1

FRAGMENTE DIN VIATA MEA CU CORNELIU MEDESAN

Atit cit imi amintesc acum

In laborator. Incep cu acest loc fiindca fara el vietile noastre s-ar fi incrucisat fara a

produce prietenie

La Institutul de Biochimie. Am intrat ca doctorand in acest Institut in 1955. Cornel

era deja acolo din 1953, dar lucra la Facultatea de Biologie cu profesorul Santa la

testarea pe animale a substantelor curarizante sintetizate in Institutul de Biochimie.

Anul 1955 a fost anul in care am aflat unul despre altul ca existam si cam atit. Cornel

s-a intors la Institut in anul 1962, cind a fost suspendata sintetizarea substantelor

curarizante si Sectia si-a schimbat profilul numindu-se “Biochimia contractiei

musculare”. In acel an Cornel si-a inceput lucrarea de doctorat in acest domeniu

(“Rolul creatin-fosfatului in contractia musculara”) iar eu am primit binecuvintarea

directorului, Academicianul Eugen Macovschi, sa-mi incep cercetarile independente

in domeniul anticorpilor. Amindoi prea ocupati cu inceperea cercetarilor noastre in

aceste directii am ramas la distanta de colegi adica am inceput sa stim ceva mai mult

unul despre altul decit ca existam. In anul 1965 i-am propus lui Cornel o colaborare

la studierea catabolizarii anticorpilor folosind o abordare care necesita perfuzia

animalului de experienta (sobolan, iepure) si a intestinului subtire considerat in

literatura din acel timp a fi organul principal care controleaza catabolizarea

anticorpilor la mamifere. Cornel, cu experienta indelungata de lucru pe animale in

laboratorul Dr. Santa avea in plus aparatura lui personala pentru perfuzia

monitorizata a animalelor mici. A acceptat fiindca teza lui de doctorat era incheiata

experimental si trebuia doar redactata astfel ca avea timp si pentru o activitate ca

cea propusa de mine. Din acest an eu consider ca viata noastra comuna a devenit

semnificativa pentru ca in lungile ore ale dupa amiezelor am facut nu numai

experiente impreuna ci si conversatii extrastiintice de tot felul care din colegi ne-au

transformat in prieteni. Aceasta prietenie stiintifica si extrastiintifica s-a dezvoltat la

acel stadiu in care, in momentul in care eu m-am transferat la Institutul Babes,

Cornel a acceptat fara ezitare sa ma insoteasca si sa conduca in sectia mea

Laboratorul de Radiochimie.

La Institutul Babes. Din 1972 si pina in 1986 am lucrat impreuna si separat tot la

Catabolizarea Anticorpilor cu o noua abordare adusa de mine din Suedia in 1974.

Am publicat impreuna numeroase articole dintre care as vrea sa amintesc doar unul

(“The effect of protein A and its fragment B on the catabolic and Fc receptor binding

2

site of IgG” in European Journal of Immunology din 1983),fiindca pe acesta s-a bazat

dezvoltarea cercetarilor mele din Statele Unite care au dus la definirea situsului care

controleaza catabolizarea anticorpilor din clasa IgG la mamifere, inclusiv la om

La Southwestern Medical Center. Cercetarile mele, incepute in 1992, in colaborare

cu Dr. Sally Ward, au evidentiat posibilitatea ca situsul care controleaza

catabolizarea anticorplor IgG sa fie identic cu cel care controleaza transcitoza lor

peste placenta si intestin, cu alte cuvinte pasajul materno-fetal al anticorpilor.

Pentru a demonstra aceasta posibilitate aveam nevoie de Cornel, singurul care era

capabil sa utilizeze proceduri de micromanipulare la nivelul unui animal minuscul

cum este soarecele. Iata ce am scris despre venirea lui Cornel in America in cartea

mea de amintiri: “Ca sa raspundem la aceste trei intrebari cruciale aveam nevoie nu

numai de forta de munca crescuta dar si de un expert in manipularea chirurgicala a

soarecilor. Asa s-a facut ca in anul urmator (1995) l-am “importat” pe prietenul meu

Cornel Medesan de la Centrul de Imunologie din Bucuresti aducindu-l la mine pentru

aproape doi ani. Cornel era un cercetator nu numai cu o mina iscusita de chirurg, cu

o vasta experienta in manipularea soarecilor dar cu o minte sprintena, scrutatoare. E

prea putin sa spun ca mi-a fost de mare folos in laborator. Cine, in afara de Cornel,

ar fi indraznit sa “dramuiasca” organele fetusurilor si a noilor nascuti, sau sa

“mulga” femele “post partum”, injectate cu anticorpi radoactivi? Tot Cornel, in

drumurile sale eratice prin Campusul de Sud, mi-a atras atentia asupra unui poster

in Departamentul de Obstetrica si Ginecologie (ce cauta el acolo?) in care se

prezenta o metoda originala de transfer placentar “ex-vivo”, a unui profesor din

acest departament. L-am contactat pe Dr.Bowden si cu metoda lui am dovedit in

anul 2000 ca FcRn joaca un rol esential in transferul placentar al IgG-ului si la om”.

Cercetarile lui Cornel au fost publicate in 1997 in Journal of Immunology, impreuna

cu mine si Sally, cu titlul: ”Delineation of the amino-acid residues involved in

transcytosis of mouse IgG”. Colaborarea noastra la Dallas s-a scurtat abrupt la

sfirsitul anului 1996 dintr-un motiv pe care il voi arata in alta parte.

Cornel, om in laborator. Era imposibil sa nu fi fascinat de comportarea lui

omeneasca cu toti cei cu care a interactionat direct si indirect in cursul activitatii sale

de cercetator. Dintre toate persoanele cu care am colaborat in cei 50 de ani de

activitate in laborator Cornel a fost, pe departe, cel mai popular ca sa nu spun cel

mai indragit. Daca majoritatea celor care fac cercetare stiintifica in colaborare au o

filozofie care ar putea fi rezumata prin “slujba-i slujba si drujba-i drujba” la Cornel

3

cele doua ipostaze se amestecau in modul cel mai armonios posibil, atitudinea lui

fiind egala, fie ca era vorba de un subaltern, un sef sau un coleg, desfasurata cu

candoarea lui inimitabila. La cele trei institutii din Romania la care a lucrat a lasat

numai amintiri luminoase si regrete cind le-a parasit prin transfer sau pensionare.

Am facut acesta constatare ascultind la inmormintarea lui Cornel vocea unor

persoane (majoritatea pensionate) din Institutul de Biochime, Institutul Babes si

Centrul de Imunologie. Mariana mi-a spus ca FB-ul ei, unde a expus fotografiile lui

Cornel din ultimele lui 18 luni, a provocat o furtuna de comentarii elogioase la

adresa lui Cornel ca “inger” si om de stiinta. Chiar si scurta lui sedere la Dallas a lasat

amintiri de neuitat nu numai postdoctoralilor romani cu care a interactionat fie in

laborator fie in casa mea dar si a unor colegi americani, in ciuda dificutatilor de

comunicare cu ei, Cornel avind o romengleza uluitoare. A ramas faimos pentru

americanii care treceau pe coridorul laboratorului in care manevra soarecii, uimiti

sa auda la inalti decibeli arii din operele italienesti indragite de Cornel, dotat cu o

ureche surda dar cu o voce mai mult decit placuta.

Cornel, om de laborator. Nu pot sa ma pronunt asupra activitatii stiintifice a lui

Cornel in cei 9 ani petrecuti la testarea substantelor curarizante sintetizate in

laboratorul Institutului de Biochime de trio-ul Radulescu-Schell-Spiridon si nici la cei

3 ani in care si-a terminat experimental teza de doctorat asupra rolului creatin-

fosfatului in contractia musculara, pentru ca nu sunt competent sa fac judecati de

valoare in acest domeniu al biochimiei. Pot doar sa scriu ce credea Cornel despre

acesti 12 ani de cercetare sub umbrela profesorului Macovschi, initiatorul

cercetarilor dedicate contractiei musculare si efectului curarizantelor asupra

mecanismului ei biochimic. Cu modestia care l-a definit in laborator si in afara lui,

mi-a spus ca in cei noua ani a testat pe caini si alte mamifere substantele sintetizate

in Institut si nimic mai mult, singurul lui profit fiind doar ca si-a dobindit indeminare

chirurgicala si stapinirea unor procedee de fiziologie experientala, sub patronajul Dr.

Santa. Cit priveste doctoratul mi-a spus ca dupa reintoarcerea lui la Institut (1962)

profesorul Macovschi l-a “obligat” sa-si inceapa teza de doctorat cu subiectul propus

de el fara a accepta alta alterantiva. Acest lucru nu m-a mirat pentru ca si eu,

acceptat la doctorat cu frecventa la Macovschi, profesorul mi-a impus un subiect

dedicat studiului electroforetic al unor proteine de rezerva din semintele de

leguminoase, fara ca sa tina cont de protestele mele. Subiectul tezei nu l-a excitat

pe Cornel fiindca abordarea experimentala a subiectului era dificila, atit din lipsa lui

de experienta in acest domeniu, cit si din absenta unor instrumente necesare

4

abordarii cu succes a subiectului. Dar Cornel, cu capacitatea lui enorma de munca si

cu inventivitate experimentala a improvizat metodologii care i-au permis sa obtina

rezultate publicabile, necesare tezei lui de doctorat. Atunci cind in 1965 i-am propus

o colaborare despre care am amintit mai sus, Cornel a sarit din “contractie” in

“imunochimie’”continuind insa sa lucreze concomitent la ambele, ca sa-l fericeasca

pe Macovschi. Cind m-am tranferat la Institutul Babes (1971) l-am intrebat pe Cornel

daca l-ar interesa sa lucram impreuna acolo si sa conduca Laboratorul de

Radiochimie el a acceptat spontan, desi urma sa frecventeze trei luni un curs la

Institutul de Fizica Atomica pentru a se familiariza cu un domeniu necunoscut lui.

Asa se face ca in 1973 am reinodat la Institutul Babes colaborarea noastra stiintifica

care a durat pina la plecarea mea in Statele Unite (1986). In aceasta perioada

indelungata am avut nenumarate ocazii sa-i admir perseverenta in urmarirea unui

obiectiv stabilit, ingeniozitatea experimentala si capacitatea lui de a improviza atunci

cind ne izbeam de lipsuri in tehnologie si, mai ales, imaginatia lui in a crea modele

experimentale. Acest ultim lucru a fost uimitor pentru mine pentru ca prietenul meu

Cornel nu era “toba de carte” ca alti colaboraori cum a fost de exemplu Andrei

Sulica, dar isi folosea la maximum datele bibliografice pe care le poseda extragind

din ele esenta necesara pentru a propune modele care puteau fi demonstrate sau

nu experimental. Cornel a fost un expert in a transforma o idee abstracta intr-un

model experimental exact. Dupa mine aceasta a fost calitatea principala de

cercetator original a lui Cornel. Modelul experimental si executia lui, cu care am

demonstrat impreuna ca receptorul care controleaza catabolizarea anticorpilor este

identic cu cel care controleaza transcitoza materno-fetala a acestei proteine, atestat

la locul cuvenit in cartile de imunologie, ii revine in exclusivitate lui Cornel! Inchei cu

o intimplare petrecuta in anii ’80. Cei care depuneau la pasapoarte cerere de plecare

definitiva aveau consecinte cu slujba, fiind concediati sau pastrati, dar degradati in

functie, de la caz la caz. Acest lucru s-a intimplat si cu mine si mai tirziu cu Mariana si

astfel ne-am trezit mutati la Sectia de Microproductie a Institutului Babes al carei sef

era… Cornel. Spre deosebire de Andrei, lovit de amnezia trecutului nostru comun,

Cornel ne-a lasat in pace sa ne continuam cercetarile in domeniul imunotoxinelor,

un subiect de interes pentru noi daca ajungeam in Statele Unite. A patronat cu

gentiletea lui obisnuita dulcele nostru “far niente” in producerea unor anticorpi

pentru diagnostic si doar o singura data a avut un mic “argument” cu Mariana de

care ne amuzam de fiecare data cind ne amintim de ultimii nostri ani in Institutul

Babes.

5

Cornel inafara laboratorului.

In Pivnita de Vin. Vila lui Cornel din strada Comandor Eugen Botez 29 avea un

demisol divizat in trei parti. Una, cu cea mai mare suprafata, era mobilata in stil

popular cu o masa dreptunghiulara care acomoda cu usurinta 14 persoane asezate

pe lavite pe laturile lungi si pe patru scaune rustice la cele doua capete. Camera

cuprindea un bufet urias care ocupa aproape in intregine un perete al camerei si o

soba teracota care parea adusa din secolul 19 (desi vila era construita intre cele

doua razboaie) si pentru care Cornel a primit o oferta de cumparare generoasa de la

John Sjoquist, dispus sa o dezmembreze si sa o transporte in Suedia (oferta refuzata

de Cornel). In unul din colturi functiona zgomotos un frigider antic “Saratov” adus de

Cornel dintr-un stagiu moscovit la sfirsitul anilor ’50, in care erau depozitate sticle

care cereau 4 grade Celsius. A doua parte cu o suprafata apropiata de “saloon” era

Pivnita de Vinuri care continea aliniate ordonat la pereti butoaie de stejar de 150 de

litri umplute aproape exclusiv cu vin rosu. Tot apartinind de pivnita de vinuri erau

doua incaperi mai mici unde Cornel isi tinea alambicul pentru distilarea drojdiei de

vin si sculele pentru obtinerea nectarului delicios (teasc, dezbrobonitor, glucometru,

alcoolmetru, etc). In sfirsit a treia parte era un fel de depozit unde Cornel aduna in

cumplita dezordine mobile vechi pe care le cumpara, Dumnezeu stie de unde, si le

reconditiona in vederea unor vinzari rentabile, niciodata realizate dupa cite imi

amintesc. Am vizitat acest loc eclectic la scurta vreme dupa ce parintii lui Cornel au

cumparat vila (probabil in anii ’60) cu banii rezultati din vinzarea casei lor din Sibiu,

loc de nastere a prietenului meu si aici, sub supravegherea exigenta a lui Cornel mi-

am inceput ucenicia de vinificator in anul 1974, imediat ce m-am intors din Suedia si

am simtit nevoia sa fac in laborator si altceva decit experiente cu Proteina A.

Aceasta ucenicie am inceput-o si fiindca, ca si Cornel, eram si eu un adorator al

zeului Bacchus si doream sa ma inchin lui in compania prietenului meu. Cred ca am

fost un ucenic bun fiindca la plecarea mea din Romania, dupa 12 ani petrecuti in

fiecare toamna in pivnita lui Cornel, am primit de la profesor in sfirsit cerificatul de

absolvire. Sute de ore am stat in tete-a-tete ascultind intre butoaie muzica de opera

bel canto pusa tare de Cornel (cu acuitate in scadere), intrerupta doar ca sa auzim

bolboroseala mustului care fermenta si sa vorbim despre Dumnezeu (specialitatea

mea de fost catolic), femei/neveste (specialitatea lui Cornel) si destinul nostru intr-

un comunism care ni se parea ca se va intinde dincolo de vietile noastre

(specialitatea ambilor). Primavara, cind mustul era deja transformat in vin si trebuia

tras din butoaie in damigene uriase de 50 de litri faceam mai putina filozofie si mai

6

mult exercitiu fizic ridicind, cu peritoneul protejat prin bandajare cu corsete

fabricate de Cornel, butoaiele generatoare de hernie. Nu exclud ca asa mi-am

dobindit initial hernia inghinala detectata mult mai tirziu. Dar degustarea de

primavara pe care Cornel o facea tot atit de solemn ca un preot catolic care soarbe

vinul din potir, era totdeauna excitanta pentru ca, ca si in experientele noastre din

laborator, nu stiam daca am “nimerit-o”. Imi amintesc ca o singura data degustarea

tinarului Merlot de Pietroasele m-a deceptionat find “necopt”. Cornel nu si-a pierdut

firea ci a diagnosticat ca vinul are inca prea mult bioxid de carbon si a procedat la

vinturarea lui energica care, presto, a transformat vinul in unul foarte promitator,

ceea ce am confirmat in toamna. Dar cel mai memorabil vin pe care l-am obtinut in

cele 10 recolte a fost Merlotul de Baneasa a carui poveste trebuie sa o spun. Copiez

o parte din scrisoarea pe care i-am adresat-o lui in anul 2000 scoasa din jurnalul

meu: “ Vreau sa-ti scriu despre vinul CELVICOR a carui eticheta sta in fata mea linga

fotografia adevaratului ei creator Dr. Corneliu Medesan. A fost gresala

reprezentantului firmei Pharmacia care, impresionat de calitatea Celvicorului pe

care l-am servit la o cina in Balcescu, a tiparit la Viena o eticheta pe care a pus

numele meu in locul numelui tau. Mi s-a parut o nelegiuire ca opera ta sa fie

cuprinsa sub Ghetie & Co. Corectez prin aceasta scrisoare gresala austriacului si in

continuare voi povesti istoria adevarata a Celvicorului. In anul 1980 strugurii de vin

au disparut de pe pietile Bucurestilor. Dar Cornel avea un prieten agronom la Ferma

Experimentala Baneasa, proprietara a 3 ha de vita de vie din soiul merlot. Cu

permisiunea acestuia am avut voie sa cumparam atit strugure cit puteam sa culegem

in doua zile care mai ramasesera pina la culesul oficial. Am format rapid o echipa de

culegatori novici compus din noi doi si doua Stele fugite de la scoala/slujba si

prietenul nostru Celestin, care a mincat mai multi struguri decit a cules. Cu masina

lui Cristi incarcata in portbagaj pina la refuz cu 600 kg de strugure de cea mai buna

calitate ne-am strecurat pe strazi laturalnice, ca sa nu fim prinsi de Militie, de la vie

la domiciliul tau. Acolo, pentru aproape o saptamina a inceput spalarea,

dezbrobonirea, stoarcerea si fermentarea strugurilor de Baneasa. Noi doi am facut

aceasta opera anevoioasa ajutati de Silvia si de Celestin, ultimul a mincat doua

kilograme de nuci din nucul tau, astazi taiat, dezbrobonind nu mai multi ciorchini

decit nuci consumate! Ca in cartea “Trei intr-o barca”, de Jerome K. Jerome, exista

oameni care simt o placere contemplind pe cei ce muncesc! Ca rasplata pentru

contributia sa baneasca esentiala pentru plata strugurilor am pus in numele vinului

nostru si trei litere din prenumele bunului nostru prieten Celestin. Vinul, ca si copiii

7

precoci, a fost minunat inca de tinar, de aceea a murit premaur in burtile noastre.

Totusi, citeva zeci de butelii au fost ingropate de tine intr-o cutie de nisip pentru a fi

baute la nunta fiicei tale Cristina. Cum Cristina a ales Canada in loc de maritis, tu ai

decis ca, drept pedeapsa pentru abandon, sa pui buteliile pe piata noastra privata.

Aici au fost mult apreciate astfel ca la plecarea mea din Romania (1986) nu mai

ramasese, dupa declaratia ta, decit o singura sticla. Pe care ai decantat-o cu multa

pompa si ai oferit-o cu solemnitatea cuvenita spre sacrificiu in ultima seara inainte

de plecarea noastra. A fost cel mai bun vin pe care l-am baut in viata mea pina la

aceea data. Spun pina la aceea data, fiindca odata stabilit in Dallas si avind liber

acces la vinurile frantuzesti, am baut uneori vinuri mai bune, dar niciodata mai

iubite. Dupa 20 de ani de la nasterea fiului nostru Celvicor ai gasit intimplator (?) in

pivnita ta, de acum doar o palida umbra a pivnitei in care ridicam cu burtiere

butoaie de 150 litri, ultima butelie de Celvicor. In “haosul organizat” al pivnitei

prezente nu m-am mirat ca ai extras din nisip ultimul Mohican al unei semintii

disparute. Din pacate, precum bine stii, nu am putut-o bea, fiindca programul

ultimei seri inainte de plecarea noastra la Dallas a fost bulversat de intirzierea peste

masura a trenului de Constanta care o aducea pe Mariana la Bucuresti. Am aminat

sacrificarea pina in anul 2002. Poate ca atunci din sticla nu va curge vinul de viata

lunga mult asteptat, dar sunt sigur ca din butelia prafuita vor navali, ca un abur

nealcoolic, toate fantomele vietii noastre trecute de chimisti ai unui elixir pierdut

pentru totdeauna”. Asa a fost (nota mea de acum)!

La Agapia. Agapia am descoperit-o in anul 1963 gratie Silviei, colaboratoarea si

prietena mea de la Institutul de Biochimie. A fost o revelatie pentru un ardelean

bucurestinizat care pasea pentru prima oara in Moldova. Era prima data in viata mea

de 30 de ani ca faceam cunostinta cu manastirile din zona Neamt dintre care Agapia

era bijuteria centrala a pandativului compus din Varatec, Agapia in Deal, Secu,

Sihastria si Sihla. Pentru un citadin care a cunoscut doar fugitiv in copilarie si

adolescenta timpurie viata domestica a traiului la tara, la bunicul meu din

Barabant/Alba, Agapia m-a primit, fara a-mi produce un soc, cu latrina in spatele

casei Maicutii Xenofonta, cu “apa curenta” la fintana din vecini, cu “sala de baie”

compusa dintr-un lavoar asezat pe prispa din spatele casei unde te puteai spala pina

in briu si pe picioare (pe alte parti ale trupului abia dupa caderea noptii, la lanterna)

iar imbaieri “in toto” numai la piriul Agapioara care trecea prin fata casei si care

avea cotloane cu apa pina la briu. Cum maicuta nu gatea pentru oaspeti, bucataria

oaspetilor era vecina, pe prispa, cu “baia” si continea o masuta de ½ metru patrat

8

pentru lucru si un aragaz cu butelie, fara cuptor. Dar casa avea o mica gradinita plina

de flori multicolore (in august) si, surpiza, bine mirositoare, iar cele patru incaperi +

pridvorul, incapatoare si luminate electric. Precizez aceasta amenitate fiindca erau

maicute a caror case se luminau cu lampa de petrol! Tocmai absenta facilitatilor

urbane mentionate a fost, cred, cauza pentru care am iubit acest loc, fiindca am

primit in schimb o izolare (nu radio, nu TV, nu ziare, nu lucrari de imunologie) care

mi-a permis aproape in fiecare an pina in 1981, un interludiu dinanitea furtunii care

ma astepta deobicei la intoarcerea in laborator. Acest “ragaz” al mintii mi-a permis

sa ma apropii de Cornel (ocupantul unei incaperi din casa) la acea mica distanta care

l-a transformat in cel mai bun prieten dintre prietenii pe care liceul, facultatea si

Institutul de Biochimie mi-i daruisera. Cornel asezat intr-o padure sau pe munte era

tot atit de confortabil ca pe strada sau in casa. El era cu adevarat, in contrast cu

mine, “frate cu codrul”, motiv pentru care a organizat, an de an, “turul” manastirilor

amintite inainte, lung de 20 km, pe care-l parcurgeam in 12 ore de continua stare de

fraternizare si veselie cu societatea agapiana in care prietenul meu din liceu Celestin

(locatar si el al Xenofontei) era vioara intai. L-am mentionat pe acesta pentru ca

Cornel si Celestin au devenit in timp, gratie Agapiei, prieteni buni pe care i-a

apropiat mai ales admiratia pentru frumosul femenin, admiratie pe care amindoi o

practicau singuri si uneori impreuna. Dintre multele intimplari consumate in acest

loc patriarhal (notate in Jurnalul Saptamnal al Xenofontei, redactat de Silvia, al

patrulea locatar) as vrea sa amintesc doar citeva care l-au avut pe Cornel

protagonist. Intr-una din sederile noastre in Agapia, Cornel, totdeuna gata de

plimbari obositoare, mi-a propus sa facem o mica plimbare de 25 km (aprecierea lui)

peste dealuri si vai, la manastirea Neamt unde sa inoptam pentru a reveni acasa a

doua zi. Urma, dupa planul sau, sa ne obosim in doi, cu Stela mica, fiica mea,

companion. Imboldit si de Stela mica, adolescenta care incepuse sa se plictiseasca in

compania “batrinilor”, am acceptat si astfel, intr-o dis de dimineata de sfirsit de

august, am plecat spre manastirea Neamt pe un traseu care nu era marcat turistic, la

bunul plac al lui Cornel si al busolei lui. In prima parte a calatorei Cornel ne-a condus

cu siguranta cu care ar fi cautat o strada din Bucuresti. In a doua parte (trecuse bine

de prinzisor, luat la padure verde) am observat la Cornel oarecari ezitari la

traversare unor paduri care devenisera “codru des”. Luat de scurt a recunoscut jenat

ca pierduseram directia buna dar ca harta regiuni ii arata ca un drum forestier ar

trebui sa fie in apropiere. Dupa ore de deplasari in miscare browniana am dat, spre

usurarea tuturor, de drumul prezis de Cornel. Dupa consultarea busolei completata

9

cu a asezarii muschiului pe fata nordica a copacilor, a indicat directia de mars.

Amurgul ne urmarea deja si desi grabisem pasul, Cornel se tot oprea si culegea

lemne de foc, cazute probabil de pe un camion care le transporta. L-am admonestat

ca intirziem fara rost dar raspunsul sau a fost mereu “nu stii la ce poate fi bun”. Cind

intunerecul a inceput sa ne inconjoare Cornel a ochit o mica pajiste asezata linga un

piriu si a decis sa ne oprim acolo pentru inoptare, avind in vedere ca avea un mic

cort pe care il luase cu el ca “nu stii la ce poate fi bun” cind l-am intrebat de ce isi

incarca rucsacul cu cort cind noi vom inopta la manastire. In timp ce instalam cortul

cu Stela mica la lumina lanternelor, Cornel construia la o oarecare departare un foc

cu lemnele care s-au vadit spre satisfactia lui deplina ca au fost bune la ceva! In

acest fel am putut lua o cina”calda” cu slanina prajita la foc de lemn cornelian.

Dormitul a trei persoane intr-un cort de doi nu este teoretic comod si nici nu a fost

mai ales ca sforaitul sonor al lui Cornel ne-a tinut treji o buna parte din noaptea

instelata in ciuda apelurilor Stelei, uneori disperate: “Cornel, pe dunga, Cornel pe

dunga” in speranta desarta ca intoarcerea lui Cornel pe o parte ar putea aboli

sforaiturile. Cind m-am trezit dimineata am gasit-o numai pe Stela in cort. Teroristul

nocturn era disparut. Ne-am spalat in riu, am imbucat ceva in chip de mic dejun si

am inceput sa fim ingrijorati ca s-a intimplat ceva cu Cornel in padure, unde aveam

noi WC-ul, loc vizitat si de fiare salbatice. Cind ingrijorarea a devenit egoista

intrebindu-ne ce ne facem fara conducator a aparut Cornel, triumfator. Descoperise

la o oarecare distanta un zid masiv pe care l-a inconjurat gasind o poarta care

deschisa conducea la mult dorita manastire! Cornel trebuia sa viziteze acolo un

calugar din nu-mi amintesc ce motive, astfel ca Stela si cu mine dupa ce am vizitat

Biserica si Coliba lui Daniel Sihastru am constatat ca Cornel nu era prezent la locul de

intilnire. Din fericire am retinut numele calugarului astfel ca am putut fi indrumati la

casa lui (nu locuia in incinta manastirii, ca majoritatea calugarilor). Acolo l-am gasit

pe Cornel intr-o vie discutie teologica cu un barbat barbos tinar si chipes, avind intre

ei o sticla care parea sa fi continut vin rosu dupa degetul ramas gol pe fundul ei. L-

am bombanit fatis si am oprit cam brusc d iscutia , fiindca era deja cam tirziu pentru

o intoarcere la Agapia pe lumina. Ceea ce s-a si adeverit ajungind la Casa Xenofonta

la lumina lanternelor, obositi ca hamalii in port, dar primiti cu urale de Silvia,

Celestin si familia si Stela mare care erau deja ingrijorati de soarta noastra in Codrii

Neamtului. A doua intimplare s-a petrecut tot intr-un mediu in care Cornel se simtea

acasa, adica pe virful dealului inalt care strajuieste manastirea, si care, nu stiu cum a

fost posibil, nu fusese escaladat inca de montainardul nostru. Deci, in alt an, de asta

10

data in compania Dorei, fiica mea cea mica, am facut imprudenta sa-l ascult si am

pornit toti trei sa cucerim piscul “muntelui” Agapiei (poate de 800 de metri), actiune

care pare modesta daca nu tinem seama ca in afara de Cornel (fara virsta) eu (catre

50 de ani) si Dora (catre 9 ani) nu agream urcusurile. Care, in ciuda inaltimii

modeste, au prezentat zone abrupte escaladate cu usurinta numai de Cornel. Ajunsi

in sfirsit pe culme am sperat zadarnic ca ne vom putea odihni fiindca Cornel,

fascinat de ce se vedea pe versantul opus, ne-a condus la o poiana plina de flori a

caror nume , cunoscut numai de botanistul Cornel, nu mi-l amintesc. Am luat un

prinz american (sandvisuri) cu apa (noi) si vin rosu (Cornel) si ne-am intins intre flori

la soare blind spre digestie (usoara) si discutii apropriate pentru urechile Dorei.

Intoarcere este cheia de bolta a excursiei noastre, fiindca ea scoate in evidenta

abilitatile lui Cornel, fost ghid in Muntii Fagarasului. Bineinteles ca ne-am intors pe

alt drum cum se intimpla des cu Cornel care nu agrea repetitia cind era vorba de

drum si nu de alte placeri lumesti, am dat de o stina care spre mirarea noastra era

fara oi si ciobani. MIrarea a disparut repede cind am auzit urlete ce pareau scoase

din gitleje de lup atit de inspaimintator sunau. Cornel care colectase, conform

obiceiului. o bita groasa (nu l-am intrebat de ce, fiindca ii stiam acum raspunsul) a

apucat doar sa ne spuna:”ne tragem linga copac, stati linga mine” cind o haita de

cinci caini ciobanesti de categorie grea ne-au inconjurat cu intentia vadita de a ne

sfisia. Cornel mi-a spus sa o urc pe Dora pe prima ramura a copacului ceea ce am

facut imediat Mi-a spus apoi ca se va indeparta de noi ca sa-i atraga pe caini mai

departe de mine care nu aveam cum sa ma urc in copac. Acolo a inceput sa se

invirteasca in cerc lovind din cind in cind pe bot cite un caine care se apropia prea

mult. Ma gindeam oare cit va putea Cornel sa se roteasca inainte ca unul sau mai

multi sa treaca prin morisca bitei si sa-l sfisie. Spre spaima mea la o lovitura pe care

a aplicat-o unui caine ce incerca sa-l muste de picior bita s-a rupt si in mina i-a ramas

doar cu un ciot de vreo 50 de cm. Din pur noroc, secunde dupa ce Cornel a ramas

fara aparare, s-a auzit clinchetul talangilor si imediat caini l-au lasat liber pe Cornel,

inconjurind turma si ciobanul care impasibil l-a intrebat pe Cornel daca a fost muscat

sau numai “apucat”.Cornel i-a raspuns cu o injuratura si repros pentru ca nu-si tine

cainii linga turma si inainte de a-l lasa sa-si asmuta cainii asupra noastra am coborit

repede la vale multumit nu numai ca nu am fost muscati dar si ca Dora nu s-a speriat

de fel. Pentru restul vacantei porecla lui Cornel “Presefor” am schimbat-o in

“Salvator”. Un ultim eveniment notabil s-a petrecut in casa, nu in natura. Gateam

masa principala, care era de prinz, “in perechi” care se rotau zilnic efectuind de

11

obicei cumparaturile (legume, lactate, franzele si gaini cu sau fara oua) de la taranii

din satul Agapia care-si aduceau produsele la o mica piata din fata intrarii in

manastire si de la Magazinul Universal. Meniul nu se putea comanda ci era ales la

bunul plac al bucatarilor a caror abilitate era mult diferita. Cazul unic pe care il

descriu s-a intimplat cind Cornel s-a cuplat cu Celestin. Cu citeva ore inainte de prinz

au disparut cu masina pentru doua ore. Cind s-au intors era ora prinzului (de obicei 3

PM) si “clientii” erau asezati si nerabdatori. Ei au disparut in bucataria maicutelor si

dupa o vreme au aparut cu un platou pe care era asezat ceva ce parea un tort

declarat ca atare de bucatari cu precizare de “clatite cu mici”, cele doua ingrediente

cumparate taman de la Piatra Neamt (40 km departare). Ei maruntisera mici si

asezasera alternative straturi din acestia si clatite. Aspectul era placut, mirosul de

mici ademenitor asa ca s-au taiat 9 felii egale si s-au impartit tuturor. Cind am

mestecat prima bucatura in gura am avut un soc; cei doi bucatari cumparasera

clatite dulci aromatizate cu esenta de vanilie in loc de clatite sarate. Toti comesenii

au depus furculitele jos in ciuda eforturilor celor doi bucatari sa ne convinga ca felul

lor “excentic” de mincare este excelent. La acel prinz cei sapte invitati s-au multumit

cu un prinz rece. Spre oroarea mea Celestin ci Cornel au consumat aproape

jumatate din tort, Cornel spunind totusi la ultima bucatura, “decit bucate aruncate

mai bine mate stricate”. Ceea ce chiar s-a intimplat celor doi protagonisti care a

doua zi la micul dejun erau fara pofta de mincare raportind o odihna nocturna

frecvent intrerupta de vizite la latrina din fundul curtii! In incheiere voi copia din

Jurnalul 2007 un fragment dedicat vizitei pe care Cornel, Celestin si cu mine am

intreprins-o la Agapia la 26 de ani dupa ce ne-am despartit, am crezut toti trei,

definitiv de ea.”Tristetea pe care am resimtit-o in timpul calatoriei la Agapia nu mi-

au provocat-o Cornel si Celestin, ci eu insumi, ascultindu-i ce vorbesc si privindu-i

cum se misca in spatiu. Celestin, cu baston in mina si seringa cu insulina in buzunar,

a fost o imagine greu de mestecat in mintea mea, in ciuda repetatelor sale incercari

de a ne inveseli, nu intotdeauna autentice. La rindul lui Cornel, cu genunchiul operat

cu defect, se misca cu greutate si oftat, asa ca faimosul circuit Agapia-Agapia in Deal-

Secu-Sihastrie si inapoi la Agapia pe care-l strabateam odinioara pe jos si cu veselie

intr-o zi lumina, l-am facut tacuti in masina lui Mircea, fiul lui Celestin, coborindu-ne

doar spre o scurta vizitare la Secu, Sihastria si Sihla. Am locuit in cele doua camere

“din fata”, la casa Maicii Xenofonta Cea Tinara” (pe Cea Batrina am gasit-o sub cruce

in Bogoslov) si am incercat sa aducem inapoi, stind pe veranda si asteptind caderea

noptii, timpul trecut. Am reusit tot mai bine pe masura ce sticla de doi litri de Coca-

12

Cola, umpluta cu Fetasca Neagra a lui Cornel se golea. N-am reusit insa sa ne

acomodam decit doua zile cu o singura spalare (matinala) in apa rece de la fintina si

cu latrina din fundul curtii. Noaptea, din lene, m-am intilnit cu Cornel intre florile

maicii din fata odailor noastre, amindoi in exercitiu aceleasi functii fiziologice

obisnuite oamenilor cu prostate defective. De aceea ne-am prefacut ca plecam si ne-

am ascuns la Motelul Agapia unde am capatat un pat bun si apa curenta calda. In

cele trei zile de Agapia ne-am oprit la Humulesti la casa lui Creanga de unde cei doi

prieteni si-au cumparat “Povestea Povestilor” (pe care eu o aveam), ilustrata

explicit, pe placul lor si am luat masa (cu somon Voltaire!) la un restaurant de trei

stele din Tirgu Neamt, orasel devenit de nerecunoscut mie. Din oraselul pitoresc cu

case scunde si flori la feresti pe ulite intortochiate, Tirgu Neamt a devenit unul

modern cu blocuri de patru si mai multe etaje, stopuri la intersectii si circulatie

rutiera sustinuta. Sub alt nume il poti gasi in orice parte a Romaniei. Dar vechiul

orasel jidovesc la fel ca si tineretea noastra au disparut!

In America. Am scris mai sus de ce a ajuns Cornel la Dallas si ce a facut el acolo in

laborator. N-am scris nimic cum a trait Cornel in America, fiindca sederea lui de

aproape 2 ani nu s-a consumat numai in laborator, dar si in alte parti ale

continentului american in afara de Texas. Astfel el a petrecut un concediu in Florida,

in Miami si Orlando, cu doi romani, prieteni din studentia la Cluj (Pupu Stanculescu

devenit Stanton) si la Bucuresti (Ipi Matase). Amindoi l-au primit ca pe un VIP in

casele lor si l-au rasfatat cum fac prietenii dupa o lunga absenta. S-a intors din acel

concediu entuziasmat de cele vazute nu numai in orasele amintite ci si in alte parti

ale statului in care prietenii l-au purtat ca “pe palme”. Al doilea concediu i-a permis

sa faca o vizita indelung planuita Cristinei, fiica lui stabilita cu mama ei in Canada (la

Montreal). Cornel nu o mai vazuse de 20 de ani si era muncit de o inalta stare

emotionala care a precedat revederea. L-am intrebat cum a fost, imediat ce s-a

intors si el, surprinzator, a fost locvace in descrierea celor vazute si laconic in esenta

revederii. S-a marginit sa-mi spuna doar ca a gasit-o sanatoasa, dar era ingrijorat de

ce se intimpla in viata ei personala si, mai ales, in viata profesionala. Spre deosebire

de concediul precedent din Florida, din cel canadian Cornel s-a intors intr-o stare

psihica pe care atunci am caracterizat-o atunci “necajita”. Cit priveste viata privata a

lui Cornel in Dallas trebuie sa spun de la bun inceput ca, spre deosebire de

postdoctorali romani adusi de mine la Southwestern, Cornel nu a rostit niciodata un

cuvint de critica la adresa Statelor Unite. Dimpotriva, pentru el totul era perfect in

aceasta tara, cea mai perfecta dintre toate, desi vazuse doar Uniunea Sovietica,

13

Canada si Romania! Cum nu sofa a trebuit sa-l asez cu locuinta la distanta de picior

de laborator intr-un camin de oaspeti unde erau cazati mai ales postdoctoralii

straini. La putinele vizite pe care i le-am facut acolo (un studio cu baie, fara bucatrie)

l-am gasit in totdeauna, in bucataria comuna etajului, inconjurat de un grup

cosmopolit de veseli postdoctorali care gustau mincaruri romanesti preparate de el,

stropite cu un vin rosu ieftin in cutie de carton de o jumatate de galon. Nu stiu exact

in ce limba comunicau dar atmosfera era prietenoasa si prietenul meu parea a fi in

atentia generala. Abilitatile de comunicare ale lui Cornel si in limba spaniola le-am

constatat odata cind am plecat din laborator dupa timpul in care echipa de mexicani

intrau in laboratoare pentru a face curat. Trecind prin fata laboratorului in care lucra

Cornel am auzit glasul lui si vorba spaniola. Deschizind usa l-am vazut pe Cornel

gesticulind si vorbind cu doi mexicani care se prapadeau de ris. M-am retras

neobservat si l-am intrebat a doua zi cum vorbeste cu mexicanii. Raspuns: “Cu gura

romaneste si cu mainile in limbaj international”. Spaniola o intelegea intrucit a avut

nevoie sa citeasca articole de specialitate in a acesta limba, foarte apropiata de a

noastra, dupa Cornel. Dar mexicanii cum au inteles romana ta? “Ca italienii, am

eliminat din cuvinte sunetul vocalelor cu caciula” Cu felul lui prietenos sustinut de

un zimbet cuceritor punctat cu explozii de ris sanatos, Cornel si-a facut amici nu

numai dintre postdoctoralii romani prezenti pe timpul sederii lui, dar si cu

americanii din jurul sau care l-au gasit inconfundabil, pomenindu-mi-l uneori mult

dupa ce el plecase de la noi. Dar cel mai memorabil eveniment s-a petrecut cind

Cornel mi-a cerut sa-l duc la “family doctor” pentru o consultatie la singura lui

ureche sanatoasa. Medicul, un australian simpatic, l-a consultat si i-a prescris un

tratament local. Cind am dat sa parasim cabinetul a intrebat daca domnul ar dori sa-

I fie examinata prostate, dat fiind ca este trecut de 65 de ani. Cornel a acceptat

tuseul rectal fara obiectii si, cind doctorul i-a spus ca prostata este mult marita,

sugerind o masurare a PSA, pe atunci la moda pentru diagnosticalea naturii

hiperplaziei. Din nou Cornel s-a supus docil singerarii si a doua zi am fost contactat

de medic si informat ca valoarea gasita este foarte inalta, sugerind de asta data o

biopsie multipla a prostatei. Rezultatul, pe care ni l-a comunicat chemindu-ne in

oficiul sau, a fost de adenocarcinm de tip X care are o malignitate de 8 pe o scara de

1 la 10. O interventie chirugicala sau radioterapie locala se impunea imperios!

Cornel, fara sa manifeste nici o emotie la aflarea dignosticului, a ales spontan

operatia radicala. L-am dus imediat la Urologie si acolo am avut sansa sa-l gasim

disponibil pe cel mai bun chirurg al departamentului care a fixat operatia intr-o

14

saptamina. Era in jurul orei 11 cind am plecat spre laborator. Abia atunci am realizat

ca prietenul meu era socat, mai tare decit eram eu, de aflarea noutatii devastatoare.

I-am propus sa ne oprim la Caminul in care locuia, ce se afla in drumul nostru, stiind

ca el avea acolo o sticla de whiskey bun. Amindoi aveam nevoie de o doza dubla desi

nu era ora cea mai potrivita. Medicamentul i-a permis lui Cornel sa-si recapete graiul

si mie capacitatea de a conversa despre viitor. La sfirsitul saptaminii erau Pastele pe

care noi romanii il aniversam la Biserica Ortodoxa din Colleyville, un orasel linga

Dallas. L-am luat pe Cornel cu noi si la miezul noptii cind credinciosii inconjurau

biserica cu luminari in mina, cintind “Cristos a Inviat!” l-am vazut si auzit pe Cornel,

care mergea in apropiere, cintind cu o voce inalta care avea pe alocuri un tremurat

ce aducea a plins! Operatia a reusit, patologia a confirmat natura cancerului si

malignitatea, dar veste buna, celulele canceroase nu evadasera din tumora si Cornel

nu avea nevoie de chimioterapie! Dupa doua saptamini de convalescenta, una

petrecuta in casa noastra sub supravegherea severa a Marianei, Cornel a reintrat in

laborator si tratat cu un tort de “wellcome back!”. In toamna anului 1996, cind

tocmai se pregatea de finalizarea experientelor dedicate transcitozei anticorpilor, un

telefon de la sotia lui de a doua, Mioara, l-a anuntat ca este bolnava, probabil de o

hepatita B acuta. Cornel si-a impachetat cumparaturile (majoritatea de la “Salvation

Army”) si a promis ca va reveni imediat ce Mioara va iesi din spital. Nu s-a mai intors

fiindca hepatita era de fapt un cancer de pancreas care a produs moartea Mioarei la

scurt timp.

Multiplele ipostaze ale lui Cornel. Cornel a avut activitati multiple in afara celor

mentionate mai sus. Le prezint pe cele care m-au impresionat (amuzat, uimit,

speriat).

Cornel, colectionar. Filatelia a fost cea mai nevinovata activitate de colectionar.

Colectia lui de timbre pe care mi-a arat-o de citeva ori era compusa aproape exclusiv

din timbre emise de Posta Romana, putine inainte de venirea comunistilor si multe

din timpul domniei lor. Cred ca un procent insemnat din salarul sau s-a dus pe

aceasta pasiune care si-a satisfacut-o pina la pensionare si nu stiu cum si-a

valorificat-o, fiindca dupa moartea sa persona care s-a ingrijit de el si a devenit

legatarul sau universal nu a gasit nici unul din zecile de volume! Colectia continea

chipurile celor patru regi ai Romaniei, dar nici macar cel a unui singur politician

interbelic cu exceptia unuia de trista amintire, Zelea Codreanu. I-am spus atunci ca

este periculos sa tina la vederea unor ochi indiscreti (de ex. Securitatea) aceste

15

timbre legionare si el a ignorat recomandarea mea in ciuda urmatoarei povesti pe

care i-am spus-o. Pe ultima clasa de liceu simpaticul nostru pedagog Condu a

disparut. Dupa doi ani (eram student acum pe anul doi la Cluj) mi-a facut o vizita

neasteptata. Intre patru ochi mi-a spus ca a stat aproape trei ani la puscarie din

cauza ca la o perchizitie securitatea i-a gasit timbrul cu capul lui Codreanu, desi el il

tinea ascuns in lampa din plafon. Cu prilejul unei vizite de adio pe care i-am facut-o

impreuna cu citiva colegi in preajma absolvirii ne-a tratat cu vin si ne-a aratat

colectia lui de timbre, inclusiv pe Codreanu ascuns in lampa. M-a intrebat daca imi

amintesc citi l-am vizitat atunci si daca-le stiu numele. I-am spus, mi-a multumit si a

plecat. De atunci nu l-am mai vazut niciodata. Pe linga timbre Cornel colectiona

mobile vechi, tapiserii si ori ce alte vechituri care ii cadeau in mina, cu scopul

declarat ca le va reconditiona in vederea unor vinzari, care nu s-au facut niciodata.

La un moment dat aceste obiecte dubioase au inundat demisolul urcind in

dormitorul sau de la parter. Dupa Revolutie cind l-am vizitat tot la doi ani, am

constatat ca spatiul de miscare in dormitorul sau se micsora treptat, amintindu-mi

tot mai mult de piesa “Scaunele” a lui Ionesco in care cei doi soti sunt treptat

eliminati din spatiul lor locativ de scaunele tot mai numeroase pe care le inghesuie

in camera. Intre obiectele colectionate am identificat sute de reviste dintre care

multe in engleza si, uimire, o casca coloniala confectionata in India in anul 1895,

dupa cum indica cifra de pe captuseala interioara aflata ca si casca intr-o stare de

deteriorare inaintata. Cind s-a inapoiat din Dallas jumatate din bagajul sau cuprindea

marfa antica (= vechituri). Nu odata l-am tachinat cu aceasta manie a stringerii ‘ori

ce’-ului la care el intotdeuna replica,”nu sti niciodata la ce-ti pot fi de folos!”

Cornel, antreprenor. Cariera lui in aceasta directie a inceput timpuriu la virsta de 15

ani cit avea cind au sosit trupele eliberatoare in Sibiu. A cistigat dupa spusele lui bani

frumosi de la ostasii sovietici carora le-a vindut ceasuri vechi si chiar…un cal! Prima

lui afacere “matura” a fost creserea nurciilor si vinzarea blanurilor brute si

confectionate in caciul si mantouri de dama. A investit in constructia unor custi in

fundul curtii care puteau adaposti vreo duzina de animale, a construit si o

maternitate pentru cresterea puilor fatati sub supravegherea lui si a trecut la

productia de produse vandabile. Primul obstacol a fost procurarea hranei care

continea printre altele si iarba proaspata. Pe aceasta din urma Cornel o obtinea in

conditii riscante deplasindu-se, in Parcul Circului asezat in apropierea casei lui, cu

secera si sac in care colecta iarba taiata de peste tot unde ea crestea. Desigur

aceasta operatie ilegala o facea dupa caderea intunericului, la lanterna. Nu stiu cit a

16

mers ulciorul la fintina dar la un moment dat el mi-a raportat ca a fost prins de paza

parcului, legitimat si penalizat cu o ameda pe care nu a platit-o niciodata. I-am spus

ca daca era intr-o tara capitalista a fi fost dat la ziar cu o nota: ”Un respectabil om de

stiinta, doctor in biochimie, a fost prins noaptea intr-un parc public secerind gazonul

si adunind iarba taiata pentru hrana unor rozatoare pe care le creste in gradina

proprie” A ris copios de gluma mea si si-a multat cimpul de activitate in Parcul

Floreasca! Din acest “business”,Cornel s-a ales cu zeci de blanuri frumos tabacite

“manu propria” si unele transformate, cu ajutorul unui blanar platit, in caciul

splendide si mantouri de dama din care, luat din scurt, a declarat ca nu a putut vinde

decit o fractiune, care nu a acoperit cheltuielile de productie, ca sa las la o parte

munca fizica care nu era numai grea dar si pestilentiara (s-a plins si vecinul de

miros). Eu m-am ales la plecare cu o caciula eleganta pe care nu am putut-o folosi in

Dallasul lipsit de ierni care sa necesite caciula si Mioara, sotia lui, careia i-a daruit un

splendid mantou lung pe care il puteai usor confunda cu unul de vison. Ce a facut cu

restul blanurilor nevindute sau nedaruite (majoritatea) este un mister pentru

mine.Stiu in schimb ce a facut cu carnea animalelor sacrificate. A mincat-o cu

prietenii lui dispusi sa o faca sub urmatoarele forme: ragu, la cuptor aidoma

iepurelui, chiftele si cirnati. In periada anilor ’80, in epoca de aur care eliminase din

meniul romanilor proteinele din carne, daunatoare sanatatii, Cornel a gasit multi

amatori care sa consume, gratuit, gata preparate, delicioase feluri de mincare (apud

Cornel), bazate pe carnea de nutrie. Am refuzat constant ofertele lui Cornel pina

cind, intr-o zi la un pahar (ori mai multe?) de feteasca neagra corneliana (in Pivnita

de Vin) am aceptat sa gust cirnati afumati de nutrie. Erau bine mirositori si cu un

gust acceptabil dar m-am rezumat doar la 5 cm lungime dintr-o retinere instinctiva

neimpartasita de Cornel, care a consumat de cinci-sase ori mai mult. Ajuns acasa

bine dispus am simtit la scurta vreme o mincarime pe piele in diferite regiuni ale

trupului. In mai putin de zece minute eram rosu ca racul pe tot trupul spre uimirea

persoanei din casa, nu-mi amintesc cine. Am petrecut o noapte cu scarpinaturi in loc

de somn si a doua zi, cind m-am intilnit cu agresorul, acesta mi-a examinat eruptia

inca vizibila si mi-a declarat ca probabil am dezvoltat o reactie de hipersensibilitte

imediata cu anticorpi IgE. El si-a autodignosticat stiintific absenta reactiei cutanate

prin expunere repetata la antigen (adica o proteina din carnea de nutria) care a

generat doar anticorpi de tip IgG care nu produc eliberare de histamina. Eu n-am

ascultat sfatul lui de a repeta expunerea care, dupa mine, risca sa-mi produca un soc

17

anafilactic. Conversatia noastra stiintifica s-a terminat in hohotele de ris ale

fabricantului de cirnat de nutria si in tacerea victimei.

Cornel, proprietar. Cornel a devenit posesorul vilei din Botez dupa moartea

parintilor si s-a ingrijit de pastrarea ei in buna stare ca orice bun proprietar. Dupa

moartea Mioarei a mostenit toata averea imobiliara pe care o aveau parintii ei dar

numai pe hirtie deoarece cladirile erau nationalizate din 1949 si, cum s-a petrecut cu

multe astfel de proprietati private impartita in apartamente cu multi chiriasi. Din

1990 si pina in 1997 cind a decedat, Mioara nu a intreprins nici o actiune de

recuperare a acestor proprietati. La scurta vreme dupa intoarcerea din Statele Unite

Cornel a pornit pe calea tribunalelor sa obtina retrocedarea proprietatilor Mioarei

cu o staruinta tot atit de incapatinata ca cea pe care o folosea la experientele lui in

laborator si dupa 3 ani de procese si cheltuieli (in care si-a epuizat dollarii cu care s-a

intors din Statele Unite) a reusit sa obtina toate proprietatile Mioarei. Din vinzarea

lor a impartita banii cu fiul Mioarei si a facut modeste investitii depunind restul

banilor la banca. Daca Cornel a depus o activitate admirabila si plina de success in

re-obtinerea proprietatilor, nu pot sa spun acelasi lucru despre modul in care si-a

chivernisit banii, nu putini la numar. Devenind “bogat” a devenit tinta unor asa zisi

prieteni “saraci” care au profitat de firea lui generoasa incapabila de a refuza chiar

pe un necunoscut in nevoie. La aceasta scurgere de “capital” s-a adugat unele

cheltuieli extravagante despre care nu vreau sa vorbesc si astfel in anul 2014 cind

mi-a vorbit despre situatia lui materiala, ca rezultat al sugestiei mele ca impotentele

locomotoare tot mai a accentuate si restrictive ar putea fi corectate daca ar

cumpara un mic apartament la parter si ar inceta sa se oboseasca excesiv cu

producerea vinului care ajunsese la cantitati ingrijoratoare (o productie anuala de

1000 kg vin!) si cheltuiala mare, raspunsul lui a fost: ”Cind nu voi face vin voi fi mort,

dar nu intr-un mic apartament ci in casa mea!” Am realizat atunci ca predic in pustiu

fiindca Cornel nu-si va vinde niciodata casa “Pivnitei cu Vin” si nici acumularea lui in

cantitati mult peste nevoile lui si a putinilor amatori de vin bun gratis ramasi in

preajma lui. L-am intrebat ce face cu vinul pe care nu-l poate bea cu prietenii mi-a

raspuns ca isi plateste datoriile cu el, fara sa elaboreze, mentionind doar doctorii de

care are nevoie tot mai mare. Proprietarul Cornel a ramas doar cu vila mostenita de

la parinti si cu contul bancar gras rezultat din vinzari anemic. Nici ca proprietar si nici

ca antreprenor bunul meu prieten nu a fost iscusit pentru ca pentru a avea succes in

aceste doua activitati trebuie sa ai dragoste de bani si de acumularea lor in timp ce

el a avut mai degraba talent sa-I raspindeasca, ca papadia puful, “a tout vents”.

18

Cornel, prietenul meu. Ca sa spun ce a

insemnat pentru mine prietenia lui

Cornel as cita un vers dintr-o poezie a lui

Cosbuc: “Si tu cu gura foc prindeai sa-mi

dai ajutorare, sa-ti rasplateasca

Dumneze ca-I bun si mare”. Nu stiu daca

Dumnezeu l-a rasplatit pentru tot binele

pe care mi l-a facut in jumatatea de secol

a prieteniei noastre in care l-am simtit

totdeuna alaturi, mai aproape ca oricine,

in momentele dificile, nu putine din

viata mea profesionala si, mai ales,

privata. La rindul meu am facut tot ce

mi-a stat in putere si mi-a ingaduit el, sa-

l ajut in momentele lui dificile si ma simt

privilegiat si raplatit ca am putut sa-l

insotesc in drumul sau anevoios spre

eternitate. L-am revazut dupa o absenta

de 4 ani in aprilie 2018; el deja pornit pe

drumul care duce nicaeri din ianuarie

2017 cind a suferit un AVC care l-a lasat

hemiplegic si scos din casa mult iubita intr-un camin de batrini. Dupa un an de

sedere si recuperare partiala acolo, l-am gasit in patul propriu cu un cadru la

indemina ca sa-si poata face deplasarile reduse la bucatarie si sala de baie.

Neschimbat cognitiv arata, spre surprinderea mea, sanatos si cu buna lui dispozitie

neschimbata. Ma astepta cu o sticla de vin pe noptiera, hellas, cumparata si nu

produsa de el. S-a bucurat mai mult decit oricine cind a aflat ca am venit in Bucuresti

ca sa ne facem formele de repatriere. In octombrie, acelasi an, ne-am stabilt in

Bucuresti intr-un apartament in apropierea casei lui. Cei care il ingrijeau, trei la

numar, mi-au facut o pereche de chei ca sa pot intra cind vreau sa-l vad pe Cornel. Il

gaseam uneori in bucatarie privind pe geam la cei doi corbi cu care conversa, sau in

fotoliu, in dormitor privind tot pe geam la piersicul plantat de el, cu flori sau numai

cu frunze, urmarind cind era vint cum se miscau frunzele sau primavara, cum cadeau

petalele din copacul impodobit. Pe linga aceasta activitate citea mult, cu sute de

carti raspindite peste tot in odaie (inclusiv in pat) si cu televizorul deschis. Cum

19

surditatea avansata nu era decit partial compensata de un aparat, nu prea intelegea

ce se vorbeste la TV, de aceea il tinea deschis la canalele unde se prezentau

programe cu femei frumoase si sumar imbracate, singura placere care i-a ramas,

dupa declaratia lui. Ii aduceam regulat o sticla de “Rara Neagra de Purcari” si uneori

cite o carte recent aparuta despre producerea sau arta degustarii vinului care era

citita deja la urmatoarea mea vizita. In ultimele 20 de luni pe care le-am petrecut

impreuna am putut sa constat scaderea treptata a elanului sau vital manifestat prin

lungirea somnului diurn, micsorarea interesului pentru jumatatea de pahar de vin,

diminuarea si apoi oprirea lecturilor, dificultati sporite in conversatia noastra care

necesita biletele scrise si o oarecare rezistenta la deplasarile chiar imperioase la

baie, raportate de cei care-l ingijeau. Am si o dovada materiala a acestui coboris

privind acum la fotografiile pe care i le-am facut la ziua lui de nastere, 27 ianuarie,

anii 2019 si 2020. Dintr-un barbat rumen la fata cu un pahar de vin in mina si surisul

sau cuceritor de la 50 de ani, Cornel s-a micsorat intr-un batrinel simpatic cu

trasaturi japoneze si suris blind. Contrastul dintre cei doi Corneli este aproape la fel

de mare ca cel dintre Cornel la 90 de ani si cu 10 zile inainte de al doilea AVC fatal.

La aceasta revedere, care nu stiam ca va fi ultima, conversatia noastra a fost un

monolog al lui Cornel, care nu se mai ridica din pat de citeva zile : “Ce mai faci?,

Scarpina-ma pe spate, Este greu sa fi batrin si bolnav”. Incerc sa-mi alung imaginea

lui de la ultima noastra intilnire inlocuind-o cu cea din sicriu in care pierdutul meu

prieten arata al meu asa cum l-am cunoscut odinioara si la revederea noastra din

2018, dupa o prea lunga absenta. Am vrut sa scriu pe panglica coroanei “Pe curind

Cornel”, dar Mariana m-a impiedecat.

Victor Ghetie

Iulie 2020, Bucuresti