fmi - rol fctii

8/6/2019 fmi - rol fctii

http://slidepdf.com/reader/full/fmi-rol-fctii 1/84

Capitolul VOrganizaţii internaţionale

Universul organizaţiilor internaţionale este extrem de vast.Astăzi se consider ă că funcţionează o multitudine de organizaţii,grupate după mai multe criterii.

Unul dintre cele mai utilizate criterii este cel al domeniului deacţiune. În această categorie pot fi identificate organizaţii economice,organizaţii profesionale, organizaţii politice, organizaţii culturale,organizaţii ştiinţifice etc.

Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în organizaţiiguvernamentale sau neguvernamentale, în funcţie de statutulmembrilor săi (guverne, în cazul celor guvernamentale şi asociaţiisau persoane particulare în cazul celor neguvernamentale).

În capitolul ce urmează, vom încerca să prezentămcaracteristicile celor mai importante dintre organizaţiile economiceinternaţionale, cu cel mai mare impact asupra economiei mondiale.

5.1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi Sistemul Naţiunilor Unite

ONU şi Sistemul Naţiunilor Unite (care cuprinde, alături deONU, şi agenţiile specializate ale acesteia) sunt, poate, cele maicunoscute dintre organizaţiile internaţionale. Considerată organizaţia

cu vocaţie universale, ONU număr ă astăzi 191 de ţări, ceea ce îiconfer ă statutul de cea mai cuprinzătoare dintre organizaţii, subaspectul participării, dar şi sub aspectul domeniilor de acţiune, faptrelevat de obiectivele organizaţiilor ce compun Sistemul ONU.

ONU a fost creat în urma celui de-al doilea r ăzboi mondial, în1945, şi mulţi dintre criticii acestei instituţii consider ă că această instituţie reflectă şi astăzi o realitate de acum 50 de ani.

Documentul fundamental ce stă la baza funcţionării ONU esteCharta Naţiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945 de cele 50 de state



fondatoare ale organizaţiei. Charta stabileşte drepturile şi obligaţiileţărilor membre, precum şi structura organizaţiei.

Considerată tratat internaţional, Charta se fundamentează peprincipiile dreptului internaţional, de egalitate în drepturi a statelor

suverane şi de interzicere a folosirii for ţei în relaţiile internaţionale.Scopurile Naţiunilor Unite sunt:- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,- dezvoltarea relaţiilor între naţiuni întemeiate pe

respectarea principiului egalităţii în drepturi şi aautodeterminării popoarelor,

- cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale şi umanitare la nivelinternaţional şi promovarea respectării drepturilor şilibertăţilor fundamentale ale omului,

- să fie un centru în care să se armonizeze eforturilenaţiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

În urmărirea scopurilor enunţate în primul articolul al Chartei,ONU trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii:

- organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suveranea tuturor membrilor,

- toţi membri trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă

obligaţiile asumate potrivit Chartei,- diferendele internaţionale vor fi rezolvate prin mijloacepaşnice, în aşa fel încât pacea şi securitateainternaţională, precum şi justiţia să nu fie puse înprimejdie,

- renunţarea la ameninţarea cu for ţa sau la folosirea ei înrelaţiile internaţionale,

- membri ONU vor oferi organizaţiei ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea, în conformitate cu prevederile prezentei

Charte şi se vor abţine de a susţine statele împotrivacărora ONU întreprinde o acţiune preventivă sau deconstrângere,

- nici o dispoziţie din Chartă nu va autoriza Naţiunile Unitesă intervină în chestiuni care apar ţin esenţial competenţeiinterne a unui stat.

Limbile oficiale ale ONU sunt chineza, engleza, franceza, rusaşi spaniola. Alături de acestea, limba arabă este limbă oficială pentrulucr ările Adunării Generale, Consiliului de Securitate şi Consiliului

Economic şi Social.



Structura organizatorică a ONU este formată din următoareleprincipale organisme: Adunarea generală, Consiliul de Securitate,Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), Curtea Internaţională deJustiţie, Secretariatul şi Consiliul de Tutelă.

Adunarea Generală este cel mai democratic forum al ONU.Fiecare stat membru este reprezentat de cel mult cinci reprezentanţişi are dreptul la un singur vot, ceea ce aduce pe picior de egalitatetoate statele membre ale organizaţiei.

Adunarea Generală este principalul organ deliberativ al ONU.Deciziile importante, ca admiterea de noi membri, probleme legatede pace şi securitate sau de bugetul organizaţiei se iau cu omajoritate de 2/3 din voturi. Celelalte chestiuni ce sunt supuseaprobării Adunării Generale se iau cu majoritate simplă.

Atribuţiile şi responsabilităţile Adunării Generale sunturmătoarele:

- examinează principiile generale de cooperare pentrumenţinerea păcii şi securităţii internaţionale, inclusivprincipiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor,

- discută orice problemă privitoare la menţinerea păcii şisecurităţii supusă atenţiei de către orice membru al ONU,

-

poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asuprasituaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitateainternaţională,

- iniţiază studii şi recomandări în scopul promovăriicooper ării internaţionale în domeniul economic , social,cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi al sprijiniriidrepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţicetăţenii, f ăr ă nici un fel de discriminare,

- aprobă bugetului Naţiunilor Unite

- alege membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate,membri ECOSOC, membrii Consiliului de Tutelă, judecătorii Cur ţii Internaţionale de Justiţie (împreună cuConsiliul de Securitate), numeşte, la recomandareaConsiliului de Securitate, Secretarul General al ONU.

Adunarea Generală se întruneşte în sesiuni ordinale anual, înseptembrie, şi în sesiuni speciale, la cererea Consiliului deSecuritate, a majorităţii membrilor ONU sau a unui singur membru,dacă majoritatea membrilor sunt de acord. Sesiunile de urgenţă pot fi

convocate în 24 de ore, în aceleaşi condiţii.



Consiliul de SecuritatePrincipala responsabilitate a Consiliului de Securitate este

aceea de a menţine pacea şi securitate internaţională. El estealcătuit din 15 membri, 5 permanenţi (SUA, Franţa, Marea Britanie,

China, Federaţia Rusă) şi 10 nepermanenţi, aleşi de AdunareaGenerală pe o perioadă de doi ani. Deciziile în cadrul Consiliului deSecuritate se iau cu o majoritate de 9 voturi în chestiuni deprocedur ă. În problemele importante, majoritatea de 9 voturi trebuiesă includă votul afirmativ al tuturor celor 5 membri permanenţi aiConsiliului de Securitate, cunoscută ca Unanimitatea Marilor Puterisau ca dreptul de veto.

Consiliul de Securitate ONU este singurul organism carepoate ordona acţiuni armate ca şi sancţiuni colective împotriva uneiagresiuni. Principalele atribute ale Consiliului de Securitate sunt:

- investigarea oricărei dispute sau situaţii care ar puteaconduce la fricţiuni internaţionale,

- recomandă metodele necesare pentru rezolvarea acestor dispute,

- determină existenţa unei ameninţări împotriva păcii sau aunei agresiuni şi recomandă măsuri ce trebuie întreprinse în acest sens,

-

invită membrii ONU să aplice sancţiunile economice saualte măsuri, care nu implică utilizarea for ţei, pentru apreveni sau a stopa agresiunea,

- întreprinde acţiuni militare împotriva agresorilor,- exercită funcţiile de tutelă ale ONU în zone strategice,- recomandă Adunării Generale numirea Secretarului

General şi, împreună cu Adunarea Generală, numeşte judecătorii Cur ţii Internaţionale de justiţie.

Consiliul Economic şi Social

ECOSOC este principalul organ al ONU însărcinat cucoordonarea acţiunilor din domeniul economic şi social, atât aleONU, cât şi ale agenţiilor specializate şi ale altor instituţii din FamiliaONU.

ECOSOC:- serveşte ca principal forum de discuţii pe probleme

economice şi sociale la nivel internaţional şi formulează recomandări statelor membre şi sistemului Naţiunilor Unite,

- realizează şi iniţiază studii şi rapoarte în domeniile de

interes,



- promovează respectul şi urmăreşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,

- organizează conferinţe şi pregăteşte proiecte de convenţiipentru a fi supuse Adunării Generale, în domenii de

competenţa sa,- se consultă cu organizaţiile nonguvernamentale în

probleme ce ţin de competenţa ECOSOC.Consiliul de Tutelă

Acest organism are drept principală sarcină supraveghereaadministr ării teritoriilor aflate sub tutela ONU. Teritoriile aflate subtutelă sunt acele teritorii care se află sub mandatul ONU şi care nuse pot autoguverna. De aceea, principalul obiectiv al Consiliului deTutelă este de a sprijini populaţia acestor teritorii spre dezvoltareaprogresivă către autodeterminare şi independenţă, ţinând cont decondiţiile specifice fiecărui teritoriu, de a încuraja respectareadrepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, de a asigura egalitateade tratament în domeniile social, economic şi comercial a tuturor cetăţenilor membrilor Naţiunilor Unite.

Dacă la începutul activităţii ONU numărul teritoriilor aflate subtutelă era de 72, în 1998 se mai aflau sub administrare doar 17.Curtea Internaţională de Justiţie

Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism juridic al ONU, ale cărui atribuţii ţin de reglementarea diferendelor dintre state şi de oferirea de consultanţă juridică ONU şi agenţiilor specializate. Curtea Internaţională de Justiţie este formată din 15 judecători, aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate,pentru un mandat de nouă ani, cu posibilitatea realegerii. O ţar ă nupoate avea doi judecători la Curtea Internaţională de Justiţie.Secretariatul

Secretariatul este organismul permanent al ONU şi este

format din Secretarul General şi personalul ce lucrează în oficiileNaţiunilor Unite. Personalul Secretariatului număr ă în jur de 8 600persoane, care acţionează la dispoziţia Naţiunilor Unite şi nu a ţărilor ai căror cetăţeni sunt.

Secretarul General este cea mai înaltă autoritate din cadrulONU. El este, deopotrivă, diplomat, activist, conciliator, avocat şi areobligaţia de a promova principiile şi valorile exprimate prin ChartaNaţiunilor Unite.

Cel mai important rol al secretarului general este acela de

îndeplinire a „bunelor oficii”, respectiv demersurile pe care acesta le



face public sau privat pentru a preveni disputele internaţionale, aopri escaladarea conflictelor deja existente sau a aduce statele lamasa tratativelor. Prezentul Secretar General ONU este Kofi Annan,din Ghana.

5.1.1.Reforma ONU. Realizări şi neîmpliniri ale ONUActivând ca una dintre cele mai vechi organizaţii, ONU a fost

nu de puţine ori criticat pentru neconcordanţa dintre măsurileadoptate şi principiile Chartei, pentru lipsa sa de reacţie în anumitemomente, pentru realizările destul de palide în comparaţie cu graveleprobleme cu care se confruntă omenirea. Multe dintre criticile aduseONU pornesc de la structura organizatorică a acestuia, structur ă cereflectă dispropor ţionalitate între atribuţiile diferitelor organisme şicapacitatea acestora de a impune anumite rezoluţii şi care esteapreciată a reflecta o situaţie care nu mai corespunde realităţii1. Dedeparte, cea mai puternică dintre structurile ONU este Consiliul deSecuritate, singurul autorizat să intervină armat atunci când un statagresează alt stat. Componenţa Consiliului de Securitate, deexemplu, este expresia unui raport de for ţe dominat de statele învingătoare în cel de-al doilea r ăzboi mondial.

Învinşii de acum 60 de ani sunt astăzi state puternice, care

contribuie cu mai mult la bugetul ONU decât ţări ce se află înstructura Consiliului de Securitate. Germania şi Japonia sunt egalii, în domeniul economic, ai Franţei sau Marii Britanii, iar în plan politic, în cadrul ONU, interesele lor sunt reprezentate în aceeaşi măsur ă caşi a altor ţări mult mai puţin dezvoltate. În altă ordine de idei, multeţări nici nu existau la constituirea ONU, dar astăzi nu mai pot fiignorate în plan internaţional. La ora actuală, se discută tot mai desdespre o adevărată reformă a organismelor ONU, cel mai vizat fiind,desigur, Consiliul de Securitate. Germania, Japonia, India, Brazilia şi

Nigeria bat la poarta Consiliului de Securitate ca membri permanenţi,

1 Una dintre primele crize izbucnite la nivelul organizaţiei a avut loc nu la mult timpde la înfiinţarea sa, odată cu problemele din Coreea şi implicarea ONU în primulsău r ăzboi. Ca urmare a divergenţelor dintre SUA şi URSS, urmată de păr ăsireaConsiliului de Securitate de către cea din urmă, centrul de greutate este deplasatcătre Adunarea Generală. Prin rezoluţia Acheson (după numele Secretarului deStat american de la acea vreme) din noiembrie 1950, se instituie posibilitatea caAdunarea Generală să se substituie Consiliului de Securitate în situaţia în careacesta din urmă se află în imposibilitatea de a face faţă responsabilităţilor saleprivind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Urmare a acelei crize, primulSecretarul General al ONU, norvegianul Trygve Lie, a demisionat.



pentru a da acestuia o componenţă care să reflecte mai corectrealitatea din plan internaţional. În plus, o astfel de propunere ar da omai mare reprezentativitate unei structuri ce reflectă într-o foartemare măsur ă interesele ţărilor bogate.

Ineficienţa ONU este un alt motiv de nemulţumire legat deactivitatea acestei organizaţii. Între obiectivele acesteia se înscriurespectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,precum şi preocuparea pentru reducerea săr ăciei în lume. Astăzisunt peste un miliard de oameni ce tr ăiesc la limita minimă asăr ăciei, iar în multe ţări există încălcări majore ale drepturilor fundamentale ale omului. Fiind considerată „prizoniera” intereselor ţărilor bogate şi a membrilor permanenţi din Consiliul de Securitate,ONU fie nu a acţionat, fie acţiunile sale au fost timide şi lipsite deorice rezultate. Africa, de exemplu, este una din regiunile cele maisărace ale lumii şi multe dintre tragedii s-au consumat pe acestcontinent.

Mulţi critici văd în Secretariatul General o irosire de resurse.Funcţionarii ONU au salarii de două ori mai mari decât omologii lor ce activează în organizaţii neguvernamentale, iar rezultate de două ori mai slabe. Supradimensionarea structurilor ONU şi birocraţiaacestora îi fac pe unii analişti să considere că personalul acţionează

în primul rând în scopul confortului personal şi mai apoi în slujbaidealurilor care au condus la crearea organizaţiei.Principalul obiectiv al Chartei Naţiunilor Unite, pacea şi

securitatea internaţională sunt considerate a fi deziderate mult prea îndepărtate. De la sfâr şitul celui de-al doilea r ăzboi mondial, lumeaeste departe de a fi cunoscut cu adevărat pacea. În fiecare colţ allumii au izbucnit r ăzboaie, în unele dintre ele fiind angrenate chiar naţiunile Unite (r ăzboiul din Coreea). Unii analişti consider ă că, defapt, ONU a devenit marioneta marilor puteri, în special SUA, f ăcând

evident aluzie la autorizarea de către ONU a intervenţiei în Kuweit.Un exemplu ce ilustrează slăbiciunea ONU în faţa SUApoate fi identificat în situaţia ocupării prin for ţă a Kuweitului de cătreIrak in 1990. Sub o motivaţie discutabilă, regimul de la Bagdad călcateritoriul kuweitian, anexându-l. ONU a adoptat mai multe rezoluţii, încercând să facă guvernul irakian să păr ăsească teritoriul ilegalanexat. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate cerea Irakului să seretragă imediat şi necondiţionat. Pe de altă parte, ONU î şi rezervadreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea acestei

rezoluţii. Irakul refuză să se supună. In această situaţie, NATO siPentagonul fac presiuni pentru o intervenţie militar ă americană în



zonă, cu sau f ăr ă acordul Consiliului de Securitate. În cele din urmă,Consiliul a adoptat Rezoluţia 665, prin care autoriza măsurile militareasupra Irakului. Este vorba de cedarea ONU în faţa SUA şi a aliaţilor săi din NATO?

La 7 august 1998, ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania au fostţinta unor atentate cu bombă. 263 de morţi, din care 12 americani. CasaAlbă a considerat ca fiind un atac Al-Quaida şi, fără a exista opermisiune din partea Consiliului de Securitate ONU, lansează 75 derachete de croazieră asupra Sudanului si Afghanistanului. Bilanţul - maimulţi morţi şi un scandal de proporţii, dat fiind faptul că ţinteleconsiderate de CIA teroriste, s-au dovedit a fi fabrici de medicamente.

Cel mai recent caz vis a vis de relaţia dintre ONU şi SUA îlreprezintă războiul din Irak. Intervenţia SUA şi a aliaţilor săi a fostmotivată de existenţa armelor chimice şi bacteriologice, care, în urmaintervenţiei armate, nu s-au putut găsi. Scandalurile imense ce auapărut ulterior, precum şi dezvăluirile făcute de diverse oficialităţiamericane şi britanice în legătură cu manipularea dovezilor, audeterminat numeroase manifestări ale opiniei publice împotrivaRăzboiului din Irak. Dar cel mai interesant aspect este acela că cei cincimembri permanenţi ai Consiliului de Securitate s-au grupat în treitabere total opuse. Franţa a cerut insistent ca intervenţia în Irak să nuaibă loc fără girul Consiliului de Securitate, anunţând că este împotrivaacestei intervenţii fără argumente evidente şi dovezi clare. MareaBritanie a susţinut SUA, China şi Rusia au avut o atitudine mairezervată, dar mai aproape de cea a Franţei. SUA a încercat să obţină oaprobare de moral prin obţinerea a 9 voturi din cele 15, dar a renunţatşi la aceasta, dat fiind faptul că nu întrunea nici aceste voturi.Intervenţia a avut loc, iar implicaţiile în plan politic şi al raportului deforţe în plan internaţional au fost extrem de puternice şi complexe.ONU a apărut în ochii opiniei publice ca având un rol pur decorativ şifiind o marionetă în mâna SUA, UE a demonstrat că, în ciuda realizărilorobţinute în plan economic, ca entitate, în plan politic nu sunt decâtindividualităţi, sentimentele antiamericane au sporit în lumeamusulmană, în general, şi în cea arabă în special, şi ceea ce este mai

îngrijorător, terorismul nu a fost îngenuncheat, el culminând cu

atacurile din Spania, care au determinat mai multe state să-şi anunţeretragerea din coaliţie.



În decursul anilor, ONU a pierdut din omogenitate şi a câştigat în universalitate, aşa cum aprecia şi Robert Schuman.Universalitatea câştigată, ca şi omogenitatea pierdută, î şi aucorespondenţa în numărul mare de ţări care şi-au câştigat

independenţa şi care au devenit membre ONU, cu niveluri dedezvoltare dintre cele mai diverse. La înfiinţarea organizaţiei, Africa aavut 4 membri fondatori, astăzi are peste 40 de reprezentanţi. Acestediferenţe dintre puterea economică a celor mai multe state şicomponenţa organismelor ONU au dus la o aşa numită împăr ţire afor ţelor. Deţinând două treimi din numărul statelor membre, ţăriledezvoltate sunt în minoritate în Adunarea Generală, pe când înConsiliul de Securitate au majoritatea. Realizarea unor astfel de axear putea bloca întregul mecanism de funcţionare al ONU cu efectenegative asupra întregii comunităţi internaţionale.

Astăzi, lumea este împăr ţită în blocuri comerciale, militare şipolitice care joacă un rol mult mai important decât Naţiunile Unite.

Nu trebuie totuşi negate eforturile pe care ONU le-a depus şimulte dintre reuşitele acestei organizaţii. Numărul mare de membrireprezintă, în ultimă instanţă, încununarea eforturilor organizaţieiprivind autodeterminarea şi independenţa politică a statelor şirecunoaşterea de către întreaga comunitate internaţională, prin

intermediul ONU, a suveranităţii fiecăruia dintre membri săi.Acordurile internaţionale semnate în cadrul agenţiilor specializate aleONU sunt expresia preocupărilor acestui for pentru o reglementare înplan internaţional, cu o cât mai largă participare, a principalelor aspecte ce guvernează viaţa economică, politică şi socială a tuturor statelor.

De la crearea sa, ONU s-a îmbogăţit continuu, nu doar cu noimembri, ci şi cu problemele acestora. Începând cu anii ’50, tot maimulte state şi-au cucerit independenţa politică şi au devenit membre

ale marii familii a Naţiunilor Unite. Din păcate, independenţa politică nu a adus cu sine şi independenţa economică sau bunăstarea noilor popoare. Conştientizând problemele ce aveau să apar ă mai târziu,ONU a iniţiat Decadele Dezvoltării1, care reprezintă demersuri alecomunităţii internaţionale în vederea promovării progresuluieconomic şi social al ţărilor mai puţin dezvoltate.

Primul deceniu al dezvoltării a fost lansat între 1961-1971 şistipula angajamentul statelor membre de a stimula şi consolida

1 XXX – „Dicţionar de Relaţii Economice Internaţionale”, Editura Enciclopedică,Bucureşti, 1993, pg. 233 - 234



politici adecvate sporirii sensibile a ritmurilor de creştere economică al ţărilor mai puţin avansate de cel puţin 5% pe an.

Cel de-al Doilea Deceniul al Dezvoltării, lansat în perioada1971-1980, stabilea niveluri de creştere pentru o serie de indicatori,

cum ar fi PIB –ului global şi cel pe locuitor, în ţările în dezvoltare, curitmuri de 6%, respectiv 3,5% pe an. De asemenea, s-a stabilit unansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea acestor obiective, cum ar fi încheierea de acorduri pentru produsele de bază,sprijinirea expansiunii şi diversificării exporturilor de produsesemifinite şi manufacturate, acordarea de ajutoare pentrudezvoltarea ţărilor mai puţin avansate într-un volum minim de 0,7%PNB – ul ţărilor dezvoltate.

În 1980 se lansează a treia strategie de dezvoltare în cadrulDeceniului Trei pentru Dezvoltare (1981-1990). Stabilind obiectivecantitative de mai mare amploare (ritm mediu anual de creşterepentru ţările în dezvoltare de 7%), se preconiza reducerea cu 19% adecalajelor economice medii faţă de ţările dezvoltate până în 1990,precum şi schimbări în economia mondială prin negocieri la nivelglobal.

Cel de-al Patrulea Deceniu al Dezvoltării a fost lansat în 1990,la o sesiune specială a Adunării Generale, pentru revitalizarea

creşterii economice şi dezvoltării în ţările mai puţin avansate,stabilind patru domenii prioritare: săr ăcie şi hrană, resurse umane şidezvoltare instituţională, populaţie şi mediu. Obiectivele propuse înacest deceniu au fost mult mai vagi decât cele stabilite în deceniileanterioare.

În ciuda eforturilor depuse, nici una din ţintele propuse în celepatru decenii nu a fost atinsă. O analiză f ăcută la mijlocul DeceniuluiTrei ar ăta că ritmul de creştere al ţărilor în dezvoltare s-a încetinit, iar decalajul faţă de ţările sărace a crescut.

Trecerea în noul mileniu a impus o analiză foarte atentă, lanivelul Organizaţiei, a principalelor probleme cu care se confruntă astăzi lumea. Definită „Obiectivele Mileniului”, declaraţia ONU aplecat de la necesitatea continuării cu eforturi şi mai susţinute acooper ării la nivel internaţionale pentru a eradica sau a diminua celemai grave neajunsuri ale societăţii contemporane.

Obiectivele identificate de către ONU sunt în număr de 8,fiecare dintre ele având ţinte precise. Orizontul de timp pentruatingerea ţelurilor propuse este 2015.

1. Eradicarea săr ăciei extreme. În cadrul acestui obiectiv,Naţiunile Unite î şi propun ca prin acţiunile promovate şi prin



cooperarea tuturor statelor lumii să se înjumătăţească propor ţia celor ce tr ăiesc sub un dolar pe zi şi a celor caresufer ă de foame.

2. Educaţie pentru toţi. Conform acestui obiectiv, toate fetele şi

băieţii trebuie să finalizeze cursurile primare.3. Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării active

în societate a femeilor. Până în 2005 se propune eliminareainegalităţilor de cuprindere în şcoala primar ă a fetelor şibăieţilor, iar până în 2015, eliminarea tuturor discriminărilor dintre sexe, la toate nivelurile.

4. Reducerea mortalităţii în rândul copiilor, respectiv reducereacu două treimi a ratei mortalităţii în rândul copiilor până în cinciani.

5. Îmbunătăţirea asistenţei maternale, reducerea cu ¾ a rateimortalităţii la naştere a mamelor.

6. Combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli. Ţinteleacestui obiectiv sunt: stoparea şi combaterea r ăspândiriiHIV/SIDA şi stoparea şi combaterea r ăspândirii malariei şi aaltor boli cu efect major asupra stării de sănătate a populaţiei.

7. Asigurarea sustenabilităţii mediului- integrarea principiilor de dezvoltare durabilă în politicile şi

programele tuturor ţărilor,- combaterea eroziunii solului şi a degradării resurselor,- reducerea la jumătate a propor ţiei populaţiei care nu are

acces la resurse de apă potabilă,- înregistrarea unor progrese însemnate până în 2020 în

standardul de viaţă a cel puţin 100 milioane de locuitori ai„oraşelor de carton”,

8. Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare, care să includă:

- dezvoltarea pe mai departe a unui sistem comercial şifinanciar deschis, bazat pe reguli, previzibil şinediscriminatoriu, angajarea pentru o bună guvernanţă,dezvoltare şi reducere a săr ăciei, atât la nivel naţional câtşi internaţional,

- o mai bună orientare către nevoile celor mai sărace ţări,respectiv acces pe pieţe pentru produsele acestora,extinderea schemelor de reducere a datoriei celor mai îndatorate şi sărace ţări, anularea datoriilor oficiale

bilaterale şi asigurarea unei asistenţe financiare mai



generoase pentru ţările ce realizează progrese înreducerea săr ăciei.

- o mai bună orientare către nevoile speciale ale ţărilor insulare şi f ăr ă litoral cel mai puţin dezvoltate,

- analizarea mai profundă şi mai eficientă a problemelor datoriei externe a ţărilor în dezvoltare pe plan naţional şiinternaţional în scopul aducerii acestei probleme ladimensiuni sustenabile pe termen lung,

- o cooperare mai strânsă cu companiile farmaceuticepentru relaxarea accesului la medicamentele esenţialepentru ţările în dezvoltare,

- o cooperare mai strânsă cu companiile private pentrulărgirea accesului către beneficiile noilor tehnologii, înspecial tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.

Care este situaţia după patru ani? Într-un raport ONU1 prezenta situaţie a realizărilor şi a domeniilor în care mai sunt multede f ăcut este următoarea: majoritatea ţintelor propuse se află înprogres, dar există zone în care se înregistrează stagnări sau chiar deterior ări ale situaţiei existente. În ceea ce priveşte obiectivul 1,reducerea săr ăciei extreme şi a foametei, Africa sub-sahariană nu a înregistrat nici un progres, iar în Asia de Sud progresele sunt destul

de încete. Pentru al doilea obiectiv, atingerea educaţiei primare lanivel universal, situaţia este mai bună, chiar dacă în unele regiuniprogresele înregistrate sunt destul de lente (din nou Africa sub-sahariană şi Oceania). Reducerea mor ţii infantile până la 5 ani cudouă treimi contabilizează regres în aceeaşi regiune a Africii sub-sahariene, celelalte regiuni marcând progrese, chiar dacă în cazulunora sunt mai modeste (ca Asia de Est). De altfel, aproape la toateobiectivele Africa sub-sahariană se află în urma ţintelor propuse,ceea ce demonstrează o dată în plus dimensiunea extremă a

săr ăciei în această regiune. Care va fi deznodământul acesteiprovocări pe care a lansat-o ONU? Poate că acum forurile de deciziela nivel naţional, pentru fiecare ţar ă în parte, şi organismeleinternaţionale, la nivel global, vor reuşi să se prezinte în faţaoamenilor cu una din prea puţinele realizări comune în planuldezvoltării umane.

1 XXX – „Millenium Development Goals: Progress Report”, UN, september 2004



5.1.2. Sistemul Naţiunilor Unite

Alături de Organizaţia Naţiunilor Unite, din Sistemul ONU facparte o serie de agenţii specializate, programele şi fondurile

Naţiunilor Unite. Acestea funcţionează în baza unor acorduri specialece le leagă activitatea de ECOSOC sau/şi Adunarea Generală.Agenţiile specializate au propriul buget, propriile scopuri şi reguli şifuncţionează pe bază de autonomie.

Printre cele mai cunoscute organisme şi organizaţii ce facparte din Sistemul Naţiunilor Unite se număr ă:

1. Comisiile Regionale ale ONU, care sunt subordonateECOSOC şi au drept obiectiv fundamental promovareacooper ării la nivel regional şi subregional, dezvoltând politici şistrategii menite a asigura progresul şi dezvoltarea economică în regiunile respective. Sunt cinci astfel de comisii regionale, şianume:- Comisia Economică pentru Africa (ECA),- Comisia Economică pentru Europa (ECE),- Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe

(ECLAC),- Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific

(ESCAP),- Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest(ESCWA).

2. Programele, Fondurile şi alte structuri care operează în cadrulNaţiunilor Unite, coordonate în cea mai mare parte deECOSOC- Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), creat în

1946, este singurul organism dedicat în exclusivitatecopiilor, pentru protecţia, dezvoltarea şi supravieţuirea

acestora.- Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare

(UNCTAD), creată în 1964, are drept scop accelerareacomer ţului şi a dezvoltării economice, în special înbeneficiul ţărilor în dezvoltare. Se consider ă a fi oalternativă la Organizaţia Mondială a Comer ţului, un forumcare să promoveze interesele ţărilor în dezvoltare.

- Programul naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), creat în 1965, este cea mai largă sursă multilaterală de asistenţă

tehnică şi pentru dezvoltare umană.



- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), creat în1972 are drept principal obiectiv susţinerea de parteneriatepentru a proteja mediul înconjur ător şi de a oferi naţiunilor posibilitatea să îmbunătăţească viaţa populaţiei f ăr ă a

compromite şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.- Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA), creat în

1969 este cea mai largă sursă multilaterală pentruasistenţa populaţie destinată ţărilor în dezvoltare, în scopul îmbunătăţirii stării reproductive a femeilor, strategii dedezvoltare şi ale populaţiei, egalitatea femeilor etc.

- Programul Alimentar Mondial (WFP), creat în 1963, ceamai largă sursă de asistenţă multilaterală pentru hrană (au

fost alocate prin acest program peste 3 milioane de tonemetrice de hrană pentru situaţiile de urgenţă).

5.2. Fondul Monetar Internaţional5.2.1. Crearea F.M.I.

ncă din timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial, au apărutpreocupări pe plan internaţional privind reorganizarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale. În acest context, în iulie 1944, aavut loc în S.U.A., în localitatea Bretton Woods, Conferinţa Monetar ă

şi Financiar ă la care au participat 44 de ţări.Prin acordurile încheiate, Conferinţa monetar ă a prevăzut înfiinţarea a două organisme: Fondul Monetar Internaţional şi BancaInternaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Rolul principal încadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.M.I.,prevăzându-se că o ţar ă nu poate deveni membru B.I.R.D. atâta timpcât nu este membru F.M.I..

Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947. La 15noiembrie 1947, F.M.I. a obţinut statutul de instituţie specializată a

Organizaţiei Naţiunilor Unite, după ce Adunarea Generală a aprobatAcordul încheiat de ECOSOC cu F.M.I. prin consultări şirecomandări, însă Organizaţia Naţiunilor Unite nu poate interveni înmod direct în activitatea acestuia.5.2.2. Statutul şi obiectivele F.M.I.

Acordul a fost concretizat în 20 de articole, urmate deamendamente ulterioare (printre care, cel din 1968 a instituit DST-urile). F.M.I. i s-a stabilit un statut juridic, conform căruia acesta are odeplină personalitate juridică, un sistem de organe de conducere, un



buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi de interpretarea propriului statut.

Obiectivele principale ale F.M.I. sunt :∗ să promoveze cooperarea monetar ă internaţională prin

intermediul unei instituţii permanente, care să constituie unmecanism de consultare şi colaborare cu ţările membre înprobleme monetare internaţionale;

∗ să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comer ţuluiinternaţional, aducându-şi astfel contribuţia la promovarea şimenţinerea unui nivel ridicat de folosire a capacităţilor deproducţie în toate ţările membre, la sporirea resurselor productiveşi la creşterea venitului lor naţional;

∗

să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitareadevalorizărilor monetare ca mijloc de concurenţă internaţională;∗ să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea

ce priveşte tranzacţiile curente dintre ţările membre şi laeliminarea restricţiilor valutare, care stânjenesc dezvoltareacomer ţului internaţional;

∗ să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă decredite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reduceriidezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe ale ţărilor

membre.

5.2.3. Funcţiile F.M.I.Conform statutului F.M.I., ţările membre pot utiliza resursele

sale numai pentru acoperirea unui deficit al balanţei conturilor curente, specificându-se expres, în articolul VI, că nici un membru nuva putea utiliza resursele Fondului pentru ieşirile importante sauprelungite de capitaluri.

Corespunzător acestor principii şi precizări, principalele funcţii

ale F.M.I. sunt:• supravegherea politicilor financiar valutare - funcţia iniţială

a F.M.I., care presupune consultări periodice între ţările membreşi specialiştii Fondului cu privire la situaţia balanţei de plăţi, asistemului monetar, preţuri, şomaj, strategii de dezvoltare,reformă, curs de schimb etc. Fondul este obligat să supravegheze atât sistemul monetar internaţional în vedereaasigur ării funcţionarii efective şi operativităţii acestuia, cât şirespectarea de c

ătre fiecare membru a obliga

ţiilor ce îi revin din

trei din principiile adoptate de către F.M.I., respectiv: obligaţia



membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb,intervenţia pe propriile pieţe de schimb pentru a contracaradezordinea monetar ă şi respectarea interesului celorlalte ţări, alecăror monede pot fi afectate.

• asistenţa financiară - constă în acordarea dreptului unei ţări dea cumpăra moneda proprie a altei ţări, cu obligaţia de a-şir ăscumpăra moneda naţională într-un anumit interval de timp.Dacă iniţial au beneficiat de asistenţă financiar ă ţările vesteuropene distruse de cel de-al doilea r ăzboi mondial, în prezent,cererile de asistenţă financiar ă vin în cvasi-majoritatea lor de laţările în dezvoltare. Creditele acordate de către F.M.I. sunt petermen mediu (2-5 ani) sau lung (4-10 ani) şi se solicită garanţii

specifice pentru rambursare. Garanţiile constau în obligaţiaguvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori destabilitate macroeconomică, definiţi în cadrul strategiei proprii derelansare economică sau în cooperare cu specialiştii Fondului.Indicatorii respectivi vizează politica monetar ă, fiscală, bugetar ă,politicile structurale prin prisma dezechilibrelor care afectează balanţa de plăţi. Accesul la resursele financiare ale F.M.I. depindeatât de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului, cât şi deadoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluţionarea

dezechilibrelor existente.• asistenţa tehnică se realizează prin:

• trimiterea gratuită de specialişti în domeniile specifice deexpertiză ale F.M.I.

• pregătirea şi formarea funcţionarilor publici; în acest scopfuncţionează în cadrul Fondului două instituţii specializate, cusediul la Washington şi la Viena, care ofer ă gratuit cursuri despecializare în domenii cum ar fi finanţele publice, ajustarea

balanţei de plăţi, programe financiare etc.• consultanţă pe probleme monetare şi financiare.

5.2.4. Organizarea F.M.I. şi resursele acestuiaF.M.I. este condus de următoarele 3 organisme1):

1) Consiliul Guvernatorilor este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se reuneşte o dată pe an, având rolul unei adunărigenerale a acţionarilor. Fiecare stat are câte un reprezentant, însă

1) Paul Bran (coordonator) - Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 1990, pag.197-198



acesta are un drept de vot a cărui importanţă difer ă in funcţie decota-parte subscrisă. Regula este că fiecare ţar ă dispune de câte250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100.000dolari subscrişi.

În acest fel, numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cucea mai mare cotă-parte de capital subscris (S.U.A., Marea Britanie,Germania, Franţa, Japonia). Cum toate deciziile importante trebuieluate cu o majoritate de 85% din voturi, S.U.A., care singure dispunde aproape 20% din voturi, au de fapt un drept de veto.2) Consiliul de administraţie este format din 21 de membri: 6reprezentând ţările ale căror cote-păr ţi sunt cele mai mari, sau care,f ăr ă să aibă o cotă-parte foarte mare, sunt creditori foarte importanţiai F.M.I. (Arabia Saudită) şi 15 desemnaţi de celelalte ţări membre,grupate. în principiu. pe zone geografice. În acest din urmă caz,unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească unadministrator care să le reprezinte, iar altele practică rotaţia.3) Directorul general este, prin consens, un european şi conduceFondul sub controlul administratorilor.

Sediul F.M.I. este la Washington, D.C.

5.2.5. Mecanismele de finanţare ale F.M.I.

F.M.I. are ca scop să permită ţărilor membre să-şi remediezedezechilibrele temporare (şi nu fundamentale) ale balanţelor lor deplăţi, f ăr ă să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situaţia lor internă sau dezvoltarea schimburilor internaţionale.

Resursele F.M.I. sunt constituite, în principal, din contribuţii pecare trebuie să le verse statele pentru a deveni membre aleorganizaţiei. Aceste contribuţii se numesc "cote-păr ţi".

Cotele-păr ţi au fost exprimate iniţial în dolari, iar în prezentsunt exprimate în D.S.T. Cota-parte a fiecărei ţări este determinată

de poziţia sa economică, comparativ cu cea a celorlalţi membri.Pentru schimbarea cotelor se ia în considerare o varietate de factorieconomici, incluzând PIB–ul, tranzacţiile de cont curent, rezerveoficiale. Când o ţar ă devine membr ă a FMI îi este repartizată o cotă iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate deFond a fi comparabile ca mărime economică şi caracteristici cuaceasta. Aceste cote au fost în mai multe rânduri revizuite. Ultimacreştere de cote a avut loc în ianuarie 1999, creşterea generală cu45% reflectând schimbările în mărimea economiei mondiale, riscul

ridicat de crize financiare şi rapida liberalizare a comer ţului şi



fluxurilor de capital. Cu prilejul major ărilor de cote păr ţi se urmăreşteşi menţinerea unui echilibru între diferitele grupe de ţări. Aşa seexplică majorarea cotei Chinei în 2001, ca urmare a dobândiriisuveranităţii asupra Hong Kong-ului, care a ajuns la acelaşi nivel caşi Canada. Cotele păr ţi sunt prezentate în anexa nr. 3.

Cotele păr ţi reprezintă criteriul de stabilire a dreptului de vot inorganele de conducere.

Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbr ăcaforma unei cumpăr ări directe sau a unei asigur ări de trageri. Prinaceasta din urmă se înţelege o decizie prin care Fondul dă unuimembru asigurarea că acesta va putea să efectueze cumpăr ări dincontul de resurse generale, în cursul unei perioade de timpspecificate şi până la un nivel determinat. Deşi aceste asigur ări seacordă, în general, pentru o perioadă de 12 luni, Fondul a aprobat şiasigur ări de tragere valabile pe doi ani.

Conform celei de-a doua modificări1) a statutului F.M.I., ţărilemembre pot utiliza, prin trageri, tranşa rezervei (noua denumire atranşei aur), tranşe curente de credit (până la 25% din cota vărsată în monedă convertibilă) şi pot dispune de o serie de facilităţi definanţare: trageri în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie şipentru situaţii neprevăzute, pentru acoperirea influenţelor

nefavorabile ale preţurilor importurilor de ţiţei şi gaze naturale, printrageri în cadrul facilităţii de finanţare a situaţiilor neprevăzute ale încasărilor din export, prin finanţarea stocurilor tampon sau princontractarea de credite, dacă tragerea iniţială nu este suficientă.

În cadrul acestor facilităţi puse la dispoziţie de Fond unmembru poate împrumuta cumulativ până la de patru ori cotasubscrisă numai pe baza unor programe de reformă ale ţării încauză, care să demonstreze capacitatea acesteia de a depăşidezechilibrele temporare în care se află.

Politica tranşelor de credit cuprinde, în principal, următoarelefacilităţi2):• aranjamente de tip stand-by (credit confirmat), care constau în

deschiderea unor linii de credit pe termen mediu în favoareaţărilor aflate în dificultate pe baza unor programe de reformă economică. Condiţiile de creditare, favorabile de regulă, prevăd

1 George Marin (coordonator) - ”Economia Mondială”, Editura Independenţa economică,1996, pag. 105 - 107

2

Idem



perioade de rambursare de 3-5 ani cu posibilităţi de extinderepână la 10 ani, dobânzi standard ale F.M.I. (în jur de 5%),comisioane de serviciu (0,5% din suma disponibilizată), şicomisioane stand-by, care, de obicei, se compensează cu cele de

serviciu,• facilităţi de transformare sistemică, introduse în 1993, în scopul

de a asigura o sporire a posibilităţilor de asistenţă financiar ă înfavoarea ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severedatorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă; pentru a obţineaccesul la aceste facilităţi, ţările solicitante trebuie să însoţească cererea de un document care să descrie obiectivele de politică economică, să cuprindă estimări macroeconomice, măsuri

structurale, fiscale, monetare şi valutare ce urmează a fi aplicate în perioada acoperită de această facilitate,• facilitatea de ajustare structurală extinsă (1987) oferită, de regulă,

celor mai sărace ţări, în condiţii de extindere pe 3 ani, cureturnare după 5 -10 ani şi dobândă de 0,5%.

• finanţarea stocurilor tampon (1964) care permite ţărilor în curs dedezvoltare care stochează produse primare în scopul reduceriiofertei de pe pieţele internaţionale să angajeze o tranşă suplimentar ă de credite de până la 25% din cotele lor păr ţi, cu

condiţia ca aceste stocuri "tampon" să fie constituite conformprincipiilor stabilite de O.N.U., care trebuie să guverneze relaţiileintergurvernamentale,

• finanţarea extinsă (1974), creată în scopul ajutor ării ţărilor care seconfruntă cu grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare aunei structuri defectuoase a producţiei, comer ţului sau preţurilor,precum şi a ţărilor a căror economie se dezvoltă lent sau a căror situaţie a balanţei de plăţi împiedică promovarea unor politici

active de stimulare a dezvoltării. Începând din anul 1962, FMI asigur ă asistenţă de urgenţă ţărilor membre care au suferit dezastre naturale. Finanţarea Fonduluiajută la compensarea deficiturilor din export şi la evitarea goliriirezervelor externe ale ţării.

Din anul 1995, politica FMI asupra asistenţei de urgenţă s-aextins pentru acoperirea şi ţărilor aflate în situaţii de post conflict.Această asistenţă este limitată la circumstanţele în care o ţar ă membr ă cu un dezechilibru grav al balanţei de plăţi este incapabilă

să dezvolte şi să implementeze un program economic cuprinzător,deoarece capacitatea sa a fost afectată de un conflict. Asistenţa este



de regulă limitată la 25% din cota ţării membre, deşi pot fi asiguratesume până la 50% din cotă, în anumite circumstanţe. Până în 200324 de ţări au primit asistenţă financiar ă legată de dezastre naturale şi9 ţări asistenţă post conflict.

Tabelul 5.1. Asistenţa de urgenţă şi post conflict în perioada1998 – 2003 (milioane dolari)

Ţara Anul Evenimentul SumaBangladesh 1998 Inundaţii 138,2Republica Dominicană 1998 Uragan 55,9Haiti 1998 Uragan 21,0Honduras 1998 Uragan 65,6St. Kitts and Nevis 1998 Uragan 2,3Turcia 1999 Cutremur 501,0Malawi 2002 Penurie de hrană 23,0Grenada 2003 Uragan 4,0Tajikistan 1998 Post conflict 10,0Republica Congo 1998 Post conflict 9,6Sierra Leone 1998 Post conflict 16,0Guineea Bissau 1998 Post conflict 2,9Sierra Leone 1999 Post conflict 21,4Guineea Bissau 2000 Post conflict 1,9Sierra Leone 2000 Post conflict 13,3Republica Congo 2000 Post conflict 13,6Republica Federală a Iugoslaviei 2000 Post conflict 151,0Burundi 2002 Postconflict 12,7Sursa: www.imf.org

Rolul pe care-l joacă F.M.I. în susţinerea procesului dezvoltăriiderivă din funcţiile pe care acesta le are. Această instituţie esteprincipalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. Totodată, F.M.I. s-a implicat activ şi înprocesele de reformă din ţările aflate în tranziţie. Aşa cum subliniauşi oficialii F.M.I., această instituţie deţine un rol determinat în

asigurarea unui dialog fructuos în vederea analizării problemelor cucare se confruntă aceste ţări şi a stabilirii celei mai adecvate strategiipentru soluţionarea acestor probleme.

Cu toate eforturile depuse în plan internaţional pentrucreşterea rolului asistenţei financiare oficiale, acordată pe calemultilaterală, ponderea acesteia în totalul sumelor transferate cătreţările în dezvoltare nu reprezintă decât 20%, dintre care doar 14%sunt acordate în condiţii de favoare. Cum resursele FonduluiMonetar Internaţional sunt limitate, practic, la cotele păr ţi alemembrilor, împrumuturile fiind propor ţionale cu aceste cote păr ţi,



creditele F.M.I. deţin doar 3,5% din totalul asistenţei financiareexterne către ţările în dezvoltare.

În ceea ce priveşte rolul F.M.I. de-a lungul existenţei sale înprocesul dezvoltării, aşa cum aprecia şi fostul Directorul General al

Fondului, domnul Michel Camdessus, acesta a crescut şi s-aschimbat foarte mult, ca urmare a faptului că a trebuit să se adaptezeunei economii mondiale aflată într-o dinamică continuă. Fondultrebuie să-şi revitalizeze şi să-şi adapteze funcţiile de supraveghere.Volatilitatea, speculaţiile care au zguduit sistemul monetar internaţional în ultima perioadă trebuie stopate. Guvernele trebuie să recunoască faptul că este în interesul lor să-şi concentreze acţiunile,atât pe plan naţional, cât şi internaţional, pentru a recâştigastabilitatea monetar ă.

Fondul Monetar Internaţional a jucat un rol fundamental însoluţionarea problemelor ajustării balanţelor de plăţi ale ţărilor membre, în special ale celor în dezvoltare. Această instituţie esteprincipalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. Totodată, rolul Fondului sporeşte înnoile condiţii ale tranziţiei economiilor din Europa Răsăriteană.Finanţările acordate de F.M.I. sunt importante prin ele însele, dar, înacelaşi timp, şi prin rolul lor de catalizator pentru alte forme de

finanţare. Rolul Fondului este de a pune în aplicare programecredibile, de a asigura creşterea economică, o creştere economică reală, durabilă, respectiv o combatere a şomajului, inflaţiei, a îndator ării excesive.

Contextul actual în care Fondul acţionează este dominat de ocontinuă schimbare, în special sub impulsul procesului deglobalizare. În anii ’90 s-au „succedat” crize f ăr ă precedent care aupus F.M.I. în faţa celor mai mari provocări întâlnite de la trecerea lacursurile flotante.

5.2.6. Necesitatea perfecţionării F.M.I.După o jumătate de secol de existenţă, F.M.I. se află în faţa

unor noi provocări. Criticile exprimate la adresa Fondului nu s-au împuţinat, din contr ă, tot mai multe voci consider ă această instituţieuna perimată sau subordonată intereselor ţărilor dezvoltate, mai alesintereselor S.U.A. printre criticile cele mai des întâlnite adresateF.M.I. se pot aminti: Fondul a dobândit o putere mult prea mare, ce riscă să scape de

sub control. Acest lucru este argumentat mai ales prin prismafaptului că F.M.I. a pompat peste 110 miliarde dolari în criza



asiatică, îndatorând aceste ţări cu scopul de a salva băncileinternaţionale care au garantat creditele plasate în economiileacestor ţări. Este ştiut faptul că Asia de sud-est a reprezentat unadevărat magnet pentru investiţiile internaţionale, fiind cunoscută

drept cea mai dinamică regiune a globului. Cum majoritateainvestiţiilor din această zonă î şi au originea în ţările dezvoltate, împrumuturile acordate de F.M.I. şi garantate de guverneleacestor ţări au avut drept consecinţă şi protejarea acestor investiţii. În plus, sunt foarte multe voci care consider ă că nu estefiresc ca un grup de câteva mii de specialişti să dicteze condiţiilede viaţă pentru o populaţie de peste 1,4 miliarde de oameni dinţările în dezvoltare1.

F.M.I. este acuzat de lipsă de transparenţă, de faptul că operaţiunile pe care le derulează nu sunt cunoscute, oferindu-seopiniei publice doar informaţii sumare. Tot în cazul crizei asiatice,Fondul a criticat politica macroeconomică dusă de guverneleacestor ţări, după ce tot Fondul lăudase succesele acestei politici.Ca o recunoaştere a acestei situaţii, Fondul a acceptat constituireaunui grup de exper ţi din afara instituţiei, care să-i monitorizezeactivitatea şi care a prezentat un prim raport la reuniunea anuală ce a avut loc la Praga, în 2000. Thomas Bernes, membru în

board-ul instituţiei, a declarat că aceasta reprezintă o soluţiepentru creşterea transparenţei şi pentru îmbunătăţirea imaginiisale publice. Biroul de evaluare va fi autorizat să analizeze toateactivităţile F.M.I., inclusiv acordurile de împrumut cu diferite ţăricare beneficiază de asistenţă financiar ă.

Criticile F.M.I. se refer ă şi la politica acestuia în ţările sărace şi încele aflate în procesul de tranziţie de la economia planificată lacea de piaţă. Nu de puţine ori, Fondul este acuzat că nu ţine contde condiţiile concrete din aceste ţări şi condiţiile impuse nu fac

altceva decât să înr ăutăţească lucrurile. De altfel, un specialistamerican în problemele ţărilor în dezvoltare, John Cavanaghaprecia că în multe privinţe, F.M.I. este ca un medic din EvulMediu, pentru care nu are importanţă de ce sufer ă pacientul,tratamentul fiind acelaşi. Pe termen scurt, ţările reuşesc să-şiatenueze dezechilibrul balanţei de plăţi, dar pe termen lung,

1 J. Stiglitz aprecia în una dintre căr ţile sale cele mai de succes, „Globalization andits discontents”, că: „...nu am crezut niciodată că cel mai mare obstacol pe careţările în dezvoltare îl întâmpină este cel creat de om, o instituţie total inutilă,F.M.I.”



efectele asupra sănătăţii economiei ţărilor în dezvoltare estedezastruos. De altfel, şi în cazul României, condiţia impusă deF.M.I. de a contracta credite externe de pe piaţa privată de capitalpentru echilibrarea balanţei de plăţi, într-o perioadă când

condiţiile impuse de creditorii str ăini erau extrem de dure, n-ar ficondus decât la o îndatorare şi mai mare a ţării, cu efectenegative deosebit de grave pe termen lung. Se pare că înşişispecialiştii Fondului au realizat că acest lucru este mai degrabă r ău.

Tranziţia de la comunism la capitalism a constituit o noutate la felde mare pentru instituţiile internaţionale ca pentru ţările în cauză.Ineditul situaţiei şi dimensiunea nebănuită a procesului a adus demulte ori F.M.I. şi alte instituţii în situaţia de a nu face faţă problemelor respective. Liberalizarea comer ţului, a preţurilor, acursului de schimb au condus la scăderea producţiei, creştereadramatică a şomajului, a deficitului balanţei de plăţi, erodareaputerii de cumpărare, toate acestea constituind fenomenepreponderente în ţările aflate în tranziţie. Aplicarea unei reţeteunice în materie de tranziţie nu a condus la o creştere economică în ţările respective. Analiştii economici consider ă că în cazulţărilor în tranziţie, ca şi în cazul ţărilor sărace, programele F.M.I.

trebuiau să realizeze un compromis viabil între ajustare şidezvoltare; ajustând continuu săr ăcia şi subdezvoltarea este,practic, imposibil de atins performanţe economice competitive şiun standard de viaţă decent în ţările respective.

F.M.I., în calitatea sa de instituţie centrală a Sistemului Monetar Internaţional, este incapabilă, în opinia foarte multor specialişti, să facă faţă unei crize declanşate în interiorul sistemului. Tot maimulte voci susţin că o criză în S.U.A. sau în Japonia ar echivalacu un colaps al întregului sistem financiar internaţional. Este, într-

adevăr, un scenariu catastrofic, dar, pe de altă parte, crizele dinMexic, Asia de Sud-Est şi Argentina au ar ătat o vulnerabilitatedeosebită a sistemului. În acest sens, tot mai mulţi exper ţiconsider ă necesar ă realizarea unor mecanism flexibile, care să permită intervenţia Fondului în cazuri de urgenţă de tipul crizeiasiatice.

Globalizarea tot mai accentuată a economiei mondiale necesită racordarea activităţii F.M.I. la noile realităţi mondiale, inclusiv la îmbunătăţirea statutului şi a obiectivelor funcţionale. Întărirea

supravegherii sistemului monetar internaţional reprezintă una dinprovocările fundamentale care stau în faţa acestei instituţii.



Aşa cum ar ăta şi Joseph Stiglitz1, managementul economicmodern se conduce pe acelaşi principiu ca şi r ăzboiul modern, şianume acela de a elimina contactul dintre decidenţi (agresori, încazul r ăzboiului) şi beneficiari deciziilor (victimele). „Din hoteluri

luxoase, se trasează politici asupra cărora ar trebui gândit dedouă ori dacă s-ar cunoaşte oamenii ale căror vieţi au fostdistruse”.

5.3. Grupul Băncii Mondiale anca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(B.I.R.D.)2 este cel de-al doilea organism creat de ConferinţaMonetar ă şi Financiar ă Internaţională, care a avut loc în iulie 1944 la

Bretton Woods, în S.U.A.

B

B.I.R.D. funcţionează ca o societate anonimă şi a fostcompletată ulterior de alte trei organisme, împreună cu careformează “Grupul Băncii Mondiale”. Aceste organisme sunt:Corporaţia Financiar ă Internaţională (C.F.I.), creată în anul 1956,Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.), creată în 1960 şiAgenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (M.I.G.A.), înfiinţată în anul 1988.

B.I.R.D. are în prezent 183 ţări membre, ţările care au aderat

la F.M.I. devenind membre şi la B.I.R.D., conform acordurilor semnate la Bretton Woods.Conducerea Băncii este asigurată de:• Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţar ă este

reprezentată de guvernatorii băncilor centrale;• Administratorii Executivi, în număr de 24, şi toţi atâţia

supleanţi;• Preşedintele, care conform tradiţiei, este american;• Consiliul consultativ;• comitetele de împrumuturi, care au ca obiect de activitate

analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea ce priveşterecomandarea şi, eventual, nerecomandarea realizării unor proiecte propuse, şi pentru care au fost solicitate împrumuturi.

1 Joseph Stiglitz – „Globalization and its discontents”, pag. 24 - 582 Mihai-Gheorghe Imireanu - “Tribuna Economicã”, nr.4/1996, p.64-65



Administratorul executiv care reprezintă şi interesele Românieieste un olandez (el mai reprezintă, de asemenea, Armenia, Bulgaria,Croaţia, Georgia, Israel, Macedonia, Republica Moldova şi Ucraina).

Resursele financiare ale Băncii constau din:◊ cotele subscrise de fiecare ţar ă membr ă;◊ venituri nete, rezultate din operaţiuni bancare proprii;◊ fonduri obţinute din plasarea pe pieţele internaţionale

financiare a obligaţiunilor emise, sau prin contracte directecu băncile centrale ale ţărilor membre;

◊ venituri realizate din dobânzi şi comisioane percepute lacreditele acordate;

◊ împrumuturi de capital contractate pe pieţele financiare (în

special, de pe pieţele ţărilor membre şi în Elveţia).Principalele obiective ale B.I.R.D., în conformitate cu celeprevăzute în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods, sunturmătoarele:

• sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre, prin înlesnirea investiţiilor de capitaluri în scopuri productive,inclusiv refacerea economiilor distruse de r ăzboi, precumşi dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor dinţările mai puţin dezvoltate;

• încurajarea investiţiilor str ăine private, prin intermediulgaranţiilor oferite sau participării la împrumuturi şi la alte împrumuturi de capital. În situaţia în care capitalul privat nueste disponibil în condiţii rezonabile, Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive încondiţii mai avantajoase, fie din capitalul său propriu, fiedin mijloacele financiare atrase sau alte surse;

• stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată acomer ţului internaţional şi menţinerea unor balanţe de

conturi echilibrate, prin înlesnirea investiţiilor internaţionalef ăcute pentru dezvoltarea resurselor productive alemembrilor, contribuind astfel la sporirea productivităţii,ridicarea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă din ţările membre;

• coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea,cu împrumuturi internaţionale obţinute pe alte căi, astfel încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sauprograme s

ăfie luate în considerare cu prioritate, indiferent

de mărimea lor;



• ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere de laeconomia de r ăzboi la economia de piaţă. După 1989,preocupărilor sale s-a adăugat şi sprijinirea ţărilor dinEuropa de Est în edificarea economiei de piaţă.

În vederea realizării acestor scopuri, Banca î şi organizează şi î şi conduce operaţiunile sale bancare ţinând cont de consecinţele pecare le vor avea investiţiile internaţionale asupra condiţiilor economice din ţările membre în perioada următoare acordării acestor împrumuturi. În acest context, se poate afirma că Banca Mondială este asimilată unei bănci de investiţii internaţionale.

Pe lângă operaţiunile de bază, Banca Mondială desf ăşoar ă oserie de activităţi secundare, în rândul cărora se înscriu:◊

Medierea în vederea rezolvării unor litigii internaţionale, cum aufost lichidarea urmărilor “afacerii Canalului de Suez” din anii1957-1958, negocierea tratatului dintre India şi Pakistan pentruamenajarea bazinului fluviului Indus, în anul 1960 etc.

◊ Crearea Corporaţiei Financiare Internaţionale, a cărei activitate, începând din iulie 1960, se axează pe următoarele aspecte:

⇒ finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private dinţările membre;

⇒ acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii în

întreprinderile industriale private, f ăr ă a solicita garanţiiguvernului din respectiva ţar ă membr ă;⇒ studierea raportului care există între rata de schimb,

politicile tarifare, cele fiscale şi practicile de contingentare,acordarea licenţelor, pe de o parte, şi expansiuneaindustrială, pe de altă parte;

⇒ furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe, privindcrearea şi consolidarea pieţelor financiare şi a celorlalteinstituţii existente în domeniul pieţelor financiare;

◊ Asistenţa tehnică. Banca pune la dispoziţia ţărilor în dezvoltareasistenţă tehnică sub diverse forme, printre care: stabilirea şielaborarea de proiecte tehnice şi de caiete de sarcini, cu sprijinulpropriilor ingineri-consultanţi; acordarea de sprijin băncilor dedezvoltare regionale etc.;

◊ Înfiinţarea unor consor ţii bancare, în vederea mobilizării defonduri şi acordării de asistenţă financiar ă, în special pentru ţările în dezvoltare, în vederea realizării unor proiecte de anvergur ă;

◊

Înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, înseptembrie 1960, care are drept scop:



⇒ acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate;⇒ finanţarea ţărilor foarte sărace în condiţii avantajoase,

pentru realizarea unor investiţii, în condiţiile în care acesteţări nu î şi pot permite procurarea de împrumuturi din altesurse, din cauza capacităţii lor insuficiente de rambursareşi a dobânzilor ridicate practicate pe pieţele financiareinternaţionale;

⇒ stimularea dezvoltării economiilor din regiunile mai puţindezvoltate ale globului, prin acordarea guvernelor ţărilor respective de mijloace financiare corespunzătoare nevoilor acestora, în condiţii mai avantajoase decât crediteleobţinute pe piaţa financiar ă internaţională;

⇒

finanţarea în condiţii mai avantajoase a ţărilor foartesărace, care din cauza dobânzilor foarte ridicate nu-şi potpermite realizarea unor investiţii prin împrumuturi de pepiaţa internaţională a creditului;

⇒ acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate.◊ Înfiinţarea Agenţiei de Garantare Multilaterală a

Investiţiilor, în anul 1988, ca o continuare a CentruluiInternaţional de aplanare a diferendelor legate de investiţii,cu scopul de a pune la dispoziţia investitorilor şi a

guvernelor interesate normele de procedur ă, de natur ă arezolva diferendele;◊ Rolul de consilier tehnic pe lângă diverse instituţii

internaţionale, care solicită sprijin în legătur ă cu diverseprobleme.

Unul dintre principalele roluri pe care Grupul Băncii Mondiale îlare în susţinerea procesului dezvoltării este şi acela de acordare decredite în condiţii mai avantajoase. Caracteristicile funcţiei decreditare a Băncii Mondiale pot fi sintetizate astfel:

∗ creditele acordate de către Banca Mondială sunt destinateţărilor membre, cu predilecţie pentru restructurarea şiretehnologizarea industriei, pentru agricultur ă, producereaşi distribuţia de energie electrică, infrastructur ă,echipamente portuare, industria siderurgică, chimică, învăţământ, sănătate, planificare familială, protecţiamediului etc.;

∗ creditele nu sunt puse direct la dispoziţia solicitantului, ciele sunt destinate direct furnizorului, în conformitate cu



documentele justificative. Uneori, solicitantului i se remitedoar suma ce acoper ă o plată deja efectuată;

∗ solvabilitatea este un criteriu determinant în acordarea decredite. În acest sens, B.I.R.D. foloseşte drept criteriu

P.N.B. pe locuitor, pentru aprecierea nivelului dedezvoltare. Având în vedere deteriorarea raportului deschimb şi creşterea în timp a inflaţiei, nivelul P.N.B. pelocuitor ce menţine ţările în sfera de creditare a BănciiMondiale, a fost majorat de la 1000 de dolari (cât era în1973), la 2650 de dolari. De altfel, o particularitate aactivităţii Băncii Mondiale, spre deosebire de F.M.I., esteaceea că acesta din urmă acordă credite tuturor membrilor, indiferent de nivelul de dezvoltare, în funcţie decota de participare la capitalul F.M.I., pe când BancaMondială nu acceptă decât creditarea ţărilor în dezvoltare.Problema reclasării ţărilor (respectiv păr ăsirea grupului îndreptăţit la credite), este examinată anual de Comitetul Împrumuturilor. Prima reclasare s-a produs în anul 1967,când o serie de ţări industrializate au fost scoase de lacreditare. În anii ‘70 a fost reclasat un alt grup de ţări cunivel economic mai ridicat, respectiv Finlanda, Grecia,

Irlanda, Islanda, Noua Zeelandă, Singapore, Spania şiVenezuela;∗ proiectele sunt evaluate de o echipă de specialişti ai

Băncii, uneori în colaborare cu personal apar ţinând şi altor agenţii O.N.U. sau exper ţi consultanţi, angajaţi special înacest scop. Principalele elemente urmărite sunt:

• aspectul economic al proiectului, utilizarearesurselor interne etc.;

• aspectul tehnic al acestuia (planuri deconstrucţie, exploatarea proiectului,amplasamentul, dimensiunile, procedeele deexecuţie, echipamentele ce urmează a fifolosite etc.);

• aspectul instituţional, organizatoric şimanagerial, respectiv posibilitatea de arecruta personal local în vederea executăriiproiectului;

• aspectul comercial, referitor la aranjamentelepentru cumpărarea şi vânzarea de materiale



necesare în timpul executării proiectului, câtşi pentru acoperirea consumurilor necesareşi desfacerea produselor ce urmează a firealizate după terminarea proiectului;

• aspectul financiar, care se refer ă laevaluarea fondurilor necesare în timpulexecutării proiectului şi a sursei de procurarea acestora, precum şi evaluarea cheltuielilor şi a veniturilor în perioada următoareterminării lucr ărilor.

Aşa cum am mai ar ătat, Banca Mondială cooperează foartestrâns cu Fondul Monetar Internaţional, promovând programe de

ajustare structurală, pe termen lung, (F.M.I. vizează mai ales politicide stabilizare, pe termen scurt) ce urmăresc cu predilecţieurmătoarele aspecte:

♦ stabilirea unor politici monetare şi de credit, menite să limiteze expansiunea creditului şi reducerea dezechilibrelor externe. Se ştie că pentru cele mai multe dintre ţărilesubdezvoltate, apelarea la credite poate duce la formareaunui cerc vicios, în sensul alimentării neperformanţelor economice şi a presiunii asupra balanţei de plăţi, şi aşa

deficitar ă;♦ realizarea unei politici valutare, care să permită folosirea

raţională a valutei şi să contribuie la impulsionareaexporturilor;

♦ reducerea şi eliminarea deficitelor bugetare - sursa deinflaţie şi rate înalte ale dobânzilor - prin mărirea veniturilor obţinute dintr-o activitate economică profitabilă, prinreducerea evaziunii fiscale şi reducerea cheltuielilor guvernamentale, concomitent cu restructurarea acestora;

♦ mobilizarea economiilor interne, prin politici fiscale şifinanciare;

♦ rentabilizarea întreprinderilor de stat şi, dacă este necesar,privatizarea acestora;

♦ îmbunătăţirea productivităţii investiţiilor din sectoruluipublic şi politici economice interne;

♦ reforma aranjamentelor instituţionale, în vederea susţineriiprocesului de ajustarea,



♦ liberalizarea şi diversificarea comer ţului exterior, astfel încât acesta să contribuie la creşterea economică a ţărilor mai puţin avansate.

Rolul instituţiilor financiare, din care se detaşează ca

importanţă Fondul Monetar Internaţional şi instituţiile BănciiMondiale, în reglementarea problemelor cu care se confruntă economia mondială, mai ales în termeni de stabilitate monetar ă şifinanciar ă, dar şi de reducere a decalajelor faţă de ţările bogate,porneşte tocmai de la faptul că asistenţa financiar ă are atât efectebenefice, cât şi efecte negative. Neajunsurile asistenţei externederivă din faptul că ţările subdezvoltate, în special, nu reuşesc să atingă acel minim de profitabilitate, care să le permită rambursarearatelor scadente şi obţinerea de venituri suplimentare pentrurelansarea economică. Nu de puţine ori, aceste ţări se împrumută pentru a rambursa un împrumut ajuns la scadenţă sau pentru a plătidobânzile.

Printre problemele legate de susţinerea procesului dedezvoltare în ţările cele mai sărace, Banca Mondială şi FondulMonetar Internaţional subliniau necesitatea adoptării unei politicispecifice legată de acordarea de asistenţă financiar ă. Această politică ar trebui să aibă în vedere anumite aspecte, şi anume:

◊ identificarea căilor de reglare a problemei datoriei externe,prin concentrarea atenţiei asupra acesteia;◊ găsirea unor politici potrivite fiecărei ţări, prin intermediul

căreia să fie susţinută reforma;◊ îmbunătăţirea şi dezvoltarea mecanismului actual de

acordare a asistenţei pe cale multilaterală şi de către alţidonatori;

◊ conjugarea eforturilor tuturor creditorilor pentru găsireacelor mai potrivite soluţii în vederea rezolvării problemei

datoriei externe;◊ necesitatea menţinerii elementelor de favoare în cazul

creditelor acordate de cele două instituţii.Cu alte cuvinte, rolul acestor instituţii trebuie amplificat şi

modelat, în conformitate cu problemele pe care le au ţările îndezvoltare, adaptat restricţiilor legate de resursele de care acesteadispun şi focalizat asupra necesităţii obţinerii unei eficienţe cât maimari.



5.4. OPEC (Organizaţie Ţărilor Exportatoare de Petrol)Una dintre cele mai controversate şi puternice organizaţii

mondiale este OPEC. Înfiinţarea OPEC se leagă de activitateamarilor corporaţii1 din domeniul extracţiei şi prelucr ării petrolului caredominau piaţa la acea vreme. Încă din 1949, Venezuela iniţiază convorbiri între cele mai bogate ţări în petrol pentru consultări şiorientarea politicilor lor în legătur ă cu exploatarea acestei resurse.Zece ani mai târziu, marile corporaţii reduc unilateral preţul ţiţeiului,ocazie cu care ministrul venezuelean al minelor şi hidrocarburilor, împreună cu ministrul petrolului din Arabia Saudită, cer companiilor ce acţionau pe teritoriul lor să consulte guvernele gazdă atunci cândoperează modificări ale preţului petrolului. Refuzul acestor companii

de a ţine cont de recomandările guvernelor ţărilor pe teritoriul căroraoperau, precum şi sentimentul de frustrare al autorităţilor locale înlegătur ă cu exploatarea resurselor lor naturale f ăr ă nici o implicareguvernamentală au condus la convocarea unei noi întâlniri a acestor ţări, în urma căreia OPEC devine o organizaţie permanentă2.

Scopurile fundamentale ale acestei organizaţii vizaucoordonarea şi unificarea politicilor în domeniul petrolului şiasigurarea stabilităţii preţurilor pentru a asigura veniturile acestor ţări.Se declanşează lupta împotriva marilor corporaţii, prin naţionalizarea

industriei petroliere şi prin impunerea pe piaţa internaţională a unuipreţ ce avea să crească de peste 10 ori, culminând cu marile şocuripetroliere din anii ’70.

Apartenenţa ţărilor membre OPEC la grupul ţărilor îndezvoltare a determinat înscrierea dezvoltării internaţionale printrepreocupările acestei organizaţii. În 1975 se crează Fondul pentruDezvoltare Internaţională, care se alătur ă celorlalte canale deasistenţă bilaterală şi multilaterală şi care crează facilităţi de finanţarecolectivă. Fondul este destinat tuturor ţărilor, dar prioritate au ţările

sărace.

1 Aceste corporaţii, ce dominau piaţa mondială a petrolului la acea vreme, erau„cele şapte surori”: cinci companii americane (Exxon, Mobil, Texaco, Socal, Gulf),una britanică (British Petroleum) şi una olandezo-britanică (Rozal Dutch Shell).Profiturile nete înregistrate de aceste corporaţii în perioada 1958 – 1973 au fostevaluate la 60 miliarde dolari, iar numai în 1973, anul declanşării primei crizepetroliere, 8 miliarde dolari. (George Nicolescu – „În culisele celor şapte surori”,Editura Politică, Bucureşti, 1984, pag. 8)

2 Ţările fondatoare ale OPEC sunt: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela.Alături de membri fondatori sunt şi membri cu drepturi depline: Qatar, Indonezia,Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria şi Nigeria.



Poate că nici o altă organizaţie nu a avut impactul OPEC.Creşterea preţurilor a dus nu doar la o criză mondială de propor ţii,dar şi la modificări în raporturile de for ţă în plan internaţional: ţărilearabe exportatoare de petrol sunt astăzi printre cele mai bogate

dintre naţiunile lumii, criza petrolului a impulsionat căutarea de noirezerve şi, astfel, au fost descoperite zăcăminte în Marea Nordului,transformând Norvegia în al treilea mare producător de petrol allumii, multe dintre ţările în dezvoltare s-au văzut în imposibilitatea dea putea plăti factura energetică şi au acumulat datorii imense şi auintrat în incapacitate de plată.

Evenimentele ulterioare au dus la o stabilizare şi chiar reducere în termenii reali ai preţurilor petrolului, în special ca urmarea menţinerii producţiei la cote mai înalte decât cererea.

Începutul mileniul trei a găsit preţul petrolului la un nivelconsiderat modic, iar în ceea ce priveşte repartiţia producţiei, ţărileOPEC sunt în continuare pe primul loc. Războiul din Irak a afectatstabilitatea în zonă şi a afectat exploatarea unora dintre cele maibogate câmpuri petroliere. Pe de altă parte, preţurile scăzute alepetrolului din ultimul deceniu şi jumătate au f ăcut investiţiile dindomeniul extracţiei puţin profitabile. Ţări altădată exportatoare depetrol au devenit net importatoare (Indonezia), iar dezvoltarea

impetuoasă a Chinei a contribuit la creşterea cererii. În plus, modelulenergetic actual este în continuare bazat pe ţiţei, iar rezervele suntconsiderate încă de acum patru decenii pe cale de dispariţie.Acestea sunt cel puţin câteva dintre motivele pentru care preţulpetrolului este într-o creştere continuă, în condiţiile în care ţărileOPEC nu şi-au redus producţia, ci, din contr ă, au crescut-o.

Importanţa OPEC derivă din faptul că energia este sursa vitală pentru societate, că principala resursă de energie a actualului modelde dezvoltare este petrolul, iar 67% din rezerve se află în Orientul

Mijlociu. Perspectivele energetice arată un consum în creştere deenergie, cu un plus pentru ţările în dezvoltare, care vor ajunge până în 2030 să deţină aproape jumătate din consumul energetic mondial(43%), principalul domeniu „vinovat” de această evoluţie fiindtransporturile. Pe fondul scăderii consumului de energie nuclear ă, aperspectivelor destul de slabe în ceea ce priveşte dezvoltareasurselor de energie neconvenţională, gazele naturale şi petrolul vor domina consumul final (gazele naturale şi petrolul se apreciază că vor deţine 50% din consumul final, energia electrică – 22%,

cărbunele şi energia nuclear ă doar câte 7%). În aceste condiţii, luptapentru petrol va fi extrem de puternică. Este evident că ţările membre



OPEC vor încerca să exploateze cât mai mult această situaţie, datfiind faptul că în afara câtorva ţări din Golful Persic (Arabia Saudită,Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite), celelalte ţări membre aleOPEC sunt ţări care înregistrează dificultăţi în plan economic.



Capitolul VIInvestiţiile str ăine directe şi corporaţiile

transnaţionale

Economia mondială actuală este dominată de ceea ce mulţiautori denumesc fenomenul corporatist. Baza dezvoltării şiexpansiunii societăţilor transnaţionale o constituie investiţiile externede capital. Investiţia reprezintă folosirea unui bun în scop de capital.Investiţiile externe implică: timpul (o investiţie se derulează şi devineprofitabilă după un anumit interval de timp), riscul (orice investiţieimplică un risc, legat de profitabilitatea acesteia şi de alte elementece derivă din faptul că investiţia externă se realizează în afara ţării deorigine), profitul, care reprezintă scopul final al oricărei investiţii şi

extraneitatea, destinaţia investiţiei fiind alta decât ţara de origine.Investiţiile pot fi directe sau de portofoliu (cele directe presupuncontrolul investiţiei, iar cele de portofoliu permit participarea laprocesul de luare a deciziilor, dar nu permit exercitarea controlului).Investiţiile de portofoliu sunt considerate, în general, plasamente pur financiare, iar limita de demarcaţie între investiţiile str ăine directe şicele de portofoliu este apreciată în jur de 10% aport de capital,diferind, însă, de la o ţar ă la alta, în funcţie de reglementările învigoare.

Investiţiile pot îmbr ăca diverse forme: de la achiziţionarea deacţiuni şi obligaţiuni de pe pieţele de capital, la aranjamente de tipfranchising, licenţiere, know-how, contracte de management, fuziunişi achiziţii de firme, societăţi mixte sau construirea de filiale, aşanumitele construcţii pe loc gol sau green field investments, acesta dinurmă fiind considerat, de altfel, cel mai înalt grad de maturitate al uniinvestiţii.

De asemenea, investiţiile str ăine directe, ca flux, pot fianalizate pe direcţia intrărilor de investiţii (inflows) şi ieşirilor deinvestiţii directe (outflows).



foarte scăzut, însă) şi al Asiei de Sud Est şi Pacific, care continuă să r ămână cea mai dinamică zonă economică a lumii.

Ca volum, intr ările de investiţii directe s-au situat la un nivel de560 mld. dolari în 2003, faţă de 209 mld. dolari în 1990 şi 59 mld.

dolari în 1982. Ieşirile de investiţii str ăine directe au cunoscut aceeaşicreştere ca şi intr ările, plecând de la 28 mld. dolari în 1982, pentru ca în mai puţin de 10 ani nivelul să crească de aproape 10 ori, iar în2003 să atingă cifra de 612 mld. dolari.

În ceea ce priveşte repartiţia geografică a fluxurilor de investiţiistr ăine directe, cea mai mare parte a acestora se orientează cătreţările dezvoltate (366,6 mld. dolari, dintr-un total de 559,6 mld.dolari), urmate de ţările în dezvoltare, cu un volum atras de 172,0mld. dolari şi ţările din centru şi estul Europei, cu un volum atras de21 mld. dolari.

Africa este continentul care atrage cel mai mic volum deinvestiţii str ăine. Creşterea înregistrată faţă de anul trecut sedatorează în special investiţiilor în domenii ca resursele naturale(ţările bogate în resurse fiind printre cele mai importante receptoarede investiţii), telecomunicaţii, electricitate sau comer ţ cu amănuntul,dar şi programelor de privatizare, care au determinat creştereaachiziţiilor şi fuziunilor cu firme autohtone. Cel mai mare receptor de

investiţii str ăine din Africa este Marocul, iar perspectivele în ceea cepriveşte continentul african sunt de stagnare a fluxurilor de investiţii,confirmând încă o dată faptul că Africa nu se înscrie încă înorientările strategice ale firmelor. Cauzele sunt determinate în primulrând de săr ăcia din această regiune a globului, de instabilitateapolitică din zonă, de lipsa unui cadru legal permisiv privind investiţiilestr ăine, de creşterea riscurilor economice şi lipsa infrastructurii, careare drept consecinţă costuri foarte ridicate. Din aceste motive, formade investiţii preferată este cea a achiziţiilor sau fuziunilor, considerate

mai puţin riscante decât investiţiile pe loc gol. În ceea ce priveşte ţările africane, ca şi sursă de investiţiistr ăine, cea mai importantă este Africa de Sud (singura ţar ă cu 4corporaţii în top 25 din ţările în dezvoltare). De altfel, ieşirile deinvestiţii str ăine având ca sursă Africa deţin doar 1 mld. dolaridintr-un total de 612 mld. dolari!

Regiunea Asia Pacific este cea mai dinamică zonă a globului.Cu un volum atras de 107 mld. dolari, Asia Pacific captează peste jumătate din fluxul investiţional. Motivele care au determinat o astfel

de evoluţie ţin de economiile interne puternice, de îmbunătăţirea



mediului investiţional, progresele din domeniul integr ării, carefacilitează expansiunea intraregională a firmelor. Asia de sud este,de fapt, subregiunea care determină o astfel de evoluţie. China estecel mai mare receptor mondial de investiţii str ăine directe (cu

excepţia Luxemburgului, care are, însă, un statut special) iar cadomeniu, serviciile devin din ce în ce mai atractive pentru investitori.Industria prelucr ătoare continuă să atragă investitorii în China, dar pentru celelalte economii în plin avânt din Asia de sud est, serviciilesunt domeniul de viitor, la acest fapt contribuind şi semnareaacordurilor regionale în cadrul ASEAN, de liberalizare a politicilor privind investiţiile str ăine directe şi în domeniul serviciilor.

În ceea ce priveşte proiecţiile în Asia Pacific pentru următoriiani, se menţin aceleaşi tendinţe: China, urmată de India şi Thailandavor continua să fie „vârful de lance” al regiunii, pe când Asia de Vestva continua să fie în afara interesului marilor investitori.

Pentru al patrulea an consecutiv, regiunea Americii Latine şi aCaraibelor înregistrează o scădere a volumului investiţiilor directeatrase, atingând cel mai scăzut nivel din 1995. Scăderea s-a datorat în cea mai mare măsur ă slabelor performanţe înregistrate de cei marireceptori din regiune, Brazilia şi Mexic, dar şi mediului economicslăbit de criza argentiniană, a influxului scăzut de investiţii din

Uniunea Europeană, ea însăşi având probleme, şi a recesiunii dincelelalte state ale Americii Latine. Previziunile investitorilor arată că situaţia nu va diferi mult în anii ce vor urma. Regiunea va continua fieo combinaţie între ţări cu un climat investiţional atractiv şi ţări ce vor r ămâne în afara sferei de interes, ca în cazul ţărilor sărace dinregiune.

Zona cu cea mai neaşteptată scădere a volumului investiţiilor str ăine directe atrase a fost, la nivelul anului 2003, Europa Centrală şide Est. Volumul a înregistrat o scădere de la 31 mld. dolari în 2002,

la 21 mld. dolari, respectiv cu o treime. Performanţele negative s-audatorat în special Cehiei şi Slovaciei, cei mai mari beneficiari dinregiune. Pe ansamblu, 10 ţări au înregistrat creşteri şi 9 scăderi. Şi înRusia investiţiile str ăine au scăzut de trei ori, de la 3,5 mld. dolari înanul 2002, la 1 mld. dolari. În schimb, ieşirile de investiţii directe dinaceastă regiune au crescut de la 5 mld. dolari la 7 mld. dolari.

Schimbarea major ă intervenită în această regiune şi caredetermină într-o foarte mare măsur ă proiecţiile extrem de favorabilepentru ţările foste comuniste este determinată de intrarea a 8 ţări din

Europa Centrală şi de Est în Uniunea Europeană. Accesul la o piaţă



uriaşă, cum este cea a UE, niveluri încă reduse ale costului for ţei demuncă, coroborate cu o calificare superioar ă a acesteia, un climatfavorabil investiţiilor fac din ţările recent admise în UE un spaţiuatractiv pentru investitori. În ceea ce priveşte ţările r ămase încă în

afara UE (România şi Bulgaria şi, bineînţeles, spaţiul ex - sovietic, înfrunte cu Federaţia Rusă), nici acestea nu vor r ămâne în afaradestinaţiilor căutate de societăţile transnaţionale. România şiBulgaria fac eforturi deosebite pentru a creşte competitivitateaeconomiei lor în perspectiva ader ării în 2007, iar îmbunătăţireaperformanţelor economice vor determina investitorii să se orientezecătre aceste ţări, ele constituind un „cap de pod” spre UE. Spaţiul ex-sovietic r ămâne în sfera de influenţă a Rusiei, iar instabilitateaeconomică din zonă ţine încă departe investitorii occidentali.

Federaţia Rusă va r ămâne în topul atractivităţii (vezi şi anexanr.1), ca urmare a potenţialului natural uriaş, dar şi al pieţei dedesfacere importante şi al intereselor politice deloc de neglijat, iar investiţiile ruse în str ăinătate se vor concentra către zona europeană.

Ţările dezvoltate ofer ă un tablou mixt, cu creşteri în cazulunora (Belgia, Elveţia sau Irlanda) şi cu scăderi în cazul altora(Franţa, Germania sau SUA). Pe ansamblul ţărilor dezvoltate,intr ările de investiţii au scăzut cu o pătrime, iar în cazul SUA cu

jumătate (de la 63 mld. dolari în 2002, la 30 mld. dolari în 2003).Motivul principal rezidă în slaba refacere după recesiunea mondială,iar în cazul UE, în costurile ridicate pe care le implică construcţiaeuropeană. În ceea ce priveşte ieşirile de investiţii din aceste ţări,SUA a redevenit cel mai mare investitor al lumii, ceea ce combinat cuintr ări reduse de investiţii, determină un deficit de 122 mld. dolari.

Perspectivele sunt, însă, optimiste. Marile firme privesc cu încredere climatul investiţional din ţările dezvoltate, iar prognozelesituează, în continuare, aceste ţări printre locaţiile cele mai atractive.

SUA se prefigurează a fi cea mai tentantă destinaţie pentru următoriiani, urmată de Marea Britanie şi Canada. Din spaţiul euro, Germaniase situează pe primul loc, iar poziţia Japoniei pe locul 5 al celor maiatractive destinaţii pentru investiţiile directe (aşa cum rezultă dinanexa nr. 1), arată o revenire a acestei ţări după un deceniu destagnare economică.



6.2. Ce este o corporaţie transnaţională? Delimităriconceptuale

Cei mai puternici şi mai dinamici agenţi economici de pe glob

sunt societăţile transnaţionale, for ţa acestora fiind determinată devolumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de companiile grupate subaceastă denumire generică. Fie că sunt denumite corporaţiitransnaţionale, companii multinaţionale sau firme internaţionale, însensul cel mai larg, ele definesc acele firme ce î şi desf ăşoar ă activitatea dincolo de graniţele unei ţări, considerată ţar ă de origine,prin unităţi „de producţie”, controlate într-o măsur ă mai mare sau maimică de „compania mamă”.

În literatura de specialitate au existat şi există preocupări de

diferenţiere a acestor termeni utilizaţi cel mai adesea ca sinonime.Astfel, companiile multinaţionale sunt considerate a fi acele firme detip holding, cu o anumită pondere a activităţii derulată dincolo degraniţele ţării de origine prin unităţi operative1, fiecare dintre acesteaavând responsabilităţi în ceea ce priveşte adaptarea produsului şi astrategiei la caracteristicile pieţei pe care acţionează. Diferenţa dintrecompaniile multinaţionale şi cele globale este dată de faptul că, întimp ce o firmă multinaţională î şi formulează strategia bazându-se pediferenţele dintre pieţele pe care acţionează, cele globale merg pe

standardizarea produselor şi a operaţiunilor, ca în cazul McDonalds2

.Unii dintre autori3 utilizează noţiuni ca societăţi multidomesticesau multilocale pentru a defini o corporaţie multinaţională,subliniindu-se astfel acţiunea unei întreprinderi pe mai multe pieţe(multidomestic), prin intermediul filialelor, fiecare dintre acesteafuncţionând conform specificului local (multilocal).

O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fidefinită şi ca acea companie care combină obţinerea de economii descar ă (ca urmare a integr ării în piaţa globală şi acţiunea simultană pe

mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în carefilialele î şi desf ăşoar ă activitatea.

1 „Unităţile operative” pot fi persoane juridice (incorporated) sau f ăr ă personalitate juridică (unincorporated). Dat fiind faptul că aceste unităţi operative pot îmbr ăcao multitudine de forme, vor fi în continuare denumite filiale, chiar dacă, prin filială se înţelege o persoană juridică, de naţionalitatea ţării gazdă.

2 Donald A. Ball; Wendell H. McCulloh, jr. – International Business. The challengeof global competition, Irwin McGraw-Hill, 1996, p. 5 – 8

3 Ibidem



Din perspectiva oamenilor de afaceri, o companietransnaţională este rezultatul fuziunii dintre două sau mai multefirme, de dimensiuni comparabile, cu sediul în ţări diferite.

Japonezii definesc o companie transnaţională printr-un termen

împrumutat din agricultur ă, dochakuka1, care înseamnă localizareglobală şi care semnifică adaptarea metodelor şi tehnicilor deoperare la condiţiile locale.

Richard Robinson2 consider ă că există distincţii importante între diverse niveluri atinse de o companie în evoluţia sa. El identificapatru tipuri de firme care operează pe piaţa mondială, şi anume:companii internaţionale, companii multinaţionale, companiitransnaţionale şi companii supranaţionale.

Întreprinderea internaţională este o societate ale căreioperaţiuni internaţionale sunt conduse de un grup “leader”, care ia înconsiderare toate strategiile posibile pentru a intra pe noi pieţe,inclusiv calea investiţiilor directe. Acesta este stadiul primar altransformării unei firme într-o societate transnaţională.

Întreprinderea multinaţională este o firmă în cadrul căreia fiedatorită structurii organizatorice, fie politicilor adoptate, operaţiunilecu exteriorul sunt considerate a avea aceeaşi importanţă ca celenaţionale. În consecinţă, pentru atingerea obiectivelor stabilite,

resursele sunt distribuite f ăr ă a ţine cont de graniţe. Deciziilestrategice sunt influenţate de naţionalitatea proprietarilor capitalurilor,iar centrul de decizie apar ţine unei singure naţionalităţi. Este situaţia în care piaţa externă ocupă un rol important în activitatea firmei, cifrade afaceri realizată peste graniţă deţine o pondere la fel deimportantă ca cea realizată în interiorul graniţelor.

Întreprinderea transnaţională este o întreprinderemultinaţională, condusă şi controlată de către persoane sau de cătrealte întreprinderi, de o altă naţionalitate. În acest caz, deciziile sunt

libere de influenţele naţionale. Întreprinderea supranaţională este o întreprinderetransnaţională, legal denaţionalizată, cu scopul de a se sustragecadrului juridic şi al sistemului fiscal dintr-o ţar ă. Noţiunea desocietate supranaţională mai este asimilată şi organizaţiilor internaţionale, ca Fondul Monetar Internaţional sau BancaInternaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

1 Ibidem2 Robinson, R. - “International Mangement”, Holt, New York, 1967, p. 85



Ca o continuitate a acestei opinii, Keegan1 aprecia că între ocompanie internaţională, una multinaţională şi una globală există diferenţe semnificative din punct de vedere al modului de orientarecătre piaţa externă, al managementului, al opticii de marketing, al

strategiei de utilizare a resurselor financiare şi umane.O companie multinaţională reprezintă, în viziunea lui Keegan2,

un stadiu din evoluţia unei firme de la nivelul de companie domestică către cel de companie globală. Până la stadiul de companie globală,o firmă este mai întâi de toate o firmă domestică, ale cărei acţiuni seconcentrează în exclusivitate pe piaţa internă.

Cel de-al doilea stadiu este al firmei internaţionale. Ocompanie internaţională are caracteristici distincte. Deşi ea seapropie foarte mult de firma domestică, cel mai adesea o firmă internaţională î şi crează un compartiment care se ocupă de afacerilepe care le derulează cu str ăinătatea. O firmă internaţională nu arefiliale în afara ţării de origine, iar afacerile internaţionale pe care lederulează sunt fie un r ăspuns la un semnal al pieţei externe (deexemplu, un r ăspuns la o cerere de ofertă), fie o urmare a uneisituaţii conjuncturale de pe piaţa internă (nevoia de a plasa unsurplus conjunctural de producţie). Dezvoltarea producţiei are învedere exigenţele şi tendinţele pieţei interne şi nu ale pieţei

internaţionale, iar produsele ce urmează a fi valorificate în str ăinătatesunt similare celor destinate pieţei domestice.Cel de-al treilea stadiu în evoluţia unei corporaţii este cel al

companiei multinaţionale. O firmă multinaţională se concentrează pevalorificarea diferenţelor dintre pieţele internaţionale. Dezvoltareaproducţiei are în vedere satisfacerea exigenţelor pieţelor pe careactivează, adaptând produsele specificului fiecăreia dintre ele.Filialele, cel mai adesea sub forma societăţilor mixte, suntresponsabile pentru crearea necesităţilor de finanţare în vederea

dezvoltării activităţii pe piaţa respectivă. Tipul specific demanagement al companiilor multinaţionale este managementuldescentralizat, acordându-se o largă autonomie filialelor.

Cel mai înalt grad de dezvoltare al unei companii este cel alcompaniilor globale. Acestea au ca obiectiv descoperireasimilarităţilor existente pe piaţa mondială şi atenuarea diferenţelor

1 Keegan, J. - “International Marketing Management”, Macmillian Press Ltd, NewYork, London etc, 1988, p.217

2 Keegan, J. - „Global marketing management”, Macmillian Press Ltd., New York,1989, p. 88



existente pe aceasta. Firmele globale folosesc ca strategie demarketing atât extinderea, cât şi adaptarea, crearea saustandardizarea gamei de produse. Managementul caracteristic estecel integrat şi interactiv, corespunzător orientării geocentrice a

acestor firme, bazat pe transmiterea deciziilor de jos în sus sau desus în jos şi schimbul lateral de informaţii, rapoarte şi experienţă întrediferite filiale. Între companiile globale se practică alianţele strategice,respectiv înţelegeri pe termen lung ce vizează anumite aspecte, cumar fi cercetarea comună sau dezvoltarea de parteneriate în ceea cepriveşte comercializarea produselor. Resursele financiare ale uneicompanii globale sunt orientate acolo unde este nevoie, f ăr ă a maiţine cont de provenienţa lor, ca în cazul unei firme multinaţionale.

Cea mai cunoscută

definiţie dat

ăsociet

ăţii transna

ţionale este

cea dată de John Dunning, considerat de către mulţi specialişti drept„părintele transnaţionalelor” şi care considera transnaţionala „o firmă care se angajează în investiţii str ăine directe şi care deţine şicontrolează activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţar ă”1.Această definiţie este preluată, de altfel, şi de organisme ca OCDEsau UNCTAD. Naţiunile Unite consider ă societatea transnaţională drept acea întreprindere ce deţine şi controlează producţia în afaraţării în care operează, într-o manier ă care îi permite să valorifice

oportunităţile globale pe care le ofer ă piaţa mondială.Din punct de vedere tehnic, o companie transnaţională este o întreprindere ce are ca obiect fundamental obţinerea de profit şi careacţionează pornind de la două caracteristici fundamentale, şi anume:este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine,astfel încât să depindă din punct de vedere financiar de activitateadin str ăinătate, iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ceţin de contextul global sau regional în care acţionează.

În literatura anglo – saxonă2 sunt întâlniţi foarte adesea o

serie de termeni specifici universului corporatist. Astfel:• O corporaţie transnaţională este o corporaţie publică (public

company) atunci când acţiunile sale sunt tranzacţionatebucată cu bucată la bursă sau prin intermediul caselor debrokeraj, cumpăr ătorii devin acţionari şi aceştia pot fi atâtpersoane particulare, cât şi alte firme sau instituţii, ca bănci,

1 J.H. Dunning în Costea Munteanu, Alexandra Horobeţ – „Finanţe Internaţionale”,Editura All Beck , Bucureşti, 2003, p. 99

2 Jed Greer; Kavaljit Singh – „A Brief History of Transnational Corporations”,Corpwatch, 2000

http://www.corpwatch.org/




companii de asigur ări, sau fonduri de pensii. O corporaţietransnaţională este privată (privat company) atunci cândacţiunile acesteia nu sunt tranzacţionate public (firme ceapar ţin unor familii sau grupuri de persoane).

• Compania mamă (parent company) este compania carecontrolează, deţine autoritatea asupra filialelor(afilliates), carepot avea personalitate juridică sau nu (subsidiaries orbranches) şi care sunt reunite sub acelaşi „acoperiş”, fie că aceasta (compania mamă) deţine toate sau doar o parte dinacţiunile filialelor.

• O companie multinaţională are acţionari (shareholders saustockholders) precum şi parteneri (stakeholders). Aceştia din

urmă sunt clienţi, angajaţi, furnizori, distribuitori, agenţiiguvernamentale etc., practic toate categoriile de persoane cucare firma vine în contact în derularea afacerilor sale.Indiferent de denumire, termenul generic pe care îl vom folosi

în continuare va fi cel de corporaţii sau societăţi transnaţionale.Atunci când ne referim la fenomenul corporatist, avem în vedere nudoar cele mai mari companii din lume, care, într-adevăr, deţin o for ţă uriaşă în economia mondială, ci şi la aşa numitele corporaţii demărime mică şi medie. Se apreciază că astăzi sunt în jur de 64 000

de corporaţii transnaţionale, care acţionează prin intermediul a870000 de filiale, r ăspândite pe tot cuprinsul globului. Acestearealizează o treime din exporturile mondiale, o zecime din PIB-ulmondial şi asigur ă peste 50 de milioane de locuri de muncă1.

6.3. Istoricul societăţilor transnaţionale Începutul afacerilor internaţionale se pierde în negura timpului.

Mărturii evidente ale unui comer ţ internaţional intense există încă deacum 5 000 de ani. Vechii egipteni, grecii, fenicienii f ăceau afaceri custr ăinii. Ei întâlneau multe obstacole, pe care le mai întâlnim şi astăzi(diferenţe de limbă, cultur ă, obiceiuri, dificultăţi de transport, diversereglementări), dar, cu toate acestea, dorinţa de a prospera şi de a sedezvolta a surmontat toate dificultăţile.

Originile corporaţiilor transnaţionale sunt strâns legate demarile descoperiri geografice şi de colonizarea lumii de către Angliaşi Olanda, urmate mai apoi de Spania, Franţa sau Portugalia.

1 XXX – „World Investment Report 2003. FDI Policies for Development: nationaland international perspectives”, United Nations, New York, Geneva, 2003, p.14



Începând cu secolul XVI şi continuând până în secolul XIX, firmecum ar fi Compania Indiilor de Est au desf ăşurat activităţi comerciale în Africa, America sau Asia.

Adevărata scânteie care a dat aripi fenomenului corporatist,

aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, a reprezentat-o dezvoltareacapitalismului şi revoluţia industrială, care au permis creşterea f ăr ă precedent până atunci a productivităţii muncii şi, implicit, a producţiei.Tehnologia performantă a permis dezvoltarea tehnicilor de stocare amărfurilor şi reducerea duratei transporturilor, ceea ce a dus lareducerea costurilor şi impulsionarea activităţilor cu str ăinătatea.

La mijlocul secolului XIX, "Singer"1 construia o fabrică demaşini de cusut in Scoţia. De-a lungul secolului XIX şi începutulsecolului XX, căutarea asiduă de resurse minerale, petrol, precum şipresiunea pentru protejarea sau dezvoltarea pieţei au f ăcut ca multecompanii din Statele Unite şi Europa Occidentală să înceapă să desf ăşoare activităţi peste graniţă. Două treimi din investiţiile acestor companii au fost f ăcute în Asia, America Latină, Africa şi OrientulMijlociu. În această perioadă se formează corporaţiile transnaţionaledin domeniul petrochimic şi alimentar. Fuziunile şi achiziţiile repetateau determinat apariţia monopolurilor şi oligopolurilor în industrii cacea petrochimică sau alimentar ă. Compania americană United Fruit

Company controla 90% din importul de banane în SUA în 1899, iar Royal Dutch Shell deţinea 20% din producţia rusească de petrol, la începutul primului r ăzboi mondial2.

În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulatfuziunile dintre marile firme, activitatea transnaţionalelor americane înflorind, în vreme ce investiţiile europene au cunoscut declinul. Înaceeaşi perioadă, in Japonia se formează aşa numitele « zaibatsu »(Mitsui şi Mitsubishi), ele fiind, în fapt, corporaţii gigant ce lucrau încolaborare cu guvernul japonez, având poziţie de oligopol în

sectoarele cheie ale economiei japoneze: industrie, finanţe şi comer ţ.Firmele transnaţionale vestice au continuat extinderea, ţările gazdă f ăcând de multe ori concesii importante acestora. Marile companiiofereau toate serviciile pe care guvernele nu le puteau asigura, cumar fi serviciile de educaţie, sănătate etc. Această dependenţă de

1 Donald A. Ball; Wendell H. McCulloh, jr. – “International Business. The challengeof global competition”, Irwin McGraw-Hill, 1996, p. 5 - 8

2 John Dunning – „Multinational Enterprises and the Global Economy”, Addison-Wesley Publishing Company, Reading, Massachusetts, 1993, p. 112 - 114



capitalul str ăin părea că este acceptată de gazde, dar naţionalismulşi dezvoltarea economică au început să ia amploare.

Investiţiile în str ăinătate au fost dominate în primele două decenii postbelice de corporaţiile americane, simţindu-se însă şiprezenţa celor europene şi japoneze. După cel de-al doilea r ăzboimondial s-a înregistrat o mare cerere de bunuri şi servicii, fapt care aalimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale. Acţiunile de amploareiniţiate de guvernul american, ca planul Marshall, menit să ajute lareconstrucţia economiilor europene şi japoneze, au încurajat S.U.A.să privească spre exterior, iar firmele din această ţar ă să aibă operspectivă globală. În plus, firmele americane aveau capital pentrua investi. Corporaţiile multinaţionale au devenit un fenomenamerican. Investi

ţiile str

ăine americane au crescut de la 12 mld. USD

in 1950, la aproape 80 mld. USD in 1970. În anii "50, băncile dinStatele Unite, Europa şi Japonia au început să investească sumeenorme în acţiuni, încurajând fuziunile şi concentr ările de capital.Remarcabilele progrese realizate in domeniul transporturilor, tehniciide calcul şi comunicaţiilor au accelerat internaţionalizarea investiţiilor şi comer ţului, noile metode de publicitate ajutând societăţiletransnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă. Toate acesteinfluenţe combinate au condus la consolidarea oligopolistică a

poziţiei societăţilor transnaţionale în comer ţul mondial. Dacă în 1906erau două sau trei companii cu active de peste 500 milioane dolariSUA, în 1971 erau 333 de astfel de corporaţii, din care o treimeaveau active ce depăşeau un miliard de dolari, iar 70% din comer ţulmondial din afara lagărului comunist era controlat de firmeletransnaţionale1. De altfel, proliferarea corporaţiilor transnaţionale afost evidentă în ultimul sfert de veac: de la 7 000 de companii în1970, la peste 60 000 astăzi.

Începând cu 1970, pentru societăţile transnaţionale se

prefigurează o perioadă când o parte din vraja internaţionalizării seepuizează. Aceasta a fost combinată cu creşterea ostilităţiiguvernelor gazdă faţă de investiţiile str ăine, ceea ce a dus la operioadă de dezinvestire. Ostilitatea era îndreptată mai ales asupracompaniilor americane, poate datorită succesului repurtat de cătreacestea, dar şi datorită neluării în calcul de către firmele americane aspecificului mediului cultural al ţărilor gazdă. Între 1970-1975

1 Jed Greer; Kavaljit Singh - „A Brief History of Transnational Corporations”,Corpwatch, 2000





companiile americane şi-au vândut aproape 10% din filiale, iar numărul de noi filiale create au fost în scădere.

În contrast cu evoluţia firmelor americane, firmele japoneze au înregistrat succese substanţiale în procesul de internaţionalizare şide comercializare a produselor lor pe piaţa internaţională. De lamijlocul anilor ‘70 până la mijlocul anilor ‘80, s-a înregistrat unreviriment al investiţiilor str ăine în America. Din 1975 până în 1983investiţiile americane în afara graniţelor au crescut cu 83%, în timpce investiţiile str ăine în America au crescut cu 280%.

Potrivit acestei evoluţii, se pot identifica mai mulţi participanţi în definirea universului societăţilor transnaţionale1.

Astfel, până in 1955 se poate vorbi de doi participanţii, şi

anume: de firmă şi universul său imediat : clienţi, furnizori,proprietari. Acest stadiu este caracterizat de o anumită simplitate, caurmare a consensului existent între aceşti doi parteneri. Esteperioada de dominare absolută a americanilor în domeniultehnologiei, maşinilor, produselor de larg consum şimanagementului, cu exporturi americane în creştere continuă şi apoi,ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiţii directe.Japonezii, ca şi europenii, se aflau in plină reconstrucţie şi nu puteaureprezenta concurenţi de temut. În acelaşi timp, companiile

americane aveau un foarte bun management, constituind avangardadezvoltării tehnologice şi manageriale. Celelalte companii au copiatfirmele americane; de altfel, multe din metodele moderne demanagement japonez de astăzi sunt, de fapt, adaptări ale celor americane din anii ‘50.

Multe din actualele ţări în dezvoltare nu-şi cuceriser ă încă independenţa, iar legislaţia privind investiţiile str ăine era în faza deformare. Acest lucru s-a tradus într-o libertate de mişcare foarte maredin partea marilor firme, care acţionau într-un spaţiu puţin îngr ădit.

Din punct de vedere al personalului, firmele multinaţionale preferaupersonal specializat (mai ales pentru funcţiile importante) din ţara deorigine.

În perioada 1955-1970 apare un al treilea participantimportant, şi anume guvernul ţării gazdă. Ţările în dezvoltare î şicuceresc rând pe rând independenţa politică şi devin din ce în ce maipreocupate de suveranitatea lor, sensibil ameninţată de corporaţiile

1 Betty Jane Punnett – „Experience International Business and management”,second edition, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1994,p.6-9



alţi participanţi, cum ar fi grupurile religioase, etnice, agenţiiinternaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme1. Fiecare participant în acest stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a îmbunătăţit tehnicile de abordare a mediului internaţional. Companiile

transnaţionale provin astăzi nu doar din ţările dezvoltate, ci şi din ţări în dezvoltare, ceea ce demonstrează o dată în plus atâtperspectivele pe care le ofer ă piaţa internaţională, dar şi ameninţărilepe care le ascunde.

Acest stadiu încorporează diferite grupuri de interese, care auputere politică, iar firmele pot fi afectate in activitatea lor, dacă nu ţincont de ele. Poate cel mai recent exemplu în acest sens îl constituiegrupurile ecologiste, ale căror interese şi for ţă politică au obligat

firmele să încorporeze în strategiile lor problemele legate de protecţiamediului ambiant. Caracteristica acestui stadiu este complexitateadeosebită, ca şi fragilul echilibru, balanţa putând fi adesea schimbată in funcţie de evenimentele ce au loc in lume.

6.4. Piaţa societăţilor transnaţionale Mediul de acţiune al societăţilor transnaţionale este un mediu

intern, unul domestic, unul str ăin şi unul internaţional.Mediul, în general, presupune acele for ţe care influenţează

dezvoltarea şi activitatea unei firme. For ţele ce definesc mediul uneifirme sunt, cel mai adesea, for ţe necontrolabile2. Acestea daudimensiunea riscului în activitatea oricărei întreprinderi şi suntexterne acesteia, cum ar fi competiţia, variabilele economice, socio-economice, financiare, legale, culturale, tehnologice, etc. Printrefor ţele asupra cărora o firmă are controlul se număr ă, de regulă,factorii interni ai corporaţiei, cum ar fi factorii de producţie (capital,resurse umane) sau elemente ce ţin de organizarea firmei (ca

producţia sau marketingul). Elementele ce pot fi controlate de către

1 Pare de neimaginat pentru perioada de acum 30 de ani ca o firmă ca Pirelli să fieatacată vehement de către Biserica Catolică în urma reclamei pe care jucătorulde fotbal Ronaldo a f ăcut-o produselor Pirelli, pe motiv că ea atacă simbolurilesfinte (era vorba de un spot în care Ronaldo imita Statuia lui Isus Christos din Riode Janeiro). Incidentul a fost aplanat doar în urma scuzelor pe care Ronaldopersonal şi le-a cerut în faţa Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea (şi a uneiimportante contribuţii financiare, după cum adaugă gurile rele).

2 Donald A. Ball; Wendell H. McCulloh, jr. – “International Business. The challengeof global competition”, Irwin McGraw-Hill, 1996, p. 15 - 19



firmă alcătuiesc mediul intern al firmei. Celelalte formează mediulextern.

Mediul extern este extrem de complex. În cazul unei corporaţiitransnaţionale, mediul extern este unul domestic, autohton, respectivacele elemente necontrolabile ce acţionează în ţara de origine afirmei, mediul străin, determinat de acei factori ce ţin de ţările în carefirma acţionează prin intermediul filialelor şi mediul internaţional, carereprezintă interacţiunea dintre mediul str ăin şi cel domestic, precumşi relaţiile dintre filiale, atunci când filiala dintr-o ţar ă are relaţii cu oaltă filială situată într-o a treia ţar ă. Mediul internaţional este, înultimă instanţă, „spaţiul” de manevr ă al societăţilor transnaţionale.

Atunci când ne referim la mediul internaţional, îl privim cel mai

adesea prin prisma internaţionalizării firmei. Motivaţiileinternaţionalizării sunt extrem de complexe. O primă motivaţie ar constitui-o căutarea de noi pieţe. Se poate spune că firma atinge unasemenea grad de dezvoltare, încât piaţa internă devine insuficientă şi extinderea pe ter ţe pieţe se arată a fi soluţia cea mai bună. Un altmotiv, specific corporaţiilor ce acţionează în special în sectorulprimar, îl reprezintă căutarea de noi surse de aprovizionare cumaterii prime sau surse mai ieftine de aprovizionare.

For ţa de muncă mai ieftină este un al motiv pentru care o

firmă î şi extinde activitatea dincolo de graniţele ţării de origine, iar această motivaţie nu este deloc de neglijat, având în vedere că foarte multe dintre marile companii ce acţionează în domeniulfabricării bunurilor electrocasnice, de exemplu, şi-au delocalizat,practic, industria, în ţări precum China sau Taiwan.

Nici acţiunile statelor gazdă, de a atrage şi a încurajainvestiţiile str ăine, nu sunt de neglijat. Căderea comunismului a adus,poate, cea mai mare ofertă, concentrată în timp şi spaţiu, pentruinvestiţii.

Multe dintre societăţile transnaţionale care î şi au sediul în ţăridezvoltate î şi extind activitatea dincolo de graniţele naţionale, caurmare a existenţei unei puternice concurenţe pe piaţa locală.Exigenţele mai reduse pe anumite pieţe pot constitui o motivaţiepentru internaţionalizare.

Ocolirea de bariere vamale, exploatarea diferenţelor existente în nivelurile de impozitare din diferite ţări, prelungirea duratei de viaţă a produsului, exploatarea avantajului tehnologic pe care îl deţine

firma la un moment dat, oportunităţile oferite de o infrastructur ă



performantă, toate acestea şi încă multe altele pot constitui motivede internaţionalizare a firmelor.

Care sunt pieţele spre care se îndreaptă investitorii str ăini?Cea mai mare parte a investiţiilor str ăine directe se îndreaptă cătreţările dezvoltate, dar ţările în dezvoltare au un potenţial şi oatractivitate din ce în ce mai ridicată. Tradiţional, piaţa corporaţiilor transnaţionale este dominată de triada America de Nord (SUA şiCanada), al cărei lider de necontestat este SUA, UE şi Japonia.

SUA este, încă, cea mai competitivă economie a lumii, chiar dacă în ultimii ani evenimentele petrecute în economia mondială îidetermină pe unii analişti să fie mai sceptici în ceea ce priveştesupremaţia americană în viitor. SUA este o ţar ă ce a devenit mit

datorită libertăţilor individului, sistemului bazat pe piaţă, optimismului,spiritului de aventur ă, asumării riscului, egalităţilor de şansă şidemocraţiei. Visul american este, poate, cel mai de succes „produs”vândut de America; atunci când ai cu adevărat ceva de spus, în oricedomeniul, nu poţi obţine consacrarea decât în SUA!

Avantajele pe care le ofer ă piaţa americană nu sunt deloc deneglijat. Dimensiunea pieţei, privită atât din perspectiva numărului deconsumatori, cât şi din cea a puterii lor de cumpărare, tendinţasocietăţii americane spre consum, infrastructur ă modernă, acces la

un sistem eficient şi performant de telecomunicaţii, patria tehnologieiultraavansate, apropierea de pieţele de capital, bogăţia în resursenaturale şi umane, coroborate cu ceea ce numeam spirit de aventur ă şi dorinţă de consacrare, fac din piaţa americană dezideratul oricăreicompanii. Nu trebuie să uităm că cele mai multe dintre marilecorporaţii î şi au sediul în SUA.

Cu toate acestea, piaţa americană ascunde o multitudine dereglementări „paralele”, rezultate din modelul administrativ al ţării.Fiecare stat are propriile legi, care se suprapun peste cele federale şi

uneori sunt extrem de birocratice. La impozitele federale se adaugă impozite locale, care nu de puţine ori au un nivel destul de ridicat. Înanumite domenii, capitalul ce poate fi deţinut de o firmă str ăină estelimitat, iar accesul la resurse de finanţare poate deveni extrem degreoi pentru companii care nu sunt americane. Multe dintre firmelestr ăine se asociază cu parteneri locali pentru a surmonta, astfel,dificultăţile.

Uniunea Europeană este acum, din perspectiva extinderii, una

dintre cele mai largi pieţe ale lumii. Ca şi în cazul SUA, consumatoriide pe această piaţă au o mare putere de cumpărare, iar investiţiile



str ăine reprezintă un mijloc de a ocoli barierele tarifare, dar mai alesnetarifare, ce funcţionează la graniţele Uniunii. Capitalul str ăin nu întâmpină dificultăţi administrative, iar garantarea repatrieriicapitalurilor şi a profiturilor este oferită de fiecare ţar ă.

Politica în domeniul concurenţei constituie cel mai importantelement de mediu din perspectiva corporaţiilor str ăine ce acţionează pe piaţa europeană. Principalele domenii de acţiune ale politiciiconcurenţiale în UE sunt1:

• eliminarea acordurilor restrictive privind concurenţa şi aabuzurilor de poziţie dominantă. Înţelegerile între firmece stabilesc preţurile pe piaţă sunt interzise, iar ComisiaEuropeană a luat atitudine împotriva Microsoft, pentru

încălcarea regulilor concurenţei, respectiv „abuz depoziţie dominantă”;• controlul fuziunilor firmelor, ceea ce înseamnă că orice

concentrare ce depăşeşte un anumit nivel trebuiesupusă aprobării Comisiei (dacă întreprinderilederulează o cifr ă de afaceri mai mare de 250 milioanede euro în interiorul UE şi peste 5 milioane de euro înplan global trebuie să supună atenţiei Comisiei oricefuziune sau achiziţie),

• liberalizarea sectoarelor economice cu statut demonopol şi deschiderea lor către concurenţă, ca cel altelecomunicaţiilor, gaze, electricitate, transport feroviar,monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat.

Japonia este, ca şi celelalte pieţe, extrem de competitivă, cu odimensiune importantă şi exigenţe ridicate din partea consumatorilor.Sub aspect cultural, diferenţele faţă de celelalte pieţe sunt mult maimari. Dacă înclinaţia pentru consum este specifică pentru

consumatorii americani, economisirea este caracteristică celor japonezi. Spiritul de sacrificiu, loialitatea faţă de companie,mobilitatea redusă a angajaţilor şi structura paternalistă a firmelor japoneze constituie tot atâtea diferenţe faţă de celelalte pieţe aleţărilor dezvoltate. Piaţa japoneză este dominată de companiile japoneze, iar pătrunderea pe această piaţă nu este deloc uşoar ă.Majoritatea firmelor ce aleg ca destinaţie Japonia, aleg un parteneriatcu o firmă locală pentru a face faţă mai uşor problemelor de mediucu care se confruntă.

1 Tribuna Economică, nr. 20, mai, 2004, p. 68



În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare, acestea continuă să crească din punct de vedere al atragerii de fluxuri de investiţii str ăine.Mult mai eterogene decât ţările dezvoltate, atât din punct de vedere alnivelului de dezvoltare, cât şi cultural, majoritatea acestora se înscrie în

sfera de influenţă a celor dezvoltate. Astfel, America Latină estepreponderent în sfera SUA, Asia se află la confluenţa intereselor Japoniei, dar şi a SUA, Africa în cea a Uniunii Europene.

Faţă de ţările Triadei, ţările în dezvoltare se deosebesc prin faptulcă sunt într-o măsur ă mult mai mare ţări gazdă şi nu ţări de origine. Acestfapt influenţează în primul rând politicile privind investiţiile str ăine directe,facilităţile de care se bucur ă investitorii str ăini fiind direct propor ţionale cu„nevoia de investiţii” a ţării respective.

O altă diferenţă derivă tocmai din eterogenitatea deosebit demare a ţărilor ce formează acest grup. Se detaşează ca importanţă China, care la nivelul anului 2002 a fost cel mai mare receptor de investiţiistr ăine directe, urmată de celelalte economii din Asia de sud est, India şiţările latino americane. O situaţie aparte au ţările din fostul bloc comunist,dat fiind faptul că din mai 2004, 8 dintre ele au devenit membre ale UE,iar celelalte se află puternic legate de Uniunea Europeană, ca urmare aperspectivei valului doi de extindere, aşteptat în 2007.

Rusia se află undeva la graniţa dintre ţările dezvoltate şi cele în

dezvoltare. Din punct de vedere politic, Rusia încearcă să r ămână unuldintre cei mai importanţi actori, iar moştenirea arsenalului armateisovietice o ajută în acest demers; din punct de vedere economic, deşiconfruntată cu foarte multe probleme, Rusia se impune în special datorită resurselor sale naturale extraordinare (în special gaze şi petrol), dar şi aunei pieţe importante, din perspectiva numărului de locuitori şi mai ales acreşterii exigenţelor consumatorilor ruşi.

Ţările cele mai sărace, ceea ce înseamnă majoritatea statelor africane şi a celor in Asia centrală beneficiază mult prea puţin de efectele

pozitive ale investiţiilor marilor firme. Către aceste ţări se îndreaptă celemai mici fluxuri de investiţii str ăine, motivele ţinând, în ultimă instanţă, desăr ăcia acestor ţări. Cele care au resurse naturale sunt printre puţinelecare prezintă interes pentru marile corporaţii ce acţionează în domeniurespectiv. Restul ţărilor se pare că au pierdut pentru moment posibilitateade a capta din acele efecte de antrenare pe care le produce asupraunei economii internaţionalizarea firmelor dincolo de graniţele ţării deorigine. Situaţia gravă în care acestea se află va fi analizată mai pelarg într-un alt capitol.



6.5. Alternative strategice de piaţă ale corporaţiilor transnaţionale

Găsirea propor ţiilor corecte între local şi global în activitatea

unei societăţi transnaţionale constituie în prezent cheiacompetitivităţii acestor firme. Premisele organizării producţiei înstr ăinătate includ transferul unui complex pachet de resursefinanciare, tehnologice, manageriale, care dau substanţă investiţiilor str ăine directe. O firmă transnaţională acţionează practic în trei spaţii:naţional, internaţional şi global. Din punct de vedere al spaţiuluinaţional, acesta reprezintă r ădăcinile avantajelor de competitivitateale acestor firme. Anumite spaţii naţionale sau regionale generează avantaje competitive în anumite domenii. Firmele care provin dintr-un

mediu puternic concurenţial pornesc cu un avantaj suplimentar faţă de firmele care în spaţiul naţional au o concurenţă mai scăzută.Michael Porter 1 considera că piaţa internă constituie pivotul central alcompetitivităţii, cel mai important atribut ce defineşte abilitatea uneifirme de a concura la nivel global, am putea spune, amprentagenetică a competitivităţii companiei respective.

Dimensiunea internaţională, cea care face ca activegeneratoare de valoare adăugată de pe un teritoriu naţional să fiecontrolate din afara acestuia, este cea care tinde să devină una din

principalele surse ale competitivităţii unei firme. Cele mai îndr ăzneţecorporaţii se transformă în adevăraţi brokeri de know-how, adunândlaolaltă specialişti din toate colţurile lumii. Funcţionarea complexelor transnaţionale permite ca informaţiile şi cunoştinţele acumulate într-ozonă a lumii să fie valorificate pentru obţinerea de avantaje în altespaţii geografice.

Acţiunea la scar ă globală a firmelor permite realizarea uneieficienţe sporite în utilizarea resurselor şi a unui spor decompetitivitate. Un alt avantaj al globalizării constă în disiparea

riscului. Ceea ce nu poate pătrunde pe o piaţă, pătrunde pe o alta,eşecul fiind mai uşor absorbit.

Extinderea pe o piaţă sau alta depinde de o serie de factori,ce ţin atât de produsul oferit de firma transnaţională, cât şi de piaţa însine. Printre factorii pieţei, pot fi amintiţi2:

1 Edgar Hibbert – „International Business – Strategy and Operations”, MacMillanBusiness, London etc., 1997, p. 34

2 W.J. Keegan - “Multinational Marketing Management”, Prentice Hall Inc.,Englewood Cliffs, New Jersey, 1980, p.257



• ritmul de dezvoltare al pieţei. Dacă dezvoltarea pieţei înregistrează un ritm scăzut, firma poate obţine rezultatefoarte bune prin intermediul diversificării produsului, deoarecefiind prezentă pe mai multe pieţe, aceasta îi permite să

beneficieze de o cerere mai amplă;• stabilitatea pieţei. Dacă cererea este instabilă, firma poate

reduce riscul prin intermediul diversificării, crescând numărulpieţelor pe care intr ă pentru o mai mare stabilitate avânzărilor;

• timpul de imitare a produsului din partea concurenţilor. Firmelecare lansează produse noi pe o anumită piaţă ştiu că produsuleste destinat imitaţiei într-o anumită perioadă de timp. Durata

acestui timp este foarte importantă pentru a alege strategia deexpansiune externă. Dacă timpul de imitare este scurt, estepreferabil să adopţi o strategie de diversificare, ca urmare afaptului că este necesar ă intrarea pe mai multe pieţe, pentru aţine la distanţă concurenţa. Dacă timpul este mai lung, poate fiadoptată o strategie de concentrare;

• cererea derivată. Firmele care vând pe o piaţă situată aproapedin punct de vedere geografic de o altă piaţă sau care estelegată prin tradiţie sau diverse acorduri de alte pieţe, se pot

orienta către o strategie de diversificare;• necesitatea adaptării produsului. Este cunoscut faptul că

firmele care reuşesc să crească producţia mai rapid decâtconcurenţa, pot reduce costurile unitare. Dacă aceste costurisunt foarte ridicate, este mai dificil să adopţi o strategie dediversificare, ca urmare a vulnerabilităţii în faţa concurenţei;

• adaptarea comunicaţiei. Dacă costurile pe care firmatransnaţională le suportă pentru a modifica mesajelepublicitare este foarte crescut, aceasta înseamnă că nu este

justificată opţiunea către o strategie de diversificare;• economiile de scar ă obţinute în cadrul distribuţiei. Strategiile

de concentrare permit realizarea unor economii de scar ă lanivelul distribuţiei. Cu cât sunt mai mari volumele de vânzare,cu atât sunt mai mici costurile de distribuţie pe unitatea deprodus;

• controlul pieţei. Produse de tehnologie înaltă, care necesită servicii post-vânzare, reclamă un control susţinut din parteacompaniei mamă;



• experienţa. Acest lucru se refer ă mai ales la tinerele societăţitransnaţionale, aflate în plin proces de expansiune, care seaflă în faza de formare a experienţei, dar şi la “giganţii” pieţeimondiale, care-şi folosesc din plin experienţa pentru a cuceri

noi şi noi pieţe;• barierele întâlnite. Cu cât acestea sunt mai numeroase, cu

atât o firmă este, pe de o parte, descurajată să pătrundă peacea piaţă, iar dacă se decide, totuşi, să o abordeze, va optamai degrabă pentru o strategie de concentrare;

• raportul riscuri-beneficii. Atunci când întreprinderile decid să dezvolte o strategie de export, dezvoltă şi criteriile careprivesc distribuţia riscurilor şi raportul acestora cu beneficiile

obţinute.Alegerea strategiei competitive pe pieţele externe este odecizie pe care o firmă transnaţională o ia în două faze principale1, şianume: în prima fază stabileşte dacă există oportunitatea de piaţă, îna doua fază, se examinează strategiile posibile pe care întreprinderea le poate adopta. Astfel, pieţele mai multor ţări suntconsiderate o singur ă piaţă. În consecinţă, firmele transnaţionaledistribuie capacităţile de producţie în funcţie de exigenţele reţelei dedistribuţie şi de diferenţele costurilor de producţie care există între

ţări, adoptă o politică de marketing orientată în funcţie de exigenţeleunui consumator multinaţional şi strânge mijloacele financiare deunde condiţiile pieţei sunt mai favorabile şi le distribuie pe diversepieţe, în funcţie de necesităţi. Compania mamă transfer ă uneoricapitalurile în str ăinătate pentru a înfiinţa societăţi sau pentru a lefinanţa, alteori transfer ă tehnologiile necesare pentru a realizaproducţie, fie exportă şi produsele finite şi păr ţile componente.Filialelor societăţilor transnaţionale le sunt “trasate” diferite sarcini:unele se ocupă de producţie în aceeaşi ţar ă sau o exportă, altele se

ocupă numai de comercializare, cumpărând de la alte filiale, altele seocupă fie de producţie, fie de distribuţie.Dezvoltarea societăţilor transnaţionale este un proces extrem

de complex, care are o multitudine de determinări.Teoria internaţionalizării2 consider ă că investiţiile în str ăinătate

sunt apanajul firmelor care au dovedit în spaţiul intern, domestic osuperioritate faţă de celelalte companii în ceea ce priveşte

1 V. Danciu - “Marketing Internaţional”, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 2232 Edgar Hibbert – „International Business – Strategy and Operations”, MacMillan

Business, London etc., 1997, p. 37



cunoştinţele în domeniul producţiei sau marketingului. Această superioritate încearcă a fi exploatată şi pe piaţa internaţională înmomentul în care costurile derulării afacerilor între firmeindependente sunt mai ridicate decât cele legate de administrarea

unei societăţi mixte sau chiar a unei filiale.Unele companii transnaţionale se orientează în funcţie de

costuri şi î şi internaţionalizează operaţiile prin integrarea pe verticală.Ele sunt în căutarea de input-uri ieftine şi sigure pentru asigurareaprocesului productiv. Companiile transnaţionale ce se dezvoltă peverticală au ca specific filialele atelier, specializate pe un anumitsegment al procesului de producţie, conducând la formarea pieţeiinterne a companiei şi la internalizarea schimburilor internaţionale1.Cele mai cunoscute exemple sunt cele ale marilor firme petroliere,care, pentru a putea întări controlul asupra materiilor prime strategicedin domeniul petrochimiei din întreaga lume, s-au extins în domeniulextracţiei peste hotare încă de la începutul secolului, cu scopul de aaduce pe pieţele ţărilor de origine petrolul brut, ce urma să fie rafinatşi apoi vândut. Altele urmează calea integr ării prin conglomerare,respectiv cuprinderea în „obiectul de activitate” al corporaţiei a unor activităţi ce nu au legătur ă între ele pe linie tehnologică2, urmărindexploatarea costului redus al for ţei de muncă din anumite regiuni sau

ţări. Produsele finite astfel obţinute, mai ieftin, sunt exportate cătreţările de origine.Alte societăţi transnaţionale se orientează către piaţă. Ele sunt

acele companii a căror internaţionalizare este motivată de găsirea denoi pieţe de desfacere, procesul de extindere având loc, de regulă,pe orizontală. Companiile î şi înlocuiesc treptat exporturile prin înfiinţarea mai întâi a unei filiere de vânzare şi apoi trec la producţie.Concentrarea pe orizontală generează „filialele – releu”, carereproduc la o scar ă mai mică activitatea companiei mamă3.

Firmele se pot internaţionaliza pentru a prelungi ciclul de viaţă al produselor lor. In faza de introducere pe piaţă, produsul este maigreu acceptat. Unele dintre ele nici nu trec de acest stadiu. Urmează

1 Sterian Dumitrescu; Ana Bal – „Economie Mondială”, Ediţia a II-a, EdituraEconomică, Bucureşti, 2002, p.109

2 Firmele japoneze, dar nu numai, au drept specific extinderea prin conglomerare.Colosul Mitsubishi, de exemplu, cuprinde în sfera sa de activitate de la producţiade nave, maşini, la asigur ări, comer ţ cu obiecte de artă sau acţiuni de brokeraj.Preşedintele companiei preciza că Mitsubishi realizează toate activităţile legale,indiferent de domeniul de activitate.

3 Idem



faza creşterii, când produsul se impune pe piaţă, şi faza dematuritate, când produsul este practic consacrat şi vânzările atingcota maximă. Ultima fază a ciclului de viaţă este declinul, cândvânzările scad. Avantajul internaţionalizării este acela că ea permite

exploatarea diferenţelor dintre pieţe, astfel încât un produs se poateafla în diferite faze ale ciclului său de viaţă, pe diferite pieţe externe.

Accelerarea procesului de globalizare este strâns legat defactorii care au redus costurile tranzacţiilor internaţionale. Unul dintreaceşti factori îl constituie promovarea noilor tehnici organizaţionale,care permit conducerea marilor companii mult mai uşor.

În opinia unor specialişti1, firmele se vor implica în investiţiiexterne, numai atunci când sunt satisf ăcute următoarele condiţii:

• companiile posedă

avantaje de proprietate specifice faţă

defirmele din ţara gazdă;

• existenţa unor condiţii politice şi economice, care să favorizeze producţia peste graniţă;

• este mai profitabil să produci în str ăinătate, decât să cumperide la alţii;

• este mai profitabil să produci în str ăinătate, decât în propriaţar ă.

6.6. Alianţele strategice - nouă formă de expansiune asocietăţilor transnaţionale

Extinderea la nivel internaţional a firmelor implică tranzacţii şirelaţii complexe, atât în interiorul firmei, cât şi în exteriorul acesteia.Multe firme, confruntate cu un grad ridicat de incertitudine în ceea cepriveşte atingerea scopurilor au recurs la parteneriate strategice cualte firme. Alianţele strategice s-au dovedit a fi o formă viabilă deastfel de parteneriate, care furnizează accesul la tehnologiicomplementare, reduce costurile şi riscurile şi crează sinergii.Principalele caracteristici care disting alianţele strategice detradiţionalele tipuri de acorduri inter-firme sunt:

• sunt relaţii în dublu sens, bazate pe efort comun şi împăr ţireacunoştinţelor pentru scopuri comune, cum ar fi dezvoltarea denoi tehnologii, procese de producţie sau tehnici de distribuţie,

• au o natur ă contractuală, cu sau f ăr ă participare la capitalulsocial,

1 Dunning, John H. - “Multinational Enterprises and the Gloval Economy”, AddisonWesley Publishing Company, Wokingram , 1993, p.87



• reprezintă o componentă a planurilor pe termen lung alefirmei.Alianţele strategice sunt, totodată, modalităţi de penetrare pe

o piaţă, forme de expansiune a corporaţiilor transnaţionale. Ele sunt,

de asemenea, forme organizaţionale complementare, necesare acrea, a menţine şi a creşte valoarea avantajelor tehnologice.

Alianţele strategice reprezintă, în fapt, acorduri între firmepentru a obţine avantaje strategice pe diferite pieţe, în diferite mediide afaceri. Alianţele strategice se întâlnesc în tot mai multe sectoarede activitate, contribuind decisiv la profitabilitatea corporaţiilor.

Evoluţia numerică a alianţelor strategice este greu de stabilit.Majoritatea informaţiilor publicate până acum sunt rezultatul unor cercetări laborioase efectuate de diverse instituţii. Se apreciază că cea mai mare parte a acestora se regăseşte în domeniul producţieide mare tehnologie şi în sectoarele puternic informatizate. Cele maimulte dintre alianţele strategice sunt motivate de trei factori, şianume: promovarea cooper ării tehnologice, integrarea proceselor deproducţie, acces mai bun la reţelele de distribuţie şi marketing.

O altă caracteristică a acestui tip de parteneriat o reprezintă faptul că el cuprinde cu predilecţie firme mari. În industriacomputerelor se apreciază că peste două treimi din alianţe sunt între

cei mai mari producători.Aşa cum era de aşteptat, majoritatea acordurilor strategice aufost încheiate între firme din ţările Triadei (S.U.A., Japonia, U.E.).Firmele europene au participat la 40% dintre ele, cele japoneze la38%, iar cele americane la 80%. Prezenţa masivă a americanilor înaceste acorduri se datorează, în primul rând, faptului că americaniisunt încă lideri mondiali în tehnologia de vârf, ceea ce le confer ă opoziţie avantajoasă şi îi determină pe competitori acestora să folosească noi metode de reducere a acestui decalaj. De cealaltă

parte, firmele americane sunt interesate de acces mai liber pe pieţeşi folosesc alianţele strategice pentru a-şi îmbunătăţi metodele deconducere sau a-şi lărgi reţelele de distribuţie.

Numărul alianţelor strategice, mai puţin parteneriatele îndomeniul cercetării-dezvoltării, a crescut de la 1760 în anul 1990, la4600 în 1995. Această creştere rapidă reflectă faptul că acestearanjamente au început să fie folosite în mod frecvent de cătrecompaniile transnaţionale, ca o substituire, dar şi ca o completare ainvestiţiilor str ăine directe.

Din alianţele strategice, 87% se află în cinci sectoareindustriale de importanţă major ă: auto, aeronautic, telecomunicaţii,



computere şi produse electronice, având implicaţii profunde întehnologia de vârf. În ceea ce priveşte repartizarea regională, celemai multe parteneriate se înregistrează între firme din U.E. şi S.U.A.,apoi între U.E. şi alte ţări, în afara S.U.A. şi Japonia, apoi între

S.U.A. şi Japonia. Cele mai frecvente sunt acordurile dintre doiparteneri (81%) şi între concurenţi pe aceeaşi piaţă (71%). Un marenumăr de coaliţii sunt formate în domeniul dezvoltării produselor (38%), producţia efectivă şi strategiile de marketing, care, împreună cu primele, totalizează 66% din totalul tipurilor de alianţe. Trebuieremarcat că toate aceste sectoare sunt caracterizate de costuri maride intrare pe piaţă, globalizare, economii de scar ă, tehnologie înschimbare rapidă, riscuri de operare ridicată.

Alianţele strategice sunt încadrate în mai multe categorii. Dinmultitudinea acestor categorii, două sunt considerate a fi maiimportante, şi anume: alianţele strategice funcţionale, care implică unparteneriat între firme private mari şi/sau mici extinse la nivelinternaţional, ele neimplicând crearea unei entităţi legal separată, şialianţele de tipul societăţilor mixte, care presupun crearea uneientităţi separate cu scop specific, fiecare partener deţinând oanumită cotă din capitalul social al noii societăţi formate.

Alianţele funcţionale au scopuri mai limitate, referindu-se la un

singur domeniu funcţional al afacerilor. În aceste cazuri, integrareanecesităţilor partenerilor este mai complexă. Aceste alianţefuncţionale sunt cel mai adesea de tipul alianţelor de producţie, demarketing, financiare sau de cercetare dezvoltare.

Alianţele sub forma societăţilor mixte implică crearea uneifirme care este independentă din punct de vedere juridic de firmelecare au creat-o. Prin integrarea completă a eforturilor lor, firmeleparticipante sunt gata să obţină o sinergie mai mare prin totalizarearesurselor şi mărimii lor.

Firmele care se angajează în alianţe strategice se aşteaptă să beneficieze în unul sau mai multe moduri de pe urma acestora.Principalele avantaje1 care decurg din alianţele strategice sunturmătoarele:

• acces mai uşor pe noile pieţe. Când o firmă decide să pătrundă pe o piaţă poate întâlni obstacole majore, cum ar ficoncurenţă acerbă sau reglementări interne discriminatorii. Este

1 Hill, Charles W.L. – „International Business: competing in the global marketplace”,Irwin - McGraw Hill, 1998, p. 415 - 418



foarte cunoscut exemplul pieţei japoneze, pe care accesul este foartedificil, de aceea multe firme americane recurg la acest tip dearanjament. Cazul firmei Motorola, care, în tentativa ei de pătrunderepe piaţa niponă a telefoanelor celulare, s-a aliat cu Toshiba pentru a

produce microprocesoare. În ceea ce priveşte concurenţa, pe multepieţe, mai ales în cazul Triadei, pătrunderea pe o piaţă este extremde dificilă, datorită cotelor ridicate de piaţă deţinute de anumitecompanii şi de numărul mare de concurenţi.

• Împăr ţirea costurilor şi riscurilor. Riscul implicat de investiţiileridicate reprezintă o motivaţie puternică pentru formarea de alianţe,unul din cele mai semnificative sectoare din această perspectivă fiindindustria aeronautică. Costurile fabricării avioanelor sunt atât deridicate, încât firmele din această industrie sunt for ţate să-şi unească eforturile prin încheierea de contracte de coproducţie cu rivalii actualisau potenţiali, chiar dacă ar prefera să investească pe cont propriude teama de a nu fi nevoite să divulge secretele tehnologicepartenerilor din alianţe. În plus de aceasta, industria aeronautică trece printr-o perioadă destul de grea, cu scăderi ale vânzărilor importante, iar conlucrarea chiar şi între rivali devine singura soluţieviabilă. Boeing a creat o asemenea alianţă cu Fuji, Mitsubishi şiKawasaki pentru a reuşi să suporte costul de 4 miliarde de dolari al

fabricării avionului cu reacţie Boeing 777. Cele trei firme japonezeconstruiau 20% din corpul aparatului, iar Boeing, care controlaalianţa, spera să contraatace concurenţa venită din parteaeuropenilor cu Airbus. Împăr ţirea costurilor şi riscurilor în cercetaredezvoltare este un alt avantaj oferit de alianţe, cu precădere înbiotehnologie şi în înalta tehnologie. Pentru a înţelege importanţaalianţelor strategice în acest sector trebuie accentuat faptul că înainte ca ele să se r ăspândească, companiile erau for ţate să cheltuiască sume foarte mari pentru achiziţionarea tehnologiilor de

vârf de care aveau nevoie.• Împărtăşirea cunoştinţelor şi a experienţei. Un alt avantaj îl

constituie câştigarea cunoştinţelor şi a experienţei care lipseau până în acel moment. Orice firmă doreşte să înveţe despre cum să producă ceva, cum să procure anumite resurse, cum să trateze cuguvernele locale, cum să reuşească în diferite medii, în general cumsă deruleze mai bine, mai profitabil afacerile. Un astfel de exemplueste alianţa strategică dintre doi mari rivali, General Motors şiToyota. Toyota dorea să înveţe de la americani cum să trateze cu



for ţa de muncă şi cu furnizorii americani, General Motors dorea să adopte practicile manageriale ale japonezilor.

• Creşterea competitivităţii. Competitivitatea constituie unavantaj deosebit de important pentru realizarea de alianţe strategice,

în acelaşi timp este şi unul din factorii care au contribuit la apariţia şidezvoltarea acestor forme de expansiune a marilor firme. Unexemplu în acest sens îl constituie alianţele formate de colosulamerican IBM cu partenerii europeni, mai slab situaţi pe piaţă, pentrua contraataca concurenţa deosebită a companiilor japoneze.

• Efectul sinergic al punerii în comun a resurselor. Firmele dinacelaşi sector se unesc de mai multe ori pentru a eliminamultiplicarea inutilă a afacerilor sau pentru a împăr ţi anumite resurse

şi capacităţi. Această strategie este foarte des practicată în industriaaeronautică. De exemplu, United Airlines şi British Airways au oalianţă puternică, mai ales în privinţa zborurilor cheie de la Chicagospre Londra. În acest sector, una din barierele de intrare, uneori denetrecut, este disponibilitatea por ţilor pe principalele aeroporturi dinmarile oraşe ale lumii. Nici o linie aeriană nu poate ateriza pe unaeroport, dacă nu dispune de o poartă. Prin urmare, companiileaeriene din diverse ţări au creat alianţe cu scopul de a împăr ţiutilizarea por ţilor de pe aeroporturi.

În afara acestor avantaje de necontestat, care au şi contribuitla creşterea deosebită a acestei noi forme de colaborare inter-firme,alianţele strategice au şi o serie de dezavantaje. Dincolo de grija şi încrederea pe care o firmă le investeşte într-o alianţă strategică, potinterveni anumite capcane. Unii consider ă că în acest fel se ofer ă concurenţilor un acces ieftin la noi tehnologii şi pieţe. Se apreciază că succesele japoneze în sectorul semiconductorilor şi al maşinilor unelte se datorează tehnologiei americane obţinută prin intermediuldiverselor alianţe strategice. În plus, managerii americani îi ajută pe

cei japonezi să-şi atingă scopurile, prin intrarea în alianţe carecanalizează noile investiţii spre Japonia şi furnizează reţele dedistribuţie americane pentru produsele obţinute prin cooperare. Deşiaceste aranjamente pot genera profituri pe termen scurt, seapreciază că pe termen lung rezultatul va fi nefavorabil firmelor americane, lăsându-le f ăr ă avantaje competitive pe piaţa globală.Inconvenientele pe care le induc alianţele strategice pot fi rezumateastfel1:

1 Idem



• Incompatibilitatea dintre parteneri. Aceasta este o primă cauză a eşecului unei alianţe strategice, cu timpul ea ducândinevitabil la conflict sau aducând performanţe negative alianţei.Această incompatibilitate rezidă în diferenţe în cultura corporatistă,

cultura naţională, scopuri şi obiective sau orice altă dimensiunefundamentală care leagă doi parteneri. Spre exemplu, luând înconsiderare alianţa dintre AT&T şi Olivetti, aceasta s-a destr ămatpentru că cele două firme nu au putut să cadă de acord asuprastrategiei de marketing. Managerii celor două companii nu aunegociat un acord în care să stipuleze strategia înaintea începeriialianţei, iar apoi nu au căzut de acord asupra a ceea ce doreau să obţină şi asupra modului în care să lucreze împreună. Până la urmă au realizat că această alianţă nu merge şi au renunţat la cooperare.

• Accesul la informaţii. Pentru ca o colaborare să fie eficientă,partenerii trebuie să fie de acord să-şi furnizeze reciproc informaţii pecare ar prefera să le păstreze secrete în alte situaţii. De exemplu,alianţa dintre Ford şi Mazda în vederea designului noului Ford Escortera pe punctul de a se perfecta, când oficialii de la Mazda nu aupermis celor de la Ford să viziteze laboratorul lor de cercetare. După câteva săptămâni de împotriviri, a fost adoptat un compromis princare inginerii de la Ford putea pătrunde în laborator, dar numai

pentru o perioadă limitată de timp.• Repartizarea profiturilor. Întrucât partenerii împart riscurile şicheltuielile, ei împart şi profiturile. Există, însă, consideraţii financiarecare pot cauza neînţelegeri. Partenerii trebuie să cadă de acordasupra cotei de venit din activitatea comună care li se distribuie,nefiind reinvestită în afacere, asupra procedurilor contabile folositepentru a calcula veniturile şi profiturile, sau cum va fi manevrat preţulde transfer.

• Riscul pierderii autonomiei. Împăr ţirea controlului limitează

puterea de acţiune a fiecăruia dintre parteneri. De exemplu, ca partea contractului cu General Mills, Nestlé a fost nevoită să fie de acordcu faptul că, dacă societatea mixtă se va încheia vreodată, ea nupoate intra pe piaţa nord americană cel puţin 10 ani. În mod similar,Fuji - Xerox, longeviva societate mixtă plină de succes, a fost la început limitată la a vinde copiatoare numai în Indonezia, Japonia,Coreea de Sud, Filipine, Taiwan şi Thailanda, abia ulterior această restricţie fiind eliminată.

• Schimbarea datelor iniţiale. Condiţiile economice care au

motivat cooperarea se întâmplă să nu mai existe sau avansul



tehnologic au f ăcut ca alianţa să fie desuetă. De exemplu, GM şiDaewoo au iniţiat o societate mixtă, Daewoo Motors, pentru aconstrui automobile în Coreea de Sud, destinate exportului spreS.U.A., controlul operaţional asupra exportului avându-l Daewoo. GM

spera să obţină avantaj datorită costurilor scăzute cu for ţa de muncă din Coreea, iar coreenii să beneficieze de pe urme sistemului GM depromovare a vânzărilor. Dar creşterea salariilor în Coreea de Sud şideclinul dolarului american au erodat economiile realizate la costuripe care firma americană spera să le obţină. Pe de altă parte,confruntat deja cu probleme de calitate pe piaţa S.U.A., nu doreadefecte suplimentare „importate” de la coreeni. Cu toate acestea,Daewoo insista asupra cooper ării, ca urmare a dorinţei sale de aasimila tehnologia americană. Au apărut apoi divergenţe în stilurilede conducere şi ca urmare a faptului că la americani birocraţia eramult mai mare decât la sud-coreeni. Ulterior, criza din Asia de SudEst şi problemele cu care s-a confruntat Daewoo au determinatachiziţionarea unei păr ţi din firma sud coreeană de către concernulamerican.

6.7. Raporturi între structurile unei societăţitransnaţionale

Din perspectiva structurii societăţilor transnaţionale1

se poateidentifica structura introvertită, când activitatea este orientată prioritar spre interior, investiţiile în ţara de origine depăşind pe cele dinstr ăinătate şi structura extravertită, când accentul este pus peactivitatea externă. În general, firmele din ţările cu o piaţă internă mare şi care reuşesc să se impună pe propria piaţă au o structur ă introvertită. Cele care au ca ţar ă de origine ţări mici, se orientează către piaţa internaţională, iar ponderea activităţii derulată înstr ăinătate este preponderentă.

Evoluţia ascendentă pe care o parcurge o societate îndezvoltarea sa economică implică o schimbare de concepţie în ceeace priveşte organizarea şi strategia de afaceri. Rezultatele financiarebune determină o reorganizare şi o reevaluare a direcţiilor de acţiuneale firmei în cauză. Atingerea unui anumit nivel de prosperitateeconomică şi depăşirea spaţiului de activitate naţional împing firma

1 Sterian Dumitrescu; Ana Bal – „Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti,p. 97



pe calea transformărilor structurale, acestea parcurgând în funcţie denivelul de dezvoltare mai multe etape de organizare.1

A) Strategia comercială şi faza filialei releu. Companiatransnaţională renunţă în acest prim stadiu de dezvoltare la exporturişi prefer ă să le înlocuiască cu delocalizarea producţiei în ţara dedestinaţie a acestora. Filialele nou create sunt o copie fidelă acompaniei mamă şi reproduc în totalitate sau par ţial produselerealizate la sediul central. Aceasta reprezintă, practic, o prelungire aactivităţii firmei centrale, activităţi care se modifică într-o oarecaremăsur ă datorită mediului local şi preferinţelor consumatorilor.

Acest tip de organizare este definit cel al filialelor releu,datorită dependenţei aproape absolute faţă de politica comercială acompaniei mamă. Relaţia filială-firmă mamă se manifestă atât lanivelul producţiei cât şi la nivel administrativ. Strategia productivă şitipurile de produse sunt realizate la nivel central şi apoi introduse lanivelul filialei pe baza unui plan strict. Din punct de vedereadministrativ, filiala se află sub puterea de decizie a direcţiei deconducere generală a companiei.

Dacă firma înregistrează performanţe economice bune, iar filialele se multiplică, acest tip de organizare devine inadecvată.Conducere generală este obligată de noile constrângeri ale mediului

extern să realizeze o îmbunătăţire în plan administrativ.B) Strategia productivă şi filiala atelier. În expansiuneaeconomică ce depăşeşte graniţele ţării, firmele se orientează de lastrategia comercială la o strategie productivă. Reevaluarea strategieiproductive şi dezvoltarea unei noi concepţii în acest tip de activitatese bazează pe avantajele oferite de spaţiul de implementare.Descoperirea surselor de rentabilitate şi eficienţă economică în ţaragazdă constituie premisa realizării unor produse performante.Materiile prime ieftine şi uşor de procurat, precum şi mâna de lucru

ieftină devin atracţii pentru marile firme, care î şi stabilesc planurile deproducţie în funcţie de aceste surse de profit. Etapa de dezvoltare pecare o parcurge firma duce la un nou tip de structur ă organizaţională.Numărul mare de filiale şi gradul de specializare diferit pe produsesau pe păr ţi componente, face necesar ă o abordare administrativă îndouă direcţii, şi anume:

• organizarea pe grupe de produse, care este foarte des întâlnită, atunci când întreprinderea are o producţiefoarte diversificată. Se creează divizii pe produse, care

1 Rene Sandretto – Le commerce international , Hartier, Paris, 1993, p.76



sunt subordonate direcţiei de conducere generală şicare au ca responsabilitate gestionarea producţiei şidistribuţiei produselor respective în întreaga lume.Subdiviziile geografice sunt subordonate diviziilor pe

produse, fiecare subdivizie geografică are r ăspundereadistribuţiei produsului creat la nivel de filială pe oanumită zonă sau ţar ă,

• organizarea pe zone geografice, care este mai des întâlnită atunci când nomenclatorul de produse nu esteaşa de dezvoltat,

• strategia de dezvoltare a activelor intangibile, ceea cecorespunde unei abordări preponderente a sectorului

ter ţiar de către marile firme.Pornind de la această prezentare, relaţiile dintre societateamamă şi filialele sale gravitează în jurul a două mari tipuri deconducere, şi anume conducerea centralizată şi conducereadescentralizată.

Conducerea centralizată exprimă relaţii de inegalitate întrefirma mamă şi filiale, prin care firma mamă dirijează în mod autoritar întregul, planificând întreaga gamă de activităţi. Acest tip etnocentricde organizare este explicabil în parte datorită dificultăţilor şi

problemelor complexe pe care le ridică problemele de externalitate.Provocărilor mediului extern li se poate r ăspunde prin autoritate şispirit de sinteză, folosindu-se tehnica planului imperativ. Deciziileprivind organizarea la nivel global a activităţii filialelor se iau de cătredirecţia de conducere centrală a companiei, care vizează maximizarea rezultatelor economice în ansamblu. Filialele nu aulibertatea de decizie asupra utilizării veniturilor lor şi, mai mult decâtatât, firma mamă ia hotărârile în ceea ce priveşte existenţa filialelor,respectiv dacă o filială care nu are rezultate satisf ăcătoare r ămâne

sau nu în activitate.Strategia de conducere descentralizată se află în parteaopusă centralizării, acordând mai multă libertate de acţiunecompaniilor afiliate. În acest model de organizare firma mamă vaacorda din ce în ce mai multă autonomie filialelor.

În legătur ă cu conducerea unei firme de dimensiuni foartemari care desf ăşoar ă activităţi complexe pe mai multe pieţe, secunosc trei tipuri de atitudine, care se grefează pe tipurile deconducere descrise anterior, şi anume: etnocentrică, policentrică şi



geocentrică. Acestea sunt reflectate de produsul cheie al firmei şi dedeciziile funcţionale şi geografice luate.

Atitudinea de tip etnocentric sau orientarea către ţara deorigine se întâlneşte la orice tip de companie, dar mai ales la cele cu

filiale de dimensiuni foarte mari. În tabelul nr. 3.1. este prezentată oglindirea etnocentrismului în procesul managerial din ţara de origineşi filiale. Într-o firmă condusă în forma etnocentrică, cerinţele şinivelurile de performanţă atât în ceea ce priveşte produsele cât şiangajaţii sunt cele din ţara firmei mamă. De asemenea, în ceea cepriveşte fluxurile de comunicare, sfaturile, propunerile, directivelepleacă de la centru. Directorii de filiale exprimă identitatea firmei,asociind-o cu naţionalitatea centrului. Caracteristic etnocentrismuluieste faptul că pentru posturile de conducere importante din toată lumea sunt angajate numai persoane din ţara de origine.

Orientarea spre ţara gazdă sau policentrismul este aceea carepleacă de la premisa că există diferenţe foarte mari între cultura ţăriigazdă şi ţara de origine, de aceea sunt preferaţi localnicii, care înţeleg mai bine specificul ţării lor. Centrul consider ă că un controlfinanciar susţinut este suficient pentru a menţine controlul asuprafilialei. Cu toate că independenţa filialelor este mai ridicată, în ceeace priveşte politica de personal, este cunoscut faptul că un director

din ţara gazdă nu poate, totuşi, aspira la o poziţie similar ă în ţara deorigine a firmei mamă.Ce-a de-a treia orientare este orientarea spre piaţa mondială,

respectiv geocentrismul. În cadrul acestui tip de conducere, se caută cei mai buni oameni, indiferent de naţionalitate, pentru a rezolvaproblemele companiei, oriunde în lume. Directorii generali încearcă să construiască o organizaţie în care filialele nu numai că au unpersonal de cea mai bună calitate, dar filiala respectivă trebuie să devină un lider în exportul produselor pe care le realizează, aducând

în acest fel noi beneficii firmei, noi metode, cunoştinţe şi tehnologiiavansate. Scopul geocentrismului este o abordare mondială atât lacentru, cât şi în filiale. Filialele nu sunt nici sateliţi, nici firmeindependente, ci păr ţi ale unui întreg, care se concentrează atâtasupra unor obiective internaţionale, cât şi locale, fiecare aducându-şi contribuţia la creşterea competitivităţii generale. Geocentrismulimplică un efort de colaborare între filiale şi centru pentru a stabilistandardele universale ale producţiei, pentru a dezvolta iniţiativalocală, pentru a lua decizii cheie cu privire la noi produse, noi fabrici,

noi investiţii. Echipa managerială este formată din şefii filialelor.



Planificare de succesOrganizaţie complexă Management capabil

Eşec în exploatareaoportunităţilor Scopuri în contradicţie cuobiectivele generale alecompaniei

Sediulcentral

Orientarea geografică Orientarea spre marketingAbilităţi în delegarea deresponsabilităţi

Organizaţie de succesOrientare tehnică Strategie globală, raţionalitateinternaţională, cunoştinţe deultimă or ă.

Sursa: Michael Z. Brooke, H. Lee Remmers - “The strategy of multinationalsenterprise”, Prentice Hall, New York, 1980, p.127

Tabelul anterior prezintă sintetic factorii ce influenţează un tipde conducere sau altul. În practică, managerii se confruntă cu situaţiispecifice care pot simplifica sau dimpotriv

ăpot cre

şte dificultatea

procesului decizional. De exemplu, o tehnică de ultimă or ă necesită oexploatare la nivel global, implică o strategie internaţională în carefirma mamă să controleze punctual orice activitate în care suntimplicate aceste cunoştinţe de ultimă or ă. Dacă compania deţinefiliale cu o activitate autonomă de succes, este foarte greu de impusacestor filiale o strategie centralizată şi un plan imperativ. Rezolvareaacestor conflicte între nivelul local de conducere şi cel global deconducere a fost soluţionat în parte de managementul matricial, pus

la punct de firma ABB. În virtutea acestui sistem, managerul localraportează acţiunile sale la doi şefi, respectiv unui conducător regional (global), care este responsabil pentru un produs sau pentruo funcţie anume, şi unui conducător pe o anumită zonă geografică.Practic, acest tip de conducere este unul în care se combină organizarea pe responsabil de produse cu cea pe responsabil pe ariegeografică. Matricea este destinată spargerii diviziilor regionale şifuncţionale, face ca oamenii să se gândească la mai mult decât la odirecţie şi să coopereze, dispunând de un flux mai bogat de

informaţii. Dar nici managementul matricial nu înlătur ă oriceproblemă. Inconvenientele acestuia ţin de întârzieri în luareadeciziilor, pierdere de timp şi birocraţie, concurenţa nestimulativă dintre manageri, greutatea de a satisface doi şefi.

Abordarea regională a pieţelor prezintă numeroase avantaje,dar poate genera şi pierderi. Neacordându-se o mai mareindependenţă filialelor, nu se pot valorifica avantajele unei companiila nivel global. Se crează paralelisme, generatoare de costuri, care îngreunează aparatul administrativ. Această experienţă a determinat

marile companii să redescopere abordarea globală. Dar şi strategia



globală prezintă neajunsuri, cum ar fi neabordarea eficientă a pieţelor locale. Se pune problema care ar fi soluţia acestor dificultăţi şi cumse poate realiza o mixtur ă ideală între strategia globală şi cea locală.Având în vedere că multe companii au optat din nou pentru o

abordare globală a pieţelor internaţionale, r ămâne de soluţionatsatisfacerea în condiţii performante a pieţelor locale. În acest context,o politică performantă de comunicare şi de personal reprezintă cheiasuccesului. Prin promovarea comunicării la toate nivelurilemanageriale, precum şi prin stimularea feed-back-ului, se poateaccesa o piaţă locală printr-o strategie globală. Politica de personalare ca principală tendinţă înlocuirea cantităţii prin calitate. Reducerilede personal sunt completate de preocuparea pentru îmbunătăţireanivelului calitativ ale performanţelor manageriale. În acest scop,multe companii promovează programe de educaţie în cadrul firmei,iar cele care au resurse financiare mai importante î şi permit să trimită salariaţii la reputate scoli de afaceri. Educarea la locul de muncă şi încentre externe de pregătire vizează dezvoltarea multidimensională acapacităţii manageriale. După ce au parcurs această perioadă depregătire şi odată angajaţi pe post, managerii beneficiază şi de alteavantaje. Remuneraţiile materiale considerabile sunt dublate de aşanumitele “business trips”. Globalizarea strategiilor a câştigat din nou

teren printre marile firme, dar cu alte mijloace. Un aparatadministrativ suplu, flexibil, în care este stimulată comunicarea şi unmanagement pregătit să facă faţă oricăror situaţii, sunt scopurile deultimă or ă ale marilor firme transnaţionale.

În concluzie, se poate aprecia că managerii companiilor transnaţionale se confruntă cu probleme extrem de complexe, alecăror soluţii nu sunt date de reţete teoretice, ci de intuiţiaconducătorilor şi de cultura organizaţională a întreprinderii.

6.8. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statelenaţiune

Compararea societăţilor transnaţionale cu naţiunile nureprezintă o figur ă de stil. Această relaţie poate fi privită din treipuncte de vedere, şi anume: relaţiile cu ţările de origine, relaţiile cuţările gazdă şi raportul stat – corporaţie în condiţiile în care for ţa

economică şi influenţa marilor corporaţii depăşeşte putereaeconomică a multor state, unele dintre ele chiar dezvoltate. Pentru a



r ămâne şi a acţiona ca o entitate, o firmă transnaţională trebuie să coordoneze şi să controleze activităţile sale în medii diverse şi să adopte decizii care pot fi benefice sau nu pentru ţările respective.

6.8.1.Relaţiile cu ţările de origine Cele mai mari şi mai multe companii transnaţionale provin din

ţările Triadei: SUA, Japonia şi Uniunea Europeană. Performanţeleacestor economii, infrastructura modernă, avansul tehnologic şispiritul antreprenorial, susţinut de o economie de piaţă şi odemocraţie ce a permis dezvoltarea şi punerea în practică a ideilor novatoare au f ăcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic pentruapariţia şi dezvoltarea f ăr ă precedent a fenomenului corporatist. Înierarhia celor mai mari companii, doar două ţări din categoria celor îndezvoltare se regăsesc ca şi ţări de origine a celor mai mari firme.

Relaţiile cu ţările de origine sunt, în cea mai mare parte relaţiide parteneriat. Prin extinderea dincolo de graniţele propriei ţări,marile firme duc cu ele valorile culturale, obiceiurile de consum aleţării de origine. McDonalds, Coca Cola sau Levi‘s reprezintă în ultimă instanţă America şi visul american într-o altă manier ă.Universalizarea limbii engleze se datorează într-o foarte maremăsur ă corporaţiilor americane şi britanice, care au „for ţat”

consumatorii să înveţe limba produselor pe care le consumau saudoreau să le consume. Coca Cola l-a inventat pe Moş Cr ăciun încostum roşu, iar astăzi nimeni nu-şi poate imagina un altfel de Moş Cr ăciun1.

Beneficiile ţărilor de origine nu se rezumă la exportul deimagine. Transnaţionalele repatriază sume importante din ţărilegazdă, investesc sume foarte mari în componenta de cercetaredezvoltare, care r ămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origineAstfel, conform surselor OCDE, în anul 1999, cheltuielile brute pentru

cercetare dezvoltare, ca pondere în PIB, efectuate de sectorul întreprinderilor, era de 3% în Suedia, 2% în Japonia, 2% în SUA,1,7% în Germania, 1,4% în Franţa, 1,3% în Marea Britanie.

Dacă avem în vedere că o firmă se internaţionalizează abiaatunci când atinge un anumit grad de maturitate pe piaţa internă,maturitate ce reprezintă un anumit nivel al concentr ării capitalului, ogamă de produse de calitate ridicată, un management performant,

1 Tentativa Pepsi de a „colora” hainele lui Moş Cr ăciun în alb – albastru reprezintă un alt exemplu, de această dată de impunere a unei alternative care să diferenţieze produsele celor două firme.



statului mai mici, ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinutede către stat: educaţia, asistenţa socială, asistenţa sanitar ă etc.

Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şicorporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul

naţional, aşa cum este el perceput de către ţările de origine şiinteresul firmei. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru amenţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei.Anumite pieţe sau afaceri pot apărea, din această perspectivă,extrem de atractive pentru managerii unei corporaţii internaţionale,dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă. Cele mai elocvente exemple înacest sens sunt cazurile firmelor de armament, care pot câştigasume uriaşe din comer ţul cu ţările aflate în conflict. Nu puţine suntcazurile în care arme fabricate de o companie se află în dotareaambelor tabere, chiar dacă atitudine ţării de origine sete favorabilă doar uneia dintre păr ţi. O altă situaţie este cea în care anumite ţăriimpun embargou economic altei ţări (SUA Cubei sau, până decurând, Libiei). Pentru companiile americane, aceste potenţiale pieţesunt excluse nu din raţiuni ce ţin de profitabilitatea afacerilor, ci dinraţiuni politice, dictate de interese naţionale. De altfel, SUAinterziceau afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice ţar ă

potenţial inamică, ce ar putea încorpora componente ale produselor respective în producţia de armament.

6.8.2. Relaţiile companiilor transnaţionale cu ţările gazdă Între activităţile companiilor transnaţionale şi concentrarea

pieţei există, de regulă, o relaţie pozitivă. Extinderea firmelor dincolode graniţele propriei ţări implică internaţionalizarea firmei într-unmediu ce apar ţine atât ţărilor dezvoltate, cât şi ţărilor în dezvoltare.

Indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în

dezvoltare, efectele pozitive pe care le au implantările în str ăinătateasupra acestora sunt următoarele:• creşterea numărului locurilor de muncă,• creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne, mai

ales dacă ţara de implantare are o poziţie strategică şi poateconstitui o bază pentru exportul şi în regiune,

• transformarea şi înnoirea industrială în ţara gazdă, prinmodernizarea producţiei, transfer de tehnologie, crearea denoi ramuri industriale etc.,



• creşterea veniturilor, ca urmare a salariilor plătite angajaţilor,dar şi a creşterii veniturilor încasate de către stat, din impozite,

• noi practici de management, instruirea personalului şiridicarea nivelului de calificare a for ţei de muncă,

• creşterea concurenţei, cu efect asupra reducerii costurilor,introducerea produselor noi, creşterea calităţii şiperfecţionarea tehnicilor de vânzare,

• efectul de antrenare asupra întregii economii, ca urmare aantrenării şi celorlalte ramuri din economie la producereabunului respectiv.Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în str ăinătate, din

perspectiva ţărilor gazdă, sunt demonstrate, de altfel, de politicile de

susţinere şi atragere a investiţiilor str ăine directe promovate deacestea, în special din partea ţărilor în dezvoltare. În cazul ţărilor întranziţie, de exemplu, volumul investiţiilor str ăine a constituit şi încă mai constituie un criteriu de apreciere a eficienţei economieirespective.

Cu toate aceste efecte pozitive, în relaţia dintre ţările gazdă şicele de origine apar deseori tensiuni. Se impune, totuşi, o precizare.Impactul implantării societăţilor transnaţionale pe anumite pieţedepinde în mod esenţial de nivelul de dezvoltare al mediului

economic al acestora. Pe pieţele dezvoltate, intrarea de noi firmecontribuie la creşterea concurenţei şi la o scădere a concentr ăriiproducţiei. Acest lucru se datorează faptului că firmele locale, fiindputernice, reuşesc să facă faţă concurenţei, crescând productivitateaşi ridicându-se eficienţa de ansamblu a economiei. În ţările mai puţinavansate tendinţa de concentrare creşte, firmele locale fiind preapuţin puternice pentru a opune o rezistenţă reală marilor companii.Se instaurează poziţia de monopol a companiei transnaţionale, carenu are efecte benefice asupra dezvoltării de ansamblu a societăţii.

Intrarea unei noi companii pe o piaţă afectează numărulcompetitorilor de pe această piaţă şi partea acestora din piaţa unuiprodus. Pentru a proteja agenţii economici interni, în multe state(cum ar fi Japonia) implantarea unei corporaţii str ăine nu se poaterealiza decât prin asocierea cu un partener local. Pe alte pieţe, cumar fi cea americană, deşi este considerată una dintre cele mai liberepieţe din lume, accesul la capital sau alte facilităţi în anumite statesunt mult mai uşor de obţinut dacă se realizează un parteneriat cu ofirmă locală.



Impactul şi implicaţiile marilor firme asupra ţărilor gazdă depinde de mai mulţi factori, cum ar fi:

• numărul şi mărimea operaţiunilor efectuate de companiiletransnaţionale faţă de competitorii din ţara gazdă. Mărimea filialelor

str ăine ale companiilor transnaţionale este adesea mai mare decât acompetitorilor naţionali, atât în ţările dezvoltate, cât mai ales în ţările în dezvoltare. Tendinţa marilor firme de a efectua investiţii succesivepentru a lărgi capacităţile de producţie ale filialelor lor, achiziţionareacompetitorilor locali pot influenţa concentrarea pieţei;

• reacţia firmelor din ţara gazdă la intrarea unei mari firmepoate fi una defensivă, concretizată fie în combinarea operaţiunilor acestora cu nou venita, fie în formarea de societăţi mixte pentru a

valorifica şi potenţa avantajele ambilor parteneri. Dar poate fi şi oreacţie de adversitate, datorită faptului că firma transnaţională, prinagresivitatea competiţiei pe care o impune, poate determinapăr ăsirea pieţei de către cei care nu reuşesc să se adapteze la noilestandarde impuse. În cazul în care este introdus un nou produs, sepoate aştepta ca firma str ăină să deţină monopolul asupra acestuia,dacă firmele autohtone nu au capacitatea de a asimila nouatehnologie impusă de fabricare respectivului produs sau de a atragealte firme str ăine care să realizeze produsul respectiv,

• performanţa concurenţială a societăţilor transnaţionale faţă de cea a firmelor locale dată de faptul că filialele str ăine, ca şicomponente ale sistemului societăţilor transnaţionale, sunt cu multmai eficiente şi productive decât concurenţii lor. Acestea ar puteaavea efecte diferite asupra concentr ării şi a puterii firmelor transnaţionale pe pieţele respective. Efectul pozitiv, ca urmare acreşterii concurenţei, se poate materializa în îmbunătăţireaperformanţelor firmelor locale, a calităţii produselor, a diversificăriiproducţiei etc. Pe de altă parte, însă, de cele mai multe ori, marile

companii se implantează acolo unde concurenţa locală este maislabă, determinând, nu de puţine ori, preluarea controlului ramuriirespective,

• crearea de locuri de muncă de către societăţiletransnaţionale este, în destul de multe cazuri, mai degrabă un mitdecât realitate. Aplicând principiul eficienţei, multe companii recurg ladisponibilizări masive, atunci când pătrunderea pe piaţa respectivă s-a realizat prin preluarea unei companii locale. Exemplele suntmultiple; în cazul ţărilor din fostul lagăr comunist,

supradimensionarea cu personal din perioada comunistă a



determinat reduceri masive de personal când diverse societăţi aufost preluate de companii multinaţionale1.

• În multe ţări în dezvoltare, societăţile transnaţionale suntacuzate de practici neloiale, ca mecanismul preţurilor de transfer 2.

Prin mecanismul preţurilor de transfer, marile corporaţii obţinbeneficii3:

prin reducerea impozitelor plătite guvernelor ţăriigazdă şi transferarea câştigurilor din ţările cuimpozitare ridicată către ţări cu impozitareredusă,

prin transferul fondurilor din ţările unde seaşteaptă o depreciere valutar ă, reducându-şiastfel expunerea la risc,

prin manipularea acestui mecanism pentru atransfera fondurile de la o filială către companiamamă sau un paradis fiscal, atunci cândrepatrierea profiturilor este restricţionată deguvernele ţării gazdă,

prin utilizarea acestui mecanism pentru areduce taxele vamale plătite, respectiv, prinfacturarea mărfurilor la export şi la import în

funcţie de sistemul de impunere la frontier ă practicat în ţările filialelor.Şi în ceea ce priveşte aportul investiţiilor efectuate de

societăţile transnaţionale sub forma tehnologiei, ţările în dezvoltareapreciază că spre ele nu este îndreptată cea mai avansată tehnologie. De asemenea, cercetarea - dezvoltarea este foarte rar cantonată în ţările în dezvoltare, iar societăţile transnaţionaleacţionează mai degrabă în sensul susţinerii „migraţiei creierelor”decât în dezvoltarea unei pieţe care să absoarbă atât produse din ce

în ce mai performante , cât şi cadre din ce în ce mai calificate.Şi în ceea ce priveşte protecţia mediului ambiant sunt opiniimai degrabă critice la adresa societăţilor transnaţionale. Atitudineamarilor corporaţii se rezumă la declaraţii, multe dintre ele fiind

1 Şi în România s-au înregistrat astfel de situaţii. Renault a disponibilizat mii deoameni, iar alţi investitori s-au dovedit lipsiţi de interes faţă de întreprinderileachiziţionate, multe dintre ele fiind închise ulterior preluării.

2 Preţul de transfer este preţul la care sunt transferate bunurile şi serviciile întrefilialele unei societăţi transnaţionale.

3 Hill, Charles W.L. – „International Business: competing in the global marketplace”,Irwin - McGraw Hill, 1998, p. 578



acuzate de neglijenţă şi chiar violarea reglementărilor de protecţie amediului, mai ales în ţările care nu au capacitatea de a monitorizacorespunzător încălcarea acestor legi.

Acţionând dincolo de graniţele geografice ale ţărilor de origine,

societăţile transnaţionale devin cetăţeni corporatişti în ţările în carederulează activităţile productive, de marketing sau de alt tip. Dealtfel, în ultimele decenii au crescut preocupările atât din parteaanaliştilor, cât şi din partea societăţii civile de a privi mai atent lapracticile firmelor transnaţionale şi de a veghea la respectareadrepturilor cetăţenilor, a valorilor morale ale societăţilor în careacţionează. Tot mai des se vorbeşte despre responsabilitatea socială a corporaţiilor, respectiv despre capacitatea societăţilor transnaţionale de a îndeplini sau de a depăşi în mod constantaşteptările de natur ă etică, legală şi comercială pe care respectivacorporaţie le are. The World Business Council for SustainableDevelopment consider ă că marile corporaţii trebuie să-şi asume unangajament ferm de a urma un comportament etic şi de a contribui ladezvoltarea economică a ţării pe teritoriului căreia acţionează, prinridicarea standardului de viaţă al angajaţilor, al comunităţii locale şi alsocietăţii în ansamblul său.

Numeroase organizaţii guvernamentale şi mai ales

neguvernamentale urmăresc îndeaproape comportamentul marilor firme, realizând clasamente cu cei mai puţin responsabili cetăţenicorporatişti1.

6.8.3. Raportul societăţi transnaţionale-stat. Universulcorporaţiilor transnaţionale

64.000 de societăţi transnaţionale, 870.000 de filiale,53.000.000 de angajaţi. Acesta este universul corporaţiilor transnaţionale, acestea sunt cei activi şi mai dinamici agenţi

economici de pe glob! Repartiţia pe glob a acestora este următoarea:

Tabelul 6.3. Societăţile transnaţionale şi repartiţia pe regiuni aacestora

Regiunea Societăţi - mamă Filiale

Total mondial, din care: 63 834 866 119

Ţări dezvoltate, din care: 49 048 105 830

America de Nord 4 674 19 437Europa Occidentală 39 715 79 546

1 Un astfel de clasament este realizat anual de Multinational Monitor



Alte ţări dezvoltate 4 659 6 847Ţări din Europa Centrală şide Est

850 242 678

Ţări în dezvoltare, din care: 13 936 517 611

Africa 1 202 7 049America Latină şi Caraibe 2 022 45 383Asia 10 685 464 631Oceania 27 548

Sursa: XXX – „Development and Globalization. Facts and Figures”, UNCTAD, NewYork, Geneva, 2004, p. 45

Europa Occidentală continuă să fie sursa de origine pentrucele mai multe dintre societăţile transnaţionale, în timp ce cea maimare parte a filialelor societăţilor transnaţionale sunt repartizate înţările în dezvoltare. Această repartiţie este în strânsă legătura cu

dinamismul economic al zonei Asiei de sud est, unde sunt implantatepeste jumătate din filialele corporaţiilor transnaţionale.

Clasamentele realizate de diverse instituţii au în vedere maimulte criterii de clasificare. UNCTAD, în Raportul asupra investiţiilor str ăine, una dintre cele mai ample monografii anuale privind fluxurilede investiţii str ăine şi situaţia corporaţiilor transnaţionale,ierarhizează corporaţiile după volumul activelor deţinute înstr ăinătate, după indicele de transnaţionalitate sau după volumulvânzărilor. În viziunea UNCTAD, principalele noţiuni utilizate sunt:

- Active în străinătate, ce reprezintă active din afara ţării deorigine, atât tangibile cât şi intangibile, aşa cum apar înbilanţul contabil al filialelor. Activele în str ăinătate daudimensiunea cantitativă a for ţei investiţionale a unei corporaţiitransnaţionale, iar ponderea mai ridicată a acestora înstr ăinătate poate fi expresia atât a unei concurenţe deosebitepe piaţa de origine a firmei, cât şi o atractivitate mult mairidicată a mediului str ăin comparativ cu cel autohton (dinperspectiva facilităţilor oferite, a costurilor sau a pieţei).

- Vânzări în străinătate, care reprezintă suma vânzărilor nete(vânzări brute, din care se scad taxa pe valoarea adăugată şialte taxe) realizate de filiale. În anumite cazuri, pot includeexporturi efectuate de către societatea mamă către filiale.Vânzările în str ăinătate exprimă, de asemenea, gradul deconcentrare al firmei către piaţa internă sau externă. Îngeneral, societăţile transnaţionale care au ca origine ţări mari,au vânzări în str ăinătate mai reduse decât cele care provin din

ţări mici.



- Angajaţi în străinătate, respectiv numărul de angajaţi cucontract de muncă sau cu contract par ţial de muncă (full timesau part time) ce funcţionează la nivelul filialelor. Numărul deangajaţi în str ăinătate este în strânsă legătur ă cu volumul

activelor din str ăinătate al societăţii transnaţionale, dar depinde şi de natura activităţii firmei şi de diferenţele existente în ceea ce priveşte costul for ţei de muncă în diferite ţări.Firmele care încorporează muncă de calificare medie sauredusă într-o propor ţie ridicată, vor fi mult mai atrase să investească în ţările cu costuri ale for ţei de muncă reduse,ceea ce va ridica ponderea salariaţilor str ăini în totalulpersonalului respectivei companii.

- Indicele de transnaţionalitate (transnationality index), ce secalculează ca o medie a trei rate, şi anume: pondereaactivelor în str ăinătate în totalul activelor, ponderea vânzărilor din str ăinătate în totalul vânzărilor, ponderea angajaţilor dinstr ăinătate în totalul angajaţilor. Acest indicator exprimă, înultimă instanţă, interesul companiei pentru ţara de originecomparativ cu cel pentru piaţa internaţională. O valoareridicată a acestui indicator poate reflecta o atractivitate redusă a mediului de afaceri a ţării de origine, mai ales dacă este

acompaniată cu un volumul redus al investiţiilor str ăine atrase,dar şi o concurenţă foarte ridicată pe piaţa ţării de origine.Indicele de transnaţionalitate nu ia în calcul dimensiuneapieţei interne şi nici nu permite să se facă distincţia întrecompaniile ce investesc în câteva ţări sau în întreaga lume.

- Indicele de extindere a reţelei (network – spread index)exprimă dimensiunea transnaţionalităţii şi reprezintă numărulde ţări gazdă în care s-a implantat societatea. Un indice deextindere a reţelei ridicat presupune costuri de implantare

ridicate pentru companie, dar şi o bună cunoaştere a pieţeiinternaţionale şi o valorificare a avantajelor oferite de piaţainternaţională. Indicele nu reflectă, totuşi gradul de implicare alcompaniei în ţara gazdă, dimensiunea cantitativă a investiţiilor realizate în str ăinătate. Pentru a putea fi comparat cu indicelede transnaţionalitate, care este un procent, indicele deextindere a reţelei se calculează ca pondere a ţărilor în carefirma are filiale în totalul ţărilor în care ar putea avea filiale.Numărul potenţial de ţări în care ar putea avea filiale este de

fapt numărul total de ţări care recepţionează sau sunt sursă



de investiţii, minus 1 (mai puţin ţara de origine). La nivelulanului 2002, erau 193 de ţări angrenate în fluxurile deinvestiţii.Covâr şitoarea majoritate a societăţilor transnaţionale au ca

origine ţări dezvoltate. În topul celor mai puternice 100 de corporaţii,SUA este prezentă cu 27 companii, Franţa cu 14, Germania cu 13,Marea Britanie cu 12, Japonia cu 7. Sunt prezente şi ţări dezvoltatemici, ca Finlanda, Elveţia, Olanda, ceea ce demonstrează faptul că existenţa unei pieţe interne mari a ţării de origine nu este o condiţiesine qua non pentru apariţia societăţilor transnaţionale. Dintre ţările în dezvoltare, doar Coreea de Sud, Mexic şi China (Hong Kong) aureuşit să pătrundă în top 100. În clasamentul celor mai mari 100 desocietăţi transnaţionale, după volumul activelor deţinute înstr ăinătate, conform Raportului privind investiţiile str ăine pe anul2004, conducea compania General Electric, urmată de companiabritanică de telecomunicaţii Vodafone (care, de altfel, a condus timpde 2 ani în clasamente) şi Ford Motor Company. După volumulvânzărilor, cea mai mare companie a fost, la nivelul anul 2002, Wall -Mart, urmată de Exxon, General Motors, British Petroleum şi RoyalDutch Shell. În ceea ce priveşte indicele de transnaţionalitate, celmai ridicat nivel al acestui indicator se regăseşte nu în cazul celor

mai mari firme, ci al celor de dimensiuni mai reduse (din punctul devedere al volumului activelor str ăine sau al vânzărilor). La nivelulanului 2002, cel mai ridicat indice de transnaţionalitate se înregistra în cazul companiei NTL Inc., din SUA (99,1%), din domeniultelecomunicaţiilor, doar a 82-a firmă în ceea ce priveşte activelestr ăine, urmată de Thomson Corporation, din Canada, în domeniulmedia, cu un indice de 97,9% şi Holcim AG, din Elveţia, în domeniulmaterialelor de construcţii (companie prezentă şi în România), cu unindice de 95,5%. Dintre companiile situate în top 10, cel mai ridicat

indice de transnaţionalitate îl are Vodafone, cu un indice de 84,5%,urmată de British Petroleum, cu 81, 3% şi Total Fina Elf, cu 74,9%.



Tabelul 6.4. Clasamentul celor mai mari 10 societăţitransnaţionale (milioane dolari SUA)

Locdupă activestr ăine

Locdupă vol.

vânz.

Locul

după ind.Trans-

na-ţionali-

tate

CompaniaDomeniul de

activitate / ţarade origine

Vol.Activ.

str ăine

Vol.vânz.

Ind. trans-naţionali-tate (%)

1 8 84GeneralElectric

Echipamenteelectrice şi

electronice / SUA229 001

131698

40,6

2 33 12 VodafoneTelecomunicaţii/

M B207 662 42 312 84,5

3 6 67Ford Motor Company

Automobile/SUA 165 024163420

47,7

4 4 16 BP Expl, raf, distribpetrol/MB 126 109 180186 81,3

5 3 95GeneralMotors

Automobile/SUA 107 926186763

27,9

6 5 45Royal Dutch

Shell

Expl, raf, distribpetrol/MB,

Olanda94 402

179431

62,4

7 9 73ToyotaMotor

CorporationJaponia 81 169

127113

45,7

8 27 22 TotalFinaElf Expl, raf, distrib,

petrol/Franţa79 433 96 993 74,9

9 35 65France

telecom

Telecomunicaţii/

Franţa

79 023 44 107 49,6

10 2 41ExxonmobilCorporation

Expl, raf, distribpetrol/SUA

73 454200949

65,1

Sursa: realizat de autor după XXX – „Globalization and Development. Facts and Figures”, UNCTAD,2004 şi XXX – „World Investment Report 2004”, UNCTAD, 2004

Fenomenul corporatist a încetat să mai fie specific doar ţărilor dezvoltate. Tot mai multe companii nu numai că sunt din ce în ce maiatrase să investească în ţări în dezvoltare, dar corporaţiile din acesteţări devin ele însele firme transnaţionale. Puţine sunt, însă,companiile care pot rivaliza cu top 100, dar afirmarea lor este din ce

în ce mai impetuoasă. Diferenţa dintre primele societăţitransnaţionale din ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare este cam deunu la cinci: cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările în dezvoltare are active în str ăinătate de cinci ori mai mici decâtomoloaga sa, General Electric, iar Wall Mart realizează o cifr ă deafaceri tot de cinci ori mai mare decât vânzările companiei SamsungElectronics. În fruntea listei companiilor din ţările în dezvoltareconduc ţările din Asia de Sud Est, întărind faptul că această zonă este cea mai dinamică regiune a globului. În primele 50 de companii

ce au ca origine ţări în dezvoltare, doar 5 sunt din Africa de Sud, 2



din Europa Centrală şi de Est, restul apar ţin Asiei de Sud Est şiAmericii Latine şi Caraibelor.

Tabelul 6.5. Clasamentul celor mai mari 5 societăţitransnaţionale (milioane dolari SUA)

Loculdupă activestr ăin

e

Loculdupă

volumulvânzărilo

r

Loculdupă

indicelede

trans-naţiona-litate

CompaniaDomeniul deactivitate /

ţara de origine

Volumulactivelor

înstr ăinătat

e

Volumulvânzărilo

r

Indicelede

trans-naţiona-litate

1 5 10Hutchinso

nWhampoa

Divers/HongKong

48 014 14 247 71,1

2 10 14 Singtel Telecomunicaţii/ Singapore

15 775 5 801 61,4

3 4 44

Petronas –PetroliamNasionalBerhad

Expl, raf, distribpetrol/Malaezia

13 200 21 433 26,0

4 7 11Cemex

S.A.

Materiale deconstrucţii/

Mexic12 193 7 036 67,9

5 1 33SamsungElectronics Co, Ltd.

Echipamenteelectrice şielectronice/

Coreea de Sud

11388 47 655 38,5

Sursa: realizat de autor după XXX – „Globalization and Development. Facts and Figures”, UNCTAD,2004 şi XXX – „World Investment Report 2004”, UNCTAD, 2004

Un fenomen recent îl reprezintă transnaţionalitatea în cazulţărilor din Centrul şi Estul Europei. Apariţia societăţilor transnaţionale în această regiune este indisolubil legată de căderea comunismului.Marile companii din aceste ţări nu se ridică la nivelul atins desocietăţile transnaţionale din ţările dezvoltate, nici chiar la acela alţărilor în dezvoltare. Cea mai mare companie din fostele ţăricomuniste este Lukoil, o companie rusă ce activează în domeniul

extracţiei, rafinării şi distribuţiei petrolului. Lukoil este de departe ceamai mare dintre companiile transnaţionale din ţările est europene, cuactive în str ăinătate de 5 ori mai mari decât următoarea clasată,Novoship.

În ceea ce priveşte raportul de for ţe dintre societăţiletransnaţionale şi statele naţiune, un studiu realizat de CorporateWatch în 2000 evidenţia câteva aspecte ce sintetizează for ţa pe care



companiile transnaţionale o au şi o exercită în economia mondială.Iată câteva dintre concluziile studiului1:

- din cele 100 de entităţi economice ale lumii, 51 sunt corporaţiişi doar 49 economii naţionale (comparaţia are în vederevolumul vânzărilor, în cazul corporaţiilor şi PIB-ul, în cazulţărilor). Acest fapt înseamnă că General Motors este maiputernic decât Danemarca, Daimler – Crysler decât Polonia,Royal Dutch Shell decât Venezuela, IBM decât Singapore şiSony decât Pakistan,

- creşterea economică a naţiunilor este similar ă celei acorporaţiilor, în perioada 1983-1999, vânzările cumulate aprimelor 200 de societăţi transnaţionale au crescut cu 25%, iar

produsul global mondial cu 27,5%,- vânzările primelor 200 corporaţii sunt mai mari decât produsultuturor economiilor naţionale, mai puţin primele 10 state alelumii,

- deşi deţin 27,5% din activitatea economică mondială, primele200 de societăţi transnaţionale angajează doar 0,78% dinfor ţa de muncă globală, iar în timp ce profiturile lor au crescutcu 362,4% în perioada 1983-1999, for ţa de muncă angajată acrescut cu doar cu 14,4%. Cel mai mare angajator privat,

Wall-Mart (cu peste 1.300.000 de angajaţi) este cunoscutpentru practicile sale antisindicale şi pentru faptul că majoritatea angajaţilor are contracte par ţiale de muncă (part-time jobs) astfel încât obligaţiile companiei către salariaţi să fiecât mai mici,

- for ţa companiilor este determinată şi de capacitatea acestorade a influenţa deciziile politice nu doar în ţările gazdă, faţă decare multe dintre cele mai mari corporaţii sunt adevăraţigiganţi, dar şi în ţările de origine. 94 din primele 200 de firme

ale lumii au birouri în capitala mondială a lobby-ului,Washington DC, DCs K Street corridor. Recent, guvernulamerican a permis ca reprezentanţi ai marilor corporaţii, caAT&T şi IBM să se alăture delegaţiei oficiale pentru negocieri în domeniul comer ţului electronic în cadrul FTAA, ce urmează a se finaliza în anul 20052.

1 Sarah Anderson; J. Cavanagh - „Top 200: The Rise of Global Corporate Power”,Institute for Policy Studies December 4th, 2000

2 FTAA (Free Trade Area of the Americas) reprezintă crearea unei zone de liber schimb pe teritoriul celor două Americi



Este evident că poziţia societăţilor internaţionale în economiamondială este foarte puternică şi că această confruntare cu statelenaţiune în planul for ţei economice este una reală. Globalizareaeconomiei face ca interdependenţa dintre toţi agenţii economici să

crească şi raporturile de for ţe să devină din ce în ce mai complexe.

fmi - rol fctii

Documents