REGIONALIZARE SI GLOBALIZARE

-AVANTAJE SI DEZAVANTAJE-

Acceptând ideea că orice comunitate (locală) se configurează şi spaţial, că printr-ostructură spaţio-temporală să-şi poată păstra caracteristicile definitorii, avem explicaţiafaptului de ce, începând cu anii ΄60 ai secolului trecut, regionalismul/regionalizarea adevenit o temă disputată şi abordată de către o serie de discipline(regionalismul ca temăprioritară a dezbaterilor politice, poate fi considerat un fel de barometru politic). Spaţiulpost-totalitar prezintă, cum se întâmplă în foarte multe împrejurări şi cazuri legate detranziţia pe care o parcurge, simptome acute privind abordarea temei, în primul rânddatorită încărcăturii istorice pe care conceptul regionalist o are de integrat în cele maidiverse interpretări (actualmente lumea globalizată).

Abordarea politică poate avea în subsidiar latura ideologică şi, în continuarea acesteia,cea cultural-tradiţională, adică cea identitară. Abordarea administrativă ne conduce sprecea juridico-legislativă cu aspecte ce vizează şi o istorie locală a instituţiilor publice.

Abordarea economică nu poate eluda şi nu poate fi desprinsă de analiza unor aspectesociale, de la cele demografice până la cele ale reţelelor de comunicare. Aceste abordărice-şi propun respectarea anumitor limite disciplinare, pot şi trebuie completate cu celedatorate anumitor procese generale ale prezentului : unificarea şi integrarea europeană,problemele fundamentalismului şi ale unor religii de stat sau, nu în ultimul rând, defenomenele legate de sărăcie şi de migraţionismul economic. În aceste condiţii, ne placesau nu ne place, statul trebuie să intervină cu resurse financiare însemnate pentrucombaterea sărăciei şi reducerea dezechilibrelor, cu măsuri concrete împotrivainjustiţiei şi polarizării între bogaţi şi săraci care s-a accentuat şi în România. Reducereadecalajelor, dezvoltarea armonioasă presupun, în principal, programe noi, sursefinanciare suplimentare şi oameni noi pentru implementarea programelor de dezvoltareregională.În acest sens o politică regională ancorată în realitatea românească cu instituţii noi şisănătoase, poate aduce un suflu nou pe linia convergenţei noastre către UniuneaEuropeană.

Devine imperativă operaţionalizarea unor elemente legate de unitate/diversitate, trendurieconomice şi caracteristici geografico – spaţiale, care, fiecare în parte şi toate la un loc,(re)dau complexitatea regionalismului.

Regionalismul devine, intr-o serie de ţări din zonă, o piatră de încercare atât sub aspectteoretic cât şi practic, dar nu din cauza complexităţii evocate. Regionalismul scoate laiveală din zona gri a conştiinţei cotidiene, uneori cu un contur destul de puternic,momente şi procese cultural-identitare, cu o încărcătură emoţională extraordinară, dincare motiv o serie de dezbateri pe această temă se sting înainte de a se configura.Politica regională poate fi apreciată şi din perspectiva utilizării de către autorităţilepublice centrale şi locale, a resurselor de care dispun; combinaţii de instrumente depolitică economică şi financiară în scopul stimulării investiţiilor, creării de noi locuri demuncă şi al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, într-o regiune/teritoriu anume. Asemeneainstrumente de politică economică acoperă o plajă largă, de la cele cu caracter general cade pildă, cadrul legal destinat să susţină dezvoltarea, reglementările economice ale unormăsuri specifice, ca de exemplu, ajutorul de stat acordat firmelor, cu scopul de a stimulainvestiţiile sau de a susţine proiecte de restructurare.

Ajutoarele de stat reprezintă un instrument de tradiţie în Europa cu rol decisiv pentrureducerea decalajelor, un echipament de intervenţie al decidenţilor politici de oriunde,

inclusiv în cele 25 state membre ale U.E.Cel mai recent Raport al Comisiei pe acest subiect, State Aid Survey, arată că în

perioada1995-1999, ajutorul regional ( care reprezintă ajutor public acordat firmelor dinconsideraţii legate de politica regională) reprezintă circa 57% din ajutorul total acordat înU.E.

În concepţia legiuitorului român, obiectivele politicii de dezvoltare regională, care sematerializează în ajutoare de stat, se localizează în următoarele direcţii fundamentale :• diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea dezvoltăriiechilibrate, prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelordefavorizate ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politiceprecum şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;• pregatirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de integrare înstructurile UE şi de acces la Fondurile structurale şi la Fondul de coeziune ale UniuniiEuropene;• corelarea politicilor şi a activităţilor sectoriale guvernamentale la nivelulregiunilor, prin stimularea iniţiativelor şi valorificarea resurselor locale şi regionale, înscopul dezvoltării economico-sociale durabile şi a dezvoltării culturale a acestora;• stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celeitransfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor dedezvoltare la structurile şi organizaţiile europene care promovează dezvoltareaeconomică şi instituţională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interescomun, în conformitate cu acordurile la care România este parte.

Dezechilibrele economice şi sociale moştenite de la sistemul centralizat – planificat (de comandă) s-au agravat în perioada tranziţiei spre economia de piaţă funcţională, până în2000; în aceste condiţii a apărut necesară articularea într-un cadru propice a susţineriidezvoltării regionale. Cu un P.I.B. pe cap de locuitor de numai 23-24% din media U.E. şicu o rată a şomajului de cca 7% România are nevoie astăzi de o dezvoltare regională şiajutoare de stat în volum crescând.

În contextul pregătirilor pentru aderare în 2007 (cap. 21 – Dezvoltare Regională şiCoordonarea instrumentelor structurale fiind închis în mod provizoriu în septembrie2004), într-o ţară în care nu există o tradiţie consolidată în domeniul dezvoltăriiregionale şi cu resurse limitate pentru intervenţii structurale, atât de necesare, Legeanr.315/28 iunie 2004 reprezintă un progres deosebit de important.În această lege sunt stabilite în mod clar obiectivele, competenţele, instrumentelespecifice pentru dezvoltarea regională şi cadrul instituţional viabil care se aplică din 29septembrie 2004.

Principiile de bază ale legii sunt subsidiaritatea, descentralizarea şi parteneriatul. Încapitolul II al legii sunt prezentate regiunile de dezvoltare în concordanţă cu obiectivelede coeziune economică şi socială, pentru care Institutul European din România aefectuat studii de impact.

De menţionat că în domeniul dezvoltării regionale functionează Agenţiile pentrudezvoltare regională care sunt organisme neguvernamentale, nonprofit, de utilitatepublică, dar cu personalitate juridică. Directorul agenţiei este numit prin concurs şi seeliberează din funcţie de către Consiliul pentru dezvoltare regională.Programele şi cheltuielile de dezvoltare regională ale Agenţiei, se finanţează din Fondulpentru dezvoltare regională, care are următoarele surse:- alocaţii de la Fondul naţional pentru dezvoltare regională;- contribuţii din bugetele proprii ale judeţelor sau ale municipiului Bucureşti, după caz,în limita sumelor aprobate, cu această destinaţie, prin bugetele respective;

- surse financiare atrase din sectorul privat, de la bănci, investitori străni, UniuneaEuropeană şi de la alte organizaţii internaţionale .

În intenţia legiuitorului semnalăm rolul primordial atribuit Ministerului IntegrăriiEuropene în administrarea acestei legi, de mare actualitate, care nu se va mai modificadeoarece capitolul 21 a fost inchis. De menţionat că populaţia din zonele defavorizatepleacă, cu prioritate, să lucreze în stăinătate (!).

Ministerul Integrării Europene, organ de specialitate al administraţiei publice centrale,aflat în subordinea Guvernului, este instituţia care exercită la nivel naţional, atribuţiile şiresponsabilitatea elaborării, promovării, coordonării, gestionării, implementării şimonitorizării politicilor şi strategiilor de dezvoltare regională din România, precum şi aprogramelor de coeziune economică şi socială; M.I.E. asigură şi secretariatul Consiliuluinaţional pentru dezvoltare regională. În anexa Legii nr. 315/ 2004 (intrată în vigoare la 29septembrie 2004) sunt prezentate cele 8 regiuni de dezvoltare care au în medie, fiecare,cca 2,8 milioane de locuitori . După opinia noastră, o zonă de dezvoltare regională ar fimai potrivită cu 1,8 – 2 milioane de locuitori.

În încheiere prezentăm cele 4 scheme de ajutor de stat de dezvoltare regională uzitate în România :1. Zonele defavorizate - „ D ”- care implică folosirea de instrumente fiscale;2. Parcuri industriale - „ P ”- care asigură facilităţi fiscale companiilor specializate dinincinta parcurilor industriale : scutiri la plata taxelor, deduceri la impozitul pe profit,reduceri la TVA;3. Zonele libere - „ L ” – sunt create pe perioade determinate – maxim 49 ani şiimportanţa lor scade odată cu integrarea României în U.E. în 2007;4. Zone „ R ”- zone de reconversie industrială şi profesională cu potenţial de creştereeconomică.

Consiliul Concurenţei manifestă o deschidere totală în vederea aplicării imediate a Legiinr. 315/ 2004, cunoscând rolul jucat de noile reglementări în asigurarea coerenţei şiconvergenţei politicii regionale în cadrul U.E, pentru reducerea decalajelor şi pentru ocreştere economică durabilă, sanatoasă şi sustenabilă.În acest sens, anul 2004, cu o creştere economică de 7,6 %, este un an de referinţăfavorabil pentru încheierea tuturor celor 31 de capitole din acquis-ul comunitar; un punctde plecare optim pentru semnarea tratatului de aderare în trimestrul I 2005, şi alintegrării noastre efective în U.E. în anul 2007.

Dezvoltare regional , regionalism şiăregionalizare în contextul integr rii europeneăI. N. Nemenyi – Consilier de concurenţă

Regionalizarea asigura conditiile pentru democratia locala

Definitii

regionalizare = impartirea unui teritoriu administrativ in portiuni mai mici ce sunt conduse fiecare de persoane competente

democratie = sistem de conducere in care cetatenii detin puterea decizionala alegand prin vot reprezentanti care sa le apere interesele Argumente pro

Argumentul 1: O administrare la scara mai mica e mai eficienta

Orice incercare de a controla un teritoriu mai mare a dat de obicei gres daca e sa ne referim la imperiile din trecut. Pentru un mai bun control avem nevoie de o regionalizare, de o divizare a administrarii si de o ierarhizare. Este evident ca un singur om nu poate conduce o tara cu 22 de milioane de locuitori astfel incat sa le respecte drepturile democratice de a participa chiar si indirect la procesul decizional. Pentru a putea ajunge mai usor la nevoile si problemele oamenilor din toate colturile unui teritoriu este nevoie de oameni in fiecare parte a acestuia. Numai asa se va putea aplica democratia, in sensul ca se vor putea lua in calcul adevaratele voci ale cetatenilor si se vor putea apara intereselor ajungandu-se la o democratie locala.

Argumentul 2: Regionalizarea faciliteaza alegerea reprezentantilor.

Intr-o democratie in care cetatenii participa indirect la procesul de conducere prin reprezentanti e nevoie de o modalitate de a alege reprezentati eficient. O impartire pe judete sau sectoare aduce o grupare a problemelor astfel incat fiecare regiune sa poata alege un reprezentant care sa stie exact problemele regiunii sale. Cand va ajunge mai departe in conducerea statului el va stie cum sa atace problemele comunitatii sale si va fi mai eficient chiar si la nivelul national pentru ca va exista o centralizare a tuturor necesitatilor. Doar in acest caz intr-adevar doleantele cetatenilor vor fi auzite si mai mult, poate chiar si rezolvate, asigurandu-se de fapt democratia locala. Argumente contra

Argumentul 1: Regionallizarea faciliteaza coruptia

Acordarea puterii la nivel local ajuta pe cei care o detin sa incalce regulile si sa nu fie prinsi. Daca la un nivel mai inalt e mai stricta monitorizarea si mai greu de incalcat regulile democratiei cand te privesc atatia ochi, la un nivel mai mic e mult mai usor sa nu respecti drepturile democratice. O democratie locala poate fi realizata numai avand democratia la nivel national ceea ce inseamna sa fie in primul rand oamenii corecti la nivel de conducere. In concluzie nu trebui sa acceptam regionalizarea pentru ca aceasta ar aduce facilitarea aparitiei coruptiei si ar periclita insasi aplicarea democratiei.

Argumentul 2: Regionalizarea induce favoritisme politice

In momentul alegerilor pentru un Parlament democratic este nevoie de niste cetateni care sa cantareasca corect ce candidati ar fi mai potriviti. Regionalizarea ar duce la sentimentul de favoritism pentru candidatii din propria regiune si alegerea lor chiar daca nu sunt cei mai potriviti pentru post. Un favoritism de genul asta ar duce la o proasta alegere a reprezentantilor ceea ce inseamna alterarea democratiei atat la nivel local dar si la nivel national. Pentru o democratie functionabila este nevoie de un cadru rational si corect pentru cetateni ca ei sa poata alege persoanele potrivite care sa-i reprezinte si nu persoane care le considera mai aspropiate datorita regionalizarii. Alegerea unui candidat reprezentativ este o conditie pentru o democratie, condite ce este distrusa in cazul regionalizarii.

Termenul regionalizarea este, în general, înţeles drept crearea unui nivel nou în organizarea teritorială a unui stat; instituţiile noi pot varia pe larg în ce privesc organele, responsabilităţile şi autorităţile, dar acestea sunt întotdeauna supraimpuse asupra instituţiilor locale existente. Regionalizarea este un proces de termen lung, unde statul introduce un al doilea nivel de guvern. Aceasta reflectă o tendinţă crescândă de identificare a unor instituţii cu o regiune, dar această idee şi acele instituţii rămân extrem de eterogene de la o ţară la alta. De aceea termenul regionalizare a devenit mai larg şi înseamnă un proces ce creează o capacitate pentru acţiuni de dezvoltare a unei zone geografice specifice (subnaţional dar supra-local) prin intermediul modelelor economice şi potenţiale. Acest proces se poate baza pe sistemul existent politic-administrativ sau poate da naştere unei organizaţii teritoriale noi care ar putea susţine mai bine scopul creşterii socio-economice şi a dezvoltării echilibrate.

Există 5 tipuri de cadre instituţionale în procesul de regionalizare:1. regionalizarea administrativă2. regionalizarea prin intermediul guvernelor locale existente3. descentralizarea regională4. autonomia regională5. regionalizarea prin intermediul entităţilor federale (statele membre ale unui stat federal)

În prezent, regionalizarea este o tendinţă generală a conducerii locale şi modele teritoriale în statele europene. În statele ECE problema regionalizării a devenit actuală la începutul anilor ’90 sub influenţa a 3 factori:- restaurarea democraţiei a determinat o voinţă puternică de a adopta standardele instituţionale ale ţărilor Europene de Vest (reformele regionale au schimbat sistemul de guvernare în multe ţări ale Europei de Vest)- importanţa crescândă a politicii regionale a UE a determinat iniţiativa de a stabili sau a consolida instituţiile regionale drept modalitate de a îmbunătăţi nivelul de conformare cu cerinţelor UE, cu perspectiva unui eventual parteneriat- tranziţia la economia de piaţă şi restabilirea economică recentă a cauzat discrepanţe între oraşele-capitală şi regiunile economice mai puţin avantajate şi între oraşe şi sate.

Acest fapt cere dezvoltarea activă a politicii de dezvoltare regională şi sprijin instutuţional la nivel regional.

Regionalizare în loc de globalizare?

În următorul fragment, celebrul cercetător al unor subiecte precum pacea şi conflictele, Ernst-Otto Czempiel, susţine că regionalizarea - şi nu globalizarea - este elementul care caracterizează epoca.

"Globalizarea este, după cum se pare, elementul definitoriu al sfârşitului de secol XX. Acest cuvânt se află pe buzele tuturor. Într-adevăr, lumea a devenit orizontul cunoaşterii societăţii. Mass-media a pătruns peste tot, autostrăzile conectează toate colţurile lumii, corporaţiile trans-naţionale sunt reprezentate în multe ţări ale Pământului. Termenul "globalizare" este folosit şi în mod argumentativ, pentru a justifica schimbările dorite la nivelul politicii şi al economiei. El serveşte la "punerea în scenă" a transformărilor politice.

Dacă analizăm însă termenul "globalizare" mai îndeaproape, vom constata că acesta nu este foarte rezistent. Internaţionalizarea economiei mondiale a început încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, corporaţiile trans-naţionale doar extinzând în anii şaizeci ceea ce începuseră să facă cu mult înainte. Ele nu sunt reprezentate încă la nivel mondial. Ele apar în ţările industrializate, întinse de-a lungul unui "cordon" îngust care se întinde de pe continentul nord-american, peste Europa occidentală şi până în Asia de sud-est. La nordul şi sudul acestui "cordon", globalizarea este încă foarte puţin prezentă. Peste o jumătate din omenire trebuie să călătorească preţ de două zile pentru a ajunge la cel mai apropiat telefon. Lumea mai are încă mult de aşteptat până ce se va fi globalizat economic.

Există însă procese care tind să cuprindă întregul mapamond. Printre acestea, în timpul Războiului Rece, ameninţarea armelor nucleare. Utilizarea acestora ar fi avut consecinţe globale, posibil o distrugere integrală a Pământului. Poluarea aerului şi apelor este şi ea prezentă în toată lumea, la fel şi schimbările climatice. Aceste procese nu trebuie subevaluate, ele trebuie luate foarte în serios. Ele nu fac însă să ridice termenul de "globalizare" la rangul de caracteristică definitorie a epocii.

Termenul de "globalizare" mai are însă şi o altă semnificaţie, o semnificaţie sistematică. "Globalizare" nu înseamnă doar "răspândire", ci şi "interdependenţă". Statele sunt interconectate. Ele nu mai sunt izolate sau autonome atunci când vin să-şi îndeplinească interesele politice. Ele depind unele de celelalte. Cine vorbeşte despre "globalizare", trebuie să aibă în vedere şi această relaţie de interdependenţă. Această relaţie este, într-adevăr, un element nou, care nu apăruse încă cu cincizeci de ani în urmă, sau, dacă apăruse, doar în linii restrânse. Această interdependenţă nu apare însă nici astăzi la nivel global. Criza economică mondială care a marcat anii nouăzeci este o dovadă care vine să susţină această teorie. Ea a apărut în sud-estul Asiei, iar efectele ei s-au făcut resimţite în statele industriale. Acestea nu au fost însă cuprinse cu totul de criză. Efectele au apărut la nivel regional, nu şi la nivel global (...).

Termenul "globalizare" arată în mod corect, dar imprecis, că poziţia statului s-a schimbat, la sfârşitul secolului XX, în dublu sens. Ea este încărcată de procesele de interdependenţă, care permit unui stat să-şi atingă scopurile doar cu cooperarea altor state. Statul (...) se angrenează astfel foarte strâns cu vecinii săi. Acest proces are loc mai ales la nivel regional. De aceea, regionalizarea este elementul definitoriu al epocii, şi nu globalizarea. Doar puţine procese au o tentă globală: potenţiala distrugere prin folosirea armelor atomice, poluarea aerului şi a apelor.

Totodată, statele industriale sunt subminate şi de actori sociali. Aceştia s-au emancipat din controlul guvernelor şi şi-au construit propriile domenii de acţiune în politica internaţională. Prin cooperarea cu parteneri din alte state se naşte o reţea de interacţiuni sociale care oferă guvernelor Paroli. Aceşti actori nu sunt doar marile corporaţii trans-naţionale. Alţi actori

importanţi trans-naţionali sunt şi organizaţiile neguvernamentale precum amnesty international sau OXFAM."

[din: Ernst-Otto Czempiel, Regionalisierung und Globalisierung – Herausforderungen der deutschen Außenpolitik; în: Friedrich-Ebert-Stiftung, Akademie der politischen Bildung (ed.), Globale Politik für eine globale Welt – Das Vermächtnis von Willy Brandt, Bonn 1999, p. 24-25 şi 30-31]

GLOBALIZAREA CA TENDINŢĂ

A DEZVOLT RII ECONOMICE:Ă

I. CARACTERISTICA GENERALĂ A TEZEIActualitatea temei de cercetare. Procesele de intensificare a economiei

mondiale în ultimele decenii sunt profund marcate de fenomenul internaţionalizăriiafacerilor, aprofundarea diviziunii mondiale a muncii, pe de o parte, şi creşteriiinterdependenţei economice a ţărilor, pe de altă parte, care dispun de avantajeconsiderabile, însă în multe cazuri şi de dezavantaje. Ţările care au ales globalizarea caobiectiv pentru a-şi normaliza viaţa economică, conform cerinţelor economiei de piaţămodernă, au de rezolvat un şir de probleme, printre care şi reorientarea activităţilor saleeconomice exterioare, perfectarea relaţiilor externe, eficientizarea relaţiilor regionale şigăsirea „locului său” în comunitatea internaţională, sunt scopuri majore pentru fiecareţară în condiţiile globalizării vieţii economice în mileniul trei.

Din totalitatea problemelor de asigurare a stabilităţilor în dezvoltarea economicăa ţărilor în tranziţie pe prim plan se evidenţiază: restructurarea comerţului exteriorpentru a utiliza eficient avantajele comparative în cadrul diviziunii mondiale a muncii;determinarea segmentului atractiv în integrarea la nivel subregional şi regional;schimbarea radicală a politicii de atragere a capitalului străin în ţară ca bază de start înredresarea reală a economiei naţionale; elaborarea unor strategii de încadrare încircuitul economic european şi mondial.

II. TEZELE FUNDAMENTALE ALE LUCRĂRIIGlobalizarea ca proces integraţional la nivel mondial nu a apărut concomitent cu

termenul „globalizare”, însă s-a constituit lent timp de mai multe secole şi în spaţiu şitimp actualmente poate fi caracterizată ca una din cele mai atrăgătoare, deci, şi maiavantajoase. Axându-se în temei pe procesele economice, globalizarea dispune de oistorie şi evoluţie adecvată perioadelor de constituire şi trecerea de la o subformă laalta, fără îndoială, deacum cunoscute: micro-, mezo-, macroeconomie, economienaţională, economie regională, mondoeconomie. În sensul direct, globalizarea se referăla ultimele trei subforme caracteristice zonelor de dincolo de naţional iar înţelesul, pecare ni-l transmite noţiunea dată, este cea de tendinţă care cuprinde tot globul, deci esteo tendinţă de întruchipare a intereselor de ansamblu, desprinse de cele particulare alestatelor.

Primii care au introdus în uz termenul globalizare au fost savanţii americani careîn anul 1983 au determinat prin acest termen fenomenul de integrare a pieţelor unormărfuri şi produse de către companiile transnaţionale mari. Procesul de globalizare areun caracter multilateral şi multidimensional. Ştiinţa economică actualmente şi-aconcentrat atenţia de bază asupra cinci direcţii: globalizarea financiară, corporaţiiletransnaţionale globale, regionalizarea economică, intensificarea comerţuluiinternaţional, tendinţa spre convergenţă. Unii economişti îşi accentuează atenţia latrăsăturile de bază ale globalizării.

Nominalizăm doar câteva procese:- centralizarea financiară crescândă, cu ajutorul căreia se formează, seeliberează şi se utilizează mijloace creditare, în urmă căreia are loc creşterea

însemnătăţii capitalului asupra producţiei;- creşterea accelerată a informaţiei;- lărgirea oligopolurilor;- creşterea numărului antreprenorilor transnaţionali;- globalizarea puterii naţionale de stat;- dezvoltarea tehnologiilor de vîrf.

Globalizarea poate fi interpretată şi ca stadiu superior al internaţionalizării.Sfera de bază a globalizării este sistemul economic mondial, producţia globală,schimbul şi consumul efectuat de întreprinderi în economiile naţionale şi pe piaţamondială. Rezultatul adâncirii procesului de internaţionalizare sunt interdependenţele şiinteracţiunile economiilor naţionale. Globalizarea poate fi interpretată şi ca integrareastatelor într-o structură apropiată sistemului economic unic internaţional.

Profesorul Bakker R.B. de la Institutul de Ştiinţe Politice din Paris susţine opinia,că deoarece nu există o determinare unică a procesului de globalizare, el menţioneazătrei idei din punct de vedere a ştiinţei internaţionale:

globalizarea este un proces istoric, care s-a dezvoltat pe parcursul mai multor�secole;

globalizarea înseamnă unificarea lumii, tendinţa spre universalizare;� globalizarea înseamnă recunoaşterea interdependenţei crescânde, distrugerea�

suveranităţii naţionale sub acţiunea noilor actori planetari, cum sunt firmeleglobale, structurile transnaţionale, etc.

Pe parcurs, dominant a devenit modelul neoliberal al globalizării, caracteristicileprincipale ale căruia sunt:

dezvoltarea gestiunii la nivel statal şi interstatal;� reducerea capacităţii organelor de stat de a regla şi controla economia�

naţională şi de a rezolva problemele sociale; creşterea puterii politice şi economice reprezentaţiilor economiei globale;� interdependenţa „jucătorilor economici globali” de un control democratic;� comprimarea rolului ONU din cauza creşterii puterii economice a�

organizaţiilor financiare internaţionale (Banca Mondială, Fondul MonetarInternaţional etc.). În constituirea şi extinderea procesului de globalizare unrol deosebit îl joacă Organizaţia mondială a comerţului (OMC), asupra căreianu există un control transparent şi democratic.

Tendinţele noi în procesul globalizării economiei sunt definite în mod diferit:„economie globală”, „integrare economică globală”, „competiţie globală”,„globalizarea pieţei mondiale”, „mondializarea economiei”, „interdependenţaeconomică internaţională”, „trecerea de la raportul economie naţională – economiemondială” la „economie mondială – economia naţională” (schimbarea loculuipriorităţilor). Însă esenţa constă în reducerea continuă a importanţei factorilor naţionalişi intensificarea activităţii întreprinderilor internaţionale. Acest proces duce la dispariţiadiferenţei între circuitele interne şi externe.

Conlucrarea între economiile naţionale de diverse direcţii (tehnologice,informaţionale, financiare, etc.) se plasează de la modalitatea „ad-hoc” (epizodică) spretransformări sistemice permanente sub întrunirea organizaţiilor internaţionale (FMI,BIRD etc.), însă în realitate aprecierea gradului de identitate informaţională aconlucrării este diferită. Unii economişti susţin că într-un mediu instabil e imposibil dea ajunge la o armonizare internaţională de calitate. Alţii accentuează complexitateacoordonării şi necesitatea ei pentru o dezvoltare echilibrată şi eficientă.Problemele interne ale fiecărei ţări în condiţiile globalizării devin şi probleme aîntregii societăţi, una din problemele mondiale, care necesită eforturi comune pentru o

soluţionare mai eficientă. Combinând factorii potenţiali interni şi cei externi, esteposibil să se găsească soluţia cea mai potrivită atât sub aspectul economic, cât şi subcel social.

Dintr-o perspectivă pragmatică, globalizarea actualmente dispune, în viziuneaautorului, de câteva premise, care sunt prezente în majoritatea ţărilor.

Prima constă în faptul, că economia europeană, în primul rând, se transformăîntr-un sistem bine chibzuit supraintegrat şi compact, care din ce în ce mai pronunţatignorează existenţa frontierelor naţionale ca anumite „frâne” locale de dezvoltare, faptpreconizat de mai mulţi savanţi încă la începutul sec. XX . Actualmente oriceeconomie naţională a devenit mult mai dinamică, omului cu cerinţe foarte diversificate la scara mondială, economiile naţionale ca niciodată se adaptează la necesităţile societăţii.

A doua premisă constă în faptul că, dezvoltarea umană se desfăşoară sub aspectulprincipal a sistemului mondial actual, de care depinde dezvoltarea de mai departe aeconomiilor naţionale. Interpretarea termenului „globalizarea economiei mondiale” capremisă a dezvoltării activităţii socio-umane este o prerogativă a timpului, a eforturilorcercetării-dezvoltării ca tendinţă universală. Anume rezultatele din acest domeniuaccelerează procesele de integrare şi globalizare, indiferent de gradul de dezvoltareeconomică a fiecărei ţări în parte. Tendinţe spre globalizare sunt înregistrate atât printreţările industrializate, cât şi printre cele în curs de industrializare: şi cu cât gradul estemai scăzut, cu atât tendinţa este mai pronunţată.

A treia premisă a globalizării constă în faptul recunoaşterii de către specialişti anecesităţii internaţionalizării nu numai a culturilor, practicii în diverse domenii, ci, înprimul rând, în cel economic, constituindu-se din ce în ce mai mult ca un spaţiu unic.

Însă procesul de internaţionalizare nu trebuie tratat în sensul vechi al comuniştilor dinstatele centralizate, ci ca o tendinţă de îmbogăţire a diversităţilor în domeniulproducţiei, susţinută de piaţă.

O altă premisă a globalizării reiese din perspectivele geoeconomice a fiecăreiţări, care revin din factorii spaţiali, istorici, culturali, etnopsihologici etc., care lasă oamprentă destul de pronunţată asupra metodelor şi mecanismelor procesului deglobalizare. Anume în acest cadru de relaţii apare paradigma dezvoltării socio-spaţialecu cei doi termeni opuşi – globalizare şi individualizare - care, pe de o parte, seintegrează, iar, pe de alta, se diferentiaza, însă amândoi termeni ca categorii socioeconomiceau atins un mare interes în ultimii ani.

Globalizarea în dezvoltarea sa, un mare impuls are din partea procesului destandardizare. Actualmente standardele – atât naţionale cât şi cele internaţionale – tindspre o universalitate şi înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică unităţilorteritoriale mici cu o rază nesemnificativă de utilizare. Unificarea standardelorcorespunde intereselor economice preponderent a producătorilor, însă nu mai puţin şi aconsumatorilor, dacă este vorba de mărfurile tehnice, informatice, sportive etc. La unset de alte mărfuri de întrebuinţare personală, unificarea standardelor decurge mai lent,deoarece principiul individualizării nu trebuie ignorat şi, deci, standartizarea poate ficonsiderată ca o altă premisă a globalizării.

Prin globalizarea pieţelor se subînţelege creşterea volumului comerţuluiinternaţional şi a altor procese în cadrul economiei mondiale, care devine din ce în cemai integrată, mai consolidată. Astfel, este vorba nu numai de comerţul internaţional demărfuri şi servicii, dar şi de:- fluxuri valutare;- mişcări de capital;- schimb de tehnologii;

- procese de migraţie;- internaţionalizarea vieţii sociale;- procese de informatizare etc.

Globalizarea, în sensul larg al acestui termen, dispune un şir de factori, care s-aumanifestat insistent pe parcursul câtorva etape. După părerea mai multor savanţi curenume mondial şi autohtoni, globalizarea parcurge etapele următoare:a) liberalizarea comerţului internaţional şi alte forme de conlucrare economică,care au limitat politica protecţionistă, iar comerţul internaţional l-a ridicat la scara ceamai mare. Măsurile de liberalizare au dus la micşorarea tarifelor, taxelor, intensificareamişcării capitalului şi a altor factori de producţie;b) lărgirea sferei de activitate a întreprinderilor şi firmelor, care a fost posibilă atât înrezultatul progresului tehnologic, cât şi în urma gestionării în baza noilor surse detelecomunicaţii. Astfel, multor companii, care se dezvoltau pe pieţele locale, li s-a oferitposibilitatea de a ieşi pe pieţele naţionale, multinaţionale şi internaţionale. Aceste companiise pot repede adapta la condiţiile existente, devenind companii transnaţionale (CTN).Aproape toate din ele dispun de o reţea de filiale, fapt care le acordă o anumită rigiditate pepiaţă. Prin aceste companii se efectuează în prezent aproximativ o treime din comerţulmondial. Companiile multinaţionale şi alte organizaţii atât private, cât şi statale, au devenitparticipanţii de bază a cheltuielilor economiei globale;c) progresul tehnico-ştiinţific, care a adus la micşorarea cheltuielilor de transportşi comunicaţii, la micşorarea de prelucrare şi stocare a informaţiei, la apariţia poşteielectronice (e-mail), reţelei Internet şi alte modalităţi de utilizare globală;d) instituţionalizare ca un rol important în procesul de globalizare a început aljuca organizaţiile internaţionale: ONU, FMI, BM, OMC etc;e) socializarea concomitent cu aspectul economic, începând cu un anumit timpcapătă conotaţii politice, culturale etc. Impunând un nou tip de socializare caracterizatprin integrarea pe orizontală şi verticală a mai multor culturi, etnii şi popoare. Demenţionat, că socializarea ca element posterior a globalizării se caracterizează printr-unproces corespunzător la nivel spiritual, cultural, internaţional;f) atingerea unei gândiri globale unice în valorificarea economiei de piaţă şicomerţului liber, începutul cărora pentru o parte din ţări a fost pus în a. 1978 prinreforma din China, după ce au urmat schimbările radicale şi structurale în ţările EuropeiCentrale şi de Est, finalizându-se cu destrămarea Uniunii Sovietice;g) particularităţile dezvoltării culturale în cadrul globalizării care au avut unimpuls semnificativ în majoritatea ţărilor lumii.

De menţionat, că globalizarea economiei mondiale a fost favorabilă pentrumajoritatea ţărilor lumii. Printre cele mai importante elemente favorabile, în viziuneamai multor autori, nominalizăm: creşterea economică sporită; productivitatea mărită;răspândirea tehnologiilor de vîrf; majorarea nivelului de bunăstare, etc.Relevăm, că avantajele globalizării nu apar doar numai din implementareatehnologiilor avansate. Ca şi alţi autori, susţinem opinia, că globalizarea economicăcuprinde totodată şi activitatea financiară, mişcarea liberă a capitalului, poate în măsurăşi mai mare decât tehnologiile noi, activitatea culturală, ecologică etc. reprezentânddestinul incapabil spre care se îndreaptă lumea ca proces inevitabil care nu afectează petoţi în egală măsură şi în acelaşi mod. Deci, globalizarea permite transferareacapitalului de orice origine în orice ţară, care acordă condiţii mai favorabile pentruinvestiţii. Mişcarea liberă a capitalului este una din cele mai avantajoase forme şitendinţe ale globalizării.În general, avantajele globalizării permit ameliorarea stării tuturor partenerilorla orice scară, care primesc posibilitatea, mărind producţia, de a ridica nivelul

salariilor şi standardele de viaţă. Drept rezultat final al globalizării ar trebui să devinăridicarea bunăstării în lume, fapt care necesită o analiză mai profundă şi o perioadă detimp mai îndelungată.

Etapa iniţială a globalizării din secolul XXI se confruntă cu decalaje mari încreşterea economică, utilizarea forţei de muncă, venituri nestabile şi destul de modesteŞi mai controversate sunt opiniile privind globalizarea sub aspectul ei social. Pelângă faptul neuniform şi neproporţional al globalizării exprimat prin indexuldezvoltării umane (IDU), evidenţiem şi tendinţa de solicitudine nu numai în ţările slabdezvoltate, ci de scară în ţările industrializate şi supuse unui grad înalt de globalizare.Globalizarea este însoţită de un şir de acte negative la nivel de familie, întreprindere,societate: creşte îmbătrânirea societăţii, cresc divorţurile, costurile vieţii, instruirii,descreşte natalitatea, încrederea, speranţa de viaţă etc. – elementele care sînt sintetizateîn indicele dezvoltării umane.

Ca urmare a extinderii procesului de globalizare un stat modern integratpoate fi „amplasat” în trei spaţii:• pe teritoriul geografic real, limitat de frontierele statului;• pe teritoriul virtual creat în baza relaţiilor comerciale internaţionale;• te teritoriul creat în baza relaţiilor financiare internaţionale.

Investigaţiile noastre mărturisesc, că mărirea rolului nivelului regional îneconomie faţă de nivelul naţional este o tendinţă, care se adevereşte în majoritateaprognozelor de durată medie sau lungă. La moment regionalizarea în Europa sedesfăşoară prin două căi: una este strâns legată de procesul de integrare supranaţionalăîn cadrul Uniunii Europene, iar alta revine din interesele regionale (CEM, CSI etc.).

Dezvoltarea economică locală şi regională tot mai insistent devine unicul mecanismreal activ, prin intermediul căruia se răspândesc mai multe forme de colaborare; lafrontieră, ZEL, parcuri industriale etc.

Pe lângă conceptele liberale referitor la regionalizare există şi viziuneainstituţionalistă, promovată de organismele economice internaţionale (FMI, BIRD,OMC, etc.), care prevede îndeplinirea anumitor condiţii obligatorii pentru a susţinetendinţele benefice ale regionalizării şi a sprijini acest proces. Astfel, ţările ce tind a sealinia la cerinţele globalizării, trebuie să-şi restructureze economiile şi să accepteparametrii instituţiilor internaţionale.

Dezvoltarea economică optimă cere, în primul rând, investiţii în capitalul fix asferei productive, fapt adeverit de teoreticieni , cât şi de practicieni, însă puţin aplicat înperioada de referinţă în R. Moldova. Investiţiile proprii,cât şi investiţiile străine directe(ISD), nu s-au caracetrizat printr-o alocare clasică, conform teoriei lui J.Keynes, ci aufost utilizate, preponderent satisfăcând necesităţile de consum neproductiv.

Perioada de preglobalizare pentru ţările în curs de dezvoltare se suprapune cuprocesul integrării tehnologice şi se va prelungi cu ritmuri şi mai înalte în timpulapropiat, transformându-se într-o tendinţă stabilă, într-un proces economic global. Laaceste tendinţe vor contribui următoarele cauze:- formarea pieţei financiare şi valutare globale;- înăsprirea concurenţei internaţionale şi amplificarea caracterului ei global;- creşterea activităţii economice a companiilor transnaţionale;- modernizarea şi dezvoltarea continuă a mijloacelor de comunicaţie, creareareţelei globale “Internet”, utilizarea sateliţilor cosmici;- migraţia forţei de muncă organizată, etc.În comparaţie cu tehnologiile materiale tradiţionale, produsul cărora este marfa,

produsul tehnologiilor informaţionale este preponderent o stare a mentalităţii umane:dacă înainte tehnologiile erau îndreptate în prelucrarea materiei prime, atunciactualmente ele sunt îndreptate spre comportamentul omului, informărea lui, gândireasocială. La crearea unor astfel de tehnologii este nevoie de mai mult timp, decât cel încare poate fi utilizat efectiv capitalul speculativ. Investigaţiile autorului mărturisesc oincoincidenţă totală între viteza de circulaţie a capitalului speculativ şi creareatehnologiilor tradiţionale din diverse domenii.Investiţiile la scară a capitalului speculativ într-o economie naţională nu suntefective, deoarece el este afiliat în volumul total de capital, rezultatul fiind comun cucel al economiei integre.Implementarea tehnologiilor informaţionale noi necesită timp, cheltuieli enormede capital, inclusiv intelectual şi ştiinţific. De aceea companiile care îşi va îndrepta oparte din resursele sale spre crearea tehnologiilor şi implementarea lor în practică,numaidecât la prima etapă vor fi în defavoare faţă de concurenţii săi, ca pe parcurs să-şirecupereze numaidecât cheltuielile. Răspândirea tehnologiilor informaţionale a schimbatsubstanţial sistemul de valori, punând pe prim plan intelectul, ştiinţa şi finanţele.

Ca rezultat al revoluţiei ştiinţifico-informaţionale, care se extinde cu ritmurirapide, au loc instantaneu două procese paralele:

scădere bruscă a preţurilor la mărfuri şi servicii, legate de tehnologiile�moderne;

răspândire-fulger, fără precedent a tehnologiilor informaţionale în sistemele�de producţie şi management.

Investigaţiile autorului relevă, că liberalizarea comerţului modern are loc în treidirecţii:

� liberalizarea unilaterală: această direcţie de liberalizare este promovată deaşa ţări ca cele din America Latină, Asia de Sud şi Sud-Est, Africa, în Europade Est (Bulgaria, Ungaria, Cehia, Slovenia);

� liberalizarea comercială regională: are loc prin mijlocul încheieriiacordurilor comerciale regionale; această direcţie a liberalizării se dezvoltă dela sfârşitul anilor ’40, însă mai intensiv în ultimele decenii şi există 4 formede bază ale acordurilor comerciale regionale ca:- zonele de comerţ liber (participanţii anulează sau minimizează barierile îninteriorul zonei, dar le păstrează pentru terţi, spre exemplu NAFTA);- uniunile vamale (un grup de ţări convin la un tarif unic la producţiaimportantă din afara zonei, spre exemplu, MERCOUR);- pieţele comune (au caracteristica uniunii vamale + mişcarea liberă decapital, de forţă de muncă, de servicii - UE);- zonele economice (se armonizează politica economică a ţărilor-membre alepieţei comune, spre exemplu, Uniunea Europeană constituită pe aşa direcţieca introducerea valutei comune).

Un fenomen recent, care favorizează tendinţele de globalizare, este integrareavalutară europeană. După apariţia pieţei mondiale financiare, integrarea valutarăeuropeană va deveni prima integrare, care are şanse de succes prin tentativaperfecţionării regionale, până la nivelul care va depăşi integrarea mondială. Rezultatulacestei integrări este introducerea monedei europene – EURO: odată cu apariţia ei adevenit actuală problema transformării unor depozite de dolari SUA în EURO. Aceastava reduce rezervele valutare, în primul rând, a băncilor europene, care vor elibera o

cantitate mai mare de dolari SUA. Ca consecinţă, se impune problema reinvestiriidolarilor eliberaţi. La moment trebuie de accentuat faptul, că decontările pe piaţamondială a produselor energetice au loc în dolari SUA, iar decontările în EUROrămânând să fie adoptate pe viitor. Deci, concluzia care apare este, că introducereamonedei europene unice va elibera din circuitul valutar o cantitate mare de dolari SUA.Apare întrebarea: cum vor fi ei utilizaţi? Sau dolarii eliberaţi vor fi întorşi în SUA, sautrebuie să fie reinvestiţi în alte ţări. Astfel, o investire la scară largă se efectuează numaiîn condiţiile unei destabilizări economice adânci, de astfel cum a fost în 1997-1998.

Deci, Uniunea Europeană, introducând EURO, provoacă SUA să întreprindă măsuri îndefavoarea ţărilor mai puţin dezvoltate, potenţiali atrăgători ai masei de dolari eliberate.Însă „sterilizarea” dolarilor prin dezorganizarea unor economii naţionale nu este osoluţie dorită a problemei în discuţie, ci doar o modalitate de soluţionare continuă a ei.Investigaţiile autorului oferă posibilitate de a proiecta totuşi, câteva variante reale desoluţionare a acestei probleme prin:- efectuarea unor investiţii în proiecte mari de durată medie, într-o regiune deinfluenţă a UE şi SUA;- folosirea acestei perioade de timp necesare pentru transmiterea dolarilor îneconomiile destabilizate, în scopul confruntării lor concurenţiale cu UniuneaEuropeană;

Prima variantă este mai optimală pentru SUA, deoarece le dă posibilitatea de aalege timpul şi sfera acestei implementări: spre exemplu, China este o ţară orientatăspre export şi o deţinătoare de investiţii mari în dolari SUA; astfel, confruntarea vaîmpiedica dezvoltarea ei şi este mare posibilitatea destabilizării ei economice.

Globalizarea pieţelor valutar-financiare internaţionale este urmarea influenţei amultor factori, ce includ sporul dimensiunilor comerţului internaţional, mutaţiilortehnologice şi dereglarea afacerilor internaţionale prin intermediul de o liberalizare apieţelor de capital. Dacă în ţările dezvoltate liberalizarea valutar-financiară esteorientată la anularea restricţiilor în calea circulaţiei activelor şi consolidarea eforturilorpe piaţa concurenţială, apoi în ţările în curs de dezvoltare orientarea este sprestimularea torentelor de investiţii străine în economiile sale, calea spre care trebuieorientată şi politica valutar-financiară a R. Moldova.

Rolul unor ţări sau regiuni aparte trebuie privit, luând în consideraţie perspectivele posibilităţilor de globalizare. Conform opiniei experţilor Băncii Mondialeşi OMC, acordurile multilaterale a mai multor ţări şi regiuni în economia mondială aparprintr-o legătură organică a regionalizării şi globalizării ca integrare a două procese.• deschiderea şi lărgirea pieţelor naţionale şi regionale;• implementarea inovaţiilor tehnologice.

Globalizarea prin formele sale concrete, cum este comerţul interacţional,integrarea şi cooperarea fiind orientate spre economia mondială devin factorii esenţialide dezvoltare rapidă, de obţinerea avantajelor competitive în producţia de mărfuri şiservicii prioritare

Investigaţiile autorului denotă, că liberalizarea comerţului considerabilfavorizează, în special, ţările în curs de dezvoltare, care pot nu numai să extindăexporturile, ci şi să controleze subsidiile necesare oferite prin programele pentruprotecţia comerţului. De menţionat, că la creşterea de export-import o contribuţie destulde importantă o au taxele vamale, regimul vamal şi profesionalismul cadrelor careactivează în acest domeniu.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Conform investigaţiilor efectuate referitor la globalizare ca proces integraţionalpot fi formulate următoarele concluzii:1. Evoluţia economiei a evidenţiat două tendinţe de dezvoltare funcţional-contradictorii:prima - o diversificare dimensională (în lărgire) şi aprofundată (în conţinut) care poate fi calificată ca o legitate, ce ţine de diviziunea mondială a muncii întotalitatea tipurilor, formelor, variantelor sale; a doua – asociere, cooperare,internaţionalizare, integrare, globalizare a proceselor economice ca formă destul deeficientă. Interacţiunea acestor două tendinţe, ce prezintă unitatea contrariilor a unuia şi acelaşi proces de organizare economică a societăţii, se manifestă procesul general alglobalizării şi mondializării.2. Globalizarea ca proces obiectiv şi inevitabil, pe de o parte şi particularităţilespecifice locale, regionale naţionale a diverselor structuri, ce tind a se încadra în acestproces, pe de altă parte, precum şi practica decurgerii neesenţiale evidenţiază plusuri şiminusuri pentru participanţi. Procesul globalizării deschide noi posibilităţi şi avantajeca: - mobilizarea resurselor financiare şi a activa pe mai multe pieţe; - accesul laprogresul tehnico-ştiinţific mondial; - lărgirea sferelor de activitate; - scădereacosturilor producţiei bunurilor. Câştigul este pentru toţi participanţii, deşi variat dupădimensiuni şi timp.3. Controversele globalizării, care provoacă proteste şi pesimism la început, pot fiapreciate ca: - divizarea neproporţională a “beneficiilor” de la globalizare ce poate provocaconflicte la nivel regional, naţional şi internaţional; instabilitatea regională ca diferenţe înnivelul dezvoltării, disponibilităţilor de resurse, modul de viaţă, regimul politic etc.; - teamade pierdere a suveranităţii naţionale şi autonomiei economice; - riscuri în privinţa costurilor(pierderilor) în raport cu câştigurile de la globalizare; - riscul supraspecializării se poatetransforma entitatea în ostatic a uneia mai puternice; - teama de a pierde şansa de schimbarea statului său în cadrul asociaţiei etc.4. Procesul general al globalizării agreghează diversitatea structurilor economicelocale şi regionale, însă în acelaşi timp, provoacă mutaţii esenţiale la nivel regional şisubregional. Aceasta este o urmare a destrămării regimurilor totalitare, preluarea rolului încalitate de “poluri de influenţă” de către alţii, sporirea companiilor transnaţionale şiorganizaţiilor economice mondiale. Astfel, globalizarea este intermediată de modificăriesenţiale la nivel local, subregional, regional şi naţional. Fiecare din “particularităţi”, înaintede a se alinia la procesul general al globalizării, trebuie să-şi perfecteze scopurile,posibilităţile pentru a-şi găsi locul meritat în schimbările de scară.5. Mecanismele globalizării actualmente sunt în stare de constituire prin prismadirecţiilor prioritare, evidenţiate în practica mondială, de consolidare a tendinţelorglobalizării şi efectele derivate locale, subregionale şi regionale:a) intensificarea schimburilor informaţionale şi tehnologice ca fundal deutilizare eficientă a resurselor naturale, materiale, financiare, intelectuale etc.b) ca instrumente de constituire poate fi piaţa unică financiară-valutară globală,creşterea activităţi companiilor transnaţionale, globalizarea concurenţei,extinderea mijloacelor de comunicaţie, răspândirea rapidă a mega- şi nanotehnologiilor;c) specializarea, respecializarea în cadrul comerţului internaţional pentru a utiliza lamaximum principiul costurilor comparative prin instrumentele de alegere a căilorde perfectare a structurii importului şi exportului, asigurarea echilibrului balanţeide plăţi se evidenţiază procesul de formare a diferitelor grupuri regionale şiregruparea în condiţii noi;

d) mondializarea investiţiilor (pieţei de capital), unde în calitate de forţă motricesunt companiile transnaţionale – generatori principali a fluxurilor mari deresurse investiţionale în economia mondială;e) sporul mobilităţii forţei de muncii care duce la formarea tot mai evidenţiată apieţei mondiale a muncii;f) sporul numărului de instituţii internaţionale este o dovadă de intensificare aprocesului de instituţionalizare şi internaţionalizare, integrare şiinterdependenţă în lume, depistează şi mutaţii calitative în funcţionalitatea,modul de abordare, scopuri, responsabilităţi şi rolul acestor instituţii.6. Starea actuală a R. Moldova, analizată prin prisma globalizării, poate ficaracterizată ca rămânere în urmă privind tendinţa ţării întru a se alinia la proceseleglobale a creşterii economice, starea aceasta de lucruri fiind numite de autor ca perioadede preglobalizare.Această perioadă necesită:- ajustarea la cerinţele moderne de restructurare a comerţului exterior al ţării;- creşterea competitivităţii produselor pe pieţele externe şi ameliorarea situaţieicu balanţa de plăţi;- reorientarea neîntârziată a infrastructurii economice spre standardele UniuniiEuropene;- rezolvarea disensiunilor ce împiedică aderarea la CEFTA;- liberalizarea plasării factorilor de producţie prin restructurarea pârghiilorvamale în direcţia creşterii fluidităţii produselor necesare ţării;- promovarea strictă a politicii comerciale externe fără modificarea einejustificată şa schimbarea conjuncturii politice.

PREMISELE, AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE PROCESULUI DE GLOBALIZARE: ASPECTE REGIONALE

Problemele interne ale fiecărei ţări în condiţiile globalizării devin şi probleme a întregii societăţi, una din problemele mondiale, care necesită eforturi comune pentru o soluţionare mai eficientă. Combinând factorii potenţiali interni şi cei externi, este posibil să se găsească soluţia cea mai potrivită atât sub aspectul economic, cât şi sub cel social.Globalizarea în dezvoltarea sa, un mare impuls are din partea procesului de standardizare.

Actualmente standardele – atât naţionale cât şi cele internaţionale – tind spre o universalitate şi înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică unităţilor teritoriale mici cu o rază nesemnificativă de utilizare . Unificarea standardelor corespunde intereselor economice preponderent a producătorilor, însă nu mai puţin şi a consumatorilor, dacă este vorba de mărfurile tehnice, informatice, sportive etc. La un set de alte mărfuri de întrebuinţare personală, unificarea standardelor decurge mai lent, deoarece principiul individualizării nu trebuie ignorat şi, deci, standartizarea poate fi considerată ca o altă premisă a globalizării.Printre cauzele de lungă durată ale globalizării putem numi şi tendinţa de apropiere acelor trei grupe de state, care s-au constituit în ultimii cincizeci de ani şi actualmente aceste ţări se apropie una de alta, barierile dintre aceastea reducându-se şi eliminându-se treptat . De menţionat, că economiile lor naţionale devin tot mai mult legate între ele, constituindun cadru economic internaţional.

Referindu-ne la cauzele globalizării, nu putem trece cu vederea şi factorul transportului,

care din ce în ce devine mai intensiv, formând un sistem unic internaţional, prin funcţionarea sa integrînd sfera socială şi cea productivă, fapt care va fi situat în alte capitole ale tezei.Printre cauzele subiective ale globalizării putem numi însuşi consumatorii de bunuri,inclusiv a celor personale, care doresc să utilizeze toată diversitatea lor aflată pe glob, tendinţăfirească pentru fiecare din noi.În acest sens procesul de globalizare deschide noi posibilităţi, dar şi multe consecinţenegative. Pe de o parte, globalizarea oferă posibilitatea ţărilor de a mobiliza un volum mai mare de resurse financiare, materiale, de muncă, iar pe de alta, limitează posibilitatea altor state.

Prin globalizarea pieţelor se subînţelege creşterea volumului comerţului internaţional şi a altor procese în cadrul economiei mondiale, care devine din ce în ce mai integrată, maiconsolidată. Astfel, este vorba nu numai de comerţul internaţional de mărfuri şi servicii, dar şide: - fluxuri valutare;- mişcări de capital;- schimb de tehnologii;- procese de migraţie;- internaţionalizarea vieţii sociale;- procese de informatizare etc.

Globalizarea, în sensul larg al acestui termen, dispune un şir de factori, care s-aumanifestat insistent pe parcursul câtorva etape. După părerea mai multor savanţi cu renumemondiale şi autohtoni, globalizarea parcurge etapele următoare:a) liberalizarea comerţului internaţional şi alte forme de conlucrare economică, care aulimitat politica protecţionistă, iar comerţul internaţional l-a ridicat la scara cea mai mare.Măsurile de liberalizare au dus la micşorarea tarifelor, taxelor, intensificarea mişcării capitaluluişi a altor factori de producţie;b) lărgirea sferei de activitate a întreprinderilor şi firmelor, care a fost posibilă atât înrezultatul progresului tehnologic, cât şi în urma gestionării în baza noilor surse detelecomunicaţii. Astfel, multor companii, care se dezvoltau pe pieţele locale, li s-a oferitposibilitatea de a ieşi pe pieţele naţionale, multinaţionale şi internaţionale. Aceste companii sepot repede adapta la condiţiile existente, devenind companii transnaţionale (CTN). Aproape toate din ele dispun de o reţea de filiale, fapt care le acordă o anumită rigiditate pe piaţă. Prin aceste companii se efectuează în prezent aproximativ o treime din comerţul mondial.Companiile multinaţionale şi alte organizaţii atât private, cât şi statale, au devenit participanţii de bază a cheltuielilor economiei globale;c) progresul tehnico-ştiinţific, care a adus la micşorarea cheltuielilor de transport şicomunicaţii, la micşorarea de prelucrare şi stocare a informaţiei, la apariţia poştei electronice (email), reţelei Internet şi alte modalităţi de utilizare globală;d) instituţionalizare ca un rol important în procesul de globalizare a început al jucaorganizaţiile internaţionale: ONU, FMI, BM, OMC etc;e) socializarea concomitent cu aspectul economic, începând cu un anumit timp capătăconotaţii politice, culturale etc. Impunând un nou tip de socializare caracterizat prin integrarea pe orizontală şi verticală a mai multor culturi, etnii şi popoare. De menţionat, că socializarea ca element posterior a globalizării se caracterizează printr-un proces corespunzător la nivel spiritual, cultural, internaţional;f) atingerea unei gândiri globale unice în valorificarea economiei de piaţă şi comerţuluiliber, începutul cărora pentru o parte din ţări a fost pus în a. 1978 prin reforma din China, după ce au urmat schimbările radicale şi structurale în ţările Europei Centrale şi de Est, finalizându-se cu destrămarea Uniunii Sovietice;g) particularităţile dezvoltării culturale în cadrul globalizării care au avut un impulssemnificativ în majoritatea ţărilor lumii.De menţionat, că globalizarea economiei mondiale a fost favorabilă pentru majoritatea

ţărilor lumii. Printre cele mai importante elemente favorabile, în viziunea mai multor autori nominalizăm: creşterea economică sporită; productivitatea mărită; răspândireatehnologiilor de vîrf; majorarea nivelului de bunăstare, etc.

Globalizarea este un proces, în urma căruia toate ţările pot fi în câştig, însă unele potprofita mai mult, altele mai puţin. Concomitent globalizarea dispune de unele controverse, care impun la moment cîteva aspecte primordiale: creşterea instabilităţii economice, observate în mai multe ţări; adâncirea dezvoltării neuniforme şi, ca rezultat, pauperizarea unei cote a populaţiei; aprofundarea decalajului dintre om şi natură. Instabilitatea economică, provocată de globalizare duce la creşterea divergenţelor socioeconomice, deoarece are loc o mişcare mai rapidă şi mai neuniformă a capitalului, accelerarea nejustificată între nivelul de interdependenţă a parametrilor sistemului complicat şi nivelul lui de stabilitate.

Dacă ne referim la dezvoltarea neuniformă la nivel global, atunci putem menţiona faptul,că majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare nu iau parte activă la relaţiile economiceinternaţionale. Ele nu se conduc de o politică corespunzătoare şi nu au instituţii corespunzătoare, cu ajutorul cărora ar putea profita în măsură cuvenită de avantajele integrării. Joseph E. Steiglitzafirmă, că globalizarea poate fi un factor al bunăstării şi are potenţialul de a aduce bogăţietuturor, în special ţărilor bogate.

Deci, globalizarea dispune de puncte forte şi concomitent puncte slabe. Vom evidenţia, înprimul rând, avantajele globalizării. Globalizarea a inspirat concurenţa. Înăsprirea concurenţei şi lărgirea pieţei au ca urmare dezvoltarea specializării şi a diviziunii muncii, care stimulează procesul de producţie nu numai la nivel naţional, ci şi internaţional. Evident, că globalizarea aduce în contextul economic cu sine şi oportunităţi extraordinare, care permit de a asimila noi tehnologii, forme organizatorice, a stimulat comerţul internaţional şi distribuirea activităţilor de producţie în baza unei logici a avantajului comparativ aplicat la scară globală.

Economiile naţionale la scară de producţie globală câştigă utilizarea eficientă aresurselor, are loc diminuarea cheltuielilor şi costurilor, deci, au o creştere economicăavantajoasă în comparaţie cu cele închise. Deschiderea economiilor ca formă a globalizării poate aduce la o creşterea a productivităţii muncii în rezultatul raţionalizării producţiei la nivel global şi la răspândirea tehnologiilor avansate, utilizării mai eficiente a forţei de muncă.

Relevăm, că avantajele globalizării nu apar doar numai din implementarea tehnologiiloravansate. Ca şi alţi autori, susţinem opinia, că globalizarea economicăcuprinde totodată şi activitatea financiară, mişcarea liberă a capitalului, poate în măsură şi maimare decât tehnologiile noi, activitatea culturală, ecologică etc. reprezentând destinul incapabil spre care se îndreaptă lumea ca proces inevitabil care nu afectează pe toţi în egală măsură şi în acelaşi mod. Deci, globalizarea permite transferarea capitalului de orice origine în orice ţară, care acordă condiţii mai favorabile pentru investiţii. Mişcarea liberă a capitalului este una din cele mai avantajoase forme şi tendinţe ale globalizării.În general, avantajele globalizării permit ameliorarea stării tuturor partenerilor la oricescară, care primesc posibilitatea, mărind producţia, de a ridica nivelul salariilor şi standardele de viaţă. Drept rezultat final al globalizării ar trebui să devină ridicarea bunăstării în lume, fapt care necesită o analiză mai profundă şi o perioadă de timp mai îndelungată.

Deoarece globalizarea este un proces inevitabil care cuprinde integral toată lumea, ar fidestul de important de a evidenţia şi dezavantajele ei, pentru a putea întreprinde măsuri dediminuare. Globalizarea contribuie la o activitate intensă şi de lungă durată. Însă, actualmente nu sunt conturate pe deplin, regulile jocului, responsabilităţile acestei activităţi la nivelinternaţional. Dreptul internaţional, necăutând la faptul prezenţei sale, este destul de greu de

utilizat, iar structurile internaţionale, care au apărut ca rezultat al globalizării, deseori vin încontradiţii cu structurile statului naţional.

Un alt dezavantaj al globalizării ţine de instabilitatea regională şi globală din cauzainterdependenţei economiilor naţionale în plan mondial. Crizele economice locale pot aveaurmări negative la nivel regional şi global.

Acest caz demonstrează vulnerabilitatea sporită a economiilor dependente. Dependenţele, create de globalizare în timpul unei depresii, pot duce la distrugerea contractelor între ţări, care, la rândul său pot crea un lanţ de afaceri economice la scară.

De menţionat, că aspectele creşterii economice sunt numai o componentă a rezultatuluiglobalizării, care are şi urmări cu caracter neeconomic, încununate de incertitudine cumari riscuri, cheltuieli potenţiale şi posibilităţi distrugătoare în diverse domenii. Unul din aceste domenii este sfera de securitate, alimentară, energetică etc., în care procesele globalizaţionale pot provoca conflicte substanţiale.

Alt domeniu potenţial de conflicte interne, este ecologia, utilizarea potenţialului mărilor şi oceanelor, atmosferei, etc. Destul de controversată este utilizarea forţei de muncă la scara mondială la nivel naţional şi internaţional.

Diferenţa substanţială între salarizarea forţei de muncă calificată şi necalificată, creşterea şomajului în ţările emigratoare şi imigrante, pauperismul printre ţările în curs de dezvoltare se răsfrâng negativ asupra utilizării forţei de muncă şi devine o problemă acută. Din aceste considerente se intensifică transferul producţiei unor companii din ţările cu un nivel înalt de salarizare în ţările cu un nivel mai scăzut de salarizare.Din ce în ce mai mulţi autori recunosc, că globalizarea aprofundează conflictul dintre om şi natură şi nu dintre natura catastrofală necontractuală de om, ci dintre natura de acum domestică, cultivată de către om, şi de aceea global catastrofală pentru om.

Pentru o mulţime de oameni, din ţările industrial dezvoltate consumul hipertrof devine un semnal destul de periculos nu numai pentru o generaţie şi în această ordine de idei globalizarea devine din ce în ce mai riscantă.

Şi mai controversate sunt opiniile privind globalizarea sub aspectul ei social. Pe lângăfaptul neuniform şi neproporţional al globalizării exprimat prin indexul dezvoltării umane (IDU), evidenţiem şi tendinţa de solicitudine nu numai în ţările slab dezvoltate, ci de scară în ţările industrializate şi supuse unui grad înalt de globalizare. Globalizarea este însoţită de un şir de acte negative la nivel de familie, întreprindere, societate: creşte îmbătrânirea societăţii, cresc divorţurile, costurile vieţii, instruirii, descreşte natalitatea, încrederea, speranţa de viaţă etc. elementele care sînt sintetizate în indicele dezvoltării umane.

În ultimii ani se observă o dependenţă unilaterală a mai multor ţări de centrele postindustrialemondiale, condiţie care destabilizează ritmurile de creştere economică şi provoacă descendente considerabile. Criza economică actuală ca proces contrazice teza despre caracterul global de schimb al economiei mondiale, fapt care, în primul rând, devine destul de distrugător în ţările în tranziţie.

În al doilea rând, crizele economice actuale după volumul său distrugător afecteazăpreponderent ţările bogate pe o durată scurtă şi lovitura principală revine din nou ţărilor în curs de dezvoltare. În al treilea rând, crizele actuale demonstrează posibilităţile limitate ale instituţiilorfinanciare internaţionale, care sunt considerate tradiţional un instrument important al globalizării economice mondiale la contrapunerea tendinţelor negative.

UNIVERSITATEA LIBER INTERNA IONALĂ Ţ ĂDIN MOLDOVACu titlu de manuscrisCZU: 339.9(043.3)EDUARD FRUMUSACHI

CUPRINS

REGIONALIZARE SI GLOBALIZARE ................................................................................................................... 1

-AVANTAJE SI DEZAVANTAJE- ............................................................................................................................. 1

REGIONALIZAREA ASIGURA CONDITIILE PENTRU DEMOCRATIA LOCALA ................................................................................ 3 Definitii ........................................................................................................................................................... 4

REGIONALIZARE ÎN LOC DE GLOBALIZARE? .................................................................................................................... 5

GLOBALIZAREA CA TENDINŢĂ ........................................................................................................................... 8

A DEZVOLTĂRII ECONOMICE: ............................................................................................................................. 8

I. CARACTERISTICA GENERALĂ A TEZEI .................................................................................................. 8 II. TEZELE FUNDAMENTALE ALE LUCRĂRII ............................................................................................ 8

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI .................................................................................................................. 15

PREMISELE, AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE PROCESULUI DE GLOBALIZARE: ASPECTE REGIONALE ............................................................................................................................................................... 16