasă în sensul că prețurile trebuie să fie suficient de scăzute pentru

ca producătorii și/sau prestatorii să se mențină în competiție, și suficient de ridicate pentru

obținerea unei creșteri susținute a bunăstării este deci competitivitatea ofertei de bunuri, servicii

și factori de producție a unei națiuni.

31

Competitivitatea internațională se referă evident, la comportamentul națiunilor, firmelor

etc. atunci când se află în competiție cu alte națiuni sau firme aparținând acestora. Ea poate fi

analizată la mai multe niveluri (pe grupuri de țări, la nivel de țară, industrie sau firmă) și se

măsoară de regulă, cu ajutorul performanțelor relative obținute în comerțul internațional: cotele

obținute pe piețele de export, veniturile din exporturi, capacitatea firmelor de a se implanta și

menține pe piețele externe, situația balanței de plăți etc.

În concluzie, raportul productivitate-competitivitate nu trebuie văzut într-o manieră

simplificată, unilaterală. Creșterea productivității constituie premisă esențială a creșterii

economice, dar nu oferă garanția competitivității. Există țări pe glob care au înregistrat creșteri

semnificative de productivitate și cu toate astea, rezultatul obținut a fost doar o creștere pe

măsură a șomajului și o utilizare ineficientă a resurselor. Așadar, nu productivitatea este cea care

face ca economiile să crească rapid, ci competitivitatea, exprimată prin raportul dintre prețul cu

care bunurile și serviciile oferite de economia națională sunt oferite atât pieței interne, cât și

străinătății și prețul competitorilor.

În competitivitatea internațională au loc o multitudine de factori ce au un impact direct

asupra competitivității firmelor. Un factor a cărui importanță nu va putea fi niciodată neglijată

este prețul. Totuși, importanța lui relativă a scăzut de-a lungul anilor datorită creșterii

importanței altor factori, mai complecși sau chiar a factorilor care nu au legătură cu prețul. În

general competitivitatea prin preț depinde de următoarele elemente: � costurile de producție suportate de întreprinderi;

� cursul de schimb;

� marja exportatorilor.

Factorii non-preț au o importanță crescândă în determinarea competitivității firmelor și

produselor pe piețele externe. Cercetările recente au arătat că impactul factorilor non-preț asupra

competitivității firmelor este în prezent deosebit de puternic.

Dintre factorii non-preț, o importanță deosebită au dobândit în ultimele decenii cei de

natură managerială; acești factori imprimă firmelor dinamism și flexibilitate. Sub aspect

strategic, conform unei teorii recente, dinamismul companiilor îmbracă două forme principale:

agibilitatea și absorbția.

Agibilitatea strategică semnifică faptul că o firmă este capabilă să exploateze schimbările

ce au loc în mediul său, mai repede decât rivalii săi. Absorbția strategică se referă la modul cum

managementul firmei reușește să protejeze firma de efectele unor asemenea schimbări. Căutarea

acestui tip de comportament constrânge firmele să se plaseze în situația de „ascultare a

mediului”.

Dintre factorii non-preț, cei mai importanți sunt următorii:

� Utilizarea rațională a forței de muncă este un factor încă insuficient valorificat.

Premisa de la care se pleacă este aceea că exploatarea intensivă, irațională, până la limitele fizice

și /sau intelectuale a capitalului uman este o idee depășită. Viziunea actuală pleacă de la o idee

diametral opusă: reducerea timpului de lucru printr-o restructurare organizațională a activității

poate duce la prelungirea vieții utilajelor și echipamentelor și implicit, la crearea de noi locuri de

muncă.

32

� Un alt factor de natură managerială este aplicarea sistemelor moderne de

management. În ultimele decenii, o serie de astfel de sisteme au fost introduse de marile firme

producătoare din Occident, acestea devenind în scurt timp modele de referință în producția

internațională. Aceste sisteme au în linii mari, următoarele dimensiuni: utilizarea, în întreaga

activitate a firmei, a tehnologiilor automatizate, flexibile, integrate; asimilarea de către firme a

noilor firme de management și a standardelor de flexibilate: un nou tip de relații între firme și

furnizorii lor, bazate pe cooperare și încredere.

� Tehnologia dobândește o importanță tot mai mare în competitivitatea firmelor. Poate

în niciun alt domeniu imaginea competiției industriale care se desfășoară astăzi în lume nu este

într-o măsură importantă o competiție tehnologică,după cum investiția în tehnologie este în mod

cert, motorul dezvoltării economice contemporane. Inovarea tehnologică, crearea de noi produse,

îmbunătățirea proceselor de producție, valorificarea informației științifice etc. Constituie vectori

strategici fundamentali ai intreprinderilor angrenate în competiția internațională.

În concluzie, dinstincția dintre cele două forme ale competitivității (preț şi non-preț)

explică, opoziția dintre produsele banalizate, relative omogene, care sunt adesea bunuri cu

valoare adăugată mică și produsele diferențiate cu valoare adăugată mare pentru care prețul nu

este decât un element printre celelalte în decizia de cumpărare.

Aceeași distincție este reflectată, într-un alt plan, de diferența dintre alte două concepte:

„producția de volum mare” și „producția de valoare mare”. Spre deosebire de prima, cea de-a

doua nu se bazează pe controlul unui volum însemnat de resurse, armate de muncitori, tehnologii

de rutină, predictibile sau ierarhii piramidale.

Întreprinderea orientată spre valoare este mai concentrată pe o trinitate specială: cei care

rezolvă probleme, cei care indentifică probleme și intermediarii strategici. Ei trebuie să se afle în

contact permanent unii cu ceilalți, pentru a descoperii noi oportunități.

1.5.3. Politici comerciale contemporane și reglementări în comerțul internațional

Politica comercială externă reprezintă un ansamblu de măsuri ce reglementează relațiile

economice externe, măsuri menite să conducă la amplificarea strategiei generale de dezvoltare a

unui stat.

În centrul politicilor comerciale externe ale țărilor în curs de dezvoltare se găsesc

obiectivele programelor naționale de dezvoltare economică, valorificarea națională a resurselor

proprii, crearea unei industrii prelucrătoare, valorificarea mai avantajoasă la export a produselor

naționale.19

Toate acestea,au imprimat și imprimă politicii comerciale externe, anumite trăsături și tendințe cum ar fi:

� Atenuarea protecționismului vamal industrial și menținerea protecționismului

vamal agricol la un nivel relativ ridicat;

� Atenuarea restricțiilor cantitative în domeniul comerțului internațional;

19 Mihai L., „Tranzacții Comerciale”, Ed. Eftimie Murgu, Reșița 2009.

33

� Un accent deosebit în ceea ce privesc instrumentele de politică comercială începe

să fie pus în țările dezvoltate pe măsurile de promovare a exporturilor fără a fi neglijate

măsurile de frânare a importurilor;

� Extinderea aranjamentelor preferențiale, fie sub forma grupărilor economice

regionale, fie sub forma acordurilor comerciale preferențiale, precum și instituirea Sistemului

generalizat de preferințe nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țărilor în curs de

dezvoltare.

Comerțul internațional este caracterizat de politici comerciale neomogene, în bună parte

contradictorii. Aceste politici comerciale pot fi grupate în:

� politici protecționiste

� politici de liber schimb

Protecționismul este orientat spre apărarea intereselor producătorilor interni de

concurența externă, în timp ce liberul schimb nu face discriminări ale importurilor în favoarea

produselor naționale.

Politici comerciale tarifare Un element component al politicii comerciale a unei țări îl constituie politica vamală,

regimul vamal folosit în schimburile comerciale cu alte țări. Prin regim vamal se înțelege

totalitatea dispozițiilor legale prin care se reglementează intrarea sau ieșirea bunurilor din țară și

în special controlul la trecerea frontierei de stat, îndeplinirea formalităților vamale și plata

taxelor vamale.

Cu ajutorul regimului vamal se urmărește realizarea scopurilor generale ale politicii

comerciale cu mijloace specifice economico-financiare. Taxa vamală reprezintă un impozit

indirect perceput de către stat asupra mărfurilor atunci când ele trec granițele vamale ale țărilor

respective. Ea este plătită autorităților vamale de către importator.

Taxele vamale se pot clasifica din mai multe puncte de vedere: � În funcție de obiectul impunerii: � Taxe vamale de import - sunt impozite percepute de stat asupra mărfurilor străine

la importul lor într-o anumită țară și constituie mijlocul principal al protecționismului vamal;

� Taxe vamale de export - se percep de către stat asupra mărfurilor indigene la

exportul lor. Aceste taxe vamale se aplică mai ales la categoriile de mărfuri pentru care țara

respectivă este principalul exportator pe piața mondială și dorește să obțină un venit suplimentar

sau să ridice prețul produselor respective pe piața mondială.

� Taxe vamale de tranzit - se percep de către stat asupra mărfurilor străine care trec

teritoriul vamal al unei țări. Acestea nu au răspandire prea mare și nici un nivel prea ridicat.

� După scopul lor: � Taxe vamale fiscale - sunt acele taxe, nu prea ridicate, care se percep cu singurul

scop de a aduce venituri statului;

� Taxe vamale protecționiste - sunt acele taxe care au ca principal scop crearea unor

bariere pentru mărfurile străine;

� Taxe vamale preferențiale - se aplică mărfurilor care provin din țările cu care au

fost încheiate acorduri preferențiale;

34

� Taxe vamale de retorsiune - reprezintă răspunsul dat unui alt stat care impune

restricții la importul de mărfuri din țara care le aplică.

� După modul de percepere: � Taxe vamale specifice - constau într-o sumă specifică de bani raportată la o

unitate de măsură: volum, greutate, număr de piese;

� Taxe vamale ad-valorem - se stabilesc sub forma unui anumit procent din

valoarea mărfii;

� Taxe vamale compuse - sunt o combinație dintre o taxă vamală advalorem și una

specifică și se aplică împreună prin însumare;

� Taxe vamale alternative - se stabilesc în funcție de prețul mărfii respective pe

piața internă;

� Taxe vamale sezoniere - sunt practicate în țările Uniunii Europene în cadrul

politicii agrare comunitare.

� În funcție de modul de stabilire: � Taxe vamale autohtone – opozabile în mod general față de orice stat străin, fixate

prin hotărarea autohtonă a statului respectiv;

� Taxe vamale neconvenționale – valabile numai față de statul cu al cărui

consimțămant au fost fixate;

Practica comerțului internațional a consacrat tariful vamal ca principal instrument pentru

reglementarea schimburilor comerciale externe potrivit intereselor economiei naționale a

statelor.

Tariful vamal reprezintă o listă a produselor care fac obiectul importurilor cu indicarea

taxelor vamale pe produse. Tarifele vamale se pot clasifica în:

� Tarife vamale cu coloană - cuprind o singură listă de taxe vamale care se aplică

importurilor din toate țările;

� Tarife vamale cu mai multe coloane - prevăd mai multe categorii de taxe, care se

aplică diferit, în funcție de țara de unde provine marfa respectivă;

� Coloana taxelor generale - se aplică mărfurilor provenind din țările cărora nu li s-

a acordat clauza națiunii celei mai favorizate;

� Coloana taxelor convenționale - se aplică produselor din țările cărora li s-a

acordat clauza națiunii celei mai favorizate;

� Coloana taxelor preferențiale - se aplică produselor ce provin din țările cu care au

fost încheiate acorduri de preferință.

Politici comerciale netarifare În afara taxelor vamale sunt folosite și alte metode în scopul interzicerii, imitării sau

îngreunării accesului pe o anumită piață a mărfurilor de proveniență străină, metode cunoscute

sub denumirea de obstacole netarifare. Spre deosebire de restricțiile tarifare care își concentrează

acțiunea în special la vamă, obstacolele netarifare urmăresc mărfurile importante de la exportator

până la consumatorul final, acționând eșalonat, încă din momentul efectuării comenzii până în

momentul consumului final al mărfii.

După estimările diverselor instituții numărul tipurilor de bariere netarifare se ridică la

peste 800, iar printre acestea pot fi enumerate:

35

� Restricții cantitative la import sunt acele răspândite forme de obstacole netarifare

care limitează cantitatea importurilor autorizate să patrundă pe piața internă a unei anumite țări.

Sunt instituite atunci cand taxele vamale nu reușesc să protejeze piața internă, ele impiedicând

creșterea importurilor peste o anumită limită. Sunt folosite în special pentru apărarea sectoarelor

agricole mai puțin eficiente, produselor textile și diverse produse chimice.

� Intervenția statului în calitate de cumpărător sau distribuitor s-au lărgit în

principal pe seama „achizițiilor guvernamentale” și a activității comerciale desfășurată de

întreprinderile de stat. Prin volumul lor, aceste achiziții pot influența în mod substanțial piața în

favoarea exportatorilor externi, care nu beneficiază decât în proporție limitată, în anumite

condiții, sau deloc, de astfel de comenzi.

� Cartelurile de import-export sunt înțelegerile care intervin între firmele

particulare din diferite țări, cu privire la adoptarea unei politici unitare față de importul anumitor

mărfuri. Ele au ca scop, fie a influența nivelul prețurilor la mărfurile de import, fie de a limita

volumul importurilor și a diminua pe această cale concurența pe piața internă și a permite astfel

practicarea unor prețuri ridicate de către firmele naționale.

� Norme tehnice și de calitate - unele mărfuri care fac obiectul schimburilor

comerciale internaționale sunt împiedicate să pătrundă pe o piață sau sunt chiar interzise, dacă

organele guvernamentale sau o autoritate locală din țările importatoare pretind respectarea

anumitor zone tehnice sau de calitate ori alte reglementări referitoare la vânzare.

� Taxe de prelevare - liberalizarea treptată a schimburilor comerciale cu produse

agricole între țările membre ale Uniunii Europene a fost urmată de perfecționarea sistemului

comun de protecție a prețurilor comunitare împotriva prețurilor mărfurilor din import de

proveniență din țările terțe. Elementul principal al regimului aplicat de UE în schimburile cu

țările terțe îl constituie taxa de prelevare la import și taxa de restituire la export, care au menirea

să acopere la import și la export, diferența de preț dintre piața mondială și piața comunitară. Taxa

de prelevare este egală cu diferența dintre prețul produsului în cadrul comunității (preț prag) și

prețul indicativ stabilit pentru o cantitate determinată.

� Împozitele indirecte și alte taxe cu caracter fiscal – mijloacele de înfăptuire a

discriminării în domeniul impunerii fiscale sunt diferite de la o țară la alta, metodologia evaluării

fiscale constituind adesea o sursă de discriminare a mărfurilor din import.

� Restricții valutare - în acest caz, restricțiile nu se aplică asupra mărfurilor, ci

asupra posibilității de a obține devizele necesare pentru plata importurilor; anumite țări aplică

cursurile de schimb multiple, cursul fiind mai mult sau mai puțin favorabil diferitelor categorii

de produse, în funcție de utilitatea lor pentru economia țării respective și de țările de proveniență.

36

CAPITOLUL II

GLOBALIZAREA CARACTERISTIC Ă A CELUI

DE AL TREILEA MILENIU

2.1. Considerații privind conceptul de globalizare

Termenul de globalizare reprezintă un fenomen deosebit de reprezentativ al lumii

contemporane, el intrând pentru prima oara într-un dicționar (Webster) în anul 1961. Treptat, de-

a lungul anilor, câștigă o circulație considerabilă alăturându-se ca și adjectiv altor termeni ca:

finanțe, piețe, comunicații, instituții.

Cea mai cunoscută şi des utilizată definiție a globalizării este următoarea: ,,Globalizarea

reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în

stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură politică, economică și socio-

culturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni

internaționale și mondiale,,20. Această definiție evidențiază aspectele obiective ale globalizării

precum și aspectele subiective ale acestui concept, astfel: pe de o parte ,,geografia,, pierde din

relevanță datorită noilor tehnologii, noilor strategii economice, iar pe de altă parte globalizarea

devine din ce în ce mai puternică datorită faptului că oamenii au început să simtă din ce în ce mai

clar oportunitățile pe care le aduc cu sine utilizarea tehnologiilor noi precum și punerea în

practică a noilor strategii și politici.

Lumea a intrat într-un nou stadiu al evoluției sale. În ultimul timp, unul dintre cele mai

importante procese care exercită o influență enormă asupra prespectivelor dezvoltării întregii

umanități, a devenit globalizarea. Acest fenomen a atins toate sferele vieții societății inclusiv

economia, politica, relațiile internaționale, cultura, ecologia, securitatea, aducând astfel cu sine

mari schimbări în privința evoluției întregii comunitați umane.

Un răspuns la întrebarea „ce este globalizarea?” regăsim la Friedman, un susţinător

înfocat al globalizării, care afirmă că „globlizarea nu este o simplă tendinţă sau o fantezie, ci

este, mai degrabă, un sistem internaţional. Este sistemul care acum a luat loc sistemului

Războiului Rece şi, la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi şi propria ei logică, de

natură să influenţeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurător, geopolitica şi

economia fiecărei ţări de pe glob”21.

Deşi prezentată ca un fenomen specific sfârşitului de secol şi de mileniu, globalizarea -

sau cel puţin unele dintre dimensiunile sale - nu este lipsită de o lungă istorie. Sub acest din urmă

aspect, globalizarea reprezintă consecinţa aproape naturală a cursului tot mai accelerat imprimat istoriei, dacă nu de renaştere, atunci cel puţin de prima revoluţie industrială.22

Ceea ce deosebeşte fenomenul contemporan al globalizării de precedentele procese

integraţioniste sunt:

20 Barrie, A., The Global System, Economics and Culture, St.Martin Press, New York, 1995 21 Friedman, T., Lexus și măslinul.Cum să înțelegem globalizarea, Editura Economică, București, 2000 22 Bari, I., Globalizarea economică, Bucureşti, Editura Economică, 2009

37

� scara (anterior regională, actual mondială);

� ritmul schimbărilor (sub impactul „universalizării” Internetului);

� sprijinirea într-o mai mare măsură pe progresul tehnologic decât înainte, cu impact

imediat asupra condiţiilor vieţii cotidiene .

Globalizarea reprezintă unul dintre conceptele mondoeconomice cele mai des

invocate şi utilizate în ultimul deceniu, în primul rând în limbajul politic internaţional. El

depăşeşte însă sfera relaţiilor economice, incluzând şi sfera politicului, informaţiilor şi chiar a

culturii.

Așadar, prin globalizare se înţelege procesul de generalizare a interdependenţelor între

economiile naţionale ale ţărilor lumii, pe baza liberalizării tuturor fluxurilor economice

internaţionale: de mărfuri şi servicii, de capitaluri, de tehnică şi tehnologii, de forţă de muncă

şi, îndeosebi, prin creşterea rolului firmelor transnaţionale.

Procesele economice majore care stau la baza globalizării şi care modifică

configuraţia economii lor naţionale şi a economiei mondiale sunt:

� liberalizarea schimburilor şi formarea unui sistem global al comerţului cu

bunuri şi servicii şi încercarea de administrare (orientare) a acestuia printr-un

organism comun: Organizaţia Mondială a Comerţului:

� internaţionalizarea tehnologiei şi a celorlalte forme ale proprietăţii intelectuale

şi includerea lor în acelaşi organism de reglementare;

� constituirea unor forme şi nuclee de informatizare a producţiei, prin integrarea

acesteia pe criterii noi, de tip funcţional;

� integrarea puternică şi globalizarea pieţelor monetară şi financiară

internaţională;

� tendinţa tot mai accentuată de elaborare şi adoptare a unor norme şi reguli de

reglare şi orientare a relaţiilor economice mondiale.

Principalii factori ai globalizării sunt: � societăţile transnaţionale, care acţionează prin investiţii directe de capital,

deschiderea de filiale proprii sau prin creare de societăţi mixte;

� organizaţiile subregionale, regionale şi interregionale prin care se realizează şi

se dezvoltă cooperarea multidimensională şi integrarea economică;

� organizaţiile economice internaţionale, în special Fondul Monetar Internaţional

(F.M.I.), Banca Mondială (B.M.), Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.) şi chiar

Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.), care dispun de mecanisme şi reguli adecvate.

Al ți autori identifică globalizarea cu americanizarea, alţii asociază termenul cu

creşterea importanţei pieţei mondiale, în timp ce o a treia categorie utilizează conceptul pentru

descrierea unei realităţi ideologice: globalizarea ca victorie a economiei de piaţă. Pentru cea

mai mare parte a autorilor, conceptul dezbătut induce complexitatea, datorată raţiunilor

subadiacente atât de natură politică, cât şi economică şi socioculturală”.23

Lucrul cel mai special în spaţiul nostru global este acela că dependenţele create prin

reţelele la nivel planetar sunt atât de dense încât creează o adevărată planetă.

Ordinea mondială instituţională a dobândit o forţă destul de mare şi are o logică tot mai

23 Bari, I., Globalizarea economică, Bucureşti, Editura Economică, 2009

38

clar diferenţiată de configuraţiile locale pe care le străbate. Mişcările şi interacţiunile din spaţiul

global au dobândit un caracter de-a dreptul standardizat prin instituţiile cu caracter global, astfel

încât. societăţile locale se simt nevoite să reacţioneze în sensul implicării ăn configuraţia de

natură mondială.

Cea mai cuprinzătoare definiţie a fenomenului globalizarii este indusă de cunoscuta

sintagmă a „satului planetar ” („ global village” ) prin care Marshall McLuhan surprindea acum

câteva decenii esenţa fenomenului din zilele noastre, care au condus la răspândirea de

comportamente ce exprimă raţionalitatea unui Homo oeconomicus ce nu cunoaşte frontiere şi

sentimente locale, făcându-şi apariţia Homo globalus:

Nu putem omite că extinderea procesului de globalizare a avut loc pe fondul a două

procese ale deceniului trecut:24

� căderea sistemului comunist, ceea ce a permis extinderea geografică a sistemelor

bazate pe economia de piaţă, inclusiv revoluţia capitalistă din sistemele cu economie planificaţi; � reformele de natură neoliberală care au avut loc în ţările Europei Occidentale,

îndeosebi în Marea Britanie, în America Latină şi în Asia Sud-Estică. Aceste mutaţii în domeniul

politicilor publice au fost încurajate de organismele specializate internaţionale care au pledat prin

aşa-numitul Consens de la Washington pentru deschiderea pieţelor financiare interne,

privatizarea masivă, liberalizarea comerţului etc. Complexitatea fenomenului globalizării necesită o anumită abstractizare pentru

conceptualizarea sa, trebuind să distingem între cauzele iniţiatoare ale curentului, formele de

manifestare şi consecinţele induse, precum şi posibilele sale relansări, într-o lume în care

graniţele naţionale devin din ce în ce mai puţin relevante.

Posibilitate de extindere a relaţiilor pe plan internaţional implică o serie de termeni,

rezistenţă, acţiuni şi reacţiuni. În această definiţie sunt cuprinse atât aspectele obiective, cât şi

cele subiective pe care le implică conceptul de globalizare: � pe de o parte, „geografia" pierde din relevanţă datorită noilor tehnologii, noilor strategii

ale actorilor economici, precum şi politicilor acestora, atât de ordin naţional, cât şi internaţional;

� pe de altă parte, globalizarea devine din ce în ce mai puternică datorită faptului că

oamenii au început să simtă tot mai clar noile oportunităţi deschise de utilizarea tehnologiilor

noi, precum şi de punerea în practică a noilor strategii şi politici.

Atunci când se acţionează în concordanţă cu dinamica globalizării are loc exact crearea procesului de globalizare. În acelaşi timp, temerile şi reacţiile cauzate de dezvoltarea

procesului sunt, de asemenea, realităţi simţite de indivizi. În această definiţie se reduce

importanţa distanţei geografice, dar nu dispare. Prin urmare, relaţiile la nivel internaţional sunt

mai uşor de stabilit şi oamenii, mărfurile şi simbolurile sunt eliberate de contextul geografic.

Într-un sistem global, acestea se mişcă liber la nivel planetar, devenind din ce în ce mai clară

ideea că indivizii şi societăţile sunt tot mai puţin protejaţi de graniţe. Definiţia accentuează, de

asemenea, şi ideea creşterii posibilităţii de extindere a reţelelor la nivel global. Aspectul

potenţialităţii rezidă în rolul pe care realităţile de ordin sociocultural le au în determinarea

„logicii globalizării” . O cultură puternic orientată spre conservatorism şi izolare, regimurile

politice dictatoriale, existenţa unei ordini mondiale puternic fragmentate, o regionalizare cu

24 Bari, I., Globalizarea economică, Bucureşti, Editura Economică, 2009.

39

caracter defensiv etc. pot influenţa evoluţia globalizării în mod semnificativ. Tehnologia, evoluţiile ideologiilor politice şi transformările economice au declanşat acest

proces în care distanţa geografică a devenit un factor neesenţial în stabilirea şi susţinerea

legăturilor transfrontaliere, a relaţiilor economice, politice şi socioculturale internaţionale pe care

le considerăm a fi esenţa globalizării. Oamenii au devenit conştienţi de acest lucru. De aici, toate

reţelele, relaţiile şi dependenţele interumane şi statale au devenit virtual mondiale. Această

internaţionalizare potenţială a relaţiilor şi dependenţelor cauzează deficite pe plan democratic,

ecologic, social şi al securităţii şi produce efecte cum ar fi schimbarea atitudinilor şi deficienţe

administrative. Globalizarea nu este un fenomen în totalitate negativ. El este un factor de

integrare a omului în comunitatea mondială şi oferă spaţiu de desfăşurare noilor sisteme de guvernare globală şi unei societăţi civile globale.

Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaţionalizarea producţiei, noua

diviziune internaţională a muncii, noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu

competitiv care generează aceste procese, precum şi internaţionalizarea statului, făcând din state

agenţii unei lumii globalizate

Lumea devine tot mai mult un supermarket global în care ideile şi produsele pot fi găsite

peste tot în acelaşi timp. Globalizarea nu vizează, pur şi simplu, procesul obiectiv de creştere a

intercomunităţii. Ea vizează conştientul şi subiectivitatea individului, adică scopul şi intensitatea

conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea es ceea ce cei din Lumea a Treia au numit, timp

de secole, colonizare. Globalizarea se referă la procesul prin care relaţiile sociale devin relativ

lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa încât viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult

în largul unei lumi văzute ca loc unic.

Aşadar, globalizarea este o realitate, iar orice ţară care-şi pregăteşte temeinic viitorul se

vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul „mediu” al globalizării înseamnă nu

numai o şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi segmente de piaţă deja dobândite.

Termenul de globalizare a dobândit o forţă emoţională destul de mare, fiind considerat un proces

cu efecte benefice - o adevărată soluţie pentru viitoarea dezvoltare economică mondială -, dar, în

acelaşi timp, majoritatea autorilor consideră acest proces inevitabil şi ireversibil. Altfel spus, se

afirmă că orice s-ar întâmpla, procesul în sine nu poate fi stopat, dincolo de argumentul favorabil

al globalizării prin care avantajele ar depăşi costurile induse. Remarcăm aici un anume

determinism tehnologic, prin care integrarea pieţelor şi creşterea importanţei actorilor

transnaţionali sunt puse, în principal, pe seama progresului tehnologic. Fără nici un dubiu că

acest din urmă proces este continuu, deşi nu cu acelaşi ritm de creştere, dar nu se poate asuma o

evoluţie instituţională lineară, de nestopat. Totodată, nu putem omite nici faptul că globalizarea

poate provoca fragmentare socială şi economică, care, la rândul ei ,poate conduce la retrogresii.

În concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind: „Procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale şi având drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale, cerând, la rândul lor, o soluţionare mai curând globală decât naţională”.

Globalizarea impune exigenţe deosebite pentru economiile naţionale. La nivel

40

macroeconomic este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activităţii atât spre

macrostabilizarea economică, cât şi spre impulsionarea procesului de modernizare a structurii

tehnologice şi productive a economiei, ţinând seama de cerinţele fructificării superioare a

potenţialului naţional, dar şi de încadrarea eficientă a României în diviziunea internaţională a

muncii şi în competiţia mondială.

La nivel microeconomic orientarea hotărâtoare trebuie să fie spre ridicarea nivelului de

competitivitate şi al managementului. Pe de o parte, trebuie pornit de la premisa că pe piaţa

mondială nu pot pătrunde şi mai ales nu se pot menţine decât firme viabile, puternice şi capabile

să se adapteze la exigenţele pieţei mondiale şi să facă faţă concurenţei globale.

Ultimii ani au pus cu deosebire în evidenţă această cerinţă, determinând o preocupare

deosebită la nivelul întreprinderilor, dar şi al statului. Realitatea arată că accentuarea fuziunilor

care au loc între diferite firme reprezintă una dintre trăsăturile importante ale dezvoltării pe

plan mondial, îndeosebi în ţările dezvoltate Mai mult, se apreciază că fuziunile vor domina piaţa

economică şi de capital internaţională.

Există mai mulţi factori stau la baza intensificării fuziunilor, între care se menţionează:

• teama de restrângere a pieţei (îndeosebi în industria de apărare);

• reducerile mari de preţuri pe piaţa mondială (la unele produse);

• supraacumularea capacităţilor de producţie şi creşterea puternică a ofertei

(automobile);

• incertitudinile şi costurile tot mai mari ale schimbărilor tehnologice

(telecomunicaţii, bănci etc), creşterea necesităţilor şi cheltuielilor de cercetare (îndeosebi în

domeniul produselor aeronautice şi farmaceutice).

Pe de altă parte, la acest nivel un rol esenţial îl au calitatea produselor, productivitatea

muncii şi costul de producţie ca bază a promovării active a produselor proprii şi a obţinerii unor

preţuri remuneratorii pe piaţa mondială.

Aşa cum se ştie, bunurile sunt produse în condiţii foarte diferite din punct de vedere al

costurilor şi productivităţii, al managementului, nu numai de la o întreprindere la alta, ci şi de la

o ţară la alta.

Ca mărfuri oferite pe piaţa mondială, ele intră în competiţie cu toate mărfurile similare,

indiferent de originea lor. Piaţa mondială şi economia mondială apar, faţă de producătorii acestor

mărfuri, inclusiv pentru ţările de origine, ca un megasistem care reflectă şi consacră nivelurile

atinse în lume ale productivităţii muncii şi ale costurilor şi, în ultimă instanţă, proporţiile

economice, mai ales dintre ofertă şi cerere, inclusiv completările şi alternativele la producţia

naţională.

În acest fel, capacitatea de a crea şi de a dispune de bogăţie materială şi nematerială este

determinată nu numai de eforturile şi modul de utilizare a resurselor în cadrul economiei

naţionale, ci şi de felul în care sunt estimate aceste eforturi şi priceperea de a produce şi

comercializa în economia mondială, devenită globală.

2.2. Teorii explicative ale fenomenului de globalizare Încercările de a întelege, explica și oferi perspective cât mai realiste asupra globalizării au

41

condus la conturarea a trei şcoli de gândire:

� hiperboliştii – definesc globalizarea contemporană ca pe o nouă eră în care

popoarele de pretutindeni sunt tot mai mult supuse sancţiunilor pieţei globale;

� scepticii – argumentează că globalizarea este, în esenţă, un mit care ascunde

realitatea unei economii internaţionale din ce în ce mai divizate în trei blocuri regionale majore,

în care guvernele naţionale rămân foarte puternice;

� transformativi ştii – consideră că globalizarea nu are precedent istoric, astfel

încât statele și societăţile de pe întreg globul trec printr-un proces profund de schimbare, pe

masura adaptării la o lume tot mai interconectată, dar cu un grad ridicat de incertitudine.

Interesant este că aceste trei şcoli de gândire nu derivă direct din poziţii sau atitudini

ideologice tradiţionale În tabăra hiperglobaliştilor, discursurile ortodoxe neoliberale despre

globalizare pot fi întâlnite alături de idei marxiste, în timp ce, la sceptici, perspectivele

conservatoare și cele radicale împărtaşesc concepţii și concluzii similare despre natura

globalizării contemporane. Mai mult decât atât, nici una dintre marile tradiţii de reflecţie socială

(liberală, conservatore și marxistă) nu are o perspectivă acceptată asupra globalizării ca fenomen

socioeconomic.

În rândul marxiştilor, globalizarea este înţeleasă în moduri efectiv incompatibile:

extinderea imperialismului capitalist al monopolurilor sau, alternative, o formă cu totul nouă de

capitalism global25.

În mod asemănător, în ciuda punctelor lor de pornire specifice neoliberalismului

convenţional, Ohmae și Redwood oferă interpretări și concluzii foarte diferite despre dinamica

globalizării contemporane26.

Printre hiperglobalişti, sceptici și transformativişti există o mare diversitate de abordări

intelectuale și convingeri normative. Totuşi, în ciuda acestei varietăţi, fiecare dintre perspective

reflectă un set general de argumente și concluzii despre globalizare, cu referire la

conceptualizarea sa, dinamica cauzală, consecinţele socioeconomice, implicaţiile pentru puterea

și guvernarea statului, traiectoria sa istorică, aceste aspecte fiind redate în tabelul 2.1.

Hiperglobaliştii susţin că globalizarea economică generează o nouă structură de

învingători și învinşi în economia globală. Vechea diviziune Nord – Sud este tot mai anacronică,

pe masură ce o noua diviziune a muncii înlocuieşte tradiţionala structură centru – periferie cu o

arhitectură mult mai complexă a puterii economice.

Pe acest fundal, guvernele trebuie să administreze consecinţele sociale ale globalizării sau

să gestioneze problema celor care ,,rămaşi în urmă, doresc nu atât o şansă pentru a avansa cât sa-

i ţină şi pe ceilalţi în loc”. Însă ele trebuie să le adiminstreze într-o măsură din ce în ce mai mare,

într-un context în care constrângerile disciplinei concurenţiale și ale disciplinei financiare

globale fac ca modelele social – democratice şi protecţie socială să fie greu de susţinut și anunţă

dispariţia politiilor statului bunăstării 27.

25 Vezi: Callinicos, A. coord., Marxism and the New Imperialism, Londra, Bookmarks, 2005; Gill, S., Globalization, Market Civilization and Disciplinary Neoliberalism, Millenium 24, 2005; Amin, S., Capitalism în the Age of Globalization, Londra, Zed Press, 2005. 26 Pentru detalii, vezi: Redwood, J., The Global Marketplace, Londra, HarperCollins, 2005; Ohmae, K., The End of the Nation State, New York, Free Press, 2006. 27 Gray, J., False Dawn, Londra, Granta, 2007.

42

Tabelul 2.1. Teorii fundamentale privind dezbaterea asupra globalizării

Viziunea asupra globalizării

privind:

Teoria hiperglobalistă

Teoria sceptică

Teoria transformativist ă

Reprezentanţi de

seamă

Ohmae, Wriston,

Guehenno, Greider,

Strange, Reich, Gray,

Luard, Albrow etc.

Hirst, Thomson, Ruigrok,

Tulder, Boyer, Drache,

Gordon, Weiss, Gilpin,

Krugman, Callinicos,

Carr, Huntington etc.

Roseanu, Giddens,

Scholte, Castells,

Roseanu, Cammilleri,

Falik, Ruggie, Sassen,

Linklater, MacMillan,

Mann, Hoogvelt,

Koehane, Held etc.

Conceptualizarea

“Reconfigurarea

fundamentală a cadrului

acţiunii umane”.

Capitalism global,

guvernare globală, societate

civilă globală, hibridizarea

culturilor.

“Internaţionalizare şi

regionalizare”.

Lumea mai puţin

interdependentă decât în

anii 1890.

“Reordonare a relaţiilor

interegionale și a acţiunii

la distanţă”.

Globalizarea este o

puternică forţă

transformativă, intensivă

și extensivă.

Dinamica cauzală

Capitalismul și tehnologia.

Motiv dominant:

McDonald’s, Madonna etc.

Statele și pieţele.

Motiv dominant:

interesul naţional.

Forţele combinate ale

modernităţii.

Motiv dominant:

transformarea

comunităţii politice.

Consecinţele

socioeconomice

Eroziunea vechilor ierarhii:

globalizarea economică

creează noi forme de

organizare socială care

înlocuiesc sau vor înlocui

statele naţionale

tradiţionale, ca principale

unităţi economice și

politice ale societăţii

mondiale. Această viziune

asupra globalizării

favorizează logica sa

economică şi, în varianta sa

neoliberală, celebrează

apariţia unei pieţe globale

unice și a principiului

competiţiei globale, ca

vestitori ai progresului

uman.

Marginalizarea

intensificantă a Sudului

și accentuarea

inegalităţilor în

defavoarea Lumii a

Treia, pe masură ce

fluxurile de comerţ și

investiţii în interiorul

Nordului bogat se

intensifică, excluzând

aproape tot restul

globului. Respinge ideea

restructurării profunde a

relaţiilor economice

globale.

Noua arhitectură a ordinii

mondiale, în care nu mai

există o distincţie clară

între intern și

internaţional, afaceri

interne și afaceri externe.

Extinderea spaţiului

politic, economic și

social hotărăşte soarta

comunităţilor și a

societăţilor.

Divizarea Nord – Sud

face loc cu rapiditate noii

diviziuni internaţionale a

muncii; ierarhia centru –

periferie nu mai

constituie o diviziune

geografică, ci una socială

a economiei mondiale.

43

Implica ţiile pentru

puterea și guvernarea

statului

Guvernele naţionale sunt în

declin sau în curs de

erodare.

Sfârşitul statului-naţiune:

,,tradiţionalele state-naţiune

au devenit uinităţi de

afaceri nenaturale, chiar

imposibile într-o economie

globală”. Denaţionalizarea

economiilor prin instituirea

unor reţele transnaţionale

de producţie, comerţ și

finanţe, guvernele naţionale

fiind reduse la ceva mai

mult decât curele de

transmisie pentru capitalul

global sau la simple

instituţii intermediare

înghesuite între

mecanismele de guvernare

locale, regionale și globale.

Noutatea constă în

apariţia blocurilor

comerciale și a unei

geoguvernări mai slabe

decât în perioadele

anterioare.

Puterea guvernelor

naţionale este reîntărită

sau îmbunătăţită.

Mai mult decât atât,

internaţionalizarea

depinde de acordul și

suportul statului.

Puterea, funcţiile și

autoritatea guvernelor

naţionale este

reconstruită sau

reconstituită,

nemaideţinând controlul

unic.

Globalizarea este

asociată cu desfacerea

relaţiei dintre

suveranitate,

teritorialitate și puterea

statală. Un nou regim al

suveranităţii înlocuieşte

concepţiile tradiţionale

despre statalitate ca

formă de putere politică

absolută, indivizibilă,

exclusive din punct de

vedere teritorial și de

sumă nulă. Ea nu mai

este o barieră definită

teritorial, ci o sursă de

negociere în contextul

unei politici caracterizate

de reţele transnaţionale

complexe.

Traiectoria sa

istorică

Globalizarea defineşte o

nouă epocă a istoriei

umane, în fond, o nouă eră

globală: civilizaţia globală.

Blocuri regionale/ciocniri

între civilizaţii. Respinge

ideea civilizaţiei globale.

Nedeterminată: integrare

și fragmentare globală.

Noutatea constă în

interconectarea globală

fără precedent istoric.

Sursa: Held, D., A. MCGREW, D. Goldblatt și J. Perraton, ,,Global Transformation: Politics, Economics

and Culture”, Polity Press, Cambridge, 2006

Globalizarea poate fi asociată cu o polarizare crescândă între învingători și învinşi în

economia globală, însă nu este în mod obligatoriu ca lucrurile să se deruleze astfel: cel puţin din

perspectivă neoliberală, competiţia economică globală nu produce neapărat rezultate de sumă

zero (suma zero apare atunci când pierderile globale sunt egale cu câştigurile globale, dar

distribuite neuniform). În timp ce anumite grupuri dintr-un stat pot fi defavorizate ca rezultat al

competiţiei globale, aproape toate statele au un avantaj comparativ în producerea anumitor

bunuri, care poate fi exploatat pe termen lung.

Neomarxiştii și radicalii consideră nejustificată o asemenea viziune optimistă, apreciind

că, astfel, capitalismul global creează și consolidează structurile de inegalitate în interiorul

statelor și la nivel interstatal. Dar ei sunt de acord cu interlocutorii lor neoliberali că opţiunile

44

tradiţionale pentru protecţia socială, specifice statului bunăstării, sunt depăşite și tot mai greu de

susţinut.

Pentru mulţi neoliberali, globalizarea este vestitorul primei civilizaţii cu adevarat globale,

în timp ce pentru mulţi radicali ea reprezintă prima civilizaţie de piaţă globală.

Analizând statisticile mondiale privind fluxurile comerciale, de investiţii străine directe și

ale forţei de muncă din secolul al XIX – lea, scepticii susţin ideea conform căreia niveluri

contemporane de interdependenţă economică nu sunt nici pe departe fără precedent istoric. Mai

degrabă, pentru aceştia globalizarea este asociată economiei în care prevalează “legea preţului

unic”, datele istorice confirmând în cel mai bun caz doar niveluri sporite de internaţionalizare,

adică interacţiuni între economii naţionale. Globalizarea este pentru aceştia din urmă un mit,

asimilând-o în primul rând cu o piaţă globală perfect integrată. Dar ei susţin că nivelurile

integrării economice nu ating acet tip ideal și că integrarea, atâta câtă este, rămăne mult mai

puţin semnificativă decât la sfarşitul erei clasice a etalonului-aur.

Scepticii consideră, totodată, teza hiperglobalistă fundamental eronată și naivă din punct

de vedere politic, de vreme ce subestimează puterea durabilă a guvernelor naţionale de a

reglementa activitatea economică internaţională. Departe de a fi scăpat de sub control, forţele

internaţionalizării depind ele însele de puterea de reglementare a guvernelor naţionale pentru a

asigura continuarea liberalizării economice. În rândul scepticilor, globalizarea și regionalizarea

sunt percepute ca tendinţe contradictorii, iar prezumţia conform căreia internaţionalizarea

prefigurează apariţia unei noi ordini mondiale este ignorată. Ei consideră că guvernele nu sunt

victimele pasive ale globalizării, ci, dimpotrivă, principalii săi arhitecti.

Krugman pune la îndoială convingerea larg răspândită că apare o nouă diviziune

internaţională a muncii, în care dezindustrializarea din Nord poate fi explicată prin funcţionarea

corporaţiilor multinaţionale care exportă locuri de muncă în Sud28. Mitul corporaţiei globale este

dărâmat prin evidenţierea faptului că fluxurilor de investiţii străine sunt concentrate între statele

capitaliste avansate și că cele mai multe corporaţii multinaţionale rămân în primul rând creaţii

ale statelor sau regiunilor unde au luat fiinţă29. Aşadar, poziţia sceptică consideră inegalităţile și

ierarhia economiei mondiale bine înrădăcinate, care în termeni structurali s-au schimbat foarte

puţin în ultimul secol. Mulţi dintre sceptici consideră această inegalitate ca fiind cauza principală

a escaladării fundamentalismului și naţionalismului agresiv, astfel încât, în loc de naşterea unei

civilizaţii globale, după cum prezic hiperglobaliştii, lumea se fragmentează în blocuri

civilizaţionale și enclave culturale și entice30. Noţiunea de omogenizare culturală și cultură

globală reprezintă alte mituri ce cad pradă argumentului sceptic.

Accentuarea inegalităţilor globale și ,,ciocnirea civilizaţiilor” dezvăluie natura iluzorie a

,,guvernării globale”, în condiţiile în care managementul ordinii mondiale rămâne, aşa cum a fost

în secolul trecut, în mod copleşitor privilegiul statelor occidentale. Aşa cum observă Carr:

,,ordinea internaţională și solidaritatea internaţională vor fi întotdeauna lozinici ale celor care se

28 Krugman, P., Pop Internationalism, Boston, MIT Press, 2007. 29 Pentru detalii vezi: Ruigrok, W., R. Tulder, The Logic of International Restructuring, Londra, Routledge, 2006;

Thomson, G., J. Allen, Think Global , than Think Again: economic globalization în context, AREA 29, NR. 3, 2008.

30 Huntington, S. P., The Clash of Civiliyation and the Remaking of the World Order, New York, Simon and Schister, 2006.

45

simt suficient de puternici încât să le impună altora”31. Unii afirmă că globalizarea reflectă tot

mai adesea o motivaţie politică convenabilă pentru implementarea nepopularelor strategii

economice ortodoxe neoliberale32. În acest context, în care condiţiile economice internaţionale

pot limita opţiunile guvernelor, acestea din urmă nu sunt în niciun caz imobilizate:

“internaţionalizarea capitalului poate nu numai să restrângă alegerile politice, ci şi să le

extindă”33.

Globalizarea este percepută, în schimb, de către transformativişti ca fiind forţa motrice a

rapidelor schimbări sociale, politice și economice care reconfigurează societăţile moderne și

ordinea mondială34. Dar direcţia transformării impuse de globalizare, responsabilă pentru

“masiva restructurare” a societăţilor, a instituţiilor de guvernare și a ordinii mondiale rămâne

nesigură, fiind un proces plin de contradicţii. Aceasta este și cauza pentru care transformativiştii

nu se pronunţă asupra traiectoriei viitoare a globalizării și nici nu încearcă să evalueze prezentul

prin prisam unei lumi ideal – tipice fixe: “o lume globalizată”, fie că este vorba de o piaţă

globală sau o societate globală. Factorii conjuncturali modelează în mare masură această

traiectorie.

În această economie globalizatoare, sistemele transnaţionale de producţie, comerţ și

finanţe intreţes tot mai strâns viitorul comunităţilor și al familiilor de pe diferite continente.

Globalizarea transformă puterea statală și politica mondială. Dar existenţa unui sistem unic

global nu e considerată probă a convergenţei globale sau a apariţiei unei societăţi mondiale

unice. Dimpotrivă, globalizarea este asociată cu noi tendinţe de stratificare globală, în care unele

state, societăţi și comunităţi devin din ce în ce mai angrenate în ordine mondială, în timp ce

altele sunt din ce în ce mai marginalizate. Structura socială a economiei mondiale este înfăţişată

de către transformativişti ca un aranjament de trei cercuri concentrice, fiecare întretăind graniţele

naţionale, reprezentând elitele, pe cei multumiţi, respectiv pe cei marginalizaţi35.

Totodată, globalizarea este asociată cu apariţia unor noi și puternice forme nonteritoriale

de organizare economică și politică în domeniul global, asemenea corporaţiilor multinaţionale,

mişcărilor sociale transnaţionale, agenţiilor de reglementare internaţionale etc. autoritatea este

din ce în ce mai mult împărţită între agenţii publice și private la nivel local, regional, naţional și

internaţional.

Identificarea tezelor principale de dezbatere asupra globalizării creează fundamentul

intelectual pentru aprecierea enunţurilor contradictorii și pentru o vizualizare și conceptualizare

cât mai optimă a acestui fenomen.

2.3. Structura sistemului economiei globale

Sistemul economiei mondiale a cunoscut transformări majore în contextul globalizării.

31 Carr, E. H., The Twenty Years Crisis 2004 – 2005, Londra, Papermac, 2007. 32 Hirst, P., The Global Economy: myths and realities, International Affairs, 73, 2007. 33 Weis, L., The Myth of the Powerless State: Governing the Economy în a Global Era, Cambridge, Polity Press,

2007. 34 Pentru detalii vezi: Giddens, A., The Consequences of Modernity, Cambridge, Polity Press, 2005; Scholte, J. A., International Relations of Social Change, Buckingam, Open University Press, 2006; Castells, M:, The rise of the Network Society, Oxford, Blackwell, 2007. 35 Ioan Bari, Globalizarea Economiei, Ed. Bucureşti, 2009.

46

Aceste mutaţii se resimt atât în mecanismul de funcţionare şi a noilor reguli ale jocului, cât şi în

natura jucătorilor globali. Astfel, caracteristicile sistemice ale structurii economiei globale

vizează interacţiunea dintre:

� subsistemul cultural – instituţional (valori naţionale vs. valori globale);

� subsistemul economic.

Figura nr. 2.2.

Sistemul economiei globale

Noile realităţi conturate în sfera relaţiilor economice internaţionale constau în

transgresarea economiei mondiale spre un nou model de globalizare. Indus de noile forţe care

acţionează în mod implacabil în această direcţie, cum ar fi: noile tehnologii din domeniul

informaticii și telecomunicaţiilor, pieţele financiare, comerțul cu servicii și strategiile marilor

corporaţii transnaţionale bazate pe operarea reţelelor de servicii. Cu alte cuvinte, se pare că

lumea asistă la cristalizarea unei economii globale pe reţele, pe măsură ce are loc tranziţia de la

un sistem de interdependenţe axat cu precădere pe comerț, catre un sistem de interconectări axat

cu precădere pe reţele36. Aceste transformări se resimt în arena globalizării economiei, îndeosebi

sub următoarele trei aspecte fundamentale: � internaţionalizarea legii, apariţia organizaţiilor publice și private internaţionale și

schimbarea raportului de forţe între actorii economiei globale (state naţionale, corporaţii

36 Albert Bressand, Europe 2005, GATT, ITU and the OECD: Initiatives for Interconnections, in International

Organizations in the Age of Networks, Project Premethee Perspectives, nr. 12, martie 2006.

SISTEMUL DE VALORI

(cultural)

INSTITUŢII INTERNA ŢIONALE

(cultural)

Procese economice globale

intercorelate:

� producţie internaţională � comerț internaţional � mobilitatea internaţională a

capitalului � migraţia internaţională a forţei

de muncă

Tehnologii

(funcţii de producţie)

Societatea informaţională și a cunoaşterii

47

naţionale, societăţi transnaţionale, organisme/instituţii regionale, instituţii globale);

� mutaţii în formele de manifestare ale proceselor economice; � dezvoltarea societăţii informa ţionale și a cunoaşterii.

2.3.1 Internaţionalizarea legii, democraţiei și creşterea rolului institu ţiilor internaţionale

Dupa cel de-al Doilea Război Mondial, numărul statelor independente a crescut foarte

mult. Aceste state naţionale democratice de pe tot globul aveau nevoie de reguli comune pentru a

reglementa procesele și activităţile care se desfăşurau dincolo de graniţe sau pe plan

internaţional.

Această necesitate a condus la un process de internaţionalizare a dreptului. Reglementările internaţionale întruchipate în instituţii ca Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului, Organizaţia Mondială a Comerțului, precum și în tratatele internaţionale care acoperă

domenii variate (ecologice, protecţia mediului, standarde de muncă, sănătate), limitează

suveranitatea statelor naţionale. Totuşi, acest lucru are loc numai după ce statele însele au

acceptat reglementările respective și după ce respectivele tratate au fost ratificate de Parlament.

Mai mult, statele joacă un rol hotărâtor în implementarea tratatelor în ţările lor. Un pas istoric a

fost facut când instanţele de judecată (pentru a sprijini implementarea dreptului internaţional) nu

numai că au pronunţat hotărâri cu privire la state – practicarea drepturilor pe verticală, dar și pe orizontală – între cetăţeni, între unităţile sociale responsabile. Astfel, statele renunţă (cel puţin

parţial) la pretenţia de teritorialitate, respectiv pretenţia de suveranitate teritorială.

Autoritatea statului este legată de apartenenţa la un anumit teritoriu. În cazul globalizării,

graniţele devin permeabile, din ce în ce mai multe procese au, în prezent, un caracter

transfrontalier, unele nici măcar nu pot fi localizate (deoarece provin din “realitatea virtuală”).

Statelor le este greu, dar nu imposibil să reglementeze aceste procese care au, uneori, chiar efecte

îngrijorătoare asupra economiei, societăţii şi/sau politicii naţionale. Statele îşi recâştigă însă o

parte din capacitatea de guvernare prin afirmarea autorităţii la un nivel superior, în instituţii

politice regionale și în organizaţii interguvernamentale.

Procesul de democratizare a fost stimulat și datorită inovaţiilor tehnologice, în special în

noul domeniu al Tehnologiei Informaţiei și Comunicaţiilor. Posibilitatea de a viziona măsurile

nedemocratice luate în ţările îndepărtate atrage atenţia și indignarea comunităţii internaţionale,

fapt ce determină statele să se abţină de la legături de prietenie și cooperări economice bilaterale

cu ţările nedemocratice. Acest lucru, la rândul său, slăbeşte poziţia ţărilor nedemocratice în

sistemul interstatal şi pe piaţa mondială. De asemenea, forţele interne care se opun regimurilor

dictatoriale capătă putere datorită TIC, deoarece prin intermediul acestor mijloace noi de

comunicare pot obţine sprijin, sfaturi și consultanţă peste graniţe. Uşurinţa cu care circulă

informaţiile îngreunează sarcina regimurilor totalitare de a ascunde faptele și informaţiile faţă de

cetăţenii lor. În consecinţă, tot mai multe regimuri dictatoriale se prăbuşesc.

Globalizarea vieţii economice măreşte necesitatea unui drept civil internaţional: de

exemplu, arbitrajul și standardele internaţionale. Dreptul civil internaţional tinde să se limiteze la

relaţiile pur economice. Subiecte cum ar fi securitatea, echitatea și ecologia sunt considerate a fi

48

îndatoriri principale ale statelor naţionale. În continuare se remarcă dezvoltarea unei democraţii internaţionale, cu reguli morale și reglementări economice mai pragmatice, stabilite în

declaraţii universale, convenţii internaţionale și tratate internaţionale. Reglementările sunt implementate de statele naţionale, dar și de instanţele internaționale

și supranaţionale, tribunale și organizaţii. Dezvoltarea suveranităţii oamenilor, a unui sistem

mondial de democraţie care include toată omenirea, devine vizibilă, de asemenea, în creşterea

ponderii organizaţiilor internaţionale cum ar fi NATO, Organizaţia Mondială a Comerțului, Comisiile ONU, etc. precum și în tendinţa, mai recentă, a reorganizării regionale: UE, NAFTA, ASEAN etc.

Statul naţional democratic este un concept maturizat, în timp ce democraţia statelor

naţionale mai are un drum relative lung de parcurs spre maturizare. Totuşi, următoarele aspecte sunt deja clare:

� din ce în ce mai multe state din sistemul interstatal devin democratice;

� reglementările din interiorul acestui sistem interstatal devin mai dense, cu

declaraţii internaţionale, convenţii etc.

� creşte numărul organizaţiilor politice (cărora le este atribuit “dreptul de

guvernare” la un nivel supranaţional.

Acest sistem de guvernare comun al statelor naţionale și al organizaţiilor internaţionale

are neajunsurile sale. Sistemele interstatale suferă un deficit de securitate, social, ecologic și

democratic. Această constatare i-a uimit pe oamenii de ştiinţă: cum se vor putea dezvolta

democraţiile și sistemul interstatal într-o lume în curs de globalizare, dacă sistemul interstatal nu

oferă destule posibilităţi de guvernare pentru a realize valorile și calitatea vieţii în lumea

globalizată? În teorie, se mai găsesc patru modele alternative de guvernare: • primul este cel numit ,,renaşterea lui Adam Smith”, care s-ar putea traduce prin

“ai încredere în piaţă, iar statele și celelalte instituţii politice să o tulbure cât mai puțin posibil”;

• al doilea model este numit ,,fragmentare”. În această viziune, statele se vor

întoarce, în cele din urmă, la ,,treburile lor naţionale”. Globalizarea nu va avea success pentru că

vor izbucni conflicte economice, culturale şi/sau politice;

• a treia opţiune este pax americana. Reţeaua haotică de guvernare mondială

actuală va fi structurată de hegemonia SUA. Problemele vor fi rezolvate “în modul american”,

sub conducere americană;

• ultimul model alternativ este “coordonarea globală”. În acest model, statele,

instituţiile regionale și organizaţiile interguvernamentale (IGO) joacă fiecare un rol.

Existenţa unei configuraţii de ordin planetar are numeroase consecinţe pentru

societăţile naţionale și pentru actorii cu caracter internaţional. Aranjamentul instituţional care

presupune existenţa statului naţional, a culturii naţionale și economiei naţionale nu mai constituie

un “model de ideal” pentru societăţi. O data cu conştientizarea globalizării, actorii sociali,

politici și economici trebuie să îşi raporteze acţiunile și reacţiile la această mişcare planetară.

Toate aceste demersuri sunt intercondiţionate: deciziile de ordin politic afectează strategiile

economice, care, la rândul lor, afectează reacţiile sociale și invers. Astfel, în noua lume globală,

nu numai că trebuie să ne adaptăm dependenţelor dintre configuraţiile locale și reţelele mondiale

semiautonome, ci trebuie să acordăm o atenţie sporită acţiunilor condiţionate de reacţiile

49

actorilor din cele trei sfere de acţiune: politic – economic – social.

Expansiunea societăţilor transnaţionale. Rolul societăţilor transnaţionale (STN) de

determinare și de promovare a interdependenţelor globale este în continuă creştere. Ea a reuşit să

transgreseze atât barierele naţionale, cât și graniţele organismelor intergraţioniste interstatale.

Rolul STN în cresterea volumului exporturilor ţărilor - gazdă derivă din capitalul și tehnologia

adiţională, din know – how – ul managerial implementat, dar și din accesul la pieţele regionale

sau globale unde activează STN – urile. Totodată, resursele autohtone vor fi completate cu alte

resurse care vor permite extinderea portofoliului de produse consummate pe piaţa internă sau

destinate exportului, ceea ce va conduce la creşterea competitivităţii și a avantajelor economiei –

gazdă. În cazul ţărilor confruntate cu investiţii interne reduse, datorită constrângerilor financiare,

STN – urile pot conduce la creşterea exporturilor prin simplul aport de capital pentru exploatarea

resurselor naturale și a forţei de muncă ieftine. Astfel, STN – urile preiau riscul lansării unor

produse noi la export.

Acesta a constituit de fapt rolul istoric al STN – urilor în dezvoltarea exporturilor

economiilor slab dezvoltate. În prezent, acest rol s-a transgresat în special spre exporturile de

produse care înglobează un grad înalt de tehnologizare, spre produse a căror cerere este dinamică

în comerțul mondial: produsele electronice, aparatele, maşinile etc.

Exporturile ţărilor în dezvoltare de produse intensive în tehnologie creşte, în prezent, mai repede

decât exportul ţărilor industrializate. Aceasta ne sugerează însă că în ţările în dezvoltare se

derulează mai degrabă operaţiunile relativ simple de asamblare, intensive în forța de muncă

ieftină, decât operaţiuni de producţie complexă sau de cercetare și dezvoltare.

Dar sunt câteva excepţii notabile de la această regulă: Singapore, Coreea, Taiwan s-au

angajat deja în procese complexe de producţie și design, iar această orientare se extinde

îndeosebi spre economiile care au o pondere ridicată a exporturilor de produse high-tech, cum ar

fi, de exemplu, cazul Chinei sau al Ungariei și Poloniei.

Problema investiţiilor străine directe a constituit una dintre temele centrale abordate la ce-

a de-a IV – a Conferinţă Ministerială a OMC, de la Doha (noiembrie 2001), unde s-a conturat

ideea necesităţii depunerii unor eforturi suplimentare pentru a sprijini ţările în dezvoltare în

evaluarea realistă a implicaţiilor unei cooperări multilaterale mai eficiente în domeniul

investiţiilor asupra procesului de dezvoltare.

2.3.2. Formele de manifestare ale globalizării economiei

Dezbaterea privind globalizarea poate fi urmărită pe câteva direcţii, privind funcţionarea

subsistemelor principale ale sistemului economiei globale: producţie, comerț, finanţe și forța de

muncă.

Funcţionarea subsistemului productiv Deosebit de seminficative sunt transformările produse de globalizare în materie de

producţie. Corporaţia clasică naţională s-a transformat azi în reţea, încorporând într-un produs

finit o suită de elemente culese din cele mai îndepărtate surse. Marca de fabricaţie rămâne

neschimbată din motive de prestigiu al calităţii, dar ,,made in” dispare, pentru că piesele se

produc înainte de asamblare în zeci de locuri aparținând reţelei globale.

Pieţele tind să se globalizeze datorită faptului că pieţele interne nu mai pot susţine

50

costurile crescânde ale cercetării și dezvoltării și nici ciclurile de viaţă tot mai scurte ale produselor sub aspect tehnologic. Într-o măsură tot mai accentuată marile corporaţii îşi extind

sfera de acţiune în afara graniţelor naţionale, recurgând la managementul transnaţional în

domeniile inovaţiei, producţiei și desfacerii. O adevarată reţea de “alianţe strategice”, cum ar fi

fuzionări de firme, crearea de societaţi mixte, acorduri de cesionare reciprocă de licenţe,

dezvoltarea în comun de noi produse, desfacerea în comun a produselor s.a. – permit

corporaţiilor să împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate pieţelor internaţionale şi să

împartă beneficiile de pe urma expansiunii investiţiilor de portofoliu realizate pe seama acestor

produse.

O reţea mondială de producţie permite firmelor să îşi diversifice sursele de aprovizionare și pieţele de desfacere, să atenueze implicit riscurile asumate şi, într-un sens mai general, le

oferă o mai mare latitudine de acţiune în condiţiile de volatilitate accentuate ce caracterizează

piaţa internaţională a zilelor noastre.

O dată cu globalizarea pieţelor, produsele, la rândul lor, devin tot mai “globalizate”. Un

produs finit reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor input-uri materiale și servicii ale

căror surse de provenienţă sunt tot mai diversificate, fiind localizate în cele mai diferite colţuri

ale lumii. Încă la mijlocul anilor ‘80, rezultatele unor cercetări efectuate cu privire la

dimensiunea globalizării producţiei industriei prelucrătoare indicau un stadiu avansat de

globalizare în industria automobilelor, a bunurilor de larg consum, în industria de textile și a

confecţiilor.

Se evidenţiază, de exemplu, că un autoturism ,,global” este construit din părți

componente provenite din nu mai puțin de 16 ţări diferite. Un exemplu concret, de dată mai

recentă, ne este oferit de autoturismul – sport, de mare success, ,,Mazda Miata”, care a beneficiat

de servicii de design în California, de servicii de inginerie în Japonia, iar prototipul a fost

construit în Anglia.

Funcţionarea subsistemului comercial internaţional Anii de avânt ai creşterii economice din 1950 – 1975 au condus la creşterea volumului

comerțului mondial cu 500%, în timp ce produsul global s-a mărit cu 22%. Marele impuls a venit

din partea unei organizaţii guvernamentale, din familia Naţiunilor Unite, care a purtat numele

GATT până la transformarea sa în OMC (WTO – World Trade Organizations). Eficienţa ei

discretă și tenace măreşte încrederea în posibilitatea unei instituţii valabile de guvernare globală.

În bilanţul de 50 de ani ai GATT apare și următoarea realizare: tarifele medii la produsele industriale sunt o zecime din ceea ce au fost la crearea sa.

De la produse industriale s-a trecut la servicii și protecţia proprietăţii intelectuale, care

nu se aflau înainte pe agendă. Acum preocuparile se extind la sectorul telecomunicaţiilor, finanţelor și tehnologiei informaţionale. Comerțul cu servicii creşte mai repede decât cel cu

bunuri. Agricultura și comerțul electronic sunt teme noi, devenite centrul dezbaterilor

internaţionale. Noua organizaţie mondială de comerț (OMC) s-a afirmat de la început printr-o

mai mare capacitate de a arbitra disputele de comerț. În 47 de ani, GATT a rezolvat 300 de

sesizări; în numai trei ani, OMC a rezolvat 132 de plângeri.

În timp ce se conturează o largă convergenţă de opinii în rândul analiştilor scenei

51

relaţiilor economice internaţionale contemporane, atunci când califică mutaţiile intervenite în structura comerțului internaţional, cum ar fi creşterea comerțului intraramură sau a

comerțului cu servicii, drept consecinţe ale adâncirii procesului de globalizare a economiei

contemporane, părerile se diferenţiază sensibil atunci când sunt apreciate tendinţele de

amplificare a abordărilor regionale și bilaterale din spaţiul relaţiilor economice internaţionale.

Astfel, unii analişti consideră proliferarea, în ultimii ani, a negocierilor bilaterale și regionale un

simptom alarmant al fragmentării și incoerenţei sistemului comercial, reprezentând tot atâtea

devieri de la principiul multilateralităţii, consfinţit de-a lungul deceniilor drept principiul

călăuzitor al sistemului comercial internaţional. Alţii, mai puțin sceptici, înclină să pună acest

fenomen pe seama aceluiaşi proces de globalizare, considerându-l un răspuns direct al relaţiilor economice internaţionale la schimbările fundamentale petrecute în organizarea internaţională a producţiei și în natura competiţiei internaţionale.

În această din urmă viziune, schimbările care au alterat semnificativ natura și rolul

comerțului internaţional, în special, și relaţiile economice globale, în general, au fost alimentate

de doua tendinţe “gemene”, aparent divergente, dar avându-şi originea în acelaşi proces de

internaţionalizare a producţiei: adâncirea integrării regionale a sistemelor de producţie și comerț, concomitent cu accentuarea procesului de globalizare.

În contextul globalizării producţiei, relaţia dintre comerț și investiţii dobândeşte noi

dimensiuni, ceea ce a fost recunoscut în Runda Uruguay prin includerea în procesul negocierilor

a măsurilor vizând investiţiile străine legate de comerț, făra însă ca toate aspectele acestui raport

şi, respectiv, ale raportului politici comerciale - politici investiţionale să fie abordate.

Inabilitatea fostului GATT de a aborda strânsa integrare dintre deciziile din domeniul

politicilor comerciale și celelalte dimenisiuni ale politicilor guvernamentale reprezintă, în mod

cert, o cauză majoră, care a alimentat negocierea unor acorduri bilaterale și regionale de

instituire a unor regimuri de liber – schimb. Se poate considera, aşadar, că guvernele au reacţionat faţă de mutaţiile intervenite în natura relaţiilor comerciale internaţionale printr-o predilecţie făţişă pentru acordurile bilaterale și regionale de liber - schimb, precum și prin

căutarea unor soluţii ad-hoc pentru noile tipuri de probleme comerciale ivite în diferitele ramuri

industriale în noul context economic internaţional.

Totodată, devine tot mai evident că eşecul în abordarea viitoare a acestor probleme în

cadrul OMC va conduce la erodarea, în continuare, a rolului acestuia în raport cu tendinţele de

abordare bilaterală și regională. Rezultă, prin urmare, că schimbările intervenite în prim planul

relaţiilor economice globale, în general, și al comerțului internaţional, în particular, reclamă cu

cea mai mare urgenţă schimbări corespunzătoare la nivelul instrumentelor de politică comercială

și al sferei de cuprindere a acordurilor comerciale. Mai mult, în condiţiile în care setul de

principii și reguli multilaterale care guvernează comerțul internaţional se dovedeşte a fi, în multe

privinţe, tot mai puțin compatibil cu realităţile comerciale ale zilelor noastre, vor fi necesare

schimbări ale conceptelor de bază legate de comerț, în paralel cu schimbări adecvate la nivelul

metodologiilor de colectare a datelor statistice vizând comerțul pe care se bazează guvernele în

elaborarea politicilor comerciale. În acest sens, ni se pare plină de semnificaţii remarca facută de

acelaşi analist american la care ne-am referit anterior, potrivit căreia, în prezent, asistăm la o

revoluţie în planul organizării producţiei și comerțului , a cărui amploare este similară cu

52

revoluţia industrială din secolul al XVIII – lea, care a constituit fundamentul pentru analiza

economică întreprinsă de Adam Smith. Această revoluţie economică va necesita eleborarea, în

timp util a unor noi paradigme, care să poată servi drept fundament pentru conceptualizarea

disciplinelor comerciale37.

Desigur, o asemenea redefinire a regulilor jocului în sfera comerțului internaţional, în

conformitate cu noile realităţi ale vieţii economice internaţionale, presupune ca partenerii

comerciali să ajungă la întelegerea faptului că piaţa globală este o competiţie acerbă între

jucători dispunând de diferite planuri ale jocului, de diferite culturi, filosofii și valori, dar că,

pentru a supravieţui în aceste circumstanţe noi, raporturile de colaborare trebuie să prevaleze

asupra celor de confruntare. Tendinţele manifestate la nivelul economiei mondiale contemporane

converg, în mod implacabil, către adâncirea interdependenţelor economice, politice și culturale

dintre statele individuale, ceea ce presupune în mod necesar cooperare: fiecare are nevoie de

celalalt.

Oricât de impresionante ar fi salturile comerțului urmate de cele ale producţiei, ele nu pot

fi comparate cu finanţele, ale căror volum de schimburi este astăzi de sute de ori mai ridicat

decât al comerțului.

Funcţionarea subsistemului financiar Globalizarea pieţei financiare constituie un alt indiciu clar că economiile diferitelor ţări

avansează spre un sistem global mai puternic integrat. Aranjamentele monetare postbelice de la

Bretton Woods, constituirea FMI și a Băncii Mondiale au constituit etape spre un sistem

financiar internaţional mai stabil și integrat, pornind de la ideea de bază că mişcările de capital

instabile impiedică dezvoltarea comerţului internaţional și pot conduce la crize ample. Această

idee centrală şi-a pierdut din operaţionalitate, dar nu și din importanţă, pe masură ce ţările

dezvoltate au recurs la liberalizarea capitalurilor, pe fondul liberalizării pieţelor din anii 1980, al

creşterii economice din ultimele decenii, al progresului tehnologic, care, la rândul lor, au stimulat

inovaţiile financiare, conducând la apariţia instrumentelor financiare derivate. Creşterea competiţiei pe pieţele financiare internaţionale forţează marile instituţii

financiare să se lanseze în operaţiuni de mare anvergură în jurul lumii, sfidând graniţele

naţionale și fusurile orare și înglobând în ofertele lor o varietate tot mai mare de servicii

financiare. Se apreciază că anual, pe plan mondial, sunt operate prin intermediul reţelelor

internaţionale de telecomunicaţii transferuri de fonduri “electronice” totalizând 100.000 miliarde

dolari. Evenimentele legate de “lunea neagră” din octombrie 1992 constituie o altă dovadă

evidentă a globalizării pieţei financiare, precum și a promptitudinii cu care computerele și

comunicaţiile pot să afecteze economia mondială38.

În ultima vreme, globalizarea a fost cel mai des asociată cu creşterea fluxurilor private de capital înspre ţările în curs de dezvoltare, pe parcursul anilor ’90. La acestea mai trebuie

adăugat faptul că această evoluţie a fost urmarea unei reduse mişcări a capitalului în aceste

direcţii pe parcursul anilor ’80. În acelaşi timp, fluxurile oficiale de ajutoare sau asistenţă pentru

dezvoltare s-au redus semnificativ de la începutul deceniului al nouălea, iar structura mişcărilor 37 Vezi Geza Feketekuty, Changes in the World Economy and Implications for the World Trading System” , referat prezentat la Fondul Monetar Internaţional, 20 iunie 2006, pp.2-3. 38 Peter Robinsob, Globalization, Telecomunications and Trade, in Futures, octombrie, 2006.

53

de capital privat a înregistrat modificări semnificative. Investiţiile străine directe au devenit

categoria cea mai importantă. Atât investiţiile de portofoliu, cât și creditele bancare au marcat

evoluţii tot mai sinuoase, reducându-se dramatic la începutul crizei financiare din a doua

jumătate a deceniului al zecelea.

O evoluţie de ordin instituţional o reprezintă și formarea de trusturi financiare care

combină toate genurile de opraţiuni financiare la scară globală. Liberalizarea pieţelor financiare

în unele ţări nou industrializate au fost stimulate de factori precum: “moda intelectuală” a

timpului, dorinţa ţărilor respective de a atrage capital pentru stimularea investiţiilor și a creşterii

economice, dar și de interesul marilor conglomerate financiare occidentale de a valorifica noi

oportunităţi. Acest interes a fost articulat politic de către SUA, Marea Britanie, Germania etc.,

care au solicitat ţărilor nou industrializate să-şi deschidă pieţele financiare, în cadrul unor

negocieri bilaterale sau multilaterale. Această liberalizare a fost adeseori prematură şi stă la

originea a numeroase probleme prezentate39.

Funcţionarea pieţei mondiale a forţei de muncă Forţa de muncă se deplasează de la o ţară la alta parţial datorită încercărilor de

identificare a unor noi oportunităţi de lucru. Presiunile migraţioniste se vor accentua, mai ales

dacă privim problema din perspectiva faptului că din cele 83 de milioane de oameni ce se adaugă

anual la populaţia globului, 82 de milioane provin din ţările în dezvoltare. Combinând

înzestrarea cu capital a ţărilor dezvoltate cu forţa de muncă a ţărilor în dezvoltare, efectele nete

ar trebui să fie favorabile, ba chiar mutuale. Însă migraţia legală este încă mult restricţionată,

astfel că presiunile majore vor fi exercitate în arena migraţiei ilegale40.

Cele mai importante direcţii urmărite de forţa de muncă au fost și continuă să fie între

ţările în curs de dezvoltare și cele dezvoltate. Orientarea acestor fluxuri spre ţările avansate din

punct de vedere economic poate avea drept consecinţă o uniformizare a salariilor la nivel internaţional. Există, de asemenea, un potenţial destul de important de deplasare a cunoştinţelor

și tehnicilor de producţie înspre ţările în curs de dezvoltare, la fel ca și o creştere a salariilor în

aceste ţări.

Reversal medaliei constă în pierderile înregistrate de către ţările în dezvoltare prin

,,exportul de creiere” și în ameninţările forţei de muncă locale, a ţării importatoare de forţă de

muncă mai ieftină, care poate conduce la deteriorarea avantajelor salariaţilor și chiar la şomaj.

Astfel, ţările dezvoltate se simt ameninţate de integrarea forţei de muncă a ţărilor cu niveluri

salariale reduse în noul spectru mondial.

Economiile sunt într-o continuă evoluţie, iar globalizarea este unul dintre fenomenele

care se derulează continuu. Un astfel de fenomen este acela al orientării spre sectorul serviciilor

din partea economiilor care ajung la un anumit grad de maturitate. Un altul este deplasarea spre

locurile de muncă ce înglobează mult mai multe aptitudini. Studiile arată că toate aceste tipuri de

evoluţie vor avea loc indiferent de modul de extindere a procesului de globalizare. De fapt,

globalizarea face acest proces mai uşor și mai puțin costisitor pentru economie pe ansamblu, prin

39 Daniel Dăianu, Globalizarea: între elogii și respingere, revista Oeconomică, nr. 2, IRLI, 2007. 40 În anul 2000, majoritatea ţărilor au înregistrat un nivel al migraţiei nete de sub două persoane la 1000 de locuitori. Tot în anul 2000, cele mai mari rate ale populaţiei emigrate s-au înregistrat în Albania și Liberia, în timp ce, cel mai mare recipient a fost Singapore (calculat ca pondere a imigranilor în totalul populaţiei).

54

valorificarea avantajelor fluxurilor de capital, inovaţiilor tehnologice și a preţurilor reduse de

import. Creşterea economică, reducerea şomajului și standardele de viaţă sunt, pe ansamblu,

mult mai ridicate decât dacă am avea de-a face cu o economie închisă.

Avantajele au însă o distribuţie inegală între diferite grupuri și ţări, pentru unii procesul

fiind mai curând un dezavantaj. De exemplu, lucrătorii din domeniul industriilor vechi, care

acum se află în declin, au şanse reduse să se redreseze pentru a putea servi noile industrii.

2.4. Mişcarea antiglobalizare: cauze şi forme de manifestare

În timp ce acest fenomen este susţinut de majoritatea datorită progresului pe care îl

aduce, la polul opus există o serie de critici puternice la adresa globalizarii. „În ţeleasă ca o

dezvăluire a forţei pieţei mondiale şi o deposedare a statului de puterea economică, globalizarea

este pentru majoritatea naţiunilor un proces impus cu forţa, căruia nu i se pot sustrage”41. Pe

fondul extinderii la nivel global a efectelor crizei economico-financiare, a extinderii nefaste ale

încălzirii globale, a degradarii mediului înconjurător, a tendinţelor unor anumite state de a

conduce economia şi finaţele la nivel mondial şi nu în ultimul rând al adâncirii decalajelor dintre

ţările bogate şi cele sărace a aparut o nouă mişcare ce continuă să se dezvolte şi să se desfăşoare

din ce în ce mai activ, şi anume „mişcarea antiglobalizare”.

Actorii mişcării anti-globalizare susţin că globalizarea este un fenomen ce cauzează

sărăcie, ajută ţările bogate să exploateze pe cele mai puţin dezvoltate şi care cauzează prejudici

serioase mediului înconjurator. „O mare parte a criticilor la adresa globalizarii se bazează pe

portretizarea fenomenului ca fiind ceva mare şi ameninţător. Aceste criticii nu constau în

argumente raţionale ci în simple afirmaţii” 42. Unii activiştii merg până la extreme în a protesta

împotriva a ceea ce ei numesc „Inamicul”.

Mişcarea anti-globalizare îşi are originea în mişcările non-violente din Statele Unite şi

Europa din deceniul VII al secolului XX, de la care a preluat structura bazată pe grupuri mici

autonome şi practica luării decizilor prin consens. Aceasta include de la nenumăraţi indivizi până

la grupuri şi coaliţii care se alătură demonstraţilor împotriva diverselor organizaţii mondiale cum

ar fi WTO, IMF sau World Bank. Caracteristica de bază a mişcării este diversitatea, lucru care

face imposibilă existenţa unei ideologii.

În măsura în care globalizarea reprezintă stadiul actual al capitalismului, atunci recentele

mişcări de protest pot fi considerate drept anticapitaliste. Fenomenele negative care au însoţit

procesul dezvoltării economice inegale şi în salturi, dar cu o creştere semnificativă a PNB-ului

global pe locuitor, ar putea fi clasificate astfel:43

� Alienarea. Conducătorii statelor lumii a treia sunt de părere că destinele lor sunt

determinate de forţele globalizării şi speră că „acest tsunami să se transforme într-o forţă

benefică pentru reconstrucţie şi dezvoltare, şi nu în forţa ameninţătoare a distrugerii şi

destabilizării”. Experienţa Africii pare a fi cea mai frustrantă, pentru că aceasta continuă să fie

cea mai defavorizată zonă a lumii datorită lipsei cooperării economice în cadrul globalizării.

41 Hans Peter Martin si Harold Schumann, Capcana globalizarii, traducere Traian Plesca, ed. Economică,1999. 42 Johan Norberg, În apararea capitalismului global, traducere Radu Nechita, ed. Libertas Publishing, 2010. 43 Ioan Bari, Globalizare si probleme globale, ed. Economică, Bucureşti, 2009, p. 62.

55

� Acţiunea selectivă. Ţările în dezvoltare spun NU globalizării selective, adică

liberalizării comerţului, investiţiilor şi fluxurilor financiare; acţiunea s-a făcut într-un ritm

accelerat doar în folosul ţărilor dezvoltate, pe când acest impuls s-a manifestat cu o intensitate

mult mai slabă în cazul produselor importate de ţările în dezvoltare. Regulile OMC şi sistemul

acesteia forţează ţările în dezvoltare la angajamente peste puterile lor, existând riscul de a cădea

în păcatul marginalizării.

� Marginalizarea. Majoritatea ţărilor în dezvoltare consideră că singura consecinţă

vizibilă a globalizării este propria lor marginalizare. Marginalizarea este situaţia care descrie cel

mai bine ţările din afara „curentului”. Ţările care nu pot ţine pasul cu procesul rapid al integrării

imploră atenţie specială, pentru a nu cădea din nou în abisul sărăciei şi al dezintegrării.

� Revenirea la colonialism. Interesele ţărilor în dezvoltare se lovesc de o serie de

sancţiuni internaţionale percepute ca o reîntoarcere la colonialism. Colonialismul revine sub

forma FMI-ului, Băncii Mondiale, a altor instituţii financiare şi carteluri economice, iar când este

necesar, chiar sub forma alianţelor militare. Globalizarea consolidează dependenţa economică,

politică şi culturală.

� Impunerea. Era opţiunilor multiple s-a încheiat şi globalizarea aduce cu sine

dogma „o mărime se potriveşte tuturor formelor”. Încheierea Razboiului Rece şi triumful

complet al unei părţi au eliminat tensiunile, dar au rupt echilibrul, şi acum ţările lumii vor avea o

singură variantă de ales. Va fi un singur sistem economic şi politic, cel desenat de singurul bloc

dominant.

� Pierderea suveranităţii naţionale. Principiul suveranităţii e zugravit din fundaţie

şi nu datorită unor motive obiective, ci datorită caracterului arbitrar atât de răspândit în relaţiile

internaţionale. Eroziunea suveranităţii are consecinţe în plan economic, dar şi în viabilitatea

instituţiilor şi stabilităţii sociale.

� Pierderea identităţii . Noile valori culturale aduse de globalizare vin o dată cu

sistemul economic bazat pe consumul iraţional în ţările bogate. Globalizarea pare să face

diversitatea culturală „ceva demodat”. Globalizarea ar putea conduce la o singură civilizaţie,

standardizată potrivit culturii vestice. Lumea globală ar fi uniformă, iar varietatea va dispărea.

► Globalizarea economiei subterane. În noua eră a globalizării, graniţele s-au deschis,

barierele comerciale au fost eliminate, iar informaţia circulă cu o viteză nemaiîntâlnită. Cifra de

afaceri a companiilor transnaţionale „explodează” la fel şi cea a organizaţiilor criminale

transfrontaliere. Averile corosale sunt, adeseori, rezultatul traficului de droguri şi arme,

contrabandei, prostituţiei, spălării banilor, toate sub umbrela corupţiei. Oportunităţile acestora de

a exploata sistemul n-au fost niciodată atât de mari, căci piaţa mondială a fost liberalizată

înaintea creării instituţiilor globale necesare pentru control şi supraveghere.

Acest model de dezvoltare al economiei globale, unic şi constrângător, este reproductibil,

dar nu generalizabil: de aici decurg dezavantajele „dezvoltării milimetrice”. Pe de o parte,

„avangardiştii”, pe de altă parte, miliardul de fiinţe umane aruncate în sărăcie, aşa cum este ea

definită de Banca Mondială. „Noua sărăcie” mondială este structurată şi face parte din sistem.

Oraşul, din ce în ce mai uniformizat şi banalizat, este, prin excelenţă, locul unde se manifestă

modernitatea. Creşterea rapidă a oraşului merge mână în mână cu polarizarea sa, între insule de

privilegiaţi şi imense periferii dezmoştenite. Valorile produse lumii de către Occident nu numai

56

că nu sunt accesibile marii majorităţi a oamenilor, dar le apar acestora total lipsite de sens.

Fluxurile migratoare mondiale trebuie, la rândul lor, să fie analizate ca o expresie a slăbirii şi a

polarizării generate de mondializare.

Piaţa mondială, prezentată drept marele administrator al afacerilor, este neputincioasă în

faţa pericolelor sociale planetare, care sunt atâtea bombe cu explozie întârziată ale căror efecte se

agravează pe măsură ce sunt tot mai diversificate.

Manifestaţiile antiglobalizare s-au produs în special cu ocazia desfăşurării a două categorii de evenimente, care s-au declanşat cu prilejul:

� reuniunilor anuale ale celor mai importante organizaţii internaţionale din sistemul

Naţiunilor Unite – Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul Monetar Internaţional şi Banca

Mondială;

� întâlnirilor „la vârf” ale celor mai puternice ţări din lume - „Grupul celor 8” (

S.U.A, Japonia, Franţa, Marea Britanie, Canada la care a fost invitată, în ultimul timp, şi Rusia).

Manifestaţiile antiglobalizare au debutat la sfârşitul anului 1999, cu prilejul Reuniunii

O.M.C. de la Seattle, şi au continuat la Washinton (aprilie 2000), Praga (septembrie 2000),

Goteborg (iunie 2001), Genova (iulie 2001) sau Johannesburg (august 2002) aceasta din urmă

reprezintă cea mai mare reuniune la vârf pe probleme de mediu înconjurător de la Primul

Summit al Pământului care a avut loc, la Rio de Janeiro, în 1992.

După felul în care s-au desfăşurat până acum, aceste manifestaţii au două componente:

• manifestaţii paşnice; • manifestaţii violente.

Un model de manifestaţie paşnică a oferit, de pildă protestatarii antiglobalizare de la

Washington cu prilejul reuniunii anuale F.M.I – B.M (aprilie 2000). Mitingul de pregătire a fost

organizat de două sindicate americane puternice, cel din industria electrotehnică şi cel din

siderurgie, fiind antrenate totodată, şi diverse organizaţii studenţeşti.

Cealaltă latură, cea violentă a fost pusă în evidenţă în repetate rânduri. Genova va fi dată

ca exemplu mult timp, acolo producându-se primul caz mortal. Participanţii la astfel de forme de

protest au o componenţă foarte eterogenă: de la pacifişti dezorientaţi, la criptomarxişti, de la

militanţi religioşi, la nihilişti radicali.

Violenţii cel puţin până în prezent s-au dovedit incapabili să prezinte o alternativă

coerentă la victoria liberalismului împotriva comunismului. Mişcarea lor este ilogică se denunţă

de pildă liberalizarea comerţului mondial, investiţiile străine, dar şi subdezvoltarea, dominaţia

Nordului asupra Sudului.

Apariţia, la nivel planetar, a unor mişcări cetăţeneşti, în măsura în care exprimă aspiraţile

unei majorităţi de a împărţi mai bine beneficiile globalizării între ţările dezvoltate şi cele în

dezvoltare, constituie un fenomen firesc, în condiţiile dezvoltării democraţiei. Nu acelaşi lucru se

poate spune însă despre acea minoritate care îşi maschează huliganismul printr-un aşa-zis protest

politic.

Societatea globală va răsturna, probabil paşnic, tot ceea ce astăzi ne pare imuabil.

Cetăţeanul umanităţii va depăşi etapa de utopie. El va strabate teritorii fără frontiere, din Alaska

în Australia, bucurându-se – graţie tehnologiilor – de avantajele timpului şi spaţiului de

cunoştinţa universalităţi, dar şi unicităţii sale, neîngrădit de epica etnoteritorială şi de amintirea

57

numeroaselor războaie pe care le-au purtat strămoşii lui ca să apere fruntării inevitail vremelnice.

În mod cert , asemenea lucruri nu se vor petrece peste noapte.

Impactul pe care-l poate avea globalizarea asupra ţărilor în curs de dezvoltare şi, în

primul rând, asupra populaţiilor sărace poate fi devastatoare. Suntem însă convinşi că

globalizarea – suprimarea barierelor în faşa schimburilor comerciale şi a integrării economiilor

naţionale graţie acţiunii unei serii de instituţii concepute pentru a genera cresterea economica

pretutindeni – poate fi o forţă benefică, ca aceasta este potenţial capabilă să-l îmbogăţească pe

fiecare locuitor al planetei, în special pe cei saraci. Dar suntem, totodata, convinşi şi că pentru a

face acest lucru în mod real, modul în care a fost gestionată mondializarea trebuie să fie radical

revizuit.

În special acordurile comerciale internaţionale care au contribuit foarte mult la

suprimarea obstacolelor şi politicilor impuse ţărilor în dezvoltare din cadrul mondializarii. Fără

îndoială că anumite suferinţe sunt inevitabile, dar cele suportate de unele ţări în dezvoltare în

procesul de mondializare, aşa cum a fost El Condos de către FMI şi de celelalte insituţii

economice internaţionale, au fost mult mai mari decât era necesar .

Totul gravitează în jurul unei noi ideologii, a globalizării, care a condus la evoluţii

contradictorii şi la viziuni opuse în cele mai diverse cercuri de specialişti de pe tot globul. De

aici apare escaladarea controverselor teoretice, dar şi adversităţi şi conflicte, uneori violente.

2.5. Aspecte cu privire la beneficii și costuri pentru România vis-a –vis de globalizare

Beneficiile ce decurg pentru România din procesul de globalizare se referă la:

� Libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi

cunoştinţelor (inclusiv, sau mai ales ştiinţifico-tehnice), participarea neîngrădită la circuitul

mondial de valori. În special libera circulaţie a persoanelor şi cunoştinţelor reprezintă pentru

România o mare realizare, având în vedere restricţiile din aceste domenii din perioada 1945-

1989.

� Posibilitatea soluționării în condiţii mai bune a unor probleme care depăşesc

graniţele naţionale şi/sau pentru care reglementările naţionale sunt prea restrictive şi ca atare

nesatisfăcătoare, inclusiv la nivelul rezultatelor obţinute (oprimarea popoarelor; insuficienţa

resurselor, inclusiv a celor energetice; comerţul internaţional; cooperarea economică şi asistenţa

financiară internaţională; poluarea; securitatea infrastructurilor critice; sărăcia, subdezvoltarea;

analfabetismul; asigurarea păcii, inclusiv prin apărarea împotriva terorismului; migraţiile;

catastrofele şi urgenţele naturale, medicale şi umane; problemele climatice, etc.).

� Reducerea costurilor datorită economiilor de scară realizate prin producţia de

serie mare destinată exportului pe arii mai extinse.

Pentru România, costurile sunt în mod evident mai mari decât beneficiile. În mod sintetic

şi concentrat, costurile induse de procesul de globalizare pentru România, sunt următoarele:

� Reducerea prerogativelor de suveranitate naţională (pe cele două componente:

independenţa faţă de exterior şi supremaţia pe plan intern) şi cedarea parţială a acestora către

58

diferite organisme suprastatale (în perioada 1945-1989 către CAER, Tratatul de la Varşovia, în

logica „lagărului” socialist în general, iar în prezent către Uniunea Europeană, NATO, etc.).

� Polarizarea bogăţiei, de la ţările cu economie emergentă (în curs de dezvoltare),

aşa cum este şi România, către ţările cu economie dezvoltată, atât prin structura economiei şi

nivelul productivităţii sociale a muncii, cât şi prin mecanismele de putere şi mecanismele

preţurilor („foarfeca preţurilor” şi preţurile de transfer):

� Ţările dezvoltate au o producţie mai diversificată şi de calitate mai bună, fapt ce

facilitează comercializarea (valorificarea) acestora la preţuri mai ridicate;

� Ţările dezvoltate exportă produse înalt prelucrate, care încorporează mai puţine

resurse deficitare dar mai multă inteligenţă tehnică, la preţuri ridicate, şi importă din ţările

subdezvoltate produse puţin prelucrate şi resurse naturale (materii prime, resurse energetice), la

preţuri scăzute;

� Ţările cu nivel mai ridicat al productivităţii sociale a muncii realizează mărfurile

la costuri mai reduse, ceea ce le creează un avantaj competitiv suplimentar, ducând la realizarea

de supraprofituri;

� Companiile multinaţionale importă în ţările unde au filiale materii prime la preţuri

supradimensionate dar exportă produse prelucrate în ţările de origine sau pe terţe pieţe la preţuri

scăzute artificial, realizând alte supraprofituri, pe care le transferă altfel pe nesimţite în zone

unde gradul de fiscalitate este mai scăzut (ţările de origine, ţările în care au sediul social, altele

decât cele de origine, sau în paradisurile fiscale);

� Ţările şi grupările de ţări care au monedă convertibilă la nivel global sau regional

(SUA, Marea Britanie, Elveţia, Uniunea Europeană, Japonia, etc.) primesc substanţă netă

(produse, servicii, energie, resurse, informaţii, etc.) în schimbul hârtiilor colorate reprezentând

bancnote (monedele lor naţionale devenite valute convertibile, mijloace de plată, de schimb, de

tezaurizare şi bani universali);

� O altă formă a abuzului de putere a ţărilor dezvoltate, a marilor bănci şi a

organismelor financiare internaţionale este impunerea unor condiţii înrobitoare în relaţiile

economice cu celelate ţări (practicile unor companii ca Bechtel şi ale altor „asasini economici” în

diverse ţări sunt notorii).

� Pierderea identităţii culturale:

� Anglo-americanizarea limbii prin cuvinte şi expresii din diverse domenii, în

special din domeniul „IT&C” (uneori barbarisme: prescurtări, acronime – ca şi cel din faţa

parantezei, combinaţii perplexante din părţi de cuvinte, etc.), şi când este nevoie de ele, şi când nu;

� Importul şi indigenizarea unor tradiţii culturale în flagrantă dizarmonie cu

specificul cultural şi ethosul românesc: St. Valentine’s Day, Halloween, Thanksgiving Day şi alte

obiceiuri şi ritualuri păgâne;

� Alte produse şi obiceiuri alimentare şi vestimentare nu numai inutile, ridicole şi

de prost-gust, ci şi periculoase pentru sănătate: Coca-Cola, Pepsi, McDonald’s, Pizza Hut, KFC,

chewing-gum, şepcile de base-ball, etc.

� Pierderea identităţii etnice, a specificului antropologic, prin metisare (amestecul

genetic cu alte populaţii). În plus, copiii proveniţi din familii mixte şi în special inter-rasiale

59

trăiesc drama confuziei identitare, lingvistice şi culturale, şi a respingerii de către ambele

grupuri etnice sau rasiale din cere provin părinţii.

� Dezrădăcinarea naţională, deposedarea de proprietăţi şi îndepărtarea de zona care

dă fiecăruia dintre noi încredere, putere, viaţă şi prosperitate: Patria. Un om care pleacă pe

meleaguri străine îşi părăseşte rudele şi prietenii şi lasă în paragină totul în ţara natală, dar nu va

fi niciodată adoptat deplin în ţara unde se stabileşte, barierele etnice, religioase, lingvistice,

culturale, relaţionale, etc. fiind o realitate inexorabilă. Timp de generaţii vor fi marginalizaţi

pentru că vor fi percepuţi şi trataţi ca străini, cu suspiciune, antipatie şi ostilitate. Cei care reuşesc

pe meleaguri străine sunt excepţiile care confirmă regula.

60

CAPITOLUL III

GLOBALIZAREA ECONOMIC Ă

3.1. Conceptul de globalizare economică

Termenul de globalizare este folosit pentru prima data de Theodore Levitt, în lucrarea

,,Globalization and Markets". În anii 1980, termenul de globalizare avea în vedere progresele

tehnologice care au facut mai uşoare şi mai rapide tranzacţiile internaţionale şi de asemenea se

referea la extinderea dincolo de graniţele naţionale ale aceloraşi forţe de piaţă care au operat de

secole la toate nivelele activităţii economice umane.

Evoluţia globalizării a fost una complexă. Ea a apărut şi s-a dezvoltat cunoscând etape

diferite de evoluţie, până a atins pragul în care nu a mai putut fi explicată prin vechile metode şi

a fost necesară elaborarea unui nou sistem conceptual al economiei politice în scopul oglindirii

cât mai clare a noilor realităţi intervenite în relaţiile economice internaţionale. Este adevarat că, o

lungă perioada de timp, manifestarea acestor relaţii de interdependenţă economică n-a pus cu

atâta acuitate problema găsirii unor definiţii noi, menite să refacă din temelii vechea structură

categorială intrată în rutină. Din acest punct de vedere, globalizarea poate fi considerată ca un

concept nou, născut pe fondul evoluţiei vertiginoase a evenimentelor economice, caracteristice

ultimei părţi a secolului XX si atingerii pragului mediatizatului an 2000.44 Fără îndoială, una din

problemele teoretice pe larg dezbatută în legătura cu fenomenul globalizării vizează momentul

declanşării lui, cu alte cuvinte al începutului său. Ca de obicei, cercetătorii n-au ajuns, încă, la un

punct de vedere comun. Făcând abstracţie de o serie de detalii istorice, se poate spune că, până la

urmă, s-au conturat trei puncte de vedere şi anume:

● unii consideră că despre globalizare se poate vorbi chiar din timpuri străvechi,

efectele acestui proces resimţindu-se mai mult sau mai puţin în timp, până în momentul când a

cunoscut o accentuare deosebită;

● după alţii, dimpotrivă, globalizarea este un fenomen contemporan, caracteristic

modernizării şi dezvoltării capitalismului, cu menţiunea ca în ultimele decenii a evoluat într-un

ritm accelerat;

● în fine, întâlnim şi punctul de vedere potrivit căruia globalizarea constituie un proces

recent, asociat, însa, cu alte evenimente economice şi sociale cunoscute deja sub denumirea de

postindustrializare, postindustrialism sau reorganizarea capitalismului pe alte baze .

Desigur, acest fenomen poate fi plasat la începuturile istoriei, însă această afirmaţie este

mai puţin plauzibilă, pare a fi o exagerare, în ciuda unor argumente care, pe alocuri, par

pertinente.

Încă de la începuturile sale, globalizarea a fost privită ca fiind un concept care acopera

trei domenii ale vieţii sociale: economic, politic si cultural. Evident, partea economicului

vizeaza toate fazele procesului de reproducţie, adică producţia, repartiţia, schimbul si consumul,

reprezentând structura de rezistenţă, coloana vertebrală a globalizării, pe baza căreia apar şi se 44 Condruz-Bacescu I. M., Teza de doctorat: Globalizarea economică în confruntările de idei contemporane,

București, 2006, pag.12

61

dezvoltă celelalte două componente, reflectate de relaţiile politice şi culturale. Dacă tendinţa de

globalizare a economiei a fost evidentă încă din fazele sale incipiente, celelalte două laturi,

derivate din prima, au stârnit numeroase suspiciuni, deoarece ele au fost interpretate ca o

consecinţă directă a expansiunii, mai întâi a Europei, apoi a întregii lumi occidentale asupra

tuturor teritoriilor situate în afara aşa-zisului 'perimetru civilizator', în scopul consolidării.

Redusă la conceptele economice, se poate spune că globalizarea contrastează cu

naționalismul economic și cu protecționismul. Este înrudită cu economia de piață liberă și neo-

liberalismul. Împarte o parte din caracteristici cu internaționalizarea și este, deseori,

interschimbabilă, chiar dacă unii preferă să folosească termenul de globalizare pentru lărgirea

găurilor din granițele naționale sau statale. Formarea satului global – o mai mare apropiere între

diferite părți ale lumii odată cu creșterea posibilităților de schimburi personale, întelegere

mutuală și prietenie între cetățeni “internaționali”, și crearea civilizației globale.

Banca Mondială definește globalizarea ca “Libertatea și capacitatea indivizilor și a

firmelor de a iniția tranzacții economice voluntare cu rezidenți ai altor țări”.

Globalizarea nu este un proces uniform şi linear ce include o gamă largă de fenomene, de

la activităţi economice la internaţionalizarea culturii, educaţiei, tehnologiei. M. Waters spune că

globalizarea reprezintă reducerea constrângerilor geografice asupra aranjamentelor sociale.

Mergând pe schema conceptuală propusă de acesta se poate vorbi despre o tridimensionare a

globalizării: pe plan economic, politic, cultural.

Procesul de globalizare cuprinde trei dimensiuni: globalizarea economică, politică şi

socială. Astfel, în ceea ce priveşte globalizarea economică Waters consideră că dimensiunile

acestuia sunt comerţul, producţia, investiţiile, ideologia organizaţională, piaţa financiară şi piaţa

muncii. Dintre acestea piaţa financiară şi comerţul reprezintă acele elemente în care globalizarea

este realizată aproape în întregime. În sens mai restrâns, globalizarea se referă la liberalizarea

comerţului, investiţiilor şi fluxurilor de capitaluri dintre diferite ţări, precum şi la integrarea

mijloacelor de producţie din diferite ţări sub proprietatea societăţilor transnaţionale şi la

integritatea pieţelor de produse şi financiare.

Din punct de vedere economic globalizarea economică semnifică integrarea sistemelor

economice naţionale sistemului economiei mondiale, deci într-un sistem unic. Această integrare

presupune schimbări de mentalitate la nivelul entităţilor statale, dar şi la nivelul fiecărui agent

economic în parte. Motivaţiile de natură naţională încep să îşi piardă teren în condiţiile în care

componentele sistemului economic mondial nu mai reprezintă decât în mică măsură interesele

naţionalistului. Astfel în numeroase state în care societăţile tranzacţionale produc o mare parte

din produsul brut, acestea capătă o putere de negociere pe plan internaţional care devansează

reprezentanţii puterilor naţionale. În aceste condiţii există riscul ca cele două grupuri să intre în

conflict şi să dea o altă direcţie şi formă a procesului.

Statele care urmează direcţia impusă de societăţile transinternaţionale trebuie să-şi

adapteze politica economică şi legislativă în funcţie de interesele acestora, pentru a nu genera

probleme sociale, ţinând cont de faptul că aceste firme gigant contribuie tot mai mult la crearea

valorii adăugate în cadrul economiei naţionale, şi, de asemenea, la crearea de locuri de muncă.

Există două forţe care acţionează asupra globalizării: răspândirea reţelelor

informaţionale, care urmăresc traseul infrastructurii urbane, creând oraşe informaţionale

62

globalizate, şi cooperarea naţiunilor la crearea unei reţele economice globale, care necesită

politici financiare şi comerciale liberalizate. Globalizarea economică reprezintă o transformare

majoră în organizarea teritorială, spaţială, a activităţii economice şi a puterii politico-economice.

Fazele globalizării economice sunt următoarele:

� Primul val al globalizării a fost determinat de o combinaţie între scăderea

costurilor de transport ( motorul cu aburi) şi eliminarea obstacolelor legate de tarifele vamale

ceea ce a făcut posibilă folosirea unor regiuni mai extinse. Noile tehnologii (calea ferată) au

deschis mari posibilităţi pentru transporturile de produse industriale. Un prim rezultat a fost acela

că bunurile legate de agricultură erau schimbate cu produse industriale. Perioada 1914-1945 nu

poate fi considerată o reîntoarcere la naţionalism. Tehnologia a dus în continuare la scăderea

costurilor de transport, astfel la transportul pe apă, costurile scad de 3 ori în perioada interbelică.

� Al doilea val de globalizare (1950-1980) a însemnat o reîntoarcere la

internaţionalismul. Se produce o liberalizare a comerţului cu bunuri datorită activităţii Acordului

General pentru Tarife şi Comerţ. A fost o liberalizare selectivă atât în privinţa ţărilor care

participă la acest proces cât şi în privinţa produselor care erau acceptate. Până în 1980 comerţul

cu bunuri industriale dintre ţările dezvoltate a fost mult mai eliberat de bariere tarifare, dar

pentru ţările în curs de dezvoltare acestea au fost îndepărtate doar pentru bunurile primare care

nu puteau concura cu agricultura din ţările dezvoltate. Acest lucru a dus la apariţia unor mari

inegalităţi Nord Sud. Pentru ţările dezvoltate a crescut foarte mult comerţul exterior, apare

specializarea internaţională în cadrul producţiei, ceea ce a permis aglomerarea industrială şi o

economie de scară. Se poate vorbi de apariţia unui nou sistem comercial intra-Nord care a avut

un efect benefic pentru ţările industriale cu venituri mici.

� Noul val de globalizare ( după 1980) este marcat de câteva elemente cu efecte

semnificative în evoluţia economiei mondiale, tripolizarea economiei mondiale, accentuarea

liberalizării comerţului mondial, multidimensionarea economiei, creşterea exportului de servicii,

accentuarea fluxurilor de capital, creşterea migraţiei internaţionale etc.

3.2. Caracteristici și cauze ale globalizarii economice

În sens economic, globalizarea reprezintă cresterea schimburilor peste tot în lume, in

special prin activitatea marilor companii care produc si schimba bunuri in diverse tari.

Globalizarea este un process complex , care isi pune amprenta asupra tuturor sectoarelor de

activitate umana. Astfel, sub aspect economic, globalizarea presupune:

� Mondializarea cererii si a ofertei;

� Aparitia si intensificarea concurentei globale;

� Extinderea capitalismului si a economiei de piata la scara globala;

� Dominatia sistemului financiar global, a pietelor de capital, in fata productiei si

comertului;

� Mobilitatea capitalului si extinderea fluxurilor internationale de capital in afara

triadei SUA-Uniunea Europeana-Japonia,incepand cu anii ’90;

� Dereglementarea prin care s-a facilitate libera circulatie a factorilor de

productie;

63

� Specializarea productiei de bunuri si servicii la scara globala, dupa criteriul

avantajului comparativ , mai ales in ceea ce priveste forta de munca si resursele;

� Incidenta crescuta a delocalizarilor si externalizarilor;

� Competitia globala pentru investitii straine;

� Integrarea economica regionala a tarilor, in diverse structuri;

� Dominatia economica a Nordului asupra Sudului si concentrarea schimburilor

economice pe directiile Nord-Nord, Nord-Sud, ponderea schimburilor Sud-Sud fiind foarte

scazuta;

� Adancirea diferentelor economice dintre tari si cresterea inegalitatii distributiei

veniturilor si a consumului intre indivizi;

� Tendinta concentrarilor de capital, sub forma corporatiilor , a achizitiilor si a

fuziunilor;

� Ascensiunea comertului intra-corporatie, in fata celui inter-firme.

Cauzele accentuării procesului de globalizare rezidă într-un complex de tendinţe

convergente în cadrul cărora se conturează cu o pregnanţă deosebită evoluţiile rapide din

domeniul tehnologiilor, informaţiilor şi telecomunicaţiilor; internaţionalizarea pieţelor financiare

şi extinderea cooperării la nivel de corporaţii; expansiunea turismului internaţional;

dereglementarea şi liberalizarea în numeroase domenii cum ar fi comerţul cu bunuri materiale,

transporturi şi telecomunicaţii. Evoluţiile spectaculoase în planul dezvoltării tehnologice, în sfera

informaţiilor şi telecomunicaţiilor au contribuit printr-o adevărată „revoluţie a informaţiei”, la

globalizarea vieţii economice contemporane. Prin însăşi natura lor, noile tehnici din sfera largă a

comerţului au o dimensiune globală, ele nu respectă graniţele naţionale. Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societăţii contemporane.

� Globalizarea şi producţia

Deosebit de importante sunt transformările produse de globalizare în materie de

producţie. Corporaţia clasică naţională s-a transformat azi în reţea, încorporând într-un produs

final o suită de elemente culese din cele mai îndepărtate surse. Marca de fabricaţie rămâne

neschimbată din motive de prestigiu al calităţii, dar „made in” dispare, pentru că piesele se

produc înainte de asamblare în zeci de locuri aparţinând reţelei globale. Pieţele tind să se

globalizeze datorită faptului că pieţele interne nu mai pot susţine costurile crescânde ale

cercetării-dezvoltării şi nici ciclurile tot mai scurte ale produselor sub aspect tehnologic. Într-o

măsură tot mai accentuată, marile corporaţii îşi extind sfera de acţiune în afara graniţelor

naţionale, recurgând la managementul transnaţional în domeniile inovaţiei, producţiei şi

desfacerii. O adevărată reţea de „alianţe strategice”, cum ar fi fuzionări de firme, crearea de

societăţi mixte, acorduri de cesionare reciprocă de licenţe, dezvoltarea în comun de noi produse,

desfacerea în comun a produselor permit corporaţiilor să împartă riscul inerent dezvoltării

produselor destinate pieţelor internaţionale şi să împartă beneficiile de pe urma expansiunii

investiţiilor de portofoliu realizate pe seama acestor produse. O dată cu globalizarea pieţelor,

produsele devin tot mai globalizate. Un produs finit reprezintă tot mai mult rezultatul combinării

unor „input-uri” materiale şi servicii ale căror surse de provenienţă sunt tot mai diversificate,

fiind localizate în cele mai diferite colţuri ale lumii. Încă de la mijlocul anilor 80, rezultatele unor

cercetări efectuate cu privire la dimensiunea globalizării producţiei industriei prelucrătoare

64

indicau un stadiu avansat de globalizare în industria automobilelor, a bunurilor electronice de

larg consum, în industria textilă şi a confecţiilor.

� Globalizarea pieţei financiare Globalizarea pieţei financiare constituie un alt indiciu clar că economiile diferitelor ţări

avansează spre un sistem global tot mai puternic integrat, Aranjamentele monetare postbelice de

la Bretton Woods, constituirea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale au constituit

un sistem financiar internaţional mai stabil şi mai integrat, pornind de la ideea de bază că

mişcările de capital instabile împiedică dezvoltarea comerţului internaţional şi poate conduce la

crize ample. Această idee centrală si-a pierdut din operaţionalitate, dar nu şi din importanţă, pe

măsură ce ţările dezvoltate au recurs la liberalizarea capitalurilor, pe fondul liberalizării pieţei

din anii ’80, a creşterii economice din ultimele decenii, a progresului tehnologic, care, la rândul

lor au stimulat inovaţiile financiare conducând la apariţia instrumentelor financiare derivate.

Creşterea competiţiei pe pieţele financiare internaţionale forţează marile instituţii

financiare să se lanseze în operaţiuni de mare anvergură în jurul lumii, sfidând graniţele

naţionale şi fusurile orare şi înglobând în ofertele lor o varietate tot mai mare de servicii

financiare.

� Globalizarea şi comerţul internaţional Anii de avânt din 1950-1975 au condus la creşterea volumului comerţului mondial cu

500%, în timp ce produsul global s-a mărit cu 22%. Marele impuls a venit din partea unei

organizaţii guvernamentale, din familia Naţiunilor Unite, care a purtat numele GATT până la

transformarea sa în OMC. Eficienţa ei discretă şi tenace măreşte încrederea în posibilitatea unei

instituţii valabile de guvernare globală. În bilanţul de 50 de ani ai GATT apare şi următoarea

realizare: tarifele medii sunt o zecime din ceea ce au fost la crearea sa. De la produse industriale

s-a trecut la servicii şi protecţia proprietăţii intelectuale, care nu se aflau înainte pe agendă.

Acum preocupările se extind la sectorul telecomunicaţiilor, finanţelor şi tehnologiei

informaţionale. Comerţul cu servicii creşte mai repede decât cel cu bunuri. Agricultura şi

comerţul sunt teme noi, devenite centrul dezbaterilor internaţionale.

Noua organizaţie mondială de comerţ s-a afirmat de la început printr-o mai mare

capacitate de a arbitra disputele de comerţ.În timp ce se conturează o largă convergenţă de opinii

în rândul analiştilor scenei relaţiilor economice internaţionale contemporane, atunci când califică

mutaţiile intervenite în structura comerţului internaţional drept consecinţe ale adâncirii

procesului de globalizare a economiei contemporane, părerile se diferenţiază sensibil atunci când

sunt apreciate tendinţele de amplificare a abordărilor regionale şi bilaterale din spaţiul relaţiilor

economice internaţionale.

Schimbările care au alterat semnificativ natura şi rolul comerţului internaţional, în

special, şi relaţiile economice globale, în general, au fost alimentate de două tendinţe gemene,

aparent divergente, dar avându-şi originea în acelaşi proces de internaţionalizare a producţiei:

adâncirea integrării regionale a sistemelor de producţie, concomitent cu accentuarea procesului

de globalizare.

3.3. Componentele globalizarii economice

În literatura de specialitate sunt cunoscute următoarele componente ale globalizării

65

economice, și anume: Globalizarea circulaţiei bunurilor

Schimburile de mărfuri reprezintă temelia întregului sistem comercial internaţional,

aserţiune confirmată şi de faptul că debutul integrării economice europene s-a făcut în acest

domeniu. Zona de comerţ liber este definita ca fiind “…un grup de două sau mai multe teritorii

vecine/vamale între care taxele vamale şi celelalte reglemetări comerciale restrictive sunt

eliminate pentru scopul esenţial al liberalizării schimburilor comerciale de produse originare

din teritoriile alcătuind zona de liber schimb”. Aceasta implică printre altele că, din ce în ce mai

mult, comerţul internaţional este compus din produse semifinite şi componente.

Totuşi, nu trebuie să uităm că liberalizarea schimburilor factorilor de producţie ca forţa

de muncă, capitalul, a serviciilor (în special a celor financiare care asigură fluxul de investiţii),

proprietăţii industriale şi intelectuale etc. beneficiază din plin de terenul pregătit de măsurile

luate în domeniul liberalizării schimburilor de mărfuri. Progresul realizat în liberalizarea

schimburilor de bunuri a pregătit, de regulă, terenul pentru liberalizarea schimburilor în alte

sectoare ale economiei.

Globalizarea circulaţiei serviciilor Libera circulaţie a serviciilor presupune un program general de eliminare a restricţiilor,

nediscriminarea pe criterii de naţionalitate sau rezidenţă şi liberalizarea lor de către toate ţările.

Ponderea serviciilor comercializate peste graniţe era redusă în totalul comerţului, iar armonizarea

la nivel regional era văzută de majoritatea economiştilor ca extreme de greu de realizat din cauza

particularităţilor naţionale ale regimurilor de reglementare şi supraveghere.

În acea perioadă comerţul internaţional cu servicii era mult mai puţin dezvoltat

comparativ cu cel cu mărfuri, iar serviciile nu erau obiectul unor negocieri şi al liberalizării

comerciale pe linie GATT. Astfel, în privinţa serviciilor de transport, liberalizarea lor era dificil ă

în contextul în care diversele moduri de transport erau supuse unor reglementări naţionale

restrictive, care includeau subvenţii puternice,preţuri administrate, impozite discriminatorii şi

concurenţă controlată. Totodată, nu trebuie omise aspecte legate de protecţionismul pieţelor

naţionale, de limitele infrastructurii fizice, de tipologia serviciilor publice, de chestiuni de

securitate naţională. Cu privire la serviciile financiare, liberalizarea lor a fost condiţionată de

liberalizarea progresivă a circulaţiei capitalurilor.

Globalizarea circulaţiei capitalului Globalizarea circulaţiei capitalului presupune eliminarea restricţiilor, şi a tratamentului

discriminatoriu pentru mişcările de capitaluri, precum şi coordonarea politicilor naţionale în

domeniu. Circulaţia bunurilor, serviciilor, persoanelor nu este posibilă fără circulaţia banilor

între state, dar termenul de bani nu semnifică întotdeauna capital, pentru că în afara plăţii

bunurilor şi serviciilor exportate/importate şi a plăţii micilor cumpărături sau a unor servicii de

uz personal de către persoanele care circulă liber se acordă credite, se fac asigurări, investiţii,

speculaţii financiare. De aici distincţia care trebuie făcută între libera circulţaie a banilor sau

mijloacelor de plată şi cea a capitalurilor, care pot fi pe termen scurt şi mediu, asociate, de

regulă, unor servicii financiare şi investiţiilor de portofoliu, şi pe termen lung, asociate unor

investiţii productive.

Libera circulaţie a capitalurilor presupune eliminarea progresivă a restricţiilor din calea

mişcării libere a lor şi a plăţilor, precum şi obligaţia ţărilor de a nu introduce noi restricţii.

66

Mişcările de capital sunt operaţiuni financiare ce vizează în mod esenţial plasarea sau investirea

de bani şi nu remunerarea unei prestaţii. Libera circulaţie a capitalului presupune eliminarea

oricărei restricţii în ceea ce priveşte nu doar legislaţia, reglementarea sau norma juridică cu

caracter descurajant, dar şi a oricărei practici administrative care frânează sau împiedică

mişcările transfrontaliere de capital. Liberalizarea totală a mişcărilor de capital este neceasară

pentru procesul de desăvârşire a unei pieţe globale de capital şi pentru sprijinirea celorlalte trei

libertăţi fundamentale. Acest proces implică înlăturarea restricţiilor la transferuri şi tranzacţii

conexe, accesul la sistemul financiar al oricărui stat şi la produsele financiare respective,

eliminarea unor măsuri discriminatorii de ordin fiscal sau de alt ordin dacă nu sunt justificate de

motive prudenţiale.

În aceste condiţii, piaţa mondială trebuie definită ca o piaţă fără frontiere, inclusiv în

domeniul capitalului financiar. Fenomenele de globalizare a pieţei de capital, de

internaţionalizare a instituţiilor financiare şi a clienţilor lor, inovaţiile de ordin financiar au făcut

imposibilă exercitarea oricărui control administrativ, cum este cel valutar, care a dispărut în

procesul realizării uniunii monetare. În prezent, libera circulaţie a capitalurilor este pe deplin

realizată doar în UE; în această privinţă, economia comunitară puternic dependentă de fluxurile

financiare reprezintă un exemplu de piaţă complet integrată pe plan financiar.

Globalizarea circulaţiei persoanelor Accesul la piaţa forţei de muncă dintr-un alt stat reprezintă esenţa liberei circulaţii a

persoanelor şi asigură mobilitatea forţei de muncă pe plan internaţional. În ce măsură această

mobilitate contribuie la reducerea şomajului şi la creşterea economică, rămâne de văzut.

Deschiderea pieţelor naţionale ale forţei de muncă înseamnă accesul muncitorilor străini pe

acestea, tratament egal privind condiţiile de muncă, dreptul la integrare socială, economică,

culturală a lucrătorului străin şi a familiei sale.

În prezent, principalele bariere în calea liberei circulaţii a lucrătorilor sunt condiţiile

discriminatorii de lucru, cadrul juridic şi care reglementează, precum şi acţiunile administrative

ce impun obligaţii diferite străinilor, lipsa de coordonare între sistemele de securitate socială.

Libera circulaţie implică abolirea oricărei discriminări pe motiv de naţionalitate în ce priveşte

angajarea forţei de muncă, remunerarea, alte condiţii de muncă, precum şi o serie de drepturi,

cum ar fi: dreptul de a accepta ofertele de muncă existente; de a circula liber; de şedere pe

teritoriul unui stat în scopul ocupării unui loc de muncă; dreptul de ocupare a unui loc de muncă

conform prevederilor ce guvernează ocuparea locurilor de muncă de către cetăţenii statului

respectiv; dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat după perioada de ocupare a unui loc de

muncă în statul respectiv. Aceste drepturi nu înseamnă pierderea de către lucrătorul migrant a

beneficiilor dobândite pe baza reglementărilor de securitate socială din statul din care pleacă, ci

luarea acestora în calcul şi plătite lucrătorului de statul în care este rezident.

Exceptările de la libera circulaţie a lucrătorilor sunt bazate pe: motive de politică publică,

securitate publică, sănătate publică şi pe exclusivitatea serviciilor publice. Restricţiile pentru

muncitorii imigranţi pot fi impuse doar dacă prezenţa sau comportamentul lor constituie o

ameninţare reală şi gravă pentru ordinea publică. Libera circulaţie a lucrătorilor este asociată

dreptului de stabilire şi dreptului de a presta servicii. Libertatea de stabilire pentru persoanele

fizice trebuie să se concretizeze în dreptul de a desfăşura activităţi profesionale, iar pentru

67

persoanele juridice de a înfiinţa şi administra societăţi comerciale şi firme.

Drepturile persoanelor străine sunt limitate sau reglementate în aceeaşi manieră cu cele

ale persoanelor din statul respectiv. Între aceste drepturi intră şi dreptul de a rămâne pe teritoriul

statului gazdă şi de a achiziţiona şi utiliza proprietăţi imobiliare (libera circulaţie a capitalurilor

pentru investiţii). De exemplu, în UE pentru a se acorda studenţilor dreptul de rezidenţă ei

trebuie să aibă resurse financiare suficente pentru ei şi familia lor, să urmeze un curs acreditat şi

să aibă asigurare de sănătate. Persoanele fizice sau juridice trebuie să posede calificările necesare

cerute în statul gazdă în cazul activităţilor profesionale reglementate, incluzând aici medicii,

asistentele medicale generaliste, stomatologii, chirurgii veterinari, moaşele, farmaciştii,

arhitecţii, avocaţii.

Desigur că pentru aceasta este necesară recunoaşterea reciprocă a diplomelor de

învăţământ superior acordate la finalizarea educaţiei şi formării profesionale cu o durată de peste

trei ani, precum şi extinderea sistemului de recunoaştere reciprocă la educaţia şi formarea cu o

durată de trei ani într-o instituţie de învăţământ superior sau în instituţii similare.

În concluzie putem spune ca sistemul economic global se caracterizeaza prin

concentrarea puterii si a schimburilor economice, prin inegalitate în accesul la resurse și in

distributia veniturilor si a consumului, dar si prin interdependenta si prin vulnerabilitate in fata

propagarii crizelor.

3.4. Factorii globalizării care amenință securitatea economică

Factorii care amenință securitatea economică a unui stat și a populației lui sunt,atât de

origine externă,cât și de origine internă. Printre cei mai importanți, sunt: � Saracia si somajul;

� Crizele financiare;

� Protectia sociala deficitara;

� Lipsa competitivitatii economice;

� Delocalizarile si externalizarile.

La un nivel mai profund de analiza, se observa ca scaderea securitatii economice a

populatiei este legata si de degradarea mediului, de aceea ni se pare absolute necesar sa vorbim

in aceasta lucrare si despre dezvoltare durabila, sustenabila din punct de vedere economic si

social, si despre responsabilitatea sociala a companiilor multinationale si nu numai a lor.

Sărăcia este un fenomen complex, o problema cu cauza nationale si internationale,

pentru care nu exista solutii unitare. Saracia este legata de mai multi factori ,printre care:

venitul, educatia, sanatatea, accesul la resurse, pozitia geografica, originea etnica, etc., si se

caracterizeaza prin absenta controlului asupra resurselor, a cunostintelor, a capitalului, a relatiilor

sociale, prin lipsa participarii politice si chiar prin pierderea demnitatii. Strategiile de lupta

impotriva saraciei sunt axate pe accesul indivizilor la bunurile de care au nevoie pentru a

participa la progres, pentru a-si valoriza capitalul uman. Saracii nu constituie un grup omogen.

Din documentele organizatiilor internationale, se disting trei mari categorii de saraci: � femeile – sunt considerate cei mai saraci dintre saraci, constituind un grup exclus.

Se vorbeste despre o feminizare a saraciei , contestata de unii specialisti , din cauza inexistentei

68

statisticilor detaliate pe sexe si a datelor privind distributia veniturilor in cadrul menajului.

Avand in vedere ca femeile au , in zonele cele mai sarace , perspective de dezvoltare mai scazute

decat barbatii si de obicei sunt platite mai prost , se poate valida aceasta conceptie a feminizarii

saraciei;

� copiii, persoanele in varsta , bolnavii si persoanele cu handicap;

� populatiile autohtone si saracii zonelor rurale.

Aceste trei categorii se gasesc in exteriorul comunitatii care contribuie si beneficiaza de

dezvoltare , de progress. Saracia este legata si de demografie, statisticile aratand ca tarile cu o

rata de fecunditate ridicata, adica acele tari fara programe de planning familial cunosc o

incidenta mai mare a saraciei. Rata de fecunditate a tarilor dezvoltate a scazut considerabil in

ultimele decenii, in timp ce tarile sarace au cele mai ridicate rate, iar menajele cele mai sarace au

cel mai mare numar de copii. De asemenea, cresterea populatiei este considerata un obstacol

pentru realizarea obiectivelor sociale, economice si ecologice, ea exercitand presiuni asupra

serviciilor sociale ale puterilor publice si fiind la originea cresterii ecartului intre tarile bogate si

cele sarace.

Saracia este o problema globala. In prezent, in lume, traiesc in saracie absoluta 1,3

miliarde de oameni, 2 miliarde de persoane traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi. Mai mult de

750 de milioane de oameni sunt subnutriti si 121 din 1000 de copii nascuti in tarile cu venit mic

mor inainte de a atinge varsta de 5 ani, majoritatea de malnutritie sau de boli eradicate in tarile

bogate.

Crizele financiare. Conform Conferintei Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare,

in tarile dezvoltate, instabilitatea financiara ia forma crizelor bancare si monetare, iar in tarile

subdezvoltate, ea este un melanj al celor doua insotit de cresterea dificultatilor legate de seviciul

datoriei externe. Crizele financiare arata ca miscarea libera a capitalului poate destabiliza

economiile nationale.Solutia intrevazuta de o parte a economistilor este controlul fluxurilor

financiare. Astfel, se vorbeste tot mai mult despre instaurarea unei taxe(de aproximativ 0.1%)

asupra capitalurilor, numita taxa Tobin, insa implementarea acestei solutii pare utopica precumsi

crearea unor organisme care sa se ocupe de acest control. De asemenea , pentru a combate

crizele, FMI recomanda pe de o parte, cresterea ratelor dobanzilor, pentru apararea monedelor

nationale si pentru a impiedica plecarea precipitate a capitalurilor straine, iar pe de alta parte,

scaderea masiva a cheltuielilor publice. In depasirea crizelor, tarile asiatice au urmat cu

precadere 3 strategii de iesire din impas si anume:

• restrangerea politicii monetare, prin cresterea ratei dobanzii;

• mentinerea unui volum important al rezervelor de schimb si de linii de credit,

pentru a face fata iesirilor masive de capital;

• recurgerea la FMI, creditorul international de ultima instanta.

Un alt factor care ameninta securitatea economica sunt deficientele in sistemele de protectie sociala. Perceptia conform careia fortele globalizarii pun in pericol sistemele de

securitate sociala ale tarilor bogate este foarte raspandita.Aceasta perceptie se bazeaza pe o idée

intuitiva: securitatea sociala este scumpa, ea mareste costul muncii, iar companiile, din dorinta

lor de a-si maximiza profiturile, vor avea tendinta sa-si transfere activitatile din tarile in care

costul mainii de lucru este ridicat, catre tarile in care sistemele de securitate sociala sunt mai

69

putin dezvoltate. Aceste transferuri creeaza presiuni asupra tarilor cu o securitate sociala

crescuta, de a scadea protectia sociala. Prin propagarea acestei tendinte, incepe o competitie a

scaderilor protectiei, in timpul careia, presiunea competitiva derivata din globalizare erodeaza

treptat securitatea sociala. Astfel, pentru a face fata concurentei din partea tarilor in care forta de

munca este ieftina, tarile bogate ar trebui sa reduca protectia social ape care o acorda cetatenilor

lor.

În viziunea Bancii Mondiale, politicile sociale trebuie sa-i ajute pe indivizi sa participe la

jocul economiei de piata si nu sa-i protejeze impotriva riscurilor acesteia. Redistribuirea

veniturilor in favoarea celor extreme de saraci este o consecinta si nu un obiectiv primordial al

protectiei sociale. Considerata a fi mai ales in beneficiul non-saracilor, protectia sociala nu

coincide insa cu lupta impotriva saraciei. Mai exact, “lupta impotriva saraciei constituie un recul

in raport cu protectia sociala, ea nu este un complement, ci o alternativa la securitatea sociala. Ea

nu ofera protectie contra pietei, ci doar sansa si obligatia de a participa la ea.

Delocalizari si externalizari. Prin delocalizare se intelege transferal activitatilor, al

capitalurilor si al locurilor de munca in acele regiuni ale tarii sau ale lumii care beneficiaza de un

avantaj competitiv de pe urma unuia sau mai multor factori si anume: costuri de productie mai

scazute, fiscalitate si reglementari mai atractive, accesul la tehnologii superioare, competenta

sporita a personalului, piata locala care asigura debusee mai vaste sau mai interesante si

infrastructura mai bine adaptata sau mediu de afaceri mai atragator. Delocalizarile s-au intensificat odata cu globalizarea. Tarile intra intr-o competitie

globala, incercand sa ofere conditii cat mai atractive investitorilor. Delocalizarile pot sa umple

“vidul” economic dintr-o anumita regiune, prin atragerea unor investitori care vor deschide

obiective economice noi. Trebuie precizat insa ca nu toate investitiile reprezinta delocalizari.

Cand avem de-a face cu o delocalizare, deschiderea unei fabrici inseamna inchiderea alteia si

avem un joc cu suma nula intre regiunile respective si intre tari. Delocalizarile incita la forme de

management foarte descentralizate. Ele antreneaza concedieri si disponibilizari, fiind nepopulare

in randul salariatilor. Pe de alta parte, produsele obtinute in noua locatie sunt mai ieftine si se pot

intoarce in regiunea sau in tara de origine la un prêt mai mic, ceea ce este in beneficiul

consumatorilor. Studiile arata ca in randul economiilor emergente exista perdanti din cauza delocalizarilor

si externalizarilor. Mereu va exista cate o tara care are o forta de munca mai ieftina sau

reglementari fiscale mai favorabile, iar companiile se vor indrepta in acea directie. In plus, tarile

in curs de dezvoltare pierd in competitia cu tarile mai dezvoltate si trebuie sa-si externalizeze

serviciile pe care nu le pot procura pe plan intern. Astfel, chiar daca cele mai atinse de efectul

externalizarilor sunt tarile dezvoltate, intensive in forta de munca inalt calificata, statele in curs

de dezvoltare sunt mai afectate de acest fenomen. De exemplu, SUA este cel mai mare

importator de servicii sub aspect valoric, insa ca pondere din PIB, aceste servicii transferate sunt

nesemnificative in raport cu alte tari. În concluzie, intr-un domeniu in crestere cum este externalizarea serviciilor, globalizarea

inteteste concurenta globala, creand invingatori si perdanti partiali, atat in tarile dezvoltate, cat si

in tarile in curs de dezvoltare, care desi castiga din oferirea unor servicii, sunt concomitent

perdante ale procesului, intrucat nu reusesc sa ofere servicii sofisticate , cu valoare adaugata

70

mare, fiind nevoite sa si le procure pentru propriile afaceri din alte tari.

3.5. Consecințele și efectele globalizării

Pentru a intelege si descrie globalizarea, nu este suficient sa ne concentram asupra

primelor motoare si fenomene care au determinat-o. La fel de importante sunt si consecintele si

efectele pe care le produce. Acestea decurg din faptul ca indatoririle traditionale ale statului sunt

indeplinite in mai mica masura. Asta, datorita, partial, faptului ca statele, actionand in

concordanta cu ideologia neo-liberala si adaptandu-se globalizarii s-au transformat din "pazitori

ai bunului national public" in "pazitori neo-liberali ai capitalului privat international", in functie

de functionarea unui sistem de piata libera mondiala. Pe de alta parte, pentru ca procesul de

globalizare a capatat forta proprie, statele devin, in mod obiectiv, mai putin puternice, mai putin

capabile sa indeplineasca indatoririle "sociale" traditionale, cum ar fi redistribuirea bunastarii si

protejarea mediului inconjurator. Mai mult, ele devin mai putin capabile sa indeplineasca

indatoriri necesare capitalului international: asigurarea drepturilor proprietatii, asigurarea ordinii

sociale, lupta contra criminalitatii, asigurarea pacii etc.

Autoritatea statului este legata de apartenenta la un anumit teritoriu. In cazul globalizarii,

granitele devin permeabile, din ce in ce mai multe procese au, in prezent, un caracter

transfrontalier, unele nici macar nu pot fi localizate (deoarece provin din "realitatea virtuala").

Statelor le este greu, daca nu imposibil sa reglementeze aceste procese care au, uneori,

chiar efecte ingrijoratoare asupra economiei, societatii si/sau politicii nationale. Dupa cum se va

vedea, statele isi recastiga o parte din capacitatea de guvernare prin afirmarea autoritatii la un

nivel superior, in institutii politice regionale si in organizatii interguvernamentale. Totusi, putem

afirma ca este in scadere capacitatea si vointa de a guverna. Acest lucru reprezinta o amenintare

pentru calitatea vietii intr-o lume globalizata, deoarece duce la patru "deficite de guvernare"

majore: social, democratic, ecologic si de securitate.

Deficitul social. Exista un deficit social, sub doua aspecte. Mai intai, globalizarea invita

statele sa creeze "avantaje nationale comparative" cu alte state, care favorizeaza companiile

transnationale si investitorii. incercand sa creeze un climat economic national competitiv, statele

risca sa se trezeasca implicate "intr-o cursa spre abis". Se renunta la masurile de protectie

sociala; se micsoreaza taxele pe capital, pe venituri si pe profitul usor transferabil in alta zona

geografica; se micsoreaza alocatiile pentru cei nevoiasi si astfel creste discrepanta dintre saraci si

bogati in tara respectiva.

De asemenea, globalizarea mai ridica si problema "echitatii internationale". Exista o

relatie intrinseca intre spatiul economic si spatiul social referitoare la aspectele de redistribuire.

O economie de piata organizata provoaca probleme sociale in ceea ce priveste redistribuirea

produsului intern brut, intelegand prin aceasta ca se cere o anumita echitate in distribuirea

acestuia. Acum, cand spatiul economic se globalizeaza, chestiunea sociala se globalizeaza si ea.

Astfel, globalizarea invita la largirea (teritorial vorbind) problemelor de redistribuire dar, in

acelasi timp, globalizarea slabeste potentialul pentru redistribuire din cauza primatului pietei

asupra statului.

O alta problema sociala este dificultatea de a crea sufciente locuri de munca. Ea are doi

71

factori determinanti. Mai intai, din cauza inovatiilor tehnologice se schimba structura pietei

muncii: locurile de munca slab platite pentru forta de munca necalificata sunt tot mai putine, dar

creste numarul locurilor de munca prost platite pentru cei cu o educatie mai solida. Cei fara

studii de specialitate sunt exclusi. Acest lucru provoaca o neconcordanta intre forta de munca

existenta si locurile de munca oferite. in acelasi timp, din cauza globalizarii, forta de munca

venita din tari mai putin dezvoltate afecteaza piata muncii din tarile cu mai multe locuri de

munca. Pe scurt, numai cei puternici isi pot mentine locurile de munca pentru a avea un venit

asigurat. Chiar si patura de mijloc a societatii pierde teren in fata celor care obtin profituri din

capital, a celor care profita de pe urma functiilor administrative sau care instruiesc in domeniul

noilor tehnologii.

In acelasi timp, in economiile mai putin maturizate, multi oameni sunt inca exclusi din

viata economica, traind in saracie si fiind exploatati. Nu este vorba doar de venituri. O alta

problema se refera la conditiile foarte grele de munca. Mai ales in asa-numitele zone de comert

liber, in Sri-Lanka si Mexic, ca aprope in toate tarile fostei Lumi a Treia, conditiile de munca

sunt inacceptabil de proaste in comparatie cu standardele occidentale. Sunt exploatati copiii,

securitatea muncii este, practic, inexistenta, programul de munca este supradimensionat,

libertatea de asociere in sindicate restransa, iar plata este insuficienta. Desigur, tocmai acestea

sunt tarile unde companiile occidentale isi pot fabrica mai ieftin produsele si piesele de schimb.

Pentru toate acestea exista cifre reale care le dovedesc. Dar deficitul social este, de fapt, mult mai

adanc.

Acum, in Occident, oamenii pot vedea nedreptatea care se face muncitorilor din tarile

mai putin dezvoltate, ceea ce determina un sentiment general de nemultumire. In tarile mai putin

dezvoltate oamenii iau cunostinta, trecator, de la TV, din filme, din reclame, de "viata bogata"

din Occident. Se poate spune ca acest lucru accentueaza sentimentul de frustrare al oamenilor.

Astfel, spatiul social devine "unic" din cauza comunicatiilor transfrontaliere si circulatiei

informatiei.

Deficitul democratic. Pe langa deficitul social, apare si un deficit democratic, iar

notiunea cuprinde doua probleme. in primul rand democratiile nationale slabesc. Statul este mai

putin capabil sa mentina valorile societatii, astfel politica sa devenind mai putin credibila.

Politicienii si cetatenii cred si spun adesea ca, guvernarea trebuie sa se bazeze pe "vocea pietei"

in loc de "vocea poporului". Sistemul de institutii interguvernamentale adanceste deficitul

democratic. Suveranitatea popoarelor, asa cum este ea garantata de parlamentele nationale este

limitata la politicile nationale. Cu cat aceste politici sunt inglobate intr-un mediu politico-judiciar

supra-national, cu atat parlamentele isi pierd din importanta. La nivelul national nu exista nici o

reprezentare a poporului. in cazul tratatelor internationale, parlamentele au doar dreptul de veto.

Mai mult chiar, organizatiile internationale nu au parlament, iar daca au (U.E), puterea

parlamentara este restransa. Pe scurt, cu cat nivelul international si supranational capata mai

multa importanta pentru guvernarea lumii, cu atat se restrange puterea parlamentelor nationale si

creste deficitul de democratie.

Deficitul de securitate. In al treilea rand, trebuie sa discutam despre deficitul de

securitate. O amenintare pentru ordinea sociala globala in lumea de astazi o reprezinta violenta

izvorata din statele prabusite: Rwanda, Congo, Yugoslavia, Etiopia, Somalia, Sri-Lanka,

72

Cecenia, Irak etc. Este dificil pentru comunitatea internationala sa se amestece, in parte din cauza

naturii razboiului civil, in parte din cauza parerilor impartite ale comunitatii internationale si in

parte din cauza ca interventia in razboiale civile este limitata de Carta O.N.U. numai la acele

situatii care pun in pericol stabilitatea internationala. Acest deficit de securitate cauzeaza

problema refugiatilor. Oamenii din statele respective cauta adapost in zone mai sigure. Numarul

refugiatilor creste cu repeziuciune, iar pentru tarile de destinatie este adesea foarte greu sa

determine daca solicitantul de azil este refugiat politic sau economic.

Desi tocmai tarile mai bogate se plang mai puternic de dificultatile create de problema

refigiatilor, de fapt sunt mai asaltate tarile inconjuratoare (mai sarace) care trebuie sa faca fata

valului de refugiati. Securitatea este amenintata si de cresterea criminalitatii internationale si de

"supravietuirea criminalitatii nationale". Prima este desfasurata de organizatii criminale

profesioniste care folosesc cu succes tehnologia avansata si libertatea de miscare, a doua este

activitatea membrilor lumii interlope din toata lumea care sunt exclusi de la uzufructul

globalizarii. Ambele ameninta ordinea sociala, dar necesita masuri de contracarare diferentiate.

Deficitul ecologic. In ultimul rand, exista si un deficit al mediului inconjurator. Mediul

natural al planetei se deterioreaza rapid. Cauzele principale sunt efectele externe negative ale

productiei economice si consumului. Aceste efecte cresc direct proportional cu cresterea

economica globala. Situatie este cu atat mai greu de stapanit, cu cat statele au standarde

ecologice diferite. in economia globala este mai atractiva din punct de vedere economic

posibilitatea de a aplica standarde cat mai scazute (si nu numai cu privire la mediu, ci si la

sanatate, si conditii de munca), deci se manifesta o presiune de sus in jos. Statele se concentreaza

asupra "guvernarii economice" si tind sa neglijeze problemele ecologice. in plus, multe probleme

de mediu nu sunt numai pe plan national, ele avand un caracter global. Statele nationale nu se

simt raspunzatoare pentru ele, dar nici nu exista un organism international suficient de puternic

care sa poata proteja eficient Pamantul impotriva "consumului autodistructiv" al speciei umane.

Evolutiile si reactiile fata de aceste deficite fac si ele parte din globalizarea lumii. Pe

langa consecintele globalizarii, putem observa si efectele tip reactie la aceasta globalizare:

� oamenii reactioneaza impotriva globalizarii imaginilor si valorilor americane

prin sublinierea propriilor radacini si a identitatii locale;

� oamenii reactioneaza impotriva primatului tehnologiei si economiei prin

revitalizarea valorilor spirituale si emotionale;

� oamenii reactioneaza impotriva materialismului universal prin sublinierea

valorilor nemateriale;

� oamenii reactioneaza la deplasarea capacitatii de guvernare spre zona supra-

nationala cerand descentralizarea si luarea deciziilor la nivel local;

� oamenii isi manifesta temerile fata de alienarea crescanda provocata de

abstractizarea continuta de viata globalizata;

� oamenii reactioneaza impotriva nesigurantei cautand "un tap ispasitor" si cerand

"protectie fata de strainul infricosator" care poate fi un refugiat strain, o cultura straina, un

produs strain sau un investitor strain.

Aceste reactii dau procesului de globalizare caracterul sau dialectic. Unele dintre aceste

reactii au capatat o structura institutionala. Nevoia de evolutie spirituala si de raportare la

73

supranatural a miscarilor religioase; vocile impotriva materialismului care se aud din unele

O.N.G.; miscarile religioase si noile miscari sociale. Teama de instrainare se regaseste in

gruparile de extrema nationalista si in partidele politice conservatoare. Este interesant de vazut

ca unele dintre aceste institutii, intarite de globalizare, capata capacitate de guvernare

suprastatala in cadrul societatii globalizate.

3.6. Dimensiunea fenomenului globalizării Globalizarea relaţiilor economice presupune în primul rând o reconstituire a timpului şi

spaţiului în viaţa economică şi socială. Viaţa oamenilor este influenţată tot mai mult de

evenimente care se petrec departe de contextul social în care ei îşi desfăşoară activităţile

cotidiene. Globalizarea nu este o noutate din acest punct de vedere ea manifestându-se cu două,

trei secole în urmă pe măsură ce cuceririle ştiinţei şi tehnicii se impuneau la scară regională şi

universală.

Globalizarea relaţiilor sociale a fost asociată cu inegalizarea dintre diferite regiuni ale

lumii. Sistemul mondial, în pofida creşterii accelerate, a interdependenţei economice şi culturale

este caracterizat ca un mozaic de state a căror preocupări deseori sunt divergente. Nu există încă

şi nu se întrevede în viitorul apropiat o dovadă a unui consens politic capabil să depăşească

interesele locale ale statelor. Probabil că într-un viitor îndepărtat va fi posibilă crearea unui

guvern mondial, dar acesta va fi cu certitudine rezultatul unui proces îndelungat.

Deja în multe direcţii lumea devine mai unită iar multe din sursele de conflict dintre

statele lumii dispar. Globalizarea este aşadar printre cele mai importante schimbări sociale cu

care se confruntă lumea de azi. În procesul competiţional astăzi se poartă o nouă luptă şi anume

aceea pentru stăpânirea informaţiilor. Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile financiar

bancare, industriale, comerciale dar şi economice, între sectorul public şi cel privat, între stat şi

piaţă. Globalizarea este printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confruntă lumea

de azi.

Problemele fundamentale din prezent sunt: probleme ecologice, sociale şi evitarea

confruntărilor militare.

Ca primă dimensiune a globalizării apare omogenizarea lumii. Diferenţierilor dintre

unităţile teritoriale le iau locul prin expansiune o anumită standardizare, o uniformizare

reprezentând o nouă infrastructură spaţială însoţită de mişcări libere de bunuri materiale, servicii,

capitaluri şi forţă de muncă, la scară regională ţi globală.

Un proces similar se desfăşoară şi la scară teritorial restrânsă. Integrarea europeană sia

propus mai multe măsuri în vederea creării unei Europe fără graniţe, eliminarea exclusivităţii

reciproce în condiţiile existenţei unor sisteme închise la nivelul statelor care presupun, realizarea

unei culturi comune fie ca proces de diviziune a unei culturi existente, fie ca proces participativ

colectiv de creare a uneia noi. Globalizarea nu a produs încă o entitate instituţională mondială,

consacrată juridic, capabilă să poată conduce şi controla eficient procesul de omogenizare,

tensiunile existente, sau să realizeze o distribuire a păcii şi prosperităţii în lume. Constatăm astfel

că dimensiunile globalizării sunt pe cale de a se individualiza, căutându-si mijloacele de realizare

şi consolidare.

În prezent globalizarea este marcată de mijloace de comunicare via-internet, datorită

74

cărora distanţele geografice au dispărut, ele măsurându-se după cu totul alte criterii tehnice,

economice, fapt ce determină o nouă ordine universală. Cibernetica, electronica, internetul au

desfiinţat deja graniţele în multe domenii cum sunt: transporturile, comunicaţiile, comerţul şi

tranzacţiile bancare. Lumea a devenit una a comunicaţiilor globalizate în care informaţiile sunt

standardizate, dematerializate, simbolice, directe, fără intermediari, o lume în care informaţia

circulă rapid transmiţând la mare distanţă efectele pozitive cât şi resimţirea şocurilor ( efectele

negative), ca urmare a complexelor şi complementarităţii conexiunilor în care sunt angrenate

toate statele. Un exemplu îl constituie apariţia comerţului electronic, însoţit de instrumente

financiar-bancare noi, care fluidizează circulaţia şi schimburile comerciale, înlesneşte tranzacţiile

la distanţă fără deplasări, în care ofertele şi cererile se pot intersecta pe internet, asigurându-se

astfel un sistem de reţele în care paginile web şi siteurile oferă informaţii cu privire la stocuri,

varietăţi, preţuri, depozite, condiţii prin intermediul cărora se materializează schimburile, se

mondializează piaţa, circulaţia capitalurilor şi a mărfurilor.

În context, noul sistem pune probleme juridice noi, de accesare, promovare, concurenţă,

fiscalitate, control, protecţie, toate subsumate unei noi ordini economice. Fenomenul de

disfuncţionalitate organizată cu ajutorul internetului îmbracă forme îngrijorătoare- fraude,

spălare de bani, trafic de bunuri şi persoane, spargeri, distrugeri de reţele, care pot destabiliza

prin impactul lor ordinea mondială. Această dimensiune a globalizării priveşte aşadar atât

lărgirea cadrului spaţial al interdependenţei evenimentelor cât şi intensificarea extinderii pe baza

conexiunilor şi a complementarităţii diferenţelor şi competitivităţii alternativelor.

O altă dimeniune a globalizării este tendinţa de unificare a spaţiului şi a timpului. Aşa

cum din punct de vedere spaţial, globalizarea tinde să treacă de la spaţiul local la spaţiul global

unic, tot aşa putem vorbi şi de o unificare a timpilor locali într-un timp global, pe baza unificării

ritmurilor nesimultane ale diferitelor tipuri de activităţi şi a includerii acestora în cadrele spaţiale

mondiale. Avem în vedere serviciile bancare şi pieţele bursiere care nu-şi mai permit pauzele

zilnice raportate la timpul local. În marile oraşe ale lumii sunt instituţiişi activităţi care lucrează

în acord cu „timpul global”. Aşadar, odată cu apariţia tehnicilor şi tehnologiilor noi, diferenţele

temporale nu mai exclud o zonă sau alta de la sistemul global, tendinţa fiind ceea de a realiza o

sincronizare temporală, universal activă.

O altă dimensiune a globalizării ca proces istoic este aceea de a induce o nouă treaptă de civilizaţie, societăţii globale, a unei soocietăţi diversificate în universal. Reconsiderarea

pieţei mondiale, competiţia economică susţinută, apariţia corporaţiilor multinaţionale, a noilor

poli de putere prin declinul alternativei socialist comuniste, au făcut statele să-şi revizuiască în

mod serios rolul pe care s-au obişnuit să-l joace în istorie. Globalizarea mătură în calea sa toate

adversităţiile care ar încerca să-i împiedice înaintarea. Ea se realizeză independent de voinţa

statelor, guvernelor, pieţelor şi civilizaţiilor, liberalizâns şi unificând managementul diferitelor

tipuri de activităţi.

Intensifcarea proceselor de integrare şi cooperare, ca şi de globalizare dau frontierelor

economice o mai mare mobilitate. Uniunile vamale, zonele de liber schimb, complementarităţile

economice şi politice, culturale, militare, amplifică aceste tendinţe şi impun în mod natural

parteneriatul pentru dezvoltarea şi pace precum şi spiritul de solideritate.

Aşadar, globalizarea nu se limitează strict la economie, ea priveşte elemente de civilizaţie

75

în ansamblul lor şi toate dimensiunile politică, de conducere şi organizare globală, trecând prin

cea economică şi socială, până la dimensiunea militară.

Dimensiunile sunt strâns legate. Atunci când diferenţiem dimensiunile, este important să

observăm că acestea nu pot fi delimitate în mod clar una ce cealaltă. Astfel - pentru a numi doar

un exemplu – problemele globale legate de mediu nu pot fi cercetate izolat nici de dimensiunea

“economie” şi nici de dimensiunea “politică”. Diferitele dimensiuni formează împreună cu

“globalizarea” mulţimi de intersecţie diferite. Este important de văzut ce anume poate fi

subordonat conceptului de globalizare, acesta neepuizându-se în nici un caz în procesele

economice, chiar dacă globalizarea economică poate fi un punct de start şi o forţă motrice

semnificativă. La fel de important este şi faptul că trebuie să înţelegem că nu totul face parte din

procesul de globalizare şi că nu totul este determinat în mod decisiv de acesta. Pentru că şi

globalizarea are limite. Trebuie să ţinem cont de acest lucru. Pe de o parte, vorbim de mulţimi de

intersecţie de dimensiuni diferite, pe de cealaltă, de un concept de forţă, utilizat în toate

domeniile. Pentru a-i putea determina limitările, trebuie să ne distanţăm de toate acestea.

� Dimensiunea economică. Această dimensiune este cea mai des amintită şi

analizată în literatura de specialitate. În esenţă, ea vizează construirea unei economii globale,

prin eforturile concertate atât ale actorilor statali, cât şi a celor nonstatali. În principal, această

dimensiune presupune: desfiinţarea barierelor vamale; diminuarea consistentă a rolului politicilor

protecţioniste ale statelor; libera circulaţie a capitalurilor, a mărfurilor şi a mâinii de lucru;

privatizarea, ca proces general promovat în economiile naţionale; dereglementarea şi

delocalizarea activităţii de producţie şi desfacere a bunurilor realizate; externalizarea producţiei

şi a altor activităţi umane; constituirea şi funcţionarea adecvată a unor instituţii economice

internaţionale cu competenţe multiple şi unanim acceptate de toţi actori economici şi statali;

crearea unui cadru organizat de reglementare a raporturilor economice dintre statele lumii, dintre

statele lumii şi companiile transnaţionale, precum şi dintre firmele multinaţionale.

Practic, dimensiunea economică a globalizării pune în evidenţă caracterul interdependent

şi interacţiunea dintre actorii economici, indiferent de natura, talia sau apartenenţa lor statală sau

nonstatală. În definitiv, globalizarea poate fi un joc cu sumă pozitivă. Dar pentru aceasta, clasa

politică din fiecare ţară şi conducătorii întreprinderilor trebuie să îşi arate hotărârea de a da viaţă

unei globalizări reuşite care să se exprime prin prosperitate, echitate şi perspectivele de viitor.

Unii autori, mai puţin optimişti, apreciază că globalizarea este, în plan economic, responsabilă

de generarea, menţinerea şi amplificarea a trei tipuri de inegalit ăţi economice, și anume:

� inegalităţi internaţionale. Acestea sunt inegalităţile între ţări, măsurate prin

distanţele între indicatorii nivelului mediu de viaţă;

� inegalităţi interne din fiecare ţară. De regulă, acestea se măsoară prin

coeficientul Gini sau Theil a repartizării veniturilor pe gospodării sau prin măsurarea distanţei

veniturilor a 10% dintre cei mai săraci şi 10% dintre cei mai bogaţi cetăţeni ai ţării; 3)

inegalitatea mondială, în care se consideră populaţia mondială ca un întreg şi acest tip de

inegalitate se măsoară ca inegalitatea internă a fiecărei ţări.

� Dimensiunea "mediu ambiant". Globalizarea face obiectul unor vii critici şi în

ceea ce priveşte mediul ambiant. Criticile adresate acesteia vis-à-vis de mediu se rezumă, atunci

când sunt sintetizate, la două aserţiuni principale:

76

� globalizarea avantajează competitiv ţările mai puţin riguroase în materie de

mediu, ceea ce are ca efect fie delocalizarea de întreprinderi industriale, fie un recul al

normelor de mediu în ţările dezvoltate;

� deschiderea economică, stimulând creşterea, ceea ce duce la agravarea

imposibil de susţinut a emisiilor poluante şi a presiunilor asupra mediului natural. Totuşi, datele

disponibile privind efectele globalizării asupra mediului oferă posibilitatea unei analize

pertinente şi nuanţate a acestui impact. Altfel spus, globalizarea are atât efecte pozitive, cât şi

negative asupra mediului ambiant. În general, se apreciază că impactul globalizării asupra mediului se concretizează în45:

� efectul de compoziţie. Acesta este legat de specializarea internaţională indusă de

comerţ: ţări care, anterior, produceau un larg evantai de mărfuri pentru a răspunde cereriilocale

se specializează într-un domeniu mai restrâns de producţie şi le importă pe cele de care au

nevoie. Specializarea internaţională conduce, în principiu, la utilizarea optimă a factorilor de

producţie, inclusiv resurse naturale, ceea ce ar trebui să fie benefic pentru mediu. Totuşi, în

practică, ea nu garantează o folosire mai economică a resurselor naturale, în măsura în care

costul acestor resurse nu este întotdeauna internalizat în preţuri, cum o arată discuţia asupra

bunurilor publice de mediu. Cu alte cuvinte, întreprinderile nu-şi fac griji să economisească

resurse a căror folosire este gratuită. Pentru a evalua impactul globalizării asupra mediului este

deci esenţial să se aprecieze dacă diferenţele de reglementări în materie de mediu oferă un

avantaj unor state şi dacă globalizarea este însoţită de delocalizări masive a industriilor

poluante;

� efectul de scară. Acesta trimite la impactul creşterii producţiei asupra mediului.

Deschiderea la schimbările generate de globalizare favorizează creşterea economică. La rândul

ei, creşterea producţiei industriale este însoţită de o sporire a emisiilor poluante şi a extragerilor

din mediul natural, ceea ce este defavorabil acestuia din urmă;

� efectul tehnic. Rolul său constă în contrabalansarea efectului de scară: liberalizarea,

deschizând ţările în curs de dezvoltare la investiţii, poate conduce la un transfer de tehnologii

mai moderne şi mai curate spre acestea. De asemenea, liberalizarea, antrenând o creştere a

veniturilor, determină cetăţenii să se arate mai exigenţi în privinţa calităţii mediului şi să pretindă

norme mai stricte faţă de acesta.

� Dimensiunea socială. Lumea a devenit un „global village“, reţelele inovatoare

de comunicare la mare distanţă (chat, e-mail) adăugându-se comunităţilor tradiţionale precum

familia sau vecinătatea. Totuşi ele nu pot înlocui aceste sfere tradiţionale de comunicare, pentru

a numi doar un exemplu din cadrul dimensiunii sociale.

� Dimensiunea culturală. Producţiile hollywoodiene pot fi vizionate peste tot în

lume, iar „americanizarea“ culturii mondiale este un fapt incontestabil. Culturile regionale şi

locale nu dispar însă din această cauză. Din contră: informarea cu privire la aceste culturi este

unul din fenomenele secundare ale globalizării.

� Dimensiunea politică. Politica se confruntă cu probleme majore. Globalizarea şi

concurenţa la nivel local limitează spaţiul de acţiune al politicilor naţionale, multe probleme

45 http://www.revista22.ro/html/indexphp?art=3554&nr=2007-03-16. (27.01.13).

77

neputând fi rezolvate corespunzător decât la nivel internaţional, respectiv global. Prin urmare

trebuie găsite noi forme şi arene politice. În acest sens, integrarea europeană este văzută ca un

răspuns de succes la provocările globalizării. Politica la nivel regional şi naţional a avut şi are în

continuare de suferit de pe urma economiei delimitate şi dematerializate practicate din ce în ce

mai mult la nivel internaţional, respectiv global. Capitalismul, factor integrant al statului social,

este şi el ameninţat de acest dezechilibru fundamental. Totuşi, nu toate lucrurile care se pun pe

seama globalizării sunt şi adevărate. De multe ori, politicienii se folosesc de globalizare ca de un

ţap ispăşitor şi ca de o arma argumentativă cu multiple întrebuinţări. Acest lucru este evident mai

ales dacă ne gândim la unele exemple din domeniul politic care nu se intersectează în nici un

punct cu globalizarea.

78

CAPITOLUL IV

INDICATORII GLOBALIZ ĂRII ECONOMIEI

4.1. Indicatori pentru evaluarea gradului de integrare în economia globală

Sistemul de indicatori pentru evaluarea gradului de integrare în economia globală vizeză

estimarea magnitudinii integrării în sistemele de producţie şi de consum globale, deci a gradului de liberalizare economică, prin intermediul a doi vectori principali:

� rolul comerţului exterior; � fluxurile de investiţii străine şi rolul societaţilor transnaţionale în funcţionarea

economiei naţionale. Indicatori pentru evaluarea gradului de integrare în economia globală, sunt

următorii:

� Deschiderea comercială: ponderea comerţului exterior cu bunuri şi servicii în PIB-ul total

Dco = ( Exp+Imp )/PIBt

� Deschiderea comercială cu bunuri: ponderea comerţului exterior cu bunuri PIB generat de sectorul de bunuri

Dcob = ( Exp + Imp )/PIBb

� Ponderea eporturilor de servicii în exporturile de bunuri

Ps/d = Exps/Expb

� Dinamica orientării economiei spre exterior: diferenţa între creşerea reală a comerţului exterior şi creşterea PIB real în anul t faţă de anul t-1

Egxt = [( Expt+Impt ) : (Expt-1+Impt-1)] / [ PIB t:PIN t-1]

� Ponderea fluxurilor de capital privat brut în PIB

PFCPB=FCPB / PIB

� Gradul de integrare în sistemul de producţie globală; ponderea fluxurilor de investițțțții străine directe (influxuri + refluxuri) în PIB

PISD = ISD / PIB

79

Standardizarea acestor metode de estimare a gradului de globalizare a economiilor

porneşte de la raportarea fluxurilor comerciale şi ale fluxurilor de capital la produsul intern brut. Numărătorul are la baza fluxurile brute, care cumulează atât influxurile (credite), cât şi refluxurile (debite) de bunuri, servicii şi capital. În balanţele de plăţi convenţionale, exporturile sunt înregistrate ca şi credit, iar importurile reprezintă un debit. În cotul de capital, de asemenea, influxurile de investiţii străine cu înregistrate statistic ca credit, iar refluxurile de investiţii naţionale spre exterior ca debit. Fluxurile nete reprezintă, în schimb, o sumă a creditelor şi debitelor,care în mare parte se anulează, iar rezultatul constituie o evaluare a stării de exportator sau importator net, respectiv emitent sau receptor net de investiţii străine. Pentru evaluarea gradului de integrare în economia globală este, aşadar, mult mai relevant să operăm cu fluxurile brute, deoarece acestea surprind volumul tuturor tranzacţiilor financiare externe, într-o anumită perioada, de obicei un an.

Comerţul exterior cu bunuri este raportat atât la produsul intern brut total, cât si la PIB generat de sectorul de bunuri. Ca rezultat, vom observa că, creşterea ponderii sectorului de servicii în PIB, conduce uneori la scăderea ponderii comerţului exterior‚ în PIB-ul total. Este cazul de exemplu, al economiilor din Grecia, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, Egipt, Croatia, sau Arabia Saudita. Comparaţia relativă a comerţului cu bunuri raportat la PIB după deducerea valorii adăugate brute ne oferă o imagine mai clară a deschiderii comerciale a unei economii, cu menţiunea că această metodă neglijează componenta serviciilor în creştere în producţia majorităţii bunurilor. Comerţul cu servicii (transporturi, turism, finanţe, asigurări, construcţii, servicii culturale, comunicaţii etc.) constituie elemente caracteristice, de o importanţă din ce în ce mai mare în integrarea globală.

Raportarea creşterii reale a comerţului exterior la dinamica PIB ne ajută să identificăm acele economii care s-au integrat mai accentuat în economia globală prin politici de liberalizare a comerţului exterior, diminuarea barierelor în calea investiţiilor străine, valorificarea avantajului comparativ derivat din forţa de muncă ieftină etc. Însă raportul comerţ – PIB este adesea criticat, deoarece cifrele privind comerţul sunt brute, iar PIB măsoară valoarea adăugată. Problema cea mai evidentă apare atunci când importurile sunt reexportate direct fără o nouă procesare, dar există şi alte complexităţi. În loc să fie folosite cifrele exporturilor, ar trebui măsurate valoarea adăugată la nivel intern in producerea exporturilor. În acelaşi mod, importurile ar trebui măsurate scăzând acea proportie care este exportată din nou, fie direct, fie prin folosirea ei în producerea exporturilor, astfel încât să fie incluse doar importurile care sunt tranzacţionate în schimbul producţiei interne. În practică, efectuarea acestor ajustări ar necesita un model detaliat al intrărilor si ieşirilor specific fiecărui economii, lucru ce poate fi realizat numai pentru anumite economii, şi nici atunci în mod sistematic. Nu există indicatori simpli pentru cuantificarea impactului comerţului exterior, astfel că raportul comerţ – PIB oferă numai un punct de plecare în efectuarea unei evaluări în mai mare măsură calitative. În perioade diferite şi în ţări distincte, modificările marginale ale comerţului în raport cu veniturile au avut loc impacturi deosebite asupra avutului anumitor grupuri. Se poate întâmpla ca un raport comerţ – PIB mai scăzut să determine efecte marginale de o mai mare gravitate : dacă importurile unei ţări au fost reduse doar la acele bunuri care sunt strict necesare şi imposibil de produs pe plan intern, raportul comerţ – PIB ar fi mai mic, dar efectele celei mai mici perturbaţii ar putea fi deosebit de grave. În consecinţă. Trebuie făcute distincţii importante între efectele decizionale, instituţionale , distribuţionale şi structurale ale comerţului.

80

Pentru ca sectorul comerţului să aibe un impact structural economic semnificativ, el trebuie sa aibe o pondere însemnată în producţia totalăşi să se fi dezvoltat în aşa fel încât să fie mai mult decât o enclavă-să devină o parte integrantă a producţiei pe ansamblul economiei. Globalizarea comerţului implică existenţa unei pieţe globale pentru desfacerea mărfurilor şi serviciilor tranzacţionate,care transformă în asemenea măsură economiile naţionale, încât producţia este din ce în ce mai mult condiţionate de forţe concurenţiale globale. Diferenţele specifice de la ţară la ţară continuă să influenţezece anume produce fiecare, precum şi ritmul creşterii producţiei, dar activitatea economică naţională este impregnată în reţele globale de activităţi comerciale în cadrul economiei, comerţul are de asemenea impacturi distribuţionale prin faptul că determină îmbogăţirea unor grupuri şi sărăcia altora. În acest context pot fi analizate modificările suferite în timp de impacturile distribuţionale interne şi modul în care acestea sunt influenţate de natura comerţului.

Fluxurile de capital private include atîat investiţiile de portofoliu, cât şi investiţiile străine directe , înregistrate în balanţa de plăţi externe. Acestea nu cuantifică, desigur, creanţele şi datoriile autorităţiilor monetare sau guvernamentale. Investiţiile străine directe includ capital social, echivalentul acţiuniilor, profiturilor reinvestite şi alte investiţii de capital pe termen lung. Acest indicator diferă de cel uzitat în general ( raportarea doar a influxurilor de investiţii străine directe în PIB ), prin includerea atât a influxurilor, cât şi a refluxurilor de ISD.

FMI defineşte astfel investiţiile străine directe (ISD) : „Investiţia directă se referă la investiţia facută pentru a dobândi un interes de durată într-o întreprindere care funcţionează în cadrul altei economii decât cea a investitorului, scopul investitorului fiind de a avea un cuvânt hotărâtor în managementul întreprinderii. Acelaş manual descrie investiţiile de portofoliu drept „obliga ţiuni pe termen lung şi acţiuni corporatiste, altele decât cele incluse în categoriile pentru investiţii directe şi rezerve.” Aplicarea practică a acestor definiţii prezintă câteva dificultăţi. Conform definiţiilor oficiale, ponderea minima de actiuni detinute pentru ca investiţia străină să fie ISD variază între 10 % şi 50% din capitalul corporatist în diferite state. Cifrele existente nu fac dinstincţie între nivelurile brute şi cele noi de ISD, adică nu fac distincţie între capitalul şi activele productive care, pur şi simplu, trec de la un posesor la altul şi crearea propriu-zisă de capital nou sau abandonarea celui vechi. Acest fapt creează dificultăţi semnificative pentru determinarea consecinţelor economice de ansamblu ale ISD pentru o economie naţională. Simpla agregare a fluxurilor de ISD din datele privind balanţa de plăţi poate să ofere estimări incorecte ale posesorilor în străinătate, întrucât corporaţiile îşi bazează extinderea şi prin profituri reţinute (pentru investiţii ) şi /sau împrumuturi. Unele ţări, cum ar fi SUA, măsoară atât profiturile de la afiliaţii din exterior către ţara de origine , cât şi pe cele reţinute sau împrumutate, însă alte ţări nu o fac, existând posibilitatea de a subestima expansiunea prin profituri reţinute sau împrumuturi pe pieţele de capital. În cele din urma, evaluarea stocurior de investiţii la scară istorică ignoră schimbăriile apărute la nivelul valorii economice actuale a acestor stocuri şi are tendinţa atât de a subestima valoarea lor actuală, cât şi de a exagera profitabilitatea societaţiilor transnaţionale. Mai mult, ISD reprezintă doar o unitate de măsură aproximativă a reţelelor globale de producţie,întrucât cuprinde doar acele legăturidintre firme bazate pe investiţie directă, prin opoziţie cu aranjamenetele de subcontractare sau asemănătoare: şi nici nu surpind dimensiunea investiţiei în producţia multinaţională, întrucât fluxurile de ISD constituie doar 25% din totalul investiţiilor în producţia peste hotare.

Pentru garantarea comparabilităţii internaţionale reale, statisticile ONU operează cu flxurile comerciale şi de capital convertite in dolari, la cursul oficial mediu anual publicat de

81

FMI. Al ţi factori de conversie sunt aplicaţi în cazul în care cursul oficial de schimb este puternic distorsionat faţă de cursul real aplicat tranzacţiilor internaţionale. Totodată, ratele de creştere procentuale raportate de statele lumii instituţiilor internaţionale ( Organizaţia Mondială a Comerţului, Banca Mondială) sunt exprimate în preţuri constante, conform conturilor naţionale

4.2. Grile de performanță

Pe baza acestor indicatori se pot efectua și grile de performanță, construite în functie de

interesul specific urmărit. Utilizarea acestora este recomandată pentru evaluarea gradului de

globalizare agregată, a gradului de competivitate a unei economii sau a societății cunoașterii,

permițând o mai relevantă integrare în peisajul economiei globale decât prin metoda indicatorilor

individuali. Grilele de performanță surprind o paletă mai vastă de indicatori, grupați de obicei în

doua categorii :

� Indicatori cantitativi, pentru estimarea decalajului dintre nivelul țării analizate și

nivelul global;

� Indicatori calitativi, pentru asigurarea obiectivității, comparabilității si a

reprezentativității datelor;

Un exemplu de grilă de performanță realizată pentru comensurarea competivității unei

economii poate fi realizat prin pachete de ,,indicatori reprezentativi” pentru următoarele

domenii :

� Randamentul economic = PIB /locuitor, creșterea anuală medie a PIB,

productivitatea agregată a muncii, a capitalului,etc.

� Exporturi = Export/locuitor, dinamica anuală medie a exportului, termenii de

schimb, plecări turistice- locuitori etc.

� Investiții = ISD/locuitor, formarea brută de capital raportat la PIB, venitul

național brut etc.

� Finanțe = rating-uri internaționale.

� Știin ță și tehnologie = PC/1.000 locuitori, ponderea cercetătorilor și a inginerilor

în PIB, ponderea fondurilor publice și private alocate cercetării, dezvoltării și inovării, servere

Internet, exporturi de produse înzestrate tehnologic etc.

� Resurse umane = indicele ONU pentru dezvoltarea umană etc.

� Infrastructura = densitate telefoane fixe, telefoane mobile, consum electricitate.

� Politica guvernului: � intensitatea birocrației, a transparenței politicilor guvernamentale, indicele de percepție al

corupției, publicat de Transparency International Agenty, dar și alte institute sau publicații;

� gradul de structurare și reprezentativitate a asociațiilor de afaceri, a ONG-urilor și a altor

asociații profesionale;

� gradul de ancorare a învățământului teoretic în cerințele economiei reale;

� gradul de aplicabilitate a rezultatelor cercetării și inovării tehnice (ex. Număr patente

naționale, internaționale);

� magnitudinea exodului de forță de muncă înalt calificată;

� intensitatea concurenței în mediul de afaceri;

82

� indicele de reformă și de liberalizare a economiei publicat de BERD;

� calitatea cadrului instituțional;

� gradul de stabilitate a mediului legislativ și politic etc.

Așadar, devine importantă nu doar compararea cu țara în sine, analize retrospective prin

rapoarte, dări de seamă și abordări istorice stufoase, ci și compararea cu dinamica mondială, cu

competivitatea internațională – având ca reper pe cei mai buni performeri în fiecare domeniu.

Indicatori sintetici care cuantifică aceste aspecte sunt publicați anual, incepând din 1998, în

rapoarte mondiale ale competitivitații creșterii economice și ale mediului de afaceri (Gloval

Competitiveness Report, publicat de către World Economic Forum).

4.3. Indicele sintetic Kearney al globalizării economiei şi indicele globalizării culturale

Revista Foreign Affairs publică anual indicele sintetic Kearney al globalizării economiei

şi indicele globalizării culturale, în funcţie de care sunt clasificate peste 60 de state ale lumii

pentru care există datele statistice disponibile. Construcţia primului indicator compozit are la

bază patru grupe principale de subindici din sfera integrării economice globale, după cum

urmează:

Performanţa economică � Ponderea comerţului exterior în PIB

� Ponderea portofoliului de investiţii (influxuri + refluxuri anuale) în PIB

� Ponderea fluxurilor anuale de investiţii străine directe în PIB

� Ponderea veniturilor generate de investiții (influxuri + refluxuri anuale) în PIB

Performanţa standardului de viaţă a populaţiei � Minute convorbiri telefonice internaţionale pe cap de locuitor

� Ponderea turiştilor internaţionali (influxuri + refluxuri) în totalul populaţiei

� Transferuri internaţionale personale de fonduri

Performanţa tehnologică � Ponderea utilizatorului Internet în totalul populaţiei

� Ponderea furnizorului Internet în totalul populaţiei

� Număr servere Internet cu standarde ridicate de siguranţa

Performanţa politică � Numărul organizaţiilor internaţionale la care ţara analizată este membră

� Participarea la operaţiuni ONU de menţinere a păcii

� Ponderea personalului antrenat în populaţia totală

� Ponderea aportului financiar în PIB

� Numărul tratatelor internaţionale ratificate în vigoare

� Ponderea transferurilor guvernamentale în PIB

83

Țări clasificate conform indicelui compozit al globalizării economice cuantifică 96% din

PIB-ul global brut şi 84% din populaţia globală. Metodologia de calcul al acestui indice porneşte

de la raportarea, în general, a indicatorilor de mai sus la PIB sau numărul populaţiei, ceea ce

contribuie la eveluarea gradului de globalizare a unei economii în funcţie de capacitatea proprie

a ţării analizate şi nu în funcţie de contribuţia absolută a acestuia în integrarea economică

globală. Totodată, aceasta oferă posibilitatea efectuării unor comparaţii reale între statele lumii.

Normalizarea acestor indicatori relativi se face anual pornind de la nivelul maxim al fiecărui

subindice echivalent cu 1 şi raportarea tuturor celorlalte state la acest nivel maxim prin

fracţionare. Scorul acordat în urma normalizării anuale este multiplicat cu un ,,factor de scală".

În acest caz anul de bază este 1998, căruia i se acordă valoarea de 100 (pentru simplificare

metodologică). Factorul de scală estimat pentru fiecare indicator în anii următori resprezintă

creşterea/descreşterea procentuală a scorului normalizat raportat la cel maxim. Astfel,

compatibilitatea datelor este reală atât între ţări la nivelul aceluiaşi an, cât şi între modificările

anuale ale indicilor individuali sau ale dinamicii globalizării economice anuale a ţării analizate.

Scorul final (indicatorul compozit) se obţine prin însumarea celor patru scoruri ale subindicilor

ponderaţi astfel: ½ penrtu componenta performanţei economice, ¼ pentru componenta

standardului de viaţa şi ¼ pentru celelalte două componente, performanţa tehnologică şi politică.

Din punct de vedere statistic, s-a observat că există o corelaţie mică între dimensiunea

unei ţări (puterea economică) şi gradul său de globalizare, deşi intuiţia economică sugerează că

ţările mici au înclinaţii mai puternice spre globalizare. Totuşi, puterea economică a unei ţări este

relevantă. Gradul de corelaţie devine relevant dacă se raportează dezvoltarea economică pe

locuitor la gradul de globalizare. Astfel, ţările mici prezintă un avantaj în faţa ţărilor mari la

nivele similare ale veniturilor pe cap de locuitor.

Cultura rămâne cea mai vizibilă formă a globalizării lumii contemporane, indiferent că

apare sub forma noilor forme culturale, fie sub forma culturilor tradiţionale (prin prezervarea

diferenţelor culturale, dar cuantificarea fluxurilor de idei şi de tendinţe este mult mai dificilă,

decât cea a fluxurilor comerciale, financiare sau a populaţiei. Indicele globalizării culturale

reprezintă un indicator proxy al integrării culturale globale prin ideile, credinţele şi valorile

transmise peste graniţe. Metodologia de calcul a acestui indicator porneşte de la cuantificarea

exporturilor şi importurilor de cărţi, periodice şi ziare, date statistice culese de către UNESCO

(United Nations Educational, Scientific, and Cultural Organization). Toţi aceşti indicatori sunt

raportaţi la numărul populaţiei, pornind de la prezumţia că, cu cât aceasta este mai mare, cu atât

probabilitatea ca o persoană să beneficieze de produse culturale străine este mai mare. Un alt

indicator ideal ce ar trebui inclus îl reprezintă fluxurile de filme, însă datele privind acest aspect

sunt disponibile doar pentru un număr foarte mic de ţări.

Se observă că este relevantă componenta lingvistică pentru ţările anglofone, precum

Singapore, Elveţia sau Canada, care sunt ţări bilingve oficial. În fond, şapte din topul primelor 20

de ţări cu o cultură mai puternic globalizată sunt şi în topul primelor zece ţări anglofone din

lume: SUA, Marea Britanie, Canada, Australia, Irlanda, Singapore sau Israel. În acelaşitmp, cele

zece ţări cel mai puţin globalizate din punct de vedere cultural ( Peru, România, Maroc,

Thailanda, Turcia, Filipine, Egipt, Indonezia, China şi Pakistan) ne sugerează că naţiunile

84

multilingvistice nu constituie o garanţie a intensităţii globalizării culturale. Cu toate că Filipine şi

Pakistan sunt ţări în care limba engleză este larg răspândită, ele se situează în ultimele ţări

globalizate cultural.

Cea mai mare barieră în calea globalizării culturale pare a fi sărăcia, întrucât ultimele

zece ţări au un PIB pe locuitor sub 8.000 USD, iar patru dintre acestea au un grad de alfabetizare

de sub 60%. Totodată, China sau Indonezia conduce politici guvernamentale de restricţionare a

importurilor de cărţi şi periodice străine.

85

CAPITOLUL V

PROBLEMATICA INTEGR ĂRII ÎN LUMEA CONTEMPORAN Ă

5.1. Integrarea economică – concept, forme, cauze, implicaţii Harta administrativa a lumii ne evidentiaza existenta a sute de state, organizate ca unitati

administrative, in care oamenii traiesc, muncesc si isi organizeaza, relatiile economice si politice.

De mai bine de doua secole si jumatate statul, ca entitate juridica si fizica, a reprezentat

cadrul in care popoarele si natiunile s-au dezvoltat si evoluat ca urrnare a caracteristicilor pe

care le prezintă:

• detine un teritoriu fix delimitat de granite in cadrul caruia gestioneaza productia,

circulatia bunurilor, banilor si a persoanelor (in interiotul si exteriorul granitelor);

• detine suveranitatea asupra teritoriului, resurselor materiale si umane din cadrul

granitelor sale, poate elabora legi impune impozite si taxe;

• are independenta politica si economica si isi stabileste sistemul de guvcrnare a

cetatenilor sai;

• are legitimitate, recunoscuta de poporul sau cat si de celelalte state cu care

intra in relatii economice si politice.

Desigur, aceste caracteristici nu au caracter absolut deoarece in orice moment pot apare

conflicte privind granitele, statul poate fi supus unor presiuni economice si politice din exterior,

iar cetatenii pot aprecia in anumite limite nivelurile de legitimitate, respectand mai mult sau mai

putin puterea si autoritatea statului. Situatia se poate complica si mai mult atunci cand unul sau

altul dintre state cuprind natiuni diferite. Rar se intampla ca o natiune sa corespunda cu un stat;

majoritatea statelor includ grupuri nationale diferite, fapt ce face ca loialitatea fata de stat sa fie

impartita.

In ultimii 50-60 de ani se constata insa o diminuare a puterii statelor din mai multe

motive: cresterea complexitatii vietii economice si politice a condus la diversificarea relatiilor

comerciale si la necesitatea de a stabili o alianta de securitate. In mod treptat oamenii au devenit

mai mobili pe masura ce sunt eliminate barierele psihologice dintre state; loialitatea oamenilor

fata de puterea statala s-a schimbat pe masura ce minoritatile din anurnite state solicita

autodeterminare si chiar independenta; anumite state nu au fost in masura sa satisfaca cerintele

cetatenilor lor in ceea ce priveste securitatea economica, justitia, drepturile cetatenesti;

incapacitatea statelor de a face fata, presiunilor economice si politice exercitate de companiile

supranationale; statele lumii nu au inca masura si capacitatea de a aborda o serie de problerne cu

care se confrunta omenirea: terorismul, poluarea, imigratia ilegala raspandirea bolilor, drogurile

etc, ceea ce impune nevoia de a aborda aceste probleme intr-un mod colectiv de catre mai multe

state.

Asemenea probleme cu care se confrunta statele nationale se cauta a fi rezolvate prin

extinderea cooperarii internationale in aspectele de interes comun. In timp, aceasta cooperare a

86

luat forme diferite, de la crearea organizatiilor economice internationale pana la integrarea

economica.

Procesul integrarii economice nu s-a nascut si nu s-a dezvoltat pe baza unor constructii

teoretice existente, el a aparut, deci, dintr-o necesitate istorica, intr-un cadru economic si politic

bine determinat, si structurat (existenta statelor nationale) si s-a dezvoltat concomitent cu

fundamentarea sa teoretica. Ca urmare, teoria integrarii economice a urmat procesul practic al

integrarii, a analizat transformarile cantitative si calitative ce au rezultat din dezvoltarea acestuia,

cauzele care il determina, factorii care il favorizeaza, efectele pe care le genereaza si scopurile pe

care le urmareste.

In prezent, teoria integrarii economicc este apreciata ca fiind o reflexie pe plan teoretic a

acumularilor dobandite in peste o jumatate de sceol in care integrarea, sub diferitele sale forme, a

devenit o realitate de necontestat a zileior noastre.

Diversitatea de incercari de a explica teoretic procesul integrarii economice au condus la

aparitia mai multor definitii:

� Integrarea economica reprezinta „un ansamblu de proceduri prin care doua sau

mai multe state creaza un spatiu economic comun, putand imbraca mai multe forme, de la zone

de liber schimb, la uniuni vamale, piata comuna, uniune monetara si, in final, unitate politica,,

(Larouse Dictionare);

� integrarea economica reprezinta „ un proces de intensificare a interdependentelor

economice dintre diferitele state ale lumii" (Marele dictionar de neologisme);

� integrarea economica reprezinta „procesul prin care actorii politici din mai multe

state diferite sunt convinsi sa-si modifice sperantele si sa-si transfere activitatile poltice catre un

nou centru de putere”;

� integrarea economica inseamna „crearea unor ansambluri economice tot mai

vaste care sa permita obtinerea de productivitate sporita";

� integrarea economica apare „drept un mod de organizare a productiei in cadrul

careia diferitele operatuni ale procesului de productie trec sub controlul partial sau total al unui

pol de integrare, menit sa realizeze coordonarea operatunilor productive'' (Fr. Perroux)

� integrarea economica este „un proces complex de dezvoltare a economiei

mondiale in conditiile contemporane, care se bazeaza pe o treapta calitativ noua, superioara a

interdependentelor si specializarilor intre economiile diferitelor state si este determinata de un

ansamblu de factori intre care un rol esential il are revolutia tehnico-stiintifica contemporana,,

(Nita Dobrota, Economie politic, 1995);

� integrarea economica este impusa de „necesitatea trecerii de la microspatii la

macrospatii, la creare a unor ansambluri economice tot mai vaste, care sa permita o

productivitate sporita a muncii si o calitate superioara a marfurilor. Natiunea nu mai ofera

economiei moderne un cadru suficient de crestere. Numai in marile spatii se poate folosi pe

deplin capacitatea de productie, careia progresul tehnic ii mareste cu fiecare zi limitele"

(Enciclopedie Francaise, 1964);

� integrarea economica „exprima conditia absentei discriminarilor si rapoartelor

economice dintre diferite tari" ( Robert Ebres, L'Integration economique internationale, 1966);

87

� integrarea economica „are loc atunci cand mai multe elemente economice sunt

integrate daca relatiile dintre ele devin stabile si eficiente din punct de vedere economic,,;

� integrarea economica exprima „realizarea unei unificari economice intre

economii mai inainte distincte. Prin aceasta intelegand nu numai o unificare vamala dar de

asemenea, o liberalizare a tuturor operatiunilor comerciale sau financiare, astfel incat

posibilitatile de initiativa in ansamblul teritoriului, sa fie pentru fiecare de competenta tarilor in

cauza, identice cu cele care existau anterior in fiecare teritoriu” (Fernard Baudhium, Dictionar

de economie contemporana, 1968).

Sintetizand, integrarea economiea presupune„ mai intai, eliminarea barierelor economice

dintre doua sau mai multe state, bariere care, la randul lor, pot fi definite ca reprezentand orice

tip de obstacole care impiedica mobilitatea factorilor de productie. De foarte multe ori barierele

economice nu coincid cu barierele fizice, teritoriale, tarile lumii sunt demarcate de frontiere

teritoriale, in vreme ce economiile sunt demarcate de frontiere economice. Chiar dacä la un

moment dat se ajunge la eliminarea barierelor economice si teritoriale este posibil ca

distorsiunile la nivelul pietei unice sa se manifeste in continuare ca rezultat al diferentelor

existente in dezvoltarea infrastructurii, a dezvoltarii regionale, a implementarii progresului tehnic

etc.

In al doilea rand, integrarea econornica presupune instaurarea unor noi relatii intre doua

sau mai multe state care isi conjuga eforturile spre atingerea unui obiectiv comun, maximizarea

bunastarii economice a statelor respective.

In al treilea rand, integrarea economica nu trebuie inteleasa doar ca simpla integrare a

pietelor, deoarece inca mai exista statele natiune si guverne si, prin urmare, integrarea economica

sufera o puternica influenta politica. Intr-o Europa eterogena, cu tari mari si mici cu niveluri de

dezvoltare diferite, integrarea economica nu poate sa se desfasoare fara influente politice. Relatia

dintre procesul integrarii economice si cel de integrare politica, in cadrul Europei Occidentale a

fost evidentiata, inca din momentul constiutirii CECO, 1951, fapt. confirmat cu putere prin

Tratatul de la Roma, 1957, care face trimiteri explicite la a posibila integrare politica. In acest

mod, integrarea economica trebuie sa o privim si ca un mijloc de instaurare si mentinere a puterii

in Europa, conflictele politice fiind tot mai mult golite de continut pe masura ce barierele

economice si fizice din calea schimburilor comerciale sunt eliminate, iar liberalizarea circulatiei

bunurilor, serviciilor, capitalurilor si fortei de munca este tot mai evidenta.

Integrarea economica pregateste deci conditiile care in mod treptat vor favoriza procesul

integrarii politice, pe masura ce relatiile economice dintre state devin tot mai stranse. In acest

context, integrarea ar putea fi definita ca fiind „procesul prin care liderii politici ci cetatenii din

diferite state sunt incurajati sa creeze un set comun de institutii carora sa le fie transferate

anumite competente, caracteristice pana atunci numai guvernelor ai institutiilor nationale".

Concluzionand, putem aprecia ca procesul integrarii economice in prezent este puternic

influeniat de deciziile politice ale institutiilor comunitare, in stransa cooperare autoritatile

nationale si cuprinde doua componente care se sustin reciproc: procesul de integrare a pietelor si

procesul de integrare a politicilor economice, insa esenta integrarii economice o reprezinta, insa,

integrarea pietelor, care se materializeaza in cele patru libertati de circulatie: a persoanelor,

bunurilor, serviciilor si capitalurilor.

88

Cauzele principale ale integrării economice internaţionale sunt următoarele:

� apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute - începând de la jumătatea

secolului al XX-lea - a contradicţiei dintre posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea

restrânsă a pieţelor naţionale;

� gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o

parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă, pe de altă parte;

� necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi

apăra „în comun” interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici;

� constituirea de mari firme (de stat sau mixte), care prin activitatea lor depăşesc

graniţele naţionale;

� interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde relaţiile cu fostele

ţări coloniale, devenite independente.

Integrarea economica internatională îmbraca, in esenta, doua forme, cea a globalizarii si cea a regionalizarii.

� Integrarea globală Globalizarea economiei mondiale se defineste ca fiind procesul dinamic de crestere a

interdependentelor dintre statele nationale ca urmare a extinderii si adancirii legaturilor

transnationale in tot mai largi si mai variate sfere ale vietii economice, politice, sociale si

culturale si avand drept implicatie faptul ca problemele devin mai curand globale decat

nationale, impunand, deci, o solutionare mai curand globala decat nationala. In opinia lui Martin

Albrow globalizarea se refera la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt incorporate

intr-o singura societate mondiala, societatea globala. Anthony Gedees defineste globalizarea ca

intensificare a relatiilor sociale in lumea intreaga, care leaga intr-o asemenea masura localitati

indepartate, incat evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare,

petrecute la multe mile departare, si invers. Emanuel Richter defineste globalizarea ca reteaua

globala care a adunat laolalta comunitati de pe aceasta planeta, altadata dispersate si izolate, intr-

o dependenta mutuala si o unitate ale unei singure lumi.

Considerat primul vector al globalizarii, inovatia tehnologica, in special tehnologia de

informare si comunicare are un impact deosebit asupra mobilitatii si comunicarii, incat revolutia

tehnologica implica si o revolutie sociala. Evolutiile uriase in planul dezvoltarii tehnologice in

sfera informaticii si telecomunicatiilor din ultimul deceniu au contribuit la globalizarea vietii

economice internationale contemporane. Noul context digital, rezultat in urma fuzionarii

tehnologiilor din sfera informaticii si a telecomunicatiilor, prezinta doua caracteristici: � convergenta serviciilor, deci posibilitatea ca orice serviciu sa poata fi furnizat prin

acelasi mijloc de inmagazinare si transmisie;

� conectabilitate si inter-operabilitate, deci posibilitatea ca utilizatori multipli sa

poata prelucra si utiliza resursele prin intermediul retelelor. Toate informatiile sunt transmise pe

cai de inalta definitie si standardizare, alcatuind asa-numitele autostrazi electronice ale lumii.

Al doilea vector al globalizarii este dominatia ideologiei neoliberale, legata de ideologia

economiei de piata, a societatii de consum. Modelul pietei libere si al democratiei a devenit mai

convingator dupa colapsul comunismului. Ideologia neoliberala promoveaza liberalizarea

pietelor, descentralizarea economiilor si privatizarea companiilor de stat.

89

Ca forme de manifestare ale globalizarii economiei se pot mentiona:

� globalizarea productiei

� globalizarea comertului international

� globalizarea pietei financiare

Semnificative sunt mutatiile produse de globalizare in productie. Corporatia clasica s-a

transformat in retea, incorporand intr-un produs finit elemente din cele mai indepartate surse. De

exemplu, un autoturism global este construit din parti componente provenite din nu mai putin de

16 tari diferite. Pietele tind sa se globalizeze datorita faptului ca pietele interne nu mai pot

sustine costurile ridicate de cercetare si dezvoltare si nici ciclurile de viata tot mai scurte ale

produselor sub aspect tehnologic. Reteaua mondiala de productie permite firmelor sa isi

diversifice sursele de aprovizionare, pietele de desfacere, sa atenueze riscurile asumate si le ofera

o mai mare posibilitate de actiune pe pietele internationale.

În ceea ce priveste transformarile in comertul international, natura si rolul acestuia s-au

modificat incepand cu anii ‘50, datorita adancirii integrarii regionale a sistemelor de productie,

pe de o parte, concomitent cu accentuarea procesului de globalizare, pe de alta parte. ecat cel cu

bunuri, agricultura si comertul electronic sunt teme noi, aflate in dezbateri.

Globalizarea pietei financiare reprezinta un alt indiciu ca economiile diferitelor tari

avanseaza spre un sistem global puternic integrat. Aranjamentele monetare postbelice de la

Bretton Woods, constituirea F.M.I. si a Bancii Mondiale au fost etape spre sistemul financiar

international stabil integrat, avand in centru ideea conform careia, miscarile de capital instabile

impiedica dezvoltarea comertului international si pot conduce la crize. Cresterea competitiei pe

pietele financiare internationale obliga marile institutii financiare sa se lanseze in operatiuni

ample – anual, pe plan mondial sunt operate prin intermediul retelelor internationale de

telecomunicatii transferuri de fonduri electronice de cca. 100.000 miliarde $. In procesul

globalizarii marcante au fost: cresterea fluxurilor private de capital spre tarile in dezvoltare;

cresterea rolului ISD; evolutii sinusoidale si scaderi ale investitiilor de portofoliu si creditelor

bancare; formarea de trusturi financiare care opereaza toate genurile de operatiuni financiare la

scara globala.

� Integrarea regionala Aceasta este una din caracteristicile principale ale mediului politic, economic, social si

militar mondial din perioada postbelica. Spre deosebire de globalizare, ale carei cauze, evolutie,

forme de manifestare si efecte sunt determinate in principal de factori de natura economica

nonformala si noninstitutionala, regionalizarea trebuie analizata prin prisma gradului inalt de

interdependenta dintre factorii de natura politica, economica, culturala, istorica si de securitate

care o determina si a efectelor multiple pe care le genereaza.

Termenul de integrare semnifica, in general, inglobare, incorporare, armonizare intr-un

tot; in viziune economica, notiunea de integrare are sensul de coordonare a activitatilor, organelor, organismelor, unitatilor economice in vederea functionarii armonioase, de functionare intr-un cadru paralel creator de oportunitati si avantaje pentru toate componentele implicate. Integrarea economica este un proces de durata, de ajustari a structurilor

nationale, realizate cu minimum de cheltuieli materiale, sociale, umane, etc.

Pana in prezent nu se poate vorbi despre existenta unor forme de integrare totala,

90

completa, decat la nivel national. In cadrul Uniunii Europene, considerata drept cea mai

complexa si mai avansata forma de integrare economica regionala infaptuita pana in prezent sunt

ingemanate elemente ale federalismului, cum ar fi divizarea responsabilitatilor intre institutiile

supranationale si cele nationale corespondente sau aplicarea principiului egalitatii in luarea

deciziilor si garantarea drepturilor individuale cu cele ale functionalismului in anumite limite,

care nu permit integrarea completa. Divergentele de opinii cu privire la viitorul Uniunii, pe

fondul procesului dublu de intensificare, de adancire a integrarii si de extindere care va conduce

in mod inevitabil la diluarea intensitatii formei integrative, pun sub semnul intrebarii capacitatea

acesteia de a parcurge cu succes calea spre integrarea totala.

Avantajele generale ale integrarii economice sunt:

� Eficienta economica mare, ca urmare a economiilor derivate din productia de

serie mare – economii de scara;

� Intensificarea concurentei in cadrul noii piete marite, cu efecte favorabile asupra

calitatii productiei, diversificarii, preturi accesibile pentru cumparatori, etc.

� Dezvoltarea activitatilor de amploare de interes national, imposibil sau dificil de

realizat individual de catre unele state;

� Elaborarea politicilor economice nationale corespunzatoare optiunilor interne si

adecvarea la structurile economice comunitare;

� Modificari de structura in spatiul economic integrat, privind atat dezvoltarea

sectoarelor industrial, agricol, fiscal, educational, etc., in special in statele mai putin dezvoltate,

antrenand atenuarea treptata a discrepantelor ce le separa de statele dezvoltate;

� Cresterea puterii de negociere a tarilor, stiut fiind faptul ca aceasta este direct

proportionala cu marimea P.N.B., volumul comertului exterior, capacitatea de finantare externa,

etc.;

� Dezvoltare economica intr-un ritm inalt, printr-o mai buna si eficienta utilizare a

factorilor de productie.

Integrarea economică îmbracă forme diferite, car sunt clasificate,în general, pe baza unui

criteriu esenţial: modul cum sunt realizate relaţiile economice dintre ţările participante şi gradul

de întrepătrundere a economiilor acestora. Este larg acceptată ideea existenţei unui număr de

cinci asemeanea forme şi etape. � Zona de comerţ liber, care se caracterizează prin următoarele trăsături:

� ţările participante la această formă hotărăsc desfiinţarea barierelor

comerciale de ordin tarifar şi netarifar în schimburile dintre ele prin acordarea reciprocă de

preferinţe, faţă de ţările din afara zonei respective de comerţ liber, fiecare ţară adoptă o politică

comercială propie;

� la graniţa ţărilor respective funcţionează inspectori vamali.

În această categorie intră Asiciaţia Europeană a Liberului Schimb; Acordul Nord-

American de Comerţ liber; Acordul Central European de Comerţ Liber; din care a făcut parte şi

România; Asociaţia Latino-Americană de Integrare ş.a.

_____________________ 1 Baudhuin F., Directionnaire d'economie contemporaine, Ed. Gerard et Verviers, 1968, p. 140.

-5-

91

� Uniunea Vamală are la bază principiul înlăturării tuturor barierelor comerciale

dintre ţările membre şi practicarea unui tarif vamal comun, către ţările participante la uniune, în

raporturile cu ţările care nu fac parte; se elimină, treptat, inspecţia vamală la frontieră. prin

această fază a trecut şi Uniunea Europeană. Alte uniuni vamale: Pactul Andin; Uniunea Vamală

a Ţărilor Baltice ş.a.

� Zona de cooperare economică. Activităţile convenite pentru cooperare sunt mult

mai diversificate, cuprinzând: libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, cooperare în transporturi,

telecomunicaţii, mediu, crearea de bănci comune de investiţii. Edificatoare în această privinţă

este Cooperarea Economică în zona Mării Negre.

� Piaţa Comună. Este o formă avansată de integrare, în care se eliberează şi

circulaţia factorilor de producţie, astfel încât cela patru fluxuri de bază: mărfuri, servicii,

persoane şi capitaluri, sunt caracterizate printr-o libertate deplină.

� Uniunea economică şi monetară este forma cea mai avansată de integrare

economică. Ea se caracterizează prin faptul că ţările membre îşi unifică toate politicile

economice în domeniile: comerţ, migraţie, monetar, fiscal, bunăstare. În relaţiile internaţionale

economicul şi politicul nu sunt izolate unul de celălalt.

5.2. Formarea Comunităţilor Europene

Din anul 1950 construcţia Europeană se angajează pe o cale cu totul nouă. Meritul îi

revine Lui Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe la acea dată în Franţa, care propunea la

Paris (9 mai 1950) să angajeze un proces original depăşind cadrul tradiţional al cooperării

interguvernamentale prin acceptarea trecerii anumitor atribute ale suveranităţii în favoarea unor

instituţii comune. Această acţiune întreprinsă trebuia să aibă în vedere în primul rând Franţa şi

Germania căci reuniunea naţiunilor europene impunea ca opaziţia seculară dintre Franţa şi

Germania să dispară.

La Paris, încep negocierile având la bază un proiect de tratat al Franţei pe data de 10

iunie 1950, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O). Acest tratat intră în vigoare la 25

iulie 1952 şi reunea şase state europene (Franţa, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda şi

Luxemburg), Marea Britanie nu a acceptat principiul renunţării la unele prerogative ale

suveranităţii acceptănd doar relaţii de coordonare cu comunitatea. Sub această construcţie

comunitară se ascundeau raţiuni politice ce se refereau la situaţia Franţei care se simţea

ameninţată permanent de Germania, pe de-o parte, precum şi de ameninţarea economică a ţărilor

vest-europene de cître S.U.A, sau de evidentul pericol al războiului rece, care începuse să-şi facă

simţită prezenţa tot mai mult.

Această organizaţie economică, ce ducea la unirea pieţelor naţionale într-o piaţă unică,

urmărea şi promovarea producţiei şi creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia menţinerii

unor pieţe supuse unor reguli şi practici restrictive.

Prin tratatul de la Paris s-au creat patru organe ale comunităţii:

� Înalta Autoritate, având sarcina de a degaja şi de a face să prevaleze interesul

comunitar;

� Consiliul Special de Miniştri, fiind un organ cu caracter interguvernamental;

92

� Adunarea Comună, aleasă prin vot universal direct şi care avea sarcina

controlului democratic;

� Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional, având ca sarcină asigurarea normelor

juridice.

Prin crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului integrarea europeană apărea

astfel cu trăsături diferite faţă de cooperarea europeană anterioară, întrucât CECO reunea state

puţin numeroase, supuse unor organe supranaţionale, cu competenţă limitată la anumite domenii,

însă dotate în aceste domenii cu putere de a lua decizii şi de a le impune statelor membre.

Odată cu anul 1955 s-a relansat şi construcţia europeană, fiind luate mai multe decizii,

dintre unele, cum ar fi crearea Comunităţile Europene de Apărare, eşuând din cauza neratificării

celor şase state.

După o perioadă de doi ani, s-a semnat la Roma (25 martie 1957) de către statele membre

ale CECO a două noi tratate: � Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E)

� Tratatul instituind Comunitatea Europeană A Energiei Atomice (C.E.E.A)

Ambele tratate au fost încheiate pe o perioadă nelimitată. După intrarea în vigoare a

tratatelor de la Roma la 1 ianuarie 1958, cele şase ţări semnatare înfiinţează cele trei comunităţi

europene:

� Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

� Comunitatea Economică Europeană (CEE)

� Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA - EURATOM)

Crearea Comunităţii Economice Europene avea în vedere mai ales transformarea

condiţiilor economice ale schimburilor şi prin urmare ale producţiei pe teritoriul comunităţii.

Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre.

Crearea Comunităţilor Europene a Energiei Atomice urmăreşte scopul de a contribui la

ridicarea nivelului de viaţă în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte ţări. Paralel,

s-au remarcat şi opinii de prezentare a creării comunităţilor ca o contribuţie la construcţia

funcţională a Europei politice, substituită integrării politice directe.

Toate cele trei Comunităţi au fost create pentru realizarea aceloraşi obiective

fundamentale: construirea unei “Europe organizate”, a unei uniuni tot mai strânse între popoarele

care o compun; asigurarea, printr-un efort comun, a progresului economic şi social al statelor

membre, a condiţiilor de viaţă a popoarelor acestora.

Crearea comunităţilor reprezintă astfel un moment decisiv, deoarece diferitele organizaţii

create anterior erau întemeiate pe principiul unei cooperări interstatale. Erau şase ţări membre

deoarece Marea Britanie nu a dorit să facă parte din cele trei comunităţi, poziţie concretizată prin

încercarea din 1958 de creere a unei zone de liber schimb, iar ulterior, prin constituirea

Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S), în baza Convenţiei de la Stockolm din 1960.

Prin Tratatul de Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993,

se constituie Uniunea Europeană modificand Tratatele fondatoare adoptate anterior. Obiectivele pe care si le propunea erau:

� promovarea progresului economic si social echilibrat si durabil, in special prin

crearea unui spatiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice si sociale si prin

93

stabilirea unei uniuni economice si monetare incluzand, in perspectiva, o moneda unica;

� afirmarea identitatii sale pe scena international, in special prin punerea in

aplicare a unei politici externe si de securitate comune, inclusiv a unei politici de aparare

comune;

� întarirea protecției drepturilor si intereselor resortisanților statelor membre prin

instituirea unei cetațenii a Uniunii;

� dezvolarea unei cooperari mai stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne;

� menținerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar si dezvolatrea

acestuia.

5.3. România şi Uniunea Europeană

Aderarea României la Uniunea Europeană reprezintă pentru întreaga societate

românească un obiectiv strategic de maxima importanța, fiind susţinut in mod constant de toate

instituţiile statului, precum si de forţele politice parlamentare, de societatea civilă in general.

Realizarea reformei si dezvoltarea României pe principiile economiei de piaţa impun, printre

altele, o larga deschidere in economia mondiala. Apropierea geografică, complementaritatea si

potenţialul economic, fac din U.E. principalul partener comercial al țarii noastre.

România are legături tradiţionale cu Uniunea Europeana, fiind printre primele tari din

Europa de Est care, încă din anii ’70, a avut un cadru juridic bine definit in relaţiile cu C.E.E. ,iar

in 1980 a procedat la recunoaşterea “de facto” a acestei grupări economice (la acea data), prin

semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România -C.E.E.

Acordul de Asociere al României la U.E. (Acordul European), semnat la 1 februarie 1993

si intrat in vigoare la 1 februarie 1995, statuează cadrul juridic si instituţional al raporturilor

romano-comunitare, având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României in Uniunea

Europeana. Cererea oficiala de aderare a României la U.E. a fost înaintata la 22 iunie 1995 .

Obiectivele majore ale României in vederea integrării in structurile comunitare vizează :

� consolidarea sistemului politic si a instituţiilor democratic;

� crearea unui climat economic si social care sa ofere maximum de satisfacţie si

beneficii cetăţenilor ei;

� eficientizarea structurilor si mecanismelor economiei de piaţă;

� întărirea cooperării politice, economice si culturale cu statele membre ale U.E. ;

� consolidarea statutului României pe scena europeana si internaţională.

Pentru România, integrarea in U.E. nu înseamnă doar îndeplinirea unui set de criterii

politice si economice sau negocierea unor capitole de acquis comunitar. Pentru noi, integrarea

înseamnă şansa dezvoltării moderne si a dobândirii de performante, de bunăstare si de securitate

sporita. Negocierile cu U.E. au contribuit la modernizarea legislaţiei, la consolidarea

instituţionala, la impulsionarea reformelor in diferite sectoare economice si sociale.

Trecerea de la dolar la euro ca moneda de referinţa si faptul ca procesul de privatizare

economica a dobândit un ritm mai alert. Începând cu 2002, România a reuşit reducerea ratei

şomajului, a inflaţiei, respectarea intr-o mare măsura, a programelor de reforma si austeritate

94

convenite cu Banca Mondiala si FMI si sporirea rezervelor valutare pana la un nivel dublu fata

de 1998. Toate acestea au determinat pe de o parte ridicarea ,, calificativului de tara ’’ stabilit de

Agenţia Moody si a ,, calificativului bancar’’ dat de Japan Credit Rating Agency, iar pe de alta

parte creştere însemnata a PIB –ului. În acest cadru, sistemul politic românesc se prezintă mai

stabil si mai bine ancorat in relaţiile zonale, europene si euroatlantice.

În aceste condiţii, exista premisele favorabile care sa-i permită României sa joace un rol

politic proeminent la nivel regional si interregional, cu atât mai mult cu cat țara noastră a

demonstrat ca este si un producător , nu numai un consumator de stabilitate, că este un pilon

trainic implicat activ in toate structurile regionale de cooperare si securitate si are capacitatea de

a-si asuma acest rol.

Avantajele economice ale integrării României in U.E. sunt ;

� creştere economică;

� creşterea investiţiilor străine directe, crearea unor noi structuri de producţie,

care sa permită fabricarea de produse finite cu valoare adăugata mai mare si calitate

superioara conform standardelor U.E.;

� creşterea economiilor si investiţiilor populaţiei, micşorarea fiscalitatii, prin

politici de impozitare mai relaxate, extinderea pieţelor de capital;

� dezvoltarea afacerilor si a sectorului privat, stimularea concurentei (scăderea

preturilor) ;

� îmbunătățirea substanţiala a standardului de viată al populaţiei.

Alături de aceste avantaje vor apărea si următoarele constrângeri principale : � presiunile concurențiale ale pieţei unice ;

� competiţia dură dintre firmele romaneşti si cele din statele membre dezvoltate ;

� necesitatea transformărilor tehnologice ,

Toate acestea ducând pe termen scurt la creşterea şomajului, odată cu restructurarea

întreprinderilor si a unor sectoare industriale. În domeniul agriculturii, pe termen mediu si lung,

prin integrare se obţin următoarele avantaje: � creşterea productivităţii agricole;

� stimularea dezvoltării exploataţiilor agricole mijlocii si mari;

� îmbunătăţirea accesului produselor agricole pe piaţa U.E. si dispariţia tuturor

barierelor comerciale;

� încetinirea migrării for ţei de munca din agricultura.

Constrângerile in acest sector de activitate vor fi impuse de aplicarea Politicii Agricole

Comune (reducerea subvenţiilor si a preturilor de sprijin) si de Organizaţia Mondiala a

Comerţului in ce priveşte comerţul agricol (necesitatea respectării normelor de calitate, igiena si

sănătate ale U.E.), reducerea ocupării forţei de munca din agricultura (prin restructurarea

sectorului, prin creşterea productivităţii si atingerea performantei in agricultura ), etc.

Provocările potenţiale legate de accesul la fondurile structurale ( in calitate de viitor stat

membru UE), ţin de capacitatea structurilor instituţionale si administrative adecvate, pentru

gestionarea acestor fonduri, de posibilităţile autorităţilor centrale si locale, a comunităţilor

regionale, de a participa la Cofinanţarea proiectelor ce beneficiază de finanţare, de capacitatea

administraţiei centrale, regionale si locale, de a apela si la alte credite de la BEI, BERD, si alte

95

instituţii financiare.

Pentru orice cetăţean, apartenenţa țării la Uniunea Europeana asigură o îmbunătăţire

continua a calităţii vieţii, prin asigurarea unor standarde înalte in ceea ce priveşte sănătatea,

protecţia sociala, siguranţa la locurile de munca, protecţia mediului, etc. Cetăţenia europeană

conferă dreptul de a calatori, a munci sau a se stabili in orice stat membru. Un cetăţean al unui

stat membru poate vota si chiar candida in statul de rezidenta in alegerile locale si pentru

Parlamentul European. In acelaşi timp, toţi cetăţenii UE au dreptul la protecţie consulară și

diplomatica, atunci când vizitează țările din afara Uniunii.

Accesul la fondurile structurale comunitare va da posibilitatea României sa dezvolte

echilibrat regiunile ramase in urma, sa modernizeze infrastructura de transporturi si de mediu; sa

asigure o dezvoltare rurala susţinuta, sa creeze noi oportunităţi de ocupare a forţei de munca, mai

ales in mediul rural, sa promoveze politici sociale care sa duca la standarde de viata de o calitate

superioare.

Dupa un proces lung de aderare, la 13 aprilie 2005 Parlamentul European da unda verde

aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, iar in 2007 devine stat membru al Uniunii Europene.

După ce în perioada 2000-2010 s-au aplicat prevederile Agendei Lisabona, s-a constat

faptul că trebuie introdusă o nouă strategie prin care să se îmbunătăţească Agenda iniţială, printre

acestea, numărându-se: lipsa unui program de aplicare adecvată pentru toate statele membre;

lipsa unei depline asumări politice la nivel naţional; monitorizarea deficitară a statelor membre;

numărul mare de obiective şi ţinte cuantificate şi insuficienta corelare dintre obiectivele agendei

Lisabona şi cele privind convergenţa economică.

În timp ce Agenda Lisabona a fost structurată pe 4 principii fundamentale (creştere

economică sutenabilă, coeziune socială mai puternică, locuri de muncă mai multe şi mai bune şi

economie bazată pe cunoaştere) având ca singur obiectiv dezvoltarea durabilă/mediul, Strategia Europa 2020 a fost structurată pe 3 principii fundamentale (creştere inteligentă, creştere

sustenabilă şi creştere incluzivă), iar obiectivele ei sunt în număr de cinci: � rata de ocupare trebuie atingă ţinta de 75% (pentru grupa de vârstă 20-64 ani);

� ponderea fondurilor totale alocate cercetării-dezvoltării trebuie să atingă 3% din

PIB;

� trebuie reduse emisiile de gaze cu efect de seră cu 20%, trebuie crescută eficienţa

energetică cu 20% şi trebuie crescută ponderea surselor de energie regenerabilă cu 20%;

� limitarea la maxim 10% a ratei de părăsire timpurie a şcolii şi atingerea

ponderii de 40% a persoanelor care absolvă învăţământ terţiar;

� scăderea numărului persoanelor expuse riscului sărăciei cu 20 milioane.

Deşi rezultatele implementării Agendei Lisabona nu au fost mulţumitoare, noua strategie

europeană pentru creşterea economică (Europa 2020) a propus pentru toate ţările membre ţinte

fixe ambiţioase şi aplică presiuni pozitive asupra acestora pentru a îndeplini obiectivele.

Strategia Europa 2020 este o strategie dedicată creşterii economice şi asigurării locurilor

de muncă având ca principal obiectiv economic atingerea ratei de ocupare de 75% pentru

orizontul de timp 2020.

În contextul economic dominat de actuala criză, piaţa forţei de muncă în ţara noastră este

puternic segmentată, fiind prezente două forme de deficit: deficitul ofertei de muncă (locuri de

96

muncă) şi deficitul cererii de forţă de muncă (şomaj). Provocările cărora trebuie să facă faţă piaţa

forţei de muncă din Romania au un caracter dual, ele vizând atât sectorul privat, cât şi pe cel

public. Sectorul public s-a ajustat în urma contracţiei economiei în urma căreia o parte din

persoanele ocupate aparţinând mediului privat de afaceri şi-au pierdut locul de muncă, în timp ce

sectorul public a fost grav afectat de soluţia luată de autorităţi de a reduce 25% din venitul celor

ce lucrază în acest sistem şi de disponibilizare a angajaţilor începând cu anul 2010.

Situaţia economică cu care ne confruntăm este foarte dificilă. Suntem confruntaţi cu

efectele negative ale unei reevaluări permanente a riscurilor. De aceea, este nevoie să creăm

încredere din nou în Euro şi în UE ca atare. Şi nu putem face asta decât dacă arătăm că suntem

gata să luăm toate deciziile pentru a avea o monedă comună şi o economie competitivă şi în

acelaşi timp inclusivă şi eficientă în ceea ce priveşte resursele. Trebuie făcute toate eforturile

pentru a accelera intrarea în vigoare a spaţiului economic european. BCE va respecta tratatele şi

va face tot ce trebuie pentru a asigura integritatea zonei euro şi stabilitatea sa economică şi

financiară. Dar nu putem să ne oprim aici. Trebuie să continuăm cu aprofundarea integrării zonei

economice, adăugând că se vor adopta pachetele care reformează Pactul de Stabilitate şi

Creştere.

Situația actuală a lumii economice, a pus conducerea Uniunii Europene, în fața unor

alegeri foarte dificile, așa cum deciziile necesare pentru a stabiliza moneda unică europeană, nu

vor fi deloc ușoare și extrem de nepopulare.

Dezicerea de moneda unică europeană, ar avea un impact de-a dreptul catastrofal pentru

mai multe țări. “În cele din urmă și mitul despre egalitatea între economia Germaniei și cea a

Italiei, a fost spulberat.”- a spus T. Blair.

Principiile de bază ale UE trebuie să fie revizuite, deoarece această structură necesită noi

controale pentru a-și asigura conformitatea cu un anumit echilibru în interacţiunea economiilor

statelor membre ale Uniunii Europene.

UE are nevoie de o reformă radicală. La nivelul statelor individuale, de asemenea, este

necesar de a se depune mult efort. Demisia şefilor de guverne din Italia şi Grecia a demonstrat o

dată în plus, că pentru oamenii nu mai contează cine este la conducere, "dreapta " sau " stânga ",

cei care au dreptate, sau mai puțin, singurul lucru important, este faptul că noua conducere a

găsit răspunsul la întrebarea cum să iasă din această situaţie. Orice decizie va fi extrem de

dificil ă și foarte dureroasă, deoarece măsurile necesare pentru a stabiliza moneda euro va avea

consecinţe sociale grave...

Mai devreme, se zvonea, că problemele financiare din Grecia, au forțat pe germani și

francezi să se gândească la o potențială excludere din zona euro a țărilor cu problem grave. Însă

cancelarul german, Angela Merkel a negat zvonurile cu privire la reforma si in zona euro.

Uniunea Europeana se pune in miscare si, impreuna cu Fondul Monetar International, salveaza

Grecia.

Ajutorul acordat Greciei constituie o investitie benefica pe termen lung pentru intreaga

Uniune desi poate aparea un act iresponsabil , UE se gandeste in primul rand la implicațiile

practice ale falimentului Greciei. În anii 1980, după ce Argentina a intrat in incapacitate de plată

a datoriei externe, celelalte state din America de Sud au ajuns in scurt timp la aceeași situație,

fapt ce a rezultat în „ deceniul pierdut”: un intreg deceniu in care economia generală a Americii

97

de Sud nu a putut progresa. În prezent, UE se bazează pe un sistem de relatii economice mult

mai complex decât cel care caracteriza America de Sud , astfel că implicatiile pentru celelalte

state ale UE in cazul falimentului Greciei vor fi mult mai grave .

Mai mult, America de Sud nu avea o monedă unică, orice lovitură suferită de Euro ar

afecta in mod direct și imediat orice alt stat care utilizează Euro in tranzacțiile interne care se

bazeaza pe moneda unica europeană pentru orice fel de tranzacții.

Acordarea unui nou împrumut ar putea constituii o oportunitate pentru Uniune de a

impune condiții mai stricte si de a juca un rol mai activ în reconstruirea economiei grecești . Prin

adoptarea unui rol de partener, mai degrabă decât de creditor, UE ar putea pune bazele unui mod

de lucru stabil pentru generațiile viitoare de guvern in statul grec.

Dacă UE, decide sa acorde împrumutul ar putea afecta in mod negativ relația dintre

Grecia și UE . Cetățenii celorlalte state UE s-ar putea simti frustrați pentru că statele lor și-au

asumat o misiune față de care ei nu simt nici o responsabilitate iar cetațenii greci s-ar putea simți

jigniți pentru că și-ar simți lezată suveranitatea si dreptul de a decide singuri și de a își asuma

consecințele deciziilor. O mare parte din recentele proteste din Grecia au apărut ca urmare a

măsurilor de austeritate, impuse în parte și din cauza presiunilor FMI care au condiționat

acordarea primului împrumut.

Alte doua tari intra in deriva financiara: Portugalia( ca si Grecia, a cheltuit peste

posibilitati) si Irlanda ( la irlandezi motivele sunt diferite, tin de plasamentele proaste ale

bancilor si de criza din domeniul imobiliar) si vor fi si ele salvate de UE si FMI.

Moneda unică a pornit la drum cu tări care nu erau pregatite pentru o călătorie de

asemenea anvergură. Analiștii spun că nu pot avea aceeasi moneda tari care nu au si aceeasi

competitivitate. Iar la acest capitol, tari precum Grecia sau Portugalia sunt la distanțe

astronomice de Germania. Regândirea sistemului financiar, pentru ca asemenea crize sa nu se

mai repete, presupune in primul rand o disciplină fiscală de fier. De aceea, a fost elaborat si e in

curs de ratificare Tratatul privind stabilitatea, coordonarea si guvernanta in zona euro, trataul

impune asa-numita regula de aur , prin care, in Constitutie sau intr-o lege echivalenta, fiecare

țară semnatară se angajează sa nu aibă un deficit structural mai mare de 0,5% din PIB. In plus va

fi interzis ca datoria publică sa depasească 60 % din PIB. Indisciplinații vor fi sancționați rapid si

usturător.

Comisia Europeană a prezentat masuri si pentru crearea de noi locuri de muncă , in

condițiile in care somajul la nivel european a atins un nivel record de – nu mai putin de 24 de

milioane de oameni nu au serviciu. Comisia are in vedere impulsionarea creării de locuri de

muncă, prin reducerea impozitarii veniturilor salariale sau printr-un mai mare sprijin acordat

intreprinderilor nou infiintate, sunt necesare companii inovatoare. "Şi job-urile viitoare vor fi

inovatoare"46. Domeniile in care exista cele mai mari posibilitați de crearea de locuri de muncă,

in viitor, sunt: economia ecologică (economia verde) , serviciile de sănătate si noile tehnologii.

Șomajul din Spania (23%,iar in rândul tinerilor de 50%), este o problemă importantă

pentru Uniune si de aceea este nevoie sa se apeleze la un plan de austeritate.Noul plan de

austeritate prevede reducerea deficitului bugetar de la 8,5 % din BIB anul trecut la 5,3% in 2012.

Economia este deja in declin și este nevoie de o reducere a cheltuielilor echivalentă cu 4% din

46 Discurs tinut de presedintele Comisiei Europene Jose Manuel Barroso, mai 2012.

98

PIB. Spania a depășit anul trecut tinta deficitului bugetar pentru ca autoritatile regionale nu si-au

respectat obiectivele, in timp ce creșterea economică a fost sub așteptări. Situația se poate repeta

deoarece austeritatea excesivă frânează cresterea economică, ceea ce duce la noi împrumuturi, in

pofida eforturilor guvernului.

Spania poate depași criza doar cu sprijinul partenerilor europeni, care ar trebui să

permită o consolidare fiscală moderată si sa sustină in paralel cresterea economiei țării. Una

dintre masurile salvatoare ar putea fi ca Banca Centrala Europeană sa anunțe ca va acționa ca

creditor de ultima instanța pentru guvernele cu probleme financiare din zona euro

"Singurul obiectiv urmărit de către Germania la momentul actual - este de a stabiliza

zona euro în frontierile, în care există acum", - a spus Merkel.

5.4. Perspective pentru Uniunea Europeană

Într-o lume aflată în permanentă schimbare, UE doreşte să devină o economie inteligentă,

durabilă şi favorabilă incluziunii. Aceste trei priorităţi se sprijină reciproc şi sunt în măsură să

ajute UE şi statele membre să obţină un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, de

productivitat si de coeziune socială.

În practică, Uniunea a stabilit cinci obiective majore – privind ocuparea forţei de muncă,

inovarea, educaţia, incluziunea socială şi mediul/energia - care urmează să fie îndeplinite până în

2020. Statele membre au adoptat propriile lor obiective naţionale în aceste domenii. Diverse

acţiuni la nivel european şi naţional vin în sprijinul Strategiei. Creşterea inteligentă presupune îmbunătăţirea prestaţiei UE în următoarele domenii: � educaţie (încurajarea procesului de învăţare şi de îmbunătăţire a competenţelor); � cercetare şi inovare (crearea de noi produse şi servicii care să genereze creştere

economică şi noi locuri de muncă şi să ne ajute să facem faţă provocărilor de ordin social); � societatea digitală (utilizarea tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor).

Obiectivele UE pentru o creştere inteligentă: � un nivel al investiţiilor publice şi private în cercetare şi dezvoltare de 3% din

PIB-ul UE; condiţii mai bune pentru cercetare, dezvoltare şi inovar; � o rată de ocupare a forţei de muncă de 75 % în rândul populaţiei cu vârste

cuprinse între 20 şi 64 de ani, până în 2020 (prin crearea de condiţii favorabile inserţiei profesionale, în special pentru femei, tineri, persoane în vârstă sau necalificate şi imigranţi legali);

� rezultate mai bune pe plan educaţional, în special reducerea abandonului şcolar la mai puţin de 10%;

� creşterea până la cel puţin 40% a ponderii absolvenţilor de studii superioare sau echivalente în rândul populaţiei în vârstă de 30-34 de ani.

UE intentioneaza să stimuleze creşterea inteligentă cu ajutorul a 3 iniţiative majore: � O agendă digitală pentru Europa, prin care îşi propune:

� să creeze o piaţă digitală unică, bazată pe internet rapid şi ultrarapid şi pe aplicaţii interoperabile;

� până în 2013: acces universal la internet în bandă largă; � până în 2020: acces universal la internet mult mai rapid (cel puţin

30Mbps); � până în 2020: o viteză a internetului de peste 100 Mbps în peste 50% din

99

locuinţele din Europa. � Uniune a inovării , prin care îşi propune:

� să reorienteze politica în materie de cercetare, dezvoltare şi inovare către domenii care prezintă provocări majore pentru societate (schimbări climatice, utilizarea eficientă a energiei şi a resurselor, schimbări demografice, sănătatea populaţiei etc.);

� să consolideze toate verigile din lanţul inovării, de la cercetarea fundamentală la comercializare.

� Tineretul în mişcare, prin care îşi propune: � să-i ajute pe studenţi şi pe stagiari să studieze în străinătate, � să-i pregătească mai bine pe tineri pentru piaţa muncii; � să îmbunătăţească performanţele universităţilor europene şi să le facă mai

atractive pe plan internaţional; � să amelioreze toate aspectele legate de educaţie şi formare (excelenţă

academică, egalitate de şanse etc.) � Creştere durabilă

Pentru a asigura o creştere economică durabilă, trebuie: � să dezvolte o economie mai competitivă, cu emisii scăzute de CO2, care

să utilizeze resursele în mod eficient şi durabil; � să protejăm mediul, să reducem emisiile de gaze cu efect de seră şi să

stopăm pierderea biodiversităţii; � să profităm de poziţia Europei ca lider în dezvoltarea de noi tehnologii şi

metode de producţie ecologice ; � să introducem reţele electrice inteligente şi eficiente; � să valorificăm reţelele europene pentru a le acorda întreprinderilor (în

special micilor producători) un avantaj competitiv suplimentar; � să îmbunătăţim mediul de afaceri, în special pentru IMM-uri; � să-i ajutăm pe consumatori să aleagă produse şi servicii, în cunoştinţă de

cauză. Obiectivele UE pentru o creştere durabilă sunt următoarele:

� reducerea cu 20%, până în 2020, a emisiilor de gaze cu efect de seră faţă de nivelul din 1990 - UE este dispusă să reducă emisiile chiar şi cu 30%, cu condiţia ca şi alte ţări dezvoltate să îşi asume angajamente similare şi ca ţările în curs de dezvoltare să contribuie, în măsura posibilităţilor, în cadrul unui acord global;

� creşterea ponderii surselor de energie regenerabile până la 20%; � creşterea cu până la 20% a eficienţei energetice.

UE intentioneaza să stimuleze creşterea durabilă cu ajutorul a 2 iniţiative majore: � Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor. Pentru a trece la o

economie care utilizează resursele în mod eficient şi emite mai puţin CO2, trebuie să reducem dependenţa creşterii economice de resurse şi energie, în special prin:

� reducerea emisiilor de CO2; � îmbunătăţirea securităţii energetice; � reducerea cantităţii de resurse utilizate.

� O politică industrială adaptată erei globalizării. UE are nevoie de o politică industrială care să sprijine întreprinderile, în special pe cele mici, în eforturile lor de adaptare la globalizare, de depăşire a crizei economice şi de trecere la o economie cu emisii scăzute de CO2:

100

� sprijinind spiritul antreprenorial, pentru ca întreprinderile europene să devină mai performante şi mai competitive

� acoperind toate elementele lanţului valoric din ce în ce mai globalizat, de la accesul la materii prime la serviciile post-vânzare.

O astfel de politică poate fi elaborată doar în strânsă cooperare cu întreprinderile, sindicatele, mediul academic, ONG-urile şi organizaţiile de consumatori.

Concurenţa pentru resursele naturale se va intensifica la nivel global şi va exercita presiuni asupra mediului. Politica de dezvoltare durabilă a UE poate contribui la diminuarea acestor presiuni.

� Schimbările climatice Pentru a atinge obiectivele de combatere a schimbărilor climatice, trebuie să accelerăm

ritmul de reducere a emisiilor şi să exploatăm noile tehnologii (instalaţii eoliene şi solare, captarea şi stocarea carbonului etc.).

De asemenea, trebuie să consolidăm capacitatea de rezistenţă a economiilor în faţa riscurilor climatice, precum şi capacitatea de prevenire a dezastrelor şi de reacţie la acestea. Competitivitatea

UE trebuie să-şi amelioreze productivitatea şi competitivitatea şi să-şi menţină poziţia de vârf în domeniul tehnologiilor ecologice, mai ales în raport cu concurenţa sporită din China şi America de Nord.

Atingerea obiectivelor europene în domeniul energiei ne-ar permite economisirea, până în 2020, a 60 de miliarde de euro la importurile de petrol şi gaz. Pe lângă avantajul economic, acest fapt ne-ar permite să îmbunătăţim securitatea energetică.

Un nivel sporit de integrare a pieţei europene a energiei ar putea contribui la o creştere a PIB-ului UE cu 0,6% până la 0,8%.

Dacă UE şi-ar mări ponderea surselor regenerabile la 20%, ar putea fi create 600 000 de noi locuri de muncă - şi alte 400 000 dacă este atins obiectivul de 20% privind eficienţa energetică. Este necesar să ne asigurăm că măsurile care vizează reducerea emisiilor ţin cont de maximizarea beneficiilor şi de minimizarea costurilor, inclusiv prin utilizarea de soluţii tehnice inovatoare.

Creşterea favorabilă incluziunii presupune:

• rată mai mare de ocupare a forţei de muncă - locuri de muncă mai bune şi mai numeroase, în special pentru femei, tineri şi lucrători de peste 55 de ani;

• creşterea capacităţii de anticipare şi gestionare a schimbării prin investiţii în formare profesională şi îmbunătăţirea competenţelor;

• modernizarea pieţelor muncii şi a sistemelor de protecţie socială;

• garantarea accesului tuturor la beneficiile creşterii economice. Obiectivele UE pentru o creştere economică favorabilă incluziunii , ssunt următoarele:

� rată de ocupare a forţei de muncă de 75 % în rândul populaţiei cu vârste cuprinse între 20 şi 64 de ani până în 2020 (prin crearea de condiţii favorabile inserţiei profesionale, în special pentru femei, tineri, persoane în vârstă sau necalificate şi imigranţi legali);

� rezultate mai bune pe plan educaţional, în special, reducerea abandonului şcolar la mai puţin de 10%, creşterea până la cel puţin 40% a ponderii absolvenţilor de studii superioare sau echivalente în rândul populaţiei în vârstă de 30-34 de ani;

� reducerea cu cel puţin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau

101

riscă să sufere de pe urma sărăciei şi a excluziunii sociale. UE intentioneaza să stimuleze creşterea favorabilă incluziunii cu ajutorul a 2 iniţiative

majore: � O agendă pentru noi competenţe şi noi locuri de muncă, prin care îşi propune:

� să ajute cetăţenii să dobândească noi competenţe, să se adapteze la schimbările de pe piaţa muncii şi să se reorienteze profesional;

� să modernizeze pieţele muncii, pentru a spori productivitatea muncii şi rata de ocupare a forţei de muncă, pentru a reduce şomajul şi pentru a asigura durabilitatea modelelor sociale europene.

� Platforma europeană de combatere a sărăciei, prin care îşi propune: � să asigure coeziunea economică, socială şi teritorială; � să garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor care suferă

de pe urma sărăciei şi a excluziunii sociale şi să le asigure acestora un trai demn şi un rol activ în societate;

� să sprijine măsurile care favorizează integrarea în comunitate, formarea şi inserţia profesională şi accesul la protecţie socială.

De asemenea, UE sprijină creşterea favorabilă incluziunii prin proiectele şi investiţiile în domeniul dezvoltării regionale, prin care reduce discrepanţele dintre regiuni şi asigură accesul tuturor europenilor la beneficiile creşterii economice.

� Pactul de stabilitate şi creştere Este un set de reguli care încurajează statele membre să menţină viabilitatea finanţelor

publice. Pactul are două componente: � componenta preventivă invită statele membre să transmită anual programul de

stabilitate (ţările din zona euro) sau de convergenţă (celelalte state membre), odată cu programul naţional de reformă. Acest program prezintă modul în care statul membru intenţionează să asigure şi să menţină viabilitatea finaţelor publice pe termen mediu. Ulterior, Comisia poate oferi recomandări politice (în iunie, în cadrul semestrului european) sau, dacă este necesar, poate înainta o propunere Consiliului pentru ca acesta să transmită un avertisment în cazul unui deficit excesiv.

� componenta corectivă reglementează procedura în caz de deficit excesiv (PDE). În baza PDE, dacă deficitul bugetar al unui stat membru depăşeşte limita de 3% (conform Tratatului), Consiliul va transmite recomandări privind redresarea situaţiei. Nerespectarea acestor recomandări poate duce la impunerea de sancţiuni pentru statele din zona euro.

Pactul de stabilitate şi creştere este în curs de consolidare, prin introducerea unor modificări menite:

• să permită componentei corective a Pactului să ia mai bine în considerare interacţiunea dintre datorie şi deficit, mai ales în ţările puternic îndatorate (unde datoria publică depăşeşte 60% din PIB);

• să accelereze procedura în caz de deficit excesiv şi să facă impunerea sancţiunilor semiautomată - în acest sens, în cadrul Consiliului va fi nevoie de o majoritate calificată nu atât pentru a aproba, cât mai ales pentru a respinge o propunere de sancţionare înaintată de Comisie;

• să amelioreze cadrele bugetare naţionale, abordând aspectele contabile şi statistice, precum şi practicile în materie de previziuni.

În ultimii zece ani, statele membre au făcut alegeri economice divergente, care au dus la accentuarea diferenţelor în materie de competitivitate şi la apariţia unor dezechilibre macroeconomice la nivelul UE. Pentru ca această situaţie să nu se repete în viitor, Comisia a propus un nou mecanism de supraveghere, menit să identifice şi să corecteze aceste aspecte, încă

102

din faza incipientă. Prin acest mecanism, economiile statelor membre vor fi monitorizate în vederea depistării dezechilibrelor macroeconomice (ex. bule imobiliare, creşterea deficitului de cont curent sau a excedentelor, scăderea competitivităţii). Dacă statele membre depăşesc „nivelurile de alertă”, Comisia va face analize aprofundate pentru a stabili dacă dezechilibrele sunt dăunătoare şi, dacă este cazul, va face recomandări.

Statele membre ale zonei euro au convenit asupra unui program suplimentar de reforme, cunoscut sub numele de „Pactul euro plus”, care constituie o reflecţie a interdependenţei dintre ele. Alte şase ţări, care nu fac parte din zona euro, au decis să adere la acest pact: Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia şi România. Pactul vizează patru domenii: competitivitate, ocuparea forţei de muncă, viabilitatea finanţelor publice şi consolidarea stabilităţii financiare.

Pactul a fost aprobat de liderii UE în martie 2011. Toate cele 23 de părţi semnatare se angajează să implementeze reformele în detaliu. Cele patru state membre care nu au semnat pactul sunt libere să facă acest lucru oricând doresc. Angajamentele asumate în virtutea pactului se integrează în noul cadrul de guvernanţă economică şi sunt incluse în programele naţionale de reformă ale statelor membre.

UE a elaborat noi reglementări şi a creat agenţii cu scopul de a preveni din timp apariţia problemelor şi de a se asigura că toţi actorii din sectorul financiar sunt supuşi unor reglementări şi monitorizări stricte. În prezent se întreprind şi alte acţiuni, în special pentru a garanta că băncile europene au suficiente rezerve de capital pentru a face faţă, în viitor, şocurilor care afectează sistemul financiar şi pentru a continua să funcţioneze şi să ofere credite întreprinderilor şi persoanelor fizice.

103

CAPITOLUL VI

FIRMA ÎN MEDIUL CONCUREN ŢIAL

6.1. Mediul extern al firmei – definire și componente

Sistem socio-economic complex şi dinamic, firma are un caracter deschis fiind o

componentă a sistemelor mai mari, pe care le reprezintă, adică economia şi societatea. Integrarea

firmei în aceste metasisteme, în mediul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, se realizează

prin multiple legături care reflectă atât faptul că firma este angajată în relaţia cu mediul, dar şi că

această relaţie permite manifestarea dinamismului ei. Ȋn calitate de sistem deschis, firma este

organic adaptivă, în sensul că modificările produse în structura şi funcţionarea sa, sunt un

rezultat al transformărilor produse în mediu, şi activă, în sensul că la rândul ei influenţează acest

mediu prin produsele şi serviciile sale, prin potenţialul său inovaţional, mutaţiile pe care le

produce socio-economică în care este plasată. Firma este, deci, un complex ce se organizează în

viaţa socio-economică, în calitate de ansamblu de sine stătător aflat însă în continue şi multiple

legaturi cu mediul.

Noţiunea de mediul exterior firmei este foarte complexă, deoarece include un ansamblu

de elemente de natură diferită şi anume: politică, socială, economică, tehnologică, juridică etc.,

care se manifestă pe plan naţional şi internaţional şi acţionează asupra firmei nu în mod izolat, ci

în strânsa lor interdependenţă.

Mediul extern al firmei marchează:

� stabilirea obiectivelor;

� obţinerea resurselor necesare;

� adoptarea şi aplicarea deciziilor de realizarea a obiectivelor.

Figura nr. 6.1. Model simplu de input-output: firma ca sistem deschis Sursa: Băcanu B., Tehnici de analiză în management, Ed.Polirom, Bucureşti, 2007

Orice firmă trebuie să fie descrisă de un astfel de model - sistem deschis care implică

interacţiuni permanente între aceasta şi mediul său extern. Este posibil ca firma să nu poată face

Intr ări Proces de transformar

e

Ieşiri

Reluarea procesului

Mediul extern

104

nimic sau numai foarte puţin pentru a schimba elementele şi forţele externe ce-i condiţionează

evoluţia, dar ea nu are alternativă la necesitatea identificării, evaluării, previzionării,

receptivităţii şi reacţiei, provocării chiar a factorilor externi care-i pot afecta activitatea, mai ales

dacă se are în vedere faptul că firma operează într-o societate pluralistă, formată din grupuri de

presiune cu interese diferite, adeseori contradictorii, pe care managementul firmei trebuie să le

integreze şi armonizeze.

Mediul de marketing reprezintă tot ceea ce se găseşte în exteriorul organizaţiei,

ansamblul elementelor controlabile şi necontrolabile cu care aceasta interacţionează în vederea

desfăşurării activităţii sale. Acest mediu este considerat un mediu de afaceri, un punct de pornire

în dezvoltarea strategiei de marketing a organizaţiei.

Dacă pentru întreprindere, aşa cum observă Philip Kotler , „mediul de marketing =

oportunităţi şi primejdii”47, înseamnă că rezultatele activităţii sale vor depinde, pe de o parte, de

măsura cunoaşterii fizionomiei şi mecanismului de funcţionare a mediului, iar, pe de altă parte,

de capacitatea şi priceperea întreprinderii de a fructifica oportunităţile şi de a evita primejdiile pe

care acesta le furnizează.

Fructificarea ocaziilor oferite de mediul exterior ori contracarearea ameninţărilor acestuia

este determinată de potenţialul întreprinderii, de capacitatea sa de a realiza acest lucru.

Cunoaşterea potenţialului presupune, deci, cunoaşterea elementelor ce stau la baza desfăşurării

activităţii întreprinderii, a modului în care aceasta se combină şi a efectelor pe care le generează

în cadrul mediului extern.

Mediul intern se referă la totalitatea elementelor care asigură realizarea obiectivului de

activitate al organizaţiei, respectiv resursele acesteia:

� tehnice: utilaje, materii prime, mobilier, unelte, etc.;

� financiare: capital propriu, credite, dobânzi, etc. ;

� umane: ansamblul angajaţilor, ca număr şi structură, cu toate nevoile, motivaţiile,

cunoştiinţele, experienţa, abilităţile, interesele lor;

� informaţionale: informaţii propriu – zise şi tehnologia aferentă.

Aceste elemente intră în acţiune ca un ansamblu în care componentele „conlucrează”,

condiţionându-se reciproc putându-se sau anihilându-se una pe cealaltă după caz48.

Când raporturile de resurse sunt adecvate iar disponibilitatea lor este maximă, asmblarea în

procesul activităţii poate produce un efect de sinergie ridicat.

Datorită complexităţii şi multidimensionalităţii mediului în care îşi desfăşoară activitatea

întreprinderea, în literatura de specialitate există încă numeroase puncte de vedere cu privire la

conceptul de mediu extern. Astfel, la modul cel mai general, mediul extern reprezintă

totaliataea forţelor necontrolabile la care întreprinderea trebuie să-şi adapteze politica şi se

constituie din participanţii şi forţele externe care influienţează asupra posibilităţilor

întreprinderii de a dezvolta şi menţine tranzacţii avantajoase49.

Mediul extern al firmei „reuneşte ansamblul de factori şi forţe externe acesteia capabile

să influenţeze menţinerea sau dezvoltarea schimburilor pe pieţele pe care acţionează” 50.

47 Kotler, Ph., Principiile marketingului, Ediţia a-II-a, EdituraTeora, Bucureşti, 2002, p.127. 48 Florescu, C., Marketing, Editura Marketer , Bucureşti, 2002, p.183. 49 Kotler, Ph., Principiile marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p.124. 50 Pop, N., (Coordonator), Marketing, Editura Economică, Bucureeşti, 2000, p.49.

105

Ȋn zilele noastre se poate spune că mediul extern este, fără îndoială, un mediu complex şi

turbulent.

Un mediu complex include foarte multe elemente eterogene aflate în relaţii strânse unele

cu celelalte. Chiar organizaţia însăşi contribuie la creşterea complexităţii mediului său extern

prin strategiile pe care le adoptă: de penetrare pe noi pieţe, de largire a gamei sortimentale, de

atragere de noi segmente de clienţi, etc.; complexitatea mediului este adeseori o consecinţă a

creşterii economice a dezvoltării.

Un mediu turbulent este, după cum am mai spus, acela în care schimbările sunt rapide, şi

uneori dramatice. Caracterul turbulent al mediului este dat şi de incertitudinea creată de

interacţiunile componentelor mediului. Cu cât va fii mai complex, cu atât mediul va fii şi mai

turbulent. Acestei caracteristici organizaţia trebuie să-i răspundă cu o mare flexibilitate.

Gestiunea oricărei firme trebuie să ia în considerare natura mediului extern în care aceste

funcţionează. Mediul poate fii împărţit în două mari segmente : mediul general sau mega-mediul şi mediul specific care au elemente specifice.

� Mega –mediul (mediul general în care acţionează o firmă) este acea componentă

a mediului extern al firmei, care reflectă condiţiile generale şi tendinţele din societatea în care îşi

desfăşoară activitatea firma.

Mega-mediul cuprinde cinci elemente51: � Mediul tehnologic reflectă nivelul de cunoştinţe în ceea ce priveşte producţia

de bunuri şi servicii. Deşi, unele firme pot avea cunoştinţe tehnice şi tehnologii brevetate, care să

le confere întâietate pentru o perioadă, totuşi majoritatea firmelor sunt afectate fie pozitiv, fie

negativ de progresul tehnologic. De aceea pentru a rămâne competitive, firmele trebuie să fie

permanent la curent cu noile descoperiri fapt ce le oferă posibilitatea de a realiza produse,

executa lucrări sau presta servicii care sunt cerute pe piaţă;

� Mediul economic reprezintă acel sistem în care se produc, se distribuie şi se consumă bunurile şi serviciile. Firmele din economia de piaţă acţionează pe o piţă capitalistă, în

care activitatea economică este guvernată de legile pieţeei, iar mijloacele de producţie sunt

deţinute de persoane fizice (direct sau prin intermediul firmelor). Ȋn contrast, firmele din

economia socialistăcare este economia în care mijloacele de producţie sunt deţinute de stat,

desfăşoară o activitate economică coordonată integral de stat prin intermediul planificării. Ele nu

acţionează pe baza legilor pieţei. Nu există în practică forme perfecte ale celor două tipuri de

organizare a economiei, de aceea firmele care acţionează în mai multe ţări se confruntă cu o

mare varietate de reguli economice, cărora trebuie să le facă faţă;

� Mediul politico-legislativ include sistemul legal şi guvernamental căruia firma trebuie să i se conformeze. Tendinţele resimţite în legislaţie, deciziile tribunalelor, politica

şi reglementările guvernamentale conţin elemente importante ale mediului politico-legislativ;

� Mediul socio-cultural reprezintă totalitatea atitudinilor, valorilor normelor de conduită, comportamentelor şi tendinţelor demografice caracteristice unei arii geografice. Firmele transnaţionale se confruntă cu diferenţe culturale între diferite pieţe şi trebuie să-şi

adapteze produsele la specificul acestor pieţe;

� Mediul internaţional include factorii din afara ţării de origine a unei firme,

51 Man M., Firma în condiţiile economiei concurenţiale de piaţă, Editura Arves, Craiova,2008, p.65.

106

ce pot influenţa activitatea acesteia. Importanţa mediului internaţional este în continuă creştere

şi poate avea influenţe foarte mari asupra unei firme. Astfel, fluctuaţiile dolarului faţă de

diferitele monede naţionale pot influenţa capacitatea unei firme de a concura pe piaţa mondială,

iar, acordurile de liber-schimb, oferă posibilităţi mari de valorificare a pieţei nou create. Ele

permit bunurilor şi serviciilor să circule liber în zona respectivă, iar barierele tarifare şi netarifare

sunt eliminate treptat. Tabelul nr.6.1

Mediul înconjur ător general al firmei

Mediul

politico-legal

Mediul economic

Mediul

social-cultural

Mediul tehnologic

• Ideologia politică • Forma de

guvernământ • Stabilitatea politică • Stabilitatea legală • Atitudinea faţă de

investiţiile străine • Drepturile de

proprietate ale STN • Legislaţia vamală • Legislaţia

comercială • Politica

protecţionistă • Sistemul legal • Echilibrul puterilor • Sindicatele • Opoziţia • Terorismul politic

• Nivelul economic • Rata de dezvoltare • Politica fiscală şi

monetară • Şomajul • Inflaţia • Convertibilitatea • Salarizarea • Reglementările

antiprotecţioniste • Segmentul de

proprietate publică • Dezvoltarea regională • Climatul afacerilor • Ciclicitatea

• Valorile, morala, etica

• Demografia • Limbile utilizate • Gradul alfabetizării • Instituţiile sociale • Instituţiile civice • Simbolistica • Atitudinea faţă de

muncă • Religiile • Stilul de viaţă • Rolul ecologiei • Integrarea regională

• Disponibilitatea resurselor energetice şi naturale

• Infrastructura comunicaţiilor

• Calificarea forţei de muncă

• Regimul patentelor • Sistemul informaţional • Creativitatea • Potenţialul de

cercetare-dezvoltare • Reţeaua instituţiilor de

cercetare-dezvoltare

Sursa: Băcanu B., Tehnici de analiză în management, Ed. Polirom, Bucureşti, 2007.

� Mediul specific depinde foarte mult de natura produselor şi serviciilor oferite de o firmă, şi de localizarea teritorială a acesteia.

Principalele elemente ale mediului specific sunt:

� clienţii sunt acele persoane fizice şi juridice care cumpără produsele şi/sau serviciile oferite de firmă. Tot mai multe firme sunt preocupate de satisfacerea necesităţilor

consumatorilor şi acordă o atenţie deosebită calităţii produselor şi serviciilor căutând metode

care să-i satisfacă pe clienţi mai bine decât firmele concurente şi încercând să le asculte

doleanţele;

� concurenţa este formată din totalitatea firmelor care oferă aceleaşi produse şi servicii. O firmă nu trebuie doar să-şi analizeze foarte bine concurenţii actuali, ea trebuie să

cunoască şi potenţialii concurenţi ce pot intra pe piaţă şi să ţină pasul cu ceea ce oferă firmele

concurente, apelând la bazele de date comerciale, reviste şi ziare de specialitate, servicii de

consultanţă, literaturpecialitate, etc;

� furnizorii sunt acele persoane fizice sau juridice care pun la dispoziţie resursele de care are nevoie o firmă pentru a-şi desfăşura activitatea în condiţii bune. Firmele

107

au de regulă un număr mare de furnizori în scopul reducerii dependenţei de o singură sursă, însă

concurenţa acerbă de pe piaţa mondială a schimbat această viziune;

� piaţa forţei de muncă cuprinde totalitatea persoanelor care pot fii potenţiali angajaţi ai firmei. Capacitatea de a atrage, motiva şi reţine resursele umane necesare producerii

unor bunuri şi servicii competitive, este esenţială pentru o firmă;

� autorităţile de stat (locale sau centrale) reprezintă acele firme care aplică şi urmăresc respectarea legilor la nivel local sau central. La nivel local, interacţiunile unei firme

cu autorităţile de stat implică relaţiile dintre aceasta şi agenţiile de protecţie a mediului

înconjurător, administraţiile financiare, poliţie.

Mutaţiile în mediul ambiant al firmei, exprimă caracterul dinamic al acestuia şi sunt

influenţate de factori de mediu natural (solul, apa, aerul, atmosfera, etc.) şi factori de mediu

artificiali (condiţiile create de om în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de muncă).

Mişcările care au loc în mediul firmei îl divizează pe acesta în mediu extern (instituţiile

şi persoanele fizice care pot influenţa firmele din afară) şi mediul intern (compartimentele,

persoanele şi grupurile din cadrul firmei care influenţează firma).

Ȋn acest context, mutaţiile din mediu ambiant al firmei cuprind toate elementele exogene

firmei de natură economică, tehnică, politică, demografică, culturală, ştiinţifică, organizatorică,

juridică, psiho-socialogică, educaţională şi ecologică ce marchează stabilitatea obiectivelor

acesteia.

Factorii care influenţează mutaţiile mediului ambiant al firmei sunt de natură diversă

şi se concretizează în:

� factori economici, care cuprind ansamblul elementelor economice din mediul

ambiant cu acţiune directă asupra firmei (piaţa internă şi externă, pârghiile economico-

financiare, etc.);

� factori de management sunt exteriori firmei dar influenţează în mod considerabil

activitatea acesteia (planificarea macroeconomică, organizarea economiei naţionale, modalitţile

de coordonare, etc.);

� factori tehnici şi tehnologici influenţează gestiunea firmei şi activitatea acesteia

(nivelul tehnic al maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor posibil de achiziţionat, calitatea cercetării

ştiinţifico-tehnice, nivelul brevetelor şi licenţelor, etc.)

� factori demografici includ totalitatea elementelor demografice care acţionează

asupra firmei (numărul şi structura socio-profesională a populaţiei, ponderea populaţiei ocupate,

populaţia activă etc.);

� facori socio-culturali, care influenţează direct sau indirect firma îndeosebi în

economia de piaţă (structura socială a populaţiei, ocrotirea sănătăţii, învăţământul, cultura,

ştiinţa, etc,)

� factori ecologici au o influenţă deosebită în perioada actuală asupra activităţii

firmei (resursele naturale, apa, solul, clima, vegetaţia, etc.);

� factori juridici influenţează prin ansamblul de legi, decrete şi hotărâri

guvernamentale activitatea firmei (Legi, Hotărîri de Guvern, Ordonanţe Guvernamentale, etc.);

� factori politici care acţionează direct sau indirec asupra firmei (politica

economică, socială, politica învăţământului, etc.).

108

Acţiunea acestor factori determină mutaţii în economia şi mediul firmei, în special în

perioadele de trecere la economia de piaţă, indiferent de modalitatea pentru care s-a optat, adică

terapia de şoc sau introducerea treptată, fară multe convulsii sociale.

6.2. Micromediul firmei

Micromediul firmei cuprinde un ansamblu de factori externi care afectează în mod direct

întreprinderea și asupra cărora se poate exercita un anume control. Influenţând deciziile,

strategiile, şi tacticile de marketig, schimbările din acest mediu au o deosebită semnificaţie

pentru marketeri. Componenţii principali ai micromediului sunt: � Furnizorii - sunt organizaţiile şi indivizii care oferă firmei inputurile (materii şi

materiale, utilaje, echipament tehnologic, energie, ambalaje, etichete, servicii, forţa de muncă,

resurse financiare, informaţii etc) necesare fabricării produselor proprii.

În relaţiile cu furnizorii, firma trebuie să aibă în vedere şi un anumit risc cu fiecare în

parte, care poate să apară dacă:

• furnizorul deţine patentul asupra produsului care constituie inputul esenţial

pentru firmă;

• produsul ce constituie inputul esenţial nu este substituibil;

• în cazul firmelor de comercializare (magazin, supermarket etc) clienţii solicită în

mod expres produse realizate numai de o anumită firmă;

• schimbarea furnizorului este prea costisitoare;

• furnizorul este mai puternic decât cumpărătorul;

• o firmă mică, care se aprovizionează de la un mare furnizor este în dezavantaj

(firmele mari oferă, de regulă produse de mai slabă calitate la preţuri dezavantajoase firmelor

care au comenzi mici) etc.

Specialiştii în marketing ai firmei trebuie să monitorizeze activitatea furnizorilor,

deoarece problemele acestora, nerezolvate la timp, pot produce grave perturbări în producţia

proprie şi implicit la creşterea costurilor produselor sale cu consecinţe dramatice în planul

profitabilităţii. În aceste condiţii, proprii clienţi pot trece la firmele concurente.

� Clienţii - alcătuiesc cercul agenţilor economici (firme şi instituţii) şi al

persoanelor individuale cărora le sunt adresate produsele (serviciile) întreprinderii.

Clienţii constituie cea mai importantă componentă a micromediului. Componenţii

clientelei unei firme, grupaţi după natura lor în grupuri omogene pot forma:

� pieţele de consum (formate din consumatorii privaţi);

� pieţele industriale (formate din utilizatori);

� pieţele de distribuţie (formate din intermediarii care cumpără pentru a

revinde);

� pieţele guvernamentale (formate din cumpărători, organisme publice);

� pieţele internaţionale (formate din cumpărători externi).

Sarcina compartimentului de marketing dintr-o firmă este de a maximiza cererea pentru

produsele (serviciile) pe care le oferă clienţilor, să ştie să menţină clienţii existenţi şi să atragă

noi clienţi din rândul non-consumatorilor relativi şi al concurenţei. Pentru a realiza aceste

109

obiective, specialiştii în marketing trebuie să cunoască: caracteristicile clienţilor: unde trăiesc,

stilul de viaţă, vârsta, nivelul educaţiei, ocupaţia, veniturile etc. Toate aceste caracteristici

formează profilul clientului, care trebuie comparat cu profilul pieţei pentru a identifica produsele

firmei care plac mai mult anumitor tipuri de clienţi. Pe aceasta bază se decid caracteristicile

noilor produse, preţurile şi mesajele promoţionale cele mai potrivite pentru piaţa ţintă, ce nevoi

îşi satisfac clienţii cu produsul respectiv şi care sunt avantajele obţinute de pe urma lui,

comparativ cu alte produse care satisfac aceleaşi necesităţi. Aceasta deoarece, de exemplu, lumea

nu cumpară bilete la un spectacol, ci o seară distractivă sau gospodinele nu cumpără detergenţi,

ci speranţa unor haine mai curate şi mai puţin uzate prin spălare.

Dacă apare însă un mijloc mai bun pentru satisfacerea uneia din nevoile lor, consumatorii

îl vor adopta imediat.

� Intermediarii Aceştia sunt agenţi economici implicaţi în promovarea, distribuirea şi vânzarea

produselor unei firme către consumatorii finali, respectiv comercianţii de gros şi detail, dar şi

alte categorii, mai puţin importante, ca: brokeri, jobberi, curieri, comisionari etc, societăţi de

transport, de asigurări sau agenţii de publicitate, de sondare sau de consultanţă de marketing.

Sunt trei tipuri de intermediari care se pot implica în eforturile de marketing ale unei

companii:

• Resellerii (revânzătorii), în care intră angrosiştii, detailiştii, micii comercianţi,

agenţii de vânzări. Trebuie să se colaboreze numai cu acei reselleri care ajută firma să-şi

maximizeze gradul în care produsele sale satisfac consumatorul final. Există, însa, pericolul ca -

datorită relaţiei directe pe care o are cu consumatorul final - resellerul care-i comercializează

produsele să devină mai puternic decât firma producătoare şi astfel să-i dicteze termenii

schimbului, care-i devin nefavorabili.

• Distribuitorii fizici, care sunt de regulă operatorii depozitelor de mărfuri şi

firmele de transport implicate în transportarea mărfurilor de la producători la consumatori. Dacă

produsele nu se mai găsesc din cauza că cei de la depozite nu au urmărit cu atenţie nivelul

stocurilor, firma poate pierde clienţii. De asemenea, dacă produsele sunt livrate cu întârziere sau

deteriorate, este prea puţin probabil ca firma să-şi mai păstreze consumatorii pe care-i are.

• Agenţiile prestatoare de servicii de marketing (sondare, consultanţă, publicitate).

Ele ajută firmele să-şi identifice consumatorii şi să comunice cu ei, să cunoască pieţele şi mediul

concurenţial.

� Concurenţii Aceştia sunt firme similare care urmăresc să satisfacă aceleaşi nevoi ale clienţilor, fiind

percepute de consumatori ca alternative pentru satisfacerea nevoilor lor.

� Concurenţii direcţi cuprind firmele care oferă acelaşi tip de produse sau servicii

pentru a satisface aceleaşi nevoi. Ca exemplu pot fi luate cunoscutele firme de băuturi

răcoritoare: Coca-Cola şi Pepsi sau popularele firme de detergenţi: Ariel şi Persil. Concurenţii

direcţi fac eforturi financiare deosebite cu reclama, în încercarea de a arăta superioritatea

produsului lor în raport cu al rivalilor. Foarte des, în această luptă se utilizează şi preţul în

încercarea de a atrage o parte din cumpărătorii rivalilor. Fiind foarte costisitoare, concurenţa

directă nu ajută la supravieţuire decât firmele foarte puternice, cu suficiente mijloace financiare.

110

� Concurenţii indirecţi sunt firmele care oferă consumatorilor un produs similar dar

cu caracteristici diferite, satisfăcând alte nevoi sau preferinţe. De exemplu, doua firme produc

hârtie igienică, dar una se adresează instituţiilor iar cealaltă menajelor.

� Înlocuitorii sunt concurenţii care vin cu produse foarte diferite ca formă şi

conţinut, dar care satisfac aceeaşi nevoie a consumatorilor. Zaharul şi zaharina, de exemplu,

produse de firme diferite, satisfac nevoia de dulce a consumatorilor.

� Nou veniţii sunt firmele care deja vând unui anumit grup de consumatori şi se

decid să-şi extindă gama de produse pe care le oferă sau firmele producătoare care achiziţionează

şi o reţea de distribuţie. Fabricantul de hârtie, de exemplu, achiziţionează o companie de

distribuţie pentru a fi cât mai aproape de consumatorul final şi a-l influenţa.

� Deţinătorii de interese Profesorul Kotler îi delimitează astfel:

� lumea financiară (acţionari, societăţi de investiţii, bănci etc);

� mediile de comunicare în masa (grupuri de presă, posturi de radio, canale de

televiziune etc);

� grupuri de interese (mişcările pentru protecţia consumatorilor, ecologiştii,

asociaţii ale producătorilor etc);

� administraţia publică;

� marele public (purtătorul opiniei publice);

� personalul propriu al firmei.

Specialiştii în marketing trebuie să monitorizeze cu atenţie media şi mişcările pentru

protecţia consumatorilor: media, pentru că cititorii sunt mai înclinaţi să creadă în acurateţea

informaţiilor din comentariul editorial al unui ziar decât în reclamele comerciale sau materialele

promoţionale ale firmei. Cel mai vizibil impact al presei este pe Broadway, unde o cronică

nefavorabilă poate duce la sistarea jucării unei piese pe scenă; mişcările pentru protecţia

consumatorilor, pentru că au ca principal obiectiv identificarea practicilor negative ale firmelor şi

aducerea lor la cunoştinţă consumatorilor. De asemenea, ele testează o mare varietate de produse

şi publică clasamente ale calităţii şi utilit ăţii lor etc.

6.3. Macromediul firmei

Macromediul firmei reprezintă ansamblul factorilor (variabilelor) incorporabili ce

constituie climatul general în care acesta îşi desfaşoară activitatea. Există patru categorii de astfel

de factori care influenţează modul în care firmele îşi abordează activităţile de marketing. În

literatură, ei sunt cunoscuţi sub denumirea de factorii STEP: Factorii socio-culturali - se referă la modelele de comportament ale

consumatorilor pe o anumita piaţă. Examinând statisticile şi tipul oamenilor dintr-o societate,

trendurile şi modificarea structurii populaţiei, se pot face anticipări asupra comportării

consumatorilor de pe o anumită piaţă, desigur numai în măsura în care nevoile, dorinţele şi

preferinţele acestora sunt corelate cu caracteristicile demografice ale acestora: vârsta, sexul,

starea civilă, ocupaţia şi rasa. Modific ările demografice pot privi:

111

� Distribuţia pe grupe de vârstă a populaţei. În România, de exemplu, scăderea

ratei natalităţii în ultimii 10 ani este responsabilă pentru declinul pieţei pentru copii; creşterea

grupului de vârstă între 15-25 ani a dus la o substanţială expansiune a pieţei casetelor audio şi a

CD-urilor.

� Minorit ăţile naţionale. În ţara noastră, de pildă, populaţia minoritară a romilor

este în continuă creştere. Vizarea acestui segment subcultural a devenit din ce în ce mai

importantă acolo unde diferenţele etnice afectează nevoile cumpărătorului. Casele de discuri, ca

să luam ca exemplu tot domeniul muzicii, au creat astfel de produse speciale pentru ei, fiind

foarte profitabile. Sau în Anglia, producătorii de cosmetice au creat produse speciale care au ca

ţintă grupurile subculturale, devenind mărci foarte cunoscute şi profitabile.

� Familia medie (menajul mediu). Creşterea ratei divorţurilor, mariajul la vârste

tot mai înaintate şi o rată scăzută a natalităţii au dus la reducerea dimensiunii medii a familiei şi,

implicit, la creşterea numărului de menaje. Pentru specialiştii în marketing, de un interes

deosebit se bucură menajele cu venituri mari şi obligaţii financiare mici, predispuse a cheltui

bani pentru bunuri luxoase şi durabile şi servicii de calitate. Ele reprezintă o ţintă importantă

pentru producătorii hi-fi, operatorii de turism şi restaurante, casele de modă etc.

Prin analizarea gradului de cultură al unei societăţi se pot identifica principalele credinţe,

valori şi norme comportamentale după care se conduce societatea, acest lucru oferind o serie de

indici asupra preferinţelor populaţiei pentru produse sau servicii. Unele credinţe sunt relativ

stabile, nemodificându-se semnificativ de la o generaţie la alta, datorită efortului depus de

instituţiile educaţionale (şcoala, biserica, justiţia etc.). De exemplu, importanţa onestităţii şi

valoarea vieţii umane - ce ţin de credinţa morală - se menţin de milenii în cvasitotalitatea

societăţilor. Multe din celelalte norme culturale, însă, s-au schimbat dramatic. Astfel, influenţa

religiei a scăzut, mariajul nu mai este o condiţie prealabilă pentru alcătuirea familiei, divorţul şi

recăsătoria au creat noi tipuri de familie, s. a.

Unele schimbări culturale au avut un impact major asupra marketingului, vizibil mai ales

în ţările occidentale dezvoltate. Să luăm în discuţie rolul femeii în societate, rol care s-a

modificat dramatic în ultima jumătate de secol. Faptul că femeile s-au dedicat tot mai mult şi

unei cariere profesionale, a făcut ca cea mai mare parte din activităţile menajere specifice lor să

fie preluate de maşini de spălat, aspiratoare , roboţi de bucătărie şi alte aparate casnice,

uşurându-se astfel munca şi scurtând enorm timpul destinat acestora. Această modificare a

statutului femeii în societate a dus la dinamizarea industriei de aparatură casnică şi, implicit, la o

continuă creştere a pieţei bunurilor de uz casnic. Sau, un alt exemplu: lipsa locurilor de parcare

din oraşe a făcut ca supermarketurile să se mute în afara oraşelor construind parkinguri uriaşe şi

oferind o mare varietate de produse astfel încât să fie posibilă aprovizionarea menajelor, cel

puţin pentru o săptamâna, dintr-un singur loc. De asemenea, au fost create fast-food-uri, care pot

scuti tot mai mulţi oameni de problema gătitului. Cred ca aceste exemple sunt suficiente pentru a

evidenţia faptul că schimbările culturale şi oportunităţile de marketing merg “mână-n mână”.

Factorii tehnologici - care vizează amplificarea potenţialului economic al

societăţii. Pentru specialiştii în marketing noile tehnologii sunt importante din urmatoarele

motive:

112

� Crează noi moduri de a satisface nevoile consumatorilor. De exemplu: nevoia de

a asculta muzică de o calitate mai bună, de a face calcule mai rapid şi de a elimina toate petele de

murdărie de pe hainele spălate a fost satisfacută -graţie noilor tehnologii - prin înlocuirea

magnetofonului cu CD-ul, riglei de calcul cu calculatorul şi, respectiv, a detergenţilor obişnuiţi

cu detergenţi biologici.

� Pot identifica şi satisface nevoi latente. Un exemplu în acest sens poate fi tigaia

teflon (care, spre deosebire de tigaia clasică, nu lipeşte produsele preparate), rodul unui program

spaţial al S.U.A.; Iniţial teflonul a fost creat pentru navetele spaţiale.

� Modifică modelele cererii. Tehnologiile viitorului prevestesc reîntoarcerea la o

economie de tip casnic, mulţi oameni urmând să devină producători independenţi de “bunuri

informatice” şi mai puţin de mărfuri clasice. În aceste condiţii, piaţa transporturilor de călători,

piaţa mobilei pentru birouri, piaţa produselor de catering se vor reduce dramatic.

� Poate modifica natura concurenţei. Cărţile de credit şi bancomatele, de exemplu,

sunt mult mai comode pentru utilizatori decât cozile la bănci; internetul reduce cererea pentru

servicii poştale. Nu va trece mult până ce elevii vor învăţa singuri, acasă, cu ajutorul unor

programe speciale şi nu cu ajutorul profesorilor. Se inţelege că, în aceste condiţii concurenţa

provine în mod indirect de la progresul tehnico-ştiinţific, de la nevoile tehnologiei.

� Poate ajuta la descoperirea de noi consumatori. Prin noile tehnologii de

congelare, de exemplu, s-a reuşit adăugarea ciocolatei la ingheţată (nu doar a gustului de

ciocolata), reuşindu-se - datorită noului produs -să fie atraşi noi consumatori.

Factorii economici - care se concretizează într-un sistem de fenomene (variabile)

economice şi modalităţi de alocare a resurselor în societate. În ansamblul lor, factorii economici

formează mediul economic. Acesta reprezintă baza de susţinere a puterii de cumpărare a

purtătorilor cererii, fiind ei utilizatori sau consumatori finali.

Pentru caracterizarea mediului economic se pot avea în vedere: nivelul PIB-ului,

structura pe ramuri a economiei naţionale, nivelul de dezvoltare al fiecărei ramuri, gradul de

ocupare a forţei de munca, situaţia financiară valutară a ţării, fiscalitatea, inflaţia, evoluţia

preţurilor, evoluţia economiilor populaţiei şi solicitărilor de credite, ratele dobânzilor, evoluţia şi

distribuţia veniturilor pe diferite categorii sociale etc.

Influenţa factorilor de mediu economic se oglindeşte direct sau indirect în evolutia pieţei,

mai concret în evoluţia nivelului şi structurii ofertei de mărfuri, în evoluţia mărimii şi structurii

cererii, în mişcarea preţurilor şi nivelul concurenţei. Aceste variabile economice - pe care

specialiştii în marketing trebuie să le urmarească cu atenţie -analizate în corelaţie cu factorii

demografici şi culturali, pot oferi elementele necesare pentru o corectă evaluare şi chiar

anticipare a potenţialului de piaţă pe care poate conta întreprinderea.

Factorii politico-juridici - care se referă la mijloacele de control menite să apere

interesele indivizilor şi societăţii în ansamblu.

Factorii economici evidenţiaţi mai sus rezultă, de obicei, din iniţiativele politice menite

să îmbunătăţească performanţele economiei şi bunăstarea oamenilor, însă influenţa guvernului

este resimţită şi prin legislaţia introdusă. Legislaţia care supraveghează afacerile, urmăreşte, în

general, trei obiective: � protejarea consumatorilor;

113

� protejarea concurenţei;

� protejarea societăţii.

Legislaţia privind protecţia consumatorilor are ca scop împiedicarea firmelor să profite de

pe urma lor. În esenţă, această legislaţie are în vedere: • asigurarea unui standard minimal al produselor şi serviciilor;

• controlarea modalităăţilor de vânzare şi a informaţiilor oferite cumpărătorului

despre produsele oferite;

• evitarea inducerii în eroare a cumpărătorului în ceea ce priveşte preţul;

• condamnarea practicii necinstite.

Legislaţia privind protecţia societăţii (specifică marketingului societal) îi apără pe

consumatori de consecinţele propriilor lor decizii nefericite. Astfel, îi protejează pe copii de

produsele ce le fac rau : droguri, alcool şi tutun şi nu le permite să conducă automobilul până la o

anumită vârstă (România: 18 ani, Canada: 16 ani). De asemenea, îi obligă pe conducatorii auto

să fie asiguraţi pentru eventuale accidente, în scopul compensării daunelor produse altora. O

astfel de legislaţie crează, pe de o parte, oportunităţi, iar, pe de altă parte, pentru marketing

reprezintă ameninţări. Cei care respectă cu stricteţe această legislaţie au avantaj asupra

concurenţei, deşi le poate spori costurile.

Prin legislaţia privind protecţia concurenţei sunt protejaţi producătorii inventatori de

concurenţa. De exemplu, când pe piaţa se lansează un nou produs (serviciu sau tehnologie),

firmele trebuie protejate astfel încât concurenţii să nu copieze produsul după lansarea lui pe

piaţă, dacă nu chiar înainte. Protecţia se realizează sub forma patentelor, care sunt documente

legale ce garantează inventatorilor exclusivitatea vinderii invenţiilor.

În termeni de marketing acest lucru permite firmelor să-şi lanseze produsele noi şi să

cucerească pieţele fără să se teamă de concurenţă, ceea ce în condiţii normale înseamnă un profit

ridicat pe durata de acordare a patentului.

O altă formă de protecţie împotriva concurenţei este înregistrarea mărcilor. O marcă de

piaţă care poate include un logo, un cuvânt, un simbol, un desen sau o culoare distinctă ori formă

specială a literelor, nu poate fi copiată pe teritoriul geografic pentru care a fost înscrisa. Ca şi

patentul, ea impiedică imitatorii să profite de un proces îndelungat şi costisitor, care în fapt

înseamnă construirea imaginii firmei în cauză.

În multe ţări, companiile sunt de obicei interesate să menţină legislaţia care protejează

afacerile la minimum, deoarece se poate dovedi restrictivă şi costisitoare dacă o aplică, dar şi mai

costisitoare atunci când sunt acţionate în justiţie. De aceea, ele apelează la autoreglementare -

prin coduri de conduită voluntară luând-o înaintea legislaţiei. De exemplu, în Anglia,

producătorii de ţigarete au stabilit un cod de comportament privind publicitatea, reuşind să evite

interzicerea reclamei la ţigări care se practică în alte ţări.

6.4. Atitudinea firmei față de dinamica mediului

Schimbările mediului de marketing al unei firme pot fi favorabile sau nefavorabile

activităţii sale pe piaţă, pot crea oportunităţi de a face noi afaceri cu clienţii existenţi şi de a

atrage alţii sau, dimpotrivă, pot diminua capacitatea firmei de a-şi satisface clientii.

114

Specialiştii în marketing trebuie să adopte un proces sistematic de urmărire a schimbarilor de mediu prin:

� Observarea continuă a stării mediului, astfel încât schimbările să fie depistate în

stare incipienta, pentru a lua măsuri înainte ca schimbările să afecteze activitatea firmei, luând-o

înaintea concurenţilor.

� Monitorizarea informaţiilor despre natură, formele, tendinţele şi durata

schimbărilor pentru a se realiza o imagine cât mai clară şi reală asupra lor. În unele cazuri,

schimbările pot fi de scurtă durată şi nesemnificative, iar în altele, însă, se pot dezvolta până la

stadii care afectează activitatea firmei, determinând fie o oportunitate, fie o ameninţare.

� Prognozarea delimitării ariei, vitezei şi intensităţii schimbărilor relevante. Se

face în scopul elaborării unor strategii posibile de adaptare a firmei la respectivele schimbări.

� Analiza potenţialelor influenţe, a impactului schimbărilor de mediu asupra

capacităţii firmei de a-şi satisface clienţii. În funcţie de probabilitatea că schimbarea de mediu să

aibă loc şi de efectul probabil al acesteia asupra firmei, se pot întâlni patru categorii de impact:

Numai printr-un marketing activ se pot anticipa şi uneori, chiar influenţa schimbările

mediului, precum şi efectele acestora asupra activităţii de piaţă a firmei, a profitabilităţii ei. De

asemenea, marketingul activ permite adoptarea de strategii şi programe de adaptare a firmei

atunci când schimbările au impact semnificativ menite să valorifice oportunităţile şi să evite, pe

cât posibil, primejdiile, efectele negative ale acestora.

6.5. Analiza mediului extern al firmei

6.5.1. Relaţiile de concurenţă ale firmei

Relaţiile de concurenţă ale firmei pot fii definite ca ansamblul raporturilor de piaţă în

care intră firmele în lupta pentru asigurarea inputurilor necesare obţinerii producţiei şi a pieţelor

de desfacere. Ȋn mod tradiţional, relaţiile de concurenţă sunt relaţii de confruntare, în care firmele

caută permanent să obţină o poziţie mai bună în raport cu concurenţii săi ori chiar de anihilare a

acestora.

Concurenţa directă se manifestă atunci când relaţiile de concurenţă dintre întreprinderi

se adresează aceloraşi nevoi cu produsele similare.

Concurenţa indirectă se manifestă atunci când relaţiile de concurenţă dintre întreprinderi

care realizează produse diferite se adresează unor nevoi diferite sau chiar aceloraşi nevoi ale

consumatorilor potenţiali.

Relaţiile dintre întreprinderile concurente, desfăşurate în condiţiile respectării legislaţiei

în vigoare reprezintă concurenţa loială. Uneori, însă, pot exista şi situaţii în care unii dintre

concurenţi încearcă să-şi creeze avantaje concurenţiale prin încalcarea legii. Ȋn acest caz, avem

de-a face cu o concurenţă neloială. Principalele forme de concurenţă neloială sunt :

� Utilizarea preţurilor de dumping - vânzarea produselor la un preţ situat sub nivelul

costurilor;

� Concurenţa parazitară – utilizarea însemnelor altui concurent, fără acordul acestuia,

în scopul obţinerii unor avantaje concurenţiale;

115

� Concurenţa ilicită – neplata taxelor şi impozitelor datorate pentru activitatea

desfăşurată;

� Denigrarea concurenţilor – lansarea unor informaţii false despre anumiţi concurenţi

în scopul prejudicierii „imaginii” acestora.

Nu sunt puţine situaţiile în care firmele aflate în relaţii de concurenţă se pot găsi,

concomitent, în relaţii de cooperare împotriva unei firme străine. Un anumit fel de concurenţă se

manifestă, însă, şi în desfăşurarea relaţiilor de piată. Ȋn mod tradiţional, aceste relaţii ating

nivelul maxim cu ocazia negocierii contractelor de vânzare-cumpărare, moment în care fiecare

partener urmăreşte să obţină maxim de avantaj, evident unul în dauna celuilalt.

Sunt numeroase situaţiile în care firmele aflate în competiţie nu acţionează de pe poziţii de

confruntare. În aceste cazuri, ele ocupă, de regulă, o anumită zonă de piaţă, un anumit segment,

delimitându-şi astfel piaţa, acţiunile lor limitându-se la o supraveghere reciprocă, fiecare fiind

liber să acţioneze cum doreşte pe propria piaţă. Astfel de relaţii sunt cunoscute sub denumirea de

relaţii de toleranţă. Relaţiile de parteneriat apar atunci când firmele concurente se găsesc, în acelaşi timp, în

relaţii de dependenţă, fiind mult mai avantajos pentru ele să conlucreze, să se ajute reciproc în

situaţii dificile, să dea dovadă de înţelegere în interpretarea şi derularea contractelor. Sunt însă şi

situaţii când conlucrarea poate fi mult mai avansată luând forma relaţiilor de cooperare. Ele se

pot desfăşura între partenerii de afaceri care cad de acord să coopereze, pe baze contractuale,

prin înţelegeri, înfiinţând societăţi comerciale în comun, unindu-se în societăţi mixte etc.

Relaţiile preferenţiale stau la baza activităţii desfaşurate cu clienţii fideli (numeroase

firme oferă, de exemplu, premii de fidelitate). Ȋn forma cea mai evoluată, însă, sunt puse în

mişcare printr-un ansamblu de mijloace financiare, organizatorice, umane si materiale, denumite

"marketing de relaţie"52.

6.5.2. Analiza mediului ramurii

Şcoala analizei strategice sau a poziţionării în cadrul unei industrii formalizată de către

M. Porter la începutul anilor ’80 – oferă cadrul cel mai general al analizei mediului

competiţional.

Scopul – de a investiga modul în care organizaţia trebuie să-şi formeze strategia astfel

încât să valorifice oportunităţile oferite de mediu şi să se protejeze împotriva concurenţei şi a

altor ameninţări.

Ipoteza de bază a modelului – toate organizaţiile vor dori mai întâi de toate să beneficieze

de oportunităţi şi să-şi protejeze propriile interese.

Modelul creat de Porter permite orientarea acţiunii managementului firmei prin amplificarea rolului acordat celor cinci forţe ce acţionează asupra acesteia.

52 Kotler, Ph., Principiile marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p.98.

116

Figura nr. 6.1.

Mediul competiţional al firmei Sursa: M. E. Porter, Strategie concurenţială, Editura Teora, Bucureşti, 2007

Cunoaşterea mediului competiţional şi a dominanţei relative pe o anumită piaţă permite

luarea celor mai bune decizii; de exemplu:

� variaţiile internaţionale în privinţa gusturilor clienţilor, a nivelului tehnologic, a

barierelor puse de autorităţi, oferă unei firme oportunităţi pentru prelungirea ciclului de viaţă al

unui produs şi, deci, găsirea unei noi utilizări pentru acesta dar, în acelaşi timp, şi pentru

dezvoltarea de noi produse/tehnologii;

� natura mediului competiţional internaţional şi nivelurile diferite de dominaţie pe

diferite pieţe pot conduce la o colaborare neaşteptată: două firme se pot concura puternic pe o

anumită piaţă, într-o anume zonă, şi pot forma în alta o alianţă strategică împotriva unui terţ mai

puternic.

6.5.3. Analiza mediului concurenţial

În cadrul oricărei analize a concurenţilor şi a relaţiilor dintre aceştia şi firmă este util să se

întreprindă 2 forme de analiză:

� Definirea profilului concurentului – unul sau doi concurenţi care reprezintă cea

mai directă ameninţare pentru firmă, tratându-se: � obiectivele; � resursele; � istoricul performanţelor; � produsele şi serviciile existente; � strategiile existente.

Noi intraţi

Competitori ai industriei

Intensitatea concurenţei

Produse de substituţie

Consumatori Furnizori

117

� Analiza portofoliului de produse – majoritatea firmelor oferă mai multe

produse/servicii şi multe dintre ele au mai mult decât un singur client, iar deciziile strategice se

referă, de obicei, la o gamă de produse, oferite unei game de pieţe. Strategia-cheie pentru firmă

constă în formarea unui portofoliu echilibrat de produse – unele cu risc redus, dar cu o creştere

anemică, altele cu risc sporit, dar cu potenţial şi beneficii viitoare. Rezultatele pot fi măsurate

atât în termeni de profit, cât şi în termeni de disponibilităţi băneşti (acestea din urmă sunt folosite

ca referinţă întrucât este posibil ca o firmă să intre în faliment, în ciuda unei activităţi profitabile

– fapt ce se întâmplă deoarece firma are o trezorerie deficientă, dar îşi reinvesteşte profiturile în

vederea extinderii activităţii). Una dintre tehnicile folosite în analiza echilibrului portofoliului de produse al firmei este

matricea portofoliului de produse (matricea Boston Consulting Group – BCG). Potrivit

matricei BCG, 2 factori de bază definesc poziţia strategică a produsului pe piaţă:

� cota relativă de piaţă – pentru fiecare produs, raportul dintre cota produsului firmei

analizate şi cota liderului de piaţă; în confruntarea concurenţială de pe piaţă este avantajos să fii

mai mare decât rivalii: aceasta îţi oferă spaţiu de manevră, volumul de activitate necesar pentru a

efectua investiţii şi capacitatea de a influenţa distribuţia;

� indicele creşterii pieţei – pentru fiecare produs, indicele creşterii pieţei categoriei

din care face parte produsul; acesta este important pentru că pieţele care cresc rapid oferă mai

multe oportunităţi pentru vânzări decât cele cu creştere redusă. O creştere rapidă a pieţei va

rezulta mai curând de pe urma cotelor nou-veniţilor decât din acapararea cotelor de piaţă ale

concurenţilor existenţi.

Figura nr. 6.2. Matricea portofoliului de produse

În linii generale, strategia curentă constă în a lua resurse de trezorerie de la vacile de muls pentru a finanţa vedetele şi pentru a investi în viitoarele produse noi care nici nu apar în

matrice. Resursele băneşti pot fi, de asemenea, investite selectiv în unele produse din categoria

dilemelor pentru a le transforma în vedete, în timp ce alte produse pot fi supraexploatate sau

chiar cedate pentru a asigura fonduri cu alte destinaţii. De obicei, în multe firme, pietrele de moară formează cea mai mare categorie şi, deseori, reprezintă cea mai dificilă decizie strategică.

Ritm accelerat

de creştere a pieţei

VEDETĂ Neutru sub

aspect de trezorerie

DILEM Ă Consumator de mijloace băneşti

Ritm redus de

creştere a pieţei

VACĂ DE MULS Generator de

mijloace băneşti

PIATRĂ DE MOARĂ

Neutru sub aspect de trezorerie

118

CAPITOLUL VII

INTERNA ȚIONALIZAREA AFACERILOR

7.1. Internaţionalizarea afacerilor – prezentare conceptuală În condiţiile lumii contemporane, participarea activă la diviziunea internaţională a muncii

reprezintă o component esenţială a procesului de dezvoltare a fiecărei ţări. În acest context

comerţul exterior,bca ramură distinctă a economiei naţionale, reprezintă un factor important al

creşterii economice determinat de internaţionalizarea afacerilor şi determinant pentru procesul de

globalizare.

Dezvoltarea afacerilor internaţionale tinde să devină o condiţie de existenţă a firmelor,

indiferent de mărime sau domeniu de activitate, iar consecinţa este că internaţionalizarea şi

globalizarea se constituie în trăsături fundamentale ale acestui început de secol şi de mileniu.

Evoluţia corporaţiei moderne este un proces istoric relativ îndelungat şi complex, dar este

un proces care a conservat în permanenţă o logică de necontestat: expansiunea internaţională a

firmei s-a realizat prin implicarea sporită a acesteia în operaţiuni extra-naţionale şi dobândirea

într-o măsură tot mai mare a controlului asupra acestor operaţiuni.

Interesul ştiinţific pentru analiza procesului de internaţionalizare a afacerilor a crescut în

permanenţă în ultimele patru decenii şi jumatate, iar ceea ce este interesant si dovedeşte creşterea

profunzimii analizei ştiintifice este faptul că s-a trecut la abordarea iniţială relativa statică a

deciziei de a exporta la abordarea dinamic-procesuală a deciziei de a opera în străinătate.

Astfel, putem vorbi despre trei postulate al viziunii definitorii asupra internaţionalizării

afacerilor, aceea evolutiv-stadială. În primul rând este vorba despre faptul că internationalizarea

este o forma prin care firma îşi asigura propria creştere. În al doilea rând avem în vedere faptul

că internaţionalizarea implica atat creşterea firmei dincolo de graniţele naţionale cât şi creşterea

în interiorul acestor graniţe. Aceasta înseamna că expansiunea naţională antrenează dar este

condiţionată, în acelaşi timp, de expansiunea naţională. În al treilea rând trebuie avut în vedere

faptul că internaţionalizarea este un proces reversibil. “Dez-internaţionalizarea” se poate produce

în orice stadiu al procesului de internaţionalizare.53

Acestea fiind spuse, se pune problema în ce masură şi prin ce mijloace sau metode poate

fi măsurat sau evaluat gradul de internaţionalizare al unei firme comparativ cu alta. Cea mai

simplă modalitate este măsurarea volumului vânzărilor în străinatăte ca pondere în totalul

vânzărilor firmei. Acest indicator poate fi atractiv prin simplitatea şi gradul ridicat de

măsurabilitate. Problema este că dincolo de abordarea cantitativă pe care o ofera – şi chiar aici

lucrurile pot fi completate şi nuanţate – acest indicator nu oferă informaţii cu caracter calitativ

asupra firmei şi implicit asupra naturii afacerilor sale şi a gradului ei de internaționalizare.

Indicatorul oferă prea puţine informaţii sau deloc cu privire la capacitatea logistică a firmei,

capacităţile financiare, organizatorice sau de personal pentru a opera în străinătate.

53 Popa I., Filip R., Management internaţional, Editura Economica, Bucureşti, 2007.

119

În condiţiile lumii contemporane, participarea activă la diviziunea internaţională a muncii

reprezintă o componentă esenţială a procesului de dezvoltare a fiecărei ţări. În acest context

comerţul exterior, ca ramură distinctă a economiei naţionale, reprezintă un factor important al

creşterii economice determinat de internaţionalizarea afacerilor şi determinant pentru procesul de

globalizare. Dezvoltarea afacerilor internaţionale tinde să devină o condiţie de existenţă a

firmelor, indiferent de mărime sau domeniude activitate, iar consecinţa este că internaţionalizarea

şi globalizarea se constituie în trăsături fundamentale ale acestui început de secol şi de mileniu.

Internaţionalizarea tranzacţiilor comerciale, înţeleasă ca desfăşurarea respectivelor

activităţi dincolo de graniţele naţionale, nu este un fenomen nou în economia mondială, în

perioada postbelică aceasta căpătând un avânt fără precedent sub impulsul mai multor factori,

precum: procesul de reconstrucţie postbelică, instituţionalizarea relaţiilor economice

internaţionale, diminuarea progresivă a barierelor din calea fluxurilor comerciale şi financiare

internaţionale, reducerea costurilor de transport şi comunicaţii, evoluţia tehnică a modalităţilor

de transport, extinderea activităţii societăţilor transnaţionale.

Indiferent de mărimea entităţilor sau domeniul în care acestea îşi desfăşoară activitatea,

dezvoltarea afacerilor pe plan internaţional tinde să devină o condiţie de existenţă pentru firme,

iar strategia de afaceri trebuie să răspundă exigenţelor globalizării. Evoluţia societăţii

contemporane, caracterizată prin creşterea libertăţii de acţiune, oferă întreprinzătorilor un câmp

larg de integrare funcţională în sistemele de comerţ exterior ale Uniunii Europene şi

internaţionale. În contextul actual al globalizării economiei mondiale, funcţionarea şi dezvoltarea

pe coordonate durabile a sistemelor economice presupun, în mod necesar, obţinerea de rezultate

cât mai ridicate şi satisfacerea necesităţilor prezente fără a compromite posibilităţile economiilor

naţionale de a-şi satisface propriile cerinţe în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat.

Pornind de la convingerea că dezvoltarea afacerilor internaţionale tinde să devină o

condiţie de existenţă a firmelor, indiferent de mărimea sau domeniul de activitate, în prezenta

lucrare voi aborda aspecte teoretice privind globalizarea economiei şi internaţionalizarea

afacerilor precum şi corespondenţa dintre stadiile internaţionalizării şi formele tranzacţiilor

internaţionale.

Internaţionalizarea şi globalizarea se constituie în trăsături fundamentale ale acestui

început de mileniu; ele afectează toţi actorii vieţii economice, în grade diferite dar de o manieră

incontestabilă.

O serie de factori care au acţionat în perioada postbelică - activitatea unor organisme

internaţionale ( în mod special GATT şi FMI), influenta doctrinei liberale, evoluţiile rapide din

domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor, progresul înregistrat de procesele integraţioniste,

succesul economiei de piaţă, etc, -au deschis spaţiul economic şi au modificat radical pieţele,

care nu mai sunt doar locale sau naţionale ci, într-o manieră crescândă, regionale sau globale.

Globalizarea activităţii economice influenţează dezvoltarea firmelor în dublu sens: � pe de o parte fenomenul deschide ( pentru întreprinderile performante)

provocarea de a aborda piaţa externă, prin valorificarea unor avantaje competitive;

� pe de altă parte, el poate reprezenta pentru multe întreprinderi o ameninţare

(concurenta la nivelul importurilor sau a implantărilor realizate pe plan local de către marile

firme transnaţionale).

120

Modul de angajare al firmelor în afacerile internaţionale variază considerabil, de la cele

mici şi mijlocii, care se limitează să vândă pe piaţa externă produse realizate la nivel local sau

naţional, până la marile firme transnaţionale, care deţin implantări la nivel mondial. Pentru

oricare din aceste întreprinderi, mediul extern reprezintă deopotrivă : oportunităţi, constrângeri

şi riscuri.

Oportunităţile pot fi abordate fie la nivel cantitativ ( de ex. pentru firmele dependente de

economii de scară internaţionalizarea reprezintă un demers vital) fie la nivel calitativ ( abordarea

pieţei externe presupune deţinerea de performante la nivelul produselor, a condiţiilor de livrare, a

serviciilor post-vinzare etc);

Constrângerile vizează mai multe aspecte şi anume:

� concepţia produselor (pe de o parte firmele trebuie să respecte norme tehnice

străine, pe de altă parte ele trebuie să fie capabile să creeze avantaje distincte în raport cu

produse similare existente pe alte pieţe);

� concurenta internaţională (aceasta poate dicta condiţiile de vânzare);

� existenţa unei heterogenităţi a pieţei externe sub aspectul politicilor comerciale,

valutar-financiare, fiscale , sociale, sub aspectul legislaţiei, a mediului cultural, social etc.

Riscurile în afacerile economice internaţionale au o dimensiune specifică, dată de

complexitatea condiţiilor care influenţează rezultatele economice ale firmei, în principal fiind

vorba de instabilitatea pieţei de mărfuri, valutare şi de capital. Aceste riscuri impun recursul

permanent la instrumente şi tehnici de acoperire, care presupun nu numai costuri importante ci şi

strategii specifice de abordare.

Internaţionalizarea firmei poate fi definită ca un proces de implicare a firmei în operaţiuni

internaţionale. În explicarea acestui proces unii autori considera că decisiv rolul factorilor

obiectivi, care acţionează în mediul de afaceri al firmei şi obliga firma să se internaţionalizeze.

O altă abordare este aceea conform căreia internaţionalizarea este rezultatul deciziilor pe

care le adoptă managementul firmei în dezvoltarea afacerilor, scopul fiind valorificarea unor

oportunităţi de piaţă sau a unor avantaje competitive. Ambele orientări subliniază caracterul

necesar al internaţionalizării.

Procesul internaţionalizării este unul evolutiv, în cadrul căruia firma parcurge treptat mai

multe stadii cărora le corespund strategii şi respectiv structuri organizatorice diferite.

Unele firme parcurg aceste stadii mai rapid, altele au nevoie de o perioadă mai

îndelungată, în sfârşit, în unele cazuri, una sau mai multe faze pot fi eliminate , firma angajind-se

direct în forme mai avansate de internaţionalizare.

Un model al dezvoltării interna ţionale în stadii succesive este următorul:

� răspuns la o comandă externă - acest stadiu reprezintă o implicare

experimentală pe piaţa externă cu urmatoaerele caracteristici : atitudine reactiva în raport cu

piaţa externă, utilizarea strategiilor de marketing specifice pieţei interne, alocarea marginală de

resurse operaţiunilor internaţionale, utilizarea intermediarilor în realizarea exportului;

� exportul direct - corespunde fazei în care, pe fondul unei evoluţii ascendente a

exporturilor,managementul firmei considera necesară implicarea directă pe piaţa externa- în acest

sens, structura organizatorică se completează cu un departament de export, firma renunţând

treptat la utilizarea intermediarilor de pe piaţa internă.

121

� crearea de sucursale şi filiale de comercializare - reprezintă faza în care firma cu

activităţi mai importante pe piaţa externă decide crearea de structuri organizatorice proprii în ţara

de import, renunţând la utilizarea intermediarilor de pe piaţa externă;

� asamblarea în străinătate - este decizia care pregăteşte producţia în strainatate- şi

care are la baza raţiuni de reducere a costurilor(taxe vamale mai reduse pentru

componente,facilităţi fiscale etc);

� producţia în strainatate - reprezintă o decizie pe termen lung care se poate realiza

în mai multe forme cum ar fi: licenţierea, subcontractarea, franciza, investiţiile directe de capital;

� integrarea diferitelor activităţi dispersate la nivel global într-un sistem corporational - în acest caz, orice filială putând să îndeplinească integral o anumită funcţie

penrtru corporaţia transnaţională în ansamblul ei.

Abordarea pieţei externe de către întreprinderi se poate face fie pe baza unui

comportament pasiv, axat pe vânzări accidentale, fie pe baza unei strategii a internaţionalizării.

Deosebirea între cele 2 abordări poate fi redată sintetic în următorul tabel:

Tabelul nr. 7.1.

Abordarea pasivă Strategia internaţionalizării

Orizontul de timp Scurt Mediu şi lung

Pieţe ţintă Nu există selecţie sistematică.

Selecţie pe baza analizei potenţialului pieţei, dinamicii etc.

Obiective dominanate

Vânzări imediate. Construirea unei poziţii de piaţă permanente.

Angajarea de resurse

Sufuciente pentru vânzări imediate

Necesare pentru a obţine o poziţie de piaţă permanentă.

Modalit ăţi de intrare pe

piaţa externă

Nu există alegere sistematică.

Alegerea modalităţii optime pe baza evaluării costurilor, riscurilor şi posibilităţilor de control.

Dezvoltarea de produse noi

Exclusiv pentru piaţa internă.

Simultan pentu piaţa internă şi externă.

Adaptarea produsului

Numai pentru a răspunde reglementărilor tehnice din ţara ţintă.

Produsul este adaptat preferinţelor şi cerinţelor consumatorilor.

Canale de distribuţie

Nu există efort de control.

Control sistematic în vederea sprijinirii obiective lor propuse.

Preţ

Determinat de costurile interne cu unele ajustări la situaţii specifice.

Determinat de cerere, competiţie, obiective şi politici de marketing precum şi de costuri.

Promovare

Predominant lăsată la latitudinea intermediarilor.

Activitate proprie de publicitate şi promovare.

122

7.2. Factori ai dezvoltării afacerilor interna ţionale

La nivel macroeconomic acţionează o serie de factori de durată, rezultat cumulat al mai

multor elemente, care pot fi consideraţi relevanţi pentru actuala perioadă:

� Procesul de destindere politică consemnat la nivel mondial, caracterizat în

principal de impunerea liberalismului în faţa economiei de comandă şi de democratizarea

mediului de afaceri. Reintegrarea la mecanismul economiei de piaţă a unor grupe de ţări

(întreaga Europă Centrală şi de Est), avântul pe care l-au luat o serie de ţări considerate până nu

demult drept ţări slab dezvoltate ca urmare a atragere investiţiilor străine stimulate tocmai de

„deschiderea graniţelor” dar mai ales acţiunea continuă a Organizaţiei Mondiale a Comerţului

(creată în anul 1994 prin transformarea Acordului General pentru Tarife şi Comerţ – G.A.T.T.)

au creat premisele dezvoltării afacerilor internaţionale.

� Impactul tehnologiei asupra activităţii întreprinderilor

Două obstacole naturale majore au fost depăşite ca urmare a evoluţiei deosebite a

tehnologiei, îndeosebi în domeniul comunicaţiilor şi a informaticii: timpul şi spaţiul. Ca urmare,

profitându-se de celelalte componente ale evoluţiei tehnologice din domeniul producţiei efective,

bunurile au început să fie disponibile practic în întreaga lume. Influenţa tehnologiei asupra

dezvoltării trebuie percepută însă ca un cumul de subtehnologii, care acţionează asupra împreună

în vederea creerii avantajului concurenţial sub forma lanţului valoric. Este important de

menţionat faptul că simpla îmbunătăţire a tehnologiei nu echivalează cu obţinerea profitabilităţii,

dacă această modificare nu determină obţinerea avantajelor concurenţiale. Pentru afacerile

internaţionale efectele noilor tehnologii se referă la crearea de noi bariere de intrare pe pieţele

externe, tendinţă aflată în strânsă legătură cu durabilitatea avansului tehnologic, exprimat în

perioada de timp în care concurenţa poate reacţiona la modificarea tehnologică.54

� Creşterea nivelului concurenţei internaţionale Mileniul al treilea se caracterizează prin intensificarea climatului concurenţial, care în

legătură directă cu primii doi factori enumeraţi determină o reducere semnificativă a siguranţei

oferite de graniţele naţionale pentru întreprinderile care acţionează în spaţiu naţional. Deja

negocierile comerciale multilaterale implică perimetre şi valori ale angajamentelor ce depăşesc

cu mult sfera graniţelor naţionale, strategiile întreprinderilor fiind orientate mai mult către o

abordare de cooperare concurenţială, în scopul păstrării unei poziţii de echilibru într-o economie

puternic influenţată de factori extrem de diferiţi. Din acest punct de vedere, strategiile

întreprinderilor deja au avut în vedere realizarea fuziunilor, a parteneriatelor strategice sau chiar

a alianţelor strategice.

� Creşterea gradului de integrare a economiilor naţionale Integrarea economică nu reprezintă o noutate pentru începutul mileniului al treilea,

deoarece forme de integrare au fost consemnate încă din perioada clasică. Actualul moment se

caracterizează printr-o dinamică fără precedent, care a reuşit să includă practic toate ţările lumii

într-o formă sau alta de integrare economică. Cele două efecte majore pe care le generează

integrarea economică, crearea de comerţ, respectiv deturnarea de comerţ, au determinat

54 Popa I., Filip R., Management internaţional, Editura Economica, Bucureşti, 2007.

123

modificări majore ale fluxurilor economice internaţionale tradiţionale. Cele mai importante

forme de integrare economică, privite sub aspectul volumului de exporturi-importuri realizate

sunt: Uniunea Europeană (E.U), Asociaţia Americană a Liberului Schimb (N.A.F.T.A.),

Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.), Piaţa Comună Sud-Americană

(MERCOSUR).

� Globalizarea pieţelor lumii în condiţiile reducerii diferenţelor dintre acestea Accesibilitatea produselor provenite de la întreprinderile cu activitate globală a

determinat modificări radicale în ceea ce priveşte comportamentul consumatorilor chiar şi în cele

mai izolate şi conservatoare ţări. Deşi există încă diferenţe semnificative între cumpărători de pe

diferite meridiane, fenomenele standardizării adoptate de întreprinderile multinaţionale sau

transnaţionale determină ca piaţa produsului să fie considerată mai importantă decât piaţa

naţională. Astfel, obiectivul strategic al unei întreprinderi cu orientare globală este cel al

satisfacerii cu un produs cât mai puţin diferit, într-un spaţiu geografic sau altul, a unui număr cât

mai mare de consumatori internaţionali. Firma de afaceri internaţionale existã şi funcţioneazã

într-un mediu endogen şi exogen mobil, uneori chiar turbulent, şi pe o piaţã concurenţialã, ceea

ce impune imperative schimbãri şi adaptãri cvasipermanente.

Manifestarea unei game variate de factori (modificãri tehnologice; creşterea

dimensiunilor firmelor; instabilitatea surselor de aprovizionare şi a debuşeelor; modificarea

duratei ciclului de fabricaţie a produselor; reducerea longevitãţii unor produse; modificarea

formelor organizatorice; schimbãrile de ordine economicã, socială, politicã, ecologicã,

demograficã, culturalã, etc) influenţează şi afecteazã activitatea şi performanţele firmelor de

afaceri internaţionale care sunt obligate la adaptări şi reorganizări frecvente pentru a putea face

faţã acestor schimbări.

7.3. Limitele procesului de internaționalizare

Internaţionalizarea afacerilor este un proces complex, care generează o serie de efecte

pozitive asupra societăţii umane în ansamblul său, dar care are şi o serie de limite, considerate

chiar efecte negative ale acestui proces. Principala problemă pe care o generează evoluţia acestui

fenomen o reprezintă de fapt perpetuarea unei situaţii care a apărut odată cu relaţiile comerciale

internaţionale şi anume dezvoltarea diferenţiată a ţărilor lumii, cu toate eforturile care au fost

făcute de organizaţiile internaţionale în acest sens.55

� Relaţiile ambigue dintre puterea publică locală şi conducerea Întreprinderilor multinaţionale şi transnationale

Se manifestă prin apariţia unor tensiuni generate de riscurile politice referitoare la

posibila pierdere asupra controlului afacerii, sau chiar a proprietăţii de către investitorul străin

prin confiscare, naţionalizare, expropriere. Efectele unor astfel de acţiuni din partea guvernului

local se manifestă cu deosebită violenţă şi urmările se resimt dupa perioade lungi sau chiar foarte

lungi, afectând totalitatea relaţiilor economice ale ţării respective cu străinătatea.

� Consideraţii generale privind întreprinderile transnaţionale şi multinaţionale.

55 Blideanu, D., Managementul tranzacţiilor internaţionale, suport de curs, Bucureşti, 2007.

124

Cei mai puternici şi mai dinamici agenţi economici de pe glob sunt societăţile

transnaţionale, forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de

companiile grupate sub această denumire generică.

Fie că sunt denumite corporaţii transnaţionale, companii multinaţionale sau firme

internaţionale, în sensul cel mai larg, ele definesc acele firme ce îşi desfăşoară activitatea dincolo

de graniţele unei ţări, considerată ţară de origine, prin unităţi „de producţie”, controlate într-o

măsură mai mare sau mai mică de „compania mamă”.

Astfel, companiile multinaţionale sunt considerate a fi acele firme de tip holding, cu o

anumită pondere a activităţii derulată dincolo de graniţele ţării de origine prin unităţi operative,

fiecare dintre acestea având responsabilităţi în ceea ce priveşte adaptarea produsului şi a

strategiei la caracteristicile pieţei pe care acţionează56.

Diferenţa dintre companiile multinaţionale şi cele globale este dată de faptul că, în timp

ce o firmă multinaţională îşi formulează strategia bazându-se pe diferenţele dintre pieţele pe care

acţionează, cele globale merg pe standardizarea produselor şi a operaţiunilor, ca în cazul

McDonalds. O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi definită şi ca acea

companie care combină obţinerea de economii de scară (ca urmare a integrării în piaţa globală şi

acţiunea simultană pe mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în care

filialele îşi desfăşoară activitatea.

Din perspectiva oamenilor de afaceri, o companie transnaţională este rezultatul fuziunii

dintre două sau mai multe firme, de dimensiuni comparabile, cu sediul în ţări diferite.

Întreprinderea multinaţională este o firmă în cadrul căreia fie datorită structurii organizatorice,

fie politicilor adoptate, operaţiunile cu exteriorul sunt considerate a avea aceeaşi importanţă ca

cele naţionale. În consecinţă, pentru atingerea obiectivelor stabilite, resursele sunt distribuite fără

a ţine cont de graniţe.57

Deciziile strategice sunt influenţate de naţionalitatea proprietarilor capitalurilor,iar

centrul de decizie aparţine unei singure naţionalităţi. Este situaţia în care piaţa externă ocupă un

rol important în activitatea firmei, cifra de afaceri realizată peste graniţă deţine o pondere la fel

de importantă ca cea realizată în interiorul graniţelor.

Întreprinderea transnaţională este o întreprindere multinaţională, condusă şi controlată de

către persoane sau de către alte întreprinderi, de o altă naţionalitate. În acest caz, deciziile sunt

libere de influenţele naţionale.

� Probleme legate de standardizarea produselor si a serviciilor Desigur că nu toate produsele pot fi standardizate: dacă bunurile care încorporează

tehnologie ridicată sunt mult mai prestabile către o astfel de strategie, nu acelaşi lucru se poate

spune despre produsele alimentare. De exemplu, McDonald’s, cel mai cunoscut lanţ de

restaurante de tip fast-food, are concepută o strategie de adaptare a celui mai cunoscut produs al

său, Big Mac-ul, la unele dintre pieţele locale. În plus, supoziţia conform căreia oamenii de pe

glob sunt dispuşi să-şi sacrifice preferinţele în ceea ce priveşte caracteristicile, funcţiile şi

designul în schimbul unor preţuri mai mici şi a unei calităţi mai bune este pusă sub semnul

56 Filip R., Management Internaţional , suport de curs, Bucureşti, 2012. 57 Popa I., Tehnica operatiunilor de comert exterior, Editura Economică, Bucureș.ti, 2008.

125

întrebării.58

Există o serie de pieţe sensibile la preţ, dar pentru care strategia de diferenţiere rămâne o

alternativă valabilă, realizabilă pe baza fidelităţii faţă de marca, definită ca grad de ataşament al

cumpărătorului faţă de marca, reflectând probabilitatea că un cumpărător să aleagă o altă marcă

în funcţie de modificarea preţului sau a altor caracteristici tangibile ale produsului. Dintre

funcţiile pe care le îndeplineşte fidelitatea faţă de marcă, în marketingul internaţional, mai ales

ca urmare a dezvoltării naţionalismului economic, se detaşează funcţia de autoapărare.

� Clasificarea standardelor Pentru evitarea problemelor legate de standardizarea produselor şi serviciilor, în

Comunitatea Europeană se disting 4 tipuri de standarde: � standarde de specificare, ce definesc compoziţia şi caracteristicile organice,

fizico-chimice şi bacteriologice ale produselor, terminologia şi regulile de fabricaţie;

� standarde privind “mediul” produselor, care definesc modalităţile de etichetare,

de cambalare, de stocare şi de transport ale produselor;

� standarde privind metodele de analiză şi încercare a produselor,care definesc

metodele deeşantionare şi de executare a diverselor analize,inclusiv a celor senzoriale;

� standarde cu rol de directivă, care definesc cerinţele practice privind igiena

fabricării produselor şi recomandări în materie de procedee de fabricaţie, de stocare şi de

distribuţie.

� Creșterea manifestărilor na ționaliste și de regionalism Se manifestă chiar şi în ţări dezvoltate, în ciuda faptului că se consideră că reprezintă o

problemă a ţărilor sărace. Apariţia unor zone locuite preponderent de anumite categorii de

persoane, generează un fenomen de izolare care determină o reducere considerabilă a dezvoltării

afacerilor internaţionale. Separarea şi eforturile pentru definirea unei identităţi proprii pot lua

forme violente ce se soldează cu ieşirea zonei respective din sfera de interes a investitorilor,

majoritatea manifestărilor de ostilitate fiind îndreptate împotriva grupurilor multinaţionale ori

transnaţionale.

� Dezvoltarea puternică a tensiunilor provocate de acțiunea factorului cultural-religios

Aceasta poate determina ca ţări întregi să devină riscante pentru afacerile internaţionale;

cazul Afganistanului sau a Iranului ce reprezintă exemple de ţări, care, pe fondul acestor

tensiuni, au înregistrat scăderi semnificative în cadrul ponderii deţinute în afacerile

internaţionale.

� Terorismul internațional. A devenit o reala problemă în calea afacerilor internaţionale. Momentul dramatic petrecut

în septembrie 2001 în Statele Unite ale Americii prezintă practic începutul unei perioade marcată

de escaladarea riscurilor în afacerile internaţionale. Cu toate măsurile de siguranţă luate, o

întreaga afacere globală a intrat într-o criză extrem de puternică: transporturile aeriene, care au

angrenat toate componentele interconectate, urmată rapid de afacerea asigurărilor internaţionale.

Dacă la începutul anului 2000, în cadrul elementelor care frânau dezvoltarea afacerilor

internaţionale se numara şi capacitatea limitată a transporturilor aeriene, în numai câteva luni (şi

58 Bogdan I., Managementul Internaţional, Editura Economică, Bucureşti, 2007.

126

din nefericire efectele sunt de durată) toţi operatorii din acest domeniu au avut serioase

probleme.

� Riscul declanșării unor confruntari militare Reprezintă cea mai serioasă problemă pentru afacerile internaţionale care poate apărea la

un moment dat. Trecerea în mileniul al III-lea nu a însemnat şi eliminarea riscului de război, ba

dimpotrivă la nivel mondial tensiunile acumulate în diferite puncte ale lumii au crescut, iar

numărul punctelor vulnerabile a crescut, de asemenea.

� Recesiunea economiei mondiale Subiect care se află acum în atenţia specialiştilor, generată de evoluţia economiei Statelor

Unite ale Americii, de problemele apărute in cadrul Uniunii Europene. Criza financiar-

economică globală a influenţat negativ şi destul de esenţial asupra dezvoltării indicatorilor

sectorului IMM.

Criza economică mondială, în diferită măsură, are influenţă asupra indicatorilor anumitor

grupe de IMM-uri. Spre exemplu, creşterea numărului de întreprinderi în sectorul IMM a avut

loc, în special, din contul întreprinderilor mici şi micro.59

7.4. Stadiile internaţionalizării afacerilor şi formele tranzacţiilor

internaţionale Procesul internaţionalizării afacerilor se realizează în mai multe stadii, fiecărui stadiu

corespunzându-i forme de tranzacţii şi noţiuni specifice:

� un prim stadiu al dezvoltării internaţionale a afacerilor îl reprezintă internaţionalizarea procesului de comercializare a mărfii. Acestui stadiu îi corespund, în planul

formelor de tranzacţii internaţionale, operaţiunile comerciale. Este vorba, în primul rând, de

exportul de mărfuri, bunuri şi servicii, dar şi de operaţiunile combinate (contrapartida,

reexportul) sau de unele forme de implantare comercială în străinătate (crearea de birouri

comerciale);

� un al doilea stadiu al dezvoltării afacerilor internaţionale îl reprezintă internaţionalizarea producţiei. Aceasta se poate realiza prin diferite forme de alianţe şi

cooperări internaţionale, care vizează: � transferul de tehnologie în vederea multiplicării în străinătate a mărfii

(licenţiere, francizare, vânzare de knowhow etc.);

� delocalizarea parţială sau totală a unor capacităţi de producţie şi integrarea

mărfii în sistemul propriu de distribuţie internă şi internaţională (producţie în lohn, subproducţie

etc.);

� crearea în străinătate de unităţi de producţie şi comercializare în sistemul

societăţilor mixte.

� un al treilea stadiu al internaţionalizării afacerilor pe plan mondial este internaţionalizarea firmei. În acest caz, principala cale de realizare a internaţionalizării o

reprezintă investiţiile directe, iar forma pe care aceasta o îmbracă este cea a implantării în

59 Sprijinirea internaţionalizării IMMurilor, selectarea bunelor practici – Comisia Europeană Direcţia generală

întreprinderi şi industrie, 2008

127

străinătate. Procesul implantării, are de regulă, un caracter stadial, mergând de la crearea în

străinătate a unor filiale de montaj şi prelucrare până la implantarea completă, industrială şi

comercială.

Tot mai multe întreprinderi adoptă, în prezent, strategii de afaceri care vizează direct

piaţa mondială în ansamblu, dezvoltarea afacerilor pe plan internaţional devenind un imperativ al

progresului şi evoluţiei mediului economic. Cu toate acestea putem afirma că

internaţionalizarea afacerilor şi globalizarea economiei afectează dezvoltarea entităţilor în

dublu sens, respectiv:

� pe de o parte, pentru întreprinderile performante, fenomenul deschide provocarea

de a aborda piaţa externă prin valorificarea unor avantaje comparative;

� pe de altă parte, prin concurenţa realizată prin importuri sau implantări efectuate

pe plan local de către firmele transnaţionale, fenomenul poate reprezenta pentru multe

întreprinderi o ameninţare.

7.4.1. Strategia de internaţionalizare

Strategia de internaţionalizare adoptată de către întreprinderi este reflectarea voinţei

acestora de a se angaja într-o economie globală. Etapele elaborării unei asemenea strategii sunt

următoarele:

Analiza contextului economic mondial şi a datelor proprii întreprinderii Analiza contextului economic mondial presupune identificarea de oportunităţi şi riscuri

asociate dezvoltării afacerilor internaţionale. Identificarea oportunităţilor se face plecând de la

analiza cererii pe o anumită piaţă , a dinamicii acesteia a concurenţei existente, a restricţiilor

privind accesul pe piaţă ( norme tehnice, bariere comerciale, regim fiscal etc), a mediului

tehnologic, cultural etc. Evaluarea riscurilor are în vedere pe de o parte riscurile politice, pe de

altă parte pe cele economice (riscuri conjuncturale, contractuale). Analiza punctelor forţe/slabe

ale firmei are ca scop aprecierea resurselor, respectiv a restricţiilor firmei în perspectiva

internaţionalizării. Această analiză are finalităţi şi cerinţe diferite în funcţie de faza

internaţionalizării. În cazul firmei aflată în faza internaţionalizării ini ţiale, punctele cheie ale

analizei sunt: produsul, capacitatea de vânzare (promovare, publicitate, distribuţie etc),

capacitatea de cercetare-dezvoltare, capacitatea financiară, personalul.

Determinarea obiectivelor internaţionalizării Obiectivele internaţionalizării decurg pe de o parte din opţiunile de bază ale firmei,

exprimate de politica sa generală şi care se referă la alegerea între dezvoltarea autonomă-

parteneriat, orientare pe termen scurt/ lung, strategie momoprodus-multiprodus, concentrare-

diversificare etc, pe de altă parte ele sunt exprimate în termeni de rentabilitate a capitalului, nivel

al profitului, cifra de afaceri proiectată, cote de piaţă de atins, dispersia activităţilor de cecetare-

dezvoltare etc.

Alegerea modalităţilor de internaţionalizare Modalităţile de internaţionalizare pot fi grupate în 3 categorii şi anume:

� Operaţiuni comerciale Din această categorie fac parte: exportul/importul de bunuri şi servicii şi operaţiunile

comerciale combinate. Primele sunt dominante că pondere şi se caracterizează de regulă prin

128

orizontul de timp scurt al operaţiunii, chair dacă relaţia între parteneri este de durată.Aceste

operaţiuni au la baza contractul de vânzare –cumparare internaţional.

Operaţiunile comerciale combinate sunt cele care îmbină operaţiuni de export, import,

producţie, prestări de servicii, într-un mecanism unic, realizat de regulă de către întreprinderi

specializate. Ele includ contrapartidă, operaţiunile de reexport şi operaţiunile de switch.

Contrapartidă este titlul generic asociat tranzacţiilor internaţionale prin care se impune

contractual o legătură între fluxurile de export şi respectiv de import în sensul unui aranjament

compensatoriu, în scopul reducerii sau eliminării plăţilor realizate de ţară importatoare.

Contrapartidă comercială include 2 tipuri de tranzacţii şi anume: compensaţiile (schimb

de marfă contra marfa, fără plăţi în valută) şi respectiv operaţiunile paralele (legate) care

presupun o condiţionare a unui import de un export sau invers. Acestea din urmă au ponderea

dominantă în prezent şi ele se caracterizează pe de o parte prin existenţa a 2 contracte distincte

pe cele 2 fluxuri ( între care se stabileşte o condiţionare), pe de altă parte prin faptul că cele 2

partizi de mărfuri se decontează în valută, într-o modalitate de plată convenită.

Într-un sens mai larg contrapartida include şi aranjamente contractuale care fac parte din

sfera activităţilor de cooperare industrială, în cadrul cărora are loc compensarea (de obicei

parţială) a drepturilor unuia dintre parteneri cu prestaţii pe care le realizează cealaltă parte.

Reexportul constă în importul şi apoi revânzarea mărfii în străinătate în scopul obţinerii

unui profit sau a promovării relaţiilor comerciale cu alte ţări. Operaţiunile de reexport se

realizează frecvent cu tranzitarea prin zone sau porturi libere, evitându-se în acest fel cheltuielile

cu plata taxelor vamale. Marfa ce face obiectul reexporturilor poate fi exportată în starea în care

a fost preluată, poate fi supusă unor transformări sau poate fi integrată într-un produs finit

(importul de completare). O formă specifică a reexportului cu prelucrare sunt operaţiunile de

prelucrare în lohn- care s-au dezvoltat mai ales pe relaţia E-V şi N-S prin delocalizarea de către

firmele occidentale a unor producţii intensive în manopera spre zone mai puţin dezvoltate.

Obiectul acestor operaţiuni îl reprezintă prelucrarea de către una din părţi (executant) a

materiilor prime, materialelor etc aparţinând celeilalte părţi, acesta din urmă preluând produsul

finit în scopul desfacerii sale pe diferite pieţe sub marca proprie. Avantajele executantului sunt

legate în principal de posibilitatea valorificării capacităţilor de producţie şi a obţinerii de venituri

în valută în condiţii de acces dificil la piaţa externă. Ordonatorul la rândul său este avantajat de

costurile mai reduse ale forţei de muncă în ţara executantului şi de posibilitatea de a-şi extinde

afacerile internaţionale fără investiţii suplimentare.

Operaţiunile de switch au apărut în legătură cu existenţa acordurilor de cliring (acorduri

între 2 sau mai multe ţări privind compensarea globală a fluxurilor de bunuri şi servicii reciproce

pe o perioadă determinată de timp) ele având ca scop deblocarea relaţiilor comerciale în cadrul

cliringului, în situaţia în care se înregistrează dezechilibre ale schimburilor reciproce.

� Alianţe şi cooperări (strategii asociate de pătrundere pe piaţa externă) Acestea pot îmbrăca mai multe forme şi anume:

� cooperări pe baze contractuale (licenţierea, franciza, subcontractarea,

coproducţia în întreprinderi separate, contractul de management etc);

� cooperarea instituţionalizată , reprezenatata de societăţile mixte;

129

� alianţele strategice sub forma consorţiilor pentru construirea de obiective în

comun, pentru livrări la cheie sau alte tipuri de alianţe.

Licenţierea este formă de cooperare prin care o firmă (licentiator) transferă altei firme

(licenţiat) dreptul de folosinţă asupra unor tehnologii sau produse brevetate, contra unui preţ sau

a unei alte prestaţii. Preţul poate fi plătit într-o sumă forfetară, prin redevenţe( plata periodică

exprimată printr-un procent aplicat vânzărilor), sau printr-o combinaţie a celor două formule.

Licențiatorul urmăreşte mai multe obiective între care: evitarea barierelor de import în

ţara vizată, obţinerea de venituri de pe urma unei tehnologii depăşită pe plan local, obţinerea de

rezultate ale cercetării unei firme în schimbul oferirii de rezultate ale propiei cercetări(

licenţierea încrucişată), depăşirea unor probleme legate de costurile unitare ridicate ale

transportului etc. Riscul politic este mai redus decât în cazul unei investiţii directe iar resursele

necesare pentru intrarea pe piaţa externă sunt minime.

Licenţiatul elimină costurile şi riscurile unei cercatari proprii, are acces la asistenta oferită

de licentiator, poate utiliza marca licentiatorului obţinând recunoaştere rapidă pe piaţă.

Franciza reprezintă un aranjament contractual privind transferul de tehnologie

comercială, beneficiarul obţinând dreptul de a vinde produse şi servicii sub marca exportatorului,

pe baza formulei sale de afaceri, contra unei plăţi care se constituire din taxa de intrare în grup

urmată de plăţi periodice de tip redevenţe. Franciza reprezintă în acelas timp o formă de

valorificare a unor drepturi de proprietate intelectuală( cedentul acorda beneficiarului dreptul de

a utiliza în afaceri marca sa, numele comercial, know-how-ul etc) o formă de distribuţie

internaţională(o alternativă la distribuţia prin reţea proprie ) şi nu în ultimul rând o formă de

alianţă competitivă, întrucât presupune un sistem de legături între parteneri pentru o perioadă

îndelungată , cu urmărirea unor obiective comune de către aceştia.

Subcontractarea reprezintă transferarea producţiei unui produs (subproducţie de

capacitate) sau a unor subansamble, componente (subproducţia de specialitate) către o firmă

localizată în altă ţară, unde există condiţii mai favorabile de producţie ( costuri reduse cu forţa de

muncă, acces la materii prime etc).

În primul caz motivaţia firmei ordonatoare este de a asigura o ofertă adecvată în

condiţiile unei creşteri importante şi de regulă neprevăzute a cererii pentru produsele sale

(operaţiunea are o conotaţie conjuncturală). Ea se regăseşte de obicei pe relaţia țări dezvoltate-

țări în curs de dezvoltare.

În cel de-al doilea caz, subcontractarea implica derularea pe termen lung sau pe o bază

permanentă a unor funcţii specializate de către firmele subcontractante-funcţii pe care firma

ordonatoare în mod deliberat nu le realizează şi pentru care subcontractantul deţine echipamente

şi tehnici speciale. Partenerii au o relaţie de colaborare şi nu subordonare- ei conlucrează la

elaborarea caietului de sarcini, la dezvoltarea şi perfecţionarea tehnologiilor, realizează un

schimb de informaţii şi experienţa etc. Subcontractantul se bucura de autonomie în realizarea

producţiei în sensul că îşi poate desface producţia şi în mod autonom , nu numai în cadrul relaţiei

de subcontractare.

Coproducţia în întreprinderi separate este o formă de cooperare ce presupune un grad

ridicat de complexitate tehnică a activităţii şi respectiv de complementaritate a potenţialului

partenerilor. Ea constă în acordul între 2 firme din ţări diferite prin care acestea se angajează să

130

realizeze independent sub aspect tehnic anumite subansamble, componente, ale unui produs-

urmând să-şi livreze reciproc elementele realizate de fiecare în scopul asamblării produsuului

finit.

Dacă obiectivul cooperării este reprezentat de o maşină, un utilaj, echipament, etc.-

asamblarea se poate face în întreprinderile ambilor parteneri, prin livrări reciproce de

subansamble fabricate de fiecare, sau în intreprindrerea unui singur partener( de regulă cel care

realizează produse cu greutate şi complexitate tehnică sporită) sau într-o ţară terta care se

constituie într-o importantă piaţa de desfacere a produselor rezultate din cooperare.

Avantajele părţilor sunt: reducerea costurilor de producţie, creşterea competitvitatii prin

preţ şi calitate, adâncirea specializărilor tehnice, surmontarea unor dificultăţi legate de

complexitatea tehnică a unor produse, economii în valută realizate de fiecare partener.

Elaborarea şi realizarea planului de internaţionalizare Contractul de management presupune un transfer de know-how managerial şi preluarea

de către cedent a responsabilităţii funcţiei de conducere în locul beneficiarului. Cel mai frecvent

contractul de management se regăseşte în industria hotelieră, unde lanţul hotelier, pe lângă

tehnicile manageriale, realizează şi transferul unei anumite filozofii de afaceri, oferă acces la

anumite surse de finanţare şi înglobează în final hotelul în reţeaua internaţională a cedentului.

Societatea mixtă reprezintă o formă de cooperare prin care 2 sau mai mulţi parteneri din ţări

diferite desfăşoară în comun, în cadrul unei entităţi independente, cu personalitate juridică,

activităţi diverse: producţie, marketing, comercializare, financiar-bancare, cercetare-dezvoltare

etc, împărţind beneficiile şi riscurile afacerii.60

Contribuţia părţilor poate constă în capital bănesc, bunuri de echipament, experienta

managerială, know-how, drepturi de proprietate intelectuală, proprietatea asupra unui teren,

asupra unor clădiri etc, evaluarea acestora constituindu-se în capitalizarea societăţii. În sinteză,

societatea mixtă se caracterizează prin câteva aspecte : � reprezintă o persoană juridică de sine stătătoare, diferită de persoanele juridice care

au constituit-o;

� are naţionalitatea ţării unde îşi stabileşte sediul şi se supune normelor legale în

vigoare în acea ţară;

� are management şi structuri organizatorice proprii, plan de activitate propriu,

diferite de cele ale firmelor care au constituit-o;

� deciziile importante se iau prin acordul părţilor;

� repartizarea între părţi a profiturilor ce decurg din funcţionarea societăţii are loc în

relaţie directă cu contribuţia adusă la constituirea societăţii.

Motivaţiile constiutirii societăţilor mixte pot fi abordate la 3 nivele şi anume:

• la nivelul societăţii care investeşte: acces la piaţa locală (în sensul

depăşirii barierelor comerciale şi a unei mai bune cunoaşteri a pieţei), acces la resurse naturale,

la forţa de muncă, uneori permisiunea de a înveşti este condiţionată de crearea unei societăţi

mixte etc;

60 Popa I., Tehnica operaţiunilor de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag.118.

131

• la nivelul firmei locale: acces la tehnologii noi, la know-how, la

experienţa managerială, utilizarea reţelei de distribuţie a partenerului, acces la finanţare, etc;

• la nivelul ţării gazda: modernizarea unor industrii, crearea de

locuri de muncă, impulsionarea exporturilor, substituirea importurilor, etc;

Cooperarea prin societăţi mixte are şi unele limite, cel mai adesea legate de : diluarea

controlului asupra investiţiei în străinătate, dificultăţi în luarea decziilor comune, care pot afecta

strategiile proprii de producţie şi marketing, pierderea unor atuuri de tip tehnologic, managerial

etc.

Alianţele strategice sunt definite foarte diferit în literatură de specialitate , cu menţiunea

că majoritatea autorilor conferă elementelor inovaţie şi transfer de tehnologie un rol decisiv în

demersul conceptualizării. Exemple de definiţii din această categorie:

� „alianţele strategice reprezintă aranjamente contractuale între 2 sau mai multe

firme din ţări diferite cu scopul realizării în comun a unor activităţi de cercetare- dezvoltare

pentru dezvoltarea unor noi tehnologii”;

� „alianţele strategice sunt aranjamente dintre firme din ţări dezvoltate care îşi

unesc resursele pentru a obţine o rentă de monopol din inovaţie”.

O definiţie mai largă este aceea conform căreia alianţele strategice reprezintă aranjamente

de afaceri prin care 2 sau mai mulţi parteneri convin să coopereeze în vederea susţinerii sau

întăririi avantajelor competiitive ale acestora. Raţiunile constituirii lor sunt multiple şi anume:

pătrunderea pe noi pieţe, partajarea costurilor şi a riscurilor dezvoltării unor noi produse sau

tehnologii, învăţarea de la parteneri, lansarea unui atac asupra concurenţilor etc.

Alianţele strategice pot lua forma societăţilor mixte sau doar a unor aranjamente de

cooperare şi ele pot fi totale, atunci când acoperă mai multe sau toate stadiile lanţului creator de

valoare sau funcţionale, când acoperă un singur domeniu al afacerilor(marketing, cercetare etc).

Un exemplu de alianţă funcţională este consorţiul simplu, reprezentând o grupare de firme care

au ca scop mobilizarea resurselor şi a capacităţilor de care dispun în vederea realizării unui

export complex pe o anumită piaţă.

Ca o concluzie, în raport cu operaţiunile comerciale, alianţele şi cooperările se

particularizează prin obiectul mai complex, interesele preponderent comune ale părţilor,

orizontul de timp lung al operaţiunilor, implicit caracterul de stabilitate al raporturilor între

parteneri. � Modalităţi de implantare (investiţionale).61

Implantarea în străinătate se realizează pe calea investiţiilor directe de capital, acestea

presupunând o opţiune pe termen lung din partea firmei investitoare şi participarea la gestiunea

societăţii vizate. Principalele caracteristici ale implantării sunt:

� crearea de structuri organizatorice pe piaţa externă ,care fie aparţin de firma

iniţiatoare(birouri comerciale , sucursale) fie sunt persoane juridice autonome( filiale);procesul

internaţionalizării implica activităţi pe termen teoretic nelimitat;

� structurile implantate în străinătate pot desfăşura activităţi diverse:producţie,

comerţ exterior, cercetare-dezvoltare etc.

Raţiunile implantării sunt generate de 3 categorii de factori şi anume:

61 Popa I., Tranzacții de comerț exterior, Editura Economică, București, 2002, pag. 205.

132

� factori specifici firmei: deţinerea de avantaje manageriale, de marketing, în

domeniul cercetarii-dezvoltarii, deţinerea de mărci de reputaţie etc, acestea permiţând firmelor să

concureze de o manieră agresivă pe pieţele locale;

� factori locali: mărimea pieţelor în ţările gazdă, costuri de producţie mai

favorabile, acces la resurse (naturale, umane)bariere comerciale ridicate;

� factori de politică economică: în principal stimulente acordate investitorilor

străini sub forma facilitaţilor vamale, fiscale, facilităţi privind transferul profiturilor, crearea de

zone speciale de export etc.

Opţiunea firmei spre una sau alta din modalităţile de intrare pe piaţa externă se face prin

evaluarea a 4 elemente cheie şi anume: profitul previzionat, control asupra operaţiunilor, riscuri

existente pe piaţa externă şi nivelul resurselor angajate.

De regulă, odată intrată pe piaţa externă, firma îşi va modifica treptat opţiunea spre

modalităţi care-i conferă un control sporit asupra operaţiunilor ; pentru a obţine însă acest

control ea va trebui pe de o parte să aloce resurse sporite, pe de altă parte să-şi asume riscuri mai

mari de ordin economic şi politic.

În funcţie de tipul firmei care se internaţionalizează distingem strategii ale firmelor mici

şi mijlocii şi respectiv strategii ale societăţilor transnaţionale. 7.4.2. Internaţionalizarea prin export

În practică, agenţii economici se implica în afaceri internaţionale mai întâi prin

operaţiuni de export-import; în cazul firmelor mici şi mijlocii acestea reprezintă de cele mai

multe ori forma exclusivă de internaţionalizare. Motivaţiile exportului pot fi clasificate în 2

categorii şi anume: motivaţii proactive şi respectiv reactive. Din prima categorie fac parte: atitudini manageriale favorabile, obiective de creştere şi

profit, avantaje privind competente de marketing, economii de scară, deţinerea unui produs

unic(a unei competente tehnologice),existenţa unor oportunităţi de piaţă, politici de stimulare a

exporturilor etc.

În cea de-a 2 a categorie includem: prelungirea duratei de viaţă a produsului,

diversificarea pieţelor pentru dispersarea riscurilor, extinderea vânzărilor unui produs sezonier,

primirea unor comenzi nesolicitate, o piaţă internă de dimensiuni reduse sau o piaţă internă în

declin, presiunea concurenţei etc.

Motivaţiile pot deci proveni fie din mediul intern, fie din cel extern al firmei şi ele arăta

că activitatea de export a acesteia reprezintă un răspuns la anumite presiuni sau dimpotrivă, ea

este rezultatul unui comportament activ, agresiv al firmei având la baza interesul ei de a exploata

anumite competente sau oportunităţi de piaţă.

În activităţile de export/import sunt implicate mai multe categorii de agenţi economici:

producători, comercianţi independenţi, intermediari etc,cu motivaţii şi modalităţi distincte de

abordare a pieţei externe.

Producătorul pe piaţa externă în luarea deciziei de a pătrunde pe piaţa externă,

producătorul trebuie să aibă în vedere următoarele elemente: � capacitatea firmei de a exporta;

� stabilirea produselor destinate exportului şi fixarea strategiei de produs;

133

� selectarea pietei (pieţelor) externe;

� alegerea modalităţii de export;

Capacitatea de export are mai multe componente şi anume: capacitatea de

producţie disponibilă, capacitatea tehnologică (vizează un anumit grad de înzestrare tehnică a

întreprinderii precum şi capacitatea proprie de cercetare-dezvoltare), capacitatea financiară

(producătorul care doreşte să pătrundă pe piaţa externă trebuie să fie în măsură să suporte

anumite cheltuieli cu prospectarea pieţei, publicitatea, distribuţia etc), capacitatea profesională

(are o importanţă aparte atunci când producătorul decide abordarea exportului direct) .

Stabilirea produselor destinate exportului şi fixarea strategiei de produs O firmă care intenţionează să vândă în străinătate are mai multe opţiuni strategice în ce

priveşte produsul:

� Introducerea pe piaţa externă a produsului comercializat pe piaţa interna - în

acest caz piaţa externă este tratată că secundară, producătorul alegând pentru export produsele

care nu necesită modificări.

Pieţele pe care are loc expansiunea sunt selectate în funcţie de relativa lor similitudine cu

piaţa ţării de origine din perspectiva caracteristicilor cererii, a nivelului şi structurii veniturilor

etc. dar nu mai puţin important este potenţialul de creştere al pieţei în viitor precum şi absenţa

unei concurente locale puternice. Aceasta relativă standardizare a produsului, ca şi

caracteristicile pieţei selectate de firma, generează aplicarea unui marketing uniform la nivel

mondial ,cu toate avantajele ce decurg de aici. Această strategie, bazată iniţial pe exporturi şi

contracte de licentiere- generează ulterior crearea de facilităţi de producţie pe fiecare piaţă

principală a firmei.

� Produsul este adaptat cerinţelor pieţei locale (strategia diferenţierii) - adaptarea

fiind influenţată de un complex de factori între care: norme tehnice locale, tradiţii de

consum,factori culturali, climatici, preferinţele clienţilor etc.

Firmele care optează pentru această strategie vor modifica pe de o parte caracteristicile

fizice ale produselor (reţetă de fabricaţie, dimensiuni, ambalaj, design, etc) pe de altă parte

caracteristicile acorporale cum ar fi marca, politica de distribuţie, de promovare etc. Firmele

mari optează în cadrul acestei strategii pentru realizarea de investiţii directe – diferitele lor filiale

producând pentru fiecare piaţă gazda produse adaptate cerinţelor locale, politica de marketing

fiind şi ea adaptată fiecărei pieţe .

Dezavantajul acestei strategii este acela al unor costuri operaţionale ridicate, generate de

duplicarea parţială sau cel mai adesea totală a lanţului de valoare în fiecare ţară de implantare (de

exemplu, la începutul anilor 8o’ Unilever dispunea de 17 operaţiuni diferite şi independente în

sectorul detergenţilor în Europa, duplicarea activităţilor la nivelul producţiei şi a marketingului

fiind excesivă).

O altă slăbiciune a acestei strategii este aceea că filialele funcţionează relativ autonom

faţă de sediul central- rezutatul pe termen mediu şi lung fiind acela al incapacităţii de a realiza un

transfer de aptitudini şi produse de la o filială la alta.

� Intrarea pe piaţa externă cu un produs nou, neexperimentat pe piaţa de origine.

Dacă firma elaborează strategia pentru a stisface cererea existenţa pe mai multe pieţe simultan,

într-o manieră uniforma- avem de-a face cu strategia standardizării (globală), apanaj al firmei aşa

134

zisa globale, şi care generează importante economii de scară în fazele: cercetare-dezvoltare,

producţie, marketing.

În ce priveşte producţia, strategia globală implica pe de o parte o specializare a unităţilor

producătoare la nivel de produs sau stadiu al procesului de producţie în zonele geografice în

care condiţiile sunt cele mai favorabile, iar pe de altă parte, o integrare a producţiei la nivel

regional sau global.Ca exemplu, la începutul anilor 1990 Unilever a depus eforturi pentru

regruparea operaţiunilor sale din Europa în câteva localizări eficiente din punct de vedere al

costurilor.

Strategia globală are ca punct de plecare teoria consumatorului global, identificat ca grup

de consumatori la nivelul ţărilor dezvoltate având caracteristici similare din punct de vedere al

nivelului veniturilor, al bazei educaţionale, stilului de viaţă, aspiraţiilor etc aceste similarităţi

conducând la o rata înaltă de penetrare a pieţelor cu anumite categorii de produse.

� Produsul este conceput şi realizat în funcţie de exigenţele cumpărătorilor străini,

aceasta fiind o strategie de concentrare pe clienţi; ea poate fi utilizată în cazul construirii de

obiective la cheie, al producerii de bunuri industriale la comandă sau bunurilor de consum la

comandă.

Selectarea pieţei (pieţelor) externe reprezintă procesul de identificare sistematică,

metodica a uneia sau mai multor pieţe ce oferă condiţii optime de realizare a tranzacţiei, proces

ce se desfăşoară în câteva etape distincte şi anume:

� evaluare generală a pieţelor cu scopul eliminării într-o primă fază pe cele care

nu îndeplinesc condiţiile generale spre a fi abordate de firma: această evaluare se face luând în

considerare criterii economice generale, fizico-greografice, politice, culturale;

� o ierarhizare a pieţelor introducând în analiza şi criterii precum: volumul

pieţei pentru produsul în cauză, dinamica pieţei, accesibilitatea din punct de vedere al

reglementărilor, concurenta etc.

� identificarea segmentelor de consumatori în cadrul ţării sau grupului de ţări

selecţionate , scop în care sunt utilizate criterii demografice,socio-culturale, psihologice.

Atunci când managerii iau în considerare segmentarea pe pieţele străine,ei trebuie să aibă

în vedere 2 elemente fundamentale şi anume:măsura în care există diferenţe între ţări în structura

segmentelor de piaţă iar pe de altă parte măsura în care se pot identifica segmente care transced

graniţele naţionale. Existenţa acestora din urmă sporeşte abilitatea firmelor de a considera piaţa

mondială că o piaţă unică şi de a urma o strategie globală.

În ce priveşte alegerea modalităţii de export - producătorul are 2 opţiuni şi

anume: export direct respectiv indirect. Exportul direct presupune că producătorul îşi realizează

prin mijloace şi structuri organizatorice proprii exportul de bunuri şi servicii, cu următoarele

avantaje62 mai importante pentru el:

� posibilitatea de a-şi reţine profitul comercial;

� legătură directă cu piaţa externă, producătorul putând să recepteze

operativ modificările care au loc în domeniul cererii;

� posibilităţi sporite de promovare a produselor pe pieţele externe.

62 Popa I., R.Filip R., Management international, Editura Economica 2001, p ag.89.

135

� producătorul are un control mai bun asupra operaţiunilor sale.

Limitele exportului direct sunt legate de:

• nivelul ridicat al cheltuielilor de comercializare, în consecinţă exportul direct

devine rentabil numai de la un anumit nivel al vânzărilor;

• riscurile specifice activităţii de export se răsfrâng direct asupra firmei

producătoare;

• este necesară constituirea unor servicii profilate pe activitatea internaţională,

ceea ce implică noi costuri şi riscuri în planul managementului.

Exportul direct poate fi o practică în cazul firmelor ce au în obiectul de activitate produse

standardizate(care nu necesită realizarea unui pachet de export complex) , sau poate fi rezultatul

participării reuşite la o liciatie internaţională, (caz în care este vorba de contracte având ca obiect

bunuri de echipament, uzine la „cheie”,instalaţii etc,) exportul direct este şi cel realizat în cazul

vânzării prin corespondenţa sau în cazul comerţului electronic. Aceasta modalitate de export

presupune crearea unor structuri organizatorice şi în ţara de origine şi pe piaţa externă.

În ţara de origine formula conscrata este aceea a serviciului de export/import, format din

toate persoanele-lucratori de comerţ exterior care se afla în realtie directă sau indirectă cu clienţi,

furnizori, intermediari etc. ce operează în comerţul internaţional.

Serviciul de export/import colaborează cu celelalte departamente ale firmei în elaborarea

şi punerea în aplicare a strategiei de export. Principalele obiective urmărite pe funcţii specifice tranzacţiilor de comerţ exterior sunt:

� Funcţia de marketing: definirea politicii de marketing (stabilirea mixului de

marketing, stabilirea formelor de internaţionalizare etc),studierea pieţei externe,stabilirea

tehnicilor de comercializare, conceperea şi realizarea politicii promoţionale;

� Funcţia comercială: prospectarea pieţei externe, ofertarea, negocierea,

contractarea , asigurarea serviciilor postvinzare;

� Funcţia logistică: îndeplinirea formalităţilor pentru realizarea transportului

internaţional, asigurării mărfii, reglementării problemelor vamale etc;

� Funcţia financiară: efectuarea plăţilor,asigurarea finanţării operaţiunilor,

controlul rentabilităţii operaţiunilor;

� Funcţia juridică: verificarea validităţii contractului, redactarea contractului,

urmărirea şi soluţionarea litigiilor, informarea cu privire la reglementările naţionale şi

internaţionale în materie de comerţ exterior.

Exportul direct presupune crearea de structuri organizatorice şi pe piaţa externa- acestea

includ: biroul comercial (de reprezentare) sucursala şi respectiv filiala de comercializare. Biroul

comercial reprezintă un compartiment operativ implantat în străinătate, care nu are personalitate

juridică şi care îndeplineşte o funcţie specializată de intermediar între soceietatea comercială care

l-a constituit şi partenerii ei comerciali.

Principalele sale funcţii sunt: asigurarea unei legături cu piaţa locală în vederea

promovării vânzărilor, stabilirea primelor contacte cu clienţii potenţiali şi prezentarea produselor

firmei, acordarea de sprijin în vederea pregătirii şi desfăşurării tratativelor, urmărirea modului de

derulare a contractelor încheiate, coordonarea activităţii de asistenta tehnice şi service,

136

informarea cu privire la piaţa etc.

Sucursala este un sediu secundar al firmei localizat în străinătate, fără personalitate

juridică. Ea este supusă legii societăţii care a decis constituirea ei, dar şi legii ţării unde

funcţionează( în ce priveşte înfiinţarea ei).Sucursala transmite comenzile către societatea-mama,

asigura vămuirea mărfurilor, face livrările în plan local, urmăreşte derularea contractelor, se

ocupă de serviciile post-vinzare etc.Deşi nu are independenta juridică, ea dispune de o anumită

autonomie operativă.

Filiala este o societate comercială constituită în străinătate, care dispune de personalitate

juridică.Statutul ei juridic este cârmuit de legea ţării unde funcţionează, filiala având

naţionalitatea ţării respective.Atribuţiile ei sunt asmanatoare cu ale sucursalei.

Prin constituirea unei filiale de producţie producătorul poate delocaliza producţia pe piaţa de

import. În acest caz filiala realizează pe lângă activităţi de producţie şi activităţi de

comercializare atât în ţara de implantare cât şi pe alte pieţe.

Exportul indirect presupune separarea funcţiei de producţie de cea de comercializare,

ultima putând fi preluată de mai multe categorii de firme şi anume: firme care acţionează în

nume şi pe cont propriu, firme care acţionează în nume propriu şi pe contul altora( comisionarii)

şi firme care lucrează şi în numele şi pe contul altora( agenţii sau reprezentanţii). În primul caz,

producătorul vinde marfa unei firme comerciale- care la rândul ei realizează exportul în nume şi

pe cont propriu. Producătorul nu îşi asumă nici riscurile nici cheltuielile legate de

comercializarea în străinătate a mărfurilor sale, el neavând legătură directă cu piaţa externă.

Comerciantul la rândul său urmăreşte obţinerea de profit din diferenţă între preţul de cumpărare

şi cel de vânzare, el realizând integral activităţile de negociere, contractare şi derulare a

operaţiunilor de comerţ exterior.

Exportul în această formulă se practică de către întreprinderi mici şi mijlocii care fie nu

pot, fie nu considera eficient să-şi creeze structuri proprii de export-sau în situaţia în care

exportul nu reprezintă o cotă ridicată în cifra de afaceri a firmei producătoare. În categoria

firmelor ce operează independent se includ casele de comerţ, firmele specializate de comerţ

exterior, firmele de comerţ en-gros şi respeciv firmele de comerţ en-detail.

Casele de comerţ sunt mari firme comerciale care pe de o parte cumpăra mărfuri de la

producătorii interni sau de la angrososti şi le revând în străinătate, pe de altă parte achiziţionează

produse din străinătate, pe care le revând producătorilor sau comercianţilor locali. Ele sunt

implicate deopotrivă în operaţiuni de comerţ exterior şi interior şi realizează în principal

operaţiuni pe cont propriu dar pot opera şi pe bază de comision. Aceste case au de regulă o bună

situaţie financiară şi dispun peste graniţe de reţele extinse care includ depozite, facilităţi de

transport, distribuitori, sucursale, filiale etc. În unele cazuri aceste case domina comerţul la

nivelul unor localităţi, zone geografice sau chiar naţiuni. Japonia este ţara unde conceptul de casă

de comerţ a fost cel mai eficient aplicat. Primele 10 astfel de case acoperă circa ½ din exportul

japonez şi 2/3 din importuri şi lucrează cu peste 10000 de produse.

Firmele specializate de comerţ exterior sunt firme care operează numai în această sferă,

oferind avantajul unui personal calificat şi al vadului comercial. Aceste firme pot fi specializate

pe criteriul operaţiunilor ( export/import), sau al categoriilor de produse, sau în sfârşit al tehnicii

de comercializare: reexport, contrapartidă, etc.

137

Comercianţii engros au rolul de verigi între firmele producătoare şi cele comerciale cu

amănuntul , dar uneori pot cumpăra mărfuri de pe piaţa internă pentru a le vinde în străinătate

sau se pot angaja în desfacerea de mărfuri străine pe piaţa internă.

Firmele de comerţ en detail pot primi comenzi din străinătate pentru diferite partizi de mărfuri

sau pot să-şi realizeze direct importul de mărfuri, principalele exemple în acest sens fiind

magazinele universale şi întreprinderile care servesc clientela prin corespondenţă.

În situaţia utilizării comisionarilor avem de-a face cu o vânzare „delegată”. Aceasta este

modalitatea de comerţ la care apelează producătorii atunci când doresc să beneficieze de

experienţă şi renumele unui comerciant consacrat pe piaţa externă , dar în acelas tiomp doresc să

participe efectiv la realizarea tranzacţiei.

Comisionarii sunt persoane fizice sau juridice care se obliga să îndeplinească anumite

atribuţii în nume propriu dar pe contul unei alte persoane numită comitent.În tranzacţiile

internaţionale comisionarul poate avea sediul fie în ţara exportatoare, fie în cea importatoare şi el

poate primi însărcinarea fie de a vinde fie de a cumpăra mărfuri din străinătate.

În situaţia unui contract de comision de export, comisionarul având sediul în ţara

exportatorului, obligaţiile comisionarului vizează în principal următoarele aspecte: � cercetarea şi prospectarea pieţei externe;

� transmiterea ofertei producătorului clienţilor externi;

� negocierea şi semnarea contractului extern în nume propriu;

� îndeplinirea formalităţilor de expediţie a mărfii, de transport pe parcurs extern, de

asigurare, vămuire etc,

� pregătirea documentelor necesare încasării mărfii de la extern;

� notificarea producătorului cu privire la reclamaţiile primite de la extern;

� achitarea contravalorii mărfii producătorului într-un interval specificat de la

momentul încasării de la extern;

Producătorului îi revin între altele următoarele obligaţii:

� întocmirea ofertei şi transmiterea comisionarului;

� livrarea mărfii cu respectarea condiţiilor contractuale;

� transmiterea documenteler solicitate de comisionar;

� soluţionarea reclamaţiilor externe;

� acordarea de asistenta comisionarului pentru derularea în bune condiţii a

operaţiunilor;

� achitarea unui comision calculat că procent din valoarea vânzării.

Una din problemele cu care se confruntă firmele comisionare este aceea a menţinerii

clienţilor lor (comitenţi) şi în periada următoare penetrării de către aceştia a pieţelor externe.

Multe firme producătoare recurg la serviciile firmelor comisionare doar pentru testarea pieţei

externe - cu dorinţa de a deveni ulterior participanţi direcţi la operaţiunile de comerţ exterior.

Varietăţi ale contractului de comision sunt contractul de consignaţie şi respectiv contractul de

depozit.

Contractul de consignaţie reprezintă un contract prin care o persoană numită consignant

încredinţează altei părţi, consignatar, mărfuri în depozit, pentru a fi comercializate în condiţii

stabilite,contra unui preţ.Trăsătura proprie a acestui contract este ca mărfurile nu trec în

138

proprietatea consignatarului ci numai în posesia lui, iar actul de comerţ, deşi este făcut în nume

propriu de către consignatar, are efecte în gestiunea consignantului. Consignantul îşi rezervă

dreptul de proprietate asupra mărfii până la încasarea sumelor reprezentând contravaloarea

mărfii.

Contractul de consignaţie conţine clauze detaliate privind:obiectul contractului(cantitate,

calitate, ambalaj, marca), modul de depozitare, evidentă şi dreptul de control al consignantului,

asigurarea mărfii,condiţiile şi preţurile la care se poate face vânzarea de către consignatar, modul

de decontare al preţului către consignant şi a comisionului către consignatar, durata contractului,

modul de soluţionare a litigiilor etc.

Contractul de depozit defineşte relaţia prin care o parte numită deponent, preda în

păstrare unei alte parti-depozitar, mărfuri pe care acesta din urmă se obliga să le restituie la

termenul convenit sau să le predea unui terţ.

În comerţul internaţional depozitul constituie o activitate comercială care se realizează de

către întreprinderi organizate sub formă de depozite generale sau specializate. Depozitarul

eliberează la primirea mărfii un document numit recipisa-warant, care reprezintă un titlu de

credit asupra mărfii.Acesta facilitează vânzarea mărfurilor pe care le reprezintă daoarece

transmiterea lui se face prin andosare (gir)-posesorul documentului fiind proprietarul de drept al

mărfii.Warantul facilitează de asemenea obţinerea de credite- depunerea lui la banca creditoare

constituind un gaj asupra mărfii aflate în depozit.

În ce priveşte reprezentantul (agentul), acesta acţionează în baza ordinului pe care îl

primeşte din partea unui comitent de a îndeplini anumite atribuţii în numele şi pe contul părţii

ordonatoare. Particularitatea sa ca intermediar este că el contribuie la realizarea tranzacţiei de

vânzare-cumpărare, dar nu participa în calitate de parte la contract şi nu cumpără mărfuri pe

contul său.

Distincţia export direct/indirect se prelungeşte pe piaţa externă într-un mod similar celei

existente pe piaţa de origine. Cu alte cuvinte producătorul, sau comerciantul, pot realiza vânzarea

pe piaţa externă fie printr-un contact direct cu clientul (care poate implica sau nu reţeaua propie

de comercializare), fie prin utilizarea unor intermediari localizaţi pe piaţa de import, care pot fi

(ca şi pe piaţa de origine) comercianţi independenţi(distribuitori) sau respectiv agenţi şi

comisionari.

Alegere între aceste variante se face în funcţie de câteva criterii cum ar fi:

� caracteristicile pieţei –natura, dimensiunea, dispersia geografică a clienţilor. În

general, piaţa mărfurilor destinată consumului productiv este mai specializată şi mai concentrată

ceeea ce face posibilă vânzarea directă utilizatorilor industriali. Piaţa bunurilor de consum este

dispersată, produsele sunt cumpărate la intervale mici de timp, structura sortimentala este foarte

larga- în consecinţă este recomandabilă utilizarea intermediarilor. � caracteristicile produselor-greutate, diemensiune, complexitate tehnică,

perisabilitate. Sunt situaţii în care diemnsiunea, greutatea, alte caracteristiici specifice ale

produsului reclama facilităţi deosebite pe care intermediarii nu le detin-in acest caz este preferata

vânzarea directă. � trăsăturile şi potenţialul întreprinderilor producătoare. De regulă întreprinderile

puternice, cu resurse de marketing şi manageriale importante sunt mai puţin dispuse să utilizeze

139

intermediari în desfacerea produselor lor. � structurile de distribuţie existente în ţara importatoare influenţează decizia

firmei în a alege anumiţi comercianţi pe piaţa vizata - Ca exemplu, în unele ţări distribuţia

bunurilor de consum este controlată de câteva lanţuri engros, în altele dimpotrivă predomina

detaliştii etc. � un rol important în decizia firmelor îl joacă criteriile referitoare la canale: aria

geografică pe care o acoperă, costul acestora, riscurile, flexibilitatea, controlul asupra

operaţiunilor etc. Principalul atu al reţelei proprii este controlul asupra operaţiunilor care poate fi total dacă

legătura este de tip sucursala/filiala de comercializare- consumator final, sau parţial dacă între

punctele menţionate se mai interpune o verigă.

În privinţa costurilor, acestea sunt variabile în cazul agentului/distribuitorului - în timp ce

în cazul reţelei proprii o fracţiune importantă a costurilor sunt fixe(birouri ,spaţii de depozitare,

cheltuieli administrative etc), în acest din urmă caz costurile unitare descrescând pe măsură

creşterii vânzărilor. Exportatorul va compara costurile unitare de vânzare pentru cele 2 situaţii,

alegând soluţia cea mai profitabilă.

De menţionat că profitul nu este întotdeauna criteriul decisiv în această decizie - de

exemplu, managerii pot respinge un canal profitabil pentru că nu întruneşte citeriile de

performanţă dorite (producătorii de produse tehnice cu imagine foarte bună vor respinge agenţi

sau distribuitori care nu pot oferi servicii adecvate consumatorilor şi în consecinţă vor refuza să

vândă pe pieţe mici, care nu justifica un canal tip sucursala sau filială).

În ce priveşte problema riscurilor - crearea unei reţele proprii presupune riscuri mai mari

în cazul unui declin al pieţei sau al modificării preferinţelor consumatorilor comparativ cu

situaţia în care sunt utilizaţi intermediari. Opţiunea spre utilizarea agentului sau respectiv a

distribuitorului are şi ea la baza câteva considerente cheie şi anume:

� Agentul este un intermediar care reprezintă firma producătoare în ţara vizata fără

să preia proprietatea asupra mărfurilor. El nu deţine stocuri şi nu acorda credite clienţilor,

remunerarea sa fiind comisionul aplicat la valoarea vânzărilor.

� Distribuitorul este comerciantul independent care preia proprieatea asupra

mărfurilor pentru a le revinde engrosistilor, altor intermediari sau consumatorilor finali din ţară

vizata.

� Distribuitorul îşi asumă şi alte responsabilităţi cum ar fi: deţinerea de stocuri,

activităţi de promovare, creditarea clienţilor, activităţi de întreţinere, reparaţii etc. Remunerarea

sa este diferenţa între preţul de cumpărare şi respectiv de vânzare.63

Alegerea între aceste variante să bazează ca şi în cazul anterior pe evaluarea unor

elemente cum sunt:controlul, răspunsul la specificaţiile de performanţă, costurile implicate. De

regulă, distribuitorul îşi asumă mai multe funcţii dar este mai greu de controlat decât un agent. În

privinţa costurilor, evaluarea trebuie să aibă în vedere toate cheltuielile implicate de utilizarea

canalului

63 Cerchez O., Eficienţa economică a comerţului exterior, Editura Logos, Bucureşti, 2007, pag.162.

140

CAPITOLUL VIII

FIRMELE MULTINA ŢIONALE - VECTOR MAJOR ÎN ANSAMBLUL

PROCESULUI DE GLOBALIZARE A ECONOMIEI CONTEMPORANE

8.1. Firmele multinaţionale – delimitări conceptuale

Una dintre cele mai mari forţe de presiune cu care se confruntă evoluţia ţărilor şi a

uniunilor de comerţ internaţional este reprezentată de puterea şi influenţa firmelor multinaţionale

(FMN) ca parte a răspunsului acestora la globalizare.

Combinarea creşterii investiţiilor străine directe, schimbărilor tehnologice, pieţelor

financiare internaţionale şi a unei game largi de măsuri de dereglementare şi privatizare au făcut

posibil pentru firmele multinaţionale să fie printre conducătorii economiei globale.

Provocarea pentru evoluţia ţărilor şi a uniunilor de comerţ internaţional este să se asigure

că aceste companii respectă drepturile angajaţilor în fiecare loc din lume în care influenţa lor se

face simţită şi să se stabilească un dialog global între acestea şi firmele multinaţionale.

Firmele multinaţionale joacă acum un rol important în economiile tuturor ţărilor şi în

relaţiile economice internaţionale, devenind un subiect din ce în ce mai important pentru

guverne. Prin investiţiile străine directe, asemenea firme pot aduce beneficii substanţiale atât

ţărilor de origine cât şi ţărilor gazdă prin contribuţii la utilizarea eficientă a capitalului,

tehnologiei şi resurselor umane între ţări şi pot astfel să îndeplinească un rol important în

promovarea bunăstării economice şi sociale.

Una dintre cele mai mari forţe de presiune cu care se confruntă evoluţia ţărilor şi a

uniunilor de comerţ internaţional este reprezentată de puterea şi influenţa firmelor multinaţionale

(FMN) ca parte a răspunsului acestora la globalizare. Dar firmele multinaţionale, organizându-şi

operaţii dincolo de cadrul lor naţional, pot conduce la abuzuri prin concentrarea puterii

economice şi la conflicte cu obiectivele de politică naţională. Mai mult, complexitatea acestor

firme multinaţionale şi dificultatea unei percepţii clare privind structurile lor diverse, operaţiile şi

politicile conduce uneori la îngrijorare. Astfel, ţinta comună a tuturor statelor este de a încuraja

contribuţiile pozitive prin care firmele multinaţionale pot realiza progresul economic şi social şi

să minimizeze sau să rezolve dificultăţile care pot să apară din derularea operaţiilor lor.

De când operaţiile firmelor multinaţionale s-au extins în întreaga lume, trebuie depuse

toate eforturile de a se coopera între toate statele, mai ales între ţările dezvoltate şi cele în curs de

dezvoltare, având ca obiectiv îmbunătăţirea standardelor de bunăstare şi de viaţă, prin

încurajarea contribuţiilor pozitive ale FMN şi prin minimizarea sau rezolvarea problemelor ce

sunt în legătură cu activităţile lor.

Definiţiile firmelor multinaţionale sunt numeroase şi convergente, neexistând încă o

definiţie unanim acceptată, un accord general. Multe definiţii se bazează pe criterii arbitrare,

tipologi sau statistici, cum ar fi: numărul ţărilor de implementare sau de cel al filialelor străine,

talia, ponderea în cifra de afaceri realizată de acestea din urmă sau de efectivele angajate în

141

străinătate. Definitii mai cuprinzatoare si dinamice exista. Astfel:

� firma multinationala este inteleasa ca o firma a carei capital este antrenat intr-un

proces de acumulare internationala;

� o intreprindere sau un grup, cel mai adesea de talie mare, care, plecand de la o baza

nationala, a implantat in strainatate numeroase filiale in numeroase tari, cu o strategie si o

organizare concepute la scara mondiala.

În literatura de specialitate din România întâlnim, o serie de încercări de definire a

firmelor multinaţionale. Astfel, după cum observa Anda Maziliu, expresia „întreprindere

multinaţională” este utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fără ca între aceasta şi cea de

„corporaţie multinaţională” să mai poată fi întrevăzute în prezent şi alte diferenţe decât acelea de

ordin lingvistic. Acelaşi lucru se poate spune şi despre sintagma de „societate multinaţională”

versus cea de „corporaţie multinaţională”.

Sterian Dumitrescu, defineşte firma multinaţională ca alcătuind un vast ansamblu la scara

mondoeconomică format dintr-o societate principală şi un număr de filiale importante în diferite

ţări, fără a se oferi un criteriu al gradului de importanţă al filialelor.

Fireşte, sintagma „corporaţie multinaţională” are o anumită savoare şi o putere de

sugestie mult mai mare decât banala „întreprindere multinaţională”. De aceea, economiştii

radicali folosesc cu precădere corporaţia multinaţională ca ţintă a discursurilor lor antiglobaliste,

ba chiar o înlocuiesc cu noţiunea de concern multinaţional sau transnaţional, dacă li se pare că

puterea reprezintă o definiţie prin ea însăşi.

În ceea ce priveşte definirea firmei multinaţionale se constată câteva lucruri foarte clare:

� nu s-a ajuns la un consens asupra conţinutului;

� se folosesc denumiri diferite de multe ori numai pentru că nu se doreşte altfel.

Cele mai răspândite denumiri par să fie cele de provenienţă anglo-saxonă pentru că

literatura în limba engleză este cea mai răspandită, iar odată cu ea s-a “împraştiat” şi

terminologia de corporaţie sau companie. Mulţi dintre cei care discută despre firmele

multinaţionale nu realizează că în documentele anglosaxone există un anumit consens referitor la

denumire;

� în special autorii ce folosesc limba engleză nu îşi imaginează decât că denumirile

anglo-saxone trebuie folosite în exclusivitate indiferent de orice alte explicaţii sau consensuri

preexistente;

� conţinutul sau substratul sintagmei nu se poate aplica oricărei afaceri de firma în

exterior, întrucât orice firmă dintr-o ţară ar face o simplă operaţie de vânzare sau cumpărare cu

exteriorul ar putea deveni firmă multinaţională;

� multinatională nu este neapărat o firmă mondială sau globală pentru că, aşa cum

se susţine în ultimii ani, o firmă care se globalizează are neaparat filiale în una sau mai multe

ţări. O firmă poate fi însă multinaţională fără a avea filiale;

� afacerile care se fac în mai multe ţări de către o firmă pot fi de la foarte simple

(cumpără sau vând ceva, contractează un credit etc.) la foarte complexe, în care se combină

activităţi de producţie, prestări de servicii, investiţii, cercetare ştiinţifică, relaţii financiare etc., în

infinit de multe variante juridice şi tehnico-economice;

� pe fondul unei complexităţi de un grad oarecare se pot formula multe altele.

142

Pentru aprecierea gradului şi mărimii unei FMN se iau în considerare următoarele

criterii:

� numărul şi mărimea filialelor străine sau companiilor asociate pe care le are în

proprietate sau le controlează;

� numărul ţărilor în care se angajează cu activităţi lucrative;

� proporţia bunurilor şi veniturilor la nivel global sau numărul angajaţilor pentru

filialele străine;

� gradul de internaţionalizare al managementului, proprietăţii şi al activităţilor cu

valoare ridicată (cum ar fi cercetarea-dezvoltarea = C&D).

Funcţiile distinctive ale FMN sunt:

� organizarea şi coordonarea numeroaselor activităţi lucrative dincolo de

graniţele naţionale;

� internalizarea pieţelor externe pentru producţia intermediară care apare în

urma acestor activităţi.

Nici o altă instituţie nu îmbină cele 2 activităţi: producţia în străinătate şi tranzacţionarea.

O FMN poate fi proprietate privată sau publică, poate proveni dintr-o ţară socialistă sau cu

economie de piaţă; poate fi motivată de obiective private sau sociale; poate avea o reţea mare de

activităţi în numeroase ţări sau un singur produs într-o singură ţară străină; proprietatea poate fi

deţinută şi controlată de persoane/instituţii dintr-o singură ţară (Mars, Tateng); naţional

controlată şi internaţional deţinută şi condusă (Ford, Sony, Samsung), sau internaţional deţinută

şi controlată (Agfa, Royal Dutch Shell).

Ajungând la o fază de maturitate, FMN au căpătat o serie de caracteristici specifice: � cifra de afaceri a multor FMN depăşesc chiar PNB-ul unor ţări dezvoltate

precum Portugalia sau Grecia;

� pot obţine împrumuturi în condiţii mai avantajoase decât multe guverne;

� adoptă o conducere centralizată a problemelor vitale şi o descentralizare a

celorlalte activităţi, strategie numită “gestiune integrală”;

� vitalitate şi dinamism: cresc, se extind, se absorb, se multiplică, îşi lărgesc

continuu aria de activitate, tehnologia şi capitalul migrează, obiectul de activitate se diversifică;

� combină avantajele de scară cu diversificarea;

� au o “producţie modulară”, componentele tipizate fiind asamblate în produse

finite diferenţiate funcţie de caracteristicile fiecărei pieţe-ţintă.

Dacă se urmăreşte să se investească, trebuie puse câteva întrebări privitoare la: scara

investiţiei (oficiu de vânzări, depozit, ambalare şi asamblare sau producţie completă), gradul de

proprietate (total, majoritar, egal, minoritar) şi tipul de partener64. Acestea sunt ilustrate în figura

nr. 7.1. unde se observă că există numeroase variante şi tipuri posibile ale ISD. Este de notat

faptul că în timp ce producţia completă combinată cu filiala în proprietate 100% este forma cea

mai studiată a ISD realizate de o FMN, ea reprezintă doar una din 80 variante posibile.

Din analiza acestui model se poate observa că pe măsură ce o firmă acumulează

experienţă şi încredere în afacerile internaţionale, ea va dori să-şi crească scara investiţiilor lor.

Modelul arată că, în timp, operaţiile internaţionale ale unei firme vor evolua spre modelul filialei

64 Barren’s Dictionary of Finance and Investment Terms, Ed. 3, New York, 1991

143

în proprietate deplină care are încă un risc mai ridicat.

Acest model reprezentat schematic este de fapt imaginea procesului de internaţionalizare

a activităţii unei firme, care implică o evoluţie: analiza competiţiei externe, raport, licenţiere,

joint-venture, filială, şi există numeroase motive pentru alegerea uneia din aceste modalităţi.

Cele mai importante forme sunt sucursala, filiala, licensing-ul şi joint-venture.

Sucursala este un serviciu al unei FMN implantată în străinătate şi depinde în totalitate,

financiar şi administrativ, de societatea-mamă, şi având un obiectiv identic. Ea este organizată,

înregistrată şi funcţionează potrivit legislaţiei locale, iar cheltuielile sunt suportate de bugetul

societăţii-mamă. Ea încheie contracte pe bază de împuternicire, dar dispune de autogestiune

financiară, dar soldul bugetului reflectă rezultatele economico-financiare ale societăţii-mamă.

Scara oficiu de investiţiei vânzări

depozit ambalare şi asamblare producţie

completă

Proprietate totală (fără partener)

FMN

Un privat Local

Un guvern local

O întreprin- dere publică locală

Majoritate

Egalitate

Minoritate

Figura nr.8.1. Modele de internaţionalizare a unei FMN

Filiala este o entitate care se caracterizează prin: sunt firme cu capital propriu constituite

de societatea-mamă în străinătate, structura organizatorică şi activitatea sunt determinate de

condiţiile ţării gazdă, tipul societăţii, înregistrarea, sistemul taxelor şi impozitelor sunt conform

legislaţiei ţării gazdă, implică relaţii durabile cu parteneri de prim rang şi dispune de premise

favorabile evoluţiei progresive.

Organizaţiile joint-venture internaţionale sunt alianţe formate de organizaţii din două

sau mai multe ţări. Ele se formează din mai multe motive: punerea în comun a know-how-urilor

complementare (se ştie că “2+2=5”), asigurarea accesului pe diferite pieţe, realizarea unui

răspuns strategic la competiţia tot mai intensă, realizarea economiilor de scară, obţinerea

Pro

prie

tate

Tipul de partener

144

accesului la tehnologie performantă (pe lângă eforturile proprii şi licenţe, cum ar fi cazul alianţei

Toyota – General Motors pentru realizarea unui cost mai mic de producţie) şi reducerea

riscurilor financiare, cum ar fi cazul companiilor petroliere pentru a suporta costurile căutării de

noi câmpuri petroliere. Tabelul nr.8.1

Joint-venture în scopul realizării economilor de scară

EXEMPLE MOTIVE

RENAULT – VOLVO - PEUGEUT Aprovizionarea cu materii prime şi materiale, manipularea preţului de transfer.

European Computer Research Centre (ECRC) în Munchen, format din 3 firme europene de computere

Cercetare şi dezvoltare.

Toyota şi General Motors în California Marketing şi distribuţie. FIAT – PEUGEUT în Argentina Furnizare divizională deoarece ambele

firme aveau o activitate săracă în Argentina.

Firmele, de asemenea, îşi licenţiază tehnologia, mărcile sau alte avantaje în scopul

realizării de profituri suplimentare. Pentru licenser este astfel o şansă de a intra pe o piaţă care

este prea mică pentru a justifica investiţii mai mari, pe pieţe care restricţionează importurile sau

ISD, sau ca mijloc de testare a unei pieţe, încă de obicei este licenţiată tehnologia periferică şi nu

cea centrală pentru a nu crea un competitor viitor. Pentru cel ce primeşte o licenţă există două

avantaje majore: achiziţionarea de tehnologie mai ieftin decât prin dezvoltare prin forţe proprii şi

permite realizarea unei diversificări prin combinarea tehnologiei achiziţionate cu know-how-ul

deja existent.

8.2. Abordări evolutive ale gândirii corporative strategice în contextul

mediului economic global Analiza retrospectivă a sfârşitului secolului XIX şi începutul secolului XX explică

întârzierea cu care preocupările strategice şi-au făcut apariţia în lumea afacerilor şi în știința

managementului firmei:

� desfăşurarea activităţilor economice într-un climat restrâns caracterizat printr-o

anumită stabilitate;

� lipsa discontinuităţilor majore;

� creșterea continuă a puterii de absorbţie a pieţei;

� progresul tehnologic. Acești factori nu au creat premisele plasării problemelor legate de strategia de dezvoltare

pe primul plan, erorile de strategie care puteau să compromită creşterea şi dezvoltarea firmelor au fost ușor de mascat.

Modificarea substanţială a concepţiilor tradiţionale asupra firmei şi a modului său de organizare şi conducere a survenit începând cu a doua jumătate a secolului XX, pe măsura:

• creşterii volumului şi a complexităţii producţiei; • a gradului său de diversificare;

145

• a dimensiunii companiilor industriale; • a numărului jucătorilor pe piaţa mondială, în contextul unor schimbări rapide ale

mediului înconjurător. Necesitatea adaptării rapide şi eficiente la aceste schimbări cu scopul de a-şi potenţa

capacitatea concurenţială a condus la deplasarea managementului strategic spre gândirea prospectivă şi proiectivă, caracteristică esenţială a firmelor moderne performante65.

Economia mondială a cunoscut mutaţii profunde în ultimele cinci decenii, cu efecte majore

asupra mediului internaţional de afaceri, al cărui grad de turbulenţă s-a accentuat îndeosebi

începând cu anii '90. Noile provocări lansate managementului firmelor au condus la conştientizarea necesităţii şi importanţei strategiei pentru asigurarea supravieţuirii, performanței

şi perenităţii lor. Lumea contemporană este caracterizată de un ansamblu de schimbări majore pe care le conturăm ca principale tendinţe:

� Globalizarea pieţelor, internaţionalizarea şi mondializarea tot mai accentuată a

economiilor naţionale, ceea ce impune o redefinire a strategiilor de produs şi de piaţă, ţinând cont

de concurenţa acerbă dintre firme şi de caracterul mondial pe care acestea îl dobândesc;

� Accentuarea schimbărilor tehnice şi tehnologice şi explozia informaţională, coroborate

cu ritmul tot mai accelerat de promovare a progresului tehnic şi a noilor tehnologii

informaţionale;

� Intensificarea concurenţei globale, concomitent cu deplasarea accentului de la factorii

de preţ la cei privind nivelul tehnic, calitatea produselor, serviciile adiacente sau notorietatea etc;

� Diversificarea şi rafinarea cererii, consumul devenind tot mai personalizat;

� Conştientizarea caracterului limitat al resurselor energetice şi al materiilor prime, coroborate cu cerinţe tot mai drastice privind asigurarea echilibrului ecologic;

� Accentuarea influenţei şi a presiunilor diferitelor grupuri de stakeholderi: acţionari,

clienţi, furnizori, asociaţii ale consumatorilor, ecologiştilor, sindicate, guverne etc;

� Concentrarea producţiei şi dezvoltarea marilor companii şi grupuri industriale, determinată de necesitatea valorificării maxime a avantajelor economiilor de scală şi de gamă, de creşterea competitivităţii internaţionale, dar şi de modificarea concepţii privind politica concurenţei, care, sub impactul creării sistemului internaţional de producţie, au devenit mai

flexibile în ceea ce priveşte fuziunile, achiziţiile şi crearea de societăţi mixte, chiar în condiţiile în

care acestea conduc la concentrarea sensibilă a activităţii economice;

� Dezvoltarea parteneriatelor în domeniul cercetării - dezvoltării, producţiei şi/san distribuţiei. Aceste raţiuni au condus la extinderea opţiunilor strategice legate de colaborarea în

vederea atingerii unor scopuri comune prin alianţe strategice între firme concurente sau

partenere.

� Terţializarea economiilor naţionale, fenomen generat atât de impactul creşterii

productivităţii în sectorul primar şi secundar, dar şi de cel al creşterii şi diversificării cererii de servicii;

� Costul şi mobilitatea tot mai ridicată a capitalurilor, conjugată cu modificarea

radicală în ultimii ani a semnificaţiei fluxurilor financiare internaţionale şi caracterul limitat al

acestora în raport cu „foamea de capital" ce caracterizează mediul de afaceri global.

� Influen ţa economiei industriale în determinarea opţiunilor strategice, o

contribuţie deosebită în acest sens fiind adusă de Michael Porter, al cărui aport conceptual, cel mai

65 Barren’s Dictionary of Finance and Investment Terms, Ed. 3, New York, 1991

146

importantîn ansamblul abordărilor ultimilor 20 de ani, constă în7:

� introducerea noţiunii de concurenţă sau rivalitate lărgită, potrivit căreia atracţia

potenţială a unei industrii sau segment de activitate depinde de intensitatea concu-

renţială (aceasta, la rândul ei, este determinată de cinci factori: concurenţi actuali,

concurenţi potenţiali, produse de substituţie, clienţi şi furnizori);

� introducerea conceptului de grup strategic constând în ansamblul firmelor dintr-un

sector care urmează aceeaşi strategie sau strategii apropiate;

� definirea a trei mari categorii de strategii generice: • dominare prin costuri;

• diferenţiere;

• oncentrare pe un anumit segment şi a trei posibile mutaţii strategice intersectoriale:

• diversificare către alte sectoare;

• integrare în amonte sau aval;

• concentrare.

� Emergenţa noţiunii de câmp strategic, care ia în considerare nu numai economiile de

scară, ci şi economiile de câmp sau de gamă, la originea cărora se află principiul coordonării,

pornind de la ideea că este mai puţin costisitor să se combine două sau mai multe activităţi în

cadrul unei firme decât să fie realizate separat.

� Translaţia de la ideea firmei care înfruntă singură un mediu anonim şi intangibil către

o nouă concepţie a libertăţii limitate într-un mediu cu caracteristici nu numai concurenţiale, ci şi

negociabile sau de colaborare, cooperare sau alianţă66.

� Apariţia şi dezvoltarea teoriei costurilor de tranzacţionare, derivate în special din faptul

că există un cost de funcţionare a pieţei aferent obţinerii informaţiilor, perfectării contractelor,

precum şi gradului de incertitudine a pieţei şi riscului apariţiei unor elemente neprevăzute,

contractele neputând să asigure firmei, cel puţin pe termen lung, rezultate satisfăcătoare. Astfel,

adepţii acestei teorii consideră că este mai profitabil să se opteze pentru internalizarea tranzacţiilor,

în vederea eliminării costurilor pieţei, sporirii gradului său de siguranţă şi a eliminării riscului

aferent relaţiilor cu furnizorii şi/sau clienţii, îndeosebi în condiţiile unui mediu schimbător.

� Emergenţa conceptului de turbulenţă a mediului înconjurător, care conduce la o

instabilitate sau chiar pierdere a controlului managerilor asupra evoluţiei firmei.

� Evoluţia calitativă a sistemelor de management de la managementul prin control şi

prin extrapolare la cel bazat pe anticiparea schimbărilor şi pe răspunsuri flexibile şi rapide la

mutaţiile extrem de diverse ale mediului înconjurător firmei. Instabilitatea devine şansă prin

transformarea mutaţiilor mediului în oportunităţi, iar intuiţia se adaugă modelului tradiţional si

analiticului.

Toate aceste mutaţii în gândirea strategică a companiilor au stimulat trecerea de la modelul

teoretic al sistemelor economice la cel al economiei globale bazate pe reţele, în contextul

dezvoltării f ără precedent a tehnologiilor informatice şi a telecomunicaţiilor, industrii care îşi

desfăşoară activitatea din ce în ce mai mult după o logică a reţelelor. Evoluţia se înscrie, desigur, în

trendul de fond al globalizării economice, surprinzând poate una dintre cele mai interesante

66 Barren’s Dictionary of Finance and Investment Terms, Ed. 3, New York, 1991

147

dimensiuni ale procesului, căci principiul de bază al funcţionării reţelelor îl constituie

interconexiunile şi dependenţele reciprocea sunt reprezentate schematic în figura nr. 8.2.

Figura nr. 8.2. Trecerea de la modelul teoretic al sisteme, la economia globală bazată pe reţele

Această tranziţie dinspre o configuraţie a relaţiilor economice globale dominată de formele

clasice de comerţ către o configuraţie nouă, mai complexă, a acestora, în care prevalează îmbinarea

întrepătrunderea tot mai accentuată a fluxurilor comerciale, tehnologice, de investiţii şi servicii

dirijate şi derulate tot mai mult prin intermediul reţelelor globale, înlesnite prin progresele

hnologice spectaculoase din sfera informaticii şi telecomunicaţiilor - poate fi observată, de

altfel, cu deosebită claritate, dacă se urmăreşte evoluţia în timp a strategiilor marilor corporaţii ansnaţionale promovate în noul climat concurenţial internaţional. Astfel, unii autori au

identificat o serie de stadii în drumul acestora spre globalizare: � exportul din ţara de origine; � producţia în ţara-gazdă; � integrarea în activităţile economice ale ţării/regiunii-gazdă; � coordonarea activităţilor regionale � dezvoltarea logisticii pentru realizarea unor activităţi globale.

Principiul de bază al economiei reţelelor este, de fapt, punerea în evidenţă a unei

interdependenţe între67:

� infrastructură - care poate fi materială sau imaterială, constituind, de fapt,

suportul fără de care reţeaua nu ar exista;

� infostructură - reprezentată de serviciile intermediare de control şi comandă,

permiţând regularizarea utilizării reţelei şi optimizarea fluxurilor;

� serviciile finale ale reţelei - care sunt în contact cu utilizatorii (interfaţa reţelei).

Prin urmare o dovadă că logistica pentru realizarea unor activităţi economice globale este deja în plin proces de dezvoltare o constituie vastele reţele de servicii care îşi fac apariţia în

arena internaţională în ritm exponenţial, înglobând întreaga lume în sfera monetară, bancară, a

67 Bari I., Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005.

148

transporturilor, telecomunicaţiilor şi informaticii, deservind sau încorporând organizaţii interne

dintr-un număr crescând de ţări.

8.3. Strategiile de expansiune şi restructurare a companiilor în condiţiile globalizării

Multiplele direcţii care au însoţit gândirea strategică încă de la început nu au constituit

decât o reacţie la transformările pe care corporaţiile le-au traversat, îndeosebi în ceea ce privea

procesul internaţionalizării lor, care a dat naştere unor modele variate de acţiune. Procesul

globalizării este însoţit în perioada contemporană de un nou val al mondializării capitalului

caracterizat, spre deosebire de cele precedente, de o extindere a activităţilor la cele din sfera

serviciilor, mai ales a celor financiare, extindere facilitată de apariţia unor instrumente financiare

din ce în ce mai sofisticate. Această tendinţă este însoţită de o liberalizare fără precedent a

comerţului, a investiţiilor şi pieţei de capital, dar şi de o relaxare a controlului exercitat asupra

activităţii companiilor multinaţionale. La acestea se adaugă cheltuielile legate de investiţiile din

domeniul tehnologiilor care au devenit imposibil de armonizat pe o singură piaţă. În acest context

competiţia a căpătat o intensitate extremă, actorii au ieşit complet din anonimat şi conferă regula

jocului un caracter global, nu doar la nivel sectorial, ci şi intersectorial, datorită dezvoltării f ără

precedent a noilor tehnologii care au demolat graniţele dintre sectoare. Astfel, corporaţii gigant

alcătuiesc astăzi ceea ce se poate numi „oligopol global",68 extinzându-şi continuu domeniul de

activitate, intrând în alianţe strategice cu competitorii lor direcţi şi stabilind în acest mod noi

reţele de oligopoluri.

Globalizarea a condus la redefinirea universului corporaţiilor , considerate de adepții globalizării drept structuri autoritare alternative, care le concurează tot mai mult şi ci

succes pe cele statale în determinarea direcţiei economiei politice globale. Raportul de intercondiţionalitate între globalizare şi noii actori s-a accentuat continuu. Pe de o parte globalizarea a fost aceea care a deschis drumul dezvoltării corporaţiilor în postura de lideri,

de altă parte, acestea din urmă au potenţat procesul de globalizare a pieţelor. Globalizarea este, totodată, şi cea care dictează corporaţiilor deciziile strategice, pornind de la strateg

internaţionalizare până la cele globale.

Modalităţile de răspuns ale corporaţiilor la provocările globalizării sunt extrem de

diversificate, internaţionalizarea afacerilor depăşind stadiul incipient de export - import de bunuri şi

servicii între state cu o viteză fără precedent. Fluxul de investiţii străine directe prin care

companiile transnaţionale urmăresc să îşi însuşească proprietatea sau controlul activelor care au

aparţinut iniţial actorilor naţionali este motivul principal pentru care determinarea naţionalității

unei astfel de entităţi economice internaţionale şi-a pierdut din relevanţă.

Investiţiile străine directe acoperă o gamă variată de concepte, a căror semnificaţie devine

relevantă în momentul în care sunt corelate cu strategiile corporaţiilor multinaţionale care le

întreprind. Așadar, pot fi identificate patru tipuri de activităţi ale corporaţiilor transnaţionale, în funcţie de motivaţia de investire care le determină, la care se adaugă un al cincilea tip, mai

68 Hill, Ch., Internaţional Business. Competing în the Global Market, Postscript, 1997.

149

eterogen, în care sunt incluse motivaţii de investire ce nu se încadrează în primele patru:

� investiţii străine directe aflate în căutare de resurse;

� investiţii străine directe aflate în căutare de pieţe;

� investiţii străine directe aflate în căutare de eficienţă;

� investiţii străine directe aflate în căutare de active strategice;

� alte tipuri de investiţii străine directe.

Ceea ce se constată, în paralel cu schimbarea diferitelor motivaţii de expansiune, este

evoluţia strategiilor de integrare corporativă. Accentuarea procesului de formare a pieţei

globale şi a sistemului de producţie global a condus la redefinirea regulilor jocului şi la

implementarea unor noi strategii de integrare corporativă. în funcţie de prevalenta tendinţelor de

autonomie sau de integrare, s-au materializat şi diferitele tipuri sau forme de strategii expansioniste

ale corporaţiilor. Acestea sunt redate în tabelul nr.8.2.

Tabelul nr 8.2.

Tipurile de strategii de expansiune internaţională a firmelor

Presiuni de adaptare la condiţiile locale

Reduse Ridicate

Pre

siun

i ec

onom

ice

Reduse

Strategia globală

Strategia transnaţională

Ridicate

Strategia internaţională

Strategia multinaţională

Unii autori, aduc în discuţie următoarele tipuri de configuraţii strategice expansioniste:

strategia internaţională11, strategia multinaţională, strategia globală şi strategia transnaţională™,

în funcţie de următoarele criterii:

� exercitarea presiunilor economice;

� exercitarea presiunilor de adaptare la condiţiile locale. Gradul de integrare, tradus prin intensitatea fluxurilor de capital, producţie sau tehnologie,

centralizare - descentralizare şi coordonare este corelat cu strategia de expansiune a companiilor.

Tabelul nr. 8.3.

Avantajele şi dezavantajele celor patru strategii de expansiune a corporaţiilor

STRATEGIA AVANTAJE DEZAVANTAJE

Internaţională

� Transferarea de

competenţe către pieţele străine gazdă.

� Lipsa adaptării la condiţiile locale. � Incapacitatea de a realiza economii de localizare, � Incapacitatea de a exploata efectele curbei de învăţare.

150

Multina ţională

� Adaptarea ofertei de

produse şi a procedurilor de marketing la condiţiile mediului local.

� Incapacitatea de a realiza economii de localizare. � Incapacitatea de a exploata efectele curbei de învăţare. � Incapacitatea de a transfera competenţe către pieţe străine gazdă.

Globală � Exploatarea efectelor

curbei de învățare. � Exploatarea economiilor

de localizare.

� Lipsa adaptării la condițiile locale.

Transnaţională

� Exploatarea efectelor

curbei de învățare. � Exploatarea economiilor

de localizare. � Adaptarea ofertei de

produse şi a procedurilor de marketing la condiţiile mediului local. � Realizarea de beneficii

din experiența câștigată la nivel global.

� Dificultăți de implementare datrorate problemelor de natură organizațională.

Problema care se pune este însă implementarea strategiei, instituţionalizarea şi opera-

ţionalizarea ei pentru a o integra cu succes în viaţa companiei Acest lucru se realizează prin

intermediul factorilor organizaţionali, manageriali, culturali, care trebuie compatibilizaţi cu

exigenţele noii strategii, acţionându-se asupra structurii organizatorice, culturii şi modului de

distribuire a puterii în cadrul firmei.

Structura organizatorică reprezintă o componentă importantă a sistemului de management

al firmei, care împreună cu sistemul informaţional formează una dintre laturile sale esenţiale,

latura constructivă, concretizată în structura de conducere a firmei. Funcţionalitatea întregului

sistem managerial depinde de această structură organizatorică. Rolul vital al acesteia constă în

orientarea şi desfăşurarea eficientă a activităţii în vederea atingerii scopurilor şi realizării

obiectivelor organizaţiei. Ea defineşte condiţiile de exercitare a autorităţii în cadrul societăţii, iar

prin supleţea sau rigiditatea sa se poate accelera sau încetini circulaţia informaţiei şi luarea

deciziei.

Importanţa relaţiei strategie - structură este pusă în evidenţă de numeroase studii

consacrate acestei probleme. Acest aspect ne determină să apreciem că strategia firmei este cea

care determină structura organizaţională şi nu invers.

Tranzacţiile interfirme sunt operaţiuni cu valori mobiliare, prin care se realizează redistribuirea între participanţi a drepturilor de control asupra uneia sau a mai multor firme. Ele pot avea ca obiect:

� achiziţionarea unui pachet de acţiuni la o anumită firmă (achiziţie);

� cumpărarea integrală a unei firme de către alta (absorbţie);

151

� unirea a două sau mai multe firme într-o nouă societate (fuziune), aşa cum vor fi

ele prezentate în detaliu.

Importanţa acordată acestor procese derivă din dubla natură a acţiunii, ca valoare mobiliară,

care, pe de o parte, este un activ financiar purtător de dividende ale firmei emitente, iar pe de

altă parte, acţiunile sunt instrumente de exercitare a puterii, de acaparare a poziţiilor de control,

într-adevăr, piaţa tranzacţiilor cu firme este, de fapt, o piaţă de control, achiziţiile şi fuziunile internaţionale fiind veritabile „arme de control în concurenţa industrială, comercială şi financiară globală".

În ultimă instanţă, fuziunile şi achiziţiile societăţilor transnaţionale vizează lupta pentru putere,

tendinţa de a surclasa concurenţa, de a acapara pieţe internaţionale şi de a dobândi o poziţie dominantă

în lumea afacerilor globale. Acest fenomen duce la crearea megagrupurilor de firme, a căror

consistenţă internă este asigurată prin sisteme de participaţii financiare eficiente. Complexitatea

acestor operaţiuni necesită, aşadar, o strategie bine conturată, delimitarea clară a etapelor ce trebuie

urmate: alcătuirea echipei de achiziţie şi stabilirea responsabilităţilor, colectarea şi sortarea

informaţiilor de pe piaţă cu scopul selectării companiilor potenţiale ţinte, evaluarea acestora şi a

costurilor şi beneficiilor induse de o probabilă tranzacţie cu acestea, finanţarea tranzacţiei, semnarea

contractului şi integrarea postachiziţie. Toate acestea comportă costuri financiare uriaşe ce trebuie

avute în vedere dincolo de operaţionalitatea şi rapiditatea cu care trebuie să se acţioneze.

Desigur, coordonarea la nivel global rămâne un imperativ al strategiilor corporative, cu

toate că literatura de specialitate abundă în contradicţii referitoare la tipologia strategiilor pe

care o companie transnaţională trebuie să o adopte. Unii consideră strategia globală ca strategia

viitorului, care va promova companiile de succes, în timp ce alţii privesc globalizarea pieţelor şi

a gusturilor consumatorilor ca fiind departe de a constitui o realitate, propunând strategii

transnaţionale. Apariţia firmelor globale nu este însă o posibilitate teoretică, ci o realitate care ne

aparţine şi care va însoţi dezvoltarea umanităţii în viitor.

8.4. Rolul fuziunilor şi achiziţiilor interna ţionale în integrarea corporativă

Societăţile transnaţionale în lupta cu concurenţii lor direcţi, adoptă strategii globale cu un

accentuat caracter integrativ, urmărind fie să atace pe o anumită piaţă pentru a slăbi poziţia de

ansamblu a companiei concurente pe piaţa globală, fie să adopte o strategie ofensivă pe o anumită

piaţă pentru a contracara acţiunile concurentului de pe altă piaţă, fie să se combine pentru a

obţine beneficii sinergice operaţionale şi financiare. Indiferent de forma pe care o îmbracă aceste

pactici, pentru actorii globali piaţa mondială privită în ansamblul său a devenit un uriaş spaţiu de

joc. Aşa cum am mai spus, dimensiunea firmelor a jucat în ultimii ani, din ce în ce mai mult,

rolul unei arme strategice, dar şi al unei bariere de intrare, mai importante chiar decât rata

profitabilităţii. O demonstrează valul de achiziţii şi fuziuni al ultimului deceniu, care a condus

la apariţia unor corporaţii gigant.

Dinamica mediului concurenţial internaţional a stimulat integrarea intercompanii, care urmăreşte într-o manieră diversificată axa cooperării, ca modalitate principală mai eficientă

adaptare a companiei la complexităţile şi incertitudinile contextului politico-econonic internaţional. Astfel, începând cu anii '60 şi '70 au apărut şi s-au dezvoltat o serie de forme și

152

tactici de afaceri, incluse în literatura de specialitate fie în categoria largă a cooperării economice internaţionale, fie, mai recent, în categoria alianţelor strategice. Acestea din urmă se împart în două grupe:

� alianţe competitive; � cooperare industrială ce vizează tehnicile de transfer internaţional de

tehnologie. Referinţele din literatura internaţională ating o gamă variată de denumiri pentru alianțele

strategice: de la consorţii strategice, cooperare, cvasiintegrare sau noua formă de investiții

Ceea ce au toate în comun este faptul că, în practică alianţele competitive reprezintă complexe de

comunicaţii ce se stabilesc între firme, ca răspuns la globalizarea pieţelor, în vederea realizării unor

obiective comune prin acţiuni concertate. Raţiunile alianţelor constau în principal în:

� complementaritatea tehnologică; � convergenţa de interese; � sporirea poziţiei competitive prin acţiune comună.

O companie care doreşte să investească într-o ţară străină are două alternative:

� investiţii integral noi: investiţii străine directe; � firme locale, care, la rândul ei, poate fi companie privată sau de stat în curs de

privatizare.

Punctul comun al celor două alternative rezidă în guvernarea/controlul unor active naţionale

de către o societate transnaţională pe baza unui angajament organizaţional continuu, contribuind

astfel la dezvoltarea sistemului de producție globală, după cum se poate vedea și în figura nr. 8.3.

Contracte simple Contracte globale Contracte la cheie Consorţiu simplu

Subcontractare Coproducţie Licenţă Fransiză

Societăţi mixte (joint - ventures) Achiziţii şi fuziuni

AUTONOMIE

INTEGRARE

� Nu există un

angajament organizaţional continuu � Deciziile sunt luate la

nivelul fiecărei firme

� Presupune un angajament � Deciziile sunt luate în

comun

� Implic ă schimbări

în controlul şi/sau structura corporaţiei

COLABORARE

ALIANŢE STRATEGICE

INTEGRARE COMPLETĂ

Figura nr. 8.3. Alternative de investiții ale unei companii

Nici o fuziune sau achiziţie nu este identică cu alta, astfel încât nu este posibilă enumerarea

unor condiţii sau reguli de succes. Ceea ce putem să facem noi este doar să conturăm cadrul

legal, juridic, fiscal şi economic comun acestor tranzacţii, să proiectăm liniile directoare ale

fuziunilor şi achiziţiilor, ale avantajelor şi riscurilor derivate din acestea, ca oportunităţi strategice

153

de realiniere a companiilor la condiţiile economiei globale.

Achiziţiile şi fuziunile sunt adesea analizate de către economişti ca fiind unul şi acela-

concept, care vizează unificarea a două sau mai multe companii. Dar, din punct de vedere legal

acestea sunt distincte, iar opţiunea noastră pentru analiza lor separată are în vedere sublinierea

diferitelor alternative corporaţionale strategice, cu similitudinile şi diferenţele lor, cu avantajele şi

riscurile aferente.

Fuziunea internaţională. Din punct de vedere tehnic, fuziunea constă în combinarea a două sau mai multe companii cu scopul de a crea o entitate economică prin unificarea patrimoniilor. Fuziunea internaţională implică unificarea a două entităţi juridice de naţionalitate diferit ă. Fuziunea este tratată de mulţi economişti ca o formă de achiziţie şi cunoa

două forme: absorbţia şi fuziunea pură sau contopirea. Această din urmă formă de fuziune e

cunoscută şi sub numele de fuziune prin consolidare. Din punct de vedere juridic, fuziunea e

operaţiunea prin care se realizează o concentrare a societăţilor comerciale. Acestea pot avea aceeaşi

formă juridică sau forme diferite.

Absorbţia constă în înglobarea de către o societate a uneia sau mai multe societăţi comerciale,

care îşi încetează existenţa. Fuziunea pură sau contopirea constă în reunirea a două sau mai mi

societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa, pentru constituirea unei societăţi comerciale noi. Prin

absorbţie, firma cumpărătoare dispare, iar acţionariatul acesteia primeşte, în locul vechilor

acţiuni, titluri ale firmei cumpărătoare, la un anumit raport de schimb. Firma achizitoare

dobândeşte toate drepturile patrimoniale ale firmei absorbite şi, în acelaşi timp, toate obligaţiile

acesteia. Această modalitate mai poartă numele de fuziune statutară, deoarece se realizează în

conformitate cu statutul firmei care realizează încorporarea. De regulă, acţiunile firmei

achiziţionate sunt preschimbate direct pe acţiuni ale firmei achizitoare, dar aceasta din urmă le

poate cumpăra şi cu plata în numerar sau în alte active financiare.

În cazul fuziunii pure, distincţia între firma cumpărătoare şi cea cumpărată devine

irelevantă întrucât cele două firme se unesc într-o companie nouă, firmele originare încetându-şi

existenţa juridică. În acest caz, acţionarii celor două firme fuzionate primesc, în schimbul vechilor

acţiuni acţiuni la compania nou înfiinţată. De asemenea, ei pot opta pentru obţinerea sau plata în

numerar, în contul drepturilor lor de acţionari, sau să dobândească obligaţiuni emise de noua

compar

La nivel internaţional, absorbţiile sunt mai frecvente decât consolidările, datorii

numeroaselor dificultăţi în realizarea unei veritabile fuziuni, în special din punct de vedere juridic

în absenţa unei unificări a statutelor şi a regulilor juridice aplicabile în ţările originare.

În literatura de specialitate, dar şi în practică, se întâlnesc următoarele categorii principale de fuziuni:

� fuziunea orizontală - are loc atunci când o firmă se combină cu altă firmă, din

același domeniu de activitate; acestea sunt, aşadar, companii concurente în acelaşi sector

economic. Numărul acestora a crescut mult în ultimii ani, pe fondul restructurării globale

a multor sectoare industriale, ca răspuns la progresul tehnologic şi liberalizarea pieţelor.

Prin consolidarea resurselor celor doi parteneri se obţine un efect sinergie, atât în termenii

evaluării activelor astfel combinate, cât şi ca cotă de piaţă. Industriile vizate în mod tipic

de acest tip de fuziuni sunt: industria farmaceutică, construcţii de maşini, prelucrarea

154

petrolului şi, recent, sectorul serviciilor industriale. Riscul de anihilare a concurenţei

determină, adeseori, ca fuziunile orizontale să facă obiectul interdicţiilor prin lege, deoarece

intră în conflict cu legislaţia antitrust.

� fuziunea verticală - are loc atunci când o companie îşi uneşte patrimoniul cu cel al

unui furnizor sau cumpărător al produselor sale: fuziuni în amonte şi fuziuni în aval. Este cazul, de

exemplu, al unui producător de oţel care achiziţionează o mină de fier sau de cărbune sau al unui

producător de petrol care achiziţionează o companie petrochimică. Opţiunea pentru această formă

de fuziune vizează creşterea valorii în lanţul de producţie, prin reducerea incertitudinii/riscurilor în

aprovizionare sau desfacere, dar şi a costurilor de vânzare – cumpărare. Companiile care optează, în

general, pentru această formă de fuziune sunt cele din industriile de maşini electrice şi automobile.

� fuziunea concentrică69 - implică întreprinderi înrudite, dar care nu sunt

producători ai aceluiaşi produs, ca în cazul fuziunilor orizontale, şi nici nu au o relaţie furnizor -

cumpărător, ca în cazul fuziunilor verticale;

� fuziunea conglomerat - are loc în momentul combinaţiei unor întreprinderi

neînrudite din punctul de vedere al obiectului de activitate. Scopul lor principal constă în

diversificarea internaţională a riscului şi creşterea beneficiilor din economiile de scopuri.

Economiile în exploatare, dar şi efectele anticoncurenţiale depind, cel puţin parţial, de

tipul de fuziune. Cele mai mari beneficii în exploatare sunt obţinute prin fuziunile verticale şi

orizontale, dar acestea sunt şi cele mai susceptibile a face obiectul analizei fezabilităţii, putând fi

atacate sau interzise în cazul erodării condiţiilor de concurenţă corectă, cu impact negativ asupra

consumatorilor.

Din punctul de vedere al analizei financiare, există două tipuri de fuziuni:

� fuziuni operaţionale - au loc atunci când activităţile a două companii sunt integrate

pentru a obţine efecte sinergice;

� fuziuni financiare - companiile care fuzionează nu vor fi operate ca o singură

entitate şi nu se preconizează obţinerea obligatorie de economii operaţionale semnificative.

Achiziţii internaţionale. Din punct de vedere tehnic, achiziţia constă în preluarea unei companii sau a unei unităţi independente de către o altă companie cu scopul de a lărgi patrimoniul acestei entităţi economice. Achiziţia internaţională constă în preluarea/transferarea

activelor şi a operaţiunilor unei companii naţionale sau filiale implantate în ţara-gazdă de către/

spre o companie străină, prima devenind o filială sau sucursală a celei din urmă. Achiziţiile sunt

cele care domină scena internaţională a tranzacţiilor cu companii, fuziunile reprezentând mai puţin

de 3% din numărul total al tranzacţiilor cu companii48. De fapt, chiar si atunci când fuziunile par a

se realiza între două companii relativ egale, majoritatea reprezintă achiziţii, căci o companie

domină/dictează operaţiunea de combinare. Numărul fuziunilor „reale" fiind atât de mic, din

considerente practice, „fuziunile şi achiziţiile" vizează în fapt „achiziţiile".

Din perspectiva controlului exercitat asupra companiei achiziţionate, achiziţiile

internaţionale pot lua următoarele forme: � achiziţii minoritare: controlul companiei străine vizează între 10 şi 49% din

numărul voturilor companiei achiziţionate;

69 Concentric sau congeneric, ceea ce înseamnă „aliat prin natură sau activităţi".

155

� achiziţii majoritare: controlul companiei străine vizează între 50 şi 99% din

numărul voturilor companiei achiziţionate; � achiziţii complete sau integrale: control de 100%.

Achiziţiile ce implică mai puţin de 10% din activele financiare ale companiei-gazdâ

constituie, de fapt, investiţii de portofoliu, care reprezintă investiţii pur financiare şi nu implică

o relaţie pe termen lung, astfel încât acestea nu fac parte din obiectivele noastre de cercetare, fără

a minimiza însă importanţa lor. Desigur că cele patru categorii de fuziuni sunt reproductibile şi în

cazul achiziţiilor, cu caracteristici similare, astfel încât există:

� achiziţii orizontale - cazurile de achiziţii internaţionale sunt foarte numeroase.

Achiziţiile orizontale repetate reprezintă, totodată, o alternativă viabilă pentru o strategie de creştere.

Justificarea acestei forme de achiziţie rezidă în valorificarea economiilor de scală semnificative,

diminuarea cheltuielilor suplimentare prin integrarea departamentelor şi funcţiilor similare sau

echivalente, creşterea cotei de piaţă. Avantajele ce decurg din achiziţiile orizontale constau în

creşterea veniturilor, potenţarea forţei de negociere cu furnizorii şi clienţii, promovarea mai

eficientă a produselor, dezvoltarea şi valorificarea mai eficientă a canalelor de distribuţie, dublată

de o mai mare flexibilitate, urmată de diminuarea sau chiar eliminarea concurenţei. Nu în ultimul

rând, achiziţiile orizontale conduc, adesea, la preluarea unor firme cu puncte tari şi slabe diferite de

firma achizitoare, prin joncţiunea cărora creşte lanţul de valoare al companiei

achizitoare, beneficiarii finali fiind, în fapt, acţionarii.

� achiziţii verticale - firmele achizitoare urmăresc în principal exercitarea unui

control mai ridicat asupra calităţii şi livr ării materiilor prime, a subansamblelor (în cazul

achiziţiilor în amonte) sau produselor, asupra politicilor de preţ şi, nu în ultimul rând, asigurarea

contactului direct cu clienţii (în cazul achizifiilor în aval). Avantajele ce decurg din acest

tip de tranzacţii cu firme sunt extrem de tentante, eliminarea dependenţei de furnizorii

externi sau crearea propriilor unităţi de producţie. Achiziţiile verticale pot reprezenta o70:

� extindere de produs - are loc atunci când există legături funcţionale între

firma achizitoare şi firma-ţintă, în domeniul producţiei sau al distribuţiei şi atunci când

produsele comercializate nu se concurează direct, deşi sunt vândute pe aceeaşi piaţă;

� extindere a pieţei - are loc atunci când cele două companii comercializează

propriile produse în arii geografice distincte, facilitând penetrarea pieţei firmei-ţintă;

� combinaţie a celor două. � achiziţii concentrice - achiziţia unor companii înrudite. Elementul comun poate

fi reprezentat de utilizarea unor factori de producţie similari, precum pregătirea asemănătoare a

forţei de muncă, echipamente, resurse de capital sau materii prime asemănătoare sau pieţe de

desfacere comune. în statisticile internaţionale ale Naţiunilor Unite, fuziunile şi achiziţiile

concentrice nu apar înregistrate separat, acestea fiind integrate în categoria achiziţiilor

conglomerat.

� achiziţii conglomerat - acestea se desfăşoară între companii cu activitate şi

structură total diferite.

Achiziţiile şi fuziunile internaţionale vizează asocierea sub diverse forme a două companii

70 Hurduzeu, Gh., Achiziţiile de firme pe piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

156

din ţări diferite. Ţara de origine a companiei achizitoare poartă denumirea de ,,țară-mamă,, iar

compania achiziţionată se numeşte ,,ţara-gazdă,,. În ceea ce priveşte fuziunile, naţionalitatea noii

entităţi economice poate fi dublă sau poate prelua una dintre naţionalităţile celor două companii.

Dificultăţi majore sunt întâmpinate în estimarea reală a ponderii fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale în totalul fluxului de investiţii străine directe (ISD) dintr-o ţară, deoarece

înregistrarea acestora din urmă în balanţa de plăţi nu surprinde volumul valoric al fuziunilor şi

achiziţiilor, iar delimitarea lor de investiţiile noi este un demers aproape imposibil din cauza lipsei

înregistrărilor statistice separate (cu excepţia unui număr mic de ţări). Totodată, compararea

variatelor surse furnizoare de date referitoare la volumul valoric al fuziunilor şi achiziţiilor conduce

adeseori la concluzii false. Cauzele acestor dificultăţi pot fi sintetizate astfel:

� volumul valoric al fuziunilor şi achiziţiilor include fonduri naţionale (locale) şi internaţionale alocate acestui scop, provenind din variate pieţe de capital, în timp ce ISD sunt

asociate fluxurilor internaţionale de capital. Un exemplu extrem îl reprezintă situaţia în care, cu

toate că au avut loc fuziuni şi achiziţii, volumul ISD apare înregistrat statistic ca fiind nul.

Explicaţia constă în faptul că finanţarea lor a avut surse locale. Un alt exemplu extrem îl

reprezintă cazul în care fuziunile şi achiziţiile sunt integral finanţate prin investiţii străine

directe, statistic fiind echivalente cu influxul de ISD.

� volumul valoric al ISD are la bază raportări nete (volumul investiţiilor minus

volumul

dezinvestiţiilor), pornind de la conceptul balanţei de plăţi, în timp ce datele statistice referitoare

la volumul fuziunilor şi achiziţiilor raportează doar sumele aferente achiziţiile: de companii sau

filiale străine localizate în afara teritoriului naţional, fără a cuantifica şi elimina volumul

vânzărilor de filiale străine;

� plăţile aferente fuziunilor şi achiziţiilor sunt adeseori derulate pe parcursul a mai

multor ani; diferenţele în înregistrarea diferitelor forme de fuziuni şi achiziţii induc noi distorsiuni

în compararea internaţională a înregistrărilor statistice.

Fuziunile şi achiziţiile internaţionale constituie măsuri de reorganizare a structurilor industriale internaţionale de importanţă majoră, întrucât comportă nu numai valenţe financiare şi

economice, ci şi valenţe sociale, culturale, civice, de mediu etc. Principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare a pieţelor, ci,

dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante pentru a permite mecanismelor pieţei să

funcţioneze corect, cu atât mai mult, cu cât în actualul context mondial integrarea la nivelul

pieţelor se adânceşte. Organismele de reglementare, consilii sau oficiile concurenţiale analizează fiecare posibilă tranzacţie cu firme, precum şi implicaţiile integrării pe piaţa sau pieţele din care fac parte firmele. Acestea judecă şi eventualele diferende legate de tranzacţiile

cu firme. Raţiunea principală a politicilor concurenţiale care reglementează tranzacţiile cu

corporaţii vizează: � funcţionarea normală a pieţelor; � garantarea bunăstării consumatorilor; � stimularea unei repartiţii optime a resurselor; � oferirea unor motivaţii puternice privind creşterea eficienţei şi a nivelului tehnic şi

calitativ al producţiei.

157

Este important ca acest proces de realocare a resurselor să se poată desfăşura în cele mai

bune condiţii, prin intermediul fuziunilor, achiziţiilor sau cooperării. Dar pericolul reprezentat

de generarea unei structuri mult prea concentrate a pieţei, care limitează alegerea consumatorilor,

trebuie supervizată şi estompată. În condiţiile în care pieţele au tendinţa să crească şi în care

masa critică necesară pentru a deveni un operator activ devine tot mai importantă, numărul şi

complexitatea fuziunilor şi achiziţiilor pe care organismele sau oficiile concurenţiale trebuie să

le examineze a înregistrat o tendinţă constantă de creştere. Deciziile acestor organisme, care

supraveghează piaţa controlului corporatist, au putere de lege.

8.5. Dezvoltarea și integrarea sistemică a firmelor multina ționale

În perioada contemporană expansiunea corporaţiilor multinaţionale la scară planetară, se

înfaptuieşte prin strategii complexe de expansiune, adoptate la nivelul sistemului corporativ,

acestea facilitand multiple forme de transnaţionalizare a activităţilor cum sunt subproducţia sau

subcontractarea internaţională, contractele de licenţiere şi alte forme de raporturi intra(-) şi

inter(-) companii.

Alianţele strategice, antrenate la nivel mondial, impun corporaţiilor multinaţionale

adoptarea unor strategii investiţionale menite să favorizeze debutul şi finalizarea unor colaborări

cu diverse companii în vederea maximizării beneficiilor şi optimizării proceselor de producţie

integrate, sau în scopul penetrării industriilor ce avansează costuri ridicate de implantare ca

urmare a economiilor de scară şi permanentelor mutaţii tehnologice.

Strategii de expansiune consolidată a corporațiilor multina ționale În fapt, tendinţa amplificării alianţelor strategice şi implicit, a strategiilor investiţionale

afiliate este reflectată în reacţiile interdependente dintre companii, create în vederea menţinerii

lor în cursa concurenţială în care interesul pentru atingerea nivelului global deţine o poziţie

privilegiată în ansamblul obiectivelor sistemului corporativ. Presiunile de colaborare pentru a

concura se sprijină parţial pe strategiile de adaptare la potentialele riscuri generate de climatul

economic şi comercial global. Tabelul nr. 8.4.

Strategii de expansiune consolidată a corporaţiilor multina ţionale

Parametrii procesului de

expansiune consolidată

Sistem multinaţional Sistem globalizat

Selectarea pieţelor � În funcţie de potenţialul lor în termeni de venituri şi profituri

� În funcţie de potenţiala lor contribuţie la globalizarea profiturilor corporaţiei multinaţionale

Produsele şi serviciile � Produse şi servicii adaptate nevoilor locale

� Produse standardizate care necesită un minim de adaptare locală

Localizarea activităţilor � Lanţul creator de valoare este localizat parţial sau integral în ţara gazdă

� Corporaţia multinaţională dispune în cele mai multe

� Descompunerea lanţului creator de valoare şi localizarea unităţilor productive astfel încât să se beneficieze de cele mai favorabile condiţii posibile

158

situaţii, de unităţi productive în statele gazdă, dar funcţiile strategice sunt concentrate la sediul sau social

� Dispersia activităţilor: întregul ansamblu de operaţiuni prezintă integrare geografică la nivelul fiecărui stat gazdă.

� Unităţile productive sunt specializate şi dimensionate pentru a deservi pieţe mai mari decât cea a statului sau regiunii în care are loc implantarea

� Ansamblul activităţilor prezintă integrare geografică la nivel regional sau mondial

Marketing � Mesajul de marketing este adaptat pentru fiecare ţară gazdă

� Sistem uniformizat de dispersie şi propagare a mesajului de marketing la nivel mondial pentru unul şi acelaşi produs, chiar dacă marca este diferită

Avantaj competitiv � Rezultat din diferenţierea produselor

� Rezultat din calitate şi termene de livrare

Strategii investiționale în managementul corporațiilor multina ționale

Corporaţia multinaţională trebuie aşadar, să producă pentru o piaţă în dinamică

permanentă, să raspundă la mutaţiile în structura cererii şi uneori, să modeleze evoluţia acesteia.

Expansiunea operatorilor cu investiţii străine a necesitat fructificarea avantajelor competitive de

care dispun, aspect ce a indus substanţiale transformări în economia mondială contemporană,

îndeosebi ca urmare a adoptării unor strategii de integrare structurală menite să faciliteze

consolidarea poziţiei competiţionale şi accesul la noi pieţe de distribuţie.

Tabelul nr. 8.5.

Strategii investiţionale în managementul corporaţiilor multina ţionale

Strategia Caracteristici operaţionale

Participaţia minoritară

� Achiziţia minoritară a portofoliului unor companii din mediul investiţional local, regional sau mondial.

� Fructificarea financiară a procesului de implementare strategică constă în:

� testarea capacitaţii de absorbţie a pieţei de implantare;

� dezvoltarea de relaţii comerciale; � evaluarea posibilităţilor de implantare locală. � Mecanismul implementării operaţionale este

specific corporaţiilor americane şi japoneze.

Participaţia majoritară

� Achiziţia pachetului acţiunilor de control a unor companii aflate în plină expansiune, de talie mijlocie sau mare şi cu o poziţie puternică pe viitoarea piaţă de implantare a corporaţiei multinaţionale.

� Fructificarea financiară a participaţiei majoritare rezidă în următoarele elemente:

� realizarea unor economii de resurse financiare sub aspect investiţional;

� “achiziţia” de resurse umane specializate; � beneficiul unei conduceri manageriale

specializată în identificarea potenţialului de absorbţie a pieţei locale.

159

Reciclarea excedentelor

� Caracterul funcţional asociat implementării acestei orientări strategice rezidă în necesitatea existenţei unei reţele de societăţi bancare corespondente.

� Mecanismul derulării operaţiunilor bancare şi financiare specializate, comportă necesitatea derulării următoarelor programe, concretizate astfel:

� investiţii de portofoliu; � operaţiuni de acaparare a unei părţi din

pieţele locale; � investiţii imobiliare; � activităţi orientate spre achiziţia şi

constituirea de societăţi bancare în alte state.

Asocieri mixte (Mixed-Joint Ventures)

� Mecanismul implementării strategice presupune crearea de noi corporaţii prin participarea în regim asociativ a unor companii de stat locale.

Asocieri internaţionale (Joint-International Business Ventures)

� Fructificarea financiară a unei asemenea strategii presupune crearea de companii prin participarea agenţiilor guvernamentale, din economiile de implantare, în forma concesionarii exploatărilor de resurse mineraliere existente, având în contrapartidă, resurse financiare alocate de corporaţia multinaţională în scopul constituirii capitalului investiţional necesar statutului de absorbţie.

� Adoptarea acestui mecanism strategic este realizată numai în situaţia implantărilor corporative efectuate în statele slab dezvoltate.

Strategii de integrare structurală în sistemul corporațiilor multina ționale

În ansamblul lor, strategiile de integrare structurală, adoptate de corporaţiile

multinaţionale în procesul gestiunii operaţiunilor externe au favorizat restructurarea managerială

a surselor de producţie corporative pe criteriul unui sistem divizat in reţele de fabricaţie şi

comercializare integrate regional sau la scară globală. Acest aspect a condus treptat, la

intensificarea fluxurilor comerciale interstatale. Tabelul nr.8.6.

Strategii de integrare structurală în sistemul corporaţiilor multina ţionale

Strategia

Conexiunile dintre corporaţie şi societăţile subsidiare

Configuraţia societăţilor subsidiare

externe

Gradul de integrare

Climatul economic locaţional sau

general

Integrare unidirecţională

Proprietatea, tehnologia şi resursele financiare sunt abordate unidirecţional.

Replica în miniatură a “societăţii emitente”.

Slab. � Ţara gazdă este accesibilă la investiţii străine directe. � Barierele

comerciale, costurile de transport şi comunicaţii sunt scăzute.

Integrare bidirecţională

Proprietatea, tehnologiile, pieţele de distribuţie şi

Producţia este “raţionalizată” la nivelul unuia

Puternic la acelaşi punct al lanţului

� Comerţul este deschis şi regimul investiţiilor străine

160

resursele financiare sunt abordate bidirecţional.

sau al câtorva elemente în lanţurile valorice.

valoric, slab la altele.

directe este bilateral. � Asocierea sindicală

este restricţionată.

Integrare consolidată

Toate funcţiile sunt în principal multidirecţionale.

(1) Produsele sau procesele sunt specializate. (2) Specializarea sistemică este de tip funcţional.

Potenţial puternic în cadrul lanţului valoric.

� Comerţ liberalizat. � Regim permisiv în

domeniul tehnologiilor. � Convergenţa

preferinţelor consumatorilor. � Costuri de transport şi comunicaţii reduse.

În lumea de astăzi, totuşi, conjunctura economică mondială este cu mult diferită şi mai

mult, se află într-un plin proces de integrare, aspect ce delimitează în fapt, amplul fenomen al

globalizării. Se poate afirma astfel, făcând abstracţie de aspectele virtuale, mai mult sau mai

puţin cuantificate în planul relaţiilor interumane şi în mod deosebit, intercorporative, vehiculate

în ansamblul proceselor şi fenomenelor manifestate la scară globală, că regionalizarea şi mai

apoi, globalizarea presupun ele însele, acorduri interguvernamentale, norme şi instituţii menite să

reglementeze raporturile de forţe dintre economiile în dezvoltare şi statele industrializate. În

acest sens, statele în dezvoltare, în scopul compensării potenţialelor efecte negative ale regimului

concurenţial, impus de cerinţele şi exigenţele manifestate în câmpul pieţei mondiale, au recurs la

multiple cooperări subregionale, regionale şi interregionale având drept obiectiv major

menţinerea şi consolidarea potenţialului productiv şi investiţional local, în vederea racordării

propriilor economii la noul sistem global.

8.6. Puterea economică a grupurilor multina ţionale

Sistemul economic actual se caracterizează prin internaţionalizarea pieţelor comerciale,

monetare, forţei de munca si de materii prime. Pe baza acestei realităţi, s-a apreciat ca puterea

marilor grupuri multinaţionale depăşeşte cu mult pe cea a unei ţări. Totuşi, această afirmaţie,

care se bazează pe indicatori de numarul de salariaţi şi cifra de afaceri, nu ţine cont de forta de

reglementare pe care o posedă statul. De fapt, în urma conflictelor mai mult sau mai puţin

deschise dintre grupurile private şi statele din ţările dezvoltate, cele din urma castigă, practic,

totdeauna pe propriul teritoriu naţional. Dar, la randul lor, grupurile multinaţionale se pot

revanşa prin delocalizarea propriilor activităţi industriale, comerciale şi financiare în ţări mult

mai atractive din punct de vedere fiscal şi social.

Statul dispune de putere economică şi politică, în timp ce un grup, chiar dacă este

multinaţional, nu dispune decât de puterea economică pe care şi-o manifestă in limitele fixate de

stat. Cu toate acestea, statul, care la randul său este supus restrictiilor economice şi sociale, nu

este interesat să abuzeze de propria putere, mai ales atunci când delocalizarea activitaţilor

grupurilor în ţări mai liberale generează, de cele mai multe ori, sarăcia natiunii. Astfel,

competiţia dintre naţiuni constituie un fenomen care frâneaza voinţele politice ale statelor bazate,

161

deseori, pe dogme.

De asemenea, forţa economică a grupurilor multinaţionale se manifesta si prin puterea de

presiune pe care o exercită asupra ţărilor, atunci cand doresc să înfiinţeze noi filiale. Pentru a

crea noi locuri de muncă, statele sunt adeseori, tentate sa acorde avantaje fiscale, subvenţii,

garanţii de piaţă etc. Cu toate acestea, deciziile de investiţii ale grupurilor sunt ghidate de grija

de a obţine o rentabilitate pe termen lung, şi nu de interesul public. În consecinţă, avantajele de

care beneficiază grupurile din partea statului, de cele mai multe ori pe o perioadă limitată, nu

sunt determinate în stabilirea politicii economice a grupului.

Întreprinderea este, înainte de toate, constituită din oameni. În cadrul grupurilor bine

organizate, educarea şi formarea personalului constituie o prioritate absoluta. De fapt, prin

aceasta se urmareste obtinerea unei stari de spirit, coeziuni si vointe comune ale personalului, de

pe urma carora , grupul are numai de castigat. Astfel, se ajunge la situatia in care loialitatea fata

de grup sau normele si procedurile acestuia este considerata, de multe ori, mai importanta decat

loialitatea nationala sau reglementarile locale.

Puterea financiara a grupurilor poate sa aiba consecinte importante asupra balantei de

plati a tarilor in care sunt implantate. Daca un grup nu recurge la piata financiara locala pentru

finantarea unei filiale, el amelioreaza balanta de plati a tarii in care se situeaza filiala in

detrimentul tarii in care finantarea isi gaseste originea. In schimb, repatrierea catre societatea

mama a profiturilor realizate local penalizeaza balanta de plati a tarii in care se afla filiala.

De asemenea, puterea financiara a grupurilor le permite să investeasca in domenii de

inalta tehnologie, ceea ce ameninta, uneori, independenta economica a statelor mai putin

dezvoltate. Desi, unele dintre statele europene au incercat sa duca o politica de independenta

tehnologica fata de marile grupuri americane, actualmente se constata o miscare generala de

liberalizare a economiilor.

O data cu utilizarea monedei unice europene, statele care participa la sistemul monetar

european au renuntat la o parte din propriile prerogative. Astfel, marile intreprinderi nationale

din domeniile asigurarilor, bancar, media, telefonie, transport aerian si feroviar incearca sa scape

de sub dominatia statului cu scopul de a deveni mai competitive pe plan international, de a

accede pe pietele financiare si de a se regrupa liber.

In final, se poate aprecia ca grupurile multinationale, prin propria marja de manevra, nu

se multumesc cu un rol pasiv, ci ele contribuie activ la configurarea economiei mondiale. Desi

este cert ca alegerile acestora sunt efectuate tinand cont de anumite restrictii, actiunea lor este

decisiva pentru evolutia capitalismului modern si constructia unei noi ordini economice

mondiale.

8.7. Prezența firmelor multina ționale în România

Contactul dintre firmele multinationale si firmele interne se poate realiza si prin

raporturile de franciza. Aceste raporturi, in esenta lor, se refera la acordarea de catre o firma, in

cazul nostru multinationala, denumita francizor, unei alte firme, denumita francizer, dreptul de a

vinde produse sau de a efectua servicii sub marca si controlul francizorului. Intre cele doua firme

se incheie un contract de franciza care prevede ca firma francizata sa plateasca francizorului o

suma fixa pentru primirea dreptului mentionat si, in plus, o suma anuala calculata in procente (de

162

regula 2 sau 3%) din cifra de afaceri pe toata durata contractului.

Raporturile cu firmele romaneşti sunt mult mai complexe, ceea ce poate constitui o forma

specifica de francizare. Specificul consta in aceea ca relaţiile cu firmele străine, inclusiv cu

firmele multinaţionale, pun pe primul plan efectuarea de investiţii directe. Prin deţinerea in

totalitate sau in majoritate capitalul in firmele din România, produsele acestor firme intra in

reţeaua transnaţionala de desfacere. Aceasta particularitate a fost determinata de problemele

perioadei de tranziţie la economia de piaţa in tara noastră.

Firmele multinaţionale, prin investiţii directe de capital, au contribuit la depăşirea

complexului si dificilului proces de privatizare, proces care a constituit una din sarcinile

principale ale tranziţiei. Totodată, aceste investiţii au avut un impact important si asupra

restructurării industriei noastre contribuind la dezvoltarea de întreprinderi si sectoare care au

capatat posibilitatea sa-si desfacă produsele lor si pe pieţe externe. Prin investiţii directe, dar prin

diferite alte forme de francizare, firmele multinaţionale au creat in spaţiul economic romanesc,

verigi din reţeaua lor, de regula foarte extinsa, de unitati economice in domeniile metalurgiei si

siderurgiei neferoase, al petrolului, al metalurgiei neferoase (aluminiu), industriei de automobile,

industriei confecţiilor, serviciilor etc.

Francizarea este o metoda de a face afaceri pe baza unui acord de voinţa intre parteneri.

Prin aceasta metoda firma francizer se angajează se angajează in producerea, distribuirea si

vânzarea unor bunuri sau servicii pe baza unui plan de marketing elaborat de firma francizor.

Operaţiunile de franciza folosite de firmele multinaţionale se axează pe trei modalitati:

• productia si distributia in sistem selector a unor produse prin folosirea unei

marci comerciale;

• concesionarea unui intreg lant operational de afaceri;

• folosirea unor marci de fabrica sau de comert in cadrul unui process de productie

derulat sub licenta.

Prin aceste metode de francizare folosite de firmele transnationale are loc patrunderea

firmelor, a produselor si a serviciilor romanesti in reteaua transnationala, ceea ce constituie un

avantaj incontestabil. Avantajul este dublat si prin aceea ca in baza unei colaborari de durata,

francizorul transfera francizerului experienta sa. Il instruieste, il introduce in propriul sistem de

know-how, ii asigura accesul la sistemele de publicitate si reclama, la retele de aprovizionare si

desfacere etc.

In Romania piata francizelor se dezvolta rapid, iar numarul marcilor care vor intra in

urmatorii ani este estimat la circa 20 pe an. Piata se dezvolta intr-un ritm alert, tot mai multe

companii straine fiind interesate sa intre pe piata romaneasca. Ceea ce este imbucurator este ca

firme autohtone se gandesc la modul cel mai serios sa isi extinda afacerile in sistem de franciza.

La inceputul anului 2004 a fost creat un organism oficial care sa raspunda nevoii de

informare a mediului de afaceri in sistem de franciza si care sa promoveze si sa dezvolte franciza

ca metoda comerciala, pe piata romaneasca, Asociatia Retelelor de Franciza din Romania

(ARFR), o organizatie non-guvernamentala, apolitica si non-lucrativa infiintata la initiativa unor

oameni de afaceri care activeaza in domeniul francizei din Romania, ca francizor, francizat sau

consultant. ARFR avea ca scop principal observarea, analiza, dezvoltarea si promovarea

francizei ca metoda comerciala in Romania. De la inceputul anului 2006 activeaza in parteneriat

163

si Asociatia Romana de Franciza.

Printre obiectivele asociatiei se numara si publicarea unui Anuar al Francizelor din

Romania care sa reuneasca marcile care opereaza in franciza pe piata romaneasca. Din prima

editie a acestuia se poate observa ca numarul de francize acordate pentru domeniul productiv

este foarte restrans, datorita investitiilor mari pe care le implica acest lucru. Dintre cele din

productie se numara Pepsi-Cola, KFC sau Pizza Hut, investitiile presupunand construirea unor

fabrici noi si a lanturilor de distributie. La cele 60 de branduri 'inchiriate', in prezent, pe piata

romaneasca exista aproape 300 de francizati. Cele mai multe astfel de retele s-au dezvoltat in

primul rand in Bucuresti, care ofera cea mai mare piata de desfacere din Romania. Pe langa

sectoarele importante, multe companii vizeaza nise din piata. De exemplu una dintre ultimele

intrate, compania Ticketcom ofera posibilitatea inscriptionarii bonurilor de casa din marile centre

comerciale cu reclame. Idee simpla care a avut succes in Occident si a fost adoptata de curand si

in Romania. Pentru comercianti solutia este atractiva, primind gratuit rolele de hartie, care pentru

un supermarket pot ajunge sa coste si 1000 euro/luna, iar cei care isi fac publicitate ajung cu

usurinta in atentia publicului tinta. In urmatorii 2 – 3 ani se vor deschide noi spatii comerciale in

celelalte orase mari ale tarii, precum Brasov, Iasi si Constanta, ceea ce va atrage de la sine

inmultirea marcilor prezente in Romania. O mare parte dintre magazinele care vand produse de

marca sunt operate in regim de franciza: Max Mara, Naf-Naf, Terranova, Zet, Lacoste etc.

In domeniul serviciilor, cele mai vizibile sunt statiile de alimentare cu carburanti

Rompetrol. Dezvoltarea retelelor de franciza este urmarea fireasca a cresterii numarului de Mall-

uri comerciale si hipermarketuri. Traficul in aceste centre este foarte intens, iar numarul

potentialilor clienti este foarte mare. In plus, cei care detin francizele se angajeaza prin contract

sa aiba un anumit numar de deschideri de noi magazine in fiecare an. Astfel se explica

aglomerarea unor magazine de marca in marile centre comerciale. Interesul crescut manifestat

fata de piata romaneasca este dat si de organizarea la Bucuresti a Bursei de francize spaniole.

Piata romaneasca este deosebit atractiva pentru francizorii spanioli, alaturi de cea din Cehia si

Polonia. Dintre firmele spaniole care lucreaza in sistem de franciza, aproape 8%, adica 53 de

companii, doresc sa se extinda pe pietele externe, in special in tarile care au aderat de curand sau

sunt candidate la aderarea in UE.

Companiile care au venit in Romania au ca domenii de activitate cel al confectiilor,

design si productie, precum si accesorii si productia de ceasuri. In prezent, amploarea afacerilor

de tip franciza este scazuta la noi, insa se preconizeaza dezvoltarea acestora, pe fondul

stabilizarii economiei si al unei perceptii mai bune din partea potentialilor francizori a mediului

de afaceri de la noi. De exemplu, in Franta sunt operate 800 de branduri in regim de franciza,

existand circa 4.000 de firme care au adoptat acest sistem. De altfel, Franta este si unul dintre

principalii furnizori europeni. In Ungaria, tara in tranzitie, sunt activi 120 de francizori. Intrarea

intr-un asemenea sistem presupune o investitie initiala destul de mare din partea partenerului

care achizitioneaza dreptul de utilizare al unei marci recunoscute. De exemplu, pentru o franciza

Zara, este necesara o investitie initiala de 1,2 milioane de dolari. Pe parcursul desfasurarii

afacerii se percep alte taxe, conform contractului care se incheie intre parti pentru exploatarea

unei marci si acordarea de know-how necesar derularii afacerii.

Petrom a atras in reteua sa de franciza cele mai multe statii de benzina independente.

164

Astfel, cine si-a construit o statie de benzina are posibilitatea sa lucreze sub umbrela marcilor

renumite. Petrom a luat avans in atragerea benzinariilor private in reteaua sa de franciza. LukOil

vine din urma cu propria oferta. Asocierea Petrom cu un investitor privat s-a dovedit pana acum

eficienta. Cu cele 55 de statii private in franciza proprie, Petrom a luat un avans considerabil in

fata altor competitori care tintesc aceeasi piata a benzinarilor privati. Compania rusa LukOil,

prezenta pe piata romaneasca cu rafinarie Petrotel, incearca sa-si dezvolte o retea proprie de

benzinarii, dar, in acelasi timp, doreste sa atraga sub marca sa cat mai multi proprietari de

benzinarii, in regim de franciza. Pana acum, LukOil a incheiat cinci contracte de franciza.

Agip Romania are in vedere, de asemenea, lansarea propriei sale oferte de franciza pentru

benzinarii privati. Dar asocierea in participatiune preferata de Petrom are si neajunsuri. Virand

direct in conturile Petrom partea convenita din redeventa, Franciza Petrom SA ramane cu putine

resurse pentru dezvoltarea sistemului. Asa se face ca, deocamdata, a fost amanat un program de

finantare a benzinariilor private care vor sa se modernizeze. Acest lucru poate crea neplaceri in

cazul in care o benzinarie privata care a incheiat un contract de franciza nu se ridica la anumite

standarde de calitate si nu are un design unitar cu cele din reteaua proprie Petrom.

Si hotelurile romanesti se aliaza cu marci celebre pentru a atrage turisti. Contractele de

franciza, mai putin costisitoare, vor fi mult mai cautate de catre proprietari decat cele de

management. Pentru a mari numarul clientilor si cifra incasarilor, din ce in ce mai multe hoteluri

opteaza pentru afilierea la un lant international. Aceasta se face in doua moduri: franciza sau

contractul de management. Prin amandoua, proprietarul cumpara un nume (o marca) si o retea de

afacere (know-how). Diferenta consta in faptul ca la un contract de franciza proprietarul numeste

singur conducerea hotelului, in timp ce la un contract de management, operatorul hotelului aduce

si personalul de conducere, iar proprietarul nu poate interveni cu nimic in politica operatorului.

Cea mai importanta pentru proprietar este diferenta de costuri: un contract de management este

mult mai costisitor decat o franciza, intrucat taxele aferente se raporteaza in primul caz la

intreaga cifra de afaceri, iar in al doilea, doar la veniturile obtinute din exploatarea camerelor. In

timp ce contractul de franciza se semneaza pe perioade scurte, cel de management leaga

proprietarul de operatorul hotelier pentru 10-20 de ani, iar conditiile de reziliere prevad, de

obicei, penalitati pentru proprietar. Pe piata romaneasca o franciza este mult mai rentabila decat

un contract de management, cu conditia ca personalul de conducere sa fi lucrat deja intr-un lant

international. Daca acum exista mai multe contracte de management decat francize, in viitorul

apropiat raportul de forte se va inversa, pentru ca managerii romani au ajuns la fel de performanti

ca strainii.

In acest moment, grupul hotelier Best Western opereaza in Romania cinci hoteluri: Parc

din Bucuresti, Savoy din Mamaia, Balvanyos (situat in apropierea lacului Sf. Ana), Central din

Arad si Bucovina, Gura Humorului. La nivel mondial, Best Western este cel mai mare lant

hotelier care opereaza in franciza, avand peste 4.000 de hoteluri in 84 de tari. Nu exista condiţii

stricte de afiliere, Best Western încurajând personalitatea si respectând independenta fiecărui

hotel.

In concluzie, se poate spune ca piaţa francizelor este in plina dezvoltare. Se estimează ca

piaţa va evolua exploziv pe partea de retail. Cel mai bine prind retail-ul si serviciile de

consultanta, training. Este avantajoasa afilierea la un lanţ internaţional, pentru ca nu este necesar

165

un capital important si nu este nevoie sa cauţi reţea pentru a avea succes, ea existând deja. Marile

lanţuri de francize au intrat deja in România, dar mai este loc pe piaţa, pentru ca acum sunt doar

5% din totalul brandurilor care se extind in sistem de franciza. A clona un magazin după un tipar

occidental pare a fi afacerea următorilor ani, consumatorii romani fiind avizi de tot ceea ce

înseamnă ,,de marca”, in ciuda preturilor mai piperate.

Analizat impactului firmelor multinaţionale asupra firmelor romaneşti aflate in stadiul

actual de dezvoltare. nu ar fi completa daca nu ne-am ridica, cel puţin ipotetic, problema ca si

firmele romaneşti sa se implice, in perspectiva, in sistemul de reţele al firmelor multinaţionale nu

numai ca firme francizer, dar si ca firme francizor. Sunt probleme care vizează firmele romaneşti

nu numai sub aspectul forţei economice, ci mai ales prin promovarea unui management selectiv

de eficientizare a ingeniozităţii in domenii noi cum ar fi serviciile de soft care „materializează” si

valorifica inteligenta. Se impun a fi luate in consideraţie si aspectele de structurare moderna a

firmelor mari si de adaptare a unor strategii corespunzătoare. Este posibil ca aceasta optica sa

includă si firmele mijlocii care ar avea astfel şansa de a străbate bariera firmelor multinaţionale.

166

BIBLIOGRAFIE

1. Amin, S., Capitalism în the Age of Globalization, Londra, Zed Press, 2005.

2. Băcanu B., Tehnici de analiză în management, Ed.Polirom, Bucureşti, 2007.

3. Badrus G., Rădăceanu E., Globalitate şi management, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999.

4. Bal A. (coord), Economie mondială, Editura ASE, Bucureşti, 2006.

5. Barrie, A., The Global System, Economics and Culture, St.Martin Press, New York, 1995

6. Bari I., Globalizare și probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2009.

7. Bari.I., Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2009.

8. Baudhuin F., Directionnaire d'economie contemporaine, Ed. Gerard et Verviers, 1968.

9. Blideanu, D., Managementul tranzacţiilor internaţionale, suport de curs, Bucureşti, 2007.

10. Bogdan I., Managementul Internaţional, Editura Economică, Bucureşti, 2007.

11. Braudel F., Timpul lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989.

12. Bressand A., Europe 2005, GATT, ITU and the OECD: Initiatives for Interconnections, in

International Organizations in the Age of Networks, Project Premethee Perspectives, nr. 12,

martie 2006.

13. Burnete S., Elemente de economia și politica comerțului internațional, Ed. ASE, București,

2007.

14. Carr, E. H., The Twenty Years Crisis 2004 – 2005, Londra, Papermac, 2007.

15. Callinicos, A. coord., Marxism and the New Imperialism, Londra, Bookmarks, 2005.

16. Castells, M., The rise of the Network Society, Oxford, Blackwell, 2007.

17. Cerchez O., Eficienţa economică a comerţului exterior, Editura Logos, Bucureşti, 2007.

18. Condruz-Bacescu I. M., Teza de doctorat: Globalizarea economică în confruntările de idei

contemporane, București, 2006.

19. Dăianu D., Globalizarea: între elogii și respingere, revista Oeconomică, nr. 2, IRLI, 2007.

20. Dumitru I., Teza de doctorat „Strategii de marketing de penetrare a pieţelor externe”, ASE

Bucureşti, 2003

21. Enache C., Mecu C., Economie Politică, Ed. a V-a, Vol. 2, Ed. Fundaţiei România de

Mâine, București, 2007.

22. Filip R., Management Internaţional, suport de curs, Bucureşti, 2012.

23. Florea, L., Globalizare şi securitate economică, Iaşi, Editura Lumen, 2007.

24. Florescu C., Marketing, Editura Marketer , Bucureşti, 2002.

25. Friedman, T., Lexus și măslinul.Cum să înțelegem globalizarea, Editura Economică,

București, 2000.

26. GalbraithK. J., Societatea perfectă, Ed. Eurosong & Book, Bucureşti, 1997.

27. Geza Feketekuty, Changes in the World Economy and Implications for the World Trading

System”, referat prezentat la Fondul Monetar Internaţional, 20 iunie 2006.

28. Giddens, A., The Consequences of Modernity, Cambridge, Polity Press, 2005.

29. Gill, S., Globalization, Market Civilization and Disciplinary Neoliberalism, Millenium 24,

2005.

30. Gray J., False Dawn, Londra, Granta, 2007.

167

31. Held D., MCGREW A., Goldblatt D. și Perraton J., ,,Global Transformation: Politics,

Economics and Culture”, Polity Press, Cambridge, 2006

32. Hill Ch., Internaţional Business. Competing în the Global Market, Postscript, 1997.

33. Hirst, P., The Global Economy: myths and realities, International Affairs, 73, 2007.

34. Hurduzeu Gh., Achiziţiile de firme pe piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

35. Huntington, S. P., The Clash of Civiliyation and the Remaking of the World Order, New

York, Simon and Schister, 2006.

36. Kotler Ph., Principiile marketingului, Ediţia a-II-a, EdituraTeora, Bucureşti, 2002.

37. Krugman, P., Pop Internationalism, Boston, MIT Press, 2007.

38. Man M., Firma în condiţiile economiei concurenţiale de piaţă, Editura Arves, Craiova, 2008.

39. Martin H. S., Schumann H., Capcana globalizarii, traducere Pleșca T., Ed. Economică,

București, 1999.

40. Mecu C., Economie Politică - aplicații practice, Ed. Fundaţiei România de Mâine, București,

2007.

41. Mihai L., „Tranzacții Comerciale”, Ed. Eftimie Murgu, Reșița 2009.

42. Norberg J., În apararea capitalismului global, traducere Nechita R., Ed. Libertas Publishing,

București, 2010.

43. Ohmae, K., The End of the Nation State, New York, Free Press, 2006.

44. Pandelică A., Companii multinaţionale. Strategii de marketing, Bucureşti, Editura

Economică, 2006.

45. Paraschivescu M.D., Radu F., Concepte şi modele contabile în activitatea de comerţ exterior,

Editura Tehnopress, Iaşi, 2005.

46. Pop N., (Coordonator), Marketing, Editura Economică, Bucureeşti, 2000.

47. Popa I., Filip R., Management internaţional, Editura Economica, Bucureşti, 2007.

48. Popa I., Tehnica operatiunilor de comert exterior, Editura Economică, București, 2008.

49. Popa I., Negociere comercială internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2008.

50. Porter M. E., Strategie concurenţială, Editura Teora, Bucureşti, 2007.

51. Redwood, J., The Global Marketplace, Londra, HarperCollins, 2005.

52. Robinsob P., Globalization, Telecomunications and Trade, in Futures, octombrie, 2006.

53. Ruigrok, W., R. Tulder, The Logic of International Restructuring, Londra, Routledge, 2006;

54. Scholte, J. A., International Relations of Social Change, Buckingam, Open University Press,

2006.

55. Thomson, G., J. Allen, Think Global, than Think Again: economic globalization în context,

AREA 29, NR. 3, 2008.

56. Weis, L., The Myth of the Powerless State: Governing the Economy în a Global Era,

Cambridge, Polity Press, 2007.

57. ASE, Economie, Ediţia a VI-a, Editura Economică, București, 2003.

58. Barren’s Dictionary of Finance and Investment Terms, Ed. 3, New York, 1991

59. Sprijinirea internaţionalizării IMMurilor , selectarea bunelor practici – Comisia Europeană

Direcţia general întreprinderi şi industrie, 2008

60. http://www.revista22.ro/html/indexphp?art=3554&nr=2007-03-16. (27.01.13).

61. http://www.ase.ro/