Globalizare. Speranțe și deziluzii

“ Dacă o societate liberă nu îi poate ajuta pe cei mulți și săraci,

nu îi poate salva nici pe cei puțini și bogați”

John F. Kennedy

1. Introducere

Figură marcantă a mediului economic, în a cărui operă sunt tratate pe larg

problemele creșterii economice și ale dezvoltării țărilor din Lumea a Treia, Joseph Stiglitz

a putut observa, de asemenea, în ce fel este elaborată politica economică internațională, în

calitatea sa de membru al administrației Clinton, președinte al Consiliului Economic

Consultativ, vicepreședinte și economist-șef al Băncii Mondiale. Astfel, preocupat fiind

mai ales de situația grea din țările în curs de dezvoltare, el a ajuns să fie tot mai dezamăgit

văzând cum Fondul Monetar Internațional și alte instituții de prim rang puneau interesele

companiilor de pe Wall Street și ale comunității financiare înaintea celor ale țărilor mai

sărace.

Stiglitz a asistat direct la majoritatea evenimentelor economice importante din

ultimele decenii, inclusiv la criza asiatică și la tranziția fostelor republici sovietice, ca și la

aplicarea programelor de dezvoltare în diverse țări ale lumii. În repetate rânduri, a văzut

cum cei care se ocupau de elaborarea politicii economice au apelat, cu încăpățânare, la

modele depășite, folosind principiile expuse în “ Consensul de la Washington” și formulate

pe baza lor, pentru a elabora politici cu efecte dezastruoase. În interiorul principalelor

instituții răspunzătoare de procesul globalizării a descoperit, de asemenea, o dorință

dăunătoare de a ascunde realitatea, o dorință care exacerbează greșelile în aceeași măsură

în care împiedică schimbarea în bine.

Prin urmare, prin cartea “Globalizare. Speranțe și deziluzii” sunt relatate

experiențele trăite de Stiglitz, relevându-se aspecte mai puțin cunoscute legate de politica

economică internațională. Scopul pentru care a fost scrisă a fost acela de a declanșa o

dezbatere constructivă în urma căreia să se găsească soluții pentru o globalizare “mai

bună” dar și de a lansa o discuție sau, mai degrabă, o deschidere spre comunicare,

schimbare, transparență a Fondului Monetar Internațional.

Ceea ce mai trebuie menționat referitor la carte este faptul că, deși titlul ar da

impresia că subiectul tratat ar fi unul ideologic despre ce înseamnă globalizarea, cum se

realizează, care sunt consecințele, în realitate însă se vorbește mai mult despre instituțiile

internaționale care sunt în fruntea acestui proces și rolul lor în trasarea direcției acestuia.

1

Globalizare. Speranțe și deziluzii

2. Promisiuni Vs. Realitate

Punctul de plecare al acestei cărți consider că este încercarea autorului de a găsi o

explicație a evoluției din ce în ce mai contestate și respinse a globalizării, proces a cărui

destinație este îmbunătățirea calității vieții și a progresul mondial, iar nu crearea unui

mediu ostil la nivel global.

Ceea ce a atras atenția asupra problemei globalizării a fost criza asiatica din 1997,

după care au urmat Rusia, Brazilia, Turcia. Factorul cheie în 1997 a fost liberalizarea

piețelor de capital, conform ideologiei FMI. Dar asta a permis capitalului speculativ, pe

termen scurt, să intre și să iasă fără restricții de pe piață. Industrii întregi pot apărea și

dispărea peste noapte, generând tulburări enorme în economie, în societate, inclusiv

recesiune.

Datorită globalizării se poate spune că mulți oameni din întreaga lume trăiesc astăzi

mai mult ca înainte iar nivelul de trai de care se bucură este cu mult mai înalt. Apoi,

sentimentul izolării resimțit în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare a scăzut iar accesul

cetățenilor acestora la cunoaștere este mult mai mare decât al celor mai bogați oameni din

lume în urmă cu un secol, protestele împotriva globalizării fiind ele însele rezultatul acestei

conexiuni.

În ceea ce privește noile firme străine, se poate ca acestea să afecteze interesele

întreprinderilor aflate în proprietatea și sub protecția statului, dar ele pot contribui și la

introducerea noilor tehnologii, la pătrunderea pe noi piețe și la apariția unor noi domenii de

activitate.

Criticii globalizării uită sau, mai degrabă, ignoră beneficiile sale. Atitudinea

susținătorilor, însă, nu este nici ea echilibrată, ei considerând că țările în curs de dezvoltare

trebuie să o accepte dacă vor să se dezvolte și să lupte cu succes împotriva sărăciei,

realitatea arătând, dimpotrivă, că mulți oameni din aceste țări nu au avut parte de

beneficiile promise. Accentuarea separației dintre cei bogați și cei săraci a făcut să crească

numărul persoanelor din Lumea a Treia, acestea din urmă trăind cu mai puțin de un dolar

pe zi.

Dacă nu a reușit să reducă sărăcia, globalizarea nu a reușit nici în privința asigurării

stabilității, exemple fiind crizele din Asia și din America Latină. Apoi, globalizarea și

introducerea economiei de piață nu au avut rezultatele așteptate în Rusia și nici în

2

Globalizare. Speranțe și deziluzii

majoritatea țărilor implicate în trecerea de la comunism la piață, în locul prosperității

promise, noul sistem economic aducând o stare de sărăcie fără precedent.

Criticii globalizării îi acuză pe occidentali de ipocrizie, iar dreptatea este de partea

lor. Aceștia au forțat țările sărace să elimine barierele comerciale, dar ei și le-au menținut

pe ale lor, privând statele în curs de dezvoltare de venitul pe care l-ar fi putut obține din

exporturi. Dar chiar și când nu au fost ipocrit, Occidentul a stabilit prioritățile globalizării,

asigurându-și astfel o parte disproporționat de mare a beneficiilor, în dauna țărilor în curs

de dezvoltare. Astfel, nu este numai faptul că țările industriale mai avansate au refuzat să

își deschidă piețele pentru mărfurile din țările în curs de dezvoltare, insistând însă ca

acestea din urmă să și le deschidă pe ale lor pentru mărfurile din țările mai bogate; nu este

numai faptul că statele industrializate mai avansate au continuat să subvenționeze

agricultura, astfel încât țărilor în curs de dezvoltare le-a fost din ce în ce mai greu să facă

față concurenței, insistând însă ca acestea din urmă să elimine subvențiile la bunurile

industriale, ci faptul că efectul net al acestor măsuri a fost acela de scădere a prețurilor pe

care unele dintre cele mai sărace țări ale lumii le primesc pentru ce exportă comparativ cu

cele pe care le plătesc pentru ce importă.

Dacă beneficiile globalizării au fost mai mici în mult prea multe situații decât

afirmă partizanii acesteia, prețul plătit a fost mult mai mare, căci mediul înconjurător a fost

distrus, viața politică, viciată, iar ritmul rapid al schimbărilor nu a permis țărilor să se

adapteze la noul sistem de valori. Crizele care au adus cu ele o creștere semnificativă a

șomajului au fost urmate la rându-le de problemele cu acțiune pe termen mai lung ale

fărămițării sociale (violență urbană, conflicte etnice și altele).

Globalizarea constă în esență în integrarea mai puternică a țărilor și a populațiilor

acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport și comunicare și a

eliminării barierelor artificiale din calea circulației bunurilor, serviciilor, capitalului,

cunoștințelor și a oamenilor între state. Acest proces complex este determinat într-o foarte

mare măsură de corporațiile internaționale, cu ajutorul cărora nu se deplasează doar

capitalul și bunurile între state, ci și tehnologie iar datorită lui a rezultat o creștere a atenției

acordate instituțiilor internaționale interguvernamentale cu o îndelungată existență.

Majoritatea greșelilor, a efectelor negative ale globalizării trebuie analizate din

perspectiva celor trei instituții principale răspunzătoare de acest proces: F.M.I., Banca

Mondială și O.M.C.

F.M.I. a avut ca bază recunoașterea faptului că piețele adeseori nu funcționează

cum trebuie, că e nevoie de acțiune colectivă la scară mondială pentru asigurarea stabilității

3

Globalizare. Speranțe și deziluzii

economice, el trebuind să exercite presiuni internaționale asupra țărilor care nu se achitau

în mod corespunzător de datoria de a contribui la menținerea cererii agregate la scară

globală la un nivel constant, urmând să le lase economiile să intre în criză. De asemenea,

instituția urma să intervină prin asigurarea lichidității sub formă de împrumuturi țărilor ce

se confruntau cu un declin al economiei. Însă, deși a fost fondat pe convingerea că piețele

funcționează adeseori prost, F.M.I. apără acum supremația acestora cu fervoare ideologică.

Fondat pe convingerea că trebuie să exercite presiuni internaționale pentru ca țările cu

probleme să adopte politici expansioniste (cheltuieli crescute, impozite reduse, rate ale

dobânzilor scăzute), în prezent el furnizează de regulă fonduri numai dacă statele adoptă

politici constând de exemplu în reducerea deficitelor, creșterea impozitelor sau mărirea

ratelor dobânzilor, care duc la restrângerea activității economice. Prin urmare “Keynes s-ar

răsuci în mormânt dacă ar vedea ce s-a întâmplat cu copilul său”.

Acest caracter misionar al F.M.I. și a Băncii Mondiale s-a produs în anii 1980, când

aceste instituții inoculau ideile pe care le aveau unor țări sărace reticente, dar care adesea

aveau nevoie disperată de împrumuturile și subvențiile lor. Miniștrii de finanțe ale acestor

țări erau astfel dispuși să și le însușească pentru a obține banii, deși erau adeseori sceptici.

Dacă prima instituție trebuia să se limiteze la problemele de macroeconomie, la deficitul

bugetului de stat, la politica monetară a acesteia, la inflație, la deficitul său comercial, la

politica sa de contractare de credite externe, Banca Mondială trebuia să se ocupe de

problemele structurale – pe ce anume cheltuia banii guvernul țarii respective, instituțiile

financiare ale acesteia, piața forței de muncă, politicile sale comerciale.

Gravitatea politicilor F.M.I. a fost determinată de faptul că a fost forțată

liberalizarea prematură a pieței de capital, aceasta contrbuind la instabilitatea globală.

Apoi, când o țară a intrat în criză, fondurile și programele “oferite” nu au făcut altceva

decât să înrăutățească situația, mai ales în dauna celor săraci. Prin urmare, F.M.I. nu numai

că nu și-a îndeplinit misiunea inițială de promovare a stabilității globale, dar nu a avut mai

mult succes nici în noile misiuni pe care le-a întreprins, cum ar fi cea de coordonare a

procesului de tranziție a țărilor de la comunism la economia de piață.

Ideile și intențiile care au stat la baza creării instituțiilor economice internaționale

au fost bune, dar s-au transformat de-a lungul anilor, devenind ceva cu totul diferit. O altă

problemă a acestor instituții mai este și chestiunea referitoare la cine hotărăște ce fac ele și

de ce fac ceea ce fac. Ele sunt dominate nu doar de cele mai bogate țări industrializate, ci și

de interesele comerciale și financiare din țările respective, deși ele își desfășoară aproape

toate activitățile în țările în curs de dezvoltare (prin tradiție sau ca urmare a unui acord

4

Globalizare. Speranțe și deziluzii

tacit, șeful F.M.I. este întotdeauna un european, iar cel al Băncii Mondiale, un american).

Șefii acestor instituții sunt aleși în spatele ușilor închise, și niciodată alegerea lor nu a fost

condiționată de faptul că trebuie să aibă o experiență anterioară în relațiile cu țările în curs

de dezvoltare, astfel F.M.I. și Banca Mondială nu sunt reprezentantele națiunilor pe care le

servesc.

Prin urmare, globalizarea în sine nu ar fi nici bună, nici rea. Ea poate face foarte

mult bine, iar pentru țările din Asia de Est, care au îmbrățișat globalizarea în condițiile

impuse de ele, în ritmul impus de ele, aceasta a fost extrem de folositoare. Dar în multe

părți ale lumii ea nu a adus foloase comparabile, pentru mulți globalizarea semănând mai

mult cu un dezastru total. Acest dezastru se datorează și faptului că nu avem un guvern

mondial, subordonat tuturor popoarelor lumii, ci avem un sistem de guvernare mondială

fără guvern mondial, în care câteva instituții și câțiva “actori” domină scena, dar în care

mulți dintre cei afectați de hotărârile lor nu-și pot face auzite vocile.

Aceste instituțiile internaționale economice sunt mai mult opace decît transparente;

nu numai că dinspre interior nu radiază mult prea multe informații, dar chiar mai puține

informații dinspre exterior reușesc să penetreze în organizație. Opacitatea semnifică și

faptul că este greu ca informațiile de la baza organizației să ajungă la vârful acesteia iar

maniera de abordare a problemelor este una uniformă, neajunsurile acesteia accentuîndu-se

atunci când trebuie rezolvate problemele țărilor în curs de dezvoltare și ale economiilor în

tranziție.

Pentru Fond orice efect nefavorabil pe termen scurt urma să fie doar o durere

necesară în derularea procesului. Astfel, creșterea explozivă a ratelor dobânzilor ar putea

duce în prezent la înfometare, dar funcționarea eficientă a mecanismului de piață cere piețe

libere, iar, în cele din urmă, eficiența duce la creștere economică, iar aceasta folosește

tuturor. Suferința și durerea au devenit o parte a procesului de salvare, dovada faptului că

o țară este pe drumul cel bun.

Una din condițiile cerute de aceste instituții este cea a realizării privatizării într-un

mod rapid. Pentru țările angajate în tranziția de la comunism la economia de piață era ținut

un catalog: cele care înfăptuiau privatizarea cel mai rapid primeau notele cele mai mari.

Drept urmare privatizarea nu a dat adesea rezultatele promise, problemele apărute din

cauza acestor eșecuri dând naștere la antipatie față de însăși ideea de privatizare. Una din

concepțiile F.M.I-ului e aceea că piețele apar imediat ca să satisfacă orice nevoie, pe când,

în realitate, multe activități de stat apar pentru că piețele nu au reușit să furnizeze serviciile

esențiale. Apoi, Fondul consideră că problemele concurenței și reglementării pot fi lăsate

5

Globalizare. Speranțe și deziluzii

mai târziu, primordial fiind realizarea privatizării într-o manieră cât mai rapidă. Pericolul

în acest caz este însă acela că, o dată apărută, o firmă privată are toate motivele, și banii

necesari spre a-și menține poziția de monopol, eliminând reglementările și concurența și

afectând desfășurarea procesului politic. Preocuparea mai redusă a Fondului ar avea însă o

explicație și anume faptul că privatizarea unui monopol nereglementat poate aduce mai

mulți bani guvernului, iar acesta se concentrează mult mai mult asupra aspectelor

macroeconomice, decât asupra celor structurale.

O teorie vehiculată în interiorul Fondului este și aceea a distribuirii avantajelor de

sus în jos, conform căreia cei săraci se bucură și ei de beneficiile pe care le obține

societatea pe măsură ce se dezvoltă, iar cei bogați suportă și ei durerile societății în

pedioadele de criză. Însă, acest lucru este destul de greu de crezut pentru că “uneori un val

care crește brusc, mai ales când este însoțit de o furtună, aruncă bărcile mai mici la țărm,

zdrobindu-le în bucăți”.

Un alt neajuns al acestei instituții mai este dat și de obiectivele ce se află pe agenda

acesteia și anume: stabilizarea da, crearea de locuri de muncă nu; impozitarea cu efectele

sale nefavorabile da, reforma fondului funciar nu; bani pentru salvarea de la faliment a

băncilor sunt, dar pentru îmbunătățirea serviciilor medicale și de învățământ nu.

Per ansamblu se poate concluziona că liberalizarea comerțului însoțită de rate înalte

ale dobânzilor duce aproape sigur la dispariția locurilor de muncă și la apariția șomajului

( în dauna celor săraci); că liberalizarea pieței financiare neînsoțită de un set adecvat de

reglementări duce aproape sigur la instabilitate economică și poate contribui chiar la

creșterea ratelor dobânzilor; că privatizarea atunci când nu e însoțită de politici de

promovare a concurenței și de supraveghere astfel încât monopolurile să nu abuzeze de

poziția lor, poate duce la creșterea, nu la scăderea prețurilor plătite de cumpărători; că

austeritatea fiscală aplicată la întâmplare, într-o conjunctură nefavorabilă, poate duce la

creșterea șomajului și la desființarea contractului social.

O altă greșeală a Fondului în gestionarea crizelor a fost aceea că pentru bunăstarea

firmelor s-au găsit miliarde și miliarde de dolari, însă pentru bunăstarea cetățenilor de rând

nu s-au putut găsi câteva milioane. Spre exemplu, subvențiile la produsele alimentare și

combustibilii destinați populației sărace din Indonezia au fost drastic diminuate, iar a doua

zi s-au declanșat revoltele.

6

Globalizare. Speranțe și deziluzii

Referitor la realizarea reformei din statele ex-comuniste au apărut două curente, cel

al “terapiei de șoc”, caracteristică Fondului și care spunea că “nu poți trece peste o

prăpastie prin două sărituri” și cea gradualistă, care susținea că este nevoie de nouă luni ca

să se nască un copil și că este nevoie de atenție când vine vorba de traversarea unui râu

prin pași pe pietrele de pe fundul unui râu.. Rezultatul aplicării primei strategii a fost un

eșec total, generând în Rusia o săracie masivă, mult șomaj, o inflație galopantă,

îmbogățirea rapidă și masivă a unor cercuri restrânse și sărăcirea dramatică a majorității

populației, astfel că “melcii i-au întrecut pe iepuri” (China a procedat într-un mod diferit

față de Rusia, ea imprimând un ritm moderat procesului de privatizare pentru a permite ca,

în paralel, să se desfășoare procesul de restructurare, de redimensionare a întreprinderilor

mari, de schimbare a mecanismului lor de funcționare; privatizarea s-a îngemanat astfel cu

acest proces de restructurare și a putut conduce la crearea unui sector dinamic al

întreprinderilor mici, conduse îndesobște de oameni tineri, dispuși să investească pe termen

mediu și lung, dornici de performanță). Criticii gradualiști ai terapiei de șoc nu numai că

anticipaseră corect eșecurile acesteia, ar și eevidențiaseră cauzele lor. Singura greșeală pe

care au făcut-o a fost aceea ce a fi subestimat amploarea dezastrului.

Un alt reproș adus Fondului este acela de a furniza guvernelor fonduri cu scopul de

a-i scoate din încurcătură pe creditorii occidentali. Aceștia din urmă, anticipând ajutorul pe

care avea să îl acorde F.M.I., nu au mai acordat o atenție la fel de mare recuperării banilor

împrumutați, aceasta fiind scandaloasa problemă a riscului moral.

Toate aceste reproșuri și multe altele au dus la nemulțumirea la adresa globalizării,

nemulțumire ce provine nu atât din faptul că teoria economică este pusă mai presus de

orice, cât mai ales din faptul că o anumită concepție –fundamentalismul de piață- este pusă

înaintea tuturor celorlalte concepții. Astfel, opoziția față de globalizare manifestată în

multe părți ale lumii nu vizează globalizarea în sine ci un anumit set de doctrine, politicile

cuprinse în Consensul de la Washington pe care le-au impus instituțiile financiare

internaționale. De asemenea, importantă nu este opoziția față de politicle respective în sine,

cât mai ales opoziția față de ideea că există un singur set de politici considerate corecte.

Aceasta contravine atât teoriei economice, care subliniază importanța compromisurilor, cât

și logicii ordinare.

Fondul considera că nu era necesar să învețe ceva nou pentru că știa răspunsurile

iar ideologia caracteristică lui reprezintă o lupă cu care cineva vede lumea, un set de

convingeri la care cineva ține aât de mult încât abia dacă mai are nevoie ca practica să I le

confirme. Pentru adepții piețelor libere, descătușate, liberalizarea piețelor de capital era în

7

Globalizare. Speranțe și deziluzii

mod evident un lucru dorit; nu era nevoie de dovezi care să arate că aceasta promova

creșterea economică. Dovada că ea ducea la instabilitate avea să fie trecută cel mult în

categoria costurilor de ajustare, ca parte a suferinței care trebuia să fie acceptată în timpul

tranziției la economia de piață.

Însă, secretomania specifică instituțiilor financiare internaționale nu le ușurează

acestora pur și simplu existența, ci le și permite să-și promoveze pe deplin interesele

personale. Scretomania servește de asemenea la ascunderea greșelilor, indiferent dacă

acestea au fost sau nu au fost făcute în mod intenționat, indiferent dacă ele s-au comis sau

nu din cauza unei judecăți pripite, “lumina soarelui fiind cel mai bun antiseptic”

3. Încotro

Pentru a căpăta încrederea cetățenilor și a țărilor în curs de dezvoltare, aceste

instituții sunt nevoite să renunțe la ideologia pieței libere în locul analizelor bazate pe

știința economică, pe o concepție mai echilibrată cu privire la rolul statului, desprinse din

înțelegerea atât a eșecurilor mecanismului de piață, cât și a celor suferite de stat. Ar trebui

acordată o atenție mai mare rolului consultanților externi, astfel încât aceștia să ajute la

adoptarea pe baze democratice a deciziilor prin explicarea consecințelor diferitelor politici,

inclusiv a efectelor asupra diferitelor categorii sociale, mai ales asupra săracilor, în loc să

submineze acest proces prin impunerea anumitor politici țărilor care manifetă scepticism în

privința lor.

Însă, termenul cel mai elocvent este “REFOMA”, aceasta fiind singura modalitate

prin care globalizarea să fie eficace și eficientă iar rolul țărilor în curs de dezvoltare este

acela de a-și asuma răspunderea pentru viitorul lor, modele în acest sens fiind Etiopia,

Botswana, China și alte câteva.

8