Cuprins

Introducere.................................................................................................................................................1

Cap. 1: Semnificaţii ale conceptului de globalizare economică...................................................................3

1.1. Trăsăturile dinstinctive ale globalizării economiei.......................................................................3

1.2. Cooperare şi concurenţă..............................................................................................................7

1.3. Internaţionalizare versus globalizare.........................................................................................10

Cap. 2: Corporaţiile multinaţionale – pricipalul vector al globalizării economice......................................15

2.1. Rolul corporaţiilor multinaţionale în redistribuirea globală a factorilor de producţie....................15

2.2. Concentrarea transfrontalieră a capitalului şi apariţia oligopolului mondial..................................24

2.3. Investiţiile străine directe – vârful de lance al globalizării capitalului.............................................27

Cap. 3: Globalizarea şi impactul social al acesteia.....................................................................................31

3.1. Impactul social al globalizării.....................................................................................................31

3.2. Deficitele statale........................................................................................................................36

3.2.1.Deficitul social..........................................................................................................................37

3.2.2.Deficitul democratic.................................................................................................................38

3.2.3.Deficitul de securitate...............................................................................................................38

3.2.4.Deficitul ecologic......................................................................................................................39

3.3. Este lumea din ziua de azi pregătită pentru globalizare?...........................................................40

3.3.1.Agenda socială europeană reînnoită din 2008:........................................................................41

3.3.2.Protecţia şi includerea socială..................................................................................................42

3.3.3.Sărăcia şi excluderea socială.....................................................................................................43

3.4. Mutaţiile sociale în România.....................................................................................................45

Concluzii....................................................................................................................................................50

Bibliografie................................................................................................................................................54

Introducere

Globalizarea semnifică creşterea relaţiilor economice între statele lumii, prin reducerea

unor bariere tarifare, care împiedică buna colaborare în schimbul comercial mondial. Scopul este

acela de a îmbogăţi ţările din punct de vedere material, de a mări cantiatea de bunuri şi servicii,

printr-o diviziune internaţională a muncii printr-o eficienţă catalizată de relaţiile internaţionale,

de specializare şi de concurenţă. Descrie procesul prin care societăţile, culturile şi economiile

regionale s-au integrat prin comunicare, transporturi şi comerţ.

Termenul de globalizare este, foarte des, asociat cu termenul de globalizare economică:

integrarea economiilor naţionale în economia internaţională cu ajutorul comerţului, investiţii

străine directe, fluxuri de capital, migraţie, răspândire a tehnologiei şi prezenţă militară. Însă,

globalizarea este, de obicei, recunoscută ca fiind o combinaţie de factori economici, tehnologici,

socio-culturali, politici şi biologici. Termenul de globalizare se mai poate referi la circulaţia

transnaţională a ideilor, limbilor sau culturilor popoarelor, ducând la un schimb vast de

informaţii între statele lumii. Însă, împotriva acestui punct de vedere, există o abordare

alternativă, care arată faptul că globalizarea, de fapt, a scăzut contactele inter-culturale, în acelaşi

timp, crescând posibilitatea apariţiei conflictelor intra-naţionale şi internaţionale.

Globalizarea nu este un termen nou apărut. De mii de ani, oamenii – şi mai târziu,

corporaţiile – cumpărau şi vindeau unii de la alţii, chiar dacă se aflau la distanţe mari, unii de

alţii, sau pe teritorii îndepărtate. Un exemplu, ar fi celebrul Drum al Mătăsii, care parcurgea

centrul Asiei, făcând legătura între China şi Europa, în perioada Evului Mediu. De asemenea, de

multe secole, oamenii şi corporaţiile au investit în întreprinderi din alte ţări. De fapt, multe dintre

caracteristicile valului actual de globalizare sunt similare cu cele existente înainte de izbucnirea

Primului Război Mondial în 1914.

Un factor important - dacă nu cel mai important - în propagarea globalizării, de-a lungul

anilor, a fost dezvoltarea tehnologică, care a influenţat foarte mult viaţa economică. Tehnologiile

informaţionale au ajutat mulţi actori economici – consumatori, investitori, afacerişti – dându-le

noi instrumente importane în identificarea şi urmărirea oportunităţilor economice, incluzând

analize mai rapide, respectiv mai avansate asupra trendurilor economice din întreaga lume,

transferuri mai facile de active şi colaborarea cu parteneri aflaţi la mari distanţe.

Globalizarea este foarte controversată, însă. Susţinătorii globalizării admit faptul că

aceasta permite ţărilor sărace, respectiv locuitorilor ei, să se dezvolte din punct de vedere

economic şi să-şi ridice standardul de viaţă, în timp ce, contestatarii globalizării susţin ideea

1

conform căreia crearea unei pieţe internaţionale liberă, nestingherită, a adus beneficii

corporaţiilor multinaţionale din Vest, în detrimentul întreprinderilor locale, culturilor locale şi a

oamenilor de rând.

Pentru găsirea echilibrului între beneficiile şi costurile, aduse de globalizare, cetăţenii

lumii trebuie să înţeleagă cum funcţionează globalizarea şi opţiunile politice cu care se confruntă

aceştia şi societăţile lor.

“Globalizarea şi impactul social al acesteia” implică efectele pe care le are globalizarea

asupra ţărilor lumii, asupra economiilor acestora, respectiv asupra cetăţenilor ţărilor lumii. Ce

reprezintă globalizarea pentru lume şi care este principalul factor, care ajută la propagarea

globalizării în lume (corporaţiile multinaţionale), sunt prezentate în primele două capitole ale

acestei lucrări, rămânând ca în ultimul capitol să fie prezentate principalele efecte sociale, pe

care le are globalizarea asupra vieţii economice, şi anume, ocuparea locurilor de muncă, şomajul,

sărăcia, migraţia, includerea şi excluderea socială, etc.

În primul capitol, ajută la crearea unei idei asupra a ceea ce înseamnă globalizarea şi ce

implicaţii are asupra intregii lumi, asupra statelor acesteia şi economiilor ţărilor lumii.

Al doilea capitol, prezintă rolul şi efectele pe care le implică corporaţiile multinaţionale,

respectiv acţiunile acestora, asupra vieţii economice mondiale, asupra comerţului internaţional şi

relaţiilor dintre corporaţii şi ţări.

De-a lungul timpului, s-a demonstrat că globalizarea poate fi de mai multe feluri, precum

globalizarea economică, culturală, socială, financiară etc., iar capitolul al treilea se axează pe

globalizarea socială. În acest ultim capitol vor fi prezentate efectele sociale pe care le generează

globalizarea, pozitive sau negative, inclusiv câteva soluţii pentru menţinerea şi îmbunătăţirea

efectelor pozitive, iar în ceea ce reprezintă efectele negative, atenuarea, sau chiar eradicarea lor.

Partea de final – concluziile – conchide toată lucrarea şi ajută la buna înţelegere a acestei

lucrări de licenţă, prezintă ideile care meritau reţinute şi ajută, chiar, la crearea unei idei asupra a

ceea ce înseamnă globalizarea, asupra efectelor pe care le produce şi asupra a ceea ce trebuie

făcut ca acest fenomen să aibă efecte benefice asupra naţiunilor şi cetăţenilor acestora.

2

Cap. 1: Semnificaţii ale conceptului de globalizare economică

1.1. Trăsăturile dinstinctive ale globalizării economiei

Globalizarea este un concept abstract. El nu se referă la un obiect concret, care poate fi

pus în evidenţă pornind de la dimensiunile sale fireşti, uşor identificabile prin unităţile de măsură

consacrate. Datorită acestui fapt, n-a fost niciodată uşor de definit, mai ales că a apărut de curând

în sistemul categorial al ştiiţei economice. Dacă un specialist este întrebat ce înţelege prin

„globalizare”, acesta este tentat să expună o întreagă teorie în cadrul căreia conceptul în cauză

este bine încadrat. Alţii, în schimb, pornind de la aparenţe, afirmă că globalizarea însemnă pur şi

simplu „americanizare”, deoarece sunt convinşi de originea acestui curent de opinie. Nu puţini

sunt cei ce susţin în lucrările lor că globalizarea se referă la „creşterea importanţei pieţei

mondiale” în relaţiile comerciale şi financiare internaţionale. În acest context, globalizarea este

privită ca „o victorie a pieţei şi democraţiei” asupra vieţii sociale şi politice. În fine, pentru mulţi

autori globalizarea este un concept deosebit de complex care se bazează pe schimbări radicale în

viaţa economică, social-culturală şi politică.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci cum poate fi caracterizat mai bine acest fenomen? Prin

incărcătura sa ştiinţifică şi elementele de noutate pe care le aduce, globalizarea este situată în

decorul unor disciplinede graniţă, aflate în formare. Din această cauză, unii nu se sfiesc s-o

numească „o nouă ideologie”. În conformitate cu acest punct de vedere, nu economia a orientat

omenirea spre globalizare, ci neoliberalismul care a militat, dintotdeauna, pentru eliminarea

tuturor barierelor puse în calea comerţului internaţional. Acceptat ca ideologie, neoliberalismul a

canalizat economiile naţionale spre un proces de internaţionalizare, străjuit de cât mai puţine

obstacole aşezate în drumul schimburilor de valori materiale. Este adevărat că neoliberalismul a

recunoscut naţiunea ca entitate politică, autoritatea exclusivă a statului, dar deasemenea, a

considerat spaţiul internaţional ca un sistem de interstate care, în cele din urmă, a condus la

apariţia unei “noi geografii a puterii”. Aşadar neoliberalismul este considerat ca fiind principala

cauză a globalizării1.

În concepţia literaturii economice francofone mondializarea are o sferă de cuprindere

mult mai largă decât globalizarea. Aceasta din urmă este urmărită pe diferite compartimente şi

anume: globalizarea activităţii firmelor, globalizarea schimburilor comerciale, globalizarea

financiară ş.a.m.d. Cu alte cuvinte globalizarea este privită ca un moment în cadrul procesului de

mondializare, în cadrul căreia actorul principal îl reprezintă firma, de preferinţă cea

1 Lubbers, Ruud, Koorevar, Jolanda, “The Dynamic of Globalization”, paper presented at a Tilburg University Seminar on 26 November 1998, p. 3

3

multinaţională. “Globalizarea constă în tendinţa firmelor de a-şi stabili unităţi de producţie în

lumea întregă, adică oriunde piaţa este suficient de mare pentru a permite economii de scară.

Aceasta conduce la creşterea numărului şi a mărimii întreprinderilor multinaţionale. Trăsătura de

bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile , serviciile, capitalul, munca şi ideile sunt

transferate pe plan internaţional prin intermediul firmelor”2. globalizarea este privită ca o

tendinţă de expansiune a întreprinderilor pe piaţa internaţională a factorilor de producţie.

O altă interpretare oarecum asemănătoare a globalizării întâlnim şi în alte dicţionare.

“Globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei pieţe de dimensiuni

mondiale. Acest lucru este posibil datorită nivelării trebuinţelor consumatorilor şi standardizării

produselor, precum şi dezvoltării fără precedent a comunicaţiilor şi mass-mediei. Întreprinderile

interesate de fenomenul globalizarii sunt caracterizate printr-o structurăelastică, dinamică şi cu

un conţinut tehnologic înalt, fie în ceea ce priveşte producţia, fie distribuţia bunurilor. Între altele

ele sunt nevoite să-şi reexamineze frecvent planurile lor strategice pentru a nu se găsi în situaţia

de a fi excluse de pe piaţa puternic concurenţială”3. Din cele două definiţii rezultă faptul că

firmele sunt în centrul atenţiei, iar ele trebuie să se adapteze modelelor de producţie şi de schimb

impuse de această piaţă uriaşă, deja formată. De aemenea, se subliniază mai pregnant rolul jucat

de comunicaţii în intensificarea acestui proces.

Fără îndoială, globalizarea nu se referă numai la activitatea firmelor şi la fluxurile

comerciale pe care acestea le provoacă. În egală măsură, ea include şi globalizarea financiară, pe

care n-o putem exclude de pe lista forţelor ce au provocat marile ajustări structurale în economia

mondială. Ideea generală care se desprinde din unele lucrări dedicate acestui subiect este

următoarea: globalizarea trebuie privită ca o fază specifică de internaţionalizare a capitalului şi

de punere în evidenţă a posibilităţilor sale de valorificare la scara ansamblului regiunilor lumii,

adică oriunde se găsesc resurse şi piţe de desfacere4. De data aceasta, trăsăturile globalizării sunt

tratate într-un context mai larg. Astfel, globalizarea este considerată a fi rezultatul conjugat a

două momente distincte, dar strâns interconectate între ele. În primul rând, este vorba de o lungă

perioadă de acumulare a capitalului, începută după terminarea primului război mondial, însă

întreruptă de crize şi războaie devastatoare, cum a fost cel de-al doilea conflict mondial. Al

doilea moment este marcat de adoptarea unor măsuri de liberalizare a vieţii economice

internaţionale, de privatizare şi sincronizare legislativă, aplicate la începutul anilor ’80. Toate

2 Livesey, Frank, “Dictionary of Economics”, Pitman Publishing, London, 1993, p. 993 De Luca, Gianni, Minieri, Stefano, Verrilli, Antonio, “Nuovo dizionario di economia”, Essestampa, Napoli, 1998, p.3154 Michalet, C. A., “Le capitalisme mondial”, Paris, Presses Universitaires de France, Coll. Economie en Liberté, 2e edition, 1985, p. 203

4

acestea au condus la pierderea parţială a capacităţii de a promova o dezvoltare economică

autocentrată şi independentă, concomitent cu dispariţia unor trăsături specifice ale pieţelor

naţionale. Fără intervenţia politică a guvernelor îndreptată spre privatizare şi liberalizare a

schimburilor, capitalul financiar internaţional, reprezentat de marile grupuri multinaţionale, n-ar

fi putut să se extindă la scară planetară, acaparând resursele economice, naturale şi umane,

disponibile. Schimburile intrasectoriale şi intrafirme au devenit forma dominantă a comerţului

exterior. Integrarea orizontală şi verticală a activităţii industriale s-a adăugat şi ea avantajelor

oferite de liberalizarea schimburilor, de adoptarea noilor tehnologii şi recurgerea la noile forme

de gestiune a producţiei. Tabloul general a fost completat de organizarea marilor grupuri

industriale în ”firme reţea” care a dat un nou impuls procesului de acumulare a capitalului, de

descentralizare a operaţiunilor şi de exploatare a oportunităţilor oferite de telematică şi

automatizare. S-au creat, astfel, condiţiile interpenetrării capitalurilor de diferite naţionalităţi,

pentru ca, mai apoi, prin intermediul investiţiilor internaţionale, să se intensifice acţiunea de

fuziune – achiziţie transfrontalieră, accentuând şi mai mult procesul de concentrare şi

centralizare a acestora.

Semnificaţiile globalizării sunt tratate uneori şi prin prisma altor coordonate, cum ar fi

distanţele. “Globalizarea este un proces în care distanţele geografice au încetat de a mai fi un

factor determinant în stabilirea relaţiilor economice, politice şi social-culturale”5. În această

succintă definiţie găsim reunite atât aspectele obiective, cât şi subiective ale globalizării.

Definiţia accentuează posibilitatea ca mărfurile şi “simbolurile” să fie eliberate de contextul lor

geografic. Autorii au o concepţie a lor despre o aşa-zisă “globalizare completă”, sau “sistem pe

deplin globalizat” şi consideră că, într-un asemenea sistem, mărfurile şi simbolurile (banii) vor

circula liber, iar “oamenii şi societăţile nu vor mai fi protejate de frontiere”.

Un punct de vedere mai realist, sau, cel puţin mai apropiat de identificarea unor criterii cu

ajutorul cărora să reuşim o definire cât mai exactă a globalizării, îl întâlnim la alţi autori 6.

Aceştia pornesc de la o întrebare aparent simplă şi anume: ce a adus nou acest proces al

globalizării economiei? Încercând să răspundă la această întrebare autorii în cauză pun pe primul

plan creşterea interdependenţei: “evenimentele dintr-o ţară au devenit strâns legate de ceea ce se

întâmplă în alte state din lume”. Omenirea nu a progresat prea mult în “agregarea” pieţelor

individuale, dar a devenit, în schimb, un sistem al pieţelor interdependente. Acest lucru se poate

observa cu uşurinţă urmărind viteza dispersiei internaţionale a ideilor şi concepţiilor privind

5 Lubbers, Ruud, Koorevaar, Jolanda, “The Dynamic of Globalization”, op. cit., p.16 Meyer, R., “International Competition: The Globalization of Competition”, în Jepma, C. J., Rhoen, A. P. (eds), “International Trade. A Business Perspective”, Longman, London, 1996, p. 26

5

produsele asimilate în fabricaţie. Inovaţiile tehnologice introduse într-o anumită ţară se

răspândesc cu rapiditate în alte pieţe naţionale.

Fireşte, interdependenţa pieţelor nu se mărgineşte numai la atât. De pildă, reducerea

costurilor realizată într-o regiune geografică va avea efecte asupra productivităţii produselor

tuturor celorlalte ţări. Preţul produselor dintr-o ţară nu poate creşte prea mult peste preţul

aceloraşi produse din alte ţări, fără a atrage după sine reacţia consumatorilor care pot recurge la

importuri. Pe o piaţă liberă, deschisă, comercianţii cumpără la cel mai mic preţ şi încearcă să

vândă la cel mai ridicat preţ. Succesul unui competitor dintr-o anumită ţară, va avea un impact

direct asupra poziţiei sale pe piaţa unei alte ţări. Pe scurt, potrivit opiniei acestor autori,

globalizarea pieţelor se referă la procesul de integrare a pieţelor.

În mod logic, globalizarea pieţelor şi companiilor duce la globalizarea concurenţei.

Astfel, pe măsură ce pieţele devin interdependente şi companiile îşi coordonează activităţile

strategice peste hotare, jocurile competitive încep să aibă un rol tot mai mare, fiin puternic

intercondiţionate. Datorită acestui fapt, consecinţele succesului sau insuccesului competitiv pe o

piaţă naţională nu vor fi mult timp limitate la acea ţară, ci vor avea un impact important asupra

competivităţii de ansamblu a firmei, fiind resimţite pretutindeni în lume.

Aşadar, rădăcinile globalizării unei industrii anume pot fi căutate în însuşi mediul sau în

strategia unuia sau mai multor participanţi la industria respectivă. În unele cazuri, globalizarea a

fost iniţiată de schimbări fundamentale intervenite în caracteristicile pieţei precum cererea

consumatorilor sau tehnologiile de fabricaţie. În alte industrii globalizarea a fost declanşată de

specificul companiei care a reuşit să obţină un avantaj competitiv urmând o strategie globală.

Independent de cauzele care au generat-o, întotdeauna au existat o serie de circumstanţe

specifice pieţei care au condus spre adoptarea unei strategii globale. Acestea sunt catalogate de

literatura de specialitate în calitate de “forţe de presiune”7, fiind grupate în două mari categorii:

- forţe de presiune pentru o integrare globală a activităţii;

- forţe de presiune pentru o coordonare strategică globală;

În cadrul primei grupe sunt înserate următoarele forţe:

- necesitatea utilizării de tehnologii avansate, care, la rândul său, presupune o cooperare

operaţională strânsă între centrală şi filialele de producţie răspândite în toată lumea;

- acces la resursele rare de materii prime şi energie, sau spre resursele umane şi

infrastructurile de cercetare;

7 Prahalad, C. K., Doz, Y., “The Multinational Mission”, The Free Press, London, 1987, p.246

- presiunea din partea costurilor de producţie care solicită realizarea de economii de scară,

în stare să servească unor pieţe naţionale multiple.

Cât priveşte cea de-a doua grupă, forţele de presiune incluse se referă la:

- comportamentul consumatorilor care urmăresc să cumpere întotdeauna mai ieftin (de

aceea firmel trebuie să-şi coordoneze politica de preţuri peste hotare);

- prezenţa pe piaţă a unor competitori globali;

- intensitatea investiţiilor, ştiindu-se că unele industrii necesită un nivel înalt de acumulare

şi cercetare-dezvoltare.

Globalizarea economiei reprezintă ultimul stadiu al procesului de lărgire a dimensiunilor

spaţiului activităţii economice, proces început încă în perioada preindustrială. Viteza de

desfăşurare, precum şi direcţia în care a evoluat au fost condiţionate, de-a lungul timpului, de

progresele înregistrate în domeniul transporturilor şi al tehnologiilor de comunicaţie, iar, în unele

împrejurări, chiar de acţiunile guvernamentale privind crearea mediului economic favorabil

afacerilor. Un rol important îl au comerţul, investiţiile străine directe şi alianţele strategice între

marile companii multinaţionale. Datorită acestui fapt, economia mondială a devenit structural

interdependentă, astfel încât i se poate atribui calificativul de globală. Dată fiind literatura

extrem de vastă dedicată acestui subiect, definirea globalizării s-a transformat într-un demers

curajos şi riscant. John H. Dunning, care s-a ocupat îndeaproape de fenomenul globalizării şi

corporaţiile multinaţionale, a dat o definiţie globalizării: “Globalizarea se referă la multiplicarea

legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în preyent din sistemul

mondial. Ea descrie procesul prin care evenimentele, deciziile şi activităţile desfăşurate într-o

parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţeuna

de alta. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea

(adâncimea). Pe de altă parte, ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul,

sau operează pretutindeni în lume, fapt ce împrumutăacestui concept o conotaţie spaţială. Pe de

altă parte, ea presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune, interconectare sau

interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. Prin urmare,

alături de extindere a legăturilor, are loc şi o adâncire a proceselor globale”8.

1.2. Cooperare şi concurenţă

Considerând globalizarea ca un proces “de adâncire şi strângere a legăturilor de

interdependenţă între actorii economiei mondiale”, unii autori încearcă să pună în balanţă cele

două forţe prezente pe această uriaşă scenă a economiei mondiale: pe de o parte, înclinaţia

8 McGrew, Anthony, Lewis, P. G., “Global Politics: globalization and the Nation States”, Cambridge, The Polity Press, 1993, p.23

7

firească spre cooperare, iar, pe de altă parte, competiţia dură în care s-au angajat protagoniştii

economici, sub varii forme de concurenţă. Scopul unui asemenea demers este cât se poate de clar

şi anume de a vedea care dintre ele se manifestă cu o intensitatea mai mare.

Fără îndoială, cel mai important motiv care a stat şi va sta la baza persistenţei cooperării

economice internaţionale a fost şi este creşterea dependenţei economiilor naţionale, una de alta,

pentru bunurile şi serviciile esenţiale, pentru diverse materii prime. Acest imens angrenaj global

al comerţului şi investiţiilor este produsul nemijlocit al progresului tehnicşi al procesului de

globalizare care s-a accentuat în ultimul timp. Marile inovaţii aplicate în transporturi au permis

reducerea considerabilă a costurilor şi au contribuit la creşterea vitezei de deplasare a mărfurilor,

resurselor materiale şi a oamenilor dintr-o parte în alta a globului. Revoluţionarea comunicaţiilor

a dat posibilitatea marilor corporaţii să dirijeze afacerile la mari distanţe de sediul lor. În fine,

firmele au obţinut forţa de muncă la costurile cele mai mici, valorificând toate aceste oportunităţi

în scopul expansiunii lor. Pe fondul tuturor acestor transformări, marii actori ai scenei economice

internaţionale au trebuit să construiască şi să aleagă cele mai bune strategii de cooperare. Ei au

înţeles că “a merge de unul singur” în economia mondială de astăzi este prea costisitor.

Practica de până acum a demonstrat că intensificarea cooperării şi creşterea convergenţei

economice au avut loc, în primul rând, între ţările care au ales şi au aplicat, în linii mari, aceleaşi

strategii liberale de dezvoltare. America de Nord, Europa Occidentală, precum şi alte state cu

economie avansată au reuşit să atingă performanţe înalte pornind şi aplicând principiile

liberalismului economic, deschise comerţului şi investiţiilor internaţionale. În contrast cu statele

amintite mai sus, multe din ţările aparţinând Lumii a Treia au optat pentru o intervenţie majoră a

statului în economie şi o strictă supraveghere a importurilor.

Totuşi, tendinţele actuale manifestate pe piaţa mondială rămân complexe şi

contradictorii. Cu toate rezultatele pozitive înregistrate, n-am asistat la triumful global al

principiilor liberalismului economic. Multe din strategiile economice naţionale rămân centrate pe

modele vechi ale dezvoltării, în cadrul cărora resursele sunt alocate pe criterii politice şi mai

puţin pe soluţiile indicate de piaţă. În plus, afirmarea tot mai puternică a convergenţei şi

cooperării a devenit sursa şi consecinţa altor tendinţe. Dintre acestea, merită menţionate câteva.

Astfel, creşterea puterii capitalului internaţional şi mai ales sporirea mobilităţii lui, de-a lungul şi

de-a latul graniţelor, a provocat o serie de dificultăţi pentru statele intrate în joc de a controla

aceste fluxuri, de a-şi promova concepţiile tradiţionale şi interesul naţional. La rândul lor, ţările

al căror capital autohton caută plasamente mai rentabile peste hotare, decât pe piaţa internă, s-au

văzut confruntate cu declinul investiţiilor şi pierderea unui număr important de locuri de muncă.

8

În sfârşit, expansiunea pieţelorfinanciare a mărit riscul inflaţiei importateşi oscilaţiilor

necontrolate a cursurilor de schimb. Însumând toate aceste efecte, se poate spune că globalizarea

a alterat balanţa de putere dintre state şi firme, a redus coeziunea muncii şi forţa de acţiune

sindicală. Constrângerile teritoriale de pe piaţa muncii şi lipsa de coordonare internaţională a

permis capitalului să considere ca cele mai ospitaliere ţări pe acelea care au făcut concesii mai

mari la salarii, profit şi normele ce reglementeză durata muncii. Deşi creşterea gradului de

integrare în cadrul pieţei globale a creat condiţiile obţinerii de performanţe mari pe planul

eficienţei, productivităţii şi veniturilor, pe ansamblul economiei mondiale s-au accentuat

decalajele economice dintre Nord şi Sud, iar inechitatea şanselor a extins aria geografică a

sărăciei. Toate aceste aspecte, care înseamnă tot atâtea incertitudini, duc la pariţia următoarei

întrebări: oare principiile liberalismului economic asigură în mod necesar cooperarea între ţări,

sau ele duc la creşterea presiunii competitive şi, uneori, chiar la conflicte?

Prin extinderea cooperării şi întărirea legăturilor economice dintre state, nimeni nu s-a

aşteptat să fie înlăturată orice urmă de concurenţă. Dimpotrivă, procesul globalizării nu a atenuat

acţiunea legii concurenţei, ci a intensificat-o, aceasta îmbrăcând acum noi forme de manifestare.

În ciuda prezenţei multor factori favorabili cooperării, în economia mondială se mai menţin,

încă, suficiente forţe care subminează bazele creşterii interdependenţei globale. Dacă sunt tot

mai rare cazurile în care liderii politici îşi izolează propria ţară de restul economiei mondiale, tot

atât de rare sunt şi situaţiile în care guvernele să permită ca investiţiile şi comerţul să se

desfăşoare fără nici un fel de reguli sau restricţii. Prin urmare, interdependenţa aduce cu sine atât

costuri, cât şi beneficii. De aceea, în dirijarea relaţiilor dintre economiile naţionale şi restul lumii,

conducătorii politici caută să echilibreze balanţa dintre costurile şi beneficiile pe care le incumbă

procesul interdependenţei.

Costul politic cel mai important al interdependenţei este eroziunea autonomiei naţionale.

Interdependenţa economică în calitatea ei de trăsătură definitorie a globalizării conduce, în mod

inevitabil, la intensificarea luptei pentru obţinerea de avantaje naţionale, concomitent cu

creşterea eforturilor de cooperare.

Sursele incertitudinii se manifestă sub diferite forme în economia mondială

contemporană. Unii autori consideră că prima şi cea mai importantă sursă a incertitudinii asupra

viitorului cooperării economice internaţionale constă în consecinţele pe care le are declinul unor

superputeri9. Ei se bazează pe teoria stabilităţii hegemonice care afirmă că perioadele de

deschidere şi creştere a interdependenţei sunt legate de existenţa unei mari puteri în stare să-şi

9 Lairson, Thomas D., Skidmore, David, ”International political economy : the struggle for power and wealth”, ed. Harcourt Brace College Publishers, 1993, p.426

9

asume rolul de conducător şi să dicteze regulile jocului. Fără un asemenea lider managementul

sistemului economic internaţional ar funcţiona cu dificultăţi deoarece este greu să realizezi un

acord deplin între atâţia competitori şi state relativ egale în drepturi. Declinul economic al

liderului ar echivala cu ridicarea altei puteri economice. Deplasarea puterii relative – susţine

teoria de mai sus – a fost întotdeauna destabilizatoare, pentru cî nu se ştie dacă noua forţă va fi

capabilă să acopere vidul creat. Datorită acestui fapt asistăm la o întârziere a globalizării şi

întărirea blocurilor economice regionale. Cu alte cuvinte, formarea blocurilor regionale este

răspunsul direct la mediul economic internaţional tot mai competitiv.

1.3. Internaţionalizare versus globalizare

Piaţa internaţională constituie câmpul de acţiune al întreprinderilor. Vechea teorie a

schimbului internaţional lua în considerare numai naţiunile, trecând cu vederea sau negând rolul

întreprinderilor. Or, după cum se ştie, tocmai acestea creează şi realizează relaţiile economice

între ţări, internaţionalizându-şiactivitatea lor sub diferite forme. În prezent, marile întreprinderi,

provenind din varii domenii de activitate, au devenit principalele protagoniste ale globalizării

favorizând, în felul acesta, transferul de tehnologie, de produse şi de servicii. Pe fondul acestei

activităţi, ele şi-au actualizat continuu propriile strategii productive, în scopul de a răspunde cât

mai prompt cererii internaţionale, de a orienta sub formă de ofertă localizată la specificul şi

condiţiile concrete ale fiecărei ţări. Chiar şi întreprinderile mici, care au posibilitatea de a

produce în mai multe state, şi-au elaborat propria strategie în funcţie de caracteristicile

concurenţei internaţionale. Acest proces al globalizării a fost accelerat în ultimul timp de

dereglementările privind mişcarea capitalului şi de deschiderea ţărilor spre economia de piaţă. El

s-a manifestat, înainte de toate, prin diversificarea formelor de internaţionalizare economică.

Forma cea mai veche de internaţionalizare reprezintă comerţul mondial. Teoria

economică distinge, în această privinţă, două mari tipuri de comerţ. Primul tip se bazează pe

complementaritatea economiilor naţionale. Specializarea fiecăreia dintre ele se manifestă în

soldul comerţului exterior , uneori excedentar, alteori deficitar, în funcţie de avantajul

comparativpus în evidenţă de diferenţele relative de productivitate realizate. Potrivit condiţiilor

actuale, avantajul comparativ derivă din gradul de inovare microeconomică a întreprinderii

prezentă într-un anumitspaţiu competitiv, sau poate să rezulte din diferenţele de înzestrare cu

factori macroeconomici de producţie. În ambele cazuri, naţiunile pot obţine un avantaj de pe

urma propriei diversităţi, realizând un câştig reciproc. Cel de-al doilea tip de comerţ se bazează

pe asemănarea economiilor cu acelaşi nivel de dezvoltare, deoarece intersectarea fluxurilor de

export şi import se materializează în schimbul intrasectorial sau intraproductiv cum îl numesc

10

unii. Această ultimă formă de comerţ priveşte îndeosebi mărfurile manufacturate produse într-un

regim de concurenţă monopolistică, adică al eterogenităţii intrasectoriale operată de

întreprinderi, mai exact, al diferenţierii produselor.

A doua formă de internaţionalizare a fost reprezentată de investiţiile directe efectuate în

străinătate. Asemenea investiţii directe productive, care merg dincolo de simpla creare de filiale

comerciale, răspund unor exigenţe diverse cum ar fi:

- imposibilitatea de a produce cantităţi suficiente de marfă îm ţările de origine, îndeosebi în

ceea ce priveşte sectorul primar, din motive de raritate a resurselor naturale;

- imposibilitatea de a vinde cantităţi suficiente de marfă în ţările de destinaţie din cauza

existenţei unor bariere protecţioniste (aplicate, mai ales, în sectorul secundar);

- posibilitatea de a satisface mai bine cererea în ţările de implantare, îndeosebi în ţările

dezvoltate, unde filialele de producţie permit o apropriere maximă de pieţele de

desfacere;

- posibilitatea de a beneficia de avantaje comparative macroeconomice în ţările de

implantare, în particular în statele aflate în curs de dezvoltare, care se caracterizează prin

costuri salariale mici.

La început, investiţiile în străinătate răspundeau la primele două exigenţe. Din această

cauză, ele erau privite cu o oarecare suspiciune, înainte de toate în interiorul ţărilor în curs de

dezvoltare , unde firmele veneau să se instaleze. Drept urmare, marile firme multinaţionale au

căutat să se orienteze spre ţările europene, nu atât pentru a evita unele obstacole protecţioniste,

cât pentru a satisface mai bine cererea internă. Mai târziu, respectiv anii ’70, multinaţionalizarea

întreprinderilor s-a extins şi diversificat. Astfel, în ţările aflate în curs de dezvoltare investiţiile

directe n-au mai fost făcute numai pentru a avea acces la resursele naturale sau la pieţele

protejate, ci şi pentru a beneficia de unele avantaje comparative macroeconomice. Datorită

acestui fapt, marile firme au convenit să transfere unele înlesniri microeconomice. De exemplu,

pentru activităţile cu unconşinut nare de manoperă, firmele multinaţionale au înfiinţat filiale de

producţie acolo unde costurile salariale orare erau mai mici. Cu acest prilej, au transferat şi

posibilităţile de utilizare a unor licenţe de fabricaţie. Această tendinţă a dus la o “descompunere

a proceselor productive internaţionale”10. În felul acesta corporaţiile multinaţionale au creat

locuri de muncă în statele gazdă, îndepărtându-se într-o oarecare măsură de ţările de origine.

10 Lassudrie-Duchéne, B., “Décomposition internationale des processus productifs et autonomie nationale”, în „Internationalisation et autonomie de decision”, ed. H. Bourguinat, Paris, Economica, 1982, p. 82

11

Forma cea mai recentă de internaţionalizare constă în apariţia reţelelor de întreprinderi.

Decât să creeze filiale de producţie controlate de un sistem puternic structurat şi ierarhizat,

devine mai convenabil să încheie şi să dezvolte raporturi contractuale cu partenerii ce activează

în interiorul ţărilor de implantare, de regulă în statele aflate în ascensiune industrială. Sistemul de

partnership prezintă avantaje multiple pentru că permite concomitent reducerea aportului de

capital şi a numărului de cadre expatriate, iar, pe de altă parte, gestionarea mai uşoară a

problemelor ce se ivesc în contextul local. La vechile modele de întreprinderi multinaţionale s-au

adăugat, astfel, relaţii mai flexibile, facilitate de dezvoltarea accelerată a mijloacelor de

comunicare. Această ultimă formă de internaţionalizare a început să se contureze în anii ’80,

fiind în mod strălucit descrisă de Robert Reich11. Cu alte cuvinte, marea întreprindere

centralizată, concepută pentru producţia de masă, lasă locul unei reţele de întreprinderi extinsă la

scară mondială. În interiorul acestei reţele se stabilesc diverse tipuri de relaţii: forme de câştig

independent, sisteme de parteneriat extern, forme de parteneriat intern, concesiuni ş.a.m.d.

Agenţii propulsoriai reţelei sunt aceiaşi iniţiatori. Independent de naţionalitatea lor, ei identifică

problemele, aleg soluţiile cele mai apropiate şi îndeplinesc rolul de “mediatori strategici”. De

data aceasta, sistemele productive sunt repartizate şi coordonate la nivel mondial, în funcţie de

costul factorilor macroeconomici (diviziunea tehnică a muncii), fie de disponibilităţile şi

competenţele necesare (diviziunea profesională a muncii)12.

Aşadar, procesul internaţionalizării firmelor şi mişcarea internaţională a capitalului sunt

manifestările cele mai evidente ale globalizării economiei. Ele au fost accelerate atât de decizii

adoptate de state (măsurile de dereglementare), cât şi de mutaţiile tehnologice care au permis

difuzarea instantanee a informaţiilor şi reducerea costurilor.

Conceptul de „internaţionalizare” a firmelor reprezintă un proces evolutiv în cadrul

căruia sistemele productive naţionale tind să se transforme într-un sistem productiv mondial

unic. Privită din acest unghi de vedere, internaţionalizarea este o precondiţie a globalizării.

În prezent există o complementaritate între stat şi întreprinderi. Astfel, deşi acestea din

urmă sunt în cea mai mare parte a lor private, ele nu pot fi separate de propria naţionalitate. Nu

este vorba numai de întreprinderile mici şi mijlocii, a căror piaţă este înainte de toate internă, ci

şi de marile grupuri industriale care, internaţionalizându-se în câmpul lor de acţiune, rămân

totuşi, legate de ţările de origine în ceea ce priveşte capitalul, cultura şi pricipalii conducători.

Schimburile internaţionale se efectuează potrivit unei logici complementare: pe de o parte, a

11 Reich, Robert B., “Munca naţiunilor”, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p.99-10612 Moati, Ph., Mouhoud, E.M., “Information e organization de la production vers une division cognitive du travail”, în „Economie Apliquée”, vol. XLVI, nr. 1/1994, p. 156

12

întreprinderii, pe de altă parte, a naţiunii căreia îi aparţine compania. Întreprinderile care

realizează schimburile pun în contact diferite naţiuni, rezultatele oglindindu-se în balanţa de plăţi

externe a acestora, atât în ceea ce priveşte operaţiunile curente, cât şi mişcările de capital.

Formele internaţionalizării firmelor diferă, însă, foarte mult. Unele firme dispun de o experienţă

competitivă mai mare, altele mai mică. Pe de altă parte, fiecare formă prezintă şi avantaje şi

dezavantaje.

Internaţionalizarea nu trebuie înţeleasă ca un eveniment unic în viaţa unei firme, ca o

simplă întâmplare, , fără nici un fel de pregătire prelabilă. Dimpotrivă, fiecare companie care

operează în arena internaţională a parcurs în trecut un număr de faze pentru a ajunge la statutul

său actual. Tot aşa de sigur este şi faptul că ea va continua să evolueze în viitor. La început, orice

companie transnaţională a fost o mică firmă a cărei raza operaţională era limitată la piaţa internă

a unei ţări. Ea a cunoscut o anumită perioadă de dezvoltare extensivă, de-a lungul căreia

obiectivele şi căile de acces la piaţa internaţională s-au modificat continuu, înainte de a deveni o

forţă majoră în competiţia internaţională şi de a opera în varii domenii de activitate. Din acest

punct de vedere, unii cercetători consideră că firmele au trecut, mai mult sau mai puţin, prin

aceleaşi faze ale expansiunii lor internaţionale13. Ele sunt numite sugestiv stadii ale dezvoltării şi

anume:

Fig. 1.1. Stadiile dezvoltării firmelor multinaţionale

Sursă: Postelnicu, Cătălin, Postelnicu, Gheorghe, “Globalizarea economiei”, ed. Economică, Bucureşti, 2000.

Rezultă, aşadar, din cele menţionate mai sus, că firmele şi-au creat treptat, gradual

condiţiile pentru a activa pe piaţa internaţională, iar, pe măsură ce au acumulat experienţă şi

resursele necesare, şi-au extins aria de cuprindere operaţională.

13 Jepma, C.J., Rhoen, A.P. (eds), “International Trade”, op. cit., p. 18, Rugman, A., Lecraw, D., Booth, I., “International Business: Firm and Enviromnent”, ed. McGraw-Hill, p. 90

13

Export prin intermediul agenţilor distribuitori

Acordarea licenţei de fabricaţie

Export prin filiale de comercializare

Asamblarea locală a produselor

Producţia locală

Utilizarea contractelor de licenţe şi management, proprietate parţială şi societăţti mixte.

Figura 1.2. Modelul lui Holland privind gradul de transnaţionalitate

Sursă: Radu, Liviu, “Competitivitatea corporaţiilor multinaţionale”, ed. Universitară Nicolae Titulescu, Bucureşti, p. 78

14

Transnaţională

Numărul de filiale în străinătate.

Amploarea comerţului transfrontalier intra şi inter firmă.

Flexibilitatea decizională la nivel financiar.

Numărul de mari proiecte investiţionale în străinătate.

Gradul de integrare globală a deciziilor operaţionale şi financiare.

Volumul operaţiunilor de trezorerie în marile centre financiare internaţionale.

Mărimea accesului pe pieţele bancare şi de capital naţionale şi internaţionale.

Cap. 2: Corporaţiile multinaţionale – pricipalul vector al

globalizării economice

2.1. Rolul corporaţiilor multinaţionale în redistribuirea globală a factorilor de

producţie

Într-unul din recentele sale editoriale intitulat “The World’s View of Multinationals”,

binecunoscuta revistă britanică “The Economist” ajungea la concluzia că firmele multinaţionale

reprezintă unul dintre cei mai reprezentativi factori ai progresului economic contemporan. Ele

“răspândesc bogăţia, munca, tehnologiile avensate şi contribuie la ridicarea standardului de trai

şi îmbunătăţirea mediului de afaceri”. În acelaşi timp, corporaţiile multinaţionale constituie

latura “cea mai vizibilă a globalizării”14. Cât adevăr conţin aceste afirmaţii?

Există câteva probleme a căror rezolvare ne-ar deschide calea spre înţelegerea mai bună a

acestui fenomen care marcheză profund economia mondială în prezent. Prima dintre ele se

referă, desigur, la definirea corporaţiilor multinaţionale şi a structurilor lor organizatorice. Al

doilea aspect vizează locul pe care acestea îl ocupă în economia mondială contemporană. În fine,

în al treilea rând, se impune a stabili rolul pe care corporaţiile multinaţionale îl au în

redistribuirea globală a factorilor de producţie şi intensificarea procesului de globalizare.

Una dintre primele definiţii utilizate pe larg în studiile de specialitate este cea dată de R.

Vernon15, care menţiona, încă din anul 1966, că o corporaţie multinaţională reprezintă o firmă

mare, deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, sub presiunea faptului că au

apărut şi firmele mijlocii cu vocaţie internaţională, acestă cifră a fost redusă la două ţări şi, în

cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritea economiştilor acceptă că o corporaţie

multinaţională constă dintr-o firmă care şi-a extins producţia şi marketingul dincolo de hotarele

unei singure ţări. Aşadar, “producţia internaţională reprezintă o activitate creatoare de valoare

adăugată, aflată sub proprietatea, controlul şi organizarea unei firme (sau unui grup de firme)

dincolo de hotarele sale naţionale”16. Se regăsesc în aceste coordonate elemente ale unei definiţii

mai vechi dată de acelaşi autir, citat mai sus17. De asemenea, ele au fost surprinse în linii mari şi

14 The Economist, 29 January 2000, p. 1815 Vernon, R., “International Investment and International Trade in the Product Cycle”, Quarterly Journal of Economics, May, 1966, p. 190-20716 Dunning, John H., “Multinational Enterprises and Global Economy”, Addison Wesley, London, 1993, p.1017 Dunning, John H., “Explaining International Production”, Unwin Hyman, London, 1988, p. 198

15

de alţi autori, cam în aceeaşi perioadă, a căror caracterizare se rezumă la a prezenta corporaţia

multinaţională drept “o întreprindere (sau un grup de întreprinderi) de talie mare, care, pornind

de la o bază naţională, şi-a implantat mai multe filiale în ţări diferite, adoptând o organizare şi o

strategie la scară mondială”18. Din această ultimă definiţie rezultă câteva idei care merită

reţinute. În primul rând, ea subliniază faptul că firmele, actualmente de talie mondială, au

început invariabil prin a se constitui ca mari întreprinderi pe plan naţional, ceea ce a implicat, în

prealabil, un intens proces de concentrare şi centralizare a capitalului, de-a lungul unei perioade

de timp mai mult sau mai puţin lungi. În al doilea rând, ele şi-au diversificat producţia înainte de

a începe să se internaţionalizeze. În al treilea rând, dată fiindoriginea lor naţională, forţa şi

slăbiciunile economiei de unde provin se vor reflecta, în bună parte, în competitivitatea şi

strategiile ce urmează să le adopte. Avem în vedere, în această ordine de idei, strategiile de

aprovizionare, strategiile de piaţă care configurează cadrul general de amplasare a filialelor în

străinătate şi strategiile integrării producţiei la scară internaţională.

C. A. Michalet dă o definiţie grupului, care face referinţă directă la organizarea

corporaţiilor multinaţionale. Prin grup ar trebui să înţelegem “ansamblul format din societatea

mamă (el apelează frecvent la cuvântul “holding”) şi filialele plasate sub controlul său. Deci,

societatea mamă este un centru de decizie financiară (pe când filialele, în general, nu sunt), astfel

încât, rolul ei esenţial este acela de a arbitra permanent activitatea participanţilor, în funcţie de

rentabilitatea capitalurilor angajate”19. De o manieră asemănătoare, un alt autor şi anume M.

Beaud, consideră că structurarea în grupuri constituie “modul dominant de segmentare a

capitalului în stadiul actual de dezvoltare a capitalismului”20.

C. A. Michalet mai preciza: “strategia tehno-financiară este rezultatul deplasării

activităţii firmelor desfăşurată în străinătate, de la producţia materială directă spre furnizarea de

servicii. Baza competivităţii lor o formează know-how-ul şi activitatea de cercetare-dezvoltare.

Firmele multinaţionale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea

competenţelor tehnologice este posibilă. Noua lor forţă rezidă în capacitatea lor de a desfăşura

operaţiuni complexe, care presupun combinarea activităţii unor operatori foarte diverşi şi anume

întreprinderi industriale, societăţi de inginerie, bănci internaţionale, organisme multilaterale de

finanţare ş. a. Deoarece, unele sunt locale, altele străine, toate trebuie să dobândească un statut

internaţional”21. Ceva mai târziu, cunoscutul economist englez J. H. Dunning avea să definească

“multinaţionale de tip nou”. 18 Michalet, C.A., “Les Multinationales face á la crise”, IRM, Lausanne, 1985, p.1119 Morin, F., “La structure financiere du capitalisme français”, Calmann-Levy, Paris, 1974, p.161 20 Beaud, M., “Notes sur la connaissance des groupes capitalistes”, Recherches économiques et sociales, no. 7-8, Paris, 1977, p. 10121 Michalet, C.A., “ Les multinationales face á la crise”, op. cit., p. 59-60

16

Definiţiile date corporaţiilor multinaţionale ajută foarte mult la creionarea principalelor

trăsături ale acestora. Astfel, nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că ele au devenit operatori

economico-financiari globali. Fireşte, strategiile adoptate de aceste firme pentru a-şi

internaţionaliza producţia diferă mult, de la caz la caz, dar, în final, ele au creat un adevărat lanţ

de legături ale valorii adăugate obţinute de pe întreg cuprinsul globului. În scopul atingerii

acestui obiectiv, n-a existat întotdeauna un singur mod de a acţiona. Unele corporaţii au

considerat piaţa mondială ca fiind câmpul lor de acţiune, altele şi-au concentrat atenţia asupra

unor pieţe individuale sau regionale. Adoptarea unei strategii sau a alteia a depins mult de natura

produsului, însă, nu în mică măsură, şi de barierele, obstacolele pe care au trebuit să la înfrunte

pentru a avea acces la pieţele respective. De pildă, unele produse, precum cele electronice, pot fi

uşor comercializate pretutindeni în lume, cu mici ajustări şi adaptări la standardele locale şi

preferinţele consumatorilor. La fel şi unele produse alimentare, care nu au nevoie decât de unele

modificări în funcţie de gusturile cumpărătorilor. În fine, pot fi întâlnite şi multe produse, care,

prin natura lor, au o circulaţie globală, cum ar fi cele farmaceutice, singurele probleme ce s-ar ivi

ţinând de unele reglementări guvernamentale valabile numai pentru piaţa locală.

Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale au schimbat radical şi datele

referitoare la concurenţă. Ele trebuie să facă faţă acum unei competiţii care se desfăşoară în

condiţiile în care putem vorbi despre existenţa unei “industrii globale”. Avantajele competitive

de care se pot bucura firmele depind acum, în mod nemijlocit, de specificul ţării în care

operează. În conformitate cu noile teorii legate de natura economică a corporaţiilor

multinaţionale, o industrie globală este aceea în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o

anumită ţară este semnificativ afectată de poziţia lor din alte ţări şi viceversa. Datorită acestui

fapt, industria internaţională nu reprezintă doar o simplă colecţie a unor industrii interne,

naţionale, ci un sumum de legături în care fiecare combatant trebuie să lupte împotriva celorlalţi,

pe o bază internaţională foarte largă. În cazul existenţei mai multor economii separate, firmele îşi

stabilesc activităţile externe ca portofoliu, dispunând de o largă autonomie. Cu totul altfel stau

lucrurile în condiţiile existenţei industriei globale, unde firmele trebuie să-şi integreze activitatea

în multitudinea legăturilor dintre state. Această integrare solicită mai mult decât transferul

activelor peste hotare, ea include şi transferul de competenţe. O strategie globală înseamnă

creşterea interdependenţelor între activităţile separate geografic ale filialelor şi companiilor

mamă. În acelaşi timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu

satisfacerea condiţiilor cererii de pe piaţa vizată, potrivit devizei “compania trebuie să gândească

global, dar să acţioneze local”. Urmarea firească a acestui fapt este tendinţa specializării filialelor

în timpul de producţie care valorifică avantajul comparativ al ţării gazdă. Globalizarea a depăşit

17

paradigma tradiţională a utilizării şi combinării factorilor de producţie clasici: resursele naturale,

munca şi capitalul doar la scară naţională. Astăzi, marile corporaţii ale lumii caută să obţină

avantaje în producţie, marketing şi cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producţie la

scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică. Atingerea acestui

obiectiv este facilitată de locul pe care corporaţiile multinaţionale au ajuns să-l deţină în

economia mondială.

Corporaţiile multinaţionale recurg la transferarea tehnologiilor peste graniţele „ţării

mamă”, în principal pe două căi.

Prima are în vedere internalizarea tehnologii de fabricaţie noi apărute în cadrul

propriilor filiale, în vederea menţinerii proprietăţii şi obţinerii controlului adecvat asupra

acestora. Transferul pe calea internalizării se realizează prin intermediul investiţiilor directe în

străinătate şi reprezintă apanajul aproape exclusiv al corporaţiilor. Dar, este foarte greu să se

poată obţine date exacte privind acest gen de transfer internaţional, iar, pe baza lor, este greu să

se realizeze comparaţii între firme în ceea ce priveşte valoarea unor astfel de transferuri,

deoarece ele se realizează prin transferuri de valori la nivel intra-firmă, ceea ce, pentru un

observator extern poate fi un obstacol foarte serios.

A doua cale consistă din externalizarea noilor tehnologii, în noul cadru al economiilor

ţărilor gazdă, procedură care se poate realiza în diferite feluri. În acest sens, sunt vizate acţiunile

de participare la crearea firmelor mixte de tip joint-venture, asistenţa tehnică, diferite

aranjamente în domeniul subcontractării, vânzările de licenţe de fabricaţie, metodele de

franchising, fabricarea la faţa locului a unor părţi ale instalaţiilor şi echipamentelor industriale

etc. Bineînţeles, corporaţiile multinaţionale nu sunt singura sursă a externalizării unor tehnologii,

dar reprezintă un agent foarte important al răspândirii unor activităţi din domeniul tehnologiilor

de vârf, mai ales datorită faptului că, sub auspiciile lor, are loc un întreg proces de transmitere a

unor “pachete integrate”, formate din noile tehnologii, însoţite de proceduri de management şi

marketing în domeniu.

Bineînţeles, se pune firesc întrebarea: care sunt factorii care determină firmele

multinaţionale să recurgă în practică la una dintre cele două căi, sau moduri, în care organizează

transferul de tehnologie în ţările gazdă? La baza acestui proces decizional stau o serie întreagă

de factori, mulţi dintre ei caracteristici însăşi firmei de acest tip, iar o parte proprii mediilor

străine de afaceri. Dintre aceştia, au fost sintetizaţi câţiva, având la bază modul cum sunt

analizaţi ei şi în literatura de specialitate.

18

Fig. 2.1. Procesul de transfer al tehnologiilor noi în străinătate

Sursă: United Nations, World Investment Report 1999, Foreign Direct Investments and the Challenge of Development, United Nations, New Zork and Geneva, 1999, p. 204

După cum se poate observa şi din sinteza factorilor determinanţi, firmele internaţionale

pot să recurgă la un anumit mod în care îşi desăvârşesc procesul de transfer al tehnologiilor noi

în străinătate, ţinând seama de caracteristicile respectivelor tehnologii, costuri, riscuri, precum şi

19

TRANSFER DE TEHNOLOGIE

INTERNALIZAT SAU

EXTERNALIZAT

NATURA TEHNOLOGIEI

STRATEGIA URMATĂ DE CORPORAŢIA MULTINAŢIONALĂ

CARACTERISTICILE FIRMELOR RECEPTOARE

POLITICILE ECONOMICE URMATE DE ŢĂRILE GAZDĂ

Complexitatea acesteia, noutatea, ritmul inovării în domeniu.

Modul de organizare al activităţilor de cercetare-dezvoltare ale firmei.

Caracteristicile structurii proceselor de fabricaţie.

Dimensiunile internaţionale ale transferului de tehnologie.

Gradul de concentrare pe un anumit produs, dependenţa de marca de fabricaţie.

Experienţa în domeniul transferului internaţional de tehnologie.

Experienţa firmei şi nivelul tehnologiei existente deja.

Caracteristicile pieţelor-gazdă în materie de factori de producţie adecvaţi.

Structura instituţională existentă care să sprijine dezvoltarea tehnologică.

În domeniul reglementării investiţiilor directe de capital şi a proprietăţii intelectuale.

Cadrul legislativ oferit dezvoltării firmelor locale.

Caracteristicile procesului negocierii cu partenerii străini.

de structura generală a politicii economice a ţărilor gazdă în domeniul investiţiilor directe străine

de capital. În practică, însă, se poate observa cum corporaţiile preferă să recurgă

la internalizarea capacităţilor tehnologice în propria structură în situaţii cum sunt:

- tehnologiile au o structură complexă, dar pot fi uşor deplasate în străinătate de către

corporaţie, sau există pericolul de a fi rapid “copiate” de către alte firme;

- nivelul capacităţilor tehnologice din domeniile vizate în ţara gazdă prezintă un grad

scăzut de dezvoltare etc.;

- există un potenţial înalt de inovare în domeniu;

- ofertantul de tehnologie prezintă un grad înalt de specializare în cercetare şi producţie.

De asemenea, în general, în situaţii cum ar fi cele enumerate în continuare se preferă

recurgerea la externalizarea transferurilor de tehnologie:

- dacă tehnologiile sunt mai puţin sofisticate şi pot fi “copiate” mai greu;

- caracteristicile strategiei corporaţiei, care permite externalizarea unor activităţi specifice

etc.;

- firma multinaţională furnizoare a tehnologiei are activităţi de cercetare-dezvoltare care

prezintă un grad înalt de diversificare, pericolul “copierii” produselor sale de către alte firme

afectând-o într-o proporţie mai mică;

- corporaţia este de dimensiuni mai mici, cu o experienţă limitată în desfăşurarea

operaţiunilor specifice peste hotarele statului de origine.

Aici, trebuie subliniat faptul că operaţiunile desfăşurate în străinătate în domeniul

transferurilor de tehnologie sunt puse de către firmele multinaţionale, în cea mai mare măsură,

sub spectrul rentabilităţii pe termen mediu sau lung. Aceasta depinde, în general, de unii factori

interni şi externi structurii multidimensionale a corporaţiei, fiind influenţată cel puţin de

următorii factori:

- caracterul de noutate adus de tehnologiile implementate în străinătate;

20

- complementaritatea cu alte procese mai mult sau mai puţin similare cu cele dezvoltate de

firmă prin noile tehnologii delocalizate în străinătate şi utilizate în scopul creşterii

performanţelor proceselor de producţie urmărite;

- valoarea comercială curentă, mai ales în situaţia când se mizează pe externalizarea

acestora;

- presiunea exercitată de imitatori etc.;

- relevanţa noilor tehnologii pentru firma furnizoare şi pentru procesele de producţie unde

este aplicată.

În acest sens, în practică, firmele multinaţionale nu recurg la vânzarea efectivă a

tehnologiei noi unor firme locale, decât dacă nu mai mizează pe profiturile rezultate din

exploatarea acesteia în interiorul structurii firmei, sau în cadrul unor alianţe funcţional-strategice.

Pe de altă parte, însă, în situaţia în care firma apreciază că producătorii locali nu pot constitui o

ameninţare din punctul de vedere al competitivităţii, ea poate recurge la înstrăinarea unor

tehnologii ajunse la maturitate sub aspectul noutăţii acestora, dar numai în condiţiile stabilirii

unor clauze contractuale prin care se interzice re-înstrăinarea acesteia pe o perioadă de timp

stabilită, sau dezvoltarea mai departe a respectivei tehnologii. Cele mai răspândite practici

contractuale proprii externalizării sunt cele care prevăd termeni specifici ce limitează, sau fac

chiar imposibil accesul firmei receptoare la unele elemente esenţiale ale noilor tehnologii, până

în momentul în care se consideră că acestea sunt depăşite.

În anul 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau în compunerea lor circa 7.500

corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994, aceleaşi ţări să găzduiască aproximativ 25.000 de

firme multinaţionale. În prezent, statisticile internaţionale ne arată că, în întreaga lume, există

aproape 50.000 de astfel de firme, cu nu mai puţin de 280.000 de filiale răspândite pe toate

meridianele globului. Acestea controlează circa 40% din totalul activelor sectorului privat

existente la nivel mondial şi contabilizează o treime din bunurile produse în întreaga economie

mondială22. Biroul Internaţional al Muncii (International Labor Office) estimează că firmele

multinaţionale au aproximativ 100 de milioane de angajaţi direct, ceea ce reprezintă 4% din forţa

de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor aflate în curs

de dezvoltare23. Vânzările anuale totale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se ridică la

22 www.unctad.org, 3 iunie 201123 Stutz, Frederick P., De Souza, Anthony, “The World Economy: Resources, Location, Trade, and Development”, Prentice-Hall, New Jersey, 1998, p.11

21

aproape 3,5 trilioane de dolari (inclusiv transferurile de componente şi servicii intrafirme)24.

Unele ţări, precum Canada, realizează o proporţie mult mai mare a producţiei în cadrul

corporaţiilor multinaţionale. De asemenea, acestea ocupă un loc şi au un rol dominant

disproporţionat de mare în alte state cum ar fi Belgia, Franţa, Olanda, Italia, Marea Britanie şi

Japonia. Atunci când corporaţiile multinaţionale sunt ierarhizate în funcţie de produsul intern

brut şi volumul vânzărilor, se descoperă, nu fără surprindere, că acesta din urmă este mai mare

decât produsul intern brut al multor state. De pildă, la începutul anilor ’90, General Motors

realiza o cifră de afaceri mai mare decât P.I.B.-ul Finlandei şi Danemarcei în anul 1991, Ford

depăşea şi el P.I.B.-ul Norvegiei, Arabiei Saudite, sau Indoneziei tot în acel an, Exxon depăşea

P.I.B.-ul Africii de Sud, în fine, Rozal Duch Sell avea o cifră de afaceri mai mare decât P.I.B.-ul

Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei25. Astăzi, corporaţiile multinaţionale şi nu ţările

reprezintă primul agent al comerţului internaţional. Drept urmare, corporaţiile multinaţionale au

ajuns să modifice structura factorilor de producţie a multor ţări, ca efect al mişcării capitalului

fizic şi uman, precum şi a tehnologiei, dintr-o parte în alta a lumii, creând o nouă bază a activelor

de producţie.

Top 10 corporaţii

multinaţionale

RNumele corporaţiei mul

Ţara de provenienţă

AAFiliale

T TTNN

24 Daniels, P.W., Lever, W.F., “The Global Economy in Transition”, Addison-Wesley Longman, 1996, p.10425 Rugman, Alan M., Hodgets, R. M., “International Business”, McGraw, Inc., London, 1995, p. 59

22

tinaţionale

1Citigroup Inc

Statele Unite

2 2 76 7

2BNP Paribas

Franţa

2 2 75 6

3Allianz SE

Germania

8 1 54 5

4Genera

Italia

6 8 22 4

23

li Spa

5Societe Generale

Franţa

1 1 32 5

6UBS AG

Elveţia

1 6 66 3

7Unicredito Italiano Sp

Italia

1 1 88 3

24

a8HSBC Holdings PLC

Marea Britanie

2 3 74 5

9Axa

Franţa

1 1 54 3

1Deutsche Bank AG

Germania

2 8 98 3

Sursă: UNCTAD/HEC Montréal

Tabelul 2.1. Top 10 cele mai importante corporaţii internaţionale din 2009

Indiferent de particularităţile pe care le afişează diferitele companii multinaţionale, a

căror zonă de provenienţă diferă atât de mult, este absolut limpede că omenirea a păşit într-o eră

în care acestea au dobândit controlul asupra unei mari părţi a economiei mondiale. Locul lor pe

25

marea scenă a lumii contemporane este greu de stabilit, deoarece ne aflăm în faţa unui proces în

plină mişcare. Dincolo, însă, de acest aspect este limpede că rolul şi mai ales efectul pe care

marile corporaţii multinaţionale îl au asupra economiei mondiale depăşesc cu mult semnificaţia

lor numerică. Adeseori, influenţa exercitată asupra unui sector de activitate, privit izolat, este mai

mică decât influenţa exercitată asupra economei mondiale, privită în ansamblu. Acest lucru se

explică tocmai prin crearea în ultimele decenii a unui “sistem de producţie global” al cărui

promotor principal sunt corporaţiile multinaţionale. Dacă, la început, percepţia asupra

multinaţionalelor a fost mai mult negativă decât pozitivă, ele fiind identificate, nu de puţine ori,

cu “forme mascate de exploatare”, treptat impresiile s-au mai schimbat, constatându-se că ele

joacă un rol important în crearea de noi locuri de muncă, promovarea exporturilor, accentuarea

transferului de capital şi tehnologie, în fine, în infuzia de competenţe manageriale de înaltă

calificare. Într-adevăr, în procesul globalizării lor firmele au parcurs trei stadii: creşterea ponderii

exporturilor în totalul producţiei lor, globalizarea producţiei prin construcţia de întreprinderi în

afara graniţelor naţionale şi, în cele din urmă, globalizarea competenţelor şi a sistemelor

organizaţionale, ceea ce în termeni mai simpli înseamnă abilitatea de a opera la cele mai înalte

standarde pretutindeni în lume. Metodele folosite şi strategiile urmate în scopul atingerii acestor

obiective au diferit, desigur, dar, până la urmă, ele s-au înscris pe aceeaşi traiectorie integrativă,

care a avut drept rezultatafirmarea corporaţiilor multinaţionale ca principala forţă a globalizării

economice.

Globalizarea concurenţei a dat naştere şi la alte implicaţii, cele mai multe provenind din

sfera informaţiei şi comunicării tehnologice. În dorinţa de a reduce costurile de producţie,

riscurile şi incertitudinea, marile corporaţii multinaţionale au trecut la realizarea unor

parteneriate strategice, în primul rând în domeniul tehnologic, menite să le confere mai multă

flexibilitate în decizii şi acţiune. Cele mai importante industrii cuprinse de această frenezie au

fost industria automobilelor, farmaceutică şi a computerelor şi software. Acest fapt a dat un nou

impuls procesului de concentrare a capitalului. Nu întâmplător tocmai în aceste sectoare au

apărut şi cele mai puternice oligopoluri. Formarea oligopolurilor tradiţionale s-a bazat pe trei

piloni relativ statici şi anume: abilitatea de a identifica un mic număr de competitori, îndeosebi

printre firmele interne, între care se stabilea un fel de interdependenţă mutuală, apoi, un set de

produse sau de industrii în cadrul cărora avea loc o concurenţă oligopolistică şi, în sfârşit,

identificarea traiectoriei tehnologiei probabile pe care produsele respective o vor urma. În

condiţiile actuale, globalizarea informaţiei şi a cunoştinţelor face mult mai dificilă identificarea

rivalilor potenţiali de pe pieţe situate la mari distanţe. Tot atât de dificile se dovedesc a fi şi

prognozele privind schimbările tehnologice extrem de rapide, mai ales cele provenite din

26

combinarea diferitelor genuri de tehnică. Pentru a depăşi aceste dificultăţi, progresul tehnico-

ştiinţific din statele dezvoltate ale lumii a creat condiţiile apariţiei reţelelor de oligopoluri.

Reţelele de oligopoluri îşi propun să-şi intensifice eforturile pentru menţinerea poziţiilor

câştigate pe piaţă, eventual să folosească numele mărcii produselor în câştigarea altor segmente

de consumatori.

2.2. Concentrarea transfrontalieră a capitalului şi apariţia oligopolului mondial

Dimensiunile marilor grupuri industriale şi apariţia reţelelor de oligopoluri au schimbat

din temelii fizionomia economiei mondiale. Totodată, noile tehnologii şi descoperiri ştiinţifice au

creat condiţiile favorabile expansiunii fără precedent a corporaţiilor multinaţionale. La toate

acestea s-a adăugat intensificarea ritmului de fuzionări şi achiziţii care au implicat o anumită

restructurare a marilor companii, procesul de concentrare a capitalului efectuându-se simultan

atât pe plan intern, cât şi internaţional. El a avansat de o manieră semnificativă îndeosebi în

anumite regiuni ale lumii, în perspectiva creării unei pieţe unice, care să dea un elan superior

procesului de internaţionalizare a capitalului.

Forma cea mai caracteristică a acestei oferte s-a dovedit a fi oligopolul, mai exact a

oligopolului mondial, pe care unii economişti nu-l deduc în mod mecanic din gradul de

concentrare a producţiei şi capitalului, ci ca “un spaţiu de rivalitate”26. În cazul de faţă, termenul

de “spaţiu” nu este înţeles în sensul geografic al cuvântului, ci ca un “mijloc ideal sau abstract”

de delimitare al unor raporturi de dependenţă mutuală, care uneşte un mic număr de corporaţii

multinaţionale provenite dintr-o singură industrie, sau un complex de industrii, bazate pe o

tehnologie generic comună, ceea ce le conferă statutul de concurent efectiv pe plan mondial.

Oligopolul rămâne locul unei concurenţe feroce, dar şi de colaborare între grupurile industriale şi

financiare determinată tocmai de această dependenţă reciprocă faţă de piaţă.

Concentrarea transfrontalieră a capitalului ne poate furniza, desigur, o primă aproximare

a gradului de rivalitate oligopolistă, adică de a vedea numărul celor care sunt capabili de o

concurenţă globală. Însă, nu toţi economiştii care se interesează de problematica globalizării sunt

de acord asupra necesităţii studierii consecinţelor concentrării capitalului la nivel mondial. Mulţi

dintre ei continuă să-şi orienteze atenţia asupra consecinţelor concurenţei internaţionale şi

comportamentului vechilor oligopoluri naţionale. Într-adevăr, creşterea intensităţii concurenţei

pe fiecare piaţă naţională, luată separat, rămâne un fapt indiscutabil. Însă, în industriile

oligopolistice efectul liberalizării schimburilor asupra concurenţei nu devine efectiv decât dacă

este dublat de infiltrarea firmelor rivale pe piaţa naţională, prin intermediul investiţiilor directe.

26 Chesnais, François, “La mondialisation du capital”, Syros, 1994, p. 7127

Pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie, multe ţări au adoptat măsuri de protejare a poziţiilor

oligopolurilor naţionale. Cele mai sensibile la acest efect s-au dovedit a fi oligopolurile

americane, ca urmare a avansului lor tehnologic şi puterii lor financiare. Datorită acestui fapt,

ele au probat forţă şi eficacitate în apărarea poziţiilor lor colective, mai ales în raport cu

concurenţa japoneză27.

Apariţia oligopolului mondial, ca urmare firească a concentrării capitalului la scară

internaţională, a creat posibilitatea ca interdependenţele economice să transceadă frontierelor

naţionale. S-a constituit ceea ce unii economişti denumeau cu mai mulţi ani în urmă “un lanţ

global al dependenţelor reciproce”28. În acest context, unele lucrări apărute ulterior au introdus în

calcul, pe lângă nivelul concentrării capitalului, unele variabile strategice, pledând pentru o

abordare sistematică a oligopolului mondial29. Potrivit opiniei autorului citat, esenţa oligopolului

mondial de astăzi constă tocmai în “interactivitatea strategiilor” bazată pe aşa numita

“concurenţă sistematică”. După o perioadă tranzitorie, mai mult sau mai puţin lungă, de rivalitate

oligopolistică accentuată, formarea unei structuri unice de ofertă la nivel mondial, a determinat

ca, în ultimul timp, împărţirea pieţelor să se facă în funcţie de raportul de forţe dintre reţelele de

oligopoluri, trăsătură, de altfel, caracteristică noii etape de globalizare a economiei.

Încă din anii ’50, Federal Trade Commission (S.U.A.), în intenţia de a perfecţiona

legislaţia antitrust, atrăgea atenţia Congresului de a fi foarte vigilent în legătură cu unele

consecinţe ale creşterii puterii economice pe piaţă, ce ar decurge ca rezultat al concentrării

capitalului. În acest sens, a construit o serie de indicatori care, prin substanţa lor, pun în evidenţă

comportamentul monopolist al unor firme. Unul dintre aceşti indicatori se referea la decalajul

dintre gradul de concentrare tehnică, respectiv dimensiunile producţiei rezultate din

caracteristicile tehnologice ale uzinelor şi gradul de concentrare măsurat prin ponderea deţinută

pe piaţă. Cu această ocazie, se sublinia importanţa deosebită pe care tinde să o aibă concentrarea

tehnică în dauna celei economice.

Pornind de aici, unii economişti consideră că, în etapa actuală de dezvoltare, avem de-a

face cu o “nouă economie industrială”, în cadrul căreia firmele, pornind de la costurile de

tranzacţie cu care se confruntă, trebuie să-şi reconsidere din nou strategiile de urmat. În

conformitate cu acest nou punct de vedere, dimensiunile firmelor nu mai sunt determinate de

caracteristicile tehnologice ale producţiei, ci de cele care le permit acestora să împace

27 Flamm K., La cooperation et la concurrence dans l’industrie mondiale des ordinateurs, rapport pour le Comite de l’industrie de l’OCDE, Paris, 1990, p. 29028 Caves, R.E., “Industrial Corporations: The Industrial Economics of Foreign Investment”, Economica, aout, 1974, p. 12029 Humbert, M., “ De l’oligopole a la concurrence systematique”, Economies et Societes, nr. 11-12, 1988, p. 256

28

constrângerile ce le obligă să-şi internaţionalizeze tranzacţiile, cu costurile de gestiune specifice

unei mari întreprinderi30. Necesitatea economisirii costurilor de tranzacţie a dus în cele din urmă

la identificarea unui nou tip de avantaj strategic ce stabileşte o linie suplimentară de despărţire în

universul firmelor. Pe de o parte, avem de-a face cu firmele care sunt în măsură să facă economie

la costurile de tranzacţie şi să-şi organizeze singure internaţionalizarea afacerilor, pe de altă

parte, remarcăm pe cele care sunt obligate să-şi asume din plin greutăţile ce decurg din

dimensiunile iniţiale, condiţiile de acces la capital şi experienţa managerială necesare pentru a

putea accede în oligopol. Fără aceste elemente nu pot fi economisite şi nici gestionate eficient

costurile de tranzacţie, ce se constituie ca o condiţie sine qua non de intrare în cercul marilor

reprezentanţi ai capitalului.

Procesul concentrării transfrontaliere a capitalului şi accentuarea lui în ultima vreme a dat

naştere şi la alte efecte interesante. Unul dintre acestea este cel al “externalizării”. Atunci când

vorbim despre externalizare avem în vedere varii posibilităţi de abordare: de la externalităţile de

producţie (efect ce apare atunci când posibilităţile de producţie ale unei întreprinderi sunt

influenţate de alegerile altei întreprinderi), până la cele sociale (când costurile şi beneficiile

sociale diferă de cele private, să spunem ale unei unităţi de producţie). Ele pot fi pozitive, sau

negative, clasificarea având un caracter relativ, pentru că acestea pot fi oricând transformate

unele în altele. În cazul de faţă, termenul ar putea căpăta şi accepţiunea de extensie a capitalului

şi aprofundare a diviziunii industriale la scară internaţională. În ultimii 15-20 de ani am asistat la

o extindere considerabilă a mijloacelor cu ajutorul cărora marile firme au reuşit să micşoreze

costurile integrării lor în economia mondială şi să depăşească limetele impuse de intrarea pe

piaţă. De pildă, în cazul acordurilor de cooperare tehnologică, noile forme de relaţii pot fi

prezentate ca un fel de “parteneriat de un tip deosebit”. Aceasta înseamnă că modalităţile de

externalizare utilizate de firmele oligopoliste nu ţin seama întotdeauna de “ierarhii”. Adeseori ele

intră în relaţii asimetrice, indiferent de puterea lor economică. Multe dintre firmele mai mici pun

la dispoziţie o gamă largă de proceduri şi mijloace de acţiune pentru organizarea şi consolidarea

poziţiilor cucerite pe piaţă şi permanentizarea dominaţiei oligopoliste. Tocmai aceste practici au

înlesnit trecerea de la oligopolurile naţionale la oligopolul mondial.

Organizarea firmelor în reţele oligopoliste constituie, fără îndoială, o formă superioară de

concentrare a capitalului şi de globalizare a economiei. În acelaşi timp, folosirea pe scară largă a

telematicii, a automatizării flexibile bazată pe microelectronică precum şi a altor mijloace

30 Antonelli, C., “Les nouvelles technologies de l’information et l’économie industrielle”, în Technologies de l’information et nouveaux domains de croissance, Paris, OCDE, 1989, p. 88

29

moderne de dirijare a producţiei, a permis proliferarea know-how-ului specializat şi adâncirea

diviziunii muncii în interiorul reţelelor oligopoliste.

2.3. Investiţiile străine directe – vârful de lance al globalizării capitalului

Teoria clasică a capitalului şi cea modernă, specifică perioadei postbelice, au marcat şi

ele mai multe stadii de dezvoltare. La început, teoreticienii şi-au concentrat atenţia asupra

portofoliului extern al investiţiilor care, în linii mari, era direcţionat spre extracţia de materii

prime, înfiinţarea unor plantaţii agricole şi crearea infrastructurii necesare facilităţilor

comerciale. Drept urmare, teoriei investiţiilor străine directe, o lungă perioadă de timp, i s-a

acordat o atenţie mai mică, prioritate având alte probleme. Treptat, însă, pe măsură ce

corporaţiile multinaţionale au dobândit o pondere şi o importanţă tot mai mare în structura

economiei mondiale, problematica investiţiilor internaţionale s-a amplificat, astfel încât, în

prezent, ea a ajuns să ocupe un loc distinct în teoria economică generală.

La baza deciziei unei firme de a opera peste hotare stau trei factori. Unul dintre ei se

referă la necesitatea procurării de resurse naturale şi umane mai ieftine. Al doilea are în vedere

posibilitatea pătrunderii pe anumite pieţe, unde exportul ar putea oferi marje mai mari de

rentabilitate. În fine, al treilea factor – obiectiv este condiţionat de creşterea eficienţei tuturor

operaţiunilor desfăşurate de o firmă cu vocaţie mondială. Cele trei motive menţionate mai sus nu

sunt mutual exclusive. Dimpotrivă, ele pot pune în mişcare anumite segmente ale economiei

mondiale, sau o propulsează, în întregul ei, pe o traiectorie ascendentă, prin efectul lor conjugat.

Totodată, trebuie ţinut seama şi de faptul că puternica motivaţie a firmei de a-şi internaţionaliza

activitatea poate fi contracarată de alţi factori tot atât de importanţi. Dintre aceştia merită a fi

reţinută incertitudinea ce planează uneori asupra deciziei de a investi şi opera într-un mediu de

afaceri străin, diferenţele notabile între veniturile consumatorilor, marea varietate a gusturilor şi

preferinţelor acestora, deosebirile culturale care acoperă un evantai larg de aspecte, de la tradiţii,

obiceiuri şi prejudecăţi, până la atitudinea faţă de timp şi muncă ş.a. Lor li se pot adăuga şi alţi

factori privind caracteristicile valutelor naţionale, legislaţiei, politicii fiscale etc.

Investiţiile străine directe au marcat de la un an la altul noi recorduri, ele fiind o urmare

firească a intensificării activităţii corporaţiilor multinaţionale şi a eforturilor de liberalizare a

pieţelor şi comerţului. Fără îndoială, una din cauzele majore ale creşterii investiţiilor străine

directe constă în afirmarea importanţei producţiei internaţionale, promovată, în primul rând, de

corporaţiile multinaţionale.

30

Analiza evoluţiei investiţiilor străine directe ne dezvăluie şi alte aspecte interesante.

Înainte de toate, trebuie observat faptul că se menţin, încă, disparităţile mari între diferite grupuri

de state privite din punct de vedere al nivelului lor de dezvoltare economică, sau al stadiului de

implementare a reformelor (dezvoltate, în curs de dezvoltare, respectiv în tranziţie spre economia

de piaţă). Volumul cel mai mare de investiţii îl realizează ţările dezvoltate. La rândul lor, statele

aflate în curs de dezvoltare au investit peste hotare, remarcându-se în acest context China. Nu

trebuie omis faptul că, în grupul statelor numite generic “în curs de dezvoltare” sunt incluse

multe ţări subdezvoltate, al căror P.I.B. per locuitor nu depăşeşte 300 de dolari. Descurajarea

investiţiilor se explică, în principal, prin incoerenţa politicilor economice, dimensiunile mici ale

pieţei interne (judecate fie din punct de vedere al numărului populaţiei, fie al veniturilor per

locuitor), infrastructura generală extrem de înapoiată, adversitatea condiţiilor climaterice, poziţia

geografică, instabilitatea politică şi socială etc. Datorită acestor factori, în cea mai mare parte a

lor nefavorabili, adeseori s-a înregistrat un proces de dezinvestiţie, când unii investitori au recurs

la repatrierea capitalurilor lor.

Promotorul principal al investiţiilor străine directe l-au constituit, însă, în tot acest timp,

statele care fac parte din OECD (Organization for Economic Cooperation and Development) şi

corporaţiile multinaţionale care îşi au originea acolo. Într-adevăr, ţările membre ale OECD au

constituit motorul creşterii economice mondiale şi forţa propulsoare a globalizării. Ele au avut un

rol deosebit de activ în creşterea volumului investiţiilor străine directe şi alcătuirea arhitecturii

economiei globale de astăzi.

Investiţiile străine directe au avut o creştere în arealul statelor membre ale OECD, iar

acest fapt se explică prin mai multe cauze. În primul rând, ea este un rezultat direct al procesului

de formare a capitalului intern, absorbit în bună măsură de pieţele autohtone, dar, pe de altă

parte, aflat în căutare de noi pieţe unde să-şi găsească o valorificare superioară. Datorită acestui

fapt, o serie de exportatori tradiţionali de capital au devenit ei înşişi gazde importante ale unui

impresionant volum de investiţii.

Înlăturarea unor obstacole din calea investiţiilor străine directe şi liberalizarea pătrundrii

lor în anumite sectoare ale economiei a constituit una din părţile importante ale noii orientări

politice. Drept urmare, statul a devenit mult mai atent la modul cum sunt rezolvate o serie de

probleme cum ar fi: crearea de noi locuri de muncă, transferul de tehnologie, efectele prezenţei

firmelor străine asupra concurenţei interne, creşterea productivităţii muncii şi competivităţii. Pe

de altă parte, creşterea gradului de internaţionalizare a vieţii economice şi necesitatea

valorificării oportunităţilor ivite pe noile pieţe de desfacere, au încurajat firmele interne să-şi

31

pună mai bine în evidenţă avantajele de care dispun, prin lărgirea sferei lor de activitate peste

hotare.

La început, atunci când unele ţări membre ale OECD s-au confruntat cu intrări masive de

capital sub forma investiţiilor directe sau de portofoliu, ele au fost înclinate să practice anumite

restricţii. Adeseori, controlul asupra capitalului străin dă autorităţii publice falsa senzaţie de

securitate, distrugând-o de la rolul său esenţial de aplicare a unor politici monetare, fiscale şi

valutare realiste, eficiente. Din acest punct de vedere, controlul asupra capitalului poate avea

efecte tranzitorii, pe termen scurt, însă nu şi pe termen mediu şi lung. Dacă investitorii străini se

confruntă într-o numită ţară cu măsuri birocratice, administrative de control, atunci ei sunt tentaţi

să facă cel mult investiţii mici, de tatonare, căutând să obţină rate înalte ale profitului în intervale

foarte scurte de timp, pentru a şi le recupera cât mai repede. Statul trebuie să acţioneze de aşa

manieră, încât investiţiile străine să devină parte integrantă a programelor lui de dezvoltare pe

termen mediu şi lung. Aceasta se poate realiza acolo unde drepturile de proprietate sunt

respectate şi se practică o politică macroeconomică credibilă. De asemenea, tot atât de

importantă este şi prezanţa unui sector financiar-bancar eficient şi a unei pieţe financiare

deschise şi flexibile, completate de un sistem informaţional performant, care să prevină din timp

investitorii asupra oricărei posibilităţi de dereglare sau înrăutăţire a mediului de afaceri.

O altă cauză a creşterii impresionante a volumului investiţiilor străine o constituie, fără

îndoială, numărul foarte mare de fuziuni şi achiziţii, între firme şi de firme. În toate regiunile

lumii, dar, cu deosebire, în Statele Unite ale Americii şi Europa Occidentală, fuziunile şi

achiziţiile au jucatun rol deosebit de important în creşterea investiţiilor străine.

Una dintre cauzele foarte importante care a contribuit la amplificarea mişcării capitalului

rezidă tocmai în tendinţele recente ale tranferului de tehnologie. Fluxurile tehnologice dintre

statele dezvoltate şi o parte din statele aflate în curs de dezvoltare s-au intensificat, decalajele

tehnice dintre ele nu s-au atenuat.

O influenţă foarte mare asupra creşterii volumului investişiilor străine directe au avut-o,

fără îndoială, încheierea diferitelor acorduri între firmele situate în ţări diferite. Aceste înţelegeri

materializate, de cele mai multe ori, în acorduri pe termen scurt, mediu şi lung au cunoscut fel de

fel de variante, de la binecunoscutele societăţi mixte (joint-ventures), până la cel de leasing,

subcontractare, franciză, marketing şi cercetare-dezvoltare. De-a lungul ultimelor două decenii

progresul realizat în domeniul ştiinţei şi tehnicii a influenţat profund întregul mediu al afacerilor

internaţionale. Cum era de aşteptat, acest fapt s-a repercutat şi pe planul multiplelor acorduri

încheiate între firme, cu deosebire cele care vizează sectorul cercetării-dezvoltării.

32

De pe lista cauzelor (factorilor) care au contribuit la creşterea vertiginoasă a investişiilor

străine directe nu poate lipsi, în nici un caz, comerţul. Multe ţări aflate în curs de dezvoltare (dar

nu numai ele) şi-au elaborat un întreg set de strategii privind investiţiile străine. Adeseori ele au

fost asociate unei rapide industrializări şi concomitent unei expansiuni a tehnologiilor moderne.

Deşi pretutindeni în literatura de specialitate internaţionalizarea producţiei şi apoi

globalizarea ei este prezentată ca un efect al creşterii exportului de capital sub formă de investiţii

directe, astăzi nimeni nu mai pune la îndoială faptul că, de la un anumit punct, însăşi globalizarea

activităţii productive s-a transformat într-o cauză a sporirii volumului fluxurilor investiţionale.

Factorul principal care a determinat această inversare a situaţiei l-a constituit expansiunea

corporaţiilor multinaţionale pe toate continentele şi intrarea sub incidenţa activităţii lor a unor

părţi tot mai mari din producţia materială şi servicii. Creşterea volumului investiţiilor străine

directe ca urmare a intensificării activităţii corporaţiilor multinaţionale se explică şi prin

performanţele economice obţinute de filialele lor în străinătate. Într-adevăr, evoluţia stocului de

investiţii (materializat, în primul rând, în volumul activelor deţinute, valoarea adăugată obţinută,

volumul vânzărilor, mărimea exportului şi alţi indicatori economici de acest gen), pledează în

favoarea acestei concluzii.

Câteva aspecte, ce rezultă din acest capitol, merită a fi subliniate:

- În primul rând, procesul de internaţionalizare a producţiei nu reprezintă decât o latură a

globalizării. El nu ar fi posibil dacă nu era susţinut de un intens flux de capital, a cărui

componentă principală au constituit-o investiţiile străine directe.

- Investiţiile străine directe reprezintă într-adevăr vârful de lance al globalizării capitalului

şi, prin intermediul acestuia, al întregii economii mondiale.

- Concentrarea fluxurilor de capital într-un număr mic de ţări coincide, în timp, cu

transformarea acestora în cele mai mari recipiente ale investiţiilor străine.

- Creşterea importanţei investiţiilor străine în procesul dezvoltării economice a determinat

ca foarte multe state (în special aflate în curs de dezvoltare) să-şi intensifice eforturile

pentru atragerea lor. În acest sens, şi-au perfecţionat politicile şi au înlăturat o bună parte

din obstacolele care mai stau în calea lor.

33

Cap. 3: Globalizarea şi impactul social al acesteia

3.1. Impactul social al globalizării

Din perspectiva legăturilor sociale create, o definiţie a globalizării ar fi: „Procesele prin

care relaţiile sociale devin mai apropiate, depăşesc frontierele, astfel încât viaţa umană se

desfăşoară din ce în ce mai mult într-o lume percepută ca un întreg”; sau „globalizarea poate fi

definită ca intensificarea relaţiilor sociale extinse la scara întregii lumi prin care se leagă locuri

dispuse la mari distanţe, astfel încât ceea ce se petrece la nivel local este afectat de evenimente

care au loc la mii de mile distanţă şi viceversa”. În esenţă, globalizarea reprezintă integrarea mai

strânsă între ţările şi popoarele lumii, prin care se realizează, pe de o parte, reducerea

considerabilă a costurilor de transport şi a comunicaţiilor şi, pe de alta parte, desfiinţarea

barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor, serviciilor, a capitalului, a cunoştinţelor şi,

într-o măsură mai mică, a persoanelor. Este foarte greu de stabilit care sunt scopurile comune

pentru societăţile care alcătuiesc sfera globala, şi de asemenea care este preţul care trebuie plătit

pentru ceea ce aduce bun acest fenomen.

Globalizarea a ridicat problema locului şi rolului statului naţiune în relaţiile economice

mondiale. Conform unor specialişti31, globalizarea presupune în timp diluarea ideii de stat

naţiune şi, în final dispariţia acestora. Atributele exercitate de statul naţiune nu mai au relevanţă

în economia globală. În acelaşi timp există şi suporteri ai ideii că globalizarea nu presupune

eliminarea statului şi a ideii de naţiune.

Globalizarea presupune reducerea intervenţionismului statal, reducerea rolului autorităţii

statale de creare a barierelor de ordin naţional între economii, dar nu şi dispariţia ideii de stat al

cărui rol ar fi cel de elaborare şi aplicare al politicilor economice naţionale. În condiţiile

globalizării, libertatea statului în elaborarea politicilor economice se restrânge datorită

dependenţei ridicate de alte economii naţionale şi implicit de deciziile de politică economică a

altor state, de limitele impuse de atenuarea barierelor naţionale dintre economii şi de mărire a

gradului de creştere economică; pieţele fiind cele care decid dacă politicile economice naţionale

sunt eficiente.

Fundamentele de bază ale globalizării nu sunt politice. Nu există un mecanism prin care o

economie naţională, un stat să decidă politic să nu participe la globalizare şi globalizarea să-l

ocolească.

31 Korten David, “Corporaţiile conduc lumea”, Editura Oscar Print, 1995, p. 18734

Restricţiile naţionale şi reducerea gradului de deschidere economică a statului respectiv

(prin mecanisme politice) nu pot face decât să amâne integrarea acestuia în sfera globală. Practic,

globalizarea se referă la deplasarea oamenilor între regiuni şi între continente fie pentru căutarea

de locuri de muncă, fie în călătorii sau cu alte scopuri. Cert este că globalizarea presupune

creşterea interdependenţelor economice şi politice dintre economiile naţionale.

Statul, ca formă socială de organizare, s-a generalizat pe suprafaţa globului mai ales

odată cu decolonizarea. În acelaşi timp, statul-naţiune şi-a văzut anulat exact elementul care a

constituit soclul devenirii sale istorice: piaţa naţională. Statele din Nord au pierdut controlul

asupra spaţiului economic propriu, iar cele din Sud nu l-au avut niciodată. Şi unele şi celelalte

sunt dezarmate în faţa constrângerilor şi a dificultăţilor decurgând din mondializarea economică.

Statele, mai ales cele din Sud, sunt obligate să gestioneze prăbuşirile sociale ale mondializării,

asupra cărora nu au nici un control. Această gestiune se efectuează la scară “naţională”, sărăcie,

delicvenţă, şomaj, migraţii. Dar în materie economică, statele nu pot decât să se supună

tendinţelor majore ale mondializării, fie în maniară liberală, social-democrată, generând tensiuni

pe care totuşi nu le mai stăpânesc.

Fără stat încă nu se poate. Statul, această veritabilă invenţie, naţional sau postnaţional,

are viitorul încă asigurat – consideră cei mai mulţi analişti. Măcar din simplul motiv că,

asemenea democraţiei, omenirea nu a reuşit încă să inventeze ceva mai bun pentru a pune în

loc.

William McNeill a arătat că toate formele de migraţie sunt caracterizate prin două

distincţii, una geografica şi una socială: migraţiile centrale şi periferice, respectiv migraţiile de

masă şi de elite. Distincţia realizată de McNeill între migraţia de elite şi cea de masă evidenţiază

nu numai alcătuirea socială diferită a migraţiilor, ci şi capacităţile distincte ale diverselor grupuri

sociale de a acumula resurse în scopul migraţiei şi de a pătrunde cu succes în alte societăţi şi

teritorii. În plus, oamenii îşi poartă şi culturile în migraţiile lor, întrucât formarea de aşezări şi

comunităţi de migranţi creează o serie de relaţii sociale noi între comunitatea gazdă şi cea

imigrantă, între societăţile de origine şi societăţile gazdă, relaţii care nu existaseră anterior.

Prezenţa unei comunităţi de imigranţi generează un element de comparaţie în raport cu

culturile indigene. Stratificarea migraţiei globale şi regionale poate fi realizată în primul rând din

perspectiva disponibilităţii dintre origini şi destinaţii.

Este foarte importantă analiza ameninţării pe care ţările cu niveluri salariale reduse o

exercită asupra ţărilor dezvoltate în ceea ce priveşte integrarea primelor în noul spectru mondial,

precum şi măsura în care schimbările care au loc în aceste economii sunt determinate de

extinderea fenomenului globalizării. Globalizarea este un proces contradictoriu, chiar şi pentru

ţările dezvoltate.

35

Economiile sunt într-o continuă evoluţie, iar globalizarea este unul din fenomenele care

se derulează continuu. Un astfel de fenomen este cel al orientării spre servicii din partea

economiilor care ajung la un anumit grad de maturitate. Un altul este deplasarea spre locuri de

muncă ce înglobează mai multe aptitudini.

Creşterea economică, reducerea şomajului şi standardele de viaţă sunt mult mai ridicate

în contextul globalizării decât dacă am avea de-a face cu o economie închisă. Avantajele au însă

o distribuţie inegală între diferite grupuri şi ţări, pentru unii procesul fiind mai curând un

dezavantaj.

Provocările globalizării rezidă pentru moment în crearea unor condiţii echitabile pentru

toţi muncitorii globului, prin uniformizarea avantajelor acestora şi standardizarea protecţiei

sociale.

Efectul global net al liberalizării comerţului asupra pieţei forţei de muncă este pozitiv şi

ajută la ridicarea standardelor acesteia în ţările în dezvoltare. Însă, neglijarea inegalităţilor

sociale la nivel mondial constituie una dintre cele mai acute probleme ale economiei globale, ce

cheamă la sisteme de protecţie coerente şi reale. Unele dintre cele mai răspândite expresii ale

globalizării sunt: publicitatea mondială asupra mărcilor bunurilor de consum comercializate la

scară mondială, ascensiunea simbolurilor culturii populare, comunicarea simultană de

evenimente cu ajutorul transmisiilor prin satelit, către milioane de oameni .

De fapt, cele mai cunoscute simboluri ale globalizării sunt: Coca-Cola, Madonna, ştirile

CNN; fapt ce demonstrează că oricare ar fi semnificaţia acestor fenomene una dintre cele mai

directe, percepute şi trăite forme de globalizare este cea culturală. Mişcarea tot mai intensă a

imaginilor şi simbolurilor, varietatea modurilor de gândire şi de comunicare constituie trăsături

unice şi fără precedent la sfârşitul secolului al XX-lea.

Este incontestabil faptul că globalizarea culturală are o istorie foarte îndelungată deoarece

oamenii, obiectele şi ideile circulă de multă vreme. În privinţa naturii şi impactului globalizării

culturale s-au lansat trei categorii de argumente:

- Hiperglobaliştii prevestesc omogenizarea lumii sub auspiciile culturii populare

americane sau ale consumismului occidental în general.

- Scepticii evidenţiază superficialitatea şi calitatea inferioară a culturilor globale în

comparaţie cu culturile naţionale, precum şi importanţa în creştere a diferenţelor şi

conflictelor culturale de-a lungul liniilor de falie geopolitice ale principalelor civilizaţii

din lume.

- Transformativiştii descriu întrepătrunderea dintre culturi şi popoare, generând hibrizi

culturali şi noi reţele culturale globale.

36

În absenţa unui cadru sistematic care să descrie fluxurile culturale între societăţi, şi nu

doar să le examineze impactul, nu se poate face o evaluare adecvată a globalizării culturale. Se

poate afirma că punctul istoric de vârf al globalizării culturale, se află cu mult înaintea erei

moderne, sub forma religiilor mondiale şi a culturilor elitelor imperiale.

De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, centralizarea acestor forme mai vechi de

globalizare culturală a luat sfârşit, pe de o parte, prin apariţia statelor naţiune, a culturilor

naţionale şi a instituţiilor culturale naţionale, iar pe de altă parte, prin dezvoltarea şi răspândirea

noilor ideologii şi moduri de gândire occidentale: liberalismul, socialismul.

În ciuda dezvoltării de noi tehnologii ale transmiterii culturale în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, în ultimele două sute de ani balanţa puterii culturale reale s-a înclinat în

favoarea statelor naţiune şi a culturilor naţionale.

În era contemporană o serie de transformări tehnologice şi instituţionale au afectat din

nou această balanţă. Noile tehnologii de telecomunicaţii şi apariţia corporaţiilor internaţionale de

mass-media, au generat fluxuri culturale globale ale căror intensitate şi răspândire rapide le

depăşesc pe cele din perioadele anterioare. Deci, interpretarea impactului acestei noi forme de

globalizare cultural asupra identităţilor politice, solidarităţii naţionale şi a valorilor culturale este

o sarcină dificilă.

Globalizarea culturală transformă contextul şi mijloacele prin care sunt produse şi

reproduse culturile naţionale, impactul sau exact asupra naturii şi eficacităţii culturilor naţionale

– asupra autorităţii şi influenţei mesajelor.

Conceptul de globalizare implică practic deplasarea de obiecte, semne şi oameni peste

regiuni şi în spaţiul intercontinental. Globalizarea culturii implică deplasarea tuturor celor trei

elemente. Putem vorbi despre globalizarea culturii acolo unde apar infrastructuri şi instituţii

pentru transmitere, reproducere şi receptare culturală la scară globală – transregională şi

transcontinentală. Referirile la globalizare tind să accentueze laturile negative ale acesteia. Un

val de omogenizare şi standardizare ar ameninţa omogenitatea şi chiar existenţa culturilor,

funcţia lor reală şi primordială de a oferi identitate indivizilor.

Ideea că integrarea statelor atrofiază culturile este dezminţită pe plan regional de ceea ce

se întâmplă în Europa. Instituţiile şi economia se pot integra, nimeni nu se atinge de culturi.

Singura prevedere a UE priveşte cunoaşterea şi respectul lor. Nu se poate spune că francezii sau

germanii, italienii sau spaniolii au culturi mai puţin dinamice şi productive decât înainte. Pentru

a se afirma specificul cultural din plin, un oraş european este desemnat anual pentru titlul de

capitală culturală a Europei.

Fiecare limbă străină vorbită deschide calea către o nouă cultură, care dacă este bine

cunoscută îi măreşte dragostea pentru cea proprie. O cultură rămâne sănătoasă când dă şi

37

primeşte, asimilează sau inspiră. Momentul alarmant este când ignoră, dispreţuieşte sau îşi arogă

unicitatea şi valoarea.

Identitatea culturală pe care, prin natura sa, globalismul o conferă este cerută de interesul

naţional. Există o largă dezbatere în jurul identităţii. Distanţându-se de pretenţia postmodernistă

de a oferi şansa individului de a-şi construi o identitate, apelând la bazarul larg deschis al tuturor

opţiunilor, împreună cu o realitate proprie, un autor contemporan considera că globalizarea este o

sursă nouă de a forma identitatea proprie, bazată pe un proces reflexiv, bazat pe informaţie şi

cunoaştere. Dar şi acest punct de vedere omite faptul că limba maternă, cultura din care persoana

şi-a format referinţele, educaţia pe care a primit-o, tradiţiile şi obiceiurile, atitudinile prevalente

şi mentalitatea îi sunt date, fără posibilităţi imediate de alegere. Oamenii se nasc, cresc şi se

formează în sânul unei culturi. Cultura se înnoieşte, se rafinează, se îmbogăţeşte, dar un nucleu

permanent rămâne şi se transmite din generaţie în generaţie.

Economia naţională poate fi pusă sub semnul întrebării, deşi un interes naţional imperativ

cere ca integrarea ei în regionalism sau globalitate să satisfacă aspiraţiile de bunăstare şi

dezvoltare ale populaţiei. Dar cultura naţională supune unei alte logici. Ea recunoaşte varietatea

ca o sursă de inspiraţie, competivitate, dinamism. Ca să poţi însă dialoga sau interacţiona cu alţii

trebuie să fii tu însuţi cu identitatea recunoscută şi respectată.

Statele sunt chemate să vegheze asupra stării de vigoare a culturii lor, iar azi, în condiţiile

prevalente ale multiculturismului, când nu se mai întâlnesc state mono sau uniculturale, şi asupra

drepturilor de existenţă şi echitate ale tuturor culturilor convieţuitoare.

În concluzie, autonomia statelor naţiune este puternic influenţată de impactul migraţiilor

legale din trecut şi de impactul continuu al migraţiei ilegale. Capacitatea statelor capitaliste

avansate de a-şi patrula frontierele şi de a-şi supraveghea populaţia nu mai este adecvată în

raport cu exigenţele. Cooperarea internaţională nu a facilitat realizarea acestor cerinţe, mai mult

noţiunile de „cetăţeni” şi de „identitate naţională” sunt renegociate ca reacţie faţă de paternurile

contemporane ale migraţiei globale şi ale globalizării culturale.

Istoria arată că migraţia internaţională oferă o cale prin care persoanele sărace să scape

de sărăcie, în timp ce promovează creşterea economică şi consolidarea progresului tehnologic.

Pe tot parcursul secolelor al 18-lea, al 19-lea şi începutul secolului al 20-lea, migraţia în masă

dinspre Europa spre cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă şi Noua Guinee, a permis la

milioane de oameni să scape de sărăcie şi persecutare şi să formeze, ceea ce sunt considerate

astăzi, unele din cele mai prospere societăţi ale lumii. În zilele noastre, tot mai multe persoane

doresc să migreze, mai mult ca niciodată.

Deşi, în ziua de azi, doar câteva ore de zbor despart o ţară slab dezvoltată, considerată

săracă, de o alta ţară, dezvoltată, mai bogată, există puţine căi legitime prin care oamenii săraci,

38

din ţările slab dezvoltate pot emigra spre bogăţiile oferite de ţările dezvoltate. Din această cauză,

persoanele din ţările slab dezvoltate, dornice să plece spre alte ţări care le pot oferi un trai mai

bun, au condus la formarea migraţiei ilegale. Ca răspuns la acest fenomen, ţările cu venituri

ridicate au alocat miliarde de dolari pentru protejarea graniţelor faţă de fluxurile de emigranţi

ilegali, însă în multe cazuri, acest lucru i-a condus pe emigranţi să apeleze alte metode, mai

riscante, de trecere a graniţelor.

În prezent, aproximativ 191 de milioane de persoane – 3% din populaţia lumii – trăiesc în

afara graniţelor ţării lor natale. După standardele istoriei, acest procentaj este mic, deşi în

deceniile recente fluxurile de emigranţi au crescut într-un mod rapid. Încă de la sfârşitul anilor

’80, fluxurile de emigranţi din Europa au crescut, alimentate fiind de sfârşitul comunismului în

Europa de Est şi de conflictul între ţările din Balcani. Deşi Europa Occidentală se dovedeşte a fi

o destinaţie foarte populară pentru emigranţi, Stetele Unite ale Americii continuă să accepte mai

mulţi emigranţi decât orice altă ţară din lume. Şi Orientul Mijlociu a devenit o gazdă importantă

pentru muncitorii cu o calificare redusă din Sudul şi Sud-Estul Asiei. Ţările cu venituri mijlocii

au cele mai ridicate fluxuri de ieşire în ceea ce priveţte emigranţii. Mexicul şi Filipinele sunt

mari exportatoare de forţă de muncă. Statul filipinez, de exemplu, are peste 7 milioane de

persoane plecate peste graniţă, echivalentul a 10% din populţia ţării.

Economiştii explică deciziile umane, cum ar fi migraţia, folosind termenul de maximizare

a utilităţii,care presupune că ultimul ţel al fiinţei umane este să-şi maximizeze utilitatea

personală sau sentimentul de fericire.

Cu toate eforturile făcute de statele capitaliste pentru menţinerea unei culturi naţionale

pure, sau pentru controlul fluxurilor de informaţie în interiorul şi dincolo de frontierele lor, există

puţine semnale că aceste proiecte cultural naţionaliste se află într-un declin. Coca-Cola,

Microsoft, AT&T se preocupă să câştige bani şi nu să întemeieze centre de identitate şi

legitimitate politică.

Fluxurile de informaţii, persoane şi imagini care circulă în jurul lumii trecând liber peste

graniţe schimbă contextul în care trebuie să se dezvolte proiectele naţionale de orice tip.

Este posibil ca o ameninţare reală pentru toate tipurile de proiecte naţionaliste să vină din partea

unui cosmopolitism cultural incipient, care va adduce o provocare ideii de naţiune ca principală

comunitate culturală şi politică şi va cere relocalizarea puterii în alte instituţii decât cele ale

statului naţiune.

3.2. Deficitele statale

39

Autoritatea statului este legată de apartenenţa la un anumit teritoriu. În cazul globalizării,

graniţele devin permeabile, din ce în ce mai multe procese au, în prezent, un caracter

transfrontalier, unele nici măcar nu pot fi localizate (deoarece provin din “realitatea virtuală”).

Statelor le este greu, dacă nu imposibil, să reglementeze aceste procese care au, uneori,

chiar efecte îngrijorătoare asupra economiei, societăţii şi/sau politicii naţionale. Statele îşi

recâştigă o parte din capacitatea de guvernare prin afirmarea autorităţii la un nivel superior, în

instituţii politice regionale şi în organizaţii interguvernamentale. Dar cooperarea interregională

poate fi efectivă doar dacă regiunile implicate sunt puternice şi bine integrate. Integrarea

economică permite regiunilor să poată fi pe deplin competitive la nivelul economiei mondiale.

Totuşi, se poate afirma că este în scădere capacitatea şi voinţa de a guverna. Acest lucru

reprezintă o ameninţare pentru calitatea vieţii într-o lume globalizată, deoarece conduce la

“deficite de guvernare” majore: social, democratic, ecologic, de securitate.

3.2.1.Deficitul social

Există un deficit social, sub două aspecte. Mai întâi, globalizarea invită statele să creeze

“avantaje naţionale comparative” cu alte state, care favorizează companiile transnaţionale şi

investitorii. Încercând să creeze un climat economic naţional competitiv, statele riscă să se

trezească implicate “într-o cursă spre abis”. Se renunţă la măsurile de protecţie socială; se

micşorează taxele pe capital, pe venituri şi pe profitul uşor transferabil în altă zonă geografică; se

micşorează alocaţiile pentru cei nevoiaşi şi astfel creşte discrepanţa dintre săraci şi bogaţi în ţara

respectivă.

De asemenea, globalizarea mai ridică şi problema “echităţii internaţionale”. Există o

relaţie intrinsecă între spaţiul economic şi spaţiul social referitoare la aspectele de redistribuire.

O economie de piaţă organizată provoacă probleme sociale în ceea ce priveşte redistribuirea

produsului intern brut, înţelegând prin aceasta că se cere o anumită echitate în distribuirea

acestuia. Acum, când spaţiul economic se globalizează, chestiunea socială se globalizează şi ea.

Astfel, globalizarea invită la lărgirea (teritorial vorbind) problemelor de redistribuire dar, în

acelaşi timp, globalizarea slăbeşte potenţialul pentru redistribuire din cauza primatului pieţei

asupra statului.

O altă problemă socială este dificultatea de a crea suficiente locuri de muncă. Ea are doi

factori determinanţi. Mai întâi, din cauza inovaţiilor tehnologice se schimbă structura pieţei

muncii: locurile de muncă slab plătite pentru forţa de muncă necalificată sunt tot mai puţine, dar

creşte numărul locurilor de muncă prost plătite pentru cei cu o educaţie mai solidă. Cei fără

studii de specialitate sunt excluşi. Acest lucru provoacă o neconcordanţă între forţa de muncă

existentă şi locurile de muncă oferite. În acelaşi timp, din cauza globalizării, forţa de muncă

venită din ţări mai puţin dezvoltate afectează piaţa muncii din ţările cu mai multe locuri de

40

muncă. Pe scurt, numai cei puternici îşi pot menţine locurile de muncă pentru a avea un venit

asigurat. Chiar şi pătura de mijloc a societăţii pierde teren în faţa celor care obţin profituri de

capital, a celor care profită de pe urma funcţiilor administrative sau care instruiesc în domeniul

noilor tehnologii.

În acelaşi timp, în economiile mai puţin maturizate, mulţi oameni sunt încă excluşi din

viaţa economică, trăind în sărăcie şi fiind exploataţi. Nu este vorba doar de venituri. O altă

problemă se referă la condiţiile foarte grele de muncă. Mai ales în aşa-numitele zone de comerţ

liber, în Sri-Lanka şi Mexic, ca aproape în toate ţările fostei Lumi a Treia, condiţiile de muncă

sunt inacceptabil de proaste în comparaţie cu standardele occidentale. Sunt exploataţi copiii,

securitatea muncii este, practic, inexistentă, programul de muncă este supradimensionat,

libertatea de asociere în sindicate restrânsă, iar plata este insuficientă. Desigur, tocmai acestea

sunt ţările unde companiile occidentale îşi pot fabrica mai ieftin produsele şi piesele de schimb.

Pentru toate acestea există cifre reale care le dovedesc. Dar deficitul social este, de fapt, mult mai

adânc. Acum, în Occident, oamenii pot vedea nedreptatea care se face muncitorilor din ţările mai

puţin dezvoltate, ceea ce determină un sentiment general de nemulţumire.

3.2.2.Deficitul democratic

Pe lângă deficitul social apare şi un deficit democratic, iar noţiunea cuprinde două

probleme. În primul rând democraţiile naţionale slăbesc. Statul este mai puţin capabil să menţină

valorile societăţii, astfel politica sa devenind mai puţin credibilă. Politicienii şi cetăţenii cred şi

spun adesea că guvernarea trebuie să se bazeze pe “vocea pieţei” în loc de “vocea poporului”.

Sistemul de instituţii interguvernamentale adânceşte deficitul democratic. Suveranitatea

popoarelor, aşa cum este ea garantată de parlamentele naţionale este limitată la politicile

naţionale. Cu cât aceste politici sunt înglobate într-un mediu politico-juridic supranaţional, cu

atât parlamentele îşi pierd din impotanţă. La nivelul naţional nu există nici o reprezentare a

poporului. În cazul tratatelor internaţionale, parlamentele au doar dreptul de veto. Mai mult

chiar, organizaţiile internaţionale nu au parlament, iar dacă au (Uniunea Europeană), puterea

parlamentară este restrânsă. Pe scurt, cu cât nivelul internaţional şi supranaţional capătă mai

multă importanţă pentru guvernare a lumii, cu atât se restrânge puterea parlamentelor naţionale şi

creşte deficitul de democraţie.

3.2.3.Deficitul de securitate

O ameninţare pentru ordinea socială globală în lumea de astăzi o reprezintă violenţa

izvorâtă din statele prăbuşite: Ruanda, Congo, Iugoslavia, Etiopia, Somalia, Sri Lanka etc. Este

dificil pentru comunitatea internaţională să se amestece, în parte din cauza naturii războiului

civil, în parte din cauza părerilor împărţite ale comunităţii internaţionale şi în parte din cauză că

41

intervenţia în războaiele civile este limitată de Carta ONU, numai în acele situaţii care pun în

pericol stabilitatea internaţională.

Acest deficit de securitate cauzează problema refugiaţilor. Oamenii din statele respective

caută adăpost în zone mai sigure. Numărul refugiaţilor creşte cu repeziciune, iar pentru ţările de

destinaţie este adesea foarte greu să determine dacă solicitantul de azil este refugiat politic sau

economic. Deşi tocmai ţările mai bogate se plâng mai puternic de dificultăţile create de problema

refugiaţilor, de fapt sunt mai asaltate ţările înconjurătoare (mai sărace) care trebuie să facă faţă

valului de refugiaţi.

Securitatea este ameninţată şi de creşterea criminalităţii internaţionale şi de

“supravieţuirea criminalităţii naţionale”. Prima este desfăşurată de organizaţii criminale

profesioniste care folosesc cu succes tehnologia avansată şi libertatea de mişcare, adoua este

activitatea membrilor comunităţii interlope din toată lumea care sunt excluşi de la uzufructul

globalizării. Ambele ameninţă ordinea socială, dar necesită măsuri de contracarare diferenţiate.

3.2.4.Deficitul ecologic

Întregul sistem global pare a se apropia de limitele activităţii umane, date de normele şi

constrângerile de protecţie a mediului. La nivel regional, acestea includ probleme privind

defrişarea pădurilor, lipsa apei, deşertificarea, salinizarea, poluare atmosferică şi maritimă. În

ultimii 25 de ani, lumea a pierdut peste 400 milioane de acri (mai mult decât suprafaţa totală a

recoltei agricole în China), au fost pierdute peste 480 miliarde tone de pământ arabil (suprafaţă

egală cu cea a pământurilor cultivate în India). Pe plan global, problemele de mediu includ deja

deja fenomenul încălzirii globale şi al găurilor de ozon. Se intensifică şi competiţia pentru

resurse, mai ales pentru acele resurse strategice, cum ar fi petrolul, identificate predominant în

emisfera sudică, dar consumate mai ales în emisfera nordică. În unele ocazii, cum s-a întâmplat

în Golf în 1991, această competiţie duce la un război deschis. În concluzie, cauzele principale ale

deteriorării mediului înconjurător sunt efectele externe negative ale producţiei economice şi

consumului. Aceste efecte cresc direct proporţional cu creşterea economică globală. Situaţia este

cu atât mai greu de stăpânit, cu cât statele au standarde ecologice diferite. În economia globală

este mai atractivă, din punct de vedere economic, posibilitatea de a aplica standarde cât mai

scăzute (şi nu numai cu privire la mediu, ci şi la sănătate şi condiţii de muncă). Statele se

concentrează asupra “guvernării economice” şi tind să neglijeze problemele ecologice. În plus,

multe probleme de mediu nu sunt numai pe plan naţional, ele au un caracter global. Statele

naţionale nu se simt răspunzătoare pentru ele, dar nici nu există un organism internaţional

suficient de puternic care să poată proteja eficient Pământul împotriva „consumului

autodistructiv” al speciei umane.

42

Evoluţiile şi reacţiile faţă de aceste deficite fac şi ele parte din globalizarea lumii. Pe

lângă consecinţele globalizării, putem observa şi efectele tip reacţie la această globalizare:

- Oamenii reacţionează împotriva globalizării imaginilor şi valorilor americane prin

sublinierea propriilor rădăcini şi a identităţii locale;

- Oamenii reacţionează împotriva primatului tehnologiei şi economiei prin revitalizarea

valorilor spirituale şi emoţionale;

- Oamenii reacţionează împotriva materialismului universal prin sublinierea valorilor

nemateriale;

- Oamenii reacţionează la deplasarea capacităţii de guvernare spre zona supranaţională

cerând descentralizarea şi luarea deciziilor la nivel local;

- Oamenii îşi manifestă temerile faţă de alienarea crescândă provocată de abstractizarea

conţinută de viaţa globalizată;

- Oamenii reacţionează împotriva nesiguranţei căutând „un ţap ispăşitor” şi cerând

“protecţie faţă de străinul înfricoşător” care poate fi un refugiat străin, o cultură străină,

un produs străin sau un investitor străin.

Aceste reacţii dau procesului globalizării caracterul său dialectic. Unele dintre aceste

reacţii au căpătat o structură instituţională, nevoia de evoluţie spirituală şi de raportare la

supranatural a mişcărilor religioase; vocile împotriva materialismului care se aud în unele

organizaţii non-guvernamentale; mişcările religioase şi noile mişcări sociale. Teama de

înstrăinare se regăseşte în grupările de extremă naţionalistă şi în partidele politice conservatoare.

Este interesant de văzut că unele dintre aceste instituţii, ăntărite de globalizare, capătă capacitate

de guvernare suprastatală în cadrul societăţii globalizate.

3.3. Este lumea din ziua de azi pregătită pentru globalizare?

„Da”, spune ultimul raport privind impactul social al interacţiunilor economice din ce în

ce mai puternice dintre Europa şi restul lumii.

Temerile potrivit cărora „modelul social european”, cu standardele sale ridicate de

protecţie socială, nu mai poate fi susţinut, par să fie de fapt nefondate, arată un raport privind

globalizarea, întocmit de Centrul de Studii Politice Europene.

Deşi globalizarea a generat noi posibilităţi de creştere şi dezvoltare, numeroşi europeni se

tem de impactul său social negativ. Însă studiul efectuat nu a găsit vreo dovadă convingătoare că

globalizarea ar determina inevitabil uniformizarea la nivel inferior a politicilor sociale sau că ar

diminua capacitatea societăţii europene de a-şi îndeplini angajamentele privind justiţia şi

egalitatea socială.

43

Studiul arată totuşi că este nevoie de o adaptare mai rapidă la evoluţiile economice în

continuă schimbare, precum şi de o perspectivă înnoită asupra rolului politicii sociale în

adaptarea la noile surse de concurenţă, a căror apariţie se datorează fie schimbărilor tehnologice,

fie altor efecte ale globalizării.

Politica socială trebuie să îndeplinească mai multe roluri pentru a răspunde acestor

provocări, motiv pentru care Comisia a organizat, la data de 16 aprilie 2008, o conferinţă de

amploare în care a fost abordată problema impactului social al globalizării şi opţiunile politice

disponibile pentru a face faţă acesteia. Printre participanţi s-au numărat lideri europeni, miniştri

ai afacerilor sociale şi familiei, precum şi unul dintre autorii studiului.

Acest eveniment a facilitat pregătirea, de către Comisia Europeană, a unei agende sociale

europene reînnoite, care a fost adoptată în vara anului 2008.

3.3.1.Agenda socială europeană reînnoită din 2008:

O agendă ambiţioasă, concepută să asigure că politicile Uniunii Europene răspund

provocărilor sociale şi economice ale zilelor noastre, a fost adoptată la data de 2 iulie 200832.

Care e problema?

Tehnologizarea, globalizarea şi îmbătrânirea populaţiei schimbă societăţile europene.

Politicile europene trebuie să ţină pasul cu aceste trenduri şi să ajute oamenii să se adapteze

circumstanţelor schimbătoare. Această agendă reînnoită a Uniunii Europene caută să creeze mai

multe oportunităţi pentru cetăţenii uniunii, să îmbunătăţească accesul la servicii mai bune şi să

arate solidaritate faţă de cei care sunt afectaţi în mod negativ de schimbări.

Cum ajută noua agendă reînnoită?

Uniunea Europeană are puteri şi responsabilităţi limitate, dar poate să realizeze o

diferenţă reală în vieţile persoanelor, lucrând în parteneriat cu state membre şi părţi implicate în

acest proiect. În ultimii 50 de ani, Uniunea Europeană a promovat creşterea locurilor de muncă,

egalitatea între sexe şi condiţii de muncă mai bune, ajutând la înlăturarea discriminărilor, sărăciei

şi inegalităţii dintre regiuni.

Clădind pe aceste reuşite, agenda socială reînnoită aduce laolaltă o serie de politici ale

Uniunii Europene, ca să poată acţiona în şapte domenii prioritare:

- Copii şi tinereţe – Europa de mâine;

- Investiţii în oameni: locuri de muncă mai multe şi mai bune, calificări noi;

- Mobilitate;

- Vieţi mai lungi şi mai sănătoase;

- Combaterea sărăciei şi a excluderii sociale;

- Lupta împotriva discriminării şi promovarea egalităţii între sexe;

32 http://ec.europa.eu/news/employment/080411_1_ro.htm, 3 iunie 201144

- Oportunităţi, acces şi solidaritate pe scena globală.

Cum va funcţiona?

Comisia propune folosirea unui mix de politici diferite care să realizeze obiectivele

propuse în agenda socială reînnoită:

- Legislaţia Uniunii Europene (propunerea de combatere a discriminării în afara pieţei

forţei de muncă, drepturile pacienţilor aflaţi în îngrijire medicală în afara graniţelor

ţării de care aparţine, îmbunătăţirea funcţionalităţii Consiliilor Europene de Muncă);

- Dialog social (încurajarea sindicaliştilor şi angajaţilor să profite din plin de beneficiile

aduse de Dialogul Social European);

- Cooperarea între statele membre (în particular, cooperarea consolidată în domeniul

protecţiei sociale şi includerii sociale);

- Finanţarea Uniunii Europene (mobilizarea fondurilor structurale ale Uniunii

Europene, Fondul European de Ajustare la Globalizare, programul PROGRESS ce

priveşte ocuparea forţei de muncă şi solidaritatea socială);

- Parteneriat, dialog şi comunicare (implicarea şi consultarea organizaţiilor non-

guvernamentale, autorităţilor regionale şi locale, respectiv a altor părţi interesante);

- Asigurarea că toate politicile Uniunii Europene promovează oportunităţi, acces şi

solidaritate (conturarea de noi iniţiative pentru impactul social şi pentru ocuparea

forţei de muncă).

3.3.2.Protecţia şi includerea socială

Uniunea Europeană coordonează şi încurajează guvernele naţionale să:

- Combată sărăcia şi excluderea socială;

- Reformeze sistemele de protecţie socială, învăţând unul de la altul şi identificând ce

politică merge cel mai bine (în domeniile sărăciei şi excluderii sociale, pensiilor,

sănătăţii şi îngrijirii pe termen lung);

- Combată provocările provocate de schimbările demografice şi să pregătească pentru

efectele îmbătrânirii populaţiei prin concentrarea pe oportunităţile emergente;

- Raporteze în mod regulat cu informaţii care pot fi comparate direct pe întraga

sufrafaţă a Uniunii Europene.

Fondurile Comisiei Europene studiază şi analizează informaţii privind sărăcia şi

excluderea socială, sistemul de pensii şi sistemul de sănătate.

Munca în echipă

Ţările membre ale Uniunii Europene muncesc împreună în acest domeniu folosind un

cadru de cooperare politică numită metoda deschisă de cooperare. Aceasta implică a fi de acord

45

cu obiectivele comune şi indicatori comuni, care arată cum poate fi măsurat progresul către

aceste scopuri.

Guvernele naţionale transpun obiectivele comune în planuri naţionale – prezentate ca

rapoarte strategice de ţară. Rapoartele naţionale sunt evaluate de Comisia şi Consiliul Uniunii

Europene în rapoarte comune. Aceste rapoarte reflectă ceea ce iniţiativele Uniunii Europene au

realizat în diferite ţări. Comisia Europeană, deasemenea, conduce acţiuni cu ţări care doresc să

devină membre ale uniunii, pentru a le ajuta să-şi reformeze sistemele de protecţie socială.

Priorităţile de acţiune sunt stabilite în Memorandumul Comun de Includere Socială (Joint

Inclusion Memoranda).

Monitorizarea la nivelul Uniunii Europene

Comisia Europeană face rapoarte despre situaţia socială în Uniunea Europeană şi despre

evoluţiile în anumite domenii, completate cu date statistice. Observatorul European privind

situaţia socială analizează trendurile sociale şi demografice, putând astfel ajuta Comisia

Europeană în îndatoririle ei, ca să raporteze situaţia socială. Constă în trei reţele

multidisciplinare, internaţionale de monitorizare:

- Distribuţia veniturilor şi condiţiile de viaţă;

- Demografia;

- Starea de sănătate, ingrijirea medicală şi îngrijirea pe termen lung.

3.3.3.Sărăcia şi excluderea socială

Un subiect foarte delicat în noua eră a globalizării este sărăcia. Sărăcia constituie una

dintre dificultăţile cele mai mari pentru limitarea căreia trebuie să-şi aducă contribuţia toate ţările

lumii.

Este inevitabilă abordarea problemelor legate de finanţarea reducerii sărăciei globale în

condiţiile în care ţările dezvoltate alocă 800 de miliarde dolari anual numai pentru înarmare.

Doar 50 miliarde dolari sunt alocate ca ajutoare directe ţărilor sărace ale lumii33.

În ultimul deceniu, ţări ca: India, China, Ungaria au înregistrat progrese în creşterea

veniturilor pe cap de locuitor; însă multe ţări nu au reuşit încă să se integreze eficient în

economia globală.

În Orientul Mijlociu, în ţările ex-sovietice, în regiunile africane sudsahariene 2,8 miliarde

de persoane trăiesc cu sub 2 dolari/zi; iar din populaţia globului de 6,5 miliarde, 1,2 persoane

trăiesc cu mai puţin de 1 dolar/zi. Aproximativ 10 milioane de copii mor înainte de a împlini

vârsta de 10 ani, majoritatea din cauza bolilor curabile; peste 113 milioane de copii nu au acces

la învăţământul primar, peste 500.000 de femei decedează în timpul sarcinii sau la naştere, din

33 Globalization, Growth and Poverty, Banca Mondială

46

cauza lipsei infrastructurii sanitare. De asemenea, peste 14 milioane de adolescenţi devin părinţi

din cauza lipsei de educaţie34.

Sărăcia presupune un nivel de trai scăzut, sau chiar neasigurarea condiţiilor minime de

trai. Este definită ca fiind „privarea populaţiei sau a anumitor categorii de populaţie de

bunăstare”. A fi sărac înseamnă a-ţi fi foame, a nu avea haine şi locuinţă, a fi bolnav şi a nu avea

acces la asistenţă medicală, a avea un nivel precar de educaţie sau a fi analfabet35.

Sărăcia este un fenomen multidimensional, are o dimensiune materială, determinată de

privarea de resurse materiale pentru asigurarea unui nivel de trai decent şi a accesului la

serviciile de bază. Ea nu se reduce numai la această componentă economică, ci presupune şi

capacitatea redusă a unei persoane sau categorii de populaţie de a beneficia de drepturi civile şi

alte drepturi fundamentale, precum şi dreptul de a duce stilul de viaţă pe care şi-l doreşte. Astfel,

sărăcia presupune absenţa egalităţii între diferite categorii de populaţie, încălcarea unor drepturi

fundamentale ale omului, îngrădirea libertăţii de exprimare sau acces la anumite activităţi sau

servicii.

Relaţia dintre globalizare şi sărăcia globală este una complexă. Se disting trei stadii în

globalizarea modernă:

- Primul stadiu, între 1870 şi 1914, sfârşind cu Primul Război Mondial;

- Al doilea stadiu, urmând la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi continuând

până la mijlocul anilor ’70;

- Al treilea stadiu, de la mijlocul anilor ’70, până în prezent.

Sărăcia globală a apărut odată cu primul stadiu, însă a continuat să crească chiar şi după

retragerea faţă de globalizare, în timpul Primului Război Mondial şi celui de-al Doilea Război

Mondial. În timpul celui de-al treilea stadiu al globalizării, apare o dovadă că sărăcia la nivel

global a încetat să mai crească şi a stagnat la un anumit nivel, iar în prezent există semne care ar

indica faptul că sărăcia globală s-ar diminua treptat. Ţinând cont de aceste evenimente istorice,

este greu de a face simple afirmaţii cu referire la globalizare şi sărăcie: afirmaţii corecte legate de

acestă relaţie ar trebui să fie unele complexe.

Sărăcia globală este concentrată în ţările încurs de dezvoltare. Aceste ţări au devenit

distincte în secolul al 19-lea, atunci când venitul lor pe cap de locuitor au început să rămână în

urmă faţă de venitul pe cap de locuitor din alte ţări.

80 de milioane de persoane din Uniunea Europeană – sau 16% din populaţia uniunii şi

19% dintre copii – riscă să fie afectaţi de sărăcie, deoarece trăiesc cu un venit de sub 60% decât

media venitului pe gospodărie din propria lor ţară. 17% dintre europeni suferă de privare

34 Global Economic Prospects and the Developing Countries, Banca Mondială35 World Development Report 2009-2010. World Bank

47

materială, ceea ce înseamnă că condiţiile lor de viaţă sunt sever afectate de lipsa de resurse.

Transferul social reduce riscul sărăciei în medie cu 38% la nivelul uniunii, dar acest nivel variază

de la mai puţin 10% până la aproape 60% pe toată suprafaţă Uniunii Europene.

Acţiunile Uniunii Europene a ajutat la crearea unui consens despre următoarele provocări

cheie:

- Să eradicheze sărăcia printre minori prin ruperea cercului vicios al moştenirii dintre

generaţii;

- Să promoveze includerea activă în societate şi piaţa forţei de muncă a grupurilor cele

mai vulnerabile;

- Să asigure un adăpost decent pentru toată lumea;

- Să învingă discriminarea şi să sporească integrarea în societate a persoanelor cu

dizabilităţi, minorităţilor şi imigranţilor, respectiv alte grupuri vulnerabile;

- Să combată excluziunea financiară şi îndatoririle peste măsură.

Din anul 2000 până în prezent, Uniunea Europeană a furnizat, prin metoda deschisă de

coordonare, un cadru pentru strategiile naţionale pentru dezvoltare şi pentru coordonarea

politicilor între ţările uniunii, pe tema sărăciei şi excluderii sociale. Această acţiune coordonată

la nivelul Uniunii Europene este reflectată în planurile naţionale de acţiune. Încurajează ţările

Uniunii Europene să-şi examineze într-un mod critic politicile şi sublinează faptul că unii se

descurcă bine în anumite domenii şi, astfel, încurajează alte persoane să-şi îndeplinească

sarcinile mai bine. Creează, de asemenea, o bază pentru crearea de politici, prin implicarea

organizaţiilor non-guvernamentale, parteneri sociali, autorităţi regionale şi locale, respectiv acele

persoane care lucrează în ajutorul oamenilor săraci. Comisia Europeană asigură suport financiar

pentru activităţi importante ăntreprinsă de o gamă largă de părţi interesate.

3.4. Mutaţiile sociale în România

Lumea, comerţul internaţional şi relaţiile inter-ţări se schimbă iar, o dată cu ele, şi

România. Lucrurile care altădată erau considerate veşnice dispar cu rapiditate din peisajul

cotidian. Se poate observa foarte uşor vestigiile societăţii industriale în curs de dispariţie: uzine,

combinate, macarale, oraşe industriale moarte. O lume care apune, o alta ce răsare în loc.

Chinurile “naşterii” nu lipsesc nici acum: sărăcie, şomaj, suferinţe. Ce rezervă însă globalizarea?

În decurs de un secol, România şi-a refăcut unitatea naţională, a trecut de o economie

predominant agrară la una industrială (în 1945, avea încă cel mai mare procent de populaţie

rurală din Europa – 80% - pe următorul loc situându-se Ungaria – 70%), a luptat, cu un rol

important, în cele două conflagraţii mondiale, a pierdut teritorii tradiţionale, a trecut prin

48

experimentul bolşevic şi şi-a regăsit vocaţia europeană prin singura revoluţie anti-comunistă

sângeroasă din fostul lagăr bolşevic.

Dar, această ţară despre care, în perioada interbelică, se afirma că era bogată în grâu şi

petrol, este astăzi una dintre cele mai sărace de pe bătrânul continent, din punctul de vedere al

PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producţiei sale industriale (în medie pe ultimii zece ani) se

situează undeva la nivelul a 60% din producţia anului 1989 – cel mai prost an al regimului

planificat. Iar politicienii caută încă disperaţi soluţii pentru redresarea economiei.36

Iar o ţară săracă şi lipsită de un proiect economico-social valabil este cu atât mai expusă

astăzi crizelor de tot felul şi mai vulnerabilă în faţa provocărilor pe care le aduce globalizare.

Una din problemele cu care se confruntă România, în acest moment, este dată de

întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei dirijate şi

controlate de stat, România s-a aflat printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia

transporturilor, a comunicaţiilor, a productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după

1990 societatea informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei au fost

devastatoare datorită faptului că ţara nu era pregătită să absoarbă acest bum informaţional.

Produse scumpe, economie ineficientă, inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală,

toate au pus la zid economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi dramatic,

luând aspectul unui tsunami care a făcut din România o ţară epuizată.

Un fapt ciudat este acela că clasa politică, cât şi observatorii nepolitici – factori de

decizie în domeniul economic privat, reprezentanţi ai familiei „societăţii civile” înfiripate după

căderea comunismului, comentatori mass-media, etc. – au fost, în primii ani „romantici” 37 ai

edificării economiei de piaţă şi ai sistemului parlamentar, total inconştienţi în faţa fenomenului

globalizării şi deci asupra modului în care factorii naţionali responsabili trebuie deja să digere

acest fenomen, să-l gestioneze corespunzător pe teritoriul lor naţional şi să găsească răspunsuri

potrivite.

Acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât fosta economie planificată suferise serios

tocmai de pe urma unor lovituri globaliste.

Globalizarea poate avea două tipuri de consecinţe pentru România. Primele dintre ele

sunt cele pozitive. România are nevoie de capital străin investiţional pentru dezvoltare, fiind

incapabilă să-şi producă acest capital doar din surse proprii. Fiind o ţară cu oportunităţi

36 Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 11537 idem. P. 116

49

economice multiple – de la turism şi agricultură la industria petrolieră şi metalurgică – România

poate deveni atractivă pentru capitalul străin, dacă îi asigură acestuia condiţii interne (legislative,

fiscale) propice. Mişcarea rapidă de capital presupusă de globalizare – în care companiile îşi

pierd identitatea naţională – poate deveni avantajoasă pentru România în condiţiile unei forţe de

muncă cu un grad înalt de calificare, dar comparativ ieftine.

Pe de altă parte, treptat, unele forţe economice româneşti – companii – pot să înceapă să

joace în viitor un rol regional, sau chiar internaţional. Finlanda nu s-a temut să intre în

concurenţă cu giganţii clasici prin propriul produs Nokia. Dezbrăcate de complexul de stat fost

socialist, depăşind stadiul de tranziţie la economia de piaţă, ţările central şi est europene care s-

au desprins din fostul lagăr comunist vor ajunge să joace un rol tot mai important în economia

europeană, pe măsură ce interesele lor se vor împleti tot mai strâns cu cele ale Uniunii. Totul

depinde de rapiditatea cu care vor fi depăşite actualele dificultăţi economice, dezvoltându-se

capacitatea unor parteneriate reale.

În acelaşi timp, consecinţele negative – riscurile – presupuse de globalizare nu sunt deloc

de neglijat.

În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul de globalizare este

însoţit mai mult decât oricare altul de o filozofie a învingătorilor şi38 lumea se află într-o fază în

care există prea puţină milă pentru învinşi.

În cazul în care nu este depăşită această stare de epuizare economică actuală, România

poate rămâne suspendată nu într-o „zonă cenuşie”, ci într-o „margine a Imperiului”39 sinonimă cu

subdezvoltarea, cu un rol economic, politic şi militar neînsemnat în plan continental şi

internaţional, ba chiar şi regional.

Deschiderea economică nu implică doar avantaje, ci şi anumite riscuri. O economie

deschisă este o economie care va absorbi mai rapid şocurile externe.

Cât despre riscurile legate de securitate, România rămâne vulnerabilă în faţa crimei

organizate, acest fapt fiind demonstrat în doar zece ani, în care România a trecut de la stadiul de

ţară de tranzit pentru droguri la cel de ţară consumatoare, apoi la cel de ţară producătoare.

Organizaţii ca Mafia siciliană sau Camorra napolitană ş-au făcut deja puternic simţită prezenţa

pe teritoriul României, iar în ultimii şapte ani Acoperişul – cum este denumită cea mai puternică

organizaţie a sindicatului crimei din Federaţia Rusă – a penetrat tot mai des teritoriul României.

38 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit. , p. 12139 idem

50

Totodată, pe teritoriul României se fac simţite şi nuclee ale organizaţiilor teroriste internaţionale,

mai ales cele arabe şi PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistan)40.

Cu bugete derizorii, slab dotate şi slab pregătite, structurile de securitate interne fac faţă

tot mai greu acestor sfidări moderne, mai ales de tip mai sofisticat – spălări de bani, infiltrări

bancare etc. Bucureştiul adăposteşte chiar un centru regional de luptă împotriva criminalităţii

tranfrontaliere în Europa Centrală şi de Est (SECI – Southeast European Cooperative Initiative),

dar corupţia din rândul administraţiei, uriaşul procent de proprietate de stat – ţinta predilectă a

mafiilor de tot felul – absenţa unor investiţii mai consistente în structurile de securitate sporesc

considerabil riscul ca România să se confrunte în viitor cu un adevărat război cu crima

organizată.

Pe lângă toate aceste riscuri, trebuie să vorbim şi de cele sociale mai ales dacă luăm în

seamă uriaşa circulaţie subterană a banilor în România – unde foarte multe plăţi se operează cu

bani gheaţă, deci sunt dificil de urmărit şi monitorizat de instituţii – şi redistribuirea veniturilor

presupuse de corupţia greu de imaginat ce domneşte în rândul clasei de mijloc, atunci realizăm

că avem de-a face cu o dispersie a veniturilor mai degrabă de tip latino-american decât de tip

european.41 Împărţirea severă între cei foarte bogaţi (prea puţini) şi cei foarte săraci (prea mulţi)

creează tensiuni sociale care nu sunt propice pentru dezvoltarea unei democraţii consolidate. O

asemenea evoluţie nu înseamnă neapărat un rezultat al globalizării – dar globalizarea are darul de

a accelera anumite fenomene cu rădăcini locale şi de a le croniciza evoluţia. În aceste condiţii,

riscurile de apariţie a unor fenomene de tip anarhist sunt foarte mari.

Cea mai rapidă schimbare în perioada următoare o va avea viaţa în mediul rural. Tot mai

multe persoane îşi vor stabili reşedinţa principală, rămânând în legătură cu oraşul prin

comunicarea modernă (fax, telefon, Internet) Toate acestea vor duce la îmbunătăţirea

comunicaţiilor: aeriene, feroviare, drumuri şi şosele, la introducerea canalizării, electrificare,

apariţia telefoanelor şi a faxurilor şi la transformarea însăşi a locuinţelor în case mari, spaţioase,

cu garaj, piscină şi toate atributele vieţii moderne.

Încet-încet, modernizarea şi globalizarea înving. Deja tabloul României faţă de acum

zece ani este mult mai îmbunătăţit, noile etape ale dezvoltării societăţii globale nu mai prind

România, nici ruptă de lume, izolată şi nici fără experienţă. Cu alte cuvinte România este pe

drumul cel bun.

40 Revista Profil, România între globalizare şi regionalizare, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, nr. 1-2/2003, p. 1741 idem

51

Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanţii globalizării,

pentru că aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor. Globalizarea îi face mai

puternici pe cei puternici şi mai slabi pe cei slabi. Dacă România nu va reuşi să evolueze rapid,

va fi în mod sigur lăsată în urmă în această cursă mondială. Integrarea în Uniunea Europeană ar

putea însemna o trecere la un nivel acceptabil. Mai este însă de aşteptat şi de muncit pentru asta.

Globalizarea poate fi comparată cu gravitaţia – trebuie acceptată ca un fenomen fizic, pe

care nu are rost să îl conteşti sau să încerci să îl ocoleşti: trebuie însă în mod necesar să îl

înţelegi, din punctul de vedere al cauzelor şi efectelor, în egală măsură. Şi să îl foloseşti, fără a-l

lăsa să te distrugă. Mai ales pentru naţiuni mici, aşa cum este şi cazul României, înţelegerea

acestui fenomen şi acţiunea în sensul „aikido” - foloseşte-te de forţa lui şi nu-l lăsa să te

zdrobească – va face diferenţa dintre învinşi şi învingători.42

42 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit., p. 12552

Concluzii

Globalizarea este un fenomen care a existat încă din Evul Mediu – exemplu, Drumul

Mătăsii – şi care îşi face simţită prezenţa, tot mai mult, în ziua de azi, prin diferiţi factori. Aceşti

factori pot fi reprezentaţi de corporaţiile multinaţionale – cheia propagării globalizării în lume –

apoi, investiţii străine directe, şomaj, ocuparea locurilor de muncă, migraţie, excludere şi

includere socială, etc. Un alt factor extrem de important în propagarea globalizării, vizibil în ziua

de azi, este dezvoltarea tehnologică, care a influenţat mult viaţa economică. Tehnologiile

informaţionale au ajutat mulţi actori economici – consumatori, investitori, afacerişti – dându-le

noi instrumente importane în identificarea şi urmărirea oportunităţilor economice, incluzând

analize mai rapide, respectiv mai avansate asupra trendurilor economice din întreaga lume,

transferuri mai facile de active şi colaborarea cu parteneri aflaţi la mari distanţe.

Mulţi specialişti au încercat, de-a lungul timpului, să dea o definiţie clară, concisă şi

exactă globalizării. Astfel globalizării i s-au atribuit mai multe definiţii, fiecare autor venind cu

propriul concept asupra acestui fenomen. Aceste definiţii însă, au un factor comun “firmele”.

Firmele sunt în centrul atenţiei, iar ele trebuie să se adapteze modelelor de producţie şi de schimb

impuse de această piaţă uriaşă, deja formată. De aemenea, se subliniază mai pregnant rolul jucat

de comunicaţii în intensificarea acestui proces.

Considerând globalizarea ca un proces “de adâncire şi strângere a legăturilor de

interdependenţă între actorii economiei mondiale”, unii autori încearcă să pună în balanţă cele

două forţe prezente pe această uriaşă scenă a economiei mondiale: pe de o parte, înclinaţia

firească spre cooperare, iar, pe de altă parte, competiţia dură în care s-au angajat protagoniştii

economici, sub varii forme de concurenţă. Fără îndoială, atât cooperarea, cât şi competiţia, sunt

doi factori care au avut şi au un rol important în propagarea globalizării. Dependenţa economiilor

naţionale, una de alta, pentru bunurile şi serviciile esenţiale, diverse materii prime, a stat la baza

persistenţei cooperării economice internaţionale. Prin extinderea cooperării şi întărirea

legăturilor economice dintre state, nimeni nu s-a aşteptat să fie înlăturată orice urmă de

concurenţă. Dimpotrivă, procesul globalizării nu a atenuat acţiunea legii concurenţei, ci a

intensificat-o.

Factorul cheie, al dezvoltării globalizării, îl reprezintă, cum s-a mai specificat,

corporaţiile multinaţionale. Definiţiile date corporaţiilor multinaţionale ajută foarte mult la

creionarea principalelor trăsături ale acestora. Astfel, nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că ele

au devenit operatori economico-financiari globali. Fireşte, strategiile adoptate de aceste firme

53

pentru a-şi internaţionaliza producţia diferă mult, de la caz la caz, dar, în final, ele au creat un

adevărat lanţ de legături ale valorii adăugate obţinute de pe întreg cuprinsul globului. În scopul

atingerii acestui obiectiv, n-a existat întotdeauna un singur mod de a acţiona. Unele corporaţii au

considerat piaţa mondială ca fiind câmpul lor de acţiune, altele şi-au concentrat atenţia asupra

unor pieţe individuale sau regionale. Adoptarea unei strategii sau a alteia a depins mult de natura

produsului, însă, nu în mică măsură, şi de barierele, obstacolele pe care au trebuit să la înfrunte

pentru a avea acces la pieţele respective.

În conformitate cu noile teorii legate de natura economică a corporaţiilor multinaţionale,

o industrie globală este aceea în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o anumită ţară este

semnificativ afectată de poziţia lor din alte ţări şi viceversa. Datorită acestui fapt, industria

internaţională nu reprezintă doar o simplă colecţie a unor industrii interne, naţionale, ci un

sumum de legături în care fiecare combatant trebuie să lupte împotriva celorlalţi, pe o bază

internaţională foarte largă.

Apariţia oligopolului mondial, ca urmare firească a concentrării capitalului la scară

internaţională, a creat posibilitatea ca interdependenţele economice să transceadă frontierelor

naţionale. Procesul concentrării transfrontaliere a capitalului şi accentuarea lui în ultima vreme a

dat naştere şi la alte efecte interesante. Unul dintre acestea este cel al “externalizării”. Atunci

când vorbim despre externalizare avem în vedere varii posibilităţi de abordare: de la

externalităţile de producţie (efect ce apare atunci când posibilităţile de producţie ale unei

întreprinderi sunt influenţate de alegerile altei întreprinderi), până la cele sociale (când costurile

şi beneficiile sociale diferă de cele private, să spunem ale unei unităţi de producţie).

Investiţiile străine directe au marcat de la un an la altul noi recorduri, ele fiind o urmare

firească a intensificării activităţii corporaţiilor multinaţionale şi a eforturilor de liberalizare a

pieţelor şi comerţului. Fără îndoială, una din cauzele majore ale creşterii investiţiilor străine

directe constă în afirmarea importanţei producţiei internaţionale, promovată, în primul rând, de

corporaţiile multinaţionale. Volumul cel mai mare de investiţii îl realizează ţările dezvoltate. La

rândul lor, statele aflate în curs de dezvoltare au investit peste hotare.

Înlăturarea unor obstacole din calea investiţiilor străine directe şi liberalizarea pătrundrii

lor în anumite sectoare ale economiei a constituit una din părţile importante ale noii orientări

politice. Drept urmare, statul a devenit mult mai atent la modul cum sunt rezolvate o serie de

probleme cum ar fi: crearea de noi locuri de muncă, transferul de tehnologie, efectele prezenţei

firmelor străine asupra concurenţei interne, creşterea productivităţii muncii şi competivităţii. Pe

de altă parte, creşterea gradului de internaţionalizare a vieţii economice şi necesitatea

54

valorificării oportunităţilor ivite pe noile pieţe de desfacere, au încurajat firmele interne să-şi

pună mai bine în evidenţă avantajele de care dispun, prin lărgirea sferei lor de activitate peste

hotare.

Procesul de internaţionalizare a producţiei nu reprezintă decât o latură a globalizării. El

nu ar fi posibil dacă nu era susţinut de un intens flux de capital, a cărui componentă principală au

constituit-o investiţiile străine directe. Investiţiile străine directe reprezintă într-adevăr vârful de

lance al globalizării capitalului şi, prin intermediul acestuia, al întregii economii mondiale.

Concentrarea fluxurilor de capital într-un număr mic de ţări coincide, în timp, cu transformarea

acestora în cele mai mari recipiente ale investiţiilor străine. Creşterea importanţei investiţiilor

străine în procesul dezvoltării economice a determinat ca foarte multe state (în special aflate în

curs de dezvoltare) să-şi intensifice eforturile pentru atragerea lor. În acest sens, şi-au

perfecţionat politicile şi au înlăturat o bună parte din obstacolele care mai stau în calea lor.

Istoria arată că migraţia internaţională oferă o cale prin care persoanele sărace să scape

de sărăcie, în timp ce promovează creşterea economică şi consolidarea progresului tehnologic.

Economiştii explică deciziile umane, cum ar fi migraţia, folosind termenul de maximizare a

utilităţii,care presupune că ultimul ţel al fiinţei umane este să-şi maximizeze utilitatea personală

sau sentimentul de fericire.

Uniunea Europeană coordonează şi încurajează guvernele naţionale să:

- Combată sărăcia şi excluderea socială;

- Reformeze sistemele de protecţie socială, învăţând unul de la altul şi identificând ce

politică merge cel mai bine (în domeniile sărăciei şi excluderii sociale, pensiilor,

sănătăţii şi îngrijirii pe termen lung);

- Combată provocările provocate de schimbările demografice şi să pregătească pentru

efectele îmbătrânirii populaţiei prin concentrarea pe oportunităţile emergente;

- Raporteze în mod regulat cu informaţii care pot fi comparate direct pe întraga

sufrafaţă a Uniunii Europene.

Fondurile Comisiei Europene studiază şi analizează informaţii privind sărăcia şi

excluderea socială, sistemul de pensii şi sistemul de sănătate.

Un subiect foarte delicat în noua eră a globalizării este sărăcia. Sărăcia constituie una

dintre dificultăţile cele mai mari pentru limitarea căreia trebuie să-şi aducă contribuţia toate ţările

lumii. Sărăcia este un fenomen multidimensional, are o dimensiune materială, determinată de

privarea de resurse materiale pentru asigurarea unui nivel de trai decent şi a accesului la

serviciile de bază. Ea nu se reduce numai la această componentă economică, ci presupune şi

capacitatea redusă a unei persoane sau categorii de populaţie de a beneficia de drepturi civile şi

55

alte drepturi fundamentale, precum şi dreptul de a duce stilul de viaţă pe care şi-l doreşte. Astfel,

sărăcia presupune absenţa egalităţii între diferite categorii de populaţie, încălcarea unor drepturi

fundamentale ale omului, îngrădirea libertăţii de exprimare sau acces la anumite activităţi sau

servicii.

Una din problemele cu care se confruntă România, în acest moment, este dată de

întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei dirijate şi

controlate de stat, România s-a aflat printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia

transporturilor, a comunicaţiilor, a productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după

1990 societatea informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei au fost

devastatoare datorită faptului că ţara nu era pregătită să absoarbă acest bum informaţional.

Produse scumpe, economie ineficientă, inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală,

toate au pus la zid economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi dramatic,

luând aspectul unui tsunami care a făcut din România o ţară epuizată.

Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanţii globalizării,

pentru că aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor. Globalizarea îi face mai

puternici pe cei puternici şi mai slabi pe cei slabi. Dacă România nu va reuşi să evolueze rapid,

va fi în mod sigur lăsată în urmă în această cursă mondială. Integrarea în Uniunea Europeană ar

putea însemna o trecere la un nivel acceptabil. Mai este însă de aşteptat şi de muncit pentru

asta…

56

Bibliografie

- Antonelli, C., “Les nouvelles technologies de l’information et l’économie

industrielle”, în Technologies de l’information et nouveaux domains de croissance,

Paris, OCDE, 1989

- Bari, Ioan, „Globalizarea şi probleme globale”, ed. Economică, Bucureşti, 2001

- Bauman, Zygmunt, „Globalizarea şi efectele ei sociale”, ed. Antet, Bucureşti, 2007

- Beaud, M., “Notes sur la connaissance des groupes capitalistes”, Recherches

économiques et sociales, no. 7-8, Paris, 1977

- Caves, R.E., “Industrial Corporations: The Industrial Economics of Foreign

Investment”, Economica, aout, 1974

- Chesnais, François, “La mondialisation du capital”, Syros, 1994

- Daniels, P.W., Lever, W.F., “The Global Economy in Transition”, Addison-Wesley

Longman, 1996

- De Luca, Gianni, Minieri, Stefano, Verrilli, Antonio, “Nuovo dizionario di

economia”, Essestampa, Napoli, 1998

- Dragsbaek Johannes, Hersh Jacques – „Globalization and social change”, ed.

Routledge, Londra, 2000

- Dunning, John H., “Explaining International Production”, Unwin Hyman, London,

1988

- Dunning, John H., “Multinational Enterprises and Global Economy”, Addison

Wesley, London, 1993

- Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura

Polirom, Iaşi, 2001

- Flamm K., La cooperation et la concurrence dans l’industrie mondiale des

ordinateurs, rapport pour le Comite de l’industrie de l’OCDE, Paris, 1990

- Goldin Ian, Beinert Kenneth – „Globalization for development”, ed. Palgrave

Macmilian, Ney York, 2007

- Humbert, M., “ De l’oligopole a la concurrence systematique”, Economies et

Societes, nr. 11-12, 1988

- Korten David, “Corporaţiile conduc lumea”, Editura Oscar Print, 1995

- Lairson, Thomas D., Skidmore, David, ”International political economy : the struggle

for power and wealth”, ed. Harcourt Brace College Publishers, 1993

57

- Lassudrie-Duchéne, B., “Décomposition internationale des processus productifs et

autonomie nationale”, în „Internationalisation et autonomie de decision”, ed. H.

Bourguinat, Paris, Economica, 1982

- Livesey, Frank, “Dictionary of Economics”, Pitman Publishing, London, 1993

- Lubbers, Ruud, Koorevar, Jolanda, “The Dynamic of Globalization”, paper presented

at a Tilburg University Seminar on 26 November 1998

- McGrew, Anthony, Lewis, P. G., “Global Politics: globalization and the Nation

States”, Cambridge, The Polity Press, 1993

- Meyer, R., “International Competition: The Globalization of Competition”, în Jepma,

C. J., Rhoen, A. P. (eds), “International Trade. A Business Perspective”, Longman,

London, 1996

- Michalet, C. A., “Le capitalisme mondial”, Paris, Presses Universitaires de France,

Coll. Economie en Liberté, 2e edition, 1985

- Michalet, C.A., “Les Multinationales face á la crise”, IRM, Lausanne, 1985

- Moati, Ph., Mouhoud, E.M., “Information e organization de la production vers une

division cognitive du travail”, în „Economie Apliquée”, vol. XLVI, nr. 1/1994

- Morin, F., “La structure financiere du capitalisme français”, Calmann-Levy, Paris,

1974

- Postelnicu, Gheorghe, Postelnicu, Cătălin, „Globalizarea economiei”, ed. Economică,

Bucureşti, 2000

- Prahalad, C. K., Doz, Y., “The Multinational Mission”, The Free Press, London, 1987

- Reich, Robert B., “Munca naţiunilor”, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996

- Rugman, Alan M., Hodgets, R. M., “International Business”, McGraw, Inc., London,

1995

- Stutz, Frederick P., De Souza, Anthony, “The World Economy: Resources, Location,

Trade, and Development”, Prentice-Hall, New Jersey, 1998

- Vernon, R., “International Investment and International Trade in the Product Cycle”,

Quarterly Journal of Economics, May, 1966

- http://ec.europa.eu/news/employment/080411_1_ro.htm

- http://unctad.org

- http://worldbank.org

58