UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIUFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Conf. univ. dr. Lect. univ. dr. IOSIF MOLDOVAN MIHAELA HERCIU

FINANŢE PUBLICE

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE................................................... 5

CAPITOLUL 1ŞTIINŢA FINANŢELOR PUBLICE – CONCEPT ŞI FUNCŢII.................................................................... 7

CAPITOLUL 2SISTEMUL BUGETAR............................................. 12

CAPITOLUL 3SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE................. 29

CAPITOLUL 4SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE.................................................................. 69

CAPITOLUL 5EVAZIUNEA FISCALĂ............................................ 109

CAPITOLUL 6ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ. DATORIA EXTERNĂ............................. 127

CAPITOLUL 7TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE. ECHILIBRUL FINANCIAR....................................... 149

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ................................... 167

2

Cuvânt înainte

Ştiinţa finanţelor publice este chemată să ofere studenţilor ca specialişti în devenire şi specialiştilor în general, cunoştinţe despre finanţele publice ale României şi ale altor ţări cu economie de piaţă dezvoltată, în curs de dezvoltare sau în tranziţie.

Ne propunem să abordăm în această lucrare, componentele ştiinţei finanţelor, probleme ale teoriei finanţelor, mecanismul şi politicile financiare, structura şi nivelul cheltuielilor publice, posibilităţile de acoperire ale acestora prin constituirea, alocarea şi controlul utilizării resurselor financiare publice, în cadrul unui proces bugetar complex.

Este importantă cunoaşterea ştiinţei finanţelor în general a finanţelor publice în special, având în vedere că aceasta reprezintă componenta majoră a activităţilor social-economice a oricărui nucleu funcţional din structura instituţional administrativă a societăţii româneşti. În fapt cu ajutorul finanţelor publice utilizând diferite metode şi tehnici financiare se constituie şi alocă din şi la dispoziţia autorităţilor publice centrale şi locale resurse financiare care pot ajunge până la 40% din produsul intern brut.

Impactul finanţelor publice asupra economiei este determinat de procesul redistribuirii produsului intern brut pe care-l generează şi în anumite proporţii îl controlează în dezvoltarea lui.

În statele mileniului trei, politicile fiscale, bugetare, monetare sau valutare adoptate de orice guvern produc efecte în primul rând în plan intern, naţional dar influenţează şi asupra relaţiilor cu celelalte state. Dacă sunt luate în considerare de exemplu numai politicile fiscale sub aspectul tratamentului fiscal al investitorilor străini în determinarea unui anumit comportament al acestuia faţă de economia naţională, afirmaţia de mai sus ni se pare pe deplin justificată.

Importanţa studierii finanţelor publice ca ştiinţă rezidă şi din faptul că la nivelul oricărei comunităţi locale sau naţiuni trebuie conştientizat faptul că niciunde nu se poate consuma mai mult decât se produce iar când acest lucru se întâmplă, progresul social-economic este periclitat, împovărarea şi sărăcia populaţiei fiind consecinţe inevitabile.

Cunoaşterea şi folosirea viguroasă a unor pârghii financiare corecte, a unei politici financiare sănătoase poate constitui garanţia relansării creşterii economice, realizarea echilibrului economico-social în România, atât de mult dorit.

3

CAPITOLUL 1ŞTIINŢA FINANŢELOR PUBLICE –

CONCEPT ŞI FUNCŢII

Finanţele publice constituie o componentă de mare importanţă a vieţii social-economice a fiecărei ţări, iar impactul lor asupra economiei naţionale are conotaţii atât în proporţiile redistribuirii PIB-ului cât şi în modul concret de realizare a acestui proces.

Finanţele publice constituie un sistem de relaţii economice prin intermediul cărora se asigură formarea şi repartizarea fondurilor de resurse financiare publice în scopul dezvoltării economice şi sociale a ţării, precum şi al satisfacerii celorlalte nevoi sociale.

Într-un sens mai larg, finanţele publice cuprind relaţii social-economice băneşti prin intermediul cărora instituţiile publice îşi constituie şi utilizează fondurile de resurse financiare publice.

Finanţele publice au apărut şi evoluat în condiţiile existenţei omului pe măsura angajării acestuia în susţinerea statului care la rândul lui îi apăra interesele.

Există o deosebire clară între finanţele publice şi cele particulare, astfel: finanţele publice sunt asociate cu resursele, cheltuielile,

împrumuturile, datoria statului unităţilor administrativ-teritoriale, şi ale altor instituţii de drept public;

finanţele particulare cuprind resursele, cheltuielile, împrumuturile, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată ale agenţiilor economici, băncilor, societăţilor particulare de asigurare.

Obiectul de studiu al finanţelor este dat de: relaţiile economice care se manifestă în procesul constituirii şi

repartizării fondurilor bugetare şi extrabugetare ale autorităţilor şi instituţiilor publice;

metodele de gestionare a resurselor financiare publice cu norme şi reguli specifice;

metodele de constatare, stabilire, urmărire şi încasare a veniturilor fiscale şi nefiscale;

metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice; modalităţile de utilizare a fondurilor bugetare şi extrabugetare; metode şi tehnici de organizare şi exercitare a controlului financiar

fiscal; gestionarea datoriei publice; programarea priorităţilor bugetare; analiza eficienţei şi eficacităţii utilizării resurselor financiare publice.

4

Sfera de cuprindere a finanţelor publice este dată de relaţiile băneşti care presupun un transfer valoric de produs intern brut.

Trăsăturile caracteristice ale acestui transfer sun următoarele: transferul de valoare se realizează sub formă bănească de la entităţi

fizice şi juridice către fondurile colectate de stat pe de o parte, iar pe de altă parte de la aceste fonduri către beneficiari direcţi şi indirecţi;

transferul de valoare nu presupune o contraprestaţie directă, imediată sau individualizată din partea statului;

transferul de valoare se realizează cu titlu de nerambrusabilitate.Rolul finanţelor publice este de a asigura statului resursele

financiare publice necesare pentru susţinerea activităţilor publice.În derularea acestui proces vital pentru orice societate, finanţele

publice îndeplinesc anumite funcţii.

FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

Misiunea socială a finanţelor publice se înfăptuieşte prin funcţiile pe care le exercită şi anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.

I. Funcţia de repartiţie a finanţelor publiceÎn exercitarea funcţiei de r epartiţie, finanţele publice parcurg

două etape distincte (etapa de constituire şi etapa de repartizare), prima influenţând-o direct pe a doua. Asistăm într-o primă etapă la constituirea fondurilor de resurse financiare publice.

Constituirea fondurilor constă în formarea fondurilor publice de resurse băneşti, care se poate realiza pe mai multe căi: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din profitul regiilor autonome.

La constituirea fondurilor publice participă cu resurse toate sectoarele sociale: public, particular, mixt, precum şi populaţie, fireşte, în proporţii diferite, în funcţie de capacitatea lor financiară.

Distribuirea fondurilor pe beneficiari (persoane fizice şi juridice) este precedată de inventarierea şi evaluarea, în expresie bănească, a nevoilor sociale din perioada de referinţă. Această distribuire implică stabilirea destinaţiilor pentru cheltuielile publice, şi anume: învăţământ, sănătate, cultură, apărare, asigurări sociale şi protecţie socială, ordine publică, acţiuni economice, etc.

Ambele faze se realizează în procesul de distribuire şi redistribuire a bogăţiei naţionale, care are loc între diverse persoane fizice şi juridice, pe de o parte şi stat, pe de altă parte.

II. Funcţia de control a finanţelor publice

5

Resursele financiare publice reprezintă o parte însemnată din produsul intern brut ceea ce conduce la necesitatea existenţei unui control riguros în constituirea şi distribuirea acestor resurse.

Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de prima (funcţia de repartiţie), dar are o sferă de manifestare mai largă, deoarece vizează atât constituirea şi repartizarea fondurilor publice, cât şi modul de utilizare a acestora.

Necesitatea funcţiei de control decurge din faptul că resursele financiare publice, puse la dispoziţia statului, aparţin întregii societăţi.

Controlul statului are o sferă vastă de manifestare, cuprinzând toate domeniile vieţii sociale care ţin de sectorul public, şi anume: activitatea economică, educativă, cultură, ocrotirea sănătăţii, protecţie socială, menţinerea ordinii publice, apărare naţională, promovarea relaţiilor cu alte state, etc.

Organele de control ale statului urmăresc încasarea ritmică şi în cuantumul prevăzut a veniturilor statului, instaurarea şi menţinerea disciplinei financiare, precum şi limitarea (eventual eradicarea) evaziunii fiscale.

Principalele obiective ale funcţie de control a finanţelor publice, sunt:

exprimarea în formă bănească a efortului financiar al statului, pentru îndeplinirea funcţiilor sale;

eficacitatea efortului financiar alocat.Totodată, în sfera controlului se înscriu şi modul în care

beneficiarii utilizează sumele obţinute de la buget şi le consumă pentru obiectivele cărora le-au fost destinate, în condiţii de eficienţă şi performanţă economică.

CUVINTE CHEIE finanţe publice, resurse financiare publice, constituirea

fondurilor, distribuirea fondurilor pe beneficiari, repartiţie

TESTE GRILĂ

1) Finanţele publice au apărut şi au evoluat în condiţiile:a) diviziunii sociale a muncii şi apariţia economiei de schimb;b) existenţei omului pe măsura angajării acestuia în susţinerea

statului care la rândul lui îi apăra interesele;c) folosirea banilor în schimbul trocului.

2) Într-un cadru mai larg, finanţele publice cuprind:6

a) relaţiile social-economice băneşti prin mijlocirea cărora instituţiile publice îşi constituie şi utilizează fondurile de resurse financiare publice;

b) operaţiunile pe pieţele valutare şi de capital;c) relaţii economico-sociale ce apar temporar datorită caracterului

sezonier al activităţilor;d) funcţiile şi principiile de bază ale sectorului terţiar.

3) Ştiinţa finanţelor publice se referă la următoarele categorii:a) cheltuieli deductibile şi autofinanţare;b) acreditive şi cambii;c) bugetul statului, securitate socială, apărare naţională.

4) Obiectul de studiu al finanţelor publice este dat de:a) metodele de constatare, stabilire, urmărire şi încasare a

veniturilor financiare publice curente;b) gestionarea datoriei publice;c) analiza eficienţei resurselor întreprinderii;d) ansamblul metodelor şi tehnicilor prin care firmele reuşesc să-şi

maximizeze profiturile.5) Transferul valoric de produs intern brut în cadrul sferei de cuprindere a finanţelor publice se caracterizează prin:

a) relaţiile sub formă bănească existente între persoane fizice sau juridice pe de o parte, şi instituţiile statului pe de altă parte;

b) obţinerea dividendelor ca urmare a deţinerii unui pachet de acţiuni la instituţiile statului;

c) analiza în dinamică a cursului valutar.6) Principalul rol al finanţelor publice este:

a) de a încuraja munca în echipă;b) de a asigura statului resursele financiare publice necesare

pentru susţinerea activităţilor publice;c) de a organiza şi coordona activitatea întreprinderilor mici şi

mijlocii.7) Funcţiile finanţelor publice se referă la:

a) motivarea şi organizarea funcţionarilor publici;b) perfecţionarea sistemului de economiei de piaţă;c) repartiţia şi controlul veniturilor şi cheltuielilor publice.

8) În prima fază a funcţiei de repartiţie, de constituire a resurselor financiare publice, sunt angrenaţi:

a) agenţii economici indiferent de forma de proprietate;b) instituţiile publice;c) persoanele fizice;d) asociaţii profesionale sau nonguvernamentale.

7

9) Angrenarea contribuabililor în procesul constituirii resurselor financiare publice îmbracă diverse forme şi anume:

a) impozite, taxe, contribuţii diverse;b) regie şi telecomunicaţii;c) cheltuieli profesionale.

10) Domeniile cărora le sunt destinate resursele financiare publice constituite la nivel naţional şi local sunt următoarele:

a) agricultură;b) industria constructoare de maşini;c) gospodărire comunală şi locuinţe, acţiuni sportive şi de

tineret;d) apărare naţională şi ordine publică;e) asigurări sociale şi securitate socială.

11) Principalele obiective ale funcţiei de control a finanţelor publice sunt:a) determinarea cauzelor care au condus la creşterea ratei inflaţiei;b) exprimarea în formă bănească a efortului financiar al

statului, pentru îndeplinirea funcţiilor sale;c) eficacitatea efortului financiar alocat pentru diverse

domenii.

8

CAPITOLUL 2SISTEMUL BUGETAR

Procesul bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile competente ale statului, în scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală.

Bugetul de stat poate fi definit din mai multe puncte de vedere, astfel:- sub aspect juridic, prevede şi reglementează, în formă legislativă, cheltuielile şi resursele statului;- sub aspect economic, exprimă relaţiile economice în formă bănească, ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială şi financiare ale fiecărei perioade.

Bugetul general consolidat – deşi nu reprezintă un buget de sine-stătător în nici una din fazele sale de elaborare, aprobare şi execuţie – cuprinde bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj, bugetul creditelor interne şi externe, bugetul Trezoreriei Statului. Legea finanţelor publice 500/2002 îl mai defineşte ca fiind „ansamblul tuturor bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg”

COMPONENTELE BUGETULUI PUBLIC

Bugetul public cuprinde toate veniturile şi cheltuielile de natură publică ale unui stat.

Componentele bugetului public sunt autonome. Ele au venituri şi cheltuieli proprii, se elaborează şi se aprobă distinct, iar din punct de vedere administrativ, titularii acestora au independenţă deplină. Aceste caracteristici sunt consfinţite de Constituţie.

Bugetul de stat este documentul elaborat şi administrat de Guvern şi aprobat de Parlament, prin lege, cuprinzând veniturile şi cheltuielile aprobate prin legea bugetară anuală.

În Legea bugetului de stat pe 2002, nr. 784/11.11.2001, se defineşte: “Bugetul de stat cuprinde resursele financiare mobilizate la dispoziţia statului şi repartizarea acestora în vederea realizării obiectivelor de dezvoltare economică şi socială a ţării, precum şi pentru funcţionarea autorităţii publice”.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este documentul ce se întocmeşte distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament prin

9

lege separată, fiind administrat şi gestionat de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.

Veniturile ce sunt cuprinse în acest buget nu pot fi utilizate pentru alte cheltuieli bugetare decât cele pentru care sunt repartizate prin prevederile bugetului respectiv. Totodată, revine o obligaţie mai fermă pentru autorităţile asigurărilor sociale de stat de a urmări modul de stabilire şi de încasare a veniturilor sale, pentru a se putea asigura plata pensiilor, ajutoarelor şi a celorlalte cheltuieli prevăzute în bugetul asigurărilor sociale de stat.

Bugetele locale sunt bugetele unităţilor administrativ-teritoriale cu personalitate juridică, elaborate autonom, fapt ce stimulează iniţiativa locală în realizarea veniturilor şi satisfacerea cerinţelor sociale locale.

Unităţile administrativ – teritoriale îşi dimensionează cheltuielile în raport cu nevoile proprii, în corelare cu resursele pe care le pot mobiliza din impozite, taxe şi celelalte venituri stabilite prin legea bugetară, efectuând controlul asupra modului de utilizare a fondurilor alocate.

În cazul în care bugetele locale nu-şi pot acoperi cheltuielile din venituri proprii stabilite în conformitate cu legea, acestea pot beneficia de transferuri de fonduri băneşti de la bugetul de stat.

Bugetele fondurilor speciale se întocmesc în vederea finanţării anumitor obiective şi acţiuni necesare în perioada considerată, pentru care se instituie prelevări obligatorii pe baza unor legi speciale.

Bugetul trezoreriei generale a statului este documentul în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile trezoreriei privind activitatea desfăşurată de aceasta în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.

Bugetele instituţiilor publice autonome include veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de drept public.

Bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale include veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de drept public şi care primesc subvenţii de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale în completarea fondurilor proprii.

Bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii sunt documentele în care sunt prevăzute şi aprobate anual veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice centrale, care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de drept public. Veniturile proprii provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte,

10

valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.

Bugetele fondurilor provenite din credite externe este documentul în care sunt prevăzute şi aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat şi a căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice.

Bugetele fondurilor externe nerambursabile este documentul în care sunt prevăzute şi aprobate veniturile provenind din credite externe sau garantate de stat care nu trebuie rambursate.

PRINCIPIILE BUGETARE

Principiile bugetare sunt prevăzute explicit şi rezultă implicit din conţinutul Legii finanţelor publice.

În practica bugetară se folosesc următoarele principii bugetare: principiul universalităţii; principiul unităţii; principiul neafectării veniturilor; principiul anualităţii bugetului public; principiul specializării bugetare; principiul unităţii monetare; principiul echilibrului bugetar; principiul publicităţii.

Principiul universalităţiiAcest principiu prevede următoarele:

Veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în bugetul de stat cu sumele lor globale;

Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor care au stabilite destinaţii distincte;

Veniturile şi cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul bugetului public, prin componentele acestuia.

Principalele avantaje ale respectării acestui principiu sunt : cunoaşterea cât mai exactă şi reală a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice; cunoaşterea corelaţiei care există între anumite venituri şi cheltuieli care se află în conexiune strânsă; asigurarea posibilităţilor de control al Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice.

Aplicare strictă a principiului universalităţii conferă bugetului public caracterul de buget brut.

Bugetul brut evidenţiază suma dimensiunilor globale reprezentând încasările de venituri publice sau acoperirea cheltuielilor publice.

Legătura dintre bugetul public şi bugetul instituţiei este dată de diferenţa dintre cheltuielile (mai mari) şi veniturile proprii (mai mici), adică soldul cheltuielilor. În aceste condiţii, aplicarea principiului

11

universalităţii bazat pe legăturile per sold conferă bugetului caracteristica de buget net.

Bugetul public net evidenţiază suma soldurilor reprezentând vărsăminte din venituri sau acoperirea cheltuielilor.

Principiul unităţiiAcest principiu presupune ca veniturile şi cheltuielile publice să

fie înscrise într-un singur document, pentru a asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice. Astfel, bugetul public, prin unicitatea documentului, asigură a prezentare de ansamblu şi deci o cunoaştere clară a situaţiei finanţelor publice, adică a surselor de venituri şi a destinaţiei cheltuielilor, precum şi a formei echilibrate sau deficitare a bugetului.

În literatura de specialitate şi în practica bugetară abaterile acceptate de la cerinţa unităţii bugetare sunt denumite “derogări”. Derogările de la principiul unităţii bugetare, ce facilitează debugetizarea unor cheltuieli sunt: Conturile speciale ale tezaurului public – reprezintă operaţiuni

financiare care constau în înregistrarea cheltuielilor sau încasărilor ce nu sunt definitive, întrucât angajamentul la care ele au dat naştere urmează să fie executat;

Bugetele extraordinare – sunt bugete prin care se asigură finanţarea cheltuielilor excepţionale (militare, de război) în afara regulilor tradiţionale ale contabilităţii publice;

Bugetele anexe – constituie o excepţie formală de la regula unităţii bugetare, în sensul că ele cuprind operaţiile financiare ale unor servicii ale statului cu caracter industrial sau comercial necuprinse în bugetul general decât prin vărsământul soldului lor creditor sau debitor;

Bugetele autonome – constituie o excepţie reală de la regula unităţii bugetare, deoarece ele sunt adoptate de Consiliile de administraţie ale întreprinderilor naţionale sau ale instituţiilor publice care beneficiază de autonomie financiară fără a fi supuse controlului Parlamentului;

Rectificarea Legii bugetare anuale - apare datorită necunoaşterii cu exactitate a nivelului cheltuielilor şi respectiv al veniturilor în momentul aprobării legii bugetare, ceea ce face necesară revenirea asupra nivelului indicatorilor bugetari în cursul exerciţiului bugetar;

Bugetele referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgenţă.

12

Principiul neafectării veniturilorAcest principiu presupune depersonalizarea veniturilor bugetare

care serveşte la acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul său. Potrivit acestui principiu nu este permisă perceperea unui venit public pentru finanţarea unei anumite cheltuieli publice, ce se stabilesc pe baza nevoilor sociale identificate, în funcţie de utilitatea lor, de oportunitatea şi eficienţa acestora.

Existenţa resurselor financiare este o condiţie generală a acoperirii cheltuielilor publice pe ansamblu. Majorările de cheltuieli în cursul anului bugetar se pot efectua cu condiţia ca iniţiatorii să prevadă şi resursele necesare acoperirii acestora.

Repartizarea resurselor financiare pe destinaţiile cheltuielilor nu implică în nici un fel egalitatea dintre un anumit venit şi o anumită cheltuială.

Principiul anualităţii bugetului publicAcest principiu se referă la durata de timp pentru care

Parlamentul autorizează Guvernul să încaseze veniturile publice şi să efectueze cheltuielile publice, fiind limitată, de obicei, la un an.

A doua semnificaţie a anualităţii bugetare este perioada de timp în care se execută bugetul public. Această perioadă poate fi egală sau nu cu cea pentru care s-a aprobat bugetul.

În funcţie de acestea, execuţia bugetului public, respectiv încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor autorizate pentru fiecare an bugetar, poate fi organizată în două modalităţi alternative:

sistemul de exerciţiu bugetar – presupune ca execuţia veniturilor şi cheltuielilor să fie înregistrată în conturile deschise pentru fiecare an bugetar, execuţie ce funcţionează pe parcursul a 3-6 luni sau 2-3 ani bugetari, deci are loc o prelungire a perioadei de execuţie bugetară, timp în care se continuă încasarea veniturilor bugetare şi efectuarea cheltuielilor bugetare.

sistemul de gestiune bugetară – ce vizează ca în cursul anului să se înregistreze numai operaţiile care se execută, în sensul că în conturile funcţionale din anul n se înregistrează veniturile şi cheltuielile exigibile în acest an, unele putând să aparţină bugetelor din n-1 sau n+1, conform prevederilor legilor bugetare anuale.

Principiul specializării bugetareAcest principiu prevede ca veniturile bugetare să fie înscrise în

buget şi aprobate de Parlament pe surse de provenienţă, iar cheltuielile publice ce urmează să se efectueze trebuie înscrise în buget pe categorii definite de destinaţie şi în funcţie de conţinutul lor economic.

13

Clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă şi clară şi să ofere o imagine privind:

sursele de provenienţă ale veniturilor; care sunt impozitele directe; care sunt impozitele indirecte; ce loc ocupă fiecare impozit în ansamblul veniturilor fiscale; care sunt veniturile extraordinare;

destinaţiile cheltuielilor, în cadrul grupării economice (curente şi de capital), în cadrul grupării funcţionale (pe ramuri şi domenii de activitate, către care sunt orientate resursele) şi ale grupării administrative, pe instituţii ai căror conducători sunt ordonatori de credite bugetare.

Principiul unităţii monetareAcest principiu prevede ca toate operaţiunile bugetare să se

exprime în moneda naţională.

Principiul echilibrului bugetarAcest principiu prevede ca veniturile publice să acopere

cheltuielile publice, ceea ce înseamnă că bugetul trebuie să fie echilibrat, respectiv balansat.

Echilibrul bugetului pe parcursul execuţiei se realizează atunci când lichidităţile băneşti provenite din încasarea veniturilor publice trebuie să acopere nevoile de plăţi scadente.

Echilibrul bugetului anual presupune egalitatea dintre nivelul încasării veniturilor obligatorii ale statului (R) şi nivelul cheltuielilor totale (C). În funcţie de relaţia dintre R şi C putem avea una din următoarele situaţii:

R = C -- echilibru bugetar anual;R < C -- deficit bugetar anual;R > C -- excedent bugetar anual.

Principiul publicităţiiAcest principiu presupune ca bugetul public să fie adus la

cunoştinţa opiniei publice prin mijloacele de publicitate. Bugetul statului este cunoscut prin mass-media încă din faza de proiect şi în timpul dezbaterilor parlamentare.

CONSTRUCŢII BUGETARE

Conceptul de construcţii bugetare moderne, presupune folosirea unor tehnici de previziune şi a unor analize macroeconomice care să permită evidenţierea impactului economic, social şi politic al

14

opţiunilor care să asigure resursele financiare în volumul necesar acoperirii cheltuielilor publice.Metode clasice de dimensionare a indicatorilor bugetari

Literatura de specialitate oferă practicii bugetare următoarele metode:

a) metoda automatăb) metoda majorării (diminuării)c) metoda evaluării directe

Metoda automată presupune ca la întocmirea bugetului pe anul următor să se ia în calcul veniturile şi cheltuielile penultimului an al cărui exerciţiu bugetar a fost aprobat. Metoda este simplă, presupune un volum mic de lucrări, dar are ca principal dezavantaj faptul că nu prezintă un buget real. Numai pe cale de excepţie, în condiţiile unei inflaţii aproape de zero, metoda automată poate fi aplicată.

Metoda majorării ia în calcul rezultatele exerciţiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi din perioada premergătoare anului pentru care se elaborează bugetul. Determinându-se ritmul mediu anual de creştere sau descreştere al veniturilor şi cheltuielilor bugetare se determină nivelul acestora pentru proiectele de buget pe anul următor.

Ambele metode prezentate nu răspund unor cerinţe moderne ale construcţiilor bugetare.

Metoda evaluării directe – este folosită în condiţiile în care sunt posibile calcule pentru a determina fiecare sursă de venit în parte şi fiecare capitol de cheltuieli. La estimarea veniturilor se ţine seama de nivelul acestora pe anul în curs, urmând o ajustare a acestora în funcţie de modificările care vor interveni în legislaţia fiscală, în anul următor. Se va lua în calcul influenţa unor factori de natură economică, socială şi politică, precum şi conjunctura internaţională, respectiv evoluţia produsului intern brut, a inflaţiei şi nu în ultimul rând, evoluţia cursului de schimb a monedei naţionale.

O estimare a cheltuielilor publice nu trebuie să presupună o creştere automată a acestora, ci dimensionarea lor optimă, în aşa fel încât să fie posibil de susţinut şi de suportat.

Principalele deficienţe ale metodelor clasice de dimensionare a indicatorilor bugetari se regăsesc în volumul insuficient al informaţiilor utilizate, în imposibilitatea previzionării unor factori cu influenţă directă asupra economiei reale, şi nu iau în calcul eficienţa surselor financiare alocate.

În aceste condiţii, în practica financiară a statelor s-au structurat două categorii principale de metode, şi anume:

15

metode de tip american: sistem bugetizare prin planificare şi programare „Planned Programmed Budgediny System” (P.P.B.S.), Management prin obiective „Management by objectives” (M.B.O.) şi Bugetizare bază zero „Zero Base Budgeding” (Z.B.B.)

metode de inspiraţie franceză: Raţionalizarea alegerilor bugetare „La Rationalization des Choix Budgetaires”

Metode moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari

Aceste metode se bazează pe analiza cost – avantaje sau cost eficacitate.

Metoda sistem bugetizare prin planificare şi programare (P.P.B.S.) prezintă bugetele ministerelor nu într-o simplă numerotare pe capitole şi subcapitole a creditelor bugetare, ci ele sunt formulate pe programe într-o succesiunelogică. În acest mod gestiunea procesului bugetar este concepută ca un sistem de subpolitici optimale.

Etapele acestei metode sunt:

PLANIFICARE PROGRAMARE BUGETIZARE (includere în buget)

Metoda managementul prin obiective(M.B.O.) în esenţă pune accentul pe identificarea finalităţilor pe orizontală, pentru fiecare domeniu de activitate. Este indicată această metodă pentru o planificare globală pe termen mai mare de 5 ani, putându-se realiza o coordonare a obiectivelor structurilor programate.

Metoda bugetizare bază zero (Z.B.B.) este practicată în SUA, după 1980, în scopul preîntâmpinării creşterii excesive a cheltuielilor bugetare în fiecare an.

Ea presupune alegerea unor combinaţii de programe care să minimizeze costurile determinate de realizarea unui anumit obiectiv, în condiţiile impuse de nivelul resurselor.

În acest caz, programarea bugetară are puncte comune cu planul de afaceri al unei întreprinderi private care-şi propune scenarizarea unor output-uri date cu costuri minime, în condiţiile maximizării profitului.

Construcţia bugetară după această metodă, presupune construcţia unor programe alternative bazate pe costuri diferite, inclusiv cu bază zero sau costuri cât mai scăzute care pot asigura realizarea obiectivului propus.

16

PROCEDURA BUGETARĂ

Procedura bugetară reprezintă ansamblul actelor şi operaţiunilor privind întocmirea proiectului de buget, aprobarea lui, executarea bugetului, încheierea şi aprobarea contului general de execuţie bugetară, precum şi controlul execuţiei bugetare.

În conformitate cu dispoziţiile normative cuprinse în Legea finanţelor publice, activitatea bugetară presupune parcurgerea mai multor etape sau faze, respectiv: elaborarea proiectului bugetului de stat; aprobarea lui; executarea bugetului şi încheierea exerciţiului bugetar; controlul execuţiei bugetare.

1. Elaborarea proiectului bugetului de stat cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului public naţional şi începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte şi se realizează, în sistem piramidal.

2. Aprobarea bugetului presupune dezbaterea proiectului în Parlament şi votarea legii bugetare anuale. Această etapă se parcurge, de obicei, tot în anul premergător celui pentru care s-a întocmit proiectul de buget, dar din anumite motive, se poate întâmpla ca dezbaterea şi aprobarea bugetului să se facă în prima parte a anului pentru care el s-a elaborat.

3. Executarea bugetului (sau execuţia bugetară) constă în realizarea veniturilor la termenele şi în cuantumurile prevăzute, precum şi în efectuarea cheltuielilor potrivit destinaţiilor stabilite. Dacă realizarea veniturilor bugetare reprezintă obligaţii minime, efectuarea cheltuielilor reprezintă obligaţii maxime, care nu pot fi, în principiu, depăşite.

4. Încheierea exerciţiului bugetar presupune realizarea, pe baza datelor furnizate de evidenţa execuţiei bugetare, a unei dări de seamă cu privire la modul de realizare a veniturilor şi de efectuarea cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.

I. Procedura elaborării proiectului bugetului de stat

Prima etapă din procedura bugetară a statului este elaborarea proiectului bugetului public naţional, proces care cade în sarcina Guvernului. Potrivit reglementărilor actuale, Guvernul elaborează proiectul bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat, a fondurilor speciale, precum şi al contului general anual de execuţie al bugetului.

Elaborarea proiectului bugetului anual al statului comportă: îndrumări metodologice de specialitate financiară;

17

operaţiuni de estimare şi calcul a veniturilor şi cheltuielilor bugetare de către toate instituţiile şi organele de stat care au relaţii cu bugetul de stat;

stabilirea şi înfăptuirea categoriilor principale de venituri şi cheltuieli bugetare anuale de stat sau cu caracter general.

Îndrumarea metodologică a operaţiunilor de elaborare a proiectului bugetului statului revine Ministerului Finanţelor, care este abilitat să elaboreze norme metodologice care sunt obligatorii pentru toţi agenţii economici, instituţii publice şi organe de stat care întocmesc bugete proprii.

Din punct de vedere metodologic, pentru estimarea sau evaluarea cheltuielilor şi veniturilor bugetare, în statele moderne se utilizează modalităţi diferite.

În ţara noastră, evaluarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare se face conform unei metode combinate, mixte, adică ea presupune – din punct de vedere metodologic – o evaluare directă care se aplică prin compararea cifrelor de venituri şi cheltuieli ce se propun –cu cele din anul precedent. Astfel, cifrele de venituri şi cheltuieli rezultate din evaluarea directă se prevăd în proiectele de bugete alăturat şi comparativ cu cele din anul şi exerciţiul bugetar precedent.

Pentru înscrierea în proiectul anual al bugetului de stat a veniturilor şi cheltuielilor bugetare Legea finanţelor publice stabileşte că acestea se vor grupa în “venituri ordinare şi extraordinare”, cheltuielile se vor împărţi în “cheltuieli curente şi de capital”, toate acestea desfăşurate pe baza clasificaţiei bugetare tip elaborată de Ministerul Finanţelor.

În desfăşurarea procedurii de elaborare a proiectului bugetului anual de stat, locul cel mai important îl ocupă elaborarea proiectelor de bugete ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat.

Proiectele de bugete anuale ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de stat elaborate conform dispoziţiilor legale se depun la Ministerul Finanţelor, însoţite de documentaţia necesară pentru investiţii şi de expuneri de motive, atât pentru venituri, cât şi pentru cheltuieli, până la 1 august a fiecărui an.

Pe baza proiectelor de bugete definitivate ale ministerelor şi celorlalte organe de stat, Ministerul Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului statului şi proiectul legii bugetare privind acest buget, până la 25 septembrie, pe care le supune Guvernului spre „însuşire”.

„Însuşirea” proiectului bugetului anual al statului de către Guvern comportă o ultimă verificare a cifrelor bugetare de venituri şi cheltuieli şi aprobarea acestora cu au fără modificări, cu acordul unanim al membrilor săi.

18

II. Aprobarea bugetului şi adoptarea Legii bugetare anuale

În conformitate cu dispoziţiile Legii finanţelor publice aprobarea bugetului de stat anual este de competenţa exclusivă a Parlamentului.

Luând în examinare în vederea aprobării bugetului public naţional, în funcţie de conjunctura social-economică, Parlamentul este dator a avea în vedere următoarele: programul cu privire la evoluţia previzibilă a economiei naţionale; asigurare drepturilor cetăţeneşti cu privire la învăţământ, sănătate,

cultură, artă, ocrotire socială, ordine publică, protecţia mediului înconjurător, etc.;

stimularea prin mijloace fiscale a activităţii agenţilor economici care manifestă spirit întreprinzător, concomitent cu retragerea subvenţiilor acordate pentru unele activităţi economice ineficiente;

cerinţa ca bugetul statului să reprezinte un factor stabilizator în economia naţională, capabil să asigure corelarea necesităţilor interne cu resursele disponibile.

Bugetul statului se aprobă de Parlament – până cel mai târziu cu 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar – pe ansamblu, pe capitole, articole şi pe ministere şi celelalte organe centrale de stat.

În ceea ce priveşte conţinutul legii de aprobare a bugetului de stat anual, potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice, aceasta trebuie să specifice şi să prevadă: aprobarea şi precizarea cuantumului bănesc total al veniturilor şi

cheltuielilor bugetului de stat pe exerciţiul următor; specificarea cuantumurilor băneşti ale bugetelor Adunării

Deputaţilor, Senatului, Preşedenţiei statului, Guvernului, ministerelor şi altor organe centrale de stat;

lista impozitelor şi veniturilor statului care urmează a se realiza; creditele bugetare care se aprobă pe categorii de cheltuieli; eventualele dispoziţii de autorizare a emisiunii bonurilor de tezaur

şi a împrumuturilor de la Banca Naţională destinate acoperirii cheltuielilor bugetare anuale;

aprobarea contului general de execuţie a bugetului statului pe exerciţiul financiar anterior.

III. Execuţia bugetară (executarea bugetului)

Execuţia bugetară constă în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare, cuprinzând ansamblul actelor şi operaţiunilor destinate a conduce la realizarea veniturilor şi efectuare cheltuielilor prevăzute în legea bugetară anuală.

Procedura execuţiei bugetare comportă următoarele faze:

19

repartizare pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare; executarea de casă a bugetului (sau operaţiunile de

trezorerie); realizarea veniturilor bugetare; efectuarea cheltuielilor bugetare.În realizarea veniturilor bugetare sunt aplicabile următoarele

principii (norme): nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi

încasate dacă nu au fost stabilite de lege; lista tuturor impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora

trebuie să fie aprobate prin legea bugetară anuală; inadmisibilitatea perceperii sub orice titlu sau sub orice denumire de

contribuţii directe sau indirecte, în afara celor stabilite de puterea legislativă.

Efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală, în vederea îndeplinirii acţiunilor şi obiectivelor social-economice, presupune un ansamblu de acte şi operaţiuni care cuprinde:

solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor de credite a fondurilor bugetare;

repartizarea fondurilor bugetare regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital de stat şi instituţiilor publice;

transferuri pentru unităţile administrativ-teritoriale, în cazurile în care acestea nu îşi pot acoperi cheltuielile din veniturile proprii, stabilite în condiţiile legii;

utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari.Creditele bugetare sau alocaţiile bugetare reprezintă sume de

bani puse la dispoziţiaunor beneficiari şi în limita cărora se poate decide efectuarea de cheltuieli pe seama resurselor provenite de la bugetul statului.

Finanţarea de la bugetul statului prezintă următoarele trăsături caracteristice: beneficiarii de credite sau alocaţii bugetare pot fi numai unităţile

economice şi instituţiile publice; scopul pentru care sunt alocate fonduri bugetare trebuie să fie

precizat prin lege; fondurile bugetare se acordă beneficiarilor cu titlu gratuit (fără

echivalent); creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează

(beneficiarii nu sunt obligaţi să le restituie).Creditele bugetare se primesc de către beneficiari în cadrul unei

proceduri speciale care implică deschiderea, repartizarea şi utilizarea, pe baza actelor săvârşite de către ordonatorii de credite bugetare.

20

Ordonatorii de credite bugetare sunt acele persoane fizice investite cu dreptul de a dispune asupra creditelor bugetare în virtutea funcţiei pe care o deţine în conducerea unei instituţii publice sau a unui organ de stat.

Procedura creditelor bugetare presupune mai întâi deschiderea acestor credite. Deschiderea creditelor bugetare oferă posibilitatea ordonatorilor de credite de a utiliza sumele de bani alocate prin aceste credite, cu alte cuvinte, se poate trece la efectuarea cheltuielilor pentru care s-au primit creditele bugetare.

În procedura utilizării creditelor bugetare sunt remarcabile categorii de acte şi operaţiuni privind: angajarea creditelor, constatarea lichidităţii lor, ordonanţarea şi plata creditelor bugetare.

Angajarea oricăror cheltuieli din bugetul statului se poate face numai în limita creditelor bugetare aprobate.

Constatarea lichidităţii creditelor bugetare este operaţiunea constând în verificarea cuantumurilor băneşti ale fiecărei cheltuieli bugetare, spre a se stabili cu certitudine dacă acestea sunt reale, certe şi exigibile.

Ordonanţarea cheltuielilor bugetare reprezintă actul administrativ-financiar prin care se dispune plata sumelor de bani către beneficiarul fiecărei cheltuieli.

Plata constă în remiterea sumelor de bani în folosul beneficiarului legal al creditului bugetar şi reprezintă modalitatea de stingere a obligaţiei statului în raport cu subiectul de drept titular al creditului bugetar.

IV. Încheierea exerciţiului bugetar

Încheierea exerciţiului bugetar anual constă în elaborarea şi aprobarea contului general anual de execuţie bugetară.

Contul general anual de execuţie a bugetului de stat este elaborat de către Ministerul Finanţelor, pe baza dărilor de seamă contabile prezentate de ordonatorii principali de credite bugetare, a conturilor privind execuţia de casă a bugetului statului, precum şi în urma verificărilor şi analizelor pe care acest minister este dator a le efectua.

CUVINTE CHEIE proces bugetar, buget de stat, buget general consolidat,

componentele bugetului public, principii bugetare, principiul neafectării veniturilor, specializarea bugetară, echilibrul bugetar, procedură bugetară

21

TESTE GRILĂ

1. Procesul bugetar reprezintă, sub aspectul conţinutului său:a) ansamblul de activităţi întreprinse în scopul finalizării

obiectivelor;b) ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile

competente ale statului, în scopul concretizării politicii financiare aplicate de autoritatea guvernamentală;

c) ansamblul metodelor, tehnicilor şi procedeelor prin care se previzionează profiturile:

2. Bugetul de stat se defineşte, după cum urmează:a) sub aspect juridic, prevede şi reglementează, în formă

legislativă, cheltuielile şi resursele statului;b) sub aspect economic, exprimă relaţiile economice în formă

bănească, ce iau naştere în procesul repartiţiei produsului intern brut, în conformitate cu obiectivele de politică economică, socială şi financiare ale fiecărei perioade;

c) ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg.

3. Modul de înscriere şi detaliere a indicatorilor bugetari pentru analiza şi cunoaşterea în structură a finanţelor publice reprezintă;

a) execuţia bugetară;b) bugetul general consolidat;c) specializarea bugetară.

4. Suma aprobată prin buget, reprezentând limita maximă admisă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamente contractate în cursul exerciţiului bugetar sau din exerciţii anterioare multianuale, defineşte:

a) creditul bugetar;b) deschiderea de credite bugetare;c) plata cheltuielilor.

5. Elaborarea şi execuţia bugetului de stat se face cu respectarea anumitor principii, printre care:

a) anualitate, universalitate, unitate, specializare, neafectare a veniturilor bugetare;

b) echilibrul bugetar;c) publicitatea bugetului.

6. Principiul neafectării veniturilor bugetare, ca principiu bugetar, se referă la:

a) aprobarea veniturilor bugetare de forul legislativ;b) depersonalizarea veniturilor încasate la buget utilizate

pentru acoperirea cheltuielilor bugetare;

22

c) înscrierea veniturilor şi cheltuielilor publice într-un singur document.

7. Metodele clasice de dimensionare a indicatorilor bugetari sunt:a) metoda bugetizare zero;b) metoda evaluării directe;c) metoda raţionalizării alegerilor bugetare.

8. Din categoria metodelor moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari fac parte:

a) metoda automată;b) metoda diminuării (majorării);c) metoda sistem bugetizare prin planificare şi programare.

9. Metoda majorării, ca metodă de dimensionare a indicatorilor bugetari, presupune:

a) calcule pentru a determina fiecare sursă de venit în parte şi fiecare capitol de cheltuieli;

b) determinarea bugetului anului pentru care se elaborează pe baza rezultatelor exerciţiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani premergători anului analizat;

c) întocmirea bugetului pe anul următor pe baza veniturilor şi cheltuielilor penultimului an al cărui exerciţiu bugetar a fost aprobat.

10. Metoda bugetizare bază zero, se fundamentează pe:a) alegerea unor combinaţii de programe care să minimizeze

costurile determinate de realizarea unui anumit obiectiv, în condiţiile impuse de nivelul resurselor;

b) raţionalizarea alegerilor bugetare;c) identificarea finalităţilor pe orizontală, pentru fiecare domeniu de

activitate11. Din punct de vedere al structurii bugetului, partea de venituri bugetare cuprinde:

a) venituri curente, venituri din capital;b) venituri din vânzarea de acţiuni ale întreprinderilor;c) venituri din împrumuturi acordate de stat.

12. Etapele procesului bugetar constau în:a) elaborarea proiectului de buget, aprobarea bugetului, execuţia

bugetului;b) încheierea execuţiei bugetare, controlul execuţiei bugetare,

aprobarea execuţiei bugetare;c) toate cele de mai sus.

23

APLICAŢIE PRACTICĂ

1. Pe baza datelor din tabelul de mai jos, să se determine;a) soldul curent;b) soldul de capital;c) soldul total.

Miliarde lei

VENITURI – 2001 Venituri fiscale 326698,7Venituri nefiscale 24409,3Venituri din capital 386,6Donaţii şi sponsorizări 246,4CHELTUIELI – 2001Cheltuieli de personal 58174,1Cheltuieli materiale şi servicii 81119,0Subvenţii, prime, transferuri 167891Cheltuieli de capital 36548,5Dobânzi aferente datoriei publice 44609,9Împrumuturi acordate 978,1

Sursa: Raport privind proiectul bugetului de stat pe anul 2003, Ministerul Finanţelor Publice

Soldul curent = Venituri curente – Cheltuieli curente

Veniturile curente sunt formate din veniturile fiscale şi veniturile nefiscale.

Cheltuielile curente se compun din cheltuieli cu personalul, cheltuielile cu materialele şi serviciile, subvenţii, prime şi transferuri.

Soldul curent = (326698,7 mld. lei + 24409,3 mld. lei) – (58174,1 mld. lei + 81119 mld lei + 167891 mld. lei) = 351108 mld. lei – 307184,1 mld. lei = 43923,9 mld lei

Soldul de capital = Venituri din capital – Cheltuieli de capital = 386,6 mld. lei - 36548,5 mld. lei = – 36161,9 mld. lei

Soldul total = Venituri totale – Cheltuieli totale = 351741 mld. lei – 389320,6 mld. lei = – 37579,6 mld. lei

În anul 2001, anul la care se referă datele prezentate, în România deficitul bugetar a fost de 37.579,6 miliarde lei

24

APLICAŢIE PROPUSĂ PENTRU REZOLVARE

1. Pe baza datelor din tabelul de mai jos, să se determine;a) soldul curent;b) soldul de capital;c) soldul total.

Miliarde leiVENITURI PUBLICEVenituri fiscale 400000Venituri nefiscale 26400Venituri din capital 392Donaţii şi sponsorizări 412CHELTUIELI PUBLICECheltuieli de personal 292000Cheltuieli materiale şi servicii 194000Subvenţii, prime, transferuri 26900Cheltuieli de capital 6970Dobânzi aferente datoriei publice 3600Împrumuturi acordate 26300

25

CAPITOLUL 3SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească manifestate între stat pe de o parte şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Concret, cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului, şi anume: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, armată, ordine publică, acţiuni economice etc.

Cheltuielile publice se materializează în utilităţi (bunuri) publice, semipublice, precum şi a altor sectoare şi domenii de activitate strâns legate de interesele generale ale membrilor societăţii.

În acest cadru, din punctul de vedere al modului de acoperire cu resurse publice, bunurile se împart în:

Bunuri publice pure al căror consum individual nu generează, de regulă, sustragerea de la consumul lor a altui individ (pacea, securitatea comunităţilor, iluminatul public), iar consumul lor este neconcurenţial;

Bunuri mixte (semipublice) ce au pronunţat caracter privat, dar implică o alocare de resurse guvernamentale, care schimbă de fapt condiţiile de competiţie de pe piaţă (servicii de transport, servicii medicale – cu excludere, parcuri publice, săli publice de sport – fără excludere);

Bunuri private pure care se caracterizează prin excluderea prin costuri (alimente, îmbrăcăminte, autoturisme etc).

CLASIFICAREA CHELTUIELILOR PUBLICE

1. Cheltuieli publice pentru acţiuni social – culturale Cheltuieli publice pentru învăţământ Cheltuieli publice pentru cultură, culte şi acţiuni cu activitatea

sportivă şi de tineret Cheltuieli publice pentru sănătate Cheltuieli publice pentru securitatea naţională

2. Asigurări sociale3. Asigurările sociale pentru sănătate4. Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice,

pentru protecţia mediului şi pentru cercetare-dezvoltare

26

5. Cheltuieli pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă naţională şi apărare

Criterii de grupare a cheltuielilor publice

a. Clasificaţia administrativă – foloseşte drept criterii instituţiile prin intermediul cărora se realizează cheltuielile publice

b. Clasificaţia economică 1. cheltuieli curente (de funcţionare)

- cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative- cheltuieli de transfer (de redistribuire)

2. cheltuieli de capital (cu caracter de investiţii)c. Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice

în domeniul social (învăţământ, sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret)

susţinerea unor programe prioritare de cercetare în domeniul economic (investiţii) asigurarea cerinţelor de apărare a ţării, ordinii publice şi

siguranţa naţională finanţarea administraţiei publice centrale şi locale şi a

cheltuielilor prevăzute de lege dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuielile

determinate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare necesare finanţării acestei datorii

d. Clasificaţia financiară în funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în

care afectează resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupează în:- cheltuieli definitive- cheltuieli temporare- cheltuieli virtuale sau posibile

după forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:- cheltuieli cu sau fără contraprestaţie- cheltuieli definitive şi provizorii- cheltuieli speciale şi globale

e. Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei sociale:

cheltuieli reale (negative) cheltuieli economice (pozitive)

f. Clasificaţia folosită de O.N.U.: clasificaţia funcţională O.N.U.; clasificaţia economică

27

NIVELUL, STRUCTURA ŞI DINAMICA CHELTUIELILOR PUBLICE

Nivelul cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice totale şi al diferitelor categorii de cheltuieli se apreciază atât static cât şi dinamic, pe baza următorilor indicatori:1. Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală2. Ponderea cheltuielilor publice în PIB3. Volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe locuitor

1. Volumul cheltuielilor publice, în expresie nominală şi reală. Acest indicator exprimă volumul cheltuielilor publice în expresie

nominală (în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională) şi îl notăm Cn

p. Deoarece preţurile sunt influenţate de inflaţie, cheltuielile publice se recalculează în preţuri constante, care exprimă volumul cheltuielilor publice în expresie reală, pe care îl notăm cu Cr

p.Această transformare se face cu ajutorul indicelui PIB deflator,

calculat conform relaţiei:Ip0/cst = PIB0 / PIBcst x 100Ip1/cst = PIB1 / PIBcst x 100unde,Ip0/cst – indicele preţurilor anului 0 faţă de anul consideratIp1/cst – indicele preţurilor anului 1 faţă de anul considerat

Relaţiile de calcul ale cheltuielilor reale sunt:

Crp 0 = Cn

p 0 / Ip0/cst

Crp 1 = Cn

p 1 / Ip1/cst

2. Indicatorul care poate exprima o caracterizare a nivelului cheltuielilor publice este ponderea cheltuielilor publice în PIB.

Cp/PIB = Cnp / PIBn x 100

unde,Cp/PIB – ponderea cheltuielilor publice în PIBCn

p – cheltuieli publice în expresie nominală (în preţuri curente)PIBn – PIB în expresie nominală (în preţuri curente)

28

3. Cheltuieli publice medii pe un locuitor în USD Cp/loc = Cn

p în USD/N = USD/loc

Cp/loc = cheltuieli publice medii pe lociutorCn

p în USD – cheltuieli publice, exprimate în preţuri curente ale anului, recalculate în USD, pe baza cursului de schimbN – numărul de locuitori ai anului pentru care se efectuează calculul

Structura cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice ale unei ţări poate fi efectuată şi din punctul de vedere al structurii lor pe diferite categorii potrivit unui anumit criteriu de clasificare. Cele mai importante grupări sunt: clasificaţia economică şi cea funcţională. În acest scop, este necesară stabilirea ponderii (greutăţii specifice – gs) a fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora, pe baza relaţiei:

gsCpi = Cpi / Cpt x 100 în care,

gsCpi – cheltuieli publice ale grupării iCpi – cheltuieli publice ale grupării iCpt – cheltuieli publice totalei – 1…n grupări de cheltuieli

Dinamica cheltuielilor publice

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura acestora în decursul unui interval de timp.

Pentru o perioadă considerată, indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:

1. Creşterea nominală şi creşterea reală a cheltuielilor publice

Pentru aprecierea corectă a evoluţiei cheltuielilor, este necesar să se facă distincţie între creşterea nominală şi creşterea reală a acestora.

Creşterea nominală rezultă din comparaţia cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente, iar creşterea reală rezultă din comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri constante.

29

Ambele modalităţi de calcul exprimă creşterea mărimii absolute, conform relaţiilor:

Cnp 1/0 = Cn

p 1 - Cnp 0

Crp 1/0 = Cr

p 1 - Crp 0

în care:Cn

p 1/0 – creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de perioada 0Cn

p 1 , Cnp 0 – cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi perioadei de

bază (0) exprimate în preţuri curenteCr

p 1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de perioada 0Cr

p 1 , Crp 0 - cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi perioadei de

bază (0) exprimate în preţuri constante

Comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea nominală) poate da o imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară, care a dus la creşterea nominală a cheltuielilor, sau o criză economică, o criză monetară care să determine scăderea preţurilor şi, respectiv, reducerea nominală a cheltuielilor. Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri constante. Dacă în perioada aleasă pentru analiză, cheltuielile sunt exprimate în preţuri constante, se poate proceda la transformarea acestora din preţuri curente în preţurile perioadei de bază, cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor (indicele deflator), prin relaţia:

Crp 1 = Cn

p 1 / Ip1/0 , considerând că Cnp 0 = Cr

p 0 şi

Ip1/0 – indicele de modificare a preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază

De asemenea, analiza creşterii absolute a cheltuielilor publice trebuie completată cu analiza creşterii relative a acestora, folosindu-se indicele creşterii cheltuielilor publice, calculat astfel:- pentru cheltuieli nominale:ICn

p 1/0 = Cnp1 / Cn

p0 x 100, în care ICn

p 1/0 – indicele creşterii nominale a cheltuielilor publice

- pentru cheltuieli reale:ICr

p 1/0 = Crp1 / Cr

p0 x 100, în careICr

p 1/0 – indicele creşterii reale a cheltuielilor publiceCreşterea nominală relativă se calculează astfel:

30

% Crncp = Icn

p1/0 – 100 sau %Crncp = Cn

p1/0 / Cnp0 x 100

Creşterea reală relativă se calculează astfel:

% Crrcp = Icr

p1/0 – 100 sau %Crrcp = Cr

p1/0 / Crp0 x 100

în care,% Crn

cp – creşterea nominală în mărimi relative% Crr

cp – creşterea reală în mărimi relativeTransformarea indicatorilor supuşi analizei în mărimi deflatoare,

cu ajutorul indicelui creşterii preţurilor, este necesară pentru determinarea evoluţiei cheltuielilor publice în expresie reală şi identificarea factorilor care au influenţat un anumit sens al acesteia.

2. Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB

Calculul se efectuează astfel:Cp/PIB = Cp1/ PIB x 100 – Cp0 / PIB x PIBîn care:Cp/PIB = modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB

3. Modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitorCp/loc = Cp/loc1 – Cp/loc0

4. Modificarea structurii cheltuielilor publice

gsCpi = gsCpi 1 – gsCpi 0

gsCpi – modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării i în totalul cheltuielilor publice

În perioada considerată, ponderea unor grupări de cheltuieli în totalul acestora a crescut, în timp ce ponderea altora a scăzut, în funcţie de obiectivele urmărite.

5. Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB

k = Icp1/0 – IPIB 1/0

în care,k – coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIBIcp1/0 – indicele creşterii cheltuielilor publiceIPIB 1/0 – indicele creşterii PIB6. Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de PIB

31

Acest indicator măsoară amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea PIB.

ecp = (Cp1/0 / Cp0) / (PIB1/0 / PIB0)

Cp0 şi Cp – cheltuieli publice şi modificarea acestora în perioada de referinţăPIB şi PIB – produsul intern brut şi modificarea acestuia în perioada de referinţăecp – elasticitatea cheltuielilor publice

Când ecp > 1, acesta va exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare măsură a PIB, pentru finanţarea cheltuielilor publice. Cheltuielile publice sunt elastice la creşterea PIB; când ecp < 1, aceasta exprimă tendinţa de restrângere a proporţiei cheltuielilor publice în PIB. Cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB.

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ NIVELUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Tendinţa generală de creştere a cheltuielilor publice determină importanţa cunoaşterii factorilor care influenţează nivelul cheltuielilor publice generale.

Se poate face o delimitare a acestora în următoarele 7 categorii: Factori demografici sunt materializaţi prin creşterea numerică a

populaţiei, modificarea structurii acesteia pe vârste şi categorii profesionale. Această evoluţie produce ca efecte economice, majorarea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, ordine publică, cultură etc. şi implicit creşterea cheltuielilor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public.

Factori economici care caracterizează dezvoltarea economiei, modernizarea acesteia sau nondezvoltarea, stagnarea acesteia. În funcţie de aceste două scenarii posibile şi cheltuielile publice sunt influenţate.

Factori sociali care acţionează în funcţie de intensitatea măsurilor de protecţie socială pe care le promovează factorii de decizie legislativi şi executori.

Urbanizarea, ca regulă generală, duce la creşterea cheltuielilor publice, atât prin creşterea fiscalităţii pentru asigurarea veniturilor, cât şi prin crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, precum şi prin finanţarea unor utilităţi publice specifice mediului urban.

32

Factori militari, determină creşterea cheltuielilor publice în corelaţie cu politica statului în context internaţional privitoare la angajarea unor conflicte armate sau numai la dimensiunile structurilor armatei

Factori de ordin istoric care influenţează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli sau de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori. Tot istoric poate influenţa şi fenomenul inflaţionist.

Factori politici care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii statului contemporan, la concepţia politică asupra funcţiilor statului

CHELTUIELI PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL-CULTURALE

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale a statelor şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

În România cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale se referă la: Învăţământ;

Cultură, religie, acţiuni sportive şi de tineret;

Sănătate;

Securitate socială (asistenţă socială, alocaţii, ajutoare şi indemnizaţii, pensii)

Cheltuielile destinate acţiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice sau private, interne sau externe, după caz. Aceste surse sunt: fondurile bugetare. Este vorba de bugetul federal, bugetele statelor,

regiunilor şi provinciilor membre ale federaţiei şi de bugetele colectivităţilor locale în ţările cu structură federală, respectiv bugetul de stat şi bugetele locale, în ţările cu structură unitară.

Aportul resurselor bugetare la finanţarea cheltuielilor social-culturale diferă de la o ţară la alta; diferă, de asemenea, volumul finanţării, din diferitele verigi bugetare, a acestor cheltuieli. În unele ţări, numai bugetul guvernamental alocă fonduri pentru astfel de acţiuni (Franţa, Austria, Elveţia), pe când în alte ţări majoritatea resurselor bugetare provin din bugetele locale (Canada, Norvegia, Argentina ş.a.); cotizaţii sau contribuţii suportate de persoane fizice sau juridice care

alimentează fonduri financiare cu destinaţie specială, cum sunt: bugetul asigurărilor sociale, fondurile pentru şomaj ş.a.;

fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private utilizate 33

pentru finanţarea cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaţilor, protecţia muncii ş.a.;

veniturile realizate de instituţii social-culturale din diferite activităţi specifice, din servicii către terţi sau din exploatarea proprietăţilor lor;

veniturile populaţiei din care suportă diferite taxe, cotizaţii, costurile unor servicii sau se cumpără anumite bunuri culturale;

fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ. În această categorie sunt cuprinse organizaţiile neguvernamentale, instituţiile de caritate, fundaţiile, asociaţiile, bisericile şi alte aşezăminte de cult care participă cu diferite sume de bani la finanţarea unor acţiuni social-culturale.

ajutorul financiar extern cuprinde credite rambursabile şi ajutoare nerambursabile acordate unor ţări din fonduri constituite în acest scop la nivelul unor organisme internaţionale (UNESCO, UNICEF, OMS, Banca Mondială), organisme regionale (Uniunea Europeană prin intermediul Fondului Social) sau ajutoare băneşti (ori materiale) oferite unor state în situaţii deosebite.

1. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Dezvoltarea învăţământului se realizează în concordanţă cu cerinţele diferitelor etape de dezvoltare economico-socială şi ale egalizării condiţiilor de instruire şi educare a tuturor membrilor societăţii. Învăţământul este chemat să contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare la progresul de ansamblu al societăţii. Dezvoltarea şi modernizarea învăţământului au condus la creşterea resurselor alocate acestuia, în toate ţările, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare.

Creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ este datorată acţiunii conjugate a mai multor factori, şi anume: factori demografici. Creşterea populaţiei a antrenat în mod firesc creşterea populaţiei şcolare. Explozia demografică ce a condus la depăşirea cifrei de 6 miliarde de locuitori ai globului, s-a reflectat în principal în creşterea contingentelor şcolare a gradului de cuprindere în sistemul de învăţământ şi a obligativităţii anumitor grade de învăţământ. Aceasta a atras după sine un necesar sporit de cadre didactice. Necesarul de cadre didactice a sporit şi ca urmare a îmbunătăţirii raportului elevi/profesori. factori economici. Dezvoltarea economică, sporirea şi diversificarea capitalului fix şi circulant, ca urmare a modernizării şi a perfecţionării proceselor tehnologice, au reclamat o forţă de muncă cu calificare medie şi superioară. Aceasta s-a putut obţine efectuând un volum sporit de cheltuieli pentru învăţământ. Aceste cheltuieli sporite erau legate de organizarea învăţământului, de structura internă a învăţământului de

34

diferite grade, de creşterea ponderii studenţilor în numărul total al elevilor şi studenţilor. Necesităţile modernizării învăţământului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii necesare desfăşurării procesului instructiv şi intensificarea utilizării acestora, precum şi creşterea nivelului preţurilor şi tarifelor, acţionează în aceeaşi direcţie. Posibilităţile de finanţare a învăţământului, datorate dezvoltării economice a ţării respective şi creşterii produsului intern brut, pot oferi resurse financiare sprijinirii dezvoltării şi modernizării învăţământului într-o proporţie mai mare sau mai mică. Existenţa şi a altor surse de acoperire a acestor cheltuieli decât cele bugetare contribuie la completarea resurselor financiare publice destinate învăţământului. factori sociali şi politici. Aceştia se referă la politica şcolară, la stabilirea acesteia, la nivelul învăţământului obligatoriu, la resursele, facilităţile şi ajutoarele îndreptate către instituţiile de învăţământ sau chiar către elevi, studenţi şi familiile acestora.

Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se realizează din diferite surse, şi anume: bugetul statului, surse ale populaţiei, ale întreprinderilor, ale organizaţiilor fără scop lucrativ, donaţii, ajutor extern

Bugetul statului reprezintă principala sursă de finanţare a învăţământului, în toate ţările lumii, ceea ce reflectă importanţa deosebită acordată acestui domeniu al vieţii sociale.

Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ diferă şi în funcţie de structura sistemului bugetar. În unele ţări, rolul principal în finanţarea instituţiilor de învăţământ (cu excepţia învăţământului superior) revine bugetelor statelor sau colectivităţilor locale, care folosesc resursele fiscale proprii, dar primesc şi subvenţii de la bugetul central sau guvernamental (Austria, Marea Britanie, Suedia, Norvegia; în Germania landurile finanţează 74% din totalul cheltuielilor pentru învăţământ). În toate ţările, însă, învăţământul superior este finanţat din bugetul central (cu excepţia Germaniei, unde landurile finanţează 88,7% din cheltuielile învăţământului superior).

În ţările dezvoltate, ca şi în cele în curs de dezvoltare, există două tipuri de unităţi de învăţământ: publice, finanţate de la buget şi particulare (private), care pot fi independente sau parţial subvenţionate de stat.

Unităţile de învăţământ privat (primare şi secundare) sunt înfiinţate, în cele mai multe ţări, pe criterii confesionale (Franţa, Italia, Austria). Numărul elevilor care le frecventează nu este deosebit de mare, el reprezintă 1‚5% - 5% din totalul elevilor (cu excepţia Franţei, unde în anul şcolar 1993/1994 17% din numărul elevilor frecventau cele 9500 şcoli private, din care peste 50 000 unităţi de învăţământ).

35

Învăţământul privat este supus controlului statului şi se confor-mează reglementărilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea învăţământului şi examenele.

În învăţământul superior există, în general, un număr redus de instituţii private (în Suedia există o singură instituţie de învăţământ superior, cu profil economic, la Stockholm, iar în Olanda există trei instituţii de învăţământ superior private).

Unităţile de învăţământ private au ca surse de finanţare, în principal, taxele şcolare datorate de elevi şi studenţi, alte venituri proprii, donaţii etc.; dacă din aceste venituri sunt acoperite toate cheltuielile, unitatea respectivă funcţionează „independent”; dacă, însă, în completarea veniturilor proprii unitatea de învăţământ primeşte alocaţii de la buget, ea este considerată unitate “subvenţionată”.

În multe state, bugetul de stat alocă subvenţii învăţământului privat: fie îi alocă fonduri numai pentru anumite categorii de cheltuieli (cum este cazul salariilor cadrelor didactice sau cheltuielilor pentru infrastructură, acoperite de bugetul de stat în Austria, Olanda, lrlanda), fie că acordă subvenţii mai substanţiale (în Danemarca, Finlanda, Spania, Franţa, Norvegia). Există şi ţări în care învăţământul privat nu beneficiază deloc de fonduri de la bugetul de stat (Grecia, Italia, România).

Fondurile primite de la buget sunt uneori completate cu venituri proprii ale unităţilor de învăţământ, realizate din activitatea de cercetare ştiinţifică, din servicii pe linia educaţiei continue, din închirieri ori din alte activităţi.

Populaţia participă la finanţarea învăţământului în mod direct prin intermediul taxelor şcolare, dar mai efectuează şi alte cheltuieli pentru întreţinerea extraşcolară a elevilor şi studenţilor. De exemplu, părinţii, familiile, suportă cheltuielile elevilor şi studenţilor cu cazarea, transportul, procurarea de rechizite ş.a. În multe ţări, manualele se acordă gratuit elevilor şi datorită faptului că preţurile lor sunt foarte ridicate; în SUA, un manual pentru liceu costă în jur de 40 dolari. În ţările dezvoltate se recunoaşte, uneori, că deşi “învăţământul public este gratuit până la terminarea şcolarizării obligatorii, în practică numeroase instituţii de învăţământ trebuie să facă faţă unor cheltuieli suplimentare şi atunci solicită intervenţii financiare ale părinţilor elevilor.”

Multe întreprinderi efectuează cheltuieli pentru învăţământ cu ocazia organizării de cursuri de pregătire profesională, de calificare a salariaţilor sau a viitorilor angajaţi, specializări sau acordă burse unor elevi sau studenţi.

O altă sursă de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ o reprezintă sponsorizările, donaţiile sau alte forme de ajutor ce pot fi primite de unităţile de învăţământ din partea unor întreprinderi, fundaţii,

36

societăţi de binefacere. În unele ţări există preocupări deosebite pentru a găsi noi modalităţi de a primi şi folosi fonduri din sectorul privat. În această direcţie există „modelul american” şi în multe ţări se fac astăzi eforturi pentru atragerea de sponsori şi donatori păstrând contacte şi legături cu foştii studenţi (Germania, Japonia), în special în învăţământul superior. Această modalitate de a beneficia de donaţii şi sponsorizări poate deveni o alternativă viabilă dacă va fi însoţită de măsuri fiscale de reduceri sau scutiri de impozite pentru sumele destinate sprijinirii învăţământului.

Ajutorul extern în domeniul finanţării învăţământului se întâlneşte în special în cazul ţărilor în curs de dezvoltare şi reprezintă circa 10% din volumul total al cheltuielilor de învăţământ ale acestor ţări; el este destinat, în special, înlăturării analfabetismului sau pentru finanţarea învăţământului elementar şi a pregătirii de cadre (mai ales pentru agricultură). Ajutorul extern îmbracă forma subvenţiilor directe, a împrumuturilor, a finanţărilor sau se referă la trimiteri de experţi, cadre didactice, tehnicieni sau chiar unele resurse materiale necesare învăţământului. În anul 1997, spre exemplu, Banca Mondială a aprobat împrumuturi pentru 15 ţări în curs de dezvoltare pentru programe de dezvoltare a învăţământului de bază, pentru ameliorarea accesului fetelor în şcoli, pentru reforme ale învăţământului ş.a.

Cheltuielile bugetare pentru învăţământ sunt repartizate cu precădere ministerului care organizează şi conduce învăţământul (Ministerul Educaţiei şi Cercetării); dar fonduri cu aceeaşi destinaţie apar şi la alte ministere, cum ar fi Ministerul Apărării (pentru învăţământul militar), Ministerul Marinei, Ministerul de Interne (pentru academii de poliţie), Ministerul Agriculturii. Astfel de cheltuieli sunt finanţate şi din bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.

O altă direcţie a analizei cheltuielilor publice pentru învăţământ se referă la conţinutul economic sau la natura acestora. Privite în funcţie de acest criteriu, ele se clasifică în două grupe şi anume: cheltuieli curente, care se referă la întreţinerea şi funcţionarea

unităţilor de învăţământ. Ele cuprind cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii care se consumă în anul curent şi se împart în: cheltuieli de personal (salarii şi alte drepturi de personal), cheltuieli materiale şi servicii (cheltuieli de întreţinere şi gospodărie, manuale, transport, reparaţii) şi cheltuieli reprezentând subvenţii şcolare şi transferuri (subvenţii pentru unităţi de învăţământ, burse);

cheltuieli de capital (de investiţii) care se referă ia construirea de unităţi de învăţământ, dotarea acestora cu aparatura necesară funcţionării (inclusiv achiziţionarea terenurilor pentru construcţii şcolare). Aceste cheltuieli sunt destinate obţinerii unor bunuri

37

durabile a căror utilizare se întinde pe mai mulţi ani.În privinţa cheltuielilor publice pentru învăţământ, o importanţă

deosebită prezintă planificarea financiară a cheltuielilor pentru învăţământ, determinarea nivelului anual al acestora, a surselor de acoperire şi mai ales a modului de repartizare şi utilizare a lor. Se poate aprecia că nu volumul acestor cheltuieli este cel mai important element în realizarea unei activităţi eficiente a sistemului de învăţământ, ci modul de folosire a lor. Pentru a putea analiza aceste aspecte, este necesar mai întâi să se stabilească volumul cheltuielilor publice cerute de realizarea obiectivelor învăţământului, deci determinarea cheltuielilor bugetare pentru învăţământ.

În această acţiune se porneşte de la orientarea guvernului şi a altor organe de decizie în politica privind învăţământul, prezentată în programele şi previziunile existente. Ministerele implicate în elaborarea “bugetului învăţământului” fac o estimare a necesităţilor de fonduri şi prezintă volumul global al cheltuielilor bugetului public pentru învăţământ, atât pentru investiţii („buget de echipamente”), cat şi pentru cheltuielile curente („buget de funcţionare”).

Dimensionarea acestor cheltuieli se face în funcţie de o serie de elemente specifice referitoare la contingentele şcolare (copiii, elevii, studenţii cuprinşi în sistemul de învăţământ al anului respectiv), costul unitar pe forme şi unităţi de învăţământ, norme, baremuri sau alte instrumente financiare cu ajutorul cărora se fundamentează anumite categorii de cheltuieli (burse, salarii, contribuţii); cu caracter orientativ se foloseşte şi execuţia cheltuielilor pentru învăţământ din perioada precedentă, în scopul evidenţierii elementelor şi situaţiilor noi, specifice perioadei prezente (buget „istoric”).

2. Cheltuieli publice pentru cultură, culte şi acţiuni cu activitatea sportivă şi de tineret

În scopul realizării unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale, artistice, sportive ş.a., autorităţile publice îndreaptă o parte din resursele financiare publice spre organizarea unor acţiuni sau întreţinerea şi funcţionarea unor instituţii specializate în aceste domenii.

Resursele financiare destinate culturii, cultelor, acţiunilor cu activitatea sportivă şi de tineret contribuie la creşterea calităţii factorului uman; crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi idealurilor morale şi estetice, educaţia spirituală, activităţi sportive menite a păstra o anumită stare a individului din punct de vedere moral, estetic, al condiţiei fizice; altfel spus, aceste acţiuni îşi aduc aportul la formarea personalităţii umane. Aceste resurse financiare intră în componenţa “investiţiei în resurse umane”; ele au un efect indirect şi

38

poate mai îndepărtat, dar influenţează pozitiv activitatea economică şi socială şi în final, contribuie la creşterea economică.

Cheltuielile publice pentru cultură, culte şi acţiuni cu activitatea sportivă şi de tineret au în structura lor diferite componente; în unele ţări ele apar împreună, iar în altele apar sub forma cheltuielilor pentru “recreare, cultură, culte”.

Instituţiile şi acţiunile către care sunt îndreptate aceste resurse financiare sunt: instituţiile culturale (bibliotecile, muzeele, casele de cultură, patrimoniul cultural, presa, editurile), instituţiile artistice (teatre, instituţii muzicale, case de filme), cultele, acţiunile sportive şi de tineret, acţiunile pentru petrecerea timpului liber. Activitatea desfăşurată de aceste instituţii se poate concretiza în anumite bunuri materiale (care au şi o valoare spirituală) cum sunt cărţile, filmele, discurile, picturile, sculpturile sau se prezintă sub forma unor servicii culturale, spirituale, artistice, sportive, cum sunt concertele, spectacolele de teatru, operă, campionate sau concursuri sportive ş.a. Aceste caracteristici influenţează sistemul de finanţare a acţiunilor respective.

Realizarea serviciilor culturale, artistice şi sportive se poate face în mod gratuit sau cu plată (taxe, tarife sau preţuri) care nu acoperă întotdeauna valoarea de piaţă a serviciului respectiv. De aceea, în aceste cazuri, instituţiile respective pot să nu realizeze deloc venituri, sau să încaseze venituri modice, care nu acoperă costul serviciilor, iar pentru continuarea activităţii acestea au nevoie de subvenţii din bugetul statului sau din alte surse. Menţionăm, de asemenea, că instituţiile cultural artistice pot fi publice, de importanţă naţională sau locală (biblioteci, instituţii artistice, muzee, orchestre) sau pot fi proprietate particulară, aparţinând unor firme sau persoane particulare (teatre, edituri, echipe sportive).

Instituţiile şi activităţile cultural-artistice, cultele, acţiunile sportive şi de tineret se finanţează de la bugetul statului fie integral, fie parţial, prin acordarea de subvenţii în completarea veniturilor lor proprii. Bugetul de stat reprezintă sursa cea mai importantă de susţinere din punct de vedere financiar a acestor instituţii şi acţiuni. În totalul cheltuielilor publice pentru cultură preponderente sunt cheltuielile curente (de personal, materiale) cheltuielile de capital (cumpărări de opere artistice pentru muzee, construcţii, echipamente) având o pondere redusă.

Având în vedere ponderea mare a resurselor bugetare în acoperirea necesităţilor financiare ale acestor instituţii, deci intervenţia autorităţii publice, putem sublinia faptul că multe instituţii de cultură şi artă reprezintă o componentă importantă a protecţiei sociale, ele oferind membrilor societăţii servicii în mod gratuit sau cu preţuri (tarife) reduse, accesibile.

Ca sisteme de finanţare a cheltuielilor instituţiilor pentru cultură,

39

culte artă, acţiuni sportive menţionăm: finanţarea bugetară, respectiv alocarea integrală de la buget a fondurilor necesare întreţinerii şi funcţionării instituţiei şi vărsarea la buget a eventualelor venituri realizate, sistem ce se aplică, de exemplu, în cazul bibliotecilor, inclusiv Biblioteca Naţională, centrele de conservare şi valorificare a tradiţiilor şi creaţiei populare, Agenţia Naţională de Presă “Rompres”, Editura Academiei, Oficiul Român pentru Drepturi de Autor; finanţarea din venituri extrabugetare şi alocaţii din buget, respectiv reţinerea veniturilor realizate pentru a acoperi unele cheltuieli stabilite şi primirea în completare a unor subvenţii de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, în funcţie de subordonare; aşa este cazul caselor de cultură, al muzeelor, al unor publicaţii şi cărţi de interes naţional, al unor instituţii de spectacole şi concerte; integral din venituri extrabugetare (autofinanţare) în cazul instituţiilor care au venituri suficiente pentru a-şi acoperi în totalitate cheltuielile, deoarece desfăşoară activităţi cu caracter economic, cum sunt ‚editurile, casele de filme sau alte instituţii sau activităţi;

3. Cheltuielile publice pentru sănătate

Pentru fiecare individ, ca şi pentru întreaga colectivitate, sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică, mentală şi socială şi nu doar o absenţă a bolii şi a infirmităţii. Deci ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o problemă cu un profund caracter social, făcând parte integrantă din ansamblul condiţiilor social-economice de dezvoltare. Politica sanitară este parte integrantă a politicii sociale şi pentru înfăptuirea ei, în numeroase ţări ale lumii, se cheltuiesc importante resurse financiare.

Cheltuielile pentru sănătate prezintă o tendinţă de creştere, datorită unor factori, cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii numărului populaţiei şi modificării structurii sale; accentuarea factorilor de risc; creşterea costului prestaţiilor medicale, ca urmare a introducerii, în practica medicală, a unor noi mijloace de investigaţie, tratament, medicamente, a sporirii numărului cadrelor medicale ş.a.

Cheltuielile publice pentru sănătate au o mare importanţă în asigurarea calităţii vieţii indivizilor şi privite din acest punct de vedere, prezintă mari disparităţi de la o ţară la alta. În ţările dezvoltate exista două categorii de cheltuieli pentru sănătate, din punct de vedere al celui care le suportă. Este vorba de cheltuieli publice pentru sănătate şi

40

cheltuieli private pentru sănătate. Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreţinerii şi

funcţionării instituţiilor sanitare (spitale, dispensare, policlinici ş.a), precum şi finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitare a accidentelor şi de educaţie sanitară.

Sursele de finanţare a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii sunt diverse şi anume: fonduri alocate din buget (central sau local) care deţin în unele ţări un loc important în totalul cheltuielilor publice. Statul finanţează instituţiile sanitare publice (spitale) şi unele acţiuni în domeniul sănătăţii (vaccinări, tratarea anumitor boli specifice, profesionale); cotizaţii de asigurări de sănătate. Acestea sunt suportate în mod obligatoriu de salariaţi, alte persoane fizice şi patroni. Cotizaţiile diferă în funcţie de nivelul salariilor şi de specificul activităţii desfăşurate. Pe seama acestor cotizaţii se acoperă onorariile plătite medicilor, medicamentele, costul analizelor de laborator sau al altor prestaţii medicale. În unele ţări, asiguraţii beneficiază de restituirea unei părţi din cotizaţii, în cazul în care nu au apelat o anumită perioadă de timp la asistenţa medicală; resurse ale populaţiei cheltuite în calitate de pacienţi, în cazul în care persoanele respective nu sunt asigurate şi suportă integral costul prestaţiilor medicale, medicamentelor, tratamentelor;ajutor extern, întâlnit în special în ţări în curs de dezvoltare, sub forma ajutoarelor de organizaţii specializate (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională ş.a.). De asemenea, Banca Mondială acordă împrumuturi importante pentru sănătate.

Efectul general al creşterii acestor cheltuieli publice pentru sănătate s-a manifestat într-un progres al stării de sănătate, într-o creştere a speranţei de viaţă la naştere, în majoritatea ţărilor, chiar în unele ţări în curs de dezvoltare. Acest progres a condus, totodată, la constatarea unei îmbătrâniri marcante a populaţiei, în special în ţările dezvoltate unde se vorbeşte de “vârsta a patra”, respectiv de cei trecuţi de 80 de ani. Un alt aspect ce trebuie menţionat este cel referitor la legătura dintre nivelul cheltuielilor pentru sănătate şi indicatorii stării de sănătate, din diferite ţări. De exemplu, SUA au cel mai ridicat nivel al cheltuielilor pentru sănătate, dar au indicatori ai stării de sănătate de nivel mediu; în schimb, Japonia are cheltuieli moderate, dar indicatorii stării de sănătate sunt apreciaţi ca fiind indicatori buni.

În cursul ultimilor zece ani, toate ţările – bogate sau sărace – au avut dificultăţi în elaborarea unor politici eficiente pentru ameliorarea funcţionării sistemelor de sănătate. Multe ţări au întreprins reforme sectoriale pentru a ameliora sistemul de sănătate şi politica în domeniul sănătăţii. Creşterea cheltuielilor pentru sănătate a impus o mai

41

puternică “stăpânire” a evoluţiei lor, o îmbunătăţire a gestiunii acestor cheltuieli, o cunoaştere mai bună a activităţilor de îngrijire a sănătăţii, a evaluării calităţii lor în funcţie de informaţii specifice, stabilirea precisă a obiectivelor şi a modului de realizare.

Activitatea de ocrotire a sănătăţii se concretizează în mai multe categorii de efecte, şi anume: efecte specifice acţiunii, respectiv efecte medicale, efecte sociale şi efecte economice.

Efectele medicale vizează rezultatele concrete ale acţiunilor pri-vind îngrijirea sănătăţii (consultaţii, analize, diagnostic, tratamente) şi se reflectă în vindecări ori ameliorări, adică în refacerea şi păstrarea sănătăţii persoanelor beneficiare de asistenţă medicală. Aceste efecte au, în general, un caracter individual.

Eficienţa socială reflectă efectele acţiunilor de ocrotire a sănătăţii la nivelul întregii societăţi şi se răsfrâng asupra stării de sănătate a întregii populaţii; ele sunt reprezentate printr-o serie de indicatori statistici, cum sunt: speranţa medie de viaţă la naştere, natalitatea, morbiditatea, mortalitatea infantilă şi cea generală etc.

Eficienţa economică se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora; păstrarea stării de sănătate conduce la creşterea duratei medii de viaţă şi a vieţii active, la creşterea capacităţii de muncă, la economisirea unor importante fonduri financiare şi, în ansamblu, la creşterea venitului naţional (PIB).

Sectorul sănătăţii participă la dezvoltarea economică pentru că el dezvoltă şi un sector industrial important (industria de medicamente şi de echipamente medicale) şi oferă un număr mare de locuri de muncă‚ legate direct sau indirect de sănătate.

Eficienţa economică poate fi determinată şi evaluată folosind metode cum sunt:- analiza cost-beneficiu care compară costurile diferitelor servicii

medicale cu rezultatele exprimate în bani ale acestora; ea are o aplicabilitate redusă, datorită numărului restrâns de “produse” ale serviciilor medicale care se pot evalua în bani;

- analiza cost-eficacitate presupune compararea costurilor serviciilor medicale cu eficacitatea reprezentată de ani de supravieţuire, număr de îmbolnăviri evitate, grad de recuperare ş.a.; în acest fel se pot compara metodele diferite de tratament pentru o anumită maladie;

- analiza cost-utilitate, care leagă costul unei acţiuni medicale de consecinţele ei exprimate în variabile calitative; de exemplu, anii de viaţă câştigaţi (supravieţuire) ponderaţi cu un indicator al calităţii vieţii acestor ani.

În România resursele financiare destinate ocrotirii sănătăţii au

42

provenit, până în 1998, în proporţie covârşitoare de la bugetul de stat. Într-o măsură redusă se alăturau unele cheltuieli efectuate de agenţii economici, unele venituri proprii ale instituţiilor sanitare (care erau mobilizate într-un fond special pentru sănătate) sau cheltuieli ale populaţiei pentru îngrijirea şi păstrarea sănătăţii, efectuate din proprie iniţiativă. Reforma care se desfăşoară în domeniul ocrotirii sănătăţii în ţara noastră a introdus un nou sistem de ocrotire a sănătăţii şi anume asigurările sociale de sănătate. Ele au caracter obligatoriu, funcţionează descentralizat şi resursele băneşti necesare funcţionării sistemului de sănătate sunt constituite, în principal, din contribuţii ale asiguraţilor, ale angajatorilor (persoane fizice şi juridice) şi din alte surse.

În noile condiţii de ocrotire a sănătăţii în România, sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:

fondurile de asigurări sociale de sănătate; bugetul de stat; fondul special pentru sănătate; cheltuielile populaţiei pentru sănătate cheltuielile unor organizaţii non-guvernamentale de caritate; resurse externe.

Fondurile de asigurări sociale de sănătate reprezintă principala sursă de finanţare a sănătăţii în România şi ele reprezintă circa 60% din cheltuielile publice pentru sănătate. Aceste fonduri se constituie pe două niveluri: Fondul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi fondurile caselor de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Constituirea fondurilor se realizează pe seama contribuţiilor suportate de persoane fizice (salariaţi, pensionari, alte persoane fizice) şi juridice şi se utilizează pentru plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate, acoperirea cheltuielilor de administrare şi funcţionare etc.

Bugetul de stat finanţează cheltuielile curente ale unităţilor sanitare (organizate ca instituţii publice) integral sau parţial (sub formă de alocaţii care completează veniturile extrabugetare). Sunt finanţate integral de la bugetul de stat: institutele şi centrele de sănătate publică, inspectoratele de sănătate publică, centrele de medicină preventivă, Institutele şi Academia de Ştiinţe Medicale, spitalele de psihiatrie, sanatoriile şi preventoriile TBC, spitalele de boli infecto-contagioase, unităţile şi activităţile specifice Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii şi Ministerului Transporturilor. Sunt finanţate cu alocaţii bugetare (în completarea veniturilor extrabugetare, prin sistemul de asigurări de sănătate) următoarele unităţi sanitare: institutele cu activitate de cercetare şi învăţământ sau care coordonează programe de sănătate, serviciile de ambulanţă, unităţile sanitare cu secţii de psihiatrie, TBC şi boli infecto-

43

contagioase ş.a.Prin cheltuieli de capital bugetul de stat finanţează construirea

unor unităţi sanitare şi procurarea de aparatură şi echipamente de mare performanţă.

Fondul special pentru sănătate se constituie în afara bugetului de stat, pe seama unor taxe percepute asupra activităţilor dăunătoare sănătăţii prelevate de la persoanele juridice care realizează încasări din acţiuni publicitare la produsele din tutun, ţigări şi băuturi alcoolice (într-o cotă de 10% din valoarea acestor încasări); la fel, persoanele juridice care încasează venituri din vânzarea de produse din tutun, ţigări şi băuturi alcoolice contribuie cu 1% din valoarea acestor încasări. De asemenea, în acest fond se cuprind şi o serie de venituri din activitatea unităţilor sanitare (cota din veniturile policlinicilor cu plată, taxe pentru examene medicale ş.a.). Resursele acestui fond special pentru sănătate se alătură resurselor bugetului de stat pentru unităţile finanţate integral din resurse bugetare.

Cheltuielile populaţiei pentru sănătate sunt acele cheltuieli pentru servicii medicale sau medicamente, altele decât cele care intră în sfera asigurărilor sociale de sănătate; de asemenea, populaţia poate încheia asigurări facultative, private.

La anumite acţiuni în domeniul ocrotirii sănătăţii pot contribui şi organizaţiile neguvernamentale cu caracter filantropic, caritabil etc.

România beneficiază şi de resurse externe. Este cazul creditelor acordate de Banca Mondială în pentru realizarea reformei în domeniul sănătăţii. De asemenea, au mai fost primite resurse financiare în cadrul unor programe PHARE sau de la alte organisme internaţionale.

4. Cheltuielile publice pentru securitatea socială

În cadrul acestei grupe de cheltuieli social-culturale se cuprind cheltuielile pentru acordarea de ajutoare, alocaţii, pensii, indemnizaţii, unor persoane salariate sau nesalariate (în categoria celor din urmă sunt incluşi bătrânii, invalizii, handicapaţii, şomerii, femeile, copiii, tinerii). Cea mai importantă componentă a cheltuielilor pentru securitatea socială o reprezintă asigurările sociale. Mărimea cheltuielilor cu securitatea socială variază de la o ţară la alta, în funcţie de potenţialul economic, de numărul şi structura populaţiei, de orientarea politicii sociale, de sistemul de asigurări sociale. În majoritatea ţărilor dezvoltate ele reprezintă între 50% şi 80% din totalul cheltuielilor social-culturale, ocupând un loc însemnat şi în ansamblul cheltuielilor publice (în Suedia reprezintă 51%, în Danemarca 49,8%, iar în celelalte ţări dezvoltate peste 30%); în schimb, în ţările în curs de dezvoltare volumul şi ponderea lor sunt mult mai reduse.

44

Acordarea de asistenţă socială, ajutoare şi alocaţii reprezintă o latură importantă a politicii sociale a statelor prin care se urmăreşte sprijinirea anumitor categorii sociale.

Securitatea socială cuprinde ansamblul acţiunilor întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea şi înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca riscuri sociale, evenimente care acţionează negativ asupra nivelului de trai al indivizilor. Riscurile pot fi riscuri fizice (care afectează parţial sau total capacitatea de muncă), riscuri economice (care împiedică o persoană să exercite o activitate producătoare de venit – şomajul) sau riscuri sociale (care afectează în mod substanţial veniturile persoanelor cum sunt sarcini familiale, cheltuieli medicale etc.)

În prezent, mecanismele financiare pentru realizarea securităţii sociale în diferite ţări dezvoltate se caracterizează prin: existenţa de cotizaţii sociale, salariale şi patronale pentru

constituirea fondurilor securităţii sociale; situarea la baza acţiunilor privind asigurarea securităţii sociale a

principiului mutualităţii şi solidarităţii sociale; universalizarea acordării ajutoarelor sau prestaţiilor sociale; existenţa unor instituţii şi în sectorul privat care furnizează prestaţii

sau servicii sociale (raportul între ele şi sectorul public); existenţa (sau nu) a unui venit minim garantat.

În ţările dezvoltate, resursele financiare destinate securităţii soci-ale reprezintă concretizarea unor programe sociale vaste, cum ar fi cele privind combaterea sărăciei, lichidarea şomajului, ajutorarea handicapaţilor, a familiilor cu mulţi copii etc. Aceste resurse contribuie la ajutorarea şi ameliorarea situaţiei indivizilor respectivi şi caută să prevină producerea altor riscuri în societate. În acelaşi timp, o dată cu aceste ajutoare, statele iniţiază şi măsuri de stimulare a muncii în general, deoarece se consideră că ele reprezintă o redistribuire a veniturilor realizate de către cei productivi în favoarea celor neproductivi, ducând chiar la o încetinire a creşterii economice. De aceea, în ţările dezvoltate se acordă multă atenţie acestor forme de ajutoare, pentru că uneori programe sociale bine intenţionate produc efecte contrare celor aşteptate. Astfel, atunci când sunt acordate ajutoare în bani săracilor, există riscul permanentizării sărăciei, în loc ca aceasta să fie eradicată; acordarea de ajutoare substanţiale mamelor singure cu copii poate duce la creşterea divorţurilor (de exemplu, în deceniul 80, în SUA, s-a constatat o explozie a familiilor cu un singur părinte).

Sursele de finanţare a cheltuielilor cu securitatea socială sunt diferite. Astfel, cheltuielile efectuate pe linia asigurărilor sociale şi a ajutorului de şomaj se finanţează pe seama contribuţiilor salariaţilor, a

45

liber-profesioniştilor şi a patronilor la acestea se adaugă uneori şi subvenţiile din fondurile bugetare. Cheltuielile pe linia asistenţei sociale se acoperă în principal, pe seama resurselor din fondul bugetar sau din fonduri speciale şi a resurselor provenind din donaţii, contribuţii voluntare, resurse de la organizaţii nonguvernamentale etc. Alături de aceste resurse interne participă, în unele ţări, resursele externe provenite de la organisme specializate. Aşa este cazul Fondului Social ce se constituie în cadrul Uniunii Europene şi care şi-a folosit resursele, începând cu 1978, pentru combaterea şomajului în rândul tinerilor şi femeilor.

Analizând finanţarea securităţii sociale în diferite ţări se desprind două sisteme principale de finanţare: contributive şi necontributive. Primele se bazează pe plata de cotizaţii sociale (care sunt sursele de constituire a fondurilor de asigurări sociale şi de şomaj), iar celelalte pe finanţarea bugetară plus donaţii sau alte resurse.

Ambele sisteme se confruntă în prezent cu probleme serioase pe linia echilibrului financiar. Crizele economice, şomajul, reducerea veniturilor cotizanţilor, fac ca resursele financiare să se reducă în acelaşi timp cu creşterea cheltuielilor; la fel, reducerea veniturilor bugetare, deficitele bugetelor, fac ca şi asistenţa socială finanţată din buget să scadă. Toate ţările îşi revăd politicile sociale în sensul reducerii cheltuielilor cu securitatea socială. Astfel, sunt reduse ajutoarele de şomaj, alocaţiile familiale, ajutoarele sociale. Suedia – una din ţările dezvoltate în care statul acordă o protecţie indivizilor “de la naştere şi până la moarte” – este nevoită astăzi să ducă o politică de austeritate în acest domeniu, bazată pe o nouă deviză “mai multe cotizaţii, mai puţine avantaje sociale”.

Politici sociale

Sunt cunoscute, în general, două tipuri de politici sociale care urmăresc combaterea sărăciei: politici sociale de tip A, care au ca obiectiv eliminarea sărăciei prin aducerea nivelului veniturilor tuturor oamenilor săraci până ia limita de sărăcie şi politici sociale de tip B care „ameliorează sărăcia” prin creşterea veniturilor lor, fără a elimina neapărat sărăcia. Politicile de tip A acţionează mai ales în direcţia prevenirii sărăcirii anumitor categorii sociale şi ţările dezvoltate din Europa Occidentală au promovat astfel de politici (“venitul minim de integrare” întâlnit în Franţa este un exemplu în acest sens.) În SUA se acordă ajutoare săracilor, încurajând o politică de dependenţă a acestora faţă de stat (politici de tip B). Pentru ţările în tranziţie se consideră că ar fi potrivite politici mixte, care să îmbine elemente din ambele tipuri de politici pentru săraci.

ASIGURĂRILE SOCIALE

46

Asigurările sociale constituie acea parte a relaţiilor social-eco-nomice băneşti cu ajutorul cărora în procesul repartiţiei produsului na-ţional brut se formează, se repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi pensio-narilor din companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, din reţeaua cooperaţiei de consum şi de credit, a membrilor cooperaţiei meşteşugăreşti şi asociaţiilor agricole, a avocaţilor, a agricultorilor, a meşteşugarilor cu ateliere proprii, a întreprinzătorilor particulari, a slujitorilor cultelor, a personalului casnic care lucrează la persoane fizice, a persoanelor care deservesc blocurile de locatari, aflate în incapacitate temporară sau permanentă de muncă, în caz de bătrâneţe şi în alte cazuri prevăzute de lege. De asemenea, asigurările sociale ocrotesc şi membrii familiilor persoanelor de mai sus.

Asigurările sociale cuprind un sistem de ocrotire, de protecţie şi de ajutorare a cetăţenilor activi, a pensionarilor şi a membrilor lor de familie, care constă în acordarea de către stat sau anumite organizaţii de indemnizaţii ajutoare, pensii, trimiteri la odihnă, la tratament balnear şi alte gratuităţi, în perioada în care se găsesc, temporar sau definitiv, în incapacitate de muncă, sau în alte cazuri când ajutorarea este necesară.

Prin asigurările sociale se iau măsurile corespunzătoare pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii, precum şi pentru asigurarea existenţei acelora care şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza bolii, accidentelor, a atingerii unei anumite limite de vârstă etc. şi a celor care nu au susţinători legali.

Aplicarea în practică a politicii sociale a statului român a contribuit la cristalizarea şi la perfecţionarea pe plan naţional a unui sistem de asigurări sociale, care cuprinde ansamblul organizat al formelor de asigurări sociale ce îşi păstrează individualitatea, depind unele de altele, realizându-se astfel aspectul de totalitate şi integralitate prin care sunt ocrotiţi lucratorii din unităţile de stat, mixte, private, membrii cooperativelor meşteşugăreşti, agricultorii, avocaţii, slujitorii cultelor, personalul casnic şi de îngrijire a blocurilor de locatari, pensionarii şi membrii lor de familie.

Izvoarele de formare a fondurilor asigurărilor sociale sunt contribuţiile ce se plătesc, în general, de către agenţii economici şi instituţiile calculate prin aplicarea unor procente asupra fondului de salarii brut al acestora, însă şi pe baza unor contribuţii individuale plătite de asiguraţi.

Cuantumul fondurilor asigurărilor sociale de stat depinde, în principal, de mărimea veniturilor realizate de personalul încadrat în muncă, deoarece agenţii economici şi instituţiile plătesc contribuţiile pentru asigurările sociale în funcţie de aceste venituri. Creşterea

47

veniturilor personalului a determinat şi sporirea continuă a veniturilor asigurărilor sociale de stat.

Sursele de constituire a fondurilor asigurărilor sociale sunt: Contribuţiile pentru asigurările sociale Contribuţia pentru asigurările sociale datorate de unităţile particulare

bazate pe libera iniţiativă Contribuţiile diferenţiate ale salariaţilor şi pensionarilor care merg la

tratament balnear şi odihnă Contribuţiile pentru constituirea fondului de şomaj, ajutorului de

integrare profesională şi a alocaţiei de sprijin (1%) Alte venituri Contribuţia de 9,5 % pentru pensia suplimentară

Contribuţiile pentru asigurările sociale se calculează asupra fondului total de salarii folosit de către agenţii economici, în care se cuprind: salariile tarifare ale personalului unităţilor (personal permanent,

temporar sau zilier); drepturile băneşti pentru concediile legale şi suplimentare; salariile cuvenite lucrătorilor scoşi din producţie pentru a urma o

şcoală profesională şi cele care se acordă elevilor şcolilor profesionale pentru perioada de practică în producţie;

onorariile plătite specialiştilor pentru expertizele efectuate; sporurile de salarii (sporul pentru vechimea în muncă, pentru

condiţii nocive de muncă sau periculoase, pentru munca prestată suplimentar peste programul de lucru, sporul pentru munca de noapte etc.);

indemnizaţiile de conducere; sumele prevăzute a se acorda din fondul de participare a

personalului la profituri; drepturile băneşti ce se acordă personalului în perioada de timp cât

îndeplineşte diferite obligaţii de stat şi obşteşti; premiile prevăzute să se acorde personalului în cursul anului (premii

pentru realizări deosebite, pentru economii la materiale, energie, forţă de muncă).

Pentru personalul casnic, contribuţiile cuvenite asigurărilor sociale se calculează asupra câştigului pe care îl realizează (veniturile băneşti şi avantajele în natură de care se bucură, evaluate în bani).

Contribuţia pentru asigurările sociale nu se datorează şi nu se calculează asupra sumelor reprezentând: drepturile plătite asiguraţilor din fondurile asigurărilor sociale de stat; drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale în cazul desfacerii contractelor de muncă; diurnele de deplasare, detaşare şi indemnizaţiile de transferare; drepturile de autor sau de colaborator extern; salariile pentru executarea de lucrări sau

48

pentru prestarea de servicii pe bază de contracte civile, pentru alte categorii de lucrări, care nu au la bază contracte de muncă reglementate ca atare prin legislaţia muncii; premiile acordate de unităţile economice din beneficiile realizate; premiile şi recompensele ocazionale individuale acordate pe baza aprecierii conducerii unităţii; încasările realizate de şcolile profesionale din vânzarea diferitelor obiecte confecţionate de elevi; indemnizaţii de încorporare etc.

Mărimea sumei contribuţiilor pentru asigurările sociale de stat depinde de doi factori: cotele procentuale de contribuţii şi fondul de salarii, inclusiv impozitul aferent acestuia.

Suma anuală a contribuţiilor pentru asigurările sociale se determină prin aplicarea cotei respective asupra fondului total de salarii, pe an, inclusiv impozitul aferent acestuia, folosindu-se formula:SC = FS x CP / 100în care, SC – suma contribuţiilor pentru asigurările socialeFS – fondul total de salariiCP – cota procentuală a contribuţiilor pentru asigurările sociale

CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU OBIECTIVE Şl ACŢIUNI ECONOMICE

În cadrul cheltuielilor publice un loc aparte ocupă cheltuielile privind activitatea economică. Aceste cheltuieli sunt destinate finanţării regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, fermierilor şi altor mici întreprinzători, sau vizează acţiuni sau obiective importante pentru fiecare ţară. Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice reflectă funcţia statului de reglare a proceselor economice şi se realizează prin intervenţia acestuia, utilizând forme şi instrumente specifice.

În primul rând, cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt îndreptate către întreprinderile de stat, către sectorul public. Sectorul public cuprinde întreprinderile cu capital majoritar de stat având ca obiect al activităţii producţia de bunuri sau prestarea de servicii şi în care statul dispune de puterea de decizie. Sectorul public s-a creat prin înfiinţarea de către stat a unor întreprinderi proprii în anumite ramuri strategice sau în ramuri care necesitau resurse financiare importante (investiţii masive), dar ofereau o rentabilitate nesigură.

În aceste condiţii, sectorul public a crescut în volum şi importanţă prin acţiunile de naţionalizare sau de creştere a participări statului la capitalul întreprinderilor.În afara sectorului public statul finanţează întreprinderi

49

particulare în caz de dificultăţi financiare (perioade de criză), le acordă ajutoare

financiare pentru a se dezvolta, sau susţine financiar anumite sectoare.În acest caz, ajutoarele financiare ale statului către întreprinderi

se prezintă sub diverse forme; ele au fost folosite de toate ţările cu economie de piaţă, dar locui şi importanţa acordată unei forme sau alteia au variat în funcţie de ţară, de perioada de timp şi de condiţiile economice, financiare şi chiar sociale din perioadele respective.

Formele ajutoarelor financiare ale statului se pot clasifica în: forme directe, clasice, de intervenţie şi ajutor, şi forme indirecte, care au ca efect tot sprijinirea din punct de vedere economic, social, a întreprinderilor sau a unor producători individuali, dar nu prin transferuri băneşti. Principalele ajutoare financiare directe sunt: subvenţiile; investiţiile; împrumuturile cu dobândă subvenţionată; ajutoarele financiare pentru difuzarea de informaţii, studii de

marketing, organizare de expoziţii; avansurile rambursabile.Din categoria ajutoarelor financiare indirecte, menţionăm: avantajele fiscale (cheltuieli financiare) împrumuturile garantate de stat.

1. Subvenţiile reprezintă forma cea mai utilizată şi cea mai importantă a ajutorului financiar direct al statului. În esenţă subvenţia este un ajutor nerambursabil pe care statul îl acordă agenţilor economici în dificultate, asigurându-le funcţionarea în condiţii în care activitatea lor este ineficientă. Acest ajutor financiar este acordat unilateral şi fără contraprestaţie, dar condiţionat şi are o afectaţie specială.

2. Investiţiile reprezintă acele ajutoare financiare pe care statul le efectuează pentru dezvoltarea sectorului public şi a altor sectoare. Aceste alocări pentru investiţii se realizează având ca obiectiv principal satisfacerea interesului general şi nu numai criteriul obţinerii de profit. Ele nu au caracter permanent, ci se fac în funcţie de necesităţile de realizare de investiţii de importanţă deosebită pentru economia naţională.

3. Împrumuturi cu dobândă subvenţionată. Din bugetul de stat sau din alte fonduri specia1e se acordă întreprinderilor publice împrumuturi în condiţii avantajoase. În cazul când apar dificultăţi financiare temporare, de trezorerie sau legate de restructurare, se acordă de către stat sau în numele statului, împrumuturi variate. Ele sunt avantajoase pentru că au o dobândă redusă şi termene de rambursare convenabile. Dobânda bonificată permite statului să stabilească pentru întreprinderile private o dobândă reală inferioară

50

celei practicate de băncile comerciale, diferenţa suportând-o bugetul. Credite cu dobânzi subvenţionate se acordă de stat pentru acţiuni legate de procurarea de maşini agricole, îngrăşăminte, animale.

4. Ajutoare financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing, organizare de expoziţii. Statul finanţează pe seama cheltuielilor bugetare o serie de acţiuni de sprijinire indirectă a exporturilor, punând la dispoziţia exportatorilor asistenţă tehnică de specialitate, informaţii privind pieţele externe, organizează târguri şi expoziţii.

5. Avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public prin care se acordă între 20% şi 50% din valoarea realizării unor acţiuni de prospectare şi prezentare în străinătate a unor produse noi. Acest avans se restituie bugetului de stat din încasările obţinute la vânzarea în străinătate a noilor produse.

Între formele indirecte ale ajutoarelor financiare publice sunt de menţionat avantajele fiscale acordate de autorităţile publice agenţilor economici cu scopul de a-I ajuta, stimula, cointeresa. Ele se mai cunosc şi sub denumirea de cheltuieli fiscale pentru că au un efect financiar asemănător cu subvenţiile sau alocaţiile bugetare.

Autoritatea publică mai intervine şi ajută întreprinderile din economie prin garantarea împrumuturilor bancare ale acestora. În cazul în care beneficiarul unui împrumut nu îşi onorează obligaţia faţă de banca creditoare, statul este obligat să efectueze rambursarea pe seama resurselor bugetare.

Pe lângă cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice mai există şi: cheltuielile publice pentru industrie, transporturi, drumuri, gospodărie comunală şi locuinţe sociale; cheltuieli publice pentru agricultură; cheltuieli publice pentru protecţia mediului; cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare

CHELTUIELILE PENTRU SERVICII PUBLICE GENERALE, ORDINE PUBLICĂ, SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ Şl APĂRARE

În fiecare stat există instituţii publice chemate să asigure funcţionarea în bune condiţii a administraţiei publice, care asigură ordinea publică internă, securitatea civilă etc. Existenţa lor reprezintă un răspuns la necesităţile publice de asigurare a structurilor şi aparatului de stat care, pentru activitatea specifică, contribuie la dezvoltarea economică, socială, la desfăşurarea activităţilor în toate domeniile.

Serviciile publice generale satisfac necesităţi publice cu caracter indivizibil şi costul lor este suportat de întreaga societate, în principal pe seama resurselor bugetare.

Autorităţile publice generale cuprind:

51

organele puterii şi administraţiei publice, în cadrul cărora se cuprind: instituţia prezidenţială; organele puterii legislative centrale şi locale (parlamente, unica-

merale sau bicamerale; consilii sau autorităţi locale); organele puterii judecătoreşti; organele executive centrale şi locale (guvern, ministere,

prefecturi, primării şi alte instituţii); organele de ordine publică în care se cuprind: poliţia, jandarmeria,

securitatea naţională; servicii de informaţii, servicii speciale de pază şi protecţie.

Atribuţiile aparatului de stat sunt prevăzute în Constituţie şi legi speciale care stabilesc modul de organizare şi funcţionare a diferitelor organe administrative, de ordine, justiţie.

Şi această categorie de cheltuieli publice, manifestă tendinţa de creştere de la o perioadă la alta, ca şi celelalte cheltuieli publice. Printre factorii care influenţează nivelul acestor cheltuieli putem enumera: mărimea şi structura aparatului de stat şi a organelor de ordine

publică, care reclamă cheltuieli importante pentru întreţinere şi funcţionare;

nivelul salarizării funcţionarilor publici; dezvoltarea economică, socială şi urbană conduce la apariţia unor

sarcini şi atribuţii noi, complexe pentru organele aparatului de stat; trebuie soluţionate probleme social-economice, administrative, edilitar-gospodăreşti, trebuie adaptate permanent formele de administraţie la modificările social-economice: astfel, toate statele se confruntă cu o serie de probleme cum sunt: crima organizată, traficul de droguri, terorismul, corupţia, creşterea tensiunii sociale ca urmare a amplificării şomajului, creşterea concentrării populaţiei în centrele urbane ş.a.

înzestrarea cu echipamente şi aparatură informatică, mijloace de transport şi alte mijloace tehnice specifice.

Cheltuielile pentru servicii publice generale diferă de ia o ţară la alta şi în principal diferă în funcţie de gradul de dezvoltare economico-socială.

În România, această categorie de cheltuieli este înscrisă în bugetul de stat în două poziţii distincte:

Cheltuieli cu autorităţile publice. În cadrul acestora se cuprind cheltuielile pentru: preşedinţie, autorităţi legislative (Senat, Camera Deputaţilor), autorităţi judecătoreşti (Ministerul Justiţiei, Curtea Supremă de Justiţie, Ministerul Public); autorităţi executive şi alte organe ale autorităţii publice (Secretariatul Generai al Guvernului, Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale: Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia Naţională a Valorilor

52

Mobiliare, Avocatul Poporului ş.a.Cheltuieli cu ordinea publică şi siguranţa naţională. În cadrul

acestora se cuprind cheltuielile cu: poliţia, jandarmeria, grănicerii, protecţia şi paza contra incendiilor, penitenciare, paşapoarte, arhivele statului.

Aceste cheltuieli au variat, în perioada de referinţă, între aproximativ 3% şi 8% din totalul cheltuielilor publice şi între 1% şi 2,8% din P.I.B.

Din punctul de vedere al structurii economice, predomină cheltuielile curente care reprezintă circa 84% din total în cazul autorităţilor publice şi chiar 90% în cazul cheltuielilor cu ordinea publică; cheltuielile de capital reprezintă dotări cu echipamente, construcţii ş.a. Factorii care influenţează nivelul acestor cheltuieli sunt: numărul (efectivele) de salariaţi, nivelul salariilor, indexările şi majorările, mărimea cheltuielilor materiale. Menţionăm că în România există o lege privind salarizarea personalului din cadrul organelor autorităţilor publice, potrivit căreia nivelul salariilor se determină pe baza salariatului mediu brut pe economie şi a unor indici de salarizare.

Sursa de finanţare a cheltuielilor cu autorităţile publice o reprezintă bugetul de stat sau bugetele locale; în cazul unor ministere sau instituţii publice centrale pot exista unele venituri încasate din activitatea specifică (taxe judiciare de timbru, taxe de timbru, amenzi, taxe consulare) care se reţin şi se utilizează în regim extrabugetar; o altă sursă o pot reprezenta creditele externe (Ministerul Afacerilor Externe pentru ambasadele în străinătate, Ministerul Justiţiei pentru Cadastru). Finanţarea cheltuielilor cu ordinea publică este tot bugetară, dar din 1 991 ea începe să fie completată cu unele venituri proprii realizate din acţiuni specifice (pază militară sau alte prestări de servicii) sau reţinerea unor procente din amenzile şi penalizările încasate. Aceste venituri sunt reţinute integral ca venituri extrabugetare şi servesc la finanţarea cheltuielilor materiale şi de capital, conform normelor legale.

În fiecare ţară apărarea naţională reprezintă o componentă importantă a strategiei de asigurare a siguranţei naţionale şi, în acelaşi timp, exprimă conţinutul funcţiei externe a statului. Pentru apărarea naţională se alocă an de an importante resurse financiare. Aceste resurse servesc întreţinerii şi funcţionării armatelor naţionale, participării la diferite alianţe militare, purtării de războaie sau înlăturării urmărilor acestora, menţinerii de baze militare pe teritorii străine, ajutoare militare acordate altor ţări ş.a.

Cheltuielile de apărare (militare) sunt de două feluri: directe şi indirecte. Cele directe cuprind cheltuielile cu întreţinerea forţelor armate

53

în ţară sau în cadrul bazelor militare din alte ţări şi ele se concretizează în procurarea de bunuri şi servicii reclamate de această întreţinere, precum şi dotarea cu echipament, armament, tehnică de luptă; aceste cheltuieli figurează în bugetul Ministerului Apărării. În afara acestora, există şi alte cheltuieli militare, finanţate din fonduri speciale separate de bugetul de stat sau există cheltuieli “civile” cu finalitate militară, cuprinse în bugetele altor ministere. De asemenea, în diferite ţări există structuri diverse referitoare la aceste cheltuieli (se includ sau nu pensiile militarilor, se includ uneori cheltuieli cu jandarmeria).

Cheltuieli militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmărilor războaielor sau pentru pregătirea unor viitoare acţiuni armate: plăţi în contul datoriei publice contractate pentru înzestrarea armatei sau pentru ducerea războaielor; despăgubiri de război datorate de ţările învinse ţărilor care au câştigat războiul; cheltuieli de refacere a propriei economii distruse; plăţi de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor sau văduvelor de război; cercetări ştiinţifice cu finalitate militară etc. Cunoaşterea tuturor acestor categorii de cheltuieli şi identificarea lor în ansamblul cheltuielilor publice ale statelor fac posibilă măsurarea mai aproape de adevăr a întregului efort financiar de natură militară.

CUVINTE CHEIE cheltuieli publice, cheltuieli administrative, cheltuieli

funcţionale, cheltuieli economice, coeficient de devansare, securitate socială, politici sociale, principii, asigurări sociale, asigurări sociale de sănătate, servicii publice generale, ordine publică, apărare, securitate naţională

TESTE GRILĂ

1. Cheltuielile publice reprezintă:a) plăţi efectuate de stat pentru îndeplinirea diferitelor

obiective ale politicii statului, servicii publice generale, acţiuni social-culturale, armată, ordine publică, acţiuni economice;

b) relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între sta, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia;

c) relaţii ce exprimă un transfer de valoare de la persoane fizice şi juridice către stat.

54

2. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale cuprind:a) cheltuieli publice pentru învăţământ;b) cheltuieli publice pentru cultură;c) cheltuieli publice pentru ordine publică;d) cheltuieli publice pentru sănătate;e) cheltuieli publice pentru securitate naţională;f) cheltuieli publice pentru securitate socială.

3. Conform clasificaţiei economice de grupare a cheltuielilor publice, acestea se împart în:

a) cheltuieli curente;b) cheltuieli virtuale şi posibile;c) cheltuieli de capital;d) cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative;e) cheltuieli de transfer.

4. După forma de manifestare din cadrul clasificaţiei financiare, cheltuielile publice se împart în:

a) cheltuieli cu asigurările sociale;b) cheltuieli cu apărarea naţională;c) cheltuieli cu sau fără contraprestaţie;d) cheltuieli definitive şi provizorii;e) cheltuieli speciale şi globale.

5. Indicatorii nivelului cheltuielilor publice, ce se apreciază atât static cât şi dinamic sunt:

a) indicele preţurilor;b) volumul cheltuielilor publice;c) ponderea cheltuielilor publice în PIB;d) deflatorul PIB;e) volumul cheltuielilor publice pe locuitor

6. Analiza cheltuielilor publice din punctul de vedere al grupării lor pe diferite categorii potrivit anumitor criterii se face cu ajutorul:

a) greutăţii specifice;b) metodei substituirilor în lanţ;c) structurii.

7. Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările ce intervin în cuantumul şi structura acestora în decursul unui interval de timp?

a) adevărat;b) fals.

8. Creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice se determină cu ajutorul formulei:

a) Cnp 1/0 = Cn

p 1 - Cnp 0;

b) Crp 1 = Cn

p 1 / Ip1/0;c) Cp/loc = Cp/loc1 – Cp/loc0.

55

9. Coeficientul de devansare, ce arată corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIB, este:

a) gsCpi = gsCpi 1 – gsCpi 0;b) ecp = (Cp1/0 / Cp0) / (PIB1/0 / PIB0)c) k = Icp1/0 / IPIB 1/0

10. Factorii demografici, factorii economici, factorii sociali, urbanizarea, factorii militari, factorii de ordin istoric, factorii politici reprezintă factori care influenţează creşterea cheltuielilor publice?

a) fals;b) adevărat.

11. Cheltuielile destinate acţiunilor social-culturale sunt acoperite din surse interne sau externe, publice sau private, printre care:

a) ajutorul financiar extern;b) cotizaţiile şi contribuţiile suportate de persoane fizice sau

juridice;c) veniturile populaţiei; d) fondurile bugetare;e) amenzi şi penalităţi;f) fondurile proprii ale instituţiilor publice;g) veniturile realizate de instituţii social-cultural.

12. Dimensionarea cheltuielilor publice pentru învăţământ se face în funcţie de o serie de elemente specifice dintre care:

a) contingentele şcolare – număr de elevi, studenţi;b) costul unitar pe forme de învăţământ;c) norme şi baremuri;d) execuţia cheltuielilor din anii anteriori;e) cercetarea ştiinţifică

13. Începând cu 1 ianuarie 1999 fondurile bugetare pentru învăţământul superior îmbracă următoarele forme:

a) finanţare de bază;b) finanţare complementară;c) finanţare adiţională.

14. Care dintre următoarele aserţiuni sunt adevărate:a) cheltuielile publice pentru cultură, culte şi acţiuni cu

activitatea sportivă şi de tineret au în structura lor diferite componente; în unele ţări ele apar împreună, iar în altele apar sub forma cheltuielilor pentru “recreare, cultură, culte”;

b) cheltuielile financiare publice destinate culturii, cultelor, acţiunilor cu activitatea sportivă şi de tineret contribuie la creşterea calităţii factorului uman;

c) cheltuielile publice pentru culte reprezintă fonduri direcţionate spre instituţiile de plasament familial.

56

15. Activitatea desfăşurată de instituţiile culturale şi artistice se concretizează în:

a) cărţi, filme, discuri, picturi;b) concerte, spectacole de teatru;c) campionate şi concursuri sportive;d) toate cele de mai sus şi altele.

16. Sursele de finanţare a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii sunt reprezentate de:

a) fonduri alocate din buget;b) cotizaţii de asigurări de sănătate;c) resurse ale populaţiei;d) Fondul Cinematografic;e) ajutorul extern;f) fondul de pensii.

17. Activitatea de ocrotire a sănătăţii se concretizează în mai mult categorii de efecte. Care dintre următoarele sunt adevărate:

a) efecte politice;b) efecte istorice;c) efecte medicale;d) efecte sociale;e) efecte economice.

18. Analiza cost-beneficiu de determinare a eficienţei economice a cheltuielilor publice constă în:

a) compararea costurilor diferitelor servicii cu rezultatele exprimate în bani ale acestora;

b) compararea costurilor serviciilor cu eficacitatea acestora;c) integrarea şi compararea costului serviciului respectiv în

utilitatea acestuia;19. Cheltuielile publice pentru securitate socială cuprind cheltuieli pentru acordarea de ajutoare, alocaţii, pensii, indemnizaţii următoarelor categorii de persoane:

a) salariaţi;b) bătrâni; c) invalizi;d) handicapaţi;e) şomeri;f) copii;g) tineri;h) femei;i) toate cele de mai sus.

20. Politicile sociale ce au ca obiectiv eliminarea sărăciei prin aducerea nivelului veniturilor tuturor oamenilor săraci până la limita de sărăcie

57

sunt politici de tip A/ tip B şi sunt practicate, cu precădere, în Europa Occidentală/ SUA.

21. Care dintre următoarele principii stau la baza organizării Sistemului public naţional de asigurări sociale:

a) unicitatea;b) garantarea de către stat a drepturilor de asigurări sociale;c) obligativitatead) ocrotirea cetăţenilor în toate cazurile şi pentru toată perioada

pierderii capacităţii de muncă;e) contributivitatea;f) egalitatea;g) scutirea de impozite şi taxe a pensiilor;h) toate cele de mai sus şi altele.

22. Suma anuală a contribuţiilor pentru asigurările sociale se determină folosindu-se formula:

a) Sc = venituri impozabile x cota procentuală a contribuţiilor pentru asigurările sociale;

b) Sc = fond total de salarii x cota procentuală a contribuţiilor pentru asigurările sociale;

c) Sc = fond total de salarii x impozit pe salarii.23. Sectorul public cuprinde:

a) întreprinderile cu capital majoritar privat în care decizia aparţine patronului;

b) întreprinderile cu capital străin ce beneficiază de anumite facilităţi fiscale;

c) întreprinderile cu capital majoritar de stat în care puterea de decizie o deţine statul.

24. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:a) principalele forme directe de finanţare a cheltuielilor pentru

obiective şi acţiuni economice sunt: subvenţiile; investiţiile; împrumuturile cu dobândă subvenţionată; ajutoarele financiare pentru difuzarea de informaţii; avansurile rambursabile;

b) avantajele fiscale oferite agenţiilor economici au ca scop destimularea activităţii acestora;

c) avansurile rambursabile oferite de stat pentru investiţii de interes naţional reprezintă o formă de ajutor financiar public direct.

25. Serviciile publice generale satisfac necesităţi publice cu caracter indivizibil şi costul lor este suportat de întreaga societate, în principal pe seama resurselor bugetare. Drept urmare, ce cuprind autorităţile publice generale:

a) instituţia prezidenţială; organele puterii judecătoreşti;b) organele executive centrale şi locale;

58

c) organele puterii legislative centrale şi locale;d) poliţia, jandarmeria, securitatea naţională, serviciul de

informaţii, servicii speciale de pază şi protecţie.

26. Cheltuielile indirecte de apărare cuprind: cheltuielile cu întreţinerea forţelor armate în ţară sau în cadrul bazelor militare din alte ţări, dotarea cu echipament, armament, tehnică de luptă.

a) adevărat;b) fals.

APLICAŢII PRACTICE

1. Pe baza datelor de mai jos să se analizeze din punct de vedere structural cheltuielile publice totale.

Miliarde leiCheltuieli publice Valoare gs1. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale, din care:

60.800 16%

Cheltuieli publice pentru învăţământ 27.360 7,2%ICheltuieli publice pentru cultură 2.432 0,64%Cheltuieli publice pentru sănătate 18.240 4,8%Cheltuieli publice pentru securitate socială

12.768 3,36%

2. Cheltuieli publice pentru apărare 79.800 20%3. Cheltuieli publice pentru activităţi economice

68.400 18%

4.Cheltuieli publice aferente datoriei publice

95.000 25%

5. Alte cheltuieli publice 76.000 20%Total cheltuieli publice 380.000 100%

gsCpi = Cpi / Cpt x 100 în care,gsCpi – cheltuieli publice ale grupării iCpi – cheltuieli publice ale grupării iCpt – cheltuieli publice totalei – 1…n grupări de cheltuieligs – greutatea specifică a fiecărei cheltuieli (structura cheltuielilor publice sau ponderea fiecărui tip de cheltuială în total cheltuieli publice)

59

Din calcularea greutăţilor specifice se pot desprinde următoarele concluzii: Ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor publice o deţin

cheltuielile aferente datoriei publice (25%), urmată la egalitate de ponderea cheltuielilor pentru apărare şi ponderea altor cheltuieli (20%);

Cheltuielile publice pentru activităţi economice ocupă locul trei în structura cheltuielilor publice toatele cu o pondere de 18%;

Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale deţin ultimul loc cu un procent de 16%, la care o contribuţie majoră au avut-o cheltuielile pentru învăţământ (7,2%) urmate de celelalte categorii de cheltuieli;

Cheltuielile pentru cultură reprezintă doar 0,64% din totalul cheltuielilor publice fapt ce ridică multe semne de întrebare.Analiza structurală a cheltuielilor publice este benefică pentru

realizarea unor comparaţii în dinamică, cu noi înşine, şi statice cu alte ţări.

2. Se dau următorii indicatori de analiză macroeconomică:Indicatori Anul 2001 Anul 2002Produsul Intern Brutmiliarde lei – preţuri curente

1155254,00593

1497066,86567

Indicele preţurilor constanteAnul 2000 = 100

130 150

Cheltuieli publice generalemiliarde lei – preţuri curente

389320,6 501517,4

Populaţia milioane locuitori

22 20

Să se determine: modificarea nominală absolută şi relativă a cheltuielilor publice

generale; modificarea reală absolută şi relativă a cheltuielilor publice

generale; modificarea nominală şi reală, absolută şi relativă, a volumului

mediu al cheltuielilor publice generale pe locuitor; modificarea nominală absolută a ponderii cheltuielilor publice în

PIB; coeficientul de devansare a cheltuielilor publice.

Pentru aprecierea corectă a evoluţiei cheltuielilor, este necesar să se facă distincţie între creşterea nominală şi creşterea reală a acestora.

60

Creşterea nominală rezultă din comparaţia cheltuielilor publice exprimate în preţuri curente, iar creşterea reală rezultă din comparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri constante.

a) modificarea nominală absolută şi relativă a cheltuielilor publice generale; modificarea nominală absolută

Cnp 1/0 = Cn

p 1 - Cnp 0 = 501517,4 mld. lei – 389320,6 mld. lei = 112196,8

mld. leiCn

p 1/0 – creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de perioada 0Cn

p 1 , Cnp 0 – cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi perioadei de

bază (0) exprimate în preţuri curente

modificarea nominală relativă

ICnp 1/0 = Cn

p1 / Cnp0 x 100 = 501217,4 mld. lei / 389320,6 mld. lei x 100 =

128,21%

ICnp 1/0 – indicele creşterii nominale a cheltuielilor publice

b) modificarea reală absolută şi relativă a cheltuielilor publice generale;

modificarea reală absolută

Crp 1/0 = Cr

p 1 - Crp 0

în care:Cr

p 1/0 – creşterea reală absolută a cheltuielilor publice, în perioada 1 faţă de perioada 0Cr

p 1, Crp 0 - cheltuieli publice ale perioadei curente (1) şi perioadei de

bază (0) exprimate în preţuri constanteComparaţia cheltuielilor exprimate în preţuri curente (creşterea

nominală) poate da o imagine deformată, dacă în perioada analizată a avut loc o depreciere monetară, care a dus la creşterea nominală a cheltuielilor, sau o criză economică, o criză monetară care să determine scăderea preţurilor şi, respectiv, reducerea nominală a cheltuielilor. Pentru corectarea influenţelor determinate de modificarea preţurilor, este necesară exprimarea creşterii cheltuielilor în preţuri constante. Dacă în perioada aleasă pentru analiză, cheltuielile sunt exprimate în preţuri constante, se poate proceda la transformarea acestora din

61

preţuri curente în preţurile perioadei de bază, cu ajutorul indicelui de creştere a preţurilor (indicele deflator), prin relaţia:

Crp0 = Cn

p0 / Ip0 x 100 = 389320,6 mld. lei / 130 x100 = 299477,384615 mld. lei

Crp 1 = Cn

p 1 / Ip1 x 100 = 501517,4 mld. lei / 150 x 100 = 334344,933333 mld. lei

Crp 1/0 = Cr

p 1 - Crp 0 = 334344,933333 mld. lei – 299477,384615 mld. lei

= 34867,548718 mld. lei

modificarea reală relativă

ICrp 1/0 = Cr

p1 / Crp0 x 100 = 334344,933333 mld. lei / 299477,384615 mld.

lei x 100 = 111,64%

Transformarea indicatorilor supuşi analizei în mărimi deflatoare, cu ajutorul indicelui creşterii preţurilor, este necesară pentru determinarea evoluţiei cheltuielilor publice în expresie reală şi identificarea factorilor care au influenţat un anumit sens al acesteia.

c) modificarea nominală şi reală, absolută şi relativă, a volumului mediu al cheltuielilor publice generale pe locuitor;

modificarea nominală absolută

Cn p/loc = Cn p/loc1 – Cn p/loc0

C np/loc0 = Cn

p0 / populaţia0 = 389320,6 x 109 / 22 x 106 = 17696390,909 lei

C np/loc1 = Cn

p1 / populaţia1 = 501517,4 x 109 / 20 x 106 = 25075870 lei

Cn p/loc = 25075870 lei – 17696390,909 lei = 7379479,091 lei

62

modificarea nominală relativă

ICn p/loc = Cnp1 / C n

p0 x 100 = 25175870 lei / 17696390,909 lei x 100 = 141,70%

modificarea reală absolută

Cr p/loc = Cr p/loc1 – Cr p/loc0

C rp/loc0 = Cn p0 / Ip0 x 100 = 17696390,909 lei / 130 x100 =

13612608,3915 lei

C rp/loc1 = Cn p1 / Ip1 x 100 = 25075870 lei / 150 x100 = 16717246,6666 lei

Cr p/loc = 16717246,6666 lei – 13612608,3915 lei = 3104638,2751 lei

Altă modalitate de determinare a modificării reale absolute a cheltuielilor publice pe locuitor

C rp/loc0 = Cr p0 / populaţia0 = 299477,384615 x 109 / 22 x 106 =

13612608,3915 lei

C rp/loc1 = Cr p1 / populaţia1 = 334344,933333 x 109 / 20 x 106 =

16717246,6666 lei

Cr p/loc = 16717246,6666 lei – 13612608,3915 lei = 3104638,2751 lei

modificarea reală absolută

ICr p/loc = Cr p1/loc / C rp0/loc x 100 = 16717246,6666 lei / 13612608,3915

lei lei x 100 = 122,80%

d) modificarea nominală absolută a ponderii cheltuielilor publice în PIB;

Cp/PIB0 = Cnp0 / PIB0 x 100 = 389320,6 mld. lei / 1155254,00593 mld. lei x

100 = 33,7%

Cp/PIB1 = Cnp1 / PIB1 x 100 = 501517,4 mld. lei / 1497066,86567 mld. lei x

100 = 33,5%

63

Cp/PIB = 33,5% – 33,7% = – 0,2%

e) coeficientul de devansare a cheltuielilor publice.

k = Icp1/0 / IPIB 1/0

în care,k – coeficientul de corespondenţă dintre creşterea cheltuielilor publice şi creşterea PIBIcp1/0 – indicele creşterii cheltuielilor publiceIPIB 1/0 – indicele creşterii PIB

k = (Cnp1 / Cn

p0) / (PIB1 / PIB0) = (501517,4 mld. lei / 389320,6 mld. lei) / (1497066,86567 mld. lei / 1155254,00593 mld. lei) = 1,2882 / 1,2959 = 0,99

Un coeficient de devansare de 0,99 arată o creştere în acelaşi ritm, cu aproximativ aceeaşi ponderea, a cheltuielilor publice în raport cu produsul intern brut, adică în timp ce PIB a crescut nominal în anul 2002 cu 29,59%, cheltuielile publice au crescut, tot nominal, cu 28,82%.

APLICAŢII PROPUSE PENTRU REZOLVARE

1. Pe baza datelor de mai jos să se analizeze din punct de vedere structural cheltuielile publice totale.

Miliarde leiCheltuieli publice Valoare gs1. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale, din care:

72960

Cheltuieli publice pentru învăţământ 32832Cheltuieli publice pentru cultură 2918Cheltuieli publice pentru sănătate 21888Cheltuieli publice pentru securitate socială

15322

2. Cheltuieli publice pentru apărare 957603. Cheltuieli publice pentru activităţi economice

82080

4.Cheltuieli publice aferente datoriei publice

114000

5. Alte cheltuieli publice 91200Total cheltuieli publice

64

2. Se dau următorii indicatori de analiză macroeconomică:

Indicatori Anul 2001 Anul 2002Produsul Intern Brutmiliarde lei – preţuri curente

1200500 1690030

Indicele preţurilor constanteAnul 2000 = 100

123 149

Cheltuieli publice generalemiliarde lei – preţuri curente

457800 682000

Populaţia milioane locuitori

45 48

Să se determine: modificarea nominală absolută şi relativă a cheltuielilor publice

generale; modificarea reală absolută şi relativă a cheltuielilor publice

generale; modificarea nominală şi reală, absolută şi relativă, a volumului

mediu al cheltuielilor publice generale pe locuitor; modificarea nominală absolută a ponderii cheltuielilor publice în

PIB; coeficientul de devansare a cheltuielilor publice.

65

CAPITOLUL 4RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

RESURSELE FINANCIARE PUBLICE ŞI FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ NIVELUL ACESTORA

Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama unei părţi din produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional, cât şi local.

Fondurile se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de cumpărare de la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat, centrale şi locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către diverşi beneficiari – persoane fizice şi persoane juridice. Au loc, aşadar, fluxuri de resurse băneşti în dublu sens – către şi de la fondurile publice – ceea ce generează anumite relaţii sociale între participanţii la acest proces: relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituire a

fondurilor de resurse financiare, şi anume: - agenţii economici, indiferent de forma de proprietate care desfăşoară activitate cu scop lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni ai statului care realizează venituri, pe de o parte, şi colectivitatea reprezentată prin stat, pe de altă parte;

relaţiile care apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi beneficiarii fondurilor băneşti ce se constituie în economie: întreprinderi, instituţii publice, membrii ai societăţii luaţi în mod individual ca cetăţeni care încasează pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii, pe de altă parte.

Relaţiile sociale apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor de resurse băneşti din economie sunt, prin natura lor, relaţii economice, legate indisolubil de repartiţia produsului intern brut. Aceste relaţii economice, exprimate valoric, în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii financiare sau finanţe.

Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile pe care le exercită, şi anume prin funcţia de repartiţie şi funcţia de control. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă legate între ele: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora. Participarea întreprinderilor, a instituţiilor publice, a populaţiei, a persoanelor juridice şi fizice rezidente în străinătate la constituirea

66

fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite, şi anume: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile instituţiilor publice, redevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri proprietate de stat, împrumuturi de stat primite de la persoane juridice şi fizice, rambursări ale împrumuturilor de stat acordate, dobânzi aferente acestora, donaţii, ajutoare şi alte transferuri primite, alte venituri.

În acest context, întreprinderea este parte a unui mediu de care este influenţată şi pe care poate eventual să-l influenţeze. Diferitele componente ale mediului, ponderea fiecăreia dintre ele, consecinţele funcţionării lor modelează deciziile care se vor lua în întreprindere. Pe lângă componentele de natură socială, economică, financiară, politică, naturală, latura fiscală îşi lasă o amprentă semnificativă asupra întreprinderii.

Implicaţiile fiscale se manifestă, de regulă, prin intermediul impozitelor şi taxelor. La nivelul unei ţări, ansamblul impozitelor şi taxelor provenite de la persoanele fizice şi de la cele juridice, formează sistemul fiscal. Aşezarea şi perceperea impozitelor se realizează prin crearea şi menţinerea în stare de funcţionare a unui mecanism fiscal format din instrumentele şi metodele folosite pentru realizarea funcţiilor sistemului fiscal, în condiţiile respectării principiilor fiscale. Existenţa impozitelor şi taxelor se justifică, în general, de existenţa cheltuielilor publice şi necesitatea prelevării lor este înscrisă în legea fundamentală a unei ţări.

Resursele sunt elemente ale bogăţiei unei naţiuni. Resursele, provenind din produsul intern brut, la care se adaugă importul, sunt folosite pentru consum, formare brută de capital şi export. Alături de resursele materiale, umane, valutare şi informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare.

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.

Veniturile bugetare sunt venituri de natură publică, dar între ele şi veniturile publice nu se poate pune semnul egalităţii. Veniturile publice au o sferă mai largă de cuprindere, incluzându-le pe cele bugetare.

Veniturile bugetare deţin o pondere covârşitoare în structura veniturilor publice, astfel că mărimea şi structura lor influenţează într-o măsură substanţială mărimea şi structura veniturilor publice.

67

Creşterea relativă a volumului resurselor financiare publice a făcut posibilă amplificarea cheltuielilor publice, dar evoluţia corelativă a resurselor şi utilităţilor publice este determinată de o multitudine de factori.

Factorii economici se întemeiază pe evoluţia crescătoare a produsului intern brut, care oferă posibilitatea sporirii veniturilor bugetare, ca urmare a creşterii veniturilor impozabile sau taxabile.

Factorii monetari sunt reprezentaţi de credit, dobândă şi masa monetară, iar influenţa acestora se transmite prin preţuri. Desigur, în condiţiile creşterii generalizate a preţurilor, ca efect al accentuării fenomenelor inflaţioniste, se înregistrează şi creşterea nominală a profiturilor, salariilor şi a altor venituri impozabile, care se traduce printr-o sporire a veniturilor bugetare realizate prin perceperea impozitelor directe aferente.

Factorii sociali se manifestă în strânsă legătură cu accentuarea rolului statului în această direcţie, prin redistribuirea unui volum însemnat de resurse în scopul satisfacerii nevoilor cetăţenilor în ce priveşte învăţământul şi educaţia, întreţinerea sau refacerea sănătăţii, protecţia şi securitatea socială.

Factorii demografici îşi manifestă influenţa prin sporirea numărului de contribuabili, care se înregistrează pe seama creşterii numerice a populaţiei.

Factorii politici au o influenţă deosebită, care rezultă din punerea în practică a deciziilor macroeconomice impuse prin lege, vizând dezvoltarea activităţii economice în anumite ramuri sau/şi regiuni - care se concretizează în creşterea veniturilor, organizarea asigurărilor sociale de stat şi perceperea unor cote corespunzătoare în acest scop, creşterea presiunii fiscale, instituirea de noi impozite şi taxe, etc.

Factorii militari îşi fac simţită influenţa lor prin consumul de resurse financiare publice pentru înzestrarea şi întreţinerea armatei. Acest consum este unul definitiv, iar amploarea sa este dependentă de situaţia din ţară şi de climatul internaţional. Desigur, situaţiile de război sau participarea la o seamă de acte militare în exterior determină o nevoie suplimentară de resurse bugetare, dar să fie instituite şi de unele impozite noi - aşezate asupra veniturilor suplimentare obţinute în timpul sau ca urmare a războiului.

Factorii de natură financiară reprezintă sinteza influenţelor tuturor celorlalţi factori, care se concretizează în nivelul veniturilor bugetare mobilizate pentru acoperirea cheltuielilor publice. În cazul apariţiei deficitului bugetar, în vederea acoperirii sale, statul caută soluţii vizând creşterea mărimii resurselor bugetare.

68

Existenţa unei multitudini de factori de influenţă a condus la apariţia unor noi tipuri de resurse publice, având drept efect diversificarea structurii resurselor financiare.

Privite din punctul de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse financiare publice sunt: prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele, contribuţiile), resursele de trezorerie, resursele provenind din împrumuturi publice şi finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.

Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter fiscal, al căror nivel este însă limitat şi de cele mai multe ori insuficient. Este bine cunoscut faptul că încasările din impozite nu pot spori rapid. Măsurile de creştere a nivelului resurselor fiscale se bazează pe modificări ale sistemului fiscal, fie în ceea ce priveşte nivelul cotelor de impunere folosite, fie vizând introducerea unor noi impozite. Introducerea unor astfel de măsuri, care trebuie să primească girul puterii legislative, nu se poate realiza rapid şi ca urmare se apelează la alte categorii de resurse pentru a acoperi nevoia la un moment dat.

Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a deficitului curent al bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale, pentru acoperirea golurilor de casă înregistrate la bugetele locale şi a deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale.

Asigurarea concordanţei între nivelul cheltuielilor şi cel al veniturilor determină apelarea la resurse de trezorerie care constau în împrumuturi pe termen de până la un an contractate pe piaţa de capital, prin emisiunea şi vânzarea unor titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de tezaur, etc.). Resursele de trezorerie au caracter temporal şi rambursabil, comportând un cost determinat de dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt, precum şi de cheltuielile ocazionate de punerea şi retragerea din circulaţie a înscrisurilor respective.

Resursele financiare prevenind din împrumuturi publice se gestionează tot prin sistemul trezoreriei publice. Împrumuturile publice interne şi externe reprezintă un mijloc frecvent de procurare a resurselor financiare şi, implicit, de acoperire a deficitului bugetar.

Emisiunea bănească fără acoperire, ca mijloc de finanţare a deficitului bugetar, este posibilă, dar în acelaşi timp produce efecte negative. Pe de o parte, un nivel ridicat al inflaţiei antrenează o sporire a resurselor fiscale: cresc încasările din impozitele pe venit şi din impozitele indirecte, în special cele aferente taxei pe valoarea adăugată şi accizelor. Pe de altă parte, inflaţia determină diminuarea relativă a obligaţiilor de plată ale statului, îndeosebi în ceea ce priveşte datoria publică, în situaţia în care rata dobânzii la împrumuturile de stat este sub nivelul creşterii anuale a preţurilor exprimată în procente. Astfel de

69

avantaje sunt, însă, contracarate de gravele inconveniente pe care le presupune inflaţia, pe plan economic şi social.

STRUCTURA RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

Privită prin prisma bugetului general consolidat, structura resurselor financiare publice include: resursele financiare ale bugetului de stat; resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat; resursele financiare cu destinaţie specială; resursele financiare ale bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale,

cum sunt: impozitele, taxele şi veniturile nefiscale cu caracter local, cotele şi sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, cotele adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile cu destinaţie specială de la bugetul de stat. La acestea se adaugă diverse venituri proprii ale bugetelor locale, inclusiv venituri din capital.

În funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget, resursele financiare publice formează două categorii, şi anume: resurse ordinare sau curente şi resurse extraordinare, incidentale sau întâmplătoare.

Resursele ordinare sunt acelea la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii considerate normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În această categorie se include: veniturile fiscale, contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi veniturile nefiscale.

Resursele extraordinare sunt cele instituite şi mobilizate în anumite situaţii deosebite, când veniturile ordinare sunt insuficiente în raport cu necesităţile de mijloace băneşti ale autorităţilor publice. Astfel de venituri se mobilizează de către stat pentru înfăptuirea unor obiective considerate a fi excepţionale, vizând constituirea de fonduri speciale destinate finanţării activităţilor consacrate ieşirii din criză, acoperirii unor dificultăţi de mare amploare ca efect al calamităţilor naturale, acoperirii deficitelor bugetare ş.a.

Veniturile de acest gen se procură pe calea creditului public, adică pe seama împrumuturilor de stat angajate din ţară sau/şi străinătate, a certificatelor de trezorerie şi a altor forme ale titlurilor de stat. De asemenea, veniturile extraordinare pot fi procurate şi pe căi monetare, prin recurgerea la angajarea de împrumuturi de la Banca Naţională (sau Centrală) sau prin acoperirea deficitelor prin emisiunea banilor de hârtie, ceea ce duce la inflaţie.

În structura veniturilor extraordinare se mai includ: ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate, sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital ale statului în străinătate, precum şi sumele

70

provenite din vânzarea unora din bunurile statului aflate în afara graniţelor ţării.

În funcţie de provenienţă, resursele financiare publice se grupează în resurse interne şi resurse externe.

În ansamblul resurselor financiare ale unui stat, resursele externe sunt, în principal, împrumuturi de stat externe contractate la instituţii financiare internaţionale, la guvernele altor ţări, la bănci cu sediul în alte state, la orice deţinători străini de capitaluri băneşti. La acestea se adaugă diferitele transferuri externe primite sub forma ajutoarelor nerambursabile de la organisme internaţionale sau din partea altor state.

Toate celelalte resurse, de tipul impozitelor, taxelor, contribuţiilor, veniturilor nefiscale, împrumuturilor contractate la persoane fizice şi juridice din propria ţară, altor venituri excepţionale, sunt considerate a fi resurse de provenienţă internă.

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii privind finanţele publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.Principalele categorii de resurse publice sunt:I. Resursele bugetului statului Venituri curente

Venituri fiscale:- impozite directe- impozite indirecte

Venituri nefiscale Venituri din capitalII. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat Venituri fiscale

Contribuţia pentru asigurările sociale Alte contribuţii

Venituri nefiscaleIII. Resursele bugetelor locale Venituri proprii (fiscale şi nefiscale) Cote şi sume defalcat din venituri ale bugetului de stat Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale

bugetelor locale Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de statIV. Resursele fondurilor speciale

71

În schema de mai sus sunt redate principalele categorii de resurse publice. Unele dintre ele, precum, cele care alimentează bugetul de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat, vor fi prezentate în capitolele următoare.

Pe de altă parte, fondurile speciale (ultima categorie de resurse publice) se formează pe baza unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi impozitelor indirecte cu destinaţie specială (contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia la fondul pentru plata ajutorului de şomaj, taxa pentru drumuri, etc.) precum şi din venituri nefiscale stabilita în raport de destinaţia fiecărui fond (venituri din aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului special pentru protejarea angajaţilor).

Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de guvernare şi, de aceea, ele diferă ca număr şi destinaţie, de la o perioadă la alta.

IMPOZITELE – CONCEPT ŞI CONŢINUT

Impozitelor li se pot da mai multe definiţii, în funcţie de punctul de vedere din care sunt abordate. Astfel, se poate spune că impozitul reprezintă “procedeul de repartizare a cheltuielilor bugetare între indivizi, în funcţie de facultăţile lor contributive”. Este o definiţie clasică în care apare scopul principal al impozitului – cel de a asigura resursele necesare acoperirii cheltuielilor publice. O altă definiţie a impozitului ni-l prezintă ca vărsăminte obligatorii, efectuate fără contrapartidă, în favoarea administraţiei publice, de către persoanele fizice şi juridice, pentru veniturile care le obţin sau bunurile pe care le posedă. Oricare ar fi definiţia impozitului, trebuie să se desprindă următoarele caracteristici principale: sunt avute în vedere cheltuielile publice care trebuie suportate de

cetăţeni; aceste cheltuieli sunt cauza impozitului şi impun ca el să fie justificat întotdeauna prin randamentul său;

impozitul rezultă din deciziile puterii publice care are sarcina de a stabili cheltuielile şi modul de acoperire a acestora, îmbrăcând un caracter obligatoriu şi constrângător;

repartizarea cheltuielilor publice este subordonată facultăţile contributive ale persoanelor fizice şi juridice, cu respectarea a ceea ce se cheamă “justiţie fiscală”; aceasta implică egalitatea în faţa impozitului;

mobilizarea de resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice se face numai cu aprobarea legislativului.

Sistemul de impozite şi taxe trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:

72

Finanţarea cheltuielilor publice, urmărindu-se obiectivul de randament bugetar. Nivelul prelevărilor obligatorii este determinat de mărimea cheltuielilor publice. Se pot distinge, din acest punct de vedere, sisteme fiscale mai liberale (în care sarcina fiscală suportată de contribuabili este mai redusă şi, implicit, intervenţia statului prin cheltuielile publice este de asemenea mai redusă) şi sisteme fiscale intervenţioniste, în care statul îşi propune să finanţeze mai multe activităţi şi are nevoie de resurse mai mari, mobilizate îndeosebi prin impozite şi taxe (dar şi prin împrumuturi sau alte resurse nefiscale). Redistribuirea veniturilor conform principiului echităţii, care poate fi interpretată în sensul că, pe de o parte, cheltuiala cu impozitul trebuie repartizată cât mai echitabil între contribuabili şi, pe de altă parte, impozitul ar avea rolul de a corecta repartiţia veniturilor primare, pentru a o face cât mai echitabilă. Stabilizarea activităţii economice sau corectarea dezechilibrelor în scopuri de eficienţă economică. Impozitul este un instrument de politică economică şi poate juca un rol în sensul stimulării, descurajării sau stabilizării unor comportamente.

ELEMENTELE IMPOZITULUI

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor legale.

Printre elementele impozitului se numără: subiectul, plătitorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, cota impozitului, asieta, termenele de plată, înlesnirile acordate, sancţiunile.

Subiectul impozabil este persoana obligată direct potrivit legii, să suporte plata unui impozit sau a unei taxe. Subiectul impozabil poate fi o persoană fizică sau juridică care posedă bunuri, realizează venituri sau face cheltuieli pentru care legea prevede obligaţia plăţii unor impozite şi taxe. În mod curent, subiectul impozabil se mai numeşte şi contribuabil.

Plătitorul de impozit este persoana obligată să efectueze calculul şi plata obligaţiei faţă de buget. De cele mai multe ori, plătitorul

73

este însuşi subiectul impozabil, dar sunt şi cazuri în care plătitorul nu este şi subiect (impozitul pe salarii, impozitul pe dividende).

Baza impozabilă (obiectul impozabil) desemnează suma asupra căreia se aplică o cotă de impozit pentru a se determina cuantumul impozitului datorat.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În cazul impozitului pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la impozitele pe avere, de regulă impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta diminuează substanţa averii propriu-zise.

Cota de impunere se exprimă într-o sumă fixă sau un procent care se aplică asupra bazei impozabile şi cu ajutorul căreia se determină impozitul datorat.

Termenul de plată reprezintă perioada de timp în care se poate plăti impozitul, fiind prevăzut de lege.

Înlesnirile acordate la plată apar sub forma scutirilor, amânărilor, eşalonărilor, reducerilor.

Sancţiunile apar atunci când nu se respectă termenele legale de plată a impozitelor sau atunci când obligaţia de plată este determinată incorect.

CLASIFICARE IMPOZITELOR

În practica financiară se întâlneşte o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai ca formă, ci şi în ceea ce priveşte conţinutul lor.

După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi indirecte. Cele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Aceste impozite pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile, fabricile, magazinele) făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozabil. Se mai numesc şi impozite obiective sau pe produs, iar în această categorie se include impozitul funciar, impozitul pe clădiri, impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere.

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia personală a subiectului impozabil, motiv pentru care sunt cunoscute sub denumirea de impozite subiective. Din această categorie fac parte: impozitele pe veniturile persoanelor fizice, impozitele pe veniturile societăţilor de capital, impozitele pe averea

74

propriu-zisă, impozitele pe circulaţia averii, impozitele pe sporul de avere.

Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii, al importului ori exportului, ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în: taxe de consumaţie, venituri de la monopolurile fiscale, taxe vamale, taxe de timbru şi de înregistrare.

Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum.

În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi financiare sau de ordine. Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt impozitele pe venit, taxele de consumaţie, etc. Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.

După frecvenţa realizării lor, există impozite permanente ce se încasează periodic (de regulă anual) şi impozite incidentale care se introduc şi se încasează o singură dată.

Din punct de vedere al instituţiilor care le administrează, distingem: impozite federale, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale în statele cu structură federală; impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale organelor administraţiei de stat locale în statele de tip unitar.

PRINCIPII FISCALE

Precizarea funcţiilor şi obiectivelor sistemului fiscal ne permite şi punerea în evidenţă a principiilor care ar trebui să se manifeste în acest domeniu şi în funcţie de respectarea cărora se pot aprecia eficienţa şi echitatea sistemului fiscal:

Principiul randamentului. Impozitul este apreciat în funcţie de randamentul său bugetar. Obiectivul ar fi maximizarea randamentului impozitului pentru un cost dat sau diminuarea costului gestiunii sale pentru un randament dat.

Principiul simplicităţii (al lipsei de arbitrariu). Impozitul trebuie să fie uşor de administrat, uşor de înţeles de către contribuabil, să fie prelevat potrivit unor reguli simple, clare şi care să nu dea naştere la nici un arbitrariu.

Principiul flexibilităţii. Impozitul flexibil se adaptează rapid la necesităţile politicii conjuncturale. În acest context, flexibilitatea poate fi

75

apreciată ca sensibilitatea bazei de impozitare la evoluţia activităţii economice şi se apreciază că, de exemplu, tehnica stopajului la sursă permite o adaptare mai rapidă a veniturilor fiscale ale statului la conjunctură.

Principiul stabilităţii. Prin acesta se ilustrează regula potrivit căreia “un impozit bun este un impozit vechi”. Modificările frecvente ale legislaţiei fiscale sunt sursă de ineficacitate şi, în plus, un impozit vechi este mai uşor acceptat de către contribuabili. Chiar dacă acest este aparent contradictoriu cu cel precedent, este mereu de dorit o anumită stabilitate a impozitului pentru a-i asigura pe contribuabili împotriva arbitrariului, a le menţine încrederea în sistem şi a permite ca deciziile lor să fie luate în condiţiile unei cât mai mari certitudini.

Principiul echivalenţei. Sarcina fiscală suportată de contribuabil trebuie să fie corelată cu avantajele pe care i le procură cheltuielile publice, prin accesul la bunurile şi serviciile publice. Dacă acceptăm existenţa unei echivalenţe certe între impozitul plătit şi bunurile şi serviciile publice de care beneficiază contribuabilii, atunci impozitul este din punct de vedere contabil, o cheltuială. Dacă, dimpotrivă, nu acceptăm decât într-o mică măsură teoria echivalenţei sau dacă suntem în situaţia de a considera că sarcina fiscală suportată de contribuabil depăşeşte valoarea bunurilor şi serviciilor furnizate de stat, atunci impozitul reprezintă mai degrabă o participare la profit a statului şi mai puţin o cheltuială.

Principiul neutralităţii. Impozitul nu trebuie să contravină unei mai bune administrări în economie, el trebuie să incite la o gestiune mai bună la nivelul contribuabilului. Se poate adăuga şi necesitatea ca impozitul să se stabilească după reguli unitare pentru toţi, fără discriminări directe sau indirecte.

Principiul echităţii. Contribuţia fiecăruia la acoperirea cheltuielilor publice trebuie să se facă în funcţie de capacităţile contributive. O problemă o reprezintă determinarea şi măsurarea acestor capacităţi contributive care depind de considerente politice, economice, sociale, morale, filosofice.

Principiul legalităţii. Impozitul trebuie să aibă mereu la bază o reglementare legală. Acest principiu trebuie corelat cu stabilitatea, cu simplicitatea şi lipsa de arbitrariu astfel încât contribuabilul să fie întotdeauna sigur că găseşte în normele legale toate elementele de care are nevoie pentru a determina corect obligaţiile de plată faţă de buget.

În România se află încă în plină elaborare un sistem fiscal care se doreşte performant. În ceea ce priveşte impunerea întreprinderilor, s-

76

au propus şi s-au realizat sau sunt în curs de realizare mecanisme care să asigure: tratamentul nediferenţiat al agenţilor economici, indiferent de forma

de proprietate; stimularea întreprinderii prin scutiri totale, parţiale sau reduceri de

impozite; evitarea impunerii de două sau mai multe ori a aceleaşi baze

impozabile; încercarea de diminuare a sarcinii fiscale şi, acolo unde este posibil

micşorarea gradului de percepere de către contribuabil a sarcinii fiscale;

stabilirea unei sarcini fiscale “reale”, prin actualizarea la inflaţie a elementelor luate în calculul profitului impozabil;

descurajarea unor activităţi sau consumuri; aducerea la un nivel cât mai redus a evaziunii fiscale.

Evitarea impunerii de două sau mai multe ori a aceleaşi baze impozabile este o preocupare care se manifestă mai ales la nivel internaţional şi rezolvarea ei este dată de încheierea de convenţii bilaterale sau multilaterale de evitare a dublei impuneri sau a impunerii multiple. Trebuie marcată şi preocuparea pentru evitarea impunerii multiple sau în cascadă pe plan intern. Astfel, impozitul pe circulaţia mărfurilor a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adăugată care are specific faptul că, din punct de vedere al întreprinderii, nu-şi propune să lovească decât valoarea nou creată de aceasta. De asemenea, în reglementările fiscale se fac precizări în direcţia evitării impunerii multiple a profitului, stabilindu-se că dividendele încasate de la persoane juridice române nu se supun impozitului pe profit la unitatea care le încasează, deoarece ele s-au plătit dintr-un profit net, adică un profit care a suportat deja impozitul pe profit, ba chiar şi impozitul pe dividende.

Conform normelor fiscale româneşti, întreprinderile au obligaţia de a plăti impozite, taxe şi alte contribuţii chiar dacă unele dintre acestea sunt suportate de către alţi contribuabili. Beneficiari ai acestor impozite pot fi bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale sau bugetele fondurilor speciale.

Obligaţia fiscală reprezintă îndatorirea de a plăti la stat impozitele, taxele şi alte prelevări fiscale reglementate prin lege. Obligaţia fiscală este legală deoarece are la bază acte normative prin care sunt instituite impozite şi taxe. De asemenea, obligaţia fiscală are caracter juridic dând naştere unor relaţii juridice între persoane fizice şi/sau juridice (plătitori) şi stat (perceptor).

77

Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a percepe, prin organele fiscale, impozite, taxe şi alte venituri în contul bugetului statului sau în fonduri bugetare speciale.

Obligaţia fiscală se stinge în momentul în care relaţia juridică nu mai există, iar dreptul de creanţă al statului asupra contribuabilului încetează. Căile şi modalităţile de stingere a obligaţiei fiscale sunt: plata (numerar, virament), compensarea (din plăţile exigibile la o anumită scadenţă sunt deduse sumele plătite în plus la buget, la scadenţele anterioare), scăderea (în caz de insolvabilitate), anularea (amnistie fiscală, anulare totală sau parţială), prescripţia, executarea silită.

O listă a obligaţiilor trebuie să cuprindă: impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe dividende de la societăţile comerciale, impozitul pe profitul obţinut din activităţi comerciale ilicite sau din nerespectarea legii privind protecţia consumatorilor, taxa pe valoarea adăugată, accizele şi impozitul pe ţiţeiul şi gazele din producţia internă, taxa pe jocurile de noroc, taxe vamale, taxe pentru eliberări de licenţe şi autorizaţii de funcţionare, taxa pe activitatea de exploatare a resurselor minerale, taxa asupra tranzacţiilor cu valori mobiliare, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, impozit pe clădiri şi impozit pe terenuri, taxa asupra mijloacelor de transport, impozitul pe venitul agricol, taxe de timbru, alte impozite directe şi alte impozite indirecte, contribuţia unităţii la asigurările sociale, contribuţia unităţii şi a personalului la fondul pentru ajutor de şomaj, contribuţia personalului pentru pensia suplimentară, contribuţia unităţii şi a personalului la fondul pentru asigurări de sănătate, contribuţia la fondul special al drumurilor publice, contribuţia la fondul special pentru sănătate, contribuţia la fondul special pentru modernizarea punctelor de trecere a frontierei precum şi a celorlalte unităţi vamale, contribuţia la fondul special de risc şi accident pentru protecţia persoanele handicapate, contribuţia la fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, contribuţia la fondul special pentru protejarea asiguraţilor, contribuţia la fondul special pentru pensii şi asigurări sociale ale agricultorilor, contribuţia la fondul cultural naţional, contribuţia la fondul pentru modernizarea turismului, contribuţia la fondul special al aviaţiei civile, contribuţia la fondul cinematografic naţional.

Principiul constituţional al necesităţii impozitului, la care se adaugă realitatea istorică, dovedesc că unei societăţi îi este foarte dificil să existe fără impozit. La rândul său, contribuabilul onest şi cu spirit civic vede în impozit un rău necesar şi consimte la plata acestuia. Atunci când impozitele depăşesc anumite limite suportabile, când inhibă iniţiativa sau când incită la revolte fiscale şi alte acţiuni de acest gen, suntem în situaţia în care contribuabilii resimt din plin presiunea fiscală care-i apasă, paralizându-le comportamentul normal în economie şi

78

societate. Chiar dacă termenul de presiune sau povară fiscală este înlocuit cu alţi termeni precum coeficient fiscal, tensiune fiscală aceştia exprimă, în fond, aceeaşi idee a obligaţiei, prin impozit faţă de stat şi a diminuării veniturilor private.

Presiunea fiscală se măsoară ca raport între suma prelevărilor obligatorii (impozite şi contribuţia la asigurările sociale de stat) şi produsul intern brut. Creşterea presiunii fiscale înregistrată în cursul ultimelor două secole este legată de extinderea rolului economic şi social al statului. Datorită faptului că prelevările obligatorii sunt sursa fundamentală de acoperire a cheltuielilor publice, prelevările obligatorii şi presiunea fiscală au aceeaşi tendinţă de creştere în decursul timpului ca şi cheltuielile publice. Potrivit unor economişti liberali, o presiune fiscală prea mare va descuraja contribuabilii să investească, să economisească, să producă şi să muncească.

Impozitele percepute de stat de la agenţii economici se constituie în elemente de presiune fiscală, care este cu atât mai pronunţată cu cât ponderea lor în valoarea adăugată realizată de contribuabilii agenţi economici este mai mare. Presiunea fiscală este resimţită şi amplificată indirect şi din partea impozitelor indirecte (accize şi TVA) care, deşi nu sunt suportate de firme, afectează volumul ieşirilor şi competitivitatea prin intermediul preţurilor, cu repercursiuni directe atât asupra numărătorului cât şi a numitorului expresiei care defineşte presiunea fiscală. Nivelul presiunii fiscale la care este supusă o firmă (PFF) se calculează cu formula:PFF = Impozite plătite de firmă / Valoarea adăugată de firmă = (Impozit pe profit + CAS + alte impozite) / Valoarea adăugată de firmă

Presiunea fiscală a firmei depinde, pe de o parte de ponderea fiecărui tip de prelevare în totalul prelevărilor şi respectiv, în valoarea adăugată, iar, pe de altă parte, de mărimea ratei fiecărui tip de prelevare fiscală.

Atunci când presiunea fiscală depăşeşte anumite limite, randamentul impozitelor şi taxelor poate deveni mai mic deoarece se vor manifesta fenomene de rezistenţă la impozite din partea contribuabililor: rezistenţe în plan politic, abstinenţă fiscală, fraudă fiscală şi evaziunea fiscală. Toate aceste manifestări pot fi încurajate şi de alte componente ale mediului în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, componente de natură socială, financiară, politică.

În condiţiile unei presiuni fiscale mari, contribuabilii pot ajunge să deruleze operaţiuni care să nu respecte normele fiscale, contabile sau de altă natură, intrând în starea de evaziune fiscală. Aceasta este definită în România de legea nr. 87/1994 ca fiind sustragerea, prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului

79

asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către o persoană fizică sau juridică română sau străină. Se poate spune că tentativele de evaziune fiscală au apărut odată cu impozitul, deoarece orice prelevare de către stat a unor sume de la contribuabili nu poate să nu fie simţită ca o constrângere de către aceştia din urmă.

În acest context, cel mai bine a explicat presiunea fiscală A. Laffer, cu ajutorul unei curbe care îi poartă numele, potrivit căreia de la un anumit prag orice creştere a presiunii fiscale provoacă o scădere a sumei prelevărilor obligatorii încasate de puterea publică.

Conform acestei curbe, suma prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un anumit prag maximal, ce corespunde nivelului maxim al curbei, după care devine o funcţie descrescătoare a acestei rate. Aceasta se explică, după Laffer, prin faptul că prelevările obligatorii foarte mari distrug asieta (modul de aşezare a impozitelor).

Curba lui Laffer se divide în două zone: în zona din stânga, denumită normală şi admisibilă, reducerea asietei prelevărilor obligatorii este inferioară creşterii ratei de presiune fiscală. Pe de altă parte, în zona din dreapta, denumită zona inadmisibilă, orice creştere a presiunii fiscale nu este suficientă pentru a compensa reducerea asietei pe care o provoacă, rezultând o diminuare a sumelor încasate de puterea publică.

80

Totuşi, curba Laffer, rămâne o reprezentare pur teoretică care nu permite identificarea cu exactitate a mărimii pragului de impozitare, la care presiunea fiscală poate fi considerată excesivă. Acest prag este variabil după ţări şi circumstanţe, astfel încât la o rată a presiunii fiscale dată o ţară se poate afle în stânga sau în dreapta pragului maxim.

IMPOZITELE DIRECTE

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Impozitul pe veniturile din activităţi independente

Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile din profesii liberale (medicale, de avocat, expert contabil, contabil autorizat, arhitect), precum şi venituri comerciale (realizate din activităţi de comerţ sau din prestarea serviciilor) şi venituri din proprietate intelectuală. Aceste venituri pot fi realizate atât individual, cât şi sub diferite forme de asociere, fără a da naştere unei persoane juridice.

Veniturile din activităţi independente se determină în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă ţinută de contribuabili.

Pentru a determina impozitul trebuie determinat venitul net impozabil, ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile deductibile aferente realizării.

La determinarea venitului brut se iau în calcul toate veniturile realizate din prestarea activităţii, excepţie făcând sumele primite sub formă de credite. Cheltuielile deductibile sunt toate cheltuielile efectuate în scopul obţinerii veniturilor. În categoria cheltuielilor nedeductibile includem: amenzile, majorările de întârziere şi penalităţile, altele decât cele de

natură contractuală; donaţiile de orice fel făcute de persoana fizică; cheltuielile de protocol care depăşesc limita prevăzută de lege

(0,25%) în acest domeniu aplicată asupra bazei de calcul; cheltuielile de sponsorizare care depăşesc limitele prevăzute de

lege; ratele creditelor angajate; dobânzile aferente creditelor angajate pentru achiziţionarea

imobilizărilor corporale de natura mijloacelor fixe, în cazul în care dobânda este cuprinsă în valoarea de imobilizare a imobilizărilor corporale;

cheltuielile de amortizare sau de fabricare a bunurilor şi drepturilor amortizabile din Registrul-inventar;

81

cheltuielile privind bunurile constatate lipsă din gestiune sau degradabile şi neimputabile;

sumele sau valoarea bunurilor confiscate ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale în vigoare;

sumele privind perisabilităţi peste limitele legale; impozitul pe venit suportat de plătitorul venitului în contul

beneficiarilor de venit; sumele care depăşesc limitele stabilite pentru acoperirea

cheltuielilor de delegare, detaşare, diurnă acordate persoanelor pe perioada delegării sau detaşării;

alte sume care depăşesc limitele legate stabilite pentru anumite categorii de cheltuieli;

sumele folosite de contribuabil în interes personal; impozitul pe venit datorat.

În cadrul veniturilor din activităţi independente, o particularitate la calcului impozitului apare pentru veniturile din drepturile de proprietate intelectuală. Acestea reprezintă totalitatea încasărilor în bani şi/sau echivalentul în lei a veniturilor în natură realizate din astfel de activităţi.

În cursul anului se datorează un impozit, sub formă de plăţi anticipate reprezentând 15% din venitul brut.

La calculul impozitului anual se determină venitul net prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor deductibile. Aceste cheltuieli sunt forfetare în cuantum de 25% din venitul brut. Excepţia de la această cotă apare în cazul veniturilor din opere de artă monumentală, caz în care cheltuielile deductibile sunt în cuantum de 40% din venitul brut.

Impozitul pe salarii

Veniturile din salarii reprezintă toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă. Sunt supuse impozitării atât salariile primite în cazul unui contract de muncă încheiat pe durată determinată, cât şi nedeterminată. De asemenea, se cuprind în veniturile din salarii: indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă, de maternitate şi pentru concediul privind îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani.

Totodată, legea asimilează noţiunii de salariu în vederea impunerii şi următoarele categorii de venituri: indemnizaţiile acordate ca urmare a desfăşurării unei funcţii de

demnitate publică; drepturile băneşti specifice acordate potrivit legii cadrelor militare

(solda lunară, indemnizaţii, prime, premii, sporuri);

82

indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite administratorilor la companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi la regiile autonome;

sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin subscripţie publică;

sumele primite de către angajaţii cu convenţie civilă de prestări de servicii;

sumele ce se acordă ca indemnizaţie de şedinţă reprezentanţilor în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de administraţie şi în comisia de cenzori;

indemnizaţiile acordate reprezentanţilor statului şi partenerilor sociali în organismele tripartite, indemnizaţii stabilite de lege;

orice alte drepturi şi indemnizaţii de natură salarială. Pentru salariaţi, la stabilirea venitului salarial se iau în calcul:

salariile de bază, sporurile şi adaosurile de orice fel, indemnizaţiile de orice fel, recompense şi premii de orice fel, sumele reprezentând premiul anual şi stimulentele acordate potrivit legii personalului din instituţiile publice, stimulentele din fondul de participare la profit acordate salariaţilor agenţilor economici după aprobarea bilanţului contabil, sumele primite cu titlu de indemnizaţie de concediu de odihnă, sumele primite din fondul de asigurări sociale în caz de incapacitate temporară de muncă şi de maternitate, sumele primite pentru concediu privind îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani, sumele primite pentru concediu paternal, orice alte câştiguri în bani şi în natură primite de la angajator de către angajaţi ca plată a muncii lor.

Impozitul pe dividendeCota-parte din profitul obţinut de societăţile comerciale ce se va

plăti fiecărui acţionar sau asociat constituie, conform Legii privind societăţile comerciale, dividend. Dividendul poate fi definit ca orice distribuire, în bani sau în natură, în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi pierderi, proporţional cu cota de participare la capitalul social.

Impozitul pe dividend este datorat de asociaţii sau acţionarii societăţilor comerciale beneficiari de dividende. Subiecţii impunerii pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, române sau străine, indiferent de provenienţa şi natura capitalului social al societăţilor comerciale distribuitoare a dividendelor.

Cota de impunereS-a stabilit procentul de 5% din suma dividendelor distribuite

acţionarilor sau asociaţilor drept cotă de impunere. Nivelul cotei de impunere este redus în raport cu cel practicat în alte ţări, urmărindu-se

83

stimularea privatizării, la stabilirea lui avându-se în vedere practica convenţională internaţională a României (în multe din cele peste 50 de convenţii pentru evitarea dublei impuneri încheiate de România cu alte state s-a prevăzut impozitarea la sursă a dividendelor).

Impozitul pe profitImpozitul pe profit rămâne unul dintre cele mai contestate

impozite deoarece apare ca fiind inutil, prin faptul că este un impozit indirect asupra persoanelor fizice şi se poate înlocui cu acesta din urmă, iar pe de altă parte, datorită faptului că el este prezentat întotdeauna ca dăunător capacităţii de dezvoltare a întreprinderilor. Ca urmare, sunt multiple cererile întreprinderilor către stat de a reduce sau de a suprima acest impozit.

Totuşi, impozitul pe profit reprezintă o sursă certă de alimentare cu venituri a bugetului public, în vederea asigurării mijloacelor financiare necesare îndeplinirii drepturilor fundamentale ale cetăţenilor cu privire la învăţământ, sănătate, cultură şi artă, sport, apărare naţională şi ordine publică, ocrotire socială şi protecţie ecologică, precum şi pentru finanţarea unor acţiuni şi obiective economice de interes naţional, mai ales în domeniul infrastructurii.

ContribuabiliiContribuabilii obligaţi să plătească impozit pe profit sunt: persoane juridice române, pentru profitul impozabil obţinut din orice

sursă, atât din România cât şi din străinătate. Fac parte din această grupă regiile autonome, companiile naţionale, societăţi naţionale, societăţi comerciale (indiferent de forma juridică de organizare şi de forma de proprietate) inclusiv cele cu participare cu capital străin sau cu capital integral străin, societăţi agricole şi alte forme de asociere agricolă cu personalitate juridică, organizaţiile cooperatiste, instituţiile financiare şi de credit, fundaţiile, asociaţiile, organizaţiile, trusturile, precum şi orice entitate care are statutul legal de persoană juridică română;

persoane juridice străine care desfăşoară activităţi printr-un sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu. În acest sens, persoanele juridice străine devin subiect al impunerii atunci când îşi desfăşoară activitatea, integral sau parţial, prin intermediul unui sediu permanent autorizat să funcţioneze în România, numai după înmatricularea acestuia la registrul comerţului şi după înregistrarea la organele fiscale teritoriale conform prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;

persoanele juridice şi fizice străine care desfăşoară activităţi în România ca partener într-o asociere ce nu dă naştere unei

84

persoane juridice, pentru toate veniturile rezultate din activitatea desfăşurată în România;

asocierile dintre persoanele fizice române şi persoanele juridice române care nu dau naştere unei persoane juridice, pentru veniturile realizate atât în România cât şi în străinătate. În acest caz, impozitul datorat se calculează, se reţine şi se virează de către persoana juridică;

instituţiile publice, pentru veniturile extrabugetare din activităţi economice desfăşurate în condiţiile legii. Veniturile bugetelor instituţiilor publice, finanţate total sau parţial din venituri extrabugetare provin din taxe, chirii, manifestări culturale, valorificări de produse din activităţi proprii, concursuri artistice, publicaţii, impresariat, exploatarea filmelor, prestaţii editoriale, consultaţii şi servicii medicale, studii, proiecte, prestări servicii, lucrări şi exploatări ale unor bunuri pe care le au în administrare şi altele de această natură.

Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit: trezoreria statului, pentru operaţiunile din fondurile publice derulate prin contul general al trezoreriei; instituţiile publice, pentru fondurile publice constituite potrivit Legii nr.500/2002 privind finanţele publice; unităţile economice fără personalitate juridică ale organizaţiilor de nevăzători, de invalizi şi ale asociaţiilor persoanelor cu handicap; fundaţiile testamentare (subiect de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane, care, pe baza unui act juridic pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat în mod permanent şi irevocabil realizării unui scop de interes general sau comunitar); cooperativele care funcţionează ca unităţi protejate, special organizate potrivit legii; unităţile aparţinând cultelor religioase, pentru veniturile obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult; instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate, potrivit legii; asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice, pentru veniturile obţinute din activităţi economice, care sunt utilizate pentru îmbunătăţirea confortului şi a eficienţei clădirii, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune.

Dacă persoanele juridice fără scop lucrativ desfăşoară activităţi economice în scopul obţinerii de profit atunci, pentru veniturile din aceste activităţi datorează impozit pe profit.

Determinarea profitului impozabilProfitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile

obţinute din livrarea bunurilor mobile, serviciilor prestate şi lucrărilor executate, din vânzarea bunurilor imobile, inclusiv din câştiguri din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile

85

nedeductibile. Din mărimea obţinută se scade şi pierderea fiscală rămasă de recuperat din anii precedenţi.

Veniturile reprezintă sumele sau valorile încasate sau de încasat şi includ: veniturile din exploatare, respectiv venituri din vânzarea produselor, lucrărilor executate şi serviciilor prestate, din producţia stocato, din producţia de imobilizări, din subvenţii de exploatare, precum şi alte venituri din exploatarea curentă; veniturile financiare, respectiv venituri din participaţii, din alte imobilizări financiare, din creanţe imobilizate, din titluri de plasament, din diferenţe de curs valutar, din dobânzi, din sconturi obţinute, creanţe imobilizate şi alte venituri financiare; veniturile extraordinare, respectiv venituri din operaţiuni de exploatare, din operaţiuni de capital şi alte venituri extraordinare.

La stabilirea profitului impozabil se vor lua în calcul numai cheltuielile care concură direct la realizarea veniturilor şi care se regăsesc în costul produselor şi serviciilor, în limitele prevăzute de legislaţia în vigoare.

Cheltuielile reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit, după natura lor, care sunt aferente realizării veniturilor. Cheltuielile efectuate în cursul exerciţiului financiar, dar care se referă la perioade sau exerciţii financiare viitoare, se înregistrează în cheltuielile curente ale exerciţiilor financiare viitoare. În cadrul cheltuielilor se includ: cheltuieli de exploatare, respectiv cheltuieli cu materii prime, materiale şi mărfuri, cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, cheltuieli cu personalul, cheltuieli cu taxele şi vărsămintele asimilate, cheltuieli cu amortizarea capitalului imobilizat, cheltuieli cu primele de asigurare, alte cheltuieli de exploatare; cheltuieli financiare, respectiv cheltuieli privind titlurile de plasament cedate, cheltuieli din diferenţe de curs valutar, cheltuieli cu dobânzile, pierderi din creanţe legate de participaţii, alte cheltuieli financiare; cheltuieli extraordinare, respectiv cheltuielile privind operaţiunile de capital şi cele privind operaţiunile de gestiune.

Veniturile neimpozabile reprezintă veniturile care nu sunt rezultate din activitatea contribuabilului şi care vin să acopere cheltuielile pentru care nu s-a acordat deducere la momentul efectuării lor, cum sunt: rambursările de impozit pe profit plătit în perioadele anterioare, restituirea unor majorări de întârziere, partea din veniturile din asigurare care depăşeşte valoarea neamortizată a activelor asigurate, venituri din anularea de provizioane. Aceste venituri sunt: dividendele primite de către o persoană juridică română de la o altă

persoană juridică, română sau străină; diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare înregistrate

ca urmare a încorporării rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune ori prin compensarea unor creanţe la societatea la care le care se deţin participaţiile;

86

veniturile, respectiv cheltuielile, rezultate din anularea datoriilor sau din încasarea creanţelor, după caz, ca urmare a transferului de acţiuni sau de părţi sociale de la Fondul Proprietăţii de Stat;

rambursările de cheltuieli nedeductibile, precum şi veniturile rezultate din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere sau veniturile realizate din stornarea sau recuperarea unor cheltuieli nedeductibile.

Pentru a veni în întâmpinarea unor agenţi economici Guvernul României a emis Ordonanţa nr. 24 din 26 iulie 2001 privind impunerea microîntreprinderilor. Astfel, sunt obligate la plata unui impozit aplicat asupra veniturilor obţinute din orice sursă persoanele juridice, demite în acest caz microîntreprinderi, care îndeplinesc cumulativ, la data de 31 decembrie anul precedent, următoarele condiţii: sunt producătoare de bunuri materiale, prestează servicii sau/şi

desfăşoară activitate de comerţ; au între 1 şi 9 salariaţi; au realizat venituri reprezentând echivalentul în lei de până la

100.000 euro inclusiv; au capital privat.

În acest caz, impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 1,5% asupra sumei totale a veniturilor trimestriale obţinute din orice sursă, respectiv asupra veniturilor înscrise în contul de profit şi pierderi pentru microîntreprinderi. În cazul în care se achiziţionează case de marcat cota de impozit se aplică asupra veniturilor totale din care din care se scade valoarea acestora, în conformitate cu documentul justificativ, în luna înregistrării achiziţiei.

IMPOZITELE INDIRECTE

Taxa pe valoarea adăugată

Impozitele pe consum au menirea să complinească veniturile fiscale obţinute din impozitul pe venit, care se pretează bine la evaziunea fiscală şi este însoţit de exonerări şi reduceri exagerate. Din această cauză, impozitele pe consum cu o amploare variabilă ocupă un loc important în toate sistemele fiscale moderne.

Principalul impozit pe cheltuială este taxa pe valoarea adăugată (TVA), care este un impozit indirect, un impozit general pe consum care se stabileşte cu ocazia operaţiunilor privind transferul bunurilor şi serviciilor prestate cu plată sau asimilate acestora.

Valoarea adăugată reprezintă diferenţa dintre încasările obţinute din vânzarea bunurilor sau prestarea serviciilor şi plăţile efectuate pentru bunuri şi servicii aferente aceluiaşi stadiu al circuitului economic

87

(valoarea nou creată de întreprindere în urma cilului de producţie). În analiza financiară, ea este definită ca diferenţă între producţia exerciţiului şi marja comercială, pe de o parte, şi consumul intermediar, pe de altă parte.

Sistemul de funcţionare al taxei pe valoarea adăugată are la bază un principiu fundamental care constă în aceea că din taxa facturată pentru bunurile livrate şi serviciile prestate se scade taxa aferentă bunurilor sau serviciilor achiziţionate sau executate în unităţi proprii destinate realizării de operaţii impozabile.

Caracteristicile principale ale acestui impozit sunt: are un caracter universal, deoarece se aplică asupra tuturor

bunurilor şi serviciilor din economie, rezultate atât din activitatea curentă de exploatare cât şi din activitatea de fructificare a capitalurilor disponibile;

este un impozit neutru unic, dar cu plată fracţionată; este eliminată discriminarea deoarece cotele se aplică asupra tuturor activităţilor din economie;

asigură transparenţa, deoarece asigură fiecărui subiect impozabil posibilitatea de a cunoaşte exact şi concret care este mărimea impozitului şi obligaţiei de plată ce-i revine;

asigură eficacitatea, întrucât, ca o taxă cumulativă, ea este percepută la fiecare tranzacţie privind produse şi servicii;

asigură neutralitatea datorită faptului că, fiind o taxă unică, mărimea sa rămâne independentă de numărul tranzacţiilor şi deci de lungimea circuitul economic parcurs de un produs sau serviciu.

Calcularea taxeiCalcularea taxei implică două operaţiuni succesive: (1) calculul

taxei datorate, care constă în aplicarea la baza de impozitare a ratei în vigoare atunci când survine faptul generator şi apoi (2) determinarea taxei deductibile, achitată în amonte.

Cotele de impozitare pentru calcularea TVA în România sunt: cota de 19% pentru operaţiunile privind livrările de bunuri,

transferurile imobiliare şi prestările de servicii, din ţară şi din import, cu excepţia celor prezentate anterior;

scutite de plata TVA: exportul de bunuri, transportul şi prestările de servicii legate direct de

exportul bunurilor, efectuate de contribuabili cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de BNR;

transportul internaţional de persoane în şi din străinătate, efectuat de contribuabili autorizaţi prin curse regulate, precum şi prestările de servicii legate direct de acesta;

88

transportul de marfă şi de persoane, în şi din porturile şi aeroporturile din România, cu nave şi aeronave sub pavilion românesc, comandate de beneficiari din străinătate;

trecerea mijloacelor de transport de mărfuri şi de călători cu mijloace de transport fluvial specializate, între România şi statele vecine;

transportul şi prestările de servicii accesorii transportului, aferente mărfurilor din import, efectuate pe parcurs extern şi pe parcurs intern până la punctul de vămuire şi întocmire a declaraţiei vamale;

livrările de carburanţi şi / sau de alte bunuri destinate utilizării sau încorporării în nave şi aeronave care prestează transporturi internaţionale de persoane şi de mărfuri;

prestările de servicii efectuate în aeroporturi, aferente aeronavelor în trafic internaţional;

reparaţiile la mijloacele de transport contractate cu beneficiari din străinătate;

alte prestări de servicii efectuate de contribuabili cu sediul în România, contractate cu beneficiari din străinătate, a căror contravaloare se încasează în valută;

materialele, accesoriile şi alte bunuri care sunt introduse din teritoriul vamal al României în zonele libere, cu îndeplinirea formalităţilor de export;

bunurile şi serviciile în favoarea directă a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare şi a reprezentanţelor internaţionale interguvernamentale acreditate în România, precum şi a personalului acestora;

bunurile cumpărate din expoziţiile organizate în România, precum şi din reţeaua comercială, expediate sau transportate în străinătate de către cumpărătorul care nu are domiciliul sau sediul în România;

bunurile şi serviciile finanţate din ajutoare sau împrumuturi nerambursabile acordate de guverne străine, de organisme internaţionale şi de organizaţii nonprofit şi de caritate din străinătate şi din ţară, inclusiv din donaţii ale persoanelor fizice;

construcţia de locuinţe, extinderea, consolidarea şi reabilitarea locuinţelor existente;

construcţia de lăcaşuri de cult religios.

Taxele vamale

Taxele vamale reprezintă impozite indirecte percepute de către stat asupra bunurilor şi serviciilor atunci când acestea trec graniţele vamale ale României. Rezultă că taxele vamale reprezintă un instrument de politică comercială de natură fiscală, constituind o sursă

89

de venit pentru bugetul statului, cu impact direct asupra preţului produselor care fac obiectul comerţului exterior.

În calitate de plătitori apar agenţii economici, persoane juridice şi fizice române sau străine care introduc sau scot din ţară bunuri care intră sub incidenţa codului vamal.

În obiectul taxelor vamale intră bunurile, mărfurile, prestările de servicii, etc. care sunt importate, cu excepţia celor care sunt scutite expres de la plata taxelor vamale. În ceea ce priveşte bunurile importate, ele pot intra în ţară în regim vamal definitiv şi în regim vamal suspensiv.

Regimurile vamale suspensive sunt operaţiuni de import cu titlu temporar care au drept efect suspendarea plăţii taxelor vamale. Regimul vamal suspensiv se solicită de către importatori, iar organul vamal aprobă cererea introdusă numai dacă se poate asigura supravegherea şi controlul vamal suspensiv. În acest scop se fixează un anumit termen care poate fi prelungit numai la cererea expresă şi justificată a titularului operaţiunii şi cu aprobarea autorităţii vamale.

Autoritatea vamală solicită, în acest caz, titularului operaţiunii să constituie o garanţie din care să se încaseze eventualele drepturi de import ce ar putea fi datorate.

Regimul vamal suspensiv aprobat îşi încetează valabilitatea în momentul în care mărfurile primesc un alt regim vamal. Dacă importatorul nu încheie regimul vamal la termenul stabilit, unitatea vamală poate dispune suspendarea din oficiu.

Sistemul de prelungire a regimului vamal suspensiv se aplică şi produselor compensatoare sau transformate, obţinute în cadrul regimurilor de transformare activă sau pasivă ori de transformare sub control vamal.

Baza de calcul a taxelor vamale Valoare în vamă reprezintă acea valoare care constituie baza de

calcul a taxelor vamale stabilite procentual, specifice sau mixte, prevăzute în tariful vamal al României.

Baza de calcul a taxelor vamale reprezintă valoarea în vamă transformată în lei la cursul de schimb stabilit şi comunicat de Banca Naţională a României. Acest curs de schimb se utilizează pe toată durata săptămânii următoare, pentru declaraţii vamale înregistrate în cursul acelei săptămâni.

Valoarea în vamă reprezintă preţul extern al mărfii, obţinut prin înmulţirea costului unitar al unui produs cu numărul de produse. La valoarea în vamă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au fost cuprinse în preţ, se includ: cheltuielile de transport ale mărfurilor importate până la frontiera

română;

90

cheltuielile de încărcare-descărcare şi de manipulare ale mărfurilor din import, aferente parcursului extern;

costul asigurării pe parcursul extern.Cuantumul unitar al taxelor vamaleTaxele vamale sunt stabilite sub forma unor cote procentuale

proporţionale diferenţiate în funcţie de bunurile importate sau sub forma unor sume fixe pe unitatea de măsură a mărfii. Aceste cote sau sume fixe, precum şi combinaţii ale lor sunt prevăzute în codul vamal.

Taxele vamale practicate pe plan mondial sunt foarte diferite şi diferenţiate în funcţie de criterii economice, politice, financiare, etc. se impune astfel o clasificare a taxelor vamale după mai multe criterii, după cum urmează: din punct de vedere al modului de percepere:

taxe vamale ad valorem; taxe vamale specifice taxe vamale mixte.

din punct de vedere al scopului impunerii: taxe vamale cu caracter fiscal; taxe vamale cu caracter protecţionist.

din punct de vedere al obiectului impunerii: taxe vamale de import; taxe vamale de export; taxe vamale de tranzit.

din punct de vedere al modului de stabilire a taxelor vamale taxe vamale autonome; taxe vamale convenţionale; taxe vamale preferenţiale; taxe vamale de retorsiune.

Taxele vamale ad valorem se percep de către stat asupra valorii vamale a mărfurilor importate sau exportate, fiind stabilite în cote procentuale aplicate la valoarea în vamă a mărfurilor respective. Acestea sunt cele mai răspândite taxe vamale pe plan mondial, dar şi cele mai vechi din punct de vedere al aplicării.

Taxele vamale specifice se percep de către stat pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate (metru cub, tonă, bucată, etc.) şi se stabilesc sub forma unei sume fixe pe unitatea de măsură a mărfii.

Taxele vamale mixte se practică atunci când taxele vamale ad valorem nu sunt suficient de eficace ca mijloc de protecţie în condiţiile în care preţurile mărfurilor importate înregistrează importante scăderi. Aceste taxe vamale au o componentă ad valorem, stabilită prin aplicarea unui procent la valoarea în vamă şi o componentă specifică, stabilită printr-o sumă fixă pe unitatea fizică de măsură a mărfii.

91

Taxele vamale cu caracter fiscal au, în general, un nivel redus, scopul aplicării lor fiind obţinerea de venituri pentru bugetul de stat.

Taxele vamale cu caracter protecţionist au, de regulă, un nivel ridicat, urmărindu-se, prin practicarea lor, să se reducă forţa concurenţială a mărfurilor importate şi, implicit, protejarea pieţei interne de concurenţa străină.

Taxele vamale de import se percep asupra mărfurilor importate atunci acestea trec graniţele vamale ale ţării importatoare.

Taxele vamale de import se caracterizează prin aceea că: au cea mai largă sferă de răspândire pe plan internaţional; cuprind cel mai mare nomenclator de produse supuse taxării; se practică pe perioade mai lungi de timp; au, în general, un nivel mai ridicat decât taxele vamale de export

sau de tranzitTaxele vamale de export se percep de către stat asupra

mărfurilor indigene, în condiţiile în care acestea sunt exportate. Aceste taxe au o arie de răspândire mai restrânsă comparativ cu cele de import deoarece nomenclatorul de produse este mai limitat, iar practicarea lor poate fi limitată în timp.

Taxele vamale de tranzit se percep de către stat pentru mărfurile străine care tranzitează teritoriul vamal al ţării respective. Ele se caracterizează prin aceea că nu au o răspândire prea largă pe plan internaţional, au un nivel relativ mai scăzut pentru a încuraja tranzitul pe teritoriul statului respectiv, fiind şi o sursă de venituri la buget pentru unele ţări avantajate din punct de vedere geografic.

Taxele vamale autonome sunt stabilita de către stat în mod independent şi nu pe bază de convenţii internaţionale. Aceste taxe se percep, de regulă, pentru mărfurile care provin din unele ţări cu care ţara respectivă nu are încheiate convenţii sau acorduri comerciale. Ele au, în cea mai mare parte a cazurilor, un nivel foarte ridicat şi nu fac obiectul negocierilor, constituind o barieră în calea schimburilor comerciale între ţări.

Taxele vamale convenţionale se stabilesc de către stat prin înţelegeri cu alte state, în baza acordurilor stabilite sau încheiate.

Aceste taxe se percep, de regulă, asupra mărfurilor care provin din ţările care îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate. Ca urmare a acestui fapt, taxele convenţionale sunt mult mai reduse decât cele autonome şi fac obiectul negocierilor tarifare în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ.

Taxele vamale preferenţiale sunt taxe foarte reduse care se aplică tuturor sau anumitor categorii de mărfuri din anumite ţări şi care nu se aplică mărfurilor provenind din alte ţări.

92

Taxele vamale de retorsiune se aplică de către stat ca represalii şi ca răspuns la politica comercială neloială a altor state. Aceste taxe îmbracă două forme: taxe antidumping şi taxe compensatorii şi se percep ca taxe suplimentare, peste taxele vamale în vigoare.

Accizele

Alături de taxa pe valoarea adăugată şi taxele vamale, accizele reprezintă impozitele indirecte cele mai importante, la care statul apelează pentru a-şi procura resursele necesare acoperirii cheltuielilor. Accizele sunt taxe speciale de consumaţie care fac parte din categoria impozitelor indirecte aplicate asupra unor mărfuri şi produse provenite atât din producţia internă, cât şi din import.

Statul, prin intermediul accizelor, urmăreşte, atât colectarea unor venituri cât mai mari, cât şi dirijarea consumului către anumite grupe de produse. Accizele sunt aplicate unui număr restrâns de produse impozabile, acestea fiind nominalizate în legea care reglementează acest tip de impozit. Conform legislaţiei în vigoare, produsele care sunt supuse accizelor se împart în patru mari grupe: alcoolul brut, alcoolul etilic rafinat, băuturi alcoolice şi orice alte

produse destinate industriei alimentare sau consumului, care conţin alcool etilic;

produse din tutun; produse petroliere; alte produse şi grupe de produse.

În funcţie de această împărţire a produselor care se supun impozitării prin accize are loc stabilirea plătitorilor, a modului de calcul a accizelor, a cotelor de impozitare.

Baza de impozitare şi calculul accizelorBaza de impozitare este diferită în funcţie de felul produselor

care se supun accizelor, precum şi de provenienţa lor (de la intern sau de la import).

Pentru produsele din import, baza de impozitare este reprezentată de valoarea în vamă la care se adaugă taxa vamală, comisionul vamal şi alte taxe prevăzute de lege, astfel:Baza de impozitare = valoarea în vamă (preţul extern + cheltuieli conexe parcursului extern + transport, asigurarea, manipulare) + comision vamal + taxă vamală + alte taxe în vamă

În cazul în care, indiferent de modul de provenienţă a produselor (import sau producţie internă), acciza se percepe sub forma unei accize specifice, baza de impozitare este dată de cantitatea de produs.

Pentru produsele petroliere baza de calcul o reprezintă cantitatea de carburanţi, exprimată în tone, diferenţiată pe feluri de

93

carburanţi. În mod identic şi în cazul cafelei, baza de impozitare a accizei este dată de cantitatea (exprimată în tone) de cafea.

În cazul bunurilor provenite de la persoane fizice, neînregistrate ca agenţi economici, dar comercializate prin agenţi economici, baza de calcul a accizelor o constituie contravaloarea încasată ce se cuvine deponentului.

La determinarea accizelor pentru diferite categorii de bunuri se folosesc mai multe modalităţi de calcul, în funcţie de tipul accizei care se aplică şi în funcţie de produsul sau grupa de produse la care se aplică accizele.

Taxele de timbru

Alături de taxa pe valoarea adăugată, accize, taxele vamale, taxele de timbru sunt mobilizate la bugetul statului ca impozite indirecte.

După cum sunt prezentate în legislaţia românească, taxele de timbru reprezintă plata serviciilor sau lucrărilor efectuate de diferite organe sau instituţii de stat, care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii sau rezolvă anumite interese legitime ale părţilor.

Fiind un impozit taxele de timbru au un caracter obligatoriu şi sunt preluate cu titlu nerambursabil. Totuşi, între taxele de timbru şi impozite există o diferenţă majoră. Astfel, dacă impozitele sunt preluate la bugetul statului fără o contraprestaţie din partea acestuia, taxele de timbru reprezintă, în majoritatea cazurilor, plăţi nemijlocit legate de un anumit serviciu specific, realizat de o instituţie publică sau de un organ al administraţiei de stat, precum şi de un notar public sau alte organe cu atribuţii notariale.

În categoria actelor sau serviciilor supuse taxei de timbru includem: actele şi serviciile prestate de birourile notariale sau de organele

administrative publice cu atribuţii notariale; reclamaţiile şi memoriile adresate organelor administraţiei publice; certificate de orice fel; eliberarea actelor de identitate; acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti, indiferent

dacă ele sunt sau nu evaluabile în bani; eliberarea permiselor de conducere şi a certificatelor de

înmatriculare a autovehiculelor; eliberarea diferitelor documente.

Taxele de timbru sunt stabilite în mod diferenţiat, în funcţie de natura şi complexitatea serviciului prestat, de valoarea bunurilor sau de caracterul şi de importanţa actelor sau faptelor supuse taxării.

94

Taxele de timbru pot fi: taxe de timbru pentru acţiuni şi cereri introduse în justiţie; taxele de timbru pentru activitatea notarială:

taxele asupra transferului de proprietate; taxele succesorale;

alte operaţiuni supuse taxelor de timbru; taxele de timbru asupra contestaţiilor la impuneri; taxele pentru acte de starea civilă; taxele de timbru în legătură cu actele de identitate; taxele pentru eliberarea permiselor şi a altor documente.

CUVINTE CHEIE resurse financiare publice, venituri fiscale, resurse de

trezorerie, finanţarea cheltuielilor publice, elementele impozitului, impozite reale, impozite personale, principii fiscale, impozite directe, impozitul pe salar, impozitul pe profit, impozitul pe dividende, impozite indirecte, taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale, taxe de timbru

TESTE GRILĂ

1. Constituirea resurselor financiare publice este parte integrată din:a) funcţia de control a finanţelor publice;b) funcţia de repartiţie PIB;c) funcţia de repartiţie a finanţelor publice, prima etapă.

2. Relaţiile sociale între participanţii la procesul constituirii fluxurilor de resurse băneşti, constau din:

a) relaţii care apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse financiare, pe de o parte, şi colectivitatea reprezentată de stat, pe de altă parte;

b) relaţii care apar între colectivitate, reprezentată de sta, şi beneficiarii fondurilor băneşti ce se constituie în economie;

c) relaţii apărute în procesul de alocare a capitalurilor străine pentru finanţarea firmelor private.

3. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate?a) ansamblul impozitelor şi taxelor provenite de la persoane

fizice şi juridice formează sistemul fiscal;b) resursele financiare publice reprezintă totalitatea

mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale ale statului într-un interval de timp.

c) resursele financiare publice nu include resursele administraţiei locale şi resursele asigurărilor sociale de stat.

95

4. Evoluţia resurselor şi utilităţilor publice este determinată de o multitudine de factori, dintre care:

a) factori economici;b) factori monetari;c) factori sociali;d) factori demografici;e) factori politici;f) factori militari;g) factori de natură financiară;h) nici unul de mai sus;i) toţi cei de mai sus.

5. Din punctul de vedere al conţinutului lor economic, resursele financiare publice sunt:

a) câştigurile tuturor agenţilor economici;b) veniturile cu caracter fiscal;c) resursele de trezorerie;d) resursele financiare provenind din împrumuturi publice;e) emisiune bănească.

6. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false?a) resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a

deficitului curent ale bugetului de stat, pentru acoperirea golurilor de casă înregistrate la bugetele locale;

b) factorii monetari ce influenţează evoluţia resurselor financiare publice sunt reprezentaţi de credit, dobândă şi masa monetară;

c) încasările din impozite cunosc un ritm de creştere foarte ridicat şi sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice.

7. În funcţie de ritmicitatea încasări lor la buget resursele financiare publice pot fi:

a) resurse ordinare;b) resurse extraordinare;c) resurse financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale;

8. În structura veniturilor extraordinare se include şi:a) impozitele şi taxele locale;b) ajutoare şi transferuri primite din străinătate;c) sume rezultate din lichidarea participaţiilor de capital ale

statului în străinătate;d) taxele de timbru;e) sume provenite din vânzarea unora din bunurile statului

aflate în afara graniţelor ţării.9. În categoria veniturilor curente ale bugetului statului sunt cuprinse:

a) veniturile fiscale;b) veniturile din capital;

96

c) veniturile nefiscale;d) împrumuturile de stat.

10. Fondurile speciale se formează pe baza unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi impozitelor indirecte precum şi din venituri nefiscale stabilite în raport cu destinaţia fiecărui fond.

a) adevărat;b) fals.

11. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate?a) Impozitele reprezintă prelevări obligatorii, efectuate fără

contraprestaţie, în favoarea administraţiei publice, de către persoane fizice sau juridice, pentru veniturile pe care le obţin sau pentru bunurile pe care le posedă;

b) Impozitul rezultă din deciziile puterii publice care are sarcina de a stabili cheltuielile şi modul de acoperire a acestora;

c) Repartizarea cheltuielilor publice nu este subordonată facultăţilor contributive ale persoanelor fizice şi juridice, cu respectarea “justiţiei fiscale”;

12. Sistemul de impozite şi taxe îndeplineşte mai multe funcţii, printre care:

a) finanţarea cheltuielilor publice;b) redistribuirea veniturilor conform principiului echităţii;c) funcţia de control şi evaluare a cheltuielilor publice;d) stabilizarea activităţii economice sau corectarea

dezechilibrelor13. Impozitul ca instrument de politică economică poate avea rol de:

a) stimulator al unor investiţii;b) destimulator sau descurajator pentru începerea sau

continuarea unor afaceri;c) stabilizator şi egalizator.

14. Elementele tehnice ale impozitelor se referă la:a) subiectul impozabil;b) plătitorul de impozit;c) obiectul impozabil;d) sursa impozitului;e) cota de impunere;f) termenul de plată;g) înlesniri acordate la plată;h) sancţiuni;i) locul în care se plăteşte impozitul.

15. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false?

97

a) impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozabil;

b) impozitele personale se aşează asupra bunurilor şi serviciilor ce fac obiectul comercializării;

c) impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii, al importului sau exportului.

16. După obiectul impunerii impozitele pot fi clasificate în:a) impozite de ordine;b) impozite pe venit;c) impozite pe avere;d) impozite pe consum.

17. Precizarea funcţiilor şi obiectivelor sistemului fiscal permite punerea în evidenţă a principiilor specifice – principiul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… – în funcţie de respectarea cărora se pot aprecia eficienţa şi echitatea sistemului fiscal.

a) adevărat;b) fals.

18. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:a) obligaţia fiscală reprezintă îndatorirea de a plăti impozitele,

taxele şi alte prelevări obligatorii reglementate prin lege;b) creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a percepe, prin

organele fiscale, impozite, taxe şi alte venituri în contul bugetului de stat sau altor fonduri speciale;

c) presiunea fiscală se măsoară ca raport între cheltuielile publice şi produsul intern brut;

d) datorită faptului că prelevările obligatorii sunt sursa fundamentală de acoperire a cheltuielilor publice, presiunea fiscală are o tendinţă de scădere în timp.

19. Nivelul presiuni fiscale la care este supusă o firmă se calculează cu formula:

a) presiunea fiscală = impozite plătite de firmă / cheltuieli deductibile;

b) presiunea fiscală = impozite plătite de firmă / valoarea adăugată de firmă;

c) presiunea fiscală = cheltuieli deductibile / valoarea adăugată de firmă.

20. Conform Curbei Laffer suma prelevărilor obligatorii reprezintă o funcţie crescătoare a ratei fiscale, dar numai până la un anumit prag,

98

după care funcţia devine descrescătoare. Care este zona în care reducerea asietei prelevărilor obligatorii este inferioară ratei de presiune fiscală?

a) zona din stânga;b) zona din dreapta;c) punctul de maxim.

21. Diferenţierea căror elemente ale impozitului duc la clasificarea acestora în directe şi indirecte:

a) obiectul impozabil de sursa impozitului;b) sancţiunile de înlesnirile de la plată;c) obiectul impozabil de plătitorul de impozit;d) subiectul impozabil de plătitorul impozitului.

22. Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile din profesii liberale, precum şi veniturile comerciale, printre care:

a) dobânzile;b) dividendele;c) venituri din servicii de avocatură;d) venituri din activităţi de comerţ;e) venituri din servicii de arhitectură.f) salariile.

23. Veniturile din salarii reprezintă:a) toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o

persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă;

b) toate veniturile obţinute din drepturi de proprietate intelectuală;c) sumele primite de angajaţii cu convenţie civilă de prestări

servicii;d) indemnizaţiile acordate ca urmare a desfăşurării unei funcţii

de demnitate publică.24. Impozitele pe dobânzi şi cele pe dividende reprezintă:

a) impozite finale şi nu se globalizează;b) impozite anuale şi se globalizează;c) impozite indirecte;d) venituri fiscale.

25. Deşi în cazul impozitelor pe dobânzi, impozitelor pe dividende şi impozitelor pe salar subiectul impozabil diferă de plătitorul de impozit, diferenţă ce delimitează impozitele directe de cele indirecte, acestea sunt impozite directe. De ce?

a) pentru că sunt impozite sigure şi ordinare;b) pentru că dividendele, dobânzile şi salariul reprezintă

rezultate ale factorilor de producţie clasici;c) pentru că se plătesc doar la sfârşitul anului şi se globalizează.

26. Contribuabilii obligaţi să plătească impozit pe profit sunt:

99

a) persoanele juridice române, pentru profitul realizat din orice sursă;

b) persoanele juridice şi fizice străine care desfăşoară activităţi în România ca partener într-o asociere ce nu dă naştere unei persoane juridice, pentru toate veniturile rezultate din activitatea desfăşurată în România;

c) toate persoanele fizice care realizează venituri din orice sursă.27. Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit următoarele instituţii:

a) trezoreria statului;b) instituţiile publice;c) unităţile economice fără personalitate juridică ale organizaţiilor

de nevăzători;d) unităţile aparţinând cultelor religioase, pentru veniturile obţinute

din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult;

e) toate cele de mai sus;f) nici una din cele de mai sus.

28. Veniturile supuse impozitului pe profit sunt:a) dividendele primite de la o altă persoană juridică română sau

străină;b) diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare

înregistrate ca urmare a încorporării rezervelor;c) veniturile, respectiv cheltuielile, rezultate din anularea datoriilor

sau din încasarea creanţelor;d) rambursări de cheltuieli nedeductibile;e) toate cele de mai sus;f) nici unele dintre cele de mai sus.

29. Determinarea venitului impozabil se face după formula:a) venituri totale – cheltuieli totale + cheltuieli nedeductibile –

venituri neimpozabile;b) venituri totale – cheltuieli deductibile – venituri

neimpozabile;c) rezultatul exerciţiului – pierderea fiscală din anul anterior +

cheltuieli nedeductibile.30. Dacă o societate comercială prestatoare de servicii, are 4 angajaţi, capital integral privat şi un venit realizat de 3 miliarde lei care este cota de impozit pe care trebuie să o plătească?

a) 25% pentru că este microîntreprindere;b) 1,5% pentru că este plătitoare de impozit pe profit;c) 1,5% din veniturile realizate.

31. Taxa pe valoarea adăugată este:

100

a) un impozit general pe consum care se stabileşte cu ocazia operaţiunilor privind transferul bunurilor şi serviciilor prestate cu plată sau asimilate acestora;

b) un impozit indirect ce se percepe asupra valorii bunurilor de lux;c) un impozit ce se percepe ad valorem asupra valorii unor bunuri

şi servicii destinate exportului;32. Caracteristicile principale ale taxei pe valoarea adăugată sunt:

a) caracterul universal;b) nondiscriminarea;c) rivalitatead) transparenţa;e) eficacitatea;f) neutralitatea.

33. Taxa pe valoarea adăugate datorată bugetului de stat se plăteşte de către:

a) contribuabilii înregistraţi la organele fiscale competente ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată;

b) consumatorii finali;c) titularii operaţiunilor de import de bunuri efectuat direct;d) persoanele fizice, pentru bunurile introduse în ţară potrivit

regulamentului vamal;e) titularii operaţiunilor de export de bunuri efectuat direct.

34. Baza de calcul a taxelor vamale o reprezintă:a) valoarea bunurilor autohtone comercializate pe piaţa internă;b) valoarea în vamă a bunurilor care trec graniţele vamale ale

României;c) cantitatea de bunuri care face obiectul unui act comercial.

35. Din punct de vedere al modului de percepere, taxele vamale pot fi: a) taxe vamale cu caracter fiscal;b) taxe vamale ad valorem;c) taxe vamale specifice;d) taxe vamale de import;e) taxe vamale mixte.

36. Taxele vamale pot fi clasificate din punct de vedere al obiectului impunerii în:

a) taxe vamale cu caracter protecţionist;b) taxe vamale de import;c) taxe vamale autohtone;d) taxe vamale preferenţiale;e) taxe vamale de export;f) taxe vamale de tranzit.

37. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

101

a) taxele vamale cu caracter fiscal au, în general, un nivel redus, scopul aplicării lor fiind obţinerea de venituri la bugetul de stat;

b) taxele vamale convenţionale sunt stabilite de către stat în mod independent şi nu pe bază de convenţii;

c) taxele vamale de retorsiune se aplică de către stat ca represalii şi ca răspuns la politica neloială a anumitor ţări;

d) taxele vamale ad valorem se percep de către stat pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate şi se stabilesc sub forma unei sume fixe pe unitatea de măsură a mărfii.

38. Produsele care se supun accizelor, ce reprezintă taxe de consumaţie, sunt:

a) produsele din tutun;b) valorile mobiliare;c) produsele petroliere;d) titlurile de participare;e) alcoolul brut;f) cafeaua.

39. Baza de impozitare a accizelor pentru produsele din import se calculează astfel:

a) preţ extern + cheltuieli conexe parcursului extern + comision vamal + taxa vamală + TVA;

b) preţ extern + cheltuieli conexe parcursului extern + comision vamal;

c) preţ extern + cheltuieli conexe parcursului extern + comision vamal + taxa vamală.

40. Care este diferenţa între impozite şi taxele de timbru:a) impozitele reprezintă prelevări obligatorii iar taxele de timbru

prelevări facultative;b) impozitele sunt preluate la bugetul de stat cu o contraprestaţie;c) impozitele nu presupun nici o contraprestaţie din partea

statului, însă taxele de timbru reprezintă, în majoritatea cazurilor, plăţi nemijlocit legate de un anumit serviciu specific.

102

APLICAŢIE PRACTICĂ

1. Se dau următoarele date:

Indicatori Anul 2001 Anul 2002Venituri publice totale miliarde lei – preţuri curente

351741 458301

Venituri fiscale miliarde lei – preţuri curente

326698 431918

Produsul Intern Brutmiliarde lei – preţuri curente

1179757 1519749

Indicele preţurilor Anul 2002 anul de bază = 100

130 150

Sursa: Raportul privind proiectul bugetului de stat pe anul 2003

Să se calculeze: modificarea nominală absolută a veniturilor publice totale; modificarea nominală relativă a veniturilor publice totale; modificarea reală absolută a veniturilor publice totale; modificarea reală relativă a veniturilor publice totale; ponderea veniturilor publice totale în PIB; rata fiscalităţii; reprezentarea Curbei Laffer şi demonstrarea acesteia.

a) modificarea nominală absolută a veniturilor publice totale;

ΔVn = Vn1 – Vn

0 = 458301 mld. lei – 351741 mld. lei = 106.560 mld. lei

b) modificarea nominală relativă a veniturilor publice totale;

Δ%Vn = Vn1 / Vn

0 x 100 = 458301 mld. lei / 351741 mld. lei x 100 = 30,29%

c) modificarea reală absolută a veniturilor publice totale;

Vr0 = Vn

0 / Ip0 x 100 = 351741 mld. lei / 130 x 100 = 270.570 mld. lei

Vr1 = Vn

1 / Ip1 x 100 = 458301 mld. lei / 150 x 100 = 305.534 mld. lei

ΔVr = Vr1 – Vr

0 = 305534 mld. lei – 270570 mld. lei = 34964 mld. lei

103

d) modificarea reală relativă a veniturilor publice totale;

Δ%Vr = Vr1 / Vr

0 x 100 = 305534 mld. lei / 270570 mld. lei x 100 = 12,92%e) ponderea veniturilor publice totale în PIB;

%V/PIB0 = V0 / PIB0 x 100 = 351741 mld. lei / 1179757 mld. lei x 100 = 30%

%V/PIB1 = V1 / PIB1 x 100 = 458301 mld. lei / 1519749 mld. lei x 100 = 30,2 %

f) rata fiscalităţii;

Rf0 = Vf0 / PIB0 x 100 = 326698 mld. lei / 1179757 mld. lei x 100 = 27,7%

Rf1 = Vf1 / PIB1 x 100 = 431918 mld. lei / 1519749 mld. lei x 100 = 28,4%

g) reprezentarea Curbei Laffer şi demonstrarea acesteia.

Din calculele efectuate rezultă că rata fiscalităţii atât în anul 2001, cât şi în anul 2002 se află într-o zonă permisă, din stânga curbei Laffer. Afirmăm acestea deoarece, cu toate că în anul 2002 rata fiscalităţii a crescut faţă de anul 2001 la 28,4%, veniturile fiscale reale au crescut şi ele cu 12,29%.

Cu toate că, Curba Laffer are o demonstraţie mai mult teoretică, pe termen scurt ea poate fi aplicabilă în practică. Dificilă este însă

104

Ve

nitu

ri fis

cale

Rata fiscalităţii

găsirea punctului maxim în care veniturile fiscale sunt maxime la cote de impunere maxime.

APLICAŢIE PROPUSĂ PENTRU REZOLVARE

1. Se dau următoarele date:

Indicatori Anul 2001 Anul 2002Venituri publice totale miliarde lei – preţuri curente

422090 458301

Venituri fiscale miliarde lei – preţuri curente

326698 549960

Produsul Intern Brutmiliarde lei – preţuri curente

1415708 1823698

Indicele preţurilor Anul 2002 anul de bază = 100

119 137

Să se calculeze: modificarea nominală absolută a veniturilor publice totale; modificarea nominală relativă a veniturilor publice totale; modificarea reală absolută a veniturilor publice totale; modificarea reală relativă a veniturilor publice totale; ponderea veniturilor publice totale în PIB; rata fiscalităţii;

105

CAPITOLUL 5EVAZIUNEA FISCALĂ

O problemă de actualitate în economia românească şi nu numai, ci chiar în toate economiile naţionale ale momentului o constituie existenţa unui sector al economiei neplătitor de taxe, aşa zisa “economie subterană”.

De fapt, problema în sine nu este existenţa acestui sector ci ceea ce el reprezintă de fapt, domeniul de existentă al evaziunii fiscale.

Evaziunea fiscală a fost definită de către specialişti ca fiind un fenomen economico-social care constă în sustragerea totală sau parţială de către unii contribuabili de la plata obligaţiilor faţă de buget, sau după cum spunea M. Duvereger un fenomen care desemnează ansamblul manifestărilor de fugă din faţa impozitului. Această lucrare nu îşi propune nici pe departe să ofere o soluţie cu privire la acest fenomen, ar fi imposibil prin simplu fapt că evaziunea este un fenomen prezent în absolut toate economiile momentului în diferite măsuri şi s-a ajuns deja la concluzia că ea nu reprezintă un fenomen care poate fi eradicat ci unul care poate fi cel mult restrâns, diminuat.

În fapt putem spune că evaziunea fiscală îşi are rădăcinile în însăşi natura umană, ea fiind “portiţa” pe care contribuabilii o aleg pentru a-şi urmării interesele mai mult sau mai puţin legale, şi totuşi normale de a-şi spori veniturile, întrucât “indiscutabil, fiscalitatea este o inoportunitate pentru orice contribuabil, oricât civism ar dovedi acesta”. Indiferent de modul în care a fost definită ca şi proces, evaziunea fiscală reprezintă o realitate prezentă în toate ţările şi de asemenea condamnată în toate locurile unde ea se manifestă. Ca exemplificare este alarmant faptul că, în Franţa, în urma unui sondaj de opinie în rândul contribuabililor s-a determinat că aproape 20% dintre aceştia găseau ca foarte puţin sau chiar deloc condamnabilă evaziunea fiscală; de asemenea conform unor studii efectuate în SUA de către organul fiscal al acestei ţări s-a ajuns la concluzia că acest proces poate reduce veniturile din impozite cu până la 20%.

În ţara noastră evaziunea fiscală este privită ca un fenomen îngrijorător cu atât mai mult datorită situaţiei precare în care se află economia noastră la ora actuală, o economie cu probleme mari mai ales din cauza unei lipse acute de capital, capital necesar restructurărilor la nivel atât macro cât şi micro-economic. Una dintre principalele forme de manifestare a fenomenului de evaziune fiscală la noi este neînscrierea în acte a tuturor sumelor datorate de către contribuabili, lucru cu atât mai îngrijorător datorită faptului că s-a determinat că aceasta se

106

întâmplă cel mai adesea din neştiinţa sau chiar din reaua voinţă a organelor responsabile.

Trebuie spus că evaziunea fiscală reprezintă fără îndoială unul dintre cele mai studiate fenomene în cadrul Dreptului fiscal şi Fiscalităţii atât teoretic cât şi practic. Cu toate acestea sau poate tocmai de aceasta nu există o definire destul de precisă a fenomenului studiat sau a domeniului în care se desfăşoară.

Se poate vorbi astfel de unele imprecizii în definire pentru termenii de evaziune fiscală, fraudă fiscală, criminalitate economică, imprecizii provenite în principal de la folosirea unei mulţimi de termeni pentru a defini în esenţă acelaşi lucru: neîndeplinirea voită a obligaţiilor fiscale de către contribuabili.

Se poate face o diferenţă între fraudă şi evaziune fiscală, prin aceasta este necesar a se înţelege faptul că în timp ce frauda reprezintă o infracţiune privind nerespectarea legii cu privire la impozite, evaziunea reprezintă o mânuire abilă a legii de către contribuabil pentru a diminua obligaţiile privind taxele datorate. Altfel spus, evaziunea reprezintă o metoda de minimizare a obligaţiilor faţă de buget acceptată din punct de vedere legal în timp ce frauda reprezintă o trecere intenţionabilă a contribuabilului peste legea fiscală săvârşită în acelaşi scop.

Unii autori au mers mai departe în stârnirea unor confuzii prin împărţirea conceptului de evaziune în licită şi ilicită, cea din urma luând locul fraudei fiscale.

De fapt din toate încercările de a defini acest fenomen se desprind clar două aspecte: există evaziune fiscală legală, care constă în minimizarea pe căi licite a datoriilor către buget şi ilegală (sau fraudă) care serveşte aceluiaşi scop dar prin încălcarea legii fiscale, sau cu alte cuvinte, diferenţa dintre cele două concepte este una ce poate fi mai degrabă delimitată de legea bunului simţ decât de orice altă prevedere legală .

Revenind la situaţia ţării noastre ar fi eronat să spunem că evaziunea fiscală este un fenomen care aparţine perioadei anilor ’90. Este adevărat că fenomenul în cauză a luat amploare în perioada ultimului deceniu dar nu trebuie să uităm că există referiri la acest fenomen încă din 1918 iar prima lege la noi menită să lupte împotriva acestui fenomen a apărut în 1929 sub denumirea de “Legea pentru represiunea evaziunii fiscale la contribuţiile directe”. Pentru a întări cele spuse amintim faptul că cea mai mare afacere cuplată cu frauda fiscală din perioada interbelică este cea a “spiritului negru”, o “afacere” care a costat statul roman miliarde de lei.

La momentul de faţă, în ţara noastră evaziunea fiscală ocupă după corupţie locul al doilea ca amploare în cadrul fenomenelor negative şi se estimează că ar ajunge chiar la un neverosimil 28% din

107

PIB. Aceeaşi specialişti care au calculat acest incredibil procent oferă şi explicaţia dimensiunii impresionante la care a ajuns acest fenomen. Potrivit lor cauzele se pot sintetiza astfel: O legislaţie plină de lacune, venită târziu şi neînsoţită de un cod

fiscal adecvat. Existenţa unei mult prea ridicate presiuni fiscale, neadaptată la

potenţialul real al contribuabililor. Lipsa necesarului de specialişti în domeniul fiscal.

Aceleaşi surse încearcă să ofere şi nişte direcţii de urmat pentru a preveni şi limita evaziunea fiscală direcţii care ar putea fi exprimate comprimat astfel: organizarea legislaţiei fiscale modern şi fără lacune întărirea controlului fiscal dezvoltarea unui sistem de informare şi consulting pentru

contribuabiliDeşi în momentul de faţă nu ne putem plânge de un nivel scăzut

al evaziunii şi/sau fraudei fiscale se apreciază că introducerea reglementărilor privind impozitul pe venitul global al persoanelor fizice, a generat noi izvoare pentru aceste fenomene şi se va observa o creştere considerabilă a lor.

În consecinţă, dacă privim îndeaproape aceasta problemă se constată că un factor determinant cu privire la apariţia şi dezvoltarea evaziunii şi fraudelor fiscale în cadrul oricărei economii este presiunea fiscală .

Prin presiune fiscală se înţelege de fapt domeniul integrant al oricărei economii care se ocupă cu impozitele şi taxele, cu reglementarea şi modul acestora de aplicare. Indiferent de intensitatea acestei presiuni, orice guvern se vede pus în permanenţă în situaţia de a echilibra o balanţa care are pe de o parte interesele proprii statului cu privire la buget, deci o presiune fiscală cat mai mare capabilă de a acoperi interesele statului, şi pe de altă parte interesele cetăţeanului care din motive evidente doreşte o presiune fiscală cât mai mică. Oricum privim însă problema, presiunea fiscală reprezintă totuşi o idee de obligaţie, prin taxe şi impozite faţă de stat.

Revenind pe concret la situaţia ţării noastre trebuie să realizam faptul că pentru noi presiunea fiscală este mai presantă acum decât oricând atât din cauza crizei resimţite puternic pe piaţa capitalurilor cât şi datorită faptului că ne aflam încă într-o perioada de tranziţie, de modernizare a sistemului fiscal.

Este necesar de asemenea a nu se înţelege prin presiune fiscală un indicator strict economic, ceea ce ar fi mai mult decât greşit, ci dimpotrivă trebuie înţeles faptul că pentru a stabili o presiune fiscală adecvată situaţiei dintr-o economie această problema ar trebui abordată

108

la contactul dintre social şi uman. Trebuie să înţelegem că nu este îndeajuns să calculam un nivel al presiunii printr-o formulă pur matematică, să vedem că este mai mică decât a ţării vecine şi să ne simţim bine că avem o fiscalitate mai relaxată. Acesta este tocmai motivul pentru care pe lângă presiune fiscală obiectivă, care determină necesarul de finanţe resimţit de o economie la un moment dat s-a definit şi conceptul de presiune fiscală psihologică (cea care măsoară pragul de toleranţă al populaţiei la impozite) în strânsă legătură cu indicatorul de presiune fiscală individuală care se calculează prin raportul veniturilor înainte şi după impozitare.

Prin urmare apare drept necesară precizarea unor factori de care ar trebui să se ţină cont în stabilirea nivelului fiscal, cum ar fi: performanţele economice; eficienţa cheltuielilor publice finanţate din impozite şi taxe; necesităţile publice stabilite şi aprobate de către Parlament; gradul de înţelegere al contribuabililor a necesitaţilor bugetare; stadiul democraţiei atins de ţara respectivă;

Din orice unghi am studia problema este evident că nu se poate ridica nivelul fiscal într-o ţară cu o economie în dificultate fără a spori în mod evident tentaţia contribuabilului de a apela la evaziune fiscală, şi atunci din experienţa unor state care au trecut deja prin aceste probleme s-au desprins nişte concluzii privind nivelul maxim al presiunii fiscale – nivel care după cum artă practica este de obicei mai mare în practică decât se crede în teorie – precum şi modalităţile de a se ajunge la ceea ce specialiştii denumesc optimul fiscal, sau altfel spus criteriile de optimizare fiscală, adică: nivelul optim al cheltuielilor publice este atins atunci când Umg a

cheltuielilor este egală cu cea a veniturilor rămase la contribuabili; nivelul optim al presiunii fiscale este atins atunci când se

maximizează nivelul prelevărilor de la contribuabili; nivelul optim al presiunii fiscale este atins atunci când se

maximizează PIB-ul.În concluzie cu privire la problema presiunii fiscale se poate

spune că în cazul în care aceasta se dovedeşte a fi prea ridicată ea are un impact negativ deosebit asupra comportamentului agenţilor, prin creşterea înclinaţiei acestora spre evaziune, si prin aceasta asupra economiei în ansamblu.

Având definite conceptele de evaziune fiscală şi fraudă fiscală, precum şi cauzele care le determină, din experienţa cercetătorilor care s-au ocupat de acest domeniu a rezultat şi o funcţie a evaziunii fiscale, determinată în ultima instanţă de o singura variabilă – politica fiscală .

109

Astfel potrivit laureatului premiului Nobel, economistului Gary S. Becker aceasta funcţie trebuie abordată prin prisma comportamentului uman, astfel: pornind de la funcţia generala a evaziuniiE = f (u, x, y) unde:- u este gradul de înclinaţie spre evaziune- x reprezintă o mărime reprezentativă a politicii fiscale- y semnifică o variabila reală a economiei (PIB,VN)

Se face următorul raţionament: având în vedere că înclinaţia spre evaziune adică u este invers proporţională cu presiunea fiscală sau cu stricteţea controlului în domeniu, deducem că u = f(x) (r1); având în vedere caracterul constant pe perioade scurte-medii ale lui y putem admite că şi y = y(x)(r2) şi astfel deducem din r1 şi r2 că E=f(x). De ce este valabil acest raţionament? Ei bine deoarece este recunoscută importanţa comportamentului uman în cadrul fenomenului evaziunii şi demonstrată prin doua moduri astfel: din punct de vedere economic : se observă că în cazul banilor, spre

deosebire de bunurile de consum, nu se aplică legea utilităţii marginale descrescânde;

din punct de vedere psihologic : dacă ar fi să recunoaştem egoismul ca o trăsătură definitorie a caracterului uman atunci ajungem la concluzia logică – evazionistul sesizează doar faptul că i se “ confiscă” pe nedrept ceva muncit de el şi că cel puţin din punctul lui de vedere ceea ce el face este cel puţin “moral” dacă nu chiar legal; deoarece el apreciază totul printr-o relaţie plăcere-cost şi nu sesizează necesitatea plătirii taxelor pentru nişte scopuri pe care le consideră neesenţiale.

Acelaşi Gary Becker atrage atenţia că în vederea descoperirii modului optim de combatere a evaziunii, atât licită cât şi ilicită, trebuie să se dezvolte un model care să ţină seama de :pagubele provocate, costul descoperirii evaziunii, numărul de infracţiuni, adică un sistem care să pună bine în balanţa veniturile realizabile prin corectarea acestui fenomen cu cheltuielile realizate pentru a săvârşi acest obiectiv. Tot el atrage de asemenea atenţia asupra importanţei unui sistem de control riguros şi dur prin remarcarea faptului că numărul infracţiunilor este invers proporţional cu creştere probabilităţii de condamnare a unei persoane. Cu toate cele spuse trebuie precizat că nu este practic posibilă definirea unei funcţii care sa poată cuantifica riguros evaziunea fiscală .

Daca până acum am încercat o definire a fenomenului de evaziune fiscală, o determinare a cauzelor apariţiei ei, a modurilor de prevenire ale acesteia şi a modurilor de măsurare, voi încerca în continuare să expun câteva moduri în care poate să apară acest

110

fenomen şi factorii în funcţie de care se pot clasifica aceste moduri. Trebuie reamintit că evaziunea fiscală există peste tot în lume, de la ţările scandinave, renumite de altfel pentru fiscalitatea exagerată (mai ales Danemarca) – aşa-zisele “iaduri fiscale” la ţările cu fiscalitate foarte mică, “paradisurile fiscale”. Trebuie menţionat de asemenea că modul de pedepsire a evaziunii diferă în funcţie de aceste ţările datorită diferenţelor de concepţie existente în fiecare dintre acestea în parte.

După cum am mai spus există mai multe moduri în care poate să apară evaziunea fiscală, iar din acest punct de vedere distingem următoarele forme de manifestare:- pentru evaziunea licită: avantajele în natură; reduceri de impozite pe profitul reinvestit; deducerea din venituri a unor cheltuieli ca amortizarea sau fondul

de rezervă în cantităţi mai mari decât justificabile economic; domicilii stabilite în “paradisuri fiscale”;- pentru evaziunea ilicită: desfăşurarea de activităţi ce aduc venituri clandestine care nu sunt

declarate organelor fiscale; diminuarea masei impozabile prin neînregistrarea şi nedeclararea în

totalitate a veniturilor realizate; supradimensionarea costurilor de producţie şi a altor cheltuieli în

scopul diminuării venitului impozabil;După locul constatării evaziunii se pot evidenţia trei tipuri de

evaziune: la frontiera, pe drumurile publice, la locul desfăşurării activităţii.

După aria de extindere se delimitează de asemenea doua tipuri: frauda naţională şi frauda internaţională. Prima dintre aceste se împarte la rândul ei în fraudă artizanală, care presupune un caracter mai simplu şi de obicei individual cum ar fi de exemplu munca la negru; şi în frauda industrială care are un caracter mai complex şi foloseşte atât procedee fiscale cât şi penale, cel mai des întâlnite la noi în ţară în cazul importurilor de ţigări, băuturi alcoolice şi cafea.

Frauda internaţională are la baza principiul dublei impuneri fiscale şi se manifestă de obicei prin orientarea activităţii anumitor firme spre ţări cu o legislaţie în domeniu mai favorabilă, sau se bazează pe zonele extrateritorialitate care scapă sau nu sunt chiar atât de bine controlate de legislaţiile diferitelor ţări. Ca şi în cazul fraudei naţionale există şi aici doua forme principale de manifestare ale acestui tip de fraudă şi anume: abstinenţa, care presupune abţinerea de la investiţie şi producţie şi

îndreptarea spre o ţară cu fiscalitate mai redusă;

111

disimularea sau ascunderea de organele de control a veniturilor reale realizate în afara ţării.

În general, la noi în ţară sau oriunde, evaziunea fiscală este condamnată. Cu toate acestea, perspectivele privind acest fenomen nu s-au schimbat în decursul timpului. El persistă în toate ţările şi în toate perioadele în ciuda sancţiunilor.

În mod evident recurgerea la evaziunea fiscală are repercusiuni negative asupra veniturilor bugetului de stat, asupra politicii bugetare a puterilor de stat şi, chiar, asupra climatului social.

Semnificaţia problemei este mai mare în ţările mai puţin dezvoltate unde guvernele pot întâmpina mari greutăţi în supravegherea tranzacţiilor care au loc în economie.

Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico-sociale complexe, de maximă importanţă cu care statele de astăzi se confruntă şi ale cărei consecinţe nedorite caută se le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind, practic, imposibilă. Efectele evaziunii fiscale se repercutează direct asupra nivelurilor veniturilor fiscale, conduce la distorsiuni în mecanismul pieţei şi poate contribui la inechităţi sociale datorate “accesului” şi “înclinaţiei” diferite la evaziunea fiscală din partea contribuabililor.

Cu toate acestea, statul, prin puterile publice, poate să incite la evaziune fiscală urmărind în principal două scopuri: un scop pozitiv – argumentat de dorinţa de-a stimula formarea

(acumularea) capitalului un scop negativ – reflectat prin sprijinirea unor grupuri de interese,

de multe ori de tip mafiot.De aici desprindem chiar rolul evaziunii fiscale ca element, dorit

sau nu, al politicii fiscale.Se apreciază că unul din secretele japonezilor, în ceea ce

priveşte formarea capitalului, este evaziunea fiscală care este încurajată oficial. Astfel, un japonez adult, în mod legal, este scutit de taxe pentru un cont de economii mediu. Din această cauză au rata cea mai mare de formare a capitalului. Opinia unui autor, Peter F. Drucker, în acest sens este următoarea : “Orice ţară care vrea să fie competitivă trebuie să-şi construiască un sistem de impozite de tipul celui japonez, care, printr-o atitudine de ipocrizie semioficială, încurajează formarea capitalului”. În mod logic acest capital astfel format ar trebui să se întoarcă în economie sub formă fie de investiţii fie de consum.

Intervenţia statului în menţinerea unui anumit grad de evaziune fiscală, în aceste scopuri, trebuie analizată prin prisma raportului dintre efect: formarea capitalului şi efort: o mare risipă de resurse, bugetare sau nu , create de inechităţi în veniturile disponibile ale contribuabilului.

112

Totuşi, în ciuda unor efecte benefice pozitive ale evaziunii fiscale, arătate mai sus, evaziunea fiscală rămâne un fenomen economic negativ, în special pentru majoritatea contribuabililor care înţeleg să nu se sustragă din faţa impozitelor. Sumele prelevate de la aceştia vor trebui să crească pentru acoperirea nevoilor generale, pentru că statul, în cele din urmă, are nevoie de o sumă a veniturilor mare pentru îndeplinirea obiectivelor sale economice, politice, sociale etc.

FORMELE EVAZIUNII FISCALE

Multitudinea obligaţilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor şi, mai ales, povara acestor obligaţii , au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a legilor fiscale. Aceasta deoarece impozitele ating contribuabilul în punctul lui sensibil: profitul.

O definiţie clară şi unanim acceptată de toţi specialiştii cu privire la evaziunea fiscală şi frauda fiscală este greu de găsit. De exemplu, în legislaţia existentă în România, potrivit legii 87/1994, articol 1, evaziunea este definită ca: “sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, local, al asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale, de către persoane fizice şi juridice, române sau străine”.

Astfel în legislaţia română nu se face diferenţa dintre evaziunea fiscală şi frauda fiscală.

Totuşi, cel mai adesea, frauda fiscală desemnează, stricto sensum, o infracţiune la lege şi se distinge de evaziunea fiscală care se defineşte ca o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege. Sunt cazuri când anumiţi autori asimilează în parte cele două noţiuni. Astfel, în ţările anglo-saxone “tax evasion” desemnează frauda, iar “tax avoidance” evaziunea fiscală. C.V. Brown şi P.M. Jackson definesc “tax avoidance” , adică evaziunea fiscală ca pe o rearanjare (reorganizare) legală a unei afaceri astfel încât să minimalizeze obligaţia fiscală, iar “tax evasion” ca pe o rearanjare (reorganizare) ilegală a unei afaceri în acelaşi scop. În acelaşi spirit, într-o lucrare americană, mai precis în “Federal Tax Course”, se spune: “ Literatura fiscală privitoare la evaziunea fiscală şi fraudă este abundentă, totuşi nu există indicii precise referitoare la diferenţele dintre acestea. Evaziunea fiscală este minimalizarea excesului de impozitare prin utilizarea alternativelor acceptabile, reale. Frauda fiscală este determinată de contribuabili sau consilierii lor specialişti, preocupaţi de intenţia de-a nu ţine seama de legea fiscală în vigoare.

113

Încercând o concluzionare asupra diversităţilor de opinii vizavi de noţiunile de evaziune fiscală, putem considera că există un singur fenomen care aduce atingeri veniturilor fiscale bugetare de stat, acela al evaziunii fiscale care, în funcţie de raportul faţă de lege al acţiunii de atingere a acestor drepturi fiscale, poate fi evaziunea fiscală licită, adică este îngăduită, implicit, de lege şi evaziunea fiscală ilicită care este o sinonimă a fraudei fiscale.

În practică, operaţiunea de delimitare dintre evaziunea fiscală licită şi ilicită este acoperită de incertitudine din două motive: interpretarea legalului şi ilegalului şi contradicţiile soluţiilor dreptului comparat.

Pentru a face o delimitare, s-a încercat gruparea contribuabililor ce produc evaziune fiscală în trei familii: una a celor “cinstiţi” –zona albă una a celor “necinstiţi” –zona neagră una a celor care evadează, fie legitim prin abilitate, fie ilegal prin

abuz de lege –zona gri.

Alb Zona legală

abstinenţaaplicarea regimurilor fiscale defavoareeroarerespectarea legii

Gri Zona gri abuz de drept abilitate fiscală

Negru Zona ilegală fraudă

Conform schemei de mai sus, contribuabilul glisează de la eroare la utilizarea opţiunilor fiscale, de la abstinenţă la manipularea abilă a legii şi, în sfârşit, de la abuz faţă de legile fiscale la fraudă calificată. In practică este dificil uneori de-a distinge eroare contabilă involuntară de decizia luată conştient în vederea diminuării efectelor impozitului. În plus, noţiunea multiformă a evaziunii fiscale are un conţinut a cărui geometrie variabilă împiedică trasarea cu precizie a unei delimitări nete între actele conforme cu legea şi actele contrare legii. De aici rezultă limita dintre formele evaziunii fiscale “legitime” şi “nelegitime” nu pot fi trasate decât de la caz la caz.

114

CAUZE, MANIFESTĂRI, EFECTE ALE EVAZIUNII FISCALE

Evaziunea fiscală nu este numai imaginea fiscalităţii ci şi a climatului politic şi social, specificul naţional şi chiar a celui religios. Aceasta nu înseamnă că fenomenul nu are o geografie internaţională, că ar exista state care să nu fie lovite de această plagă, dar elementele amintite îşi pun amprenta asupra mărimii fenomenului şi a mijloacelor de realizare a lui.

Astfel se pot impune diferite manifestări ale evaziunii (fraudei) fiscale: Manifestări sociologice

Evaziunea şi frauda fiscală există în toate ţările dar chiar şi în interiorul fiecărei ţări pot varia în funcţie de regiuni.

Frauda fiscală în ţările în curs de dezvoltare atinge, după date publicate cu diferite ocazii, proporţii impresionante. Astfel, se vorbeşte că 80-90% dintre veniturile fiscale ce ar trebui percepute de stat nu sunt niciodată recuperate de trezoreriile publice ale acestora. Aceste date sunt concordate cu estimările lui N. Kaldor în ceea ce priveşte frauda fiscală din lumea a treia care potrivit acestuia variază între 4/5 şi 9/10 din veniturile fiscale prevăzute. La amploarea acestui fenomen, pentru acest grup de ţări, un rol important îl au: incoerenţa ţi permisivitatea legii, modul de aplicarea a acesteia de către administraţia fiscală, comportamentul contribuabililor în acest context, corupţia organelor fiscale.

Cum s-a mai precizat, există diferenţe de evaziune fiscală chiar în interiorul aceleiaşi ţări. În România, de exemplu, se pare că cele mai expuse sunt: capitala Bucureşti şi zonele de frontieră. Explicaţia acestei teorii constă în implantarea zonelor de producţie şi comerţ cu grade diferite în interiorul ţării. În general, geografia încasărilor fiscale determină, în parte şi geografia evaziunii fiscale.

În ceea ce priveşte structura socio-profesională, în România, este şi mai greu de probat statistic decât geografia. Despre mărimea celor ce fac evaziune, toate studiile confirmă faptul că evaziunea e o funcţie a micilor contribuabili. Explicaţia rezidă din: micile întreprinderi sunt mai puţin verificate, ceea ce le poate

expune la riscuri posterioare mai mari deoarece firmele mari dispun de mijloace importante (dotări,

specialişti) şi de relaţii funcţionale dintre salariaţii firmei, posibilităţi de-a recurge la evaziune este mai mică

micile firme recurg la evaziune datorită uşurinţei de-a evaziona şi datorită necesităţii de-a evaziona

115

Manifestări tehnice

În cazul evaziunii fiscale licite, principalele forme ale acesteia sunt: avantajele în natură, cum ar fi: maşini de serviciu, indemnizaţii mai

mult sau puţin generoase, constituind cheltuieli profesionale, împrumuturi drept reşedinţă de vacanţă, participarea la cheltuielile de şcolarizare a copiilor, date de către patroni salariaţilor lor cei mai bine plătiţi pentru a scăpa de ratele ridicate de impozitare a venitului.

reduceri de impozite pe venit pentru profitul reinvestit pentru dezvoltarea activităţii aducătoare de venit.

posibilitatea deducerii din venituri a unor cheltuieli privind amortizarea şi fondul de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel care s-ar justifica din punct de vedere economic.

domicilii în străinătate, în paradisuri fiscale, adică centre financiare care oferă condiţii de impozitare mai favorabile decât se bucură în ţările lor, pentru rezidenţii care investesc aici, pentru persoanele fizice şi societăţi comerciale.

Frauda poate fi privită şi din punct de vedere geografic, când este vorba de o fraudă fiscală naţională şi de una internaţională. Frauda fiscală naţională

Frauda fiscală naţională se manifestă între graniţele unui stat atât prin forma sa artizanală, cât şi prin forma sa industrială.

Frauda fiscală artizanală Are ca şi caracteristică majoră faptul că ea este definită mai

puţin de modalităţile tehnice de realizare sau amploarea sustragerilor de impozite de la plata către bugetul de stat, cât de modul izolat, pe cont propriu, de acţiune al autorilor ei. Cel care realizează frauda artizanală acţionează singur sau cel puţin fără să recurgă la o organizaţie în acest scop, adică nu acţionează în legătură cu alţii.

Exemple de fraudă fiscală artizanală sunt multiple. Ele merg de la o banală diminuare a preţului real de vânzare a unui imobil sau importul de mărfuri fără să fie declarate, până la omiterea înregistrării veniturilor în contabilitate sau majorarea cheltuielilor deductibile.

Tot o formă de fraudă fiscală este şi munca la negru care este simptomatică pentru rezistenţa la impozite. Ea permite celui care o exercită să obţină venituri nedeclarate.

Frauda fiscală industrialăSe manifestă prin recurgerea la procedee complexe şi la

aranjamente juridice ingenioase. Acest tip de fraudă are atât caracter fiscal cât şi penal.

116

Frauda fiscală industrială se realizează printr-o divizare a acţiunii de comitere a fraudei în cadrul unei reţele subterane care are scopul de a sprijini şi acoperi operaţiunile fictive. Deci, în acest caz, sunt implicate mai multe persoane fizice şi/sau juridice pentru realizarea de profituri, de regulă foarte importante, prin sustragerea în mod fraudulos de la plata impozitelor.

Principiul de la care pleacă cei care comit frauda fiscală industrială este foarte simplu. Verificările fiscale constau numai în constatarea de către organele de control şi asigurarea acestora că există concordanţă între evidenţa contabilă şi documentele justificative. Frauda fiscală internaţională

Recurgerea la evaziunea fiscală internaţională îşi găseşte explicaţia atât în jocul dublei impuneri, datorită autonomiei regimurilor fiscale naţionale, cât şi în presiunile fiscale rezultate de aici.

Modalităţile cele mai răspândite de fugă, la nivel internaţional, din faţa impozitelor sunt abstinenţa şi disimularea.

Abstinenţa – este forma cea mai simplă şi mai radicală a fugii de impozit. Descurajat de o presiune fiscală prea ridicată, contribuabilul se abţine să producă, să muncească sau să investească şi se îndreaptă spre ţări cu fiscalitate mai redusă.

Disimularea – ascunderea (disimularea) materiei impozabile presupune nedeclararea veniturilor câştigate în străinătate sau a averii situate acolo, contribuabilul dând informaţii inexacte fiscului despre tot ceea ce trece în afara graniţelor naţionale.

Instrumente de realizare a fraudei internaţionale se rezumă, în special, la trei tipuri de societăţi instalate în ţările de refugiu: holdingurile, societăţile de bază şi societăţile fictive.

Societăţile holding:Instalate în ţări ca Lichtenstein, Luxemburg, Elveţia, Monaco,

Hong Kong, Singapore, Bermude, acestea au funcţiuni multiple. Ele gestionează în acelaşi timp portofoliile de valori mobiliare pentru societăţile de grup, obţin participaţii, procură surse de finanţare.

Utilitatea fiscală a acestor societăţi holding este evidentă. De exemplu, o societate dintr-o ţară cu fiscalitate ridicată pentru veniturile din capital, şi care doreşte să lanseze un împrumut obligatar, pentru a evita reţinerea la sursă a impozitului asupra dotărilor, obligaţiunilor emise, creează o societate holding în Lichtenstein. Obiectul acesteia este să emită titlurile de valoare respective. Suma astfel obţinută în urma vânzării titlurilor este predată de către societatea holding la societatea din ţara de origine în schimbul unei dobânzi cel puţin egale cu rata dobânzii pentru obligaţiunile emise. Dobânzile vărsate de societatea de holding deţinătorilor de obligaţiuni nu suportă nici o reţinere, micşorând astfel costul finanţării pentru societatea iniţială.

117

Societăţile de bază:Sunt societăţi care nu au o activitate economică proprie. Ele

sunt create, de asemenea, în ţări cu presiune fiscală redusă, servind pentru concentrarea şi administrarea beneficiilor comerciale şi financiare realizate în alte ţări de către filialele şi întreprinderile comerciale din grupul fondator.

Societăţile fictive:Spre deosebire de cele precedente, acestea au o existenţă

materială mult mai neînsemnată. Acestea nu au baza în ţările de refugiu, ci se rezumă adesea la o simplă “cutie de scrisori” efemeră pe lângă o bancă.

MODALITĂŢI DE COMBATERE A EVAZIUNII FISCALE

Procesul de măsurare a evaziunii fiscale este unul deosebit de dificil de realizat. Din multitudinea de instrumente de măsură existente se disting cele ce se bazează pe metode aproximative, precum şi cele care utilizează o metodă mai precisă, având la bază ancheta asupra unui eşantion.

Metodele aproximativeAceste metode relevă fie o simplă afirmaţie(incantaţie) politică,

fie, din contră, o estimare mai ştiinţifică. Incantaţia politică

Constă în avansarea de cifre speculative pentru obţinerea unui impact asupra opiniei publice. Obiectivul este, în acest caz, mai puţin de a da o informaţie reală utilizabilă, cât de a determina o reacţie în favoarea unor măsuri urmărite de cel care lansează aceste cifre.

Incantaţia politică este o metodă intuitivă, cu utilizare frecventă în finanţele publice. Ea este folosită mai ales pentru aprecierea economiei subterane, adică producţia şi veniturile nedeclarate. Se lansează cifre pur şi simplu speculative pentru a convinge cetăţenii, oamenii politici că fenomenul este în stare acută.

În unele cazuri evaluarea unor cifre simbolice şi magice ale evaziunii fiscale urmăreşte să pregătească opinia publică în legătură cu severitatea verificărilor ce se impun şi care urmează a se efectua.

Estimarea metodicăAceastă metodă se face plecând de la instrumente economice şi

sociologice.Instrumente economice – sunt utilizate pentru a măsura atât

frauda cât şi fenomenul mai vast al economiei subterane. Economia subterană cuprinde producţia legală nedeclarată, producţia de bunuri şi servicii ilegale şi venituri în natură disimulate. La rândul ei, producţia nedeclarată, componenta principală a economiei subterane, corespunde

118

la ceea ce se numeşte “economia la negru”(frauda şi evaziunea, munca la negru). Trebuie notat faptul că dacă ea este ascunsă fiscului, nu înseamnă în mod necesar că ea scapă în totalitate contabilităţii naţionale, deoarece contabilităţile naţionale practică corecţii pentru a ţine cont de declaraţiile subevaluate.

Estimarea economiei subterane, adică munca la negru, comerţul cu stupefiante, prostituţia, veniturile în natură ascunse etc., se face plecând de la diverse metode care se bazează pe aceeaşi idee. Se estimează că economia subterană lasă urme care apar pe piaţa muncii, în agregatele monetare sau sub forma dezacordului între venituri şi cheltuieli.

Indiciile economiei subterane pe piaţa muncii pot fi cercetate prin sondaje. De exemplu, unui eşantion reprezentativ al populaţiei i se pune întrebarea dacă a participat la economia clandestină în calitate de cumpărător sau vânzător de bunuri şi servicii nedeclarate. Deoarece populaţia eşantionului este întrebată şi în legătură cu numărul de ore de muncă la negru, salariul oral etc., se poate evalua mărimea economiei oculte.

Instrumente sociologice – au fost elaborate plecând de la statistici ale controlului fiscal sub forma anchetelor particulare în rândul anumitor profesii, considerate ca expuse la evaziunea fiscală. Deşi rectificările care se fac în cursul şi în urma verificării fiscale pot fi urmarea unor erori constatate din cauza unor greşite aplicări ale legislaţiei, deci fără existenţa intenţiei săvârşirii evaziunii fiscale, totuşi, în cele mai multe cazuri aceste rectificări au ca rezultate reintegrarea în baza de impozitare a veniturilor sustrase de la impozitare.

Metoda eşantionului reprezentativ al contribuabililorAceasta este o metodă foarte răspândită care este utilizată în

asociaţie cu un sondaj pentru o anchetă de opinie, fie cu verificări fiscale aprofundate.

Această metodă este frecvent utilizată în diverse ţări şi mai puţin la noi în ţară, unde măsurarea fraudei fiscale, la această dată, se face exclusiv prin metode aproximative şi, mai ales, prin incantaţie politică.

Ideea eliminării în întregime a evaziunii fiscale ar fi un demers sortit eşecului pentru orice guvern.

Este dificil de realizat acest lucru în statele cu economie supercentralizată şi cu atât mai mult în cele cu economie de piaţă.

Pentru a combate evaziunea fiscală, în fapt pentru a aduce nivelul ei în limite acceptabile, este important de cunoscut şi eliminat cauzele care-i favorizează formele de manifestare.

În ordinea importanţei lor, acestea sunt:1. Fiscalitatea ridicată . În condiţiile unei fiscalităţi ridicate, reacţia plătitorilor de impozite devine de respingere. Aceştia caută diferite

119

modalităţi de a evita o povară fiscală greu de suportat. În opinia specialiştilor se consideră normal o rată a fiscalităţii de până la 33-34% din P.I.B.2. Legislaţia fiscală ineficientă contribuie la creşterea evaziunii fiscale. În România postdecembristă, legislaţia fiscală în întreaga perioadă poate fi caracterizată ca incoerentă, cu modificări dese şi posibilităţi de interpretare diferite, o zonă de stabilitate înregistrându-se după anul 2002 prin aprobarea codului fiscal.3. Birocraţia , produce efecte negative asupra întreprinzătorilor, care în cele mai multe cazuri sunt bine intenţionaţi în desfăşurarea unei activităţi producătoare de venit şi îî descurajează în dorinţa lor de a desfăşura activităţi legale.4. Comportamentul psihologic, în opinia unor autori, influenţează înclinaţia spre evaziune a plătitorilor, care nu văd imediat efectul social al impozitelor şi taxelor plătite. Acest comportament este întărit şi de faptul că în multe situaţii, statul se dovedeşte un prost gospodar al banului public.Constatarea este întărită, de exemplu şi de misiunea Băncii Mondiale, care printr-un studiu realizat în anul 1999, a demonstrat că statul, în tripla ipostază de proprietar, producător şi beneficiar, este greu să aplice măsuri serioase pentru redresarea economico – financiară a firmelor pe care le are în portofoliu.5. Ineficienţa controlului financiar, fiscal şi vamal . Aceste atribuţii de control ale aparatului financiar – fiscal şi vamal, au fost ineficiente în primul rând prin faptul că o mare perioadă de timp nu s-a creat cadrul juridic necesar în România. De exemplu, legislaţia privind combaterea evaziunii fiscale s-a adoptat numai în anul 1994, cea privind controlul fiscal, numai începând cu ianuarie 1998, iar, o legislaţie care să asigure o eficienţă în controlul activităţii producătorilor de alcool, numai începând cu anul 1999.6. Procesul greoi de formare a personalului fiscal de specialitate care neavând o motivare reală sub aspectul salarizării şi al dotării logistice, după acumularea unor cunoştinţe de specialitate, caută alte locuri de muncă mai bine remunerate.7. Ineficienţa instanţelor judecătoreşti datorită faptului că acestea se confruntă cu o lipsă recunoscută de specialişti în drept fiscal.

Cuantificarea acestor factori în limita unor indicatori normali şi dispunerea unor măsuri ferme la nivel de guvern, poate face ca fenomenul evaziunii fiscale, în România cu limita cuprinsă între 40 – 49% din P.I.B., să fie serios diminuată.

120

CUVINTE CHEIE evaziune fiscală, presiune fiscală, fraudă fiscală, Curba

Laffer, frauda internaţională, frauda naţională, formele evaziunii fiscale, manifestările evaziunii fiscale

TESTE GRILĂ

1. Neîndeplinirea voită a obligaţiilor fiscale de către contribuabili poate lua, în general, forma:

a) evaziunii fiscale;b) fraudei fiscale;c) criminalităţii economice

2. Care este diferenţă dintre evaziunea fiscală şi frauda fiscală?a) evaziunea fiscală reprezintă o mânuire abilă a legii de către

contribuabil pentru a diminua obligaţiile privind taxele datorate, în timp ce frauda reprezintă o infracţiune prin nerespectarea legii cu privire la impozite;

b) definesc acelaşi lucru în totalitate;c) frauda fiscală reprezintă o mânuire abilă a legii de către

contribuabil pentru a diminua obligaţiile privind taxele datorate, în timp ce evaziunea reprezintă o infracţiune prin nerespectarea legii cu privire la impozite;

3. Cauzele care au condus la dimensiuni impresionante ale evaziunii fiscale în România au constat şi constau în:

a) legislaţia plină de lacune;b) existenţa unei presiuni fiscale prea ridicatei;c) existenţa unui număr prea mare de agenţi economici;d) lipsa de specialişti în domeniul fiscal

4. În stabilirea nivelului fiscal ar trebui să se ţină seama de o serie de factori, printre care:

a) performanţele economice;b) eficienţa cheltuielilor publice din impozite şi taxe;c) necesităţile publice reale;d) gradul de înţelegere al contribuabililor în domeniul necesităţilor

bugetare;e) stadiul democraţiei;f) toate cele de mai sus.

5. Evaziune fiscală ilicită se caracterizează prin:a) avantaje în natură;b) desfăşurarea unor activităţi ce aduc venituri clandestine

care nu sunt declarate organelor fiscale;

121

c) supradimensionarea costurilor de producţie în scopul diminuării veniturilor impozabile;

d) diminuarea masei impozabile prin neînregistrarea sau nedeclararea unor venituri;

e) reduceri de impozite pe profitul reinvestit.6. După aria de extindere frauda fiscală se împarte în fraudă fiscală naţională şi internaţională. Frauda fiscală internaţională se fundamentează pe:

a) principiul dublei impuneri fiscale şi se manifestă de obicei prin orientarea anumitor firme spre ţări cu o legislaţie favorabilă;

b) munca la negru;c) frauda industrială;d) sustragerea de la plata taxelor vamale.

7. Abilitatea fiscală ca şi formă de manifestare în cadrul unei zone a evaziunii fiscale face parte din:

a) zona legală;b) zona gri;c) zona ilegală.

8. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:a) Manifestările tehnice ale evaziunii fiscale constau în

avantajele în natură date de patroni salariaţilor pentru a scăpa de ratele ridicate ale impozitului pe venit;

b) Evaziunea fiscală este o funcţie a micilor contribuabili pentru că acestea sunt mai puţin verificate, ceea ce le expune la riscuri ulterioare mai mari;

c) Deoarece firmele mari dispun de mijloace importante şi de relaţii funcţionale între salariaţii firmei, posibilităţile de a recurge la evaziune fiscală sunt maxime.

9. Care este diferenţa dintre frauda fiscală artizanală şi frauda industrială?

a) definesc acelaşi fenomen;b) frauda fiscală artizanală este definită de modul izolat, pe

cont propriu, de acţiune al autorilor ei, pe când frauda industrială implică mai multe persoane fizice şi/sau juridice pentru realizarea de profituri;

c) frauda fiscală industrială este definită de modul izolat, pe cont propriu, de acţiune al autorilor ei, pe când frauda artizanală implică mai multe persoane fizice şi/sau juridice pentru realizarea de profituri;

10. Modalităţile cele mai răspândite de fugă, la nivel internaţional, din faţa impozitelor sunt:

a) frauda fiscală industrială;

122

b) abstinenţa;c) disimularea;d) frauda fiscală artizanală.

11. Instrumentele de realizare a fraudei fiscale internaţionale, se rezumă, la trei tipuri de societăţi, şi anume:

a) societăţi pe acţiuni;b) societăţi holding;c) societăţi de bază;d) societatea în comandită simplă;e) societăţi fictive.

12. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:a) Disimularea reprezintă destimularea producţiei în ţările în care

presiune fiscală este foarte mare;b) Abstinenţa ca modalitate de sustragere de la plata impozitelor

constă în ascunderea materiei impozabile şi nedeclararea veniturilor obţinute în străinătate;

c) Societăţile de bază este instalată în “paradisuri fiscale” şi gestionează portofoliile de valori mobiliare pentru societăţile de grup;

d) toate cele de mai sus;e) nici una dintre cele de mai sus.

13. Dintre metodele aproximative de dimensionare a evaziunii fiscale fac parte:

a) incantaţia politică;b) controlul sumar;c) estimarea metodică;d) controlul aprofundat.

123

CAPITOLUL 6ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ.

DATORIA EXTERNĂ

Pentru a acoperi anumite necesităţi de trezorerie sau în condiţii de dezechilibru bugetar, statul, prin intermediul guvernului, apelează la împrumuturi de stat.

Împrumutul de stat ia forma creditului public care reprezintă o înţelegere între stat, pe de o parte, şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, prin care cea din urmă consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată.

ELEMENTELE TEHNICE ALE ÎMPRUMUTURILOR PUBLICE

Definirea şi individualizarea împrumuturilor publice se realizează cu ajutorul unor elemente tehnice, care sunt stabilite în actele normative pe baza cărora sunt lansate şi se angajează.

Pe baza acestor elemente tehnice, subscriitorii potenţiali fac judecăţi de valoare cu privire la condiţiile plasării disponibilităţilor băneşti proprii în înscrisuri ale împrumutului public.

În continuare, vom efectua o prezentare succintă a elementelor tehnice specifice împrumuturilor. 1. Denumirea împrumutului constituie acel element tehnic prin care se precizează destinaţia dată de către emitent resurselor obţinute pe baza sa şi anul contractării împrumutului. Daca se doreşte atragerea atenţiei opiniei publice asupra caracterului excepţional al împrumutului sau asupra obiectivului urmărit prin acel împrumut, apreciat de interes naţional, se precizează acest lucru prin însăşi denumirea lui. 2. Împrumutatul (care apare şi sub denumirea de subscris, debitor sau emitent) este autoritatea publică solicitantă a creditului. În cazul împrumutului de stat, acesta devine debitor şi emitent, deoarece emite înscrisuri cu denumiri specifice (obligaţiuni, bonuri de tezaur, rente de stat ş.a.) care atesta: subscrierea la împrumut; valoarea efectului public; anuitatea; dobânda şi/sau câştigul; scadenţa. 3. Împrumutătorii (denumiţi şi subscriitori, creditori sau depunători) sunt persoanele fizice şi/sau juridice care consimt sa crediteze statul

124

(sau orice autoritate publica), primind, în schimbul sumelor subscrise, obligaţiuni, poliţe sau alte titluri de stat). 4. Titlurile de credit public sunt documente scrise având o forma şi un conţinut stabilite prin actul normativ de lansare a împrumutului, în care se precizează sumele subscrise şi drepturile creditorilor. Aceste înscrisuri sunt denumite diferit (efecte publice, obligaţiuni, titluri publice sau hârtii de valoare), în funcţie de termenul de rambursare a împrumutului şi de caracteristicile lor juridice.

În funcţie de termenul de rambursare, în cazul împrumuturilor pe termen scurt (de până la 1 an) se emit: bonuri de tezaur – sunt înscrisuri care se adresează unei categorii

speciale de subscriitori, deoarece nu se supun regulilor dreptului cambial şi nu pot fi transmise la cursuri variabile, prin cesiunea de creanţe; ele pot fi, însă, lombardate la bănci şi pot fi vândute la licitaţii, la cursuri variabile;

certificate de datorie – sunt înscrisuri care au caracteristicile bonurilor de tezaur, dar se vând numai la valoarea lor nominală, având, deci, cursuri fixe;

certificatele sau bonurile de impozite – sunt înscrisuri nepurtătoare de dobânda pe care statul le înmânează creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau pentru onorarea altor angajamente; deţinătorii acestor înscrisuri le pot utiliza pentru achitarea impozitelor datorate statului şi nu pot fi transmise decât statului;

poliţele de tezaur – spre deosebire de înscrisurile prezentate anterior, acestea se afla sub incidenţa dreptului cambial, care reglementează condiţiile în care pot fi scontate la bănci, executate silit etc.; de asemenea, acestea pot fi scontate la bănci sau pot fi negociate la bursele de valori;

obligaţiunile aferente creditului public – sunt titluri de credit emise de către stat pentru împrumuturile angajate pe termen mediu sau lung şi asigură posesorilor acestora un venit fix, de dobânzi anuale; sunt cazuri când sunt atribuite doar câştiguri sau atât câştiguri cât şi dobânzi;

titlurile de rentă – sunt specifice împrumuturilor fără termen, iar posesorii acestor înscrisuri au dreptul să primească de la stat anumite sume de bani, precizate anticipat, care se plătesc periodic, pe toata durata vieţii acestora.

În funcţie de caracteristicile lor juridice, titlurile de credit public pot fi: nominale (se emit când împrumutul public se adresează unui număr

redus de subscriitori, iar plata veniturilor aferente şi rambursarea sumelor scadente se efectuează doar către titulari sau reprezentanţi ai acestora);

125

la purtător (se emit când împrumutul public se adresează unui număr mare de subscriitori, iar plata veniturilor aferente şi rambursarea sumelor scadente se efectuează oricărui deţinător al acestor înscrisuri şi în orice localitate unde funcţionează ghişeele sale de specialitate).

De asemenea, trebuie reţinut faptul că, sumele exigibile, de la autorităţile publice emitente ale împrumuturilor pe termene scurte formează datoria publică flotantă, iar cele exigibile pe termene medii şi lungi (inclusiv cele fără termen) reprezintă datoria publică consolidată. 5. Cuantumul (mărimea) împrumutului public apare atât sub forma cuantumului aprobat de organul legislativ sau executiv, cât şi sub forma cuantumului realizat după încheierea operaţiunilor de plasare. Cuantumul aprobat se prezintă în următoarele forme:

cuantum limitat, ca valoare nominală a unei sume ce urmează a fi împrumutată şi în ce priveşte perioada de timp în care se pot efectua subscrierile;

cuantum nelimitat, când statele solicită împrumuturi deschise (ca suma şi/sau ca durata a subscrierii).

Cuantumul realizat este în funcţie de condiţiile stabilite de autorităţile emitente cu privire la dobânzi, câştiguri şi anuitate şi evidenţiază încrederea/neîncrederea potenţialilor creditori (subscriitori) în autorităţile emitente.

Cuantumul împrumutului public se determină cu relaţia: Cip = VT · Nr.Te(pl)

unde: Cip – cuantumul împrumutului public VT – valoarea unui titlu Nr.Te(pl) – numărul titlurilor emise sau plasate efectiv

6. Cursul de emisiune al împrumutului public (Cei) reprezintă preţul, stabilit de emitent, pentru 100 de unităţi monetare din valoarea nominală a acestuia. Totuşi, acest curs se stabileşte de emitent şi în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de nivelul dobânzii şi al altor avantaje promise de acesta potenţialilor emitenţi. În acest context, în practică se utilizează: curs „al pari", când Cei = 100 u.m.; curs „sub pari", când Cei < 100 u.m.; curs „supra pari", când Cei > 100 u.m.

De regulă, datorită concurenţei care se manifestă pe piaţa capitalului şi a inexistenţei unor soluţii alternative, cursul de emisiune al împrumuturilor publice este „sub pari", subscriitorii beneficiind de o

126

prima de emisiune, dată de diferenţa dintre valoarea nominală a titlului şi suma plătită la subscriere.

Când statul emitent are o reputaţie bună pe piaţa capitalului, cursul de emisiune al titlurilor de stat este „al pari" şi în mod excepţional „supra pari". 7. Valoarea titlului creditului public, chiar dacă este o noţiune care se foloseşte în mod convenţional (deoarece înscrisurile care certifică împrumuturile publice nu au o valoare proprie), apare sub următoarele forme: ca valoare nominală, reprezintă suma înscrisă pe titlul de credit

public şi exprimă mărimea creantei pe care deţinătorul acestuia o are de încasat de la stat sau, invers, datoria pe care statul o are de plătit deţinătorului titlului respectiv;

ca valoare reală, reprezintă suma efectivă cu care se vinde sau se cumpără un titlu de credit public şi se manifestă nu doar cu ocazia emiterii şi angajării creditului respectiv, ci şi în cursul perioadei de valabilitate a împrumutului angajat, în funcţie de cursul la care se optează la bursă înscrisurile publice negociabile.

8. Veniturile şi alte avantaje ce revin subscriitorilor la împrumuturile publice sunt plăti efective pe care statul le efectuează către creditorii săi, ca „preţ" al dreptului de folosinţă temporară a sumelor băneşti împrumutate, sub forma de: dobânzi, câştiguri, dobânzi şi câştiguri, rente, prime de rambursare, precum şi anumite avantaje sau facilităţi, care nu presupun fluxuri monetare directe. a) Dobânda reprezintă suma de bani pe care statul o plăteşte creditorilor săi pentru împrumuturile angajate de la aceştia. Nivelul (mărimea) dobânzii anuale (Da) se stabileşte pe baza ratei dobânzii (d’), care se fixează anticipat, prin prospectul de emisiune a împrumutului public.

Rata dobânzii la împrumuturile publice se fixează la un nivel apropiat de cel al ratei medii a dobânzii la creditul bancar.

Rata medie a dobânzilor practicate la împrumuturile publice diferă de la o ţară la alta, iar nivelul acestora se modifică de la o perioadă la alta, înregistrându-se o tendinţă de creştere a lor. De asemenea, în ţările şi în perioadele în care procesele inflaţioniste sunt mai accentuate, nivelul ratei medii a dobânzilor la împrumuturile publice este mai ridicat decât atunci când monedele naţionale prezentau o stabilitate mai mare.b) Câştigurile sunt veniturile încasate de subscriitorii care sunt deţinători ai titlurilor de credit public câştigătoare cu ocazia tragerilor periodice la sorţi. Suma totală a câştigurilor se stabileşte, în acest caz, la nivelul dobânzilor care se atribuie în varianta titlurilor publice cu dobânda, dar suma se împarte doar posesorilor de titluri de credit public ieşite

127

câştigătoare. Aceste titluri de credit public se emit de către stat în scopul creşterii atractivităţii unor împrumuturi şi se adresează acelor subscriitori cărora li se pare mai tentantă perspectiva obţinerii unui câştig mare, în comparaţie cu realizarea certă a unui venit de câteva procente pe an, sub formă de dobânda.

În concluzie, rezultă că în cazul titlurilor de credit cu câştiguri sunt subscriitori care riscă şi devin mari câştigători, în timp ce pierd dobânda pe care ar fi încasat-o în cazul titlurilor de credit cu dobândă. c) În cazul împrumuturilor publice cu dobânda şi câştiguri subscriitorii acceptă o rată a dobânzii mai scăzută, în condiţiile în care diferenţa de venit astfel rezultată este compensată sau chiar „remunerată" prin câştigurile atribuite sub forma primelor de emisiune şi a primelor de rambursare. d) Rentele sunt sumele de bani pe care statul se obligă să le plătească persoanelor fizice care subscriu la împrumuturile publice fără un termen expres de rambursare. Aceste sume de bani, denumite şi rente viagere, se plătesc regulat, în cuantumuri fixe stabilite anticipat, până la sfârşitul vieţii subscriitorilor, după care, obligaţia statului se stinge. e) Primele de asigurare sunt venituri promise subscriitorilor la împrumuturile publice sau care revin efectiv acestora datorita diferenţei, favorabile lor, dintre cursul de emisiune şi cursul de rambursare ale obligaţiunilor. f) Avantajele sau facilităţile nonsubstanţiale (care nu presupun fluxuri monetare directe) se refera la: scutirea de impozite a veniturilor încasate pentru împrumuturile

subscrise sau pentru titlurile de credit public negociabil procurate în tranzacţiile bursiere;

acceptarea, de către autorităţile fiscale, a unora dintre titlurile de credit public, la valoarea lor nominală, pentru stingerea unor obligaţii faţă de stat a subscriitorilor;

acordarea privilegiului juridic pentru unele înscrisuri ale împrumuturilor publice de a nu fi expuse executării silite, în cazul declarării stării de faliment pentru deţinătorii acestora;

garantarea juridică a unor împrumuturi publice împotriva deprecierii monetare, prin exprimarea lor într-o valută mai stabilă sau prin indexarea lor s.a.

OPERAŢIUNILE AFERENTE ÎMPRUMUTURILOR PUBLICE

I. Plasarea împrumuturilor publiceÎmprumuturile publice presupun derularea anumitor operaţiuni.

Practica financiară a împrumuturilor publice include, ca operaţiune

128

iniţială, plasarea acestora, care se realizează pe baza unor autorizaţii legale şi care se efectuează prin următoarele modalităţi: prin subscripţia publică; prin intermediul unor consorţii (sindicate) bancare – care se

angajează, fie să realizeze operaţiunile necesare în numele statului, fie să le cumpere în anumite condiţii;

prin vânzare la bursa de valori. II. Conversiunea şi consolidarea împrumuturilor publice

Pe piaţa capitalului de împrumut, datorită modificării raportului dintre cerere şi ofertă, nivelul ratei medii a dobânzii practicate la împrumuturile publice nu rămâne constant vreme îndelungată. Astfel, în perioadele în care rata medie a dobânzii scade considerabil, statul fructifica situaţia creată pentru a-şi uşura efortul financiar determinat de împrumuturile contractate, în condiţii mai puţin favorabile. În această perioadă, statul preschimbă înscrisurile unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui nou împrumut emis cu o dobândă mai scăzută.

Această operaţiune, denumită conversiune, se derulează, de regulă, în faza de depresiune şi la începutul fazei de înviorare a ciclului economic, deoarece atunci dobânda atinge nivelul minim.

În practica împrumuturilor publice sunt utilizate următoarele forme de conversiune: conversiune forţată (când posesorii titlurilor de credit public sunt

obligaţi să le preschimbe cu titlurile unui nou împrumut, în decursul unei anumite perioade de timp, dar cu o rată a dobânzii mai mică, iar la expirarea termenului stabilit, cele vechi, nepreschimbate, îşi pierd valabilitatea);

conversiune facultativă (oferă posibilitatea deţinătorilor titlurilor de credit public să-şi preschimbe aceste titluri cu înscrisurile unui nou împrumut sau să-şi păstreze înscrisurile vechiului împrumut, în funcţie de propriile interese);

conversiunea sau rambursarea anticipată (când subscriitorii pot opta între a accepta preschimbarea titlurilor împrumutului vechi în condiţiile stabilite de stat pentru noul împrumut, şi a refuza preschimbarea, în condiţiile solicitării rambursării anticipate a împrumutului vechi).

Dintre cele trei forme de conversiune prezentate anterior, cea mai utilizata este conversiunea anticipată.

Prin conversiune, statul obţine un avantaj financiar, concretizat în reducerea cheltuielilor cu plata dobânzii şi, implicit, a serviciului datoriei publice, dar înregistrează un prejudiciu moral, datorat scăderii credibilităţii sale pe piaţa capitalului de împrumut.

129

III. Amortizarea (rambursarea) împrumuturilor publiceStatul îşi stinge obligaţiile băneşti faţă de creditorii săi, care au

subscris la împrumuturile publice plasate anterior, prin operaţiunea de amortizare (rambursare).

Aceasta operaţiune constă fie în rambursarea efectivă a capitalului împrumutat, fie în răscumpărarea titlurilor publice scadente, de la posesorii lor.

După regimul său, stabilit prin contractele de împrumut, amortizarea împrumuturilor publice poate avea caracter obligatoriu sau facultativ, astfel: amortizarea obligatorie, se aplică în cazul împrumuturilor publice cu

termen, în cazul cărora statul s-a obligat, în mod expres, ca la anumite termene şi în anumite modalităţi, să ramburseze sumele împrumutate;

amortizarea facultativă, este specifică împrumuturilor publice perpetue, în cazul cărora nu este prevăzută, în mod expres, obligaţia statului de a le rambursa; în cazul acestor împrumuturi, atunci când condiţiile îi sunt favorabile, statul îşi poate stinge obligaţiile financiare, integral, faţă de posesorii înscrisurilor.

TIPOLOGIA ÎMPRUMUTURILOR PUBLICE

Împrumuturile publice se emit şi se contractează în diverse forme, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă şi sunt însoţite de o serie de condiţii, care, practic, le individualizează.

De aceea, este necesară clasificarea acestora prin luarea în considerare atât a caracteristicilor comune, cât şi a celor operaţionale. Prin urmare, împrumuturile de stat se clasifica astfel: 1. după forma de exprimare, împrumuturile publice sunt: în natura; în bani .2. în funcţie de moneda în care se exprimă distingem: împrumuturi publice în monedă naţională; împrumuturi publice în monedă străină, care poate fi a statului

creditor sau o terţă moneda străină; 3. în funcţie de garanţiile acordate de state subscriitorilor la împrumuturi, există: împrumuturi publice cu garanţii personale (care obligă statul debitor

să angajeze cauţiunea asiguratorie a altui stat); împrumuturi publice cu garanţii reale (implică angajamentul

garantării printr-un venit bugetar sigur şi permanent, proporţional cu serviciul aferent datoriei publice angajate).

4. după clauza rambursării, împrumuturile publice sunt: 130

amortizabile (termenele de rambursare şi modalităţile de efectuare a rambursării se stabilesc în prealabil);

împrumuturi neamortizabile (când statul se obligă să plătească, anual, dobânzile datorate, fără să definească precis termenele de stingere a datoriei sale faţă de subscriitorii împrumutului)

5. după forma titlurilor emise de stat, distingem: împrumuturi cu titluri nominative sau cele cu clauza de inscripţiune

(se emit când numărul subscriitorilor este redus şi se caracterizează prin restricţia plăţii veniturilor aferente şi rambursarea sumelor scadente doar către titulari);

împrumuturi cu titlu „la purtător" (se emit în cazul unor subscrieri cu larga adresabilitate, în scopul asigurării operativităţii în încasarea cupoanelor aferente veniturilor promise şi în transmiterea capitalului);

împrumuturi cu titluri mixte (capitalul, fiind nominativ, se rambursează doar titularilor, iar dobânzile se plătesc pe baza cupoanelor „la purtător").

6. în funcţie de natura raporturilor juridice dintre părţi, împrumuturile publice sunt: voluntare sau liber consimţite (în acest caz, subscrierea este

voluntară, fără nici o constrângere directă); forţate (în acest caz, statul obligă anumite categorii de contribuabili

să subscrie, iar aceste împrumuturi pot fi, aşa cum s-a precizat anterior, directe sau deghizate).

7. în funcţie de perioada de timp pentru care se contractează, deosebim: împrumuturi pe termen scurt sau flotante (au termene de

rambursare de până la 1 an); împrumuturi pe termen mediu (contractate pe perioade cuprinse

intre 1 şi 5 ani); împrumuturi pe termen lung (contractate pe perioade mai mari de 5

ani); împrumuturi fără termen (este cazul împrumuturilor perpetue şi a

rentelor viagere). 8. în funcţie de posibilitatea negocierii titlurilor de credit public, deosebim: împrumuturi publice certificate cu titluri negociabile (titlurile au o

circulaţie asemănătoare cu aceea a efectelor de comerţ şi pot fi vândute/cumpărate la bursele de valori, în funcţie de cotaţia lor efectivă);

împrumuturi publice certificate cu titluri nenegociabile

DESTINAŢIA ŞI ROLUL ÎMPRUMUTURILOR PUBLICE131

La împrumuturi statul apeleaza fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de echilibru bugetar.

În primul caz, deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă echilibrat, este posibil ca pe parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele luni ale anului, poate că nu există o concordanţă perfectă între termenele la care se încasează veniturile şi cele la care se efectuează cheltuielile. Prin urmare, pe timpul execuţiei bugetare, pot să apară fie goluri de casă (când plăţile devansează încasările), fie un plus de resurse faţă de ritmul normal al plăţilor.

Trezoreria publică trebuie să cunoască, din timp, perioadele în care pot să apară goluri de casă pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora din afara bugetului public naţional.

Dacă toate resursele financiare publice, încasate pe teritoriul naţional, se colectează la Trezoreria finanţelor publice, golurile de casă ale bugetului public pot fi acoperite cu ajutorul sumelor împrumutate de la alte instituţii de stat, care înregistrează un surplus de resurse financiare. Ulterior, în momentul încasării veniturilor bugetare prevăzute, suma împrumutată se restituie instituţiei creditoare.

Dacă resursele financiare disponibile ale instituţiilor publice nu sunt suficiente pentru a acoperi golurile de casă ale bugetului, atunci se solicita împrumuturi, pe termen scurt, de la alţi deţinători de resurse băneşti de pe piaţă, inclusiv de la banca centrală a ţării (sub forma unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege). Resursele băneşti, împrumutate de la diverşi deţinători publici sau privaţi, nu măresc masa monetară, ci numai o redistribuie. În schimb, resursele împrumutate de la banca centrală constituie o emisiune de bani fără acoperire materială. De asemenea, apelul la împrumuturi din necesităţi de trezorerie poate avea consecinţe negative asupra circulaţiei monetare dacă sumele obţinute nu se rambursează la termenele stabilite.

Pentru finanţarea deficitului bugetar, statul se împrumută pe piaţa internă sau în străinătate. Pentru împrumuturile contractate pe piaţa interna, inclusiv la banca centrală, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur. Emisiunea bonurilor de tezaur, în unele tari, este limitată prin lege, în timp ce în altele este nelimitată.

Bonurile de tezaur sunt titluri de împrumut, purtătoare de dobândă, la fel ca obligaţiunile şi împreună fac parte din categoria efectelor publice protejate, prin Codul Penal, împotriva falsificării sau contrafacerii. Fiecare bon de tezaur cuprinde denumirea, emitentul, precizarea sumei de bani stabilită ca unitate valorică a împrumutului, precum şi alte informaţii privind dobânda, termenul de rambursare, eventual numărul de serie şi alte condiţionări din ansamblul cărora

132

rezultă că titlul respectiv dovedeşte şi reprezintă o creanţă a deţinătorului faţă de stat.

Pentru acoperirea deficitelor bugetare, guvernul tarii are de ales între creşterea veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau introducerea altora noi) şi contractarea de împrumuturi, de regulă, pe termene medii (1-5 ani) şi lungi (mai mari de 5 ani). Deseori, guvernul optează pentru contractarea de împrumuturi din următoarele motive: majorarea impozitelor afectează standardul de viaţă al populaţiei,

iar partidul (coaliţia) de la putere evită, de regulă, să aplice aceasta măsură, considerata nepopulară, pentru a nu-şi pierde electoratul; în ţările cu un nivel ridicat al fiscalităţii, o nouă creştere a acesteia ar genera o împotrivire fermă a categoriilor de populaţie care ar urma să suporte sarcina fiscală suplimentară;

împrumuturile de stat, pe piaţa internă, ofer celor care au disponibilităţi băneşti un plasament sigur;

împrumuturile de stat constituie o modalitate mai rapidă de procurare a resurselor financiare decât impozitele directe, deoarece perioada necesară identificării şi evaluării materiei impozabile este mai îndelungată decât cea de subscriere la împrumut şi efectuarea vărsămintelor în contul acestuia;

împrumutul solicitat băncii centrale, de regulă, se obţine intr-un termen mai scurt decât în cazul în care acesta se plasează în rândul altor persoane juridice şi populaţiei.

Rolul împrumuturilor de stat a generat, de-a lungul timpului, opinii diferite, astfel: în perioada de ascensiune a capitalismului, specialiştii vremii erau

adepţii creşterii impozitelor şi criticau recurgerea la împrumuturi publice, deoarece considerau că: echilibrarea bugetului de stat trebuie să se asigure exclusiv pe

seama veniturilor ordinare (fiscale şi domeniale); împrumuturile generează cheltuieli bugetare suplimentare sub

forma de dobânzi, comisioane etc., care fac necesară, în final, majorarea impozitelor;

împrumuturile uşurează sarcina fiscală a generaţiei prezente, dar împovărează generaţiile viitoare, datorită cheltuielilor reclamate de rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor;

împrumuturile afectează capitalul naţiunii, în timp ce impozitele diminuează numai veniturile acesteia.

în perioada crizei economice din 1929-1933, numeroşi specialişti au renunţat la concepţia neamestecului statului în viata economică a ţării, susţinând necesitatea influenţării acesteia cu ajutorul pârghiilor

133

economico-financiare, între care, împrumuturile, cheltuielile publice, rata scontului, cursul valutar ş.a. deţin un rol important;

în perioada contemporană: unii economişti apreciază nefondată opinia potrivit căreia

împrumuturile constituie un mijloc de transferare a sarcinilor financiare asupra generaţiilor viitoare, deoarece plusului de cheltuieli ce vor avea de suportat plătitorii de impozite în legătură cu împrumuturile contractate în trecut, îi va corespunde un plus de venituri (dobânzi şi restituiri de împrumuturi), ce va reveni creditorilor statului;

este respinsă şi opinia potrivit căreia împrumuturile de stat afectează capitalul naţiunii deoarece se apreciază ca nu împrumuturile distrug capitalul naţiunii, ci slaba preocupare a unor unităţi economice pentru buna întreţinere, reparare şi modernizare a echipamentelor industriale, a mijloacelor de transport şi a instalaţiilor energetice, pentru formarea profesionala a forţei de muncă etc.;

se apreciază, totuşi, ca împrumuturile constituie un mijloc de procurare a resurselor financiare publice mai costisitor decât impozitele, iar dobânzile şi celelalte avantaje acordate creditorilor statului majorează, inevitabil, cheltuielile publice. Asigurarea echilibrului bugetar sau acoperirea unor necesităţi

curente de trezorerie, prin apelarea la împrumuturi publice, generează anumite procese de redistribuire a produsului intern brut, care se manifestă atât în interiorul fiecărei tari, cât şi pe plan internaţional.

Pe plan intern, efectele redistribuirii produsului intern brut încep să apară odată cu subscrierea la împrumuturile lansate de autorităţile publice. În acest moment are loc o redistribuire între partea destinată formarii brute de capital (de acumulare) şi cea destinată consumului, deoarece o parte din capitalul bănesc disponibil este plasată în înscrisuri ale împrumuturilor de stat şi se utilizează, preponderent, în scopuri neproductive. Aceasta redistribuire se realizează şi ulterior, prin plata dobânzilor şi a eventualelor câştiguri promise de autorităţi, care se realizează în favoarea subscriitorilor la împrumuturi, din veniturile încasate prin impozite.

Împrumuturile publice contractate în străinătate contribuie la redistribuirea produsului intern brut intre ţările care acordă împrumuturi şi cele care le solicită. Iniţial, la acordarea acestor împrumuturi, fluxurile financiare pornesc de la ţările împrumutătoare câtre cele împrumutate. Din momentul începerii restituirii împrumuturilor şi al plăţii dobânzilor aferente sensului fluxurilor financiare se schimbă, respectiv pornesc de la ţările împrumutate câtre ţările împrumutătoare. Dacă redistribuirea produsului intern brut al ţării împrumutătoare către

134

ţara împrumutată are caracter temporar, împrumutul fiind rambursabil, în schimb plăţile efectuate de ţară debitoare, cu titlu de dobânzi şi comisioane, câtre ţara creditoare reprezintă o redistribuire nerambursabilă şi definitivă a produsului intern brut pe plan internaţional.

DATORIA PUBLICĂ

Conţinutul datoriei publice şi formele sale de manifestareDatoria publică reprezintă valoarea totală a angajamentelor

statului, inclusiv cheltuielile generate de acestea. Datoria publică totală reprezintă totalitatea obligaţiilor

pecuniare ale statului (guvern, instituţii publice, financiare, unităţi administrativ-teritoriale) la un moment dat, rezultate din împrumuturi interne şi externe (în lei şi în valută) contractate pe termen scurt, mediu şi lung, precum şi obligaţiile statului către trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar în scopul acoperirii deficitului bugetar.

Datoria publică se exprimă în moneda naţională sau în valută, în funcţie de locul unde se contractează şi de condiţiile împrumutului. În scopul evaluării datoriei publice a României, obligaţiile exprimate în altă monedă decât cea naţională se calculează în moneda naţională, utilizându-se cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României.

De asemenea, datoria publică totală a unei ţări se poate exprima în valori absolute (pentru a cunoaşte sarcina la care este supusă economia ţării respective faţă de creditori), în valori relative, ca procent din P.I.B. (pentru a permite comparaţia în timp şi intre tari) şi ca mărime medie pe locuitor (pentru a permite comparaţii şi analize în timp şi spaţiu).

Datoria publică totală se calculează şi se gestionează separat pe cele doua forme ale sale, respectiv datoria publică internă şi datoria publică externă.

Datoria publică internă constituie o parte integrantă a datoriei publice totale şi evidenţiază împrumuturile de stat de pe piaţa financiară internă, de la persoane fizice şi/sau juridice, în monedă naţională sau în valute străine, precum şi împrumuturile angajate de terţi, cu garanţia statului, nerambursate la un moment dat.

Datoria publică externă constituie, de asemenea, o parte integrantă a datoriei publice totale şi se defineşte prin creditele externe contractate şi angajate de către stat, în nume propriu, sau de către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi prin creditele externe contractate şi angajate de către alţi subiecţi autonomi, cu garanţia expresa a statului.

135

Gradul de exigibilitate a datoriei publice se exprima cu ajutorul datoriei flotante şi a datoriei consolidate.

Datoria publică flotantă reprezintă datoria publică pe termen scurt şi cuprinde împrumuturile contractate, pe perioade de până la un an, în scopul acoperirii golurilor de casă generate de neconcordanţa, în timp, a veniturilor cu cheltuielile bugetare.

Datoria publică consolidată cuprinde totalitatea datoriilor rezultate din împrumuturile de stat contractate pe termen mediu şi lung, precum şi a celor rezultate din prelungirea termenelor de rambursare a împrumuturilor pe termen scurt, pe perioade de timp mediu şi lung.

În prezent, în afara celor două forme ale datoriei publice (flotantă şi consolidată), se vorbeşte şi despre datoria publică la vedere, care include atât depozitele constituite la Trezoreria publică, de către diverşi subiecţi autonomi, cât şi alte sume băneşti colectate de aceasta prin circuitul său propriu.

Distincţia dintre datoria publică flotantă şi cea consolidată este importantă şi pentru aprecierea efortului financiar pe care statul este nevoit să-l facă, în mod curent, pentru rambursarea datoriei scadente şi pentru plata dobânzilor aferente în cursul unui an. Astfel cu cât ponderea datoriei publice flotante în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia curentă de resurse financiare menite să acopere serviciul datoriei publice este mai presantă, şi invers.

Valoarea totală a împrumuturilor contractate, la un moment dat, de către autorităţile publice formează datoria publica brută, iar dacă din aceasta se scade valoarea împrumuturilor angajate de la instituţiile de stat (Trezoreria publică, Banca Centrală, s.a.) se obţine datoria publică netă.

Datoria publică internă

La nivel naţional, atât angajarea împrumuturilor publice de pe piaţa financiară internă, cât şi garanţiile acordate de stat unor terţi pentru a contracta împrumuturi se realizează de către Guvern, în limita sumei aprobate de Parlament, prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii financiare specializate, care dobândesc calitatea de agent al statului.

Datoria publică internă constituie o obligaţie irevocabilă şi necondiţionată a statului de a rambursa împrumuturile contractate în lei, de a plăţi dobânzile, câştigurile şi alte costuri aferente. Pentru plata dobânzilor aferente datoriei publice interne se acorda o autorizare bugetară permanentă, respectiv o aprobare nelimitată de rambursare a împrumuturilor şi de plată a dobânzilor şi câştigurilor

136

aferente, care nu necesită aprobări suplimentare prin legea anuală a bugetului de stat.

Cunoaşterea mărimii datoriei publice interne şi a serviciului pe care acesta îl generează este importanta atât pentru autorităţile statului, cât şi pentru creditorii statului.

De aceea, pentru realizarea acestui deziderat se utilizează o serie de indicatori de apreciere, dintre care menţionam: gradul de îndatorare a statului (se determină ca raport procentual între cuantumul datoriei publice şi produsul intern brut, iar cu cât acest indicator are o valoare mai mare, cu atât ţara este mai îndatorată); datoria publică internă angajată (ca totalitate a obligaţiilor asumate de stat faţă de creditorii interni şi nerambursate în momentul realizării analizei); datoria publică angajată pe locuitor (ca raport între mărimea absolută a acesteia şi numărul locuitorilor unei tari); serviciul datoriei publice interne, în mărime absolută; ponderea serviciului datoriei publice interne în produsul intern brut sau în totalul cheltuielilor bugetare; mărimea ratelor scadente pentru datoria publică internă şi ponderea acestora în produsul intern brut; mărimea dobânzilor şi comisioanelor datorate pentru datoria publică internă şi ponderea acestora în produsul intern brut.

Datoria publică externă

Imprumuturile externe reprezintă o formă a exportului de capital şi au înregistrat o dezvoltare foarte mare în secolul al XX-lea datorita existentei, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a unui surplus relativ de capital, care îşi căută plasament peste graniţă în condiţii mai avantajoase decât în interior.

Opţiunea tarilor lumii pentru împrumuturile interne şi externe este dependentă de: mărimea pieţei interne a capitalului de împrumut; volumul comerţului exterior; raportul dintre exportul şi importul care compun comerţul exterior.

Spre deosebire de datoria publică internă, datoria publică externă este mai împovărătoare din următoarele motive principale: Imprumuturile externe trebuie rambursate, în timp ce împrumuturile interne pot fi transformate în împrumuturi perpetue, sau rambursarea lor poate fi amânata printr-o conversie intr-un împrumut pe termen lung; Obligaţiile privind dobânzile şi alte cheltuieli aferente împrumuturilor externe se stabilesc de către creditori, guvernul ţării beneficiare neavând control asupra acestora;

137

o depreciere a valutei debitorului pe pieţele monetare interne creşte povara plăţilor de dobânzi şi a capitalului rambursat; plăţile trebuie efectuate la termenele stabilite de către creditori şi nu la cele convenabile tarii debitoare; neplata/nerestituirea la termene stabilite a dobânzilor, comisioanelor sau a capitalului împrumutat atrage penalităţi şi creează dificultăţi pentru obţinerea unor credite în viitor; balanţa de plăţi este influenţată negativ dacă sumele obţinute, prin împrumuturi externe, nu sunt utilizate pentru creşterea exporturilor, sau pentru reducerea importurilor ţării debitoare; pierderea de suveranitate reprezintă, uneori, un preţ indirect al recurgerii la împrumuturi externe (este cazul împrumuturilor obţinute de la unele instituţii financiare internaţionale şi care pot cere guvernului tarii beneficiare sa promoveze anumite politici economice).

CUVINTE CHEIE împrumutul public, creditul public, bonuri de tezaur,

certificate de trezorerie, curs de emisiune, primă de emisiune, plasarea împrumutului public, datoria publică, serviciul datoriei publice, datoria publică externă

TESTE GRILĂ

1. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:a) Creditul comercial reprezintă resursele împrumutate de pe piaţa

internă sau externă de capital, în vederea acoperirii deficitului bugetar sau a golurilor temporare de trezorerie;

b) Creditul public este cel la care apelează agenţii economici pentru susţinerea activităţii curente;

c) Creditul public reprezintă o înţelegere între stat, pe de o parte, şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, prin care cea din urmă consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată.

2. Trăsăturile caracteristice al împrumutului public sunt:a) contractualitatea, ce exprimă acordul de voinţă al părţilor;b) rambursabilitatea – restituirea la termenul fixat al

împrumutului;c) contraprestaţia – asigurarea unei dobânzi sau a unui câştig;d) proporţionalitatea – împărţirea egală a obligaţiunilor între

creditori;e) depersonalizarea.

138

3. Împrumutul de stat poate fi contractat pentru necesităţi de trezorerie sau pentru echilibrarea bugetului de stat.

a) adevărat;b) fals.

4. Rolul împrumutului public se manifestă pe mai multe planuri, şi anume:

a) folosirea lui ca instrument de securitate socială;b) folosirea lui ca instrument de politică economică;c) folosirea lui pentru redistribuirea PIB;d) folosirea lui ca modalitate de procurare rapidă de fonduri.

5. Împrumutul public, din punct de vedere juridic, este definit de unele elemente tehnice, printre care:

a) subiectul impozabil;b) denumire;c) valoare nominală;d) înlesniri;e) valoare reală;f) lombardare.

6. Forma de contractare a împrumutului public prin creanţe în cont reprezintă:

a) titluri de rentă perpetuă;b) înregistrare în evidenţele datoriei publice, fără eliberare de

înscrisuri;c) bonuri de tezaur, certificate de impozite, poliţe de tezaur.

7. Rata dobânzii la împrumuturile de stat este determinată de:a) cererea şi oferta de capital de pe piaţă;b) rata dobânzii practicată la creditele comerciale;c) situaţia economică;d) nivelul inflaţiei;

8. Operaţiunile legate de acordarea împrumutului public se referă la următoarele aspecte:

a) plasarea pe piaţă;b) modificarea ratei dobânzii;c) modificarea termenului de rambursare;d) amortizarea împrumutului;e) toate cele de mai sus.

9. Plasarea creditului public prin subscriere publică reprezintă:a) publicitatea organizată pentru promovarea unor produse;b) publicitatea organizată pentru informarea persoanelor fizice

şi juridice asupra lansării şi rambursării împrumuturilor;c) cotarea obligaţiunilor la Bursă.

139

10. În cazul plasării împrumutului prin intermediul consorţiilor bancare, acestea se angajează să efectueze operaţiunile legate de lansarea şi rambursarea împrumuturilor punând la dispoziţie următoarele variante:

a) preluarea în comision;b) cumpărarea efectivă;c) modificarea nivelului dobânzii;d) amortizarea împrumutului.

11. Consolidarea datoriei reprezintă preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare împrumuturilor exigibile imediat, sau pe termen scurt, cu înscrisuri ale unor credite pe termen mijlociu sau lung, sau fără termen, spre exemplu:

a) preschimbarea unor bonuri de tezaur în acţiuni cotate la bursă;b) preschimbarea unor bonuri de tezaur în obligaţiuni;c) preschimbarea unor bonuri de tezaur în titluri de rentă;d) preschimbarea unor bonuri de tezaur în titluri de rentă

perpetuă;12. Împrumuturile publice pot fi rambursate utilizând diverse modalităţi, şi anume:

a) anuităţi – modalitate prin care se achită pe lângă dobândă şi o parte din suma datorată;

b) tragere la sorţi a obligaţiunilor amortizabile în fiecare an;c) răscumpărare la bursă, când cursul este scăzut.

13. Datoria publică nu include sumele împrumutate de administraţia publică centrală şi locală, de la persoane fizice şi juridice, de pe piaţa internă sau externă, rămase de rambursat la un moment dat.

a) adevărat;b) fals.

14. Gradul de îndatorare al ţării reprezintă:a) totalitatea sumelor împrumutate de sta;b) proporţia din PIB ce ar trebui alocată pentru rambursarea

integrală a datoriei;c) serviciul datoriei publice.

15. Conform metodologiei FMI datoria externă se defineşte ca fiind:a) datoria având o scadenţă iniţială sau prelungită mai mare de un

an, datorată nerezidenţilor şi rambursabilă în devize străine, în bunuri sau servicii

b) totalitatea sumelor împrumutate de administraţia publică centrală şi locală, de la persoane fizice şi juridice, de pe piaţa internă sau externă, rămase de rambursat la un moment dat;

c) anuităţile anuale pe care statul trebuie să e plătească tuturor deţinătorilor de creanţe în cont.

140

16. Datoria publică externă şi datoria externă sunt două categorii economice distincte sau reflectă aceeaşi categorie:

a) sunt două categorii distincte;b) exprimă acelaşi lucru;c) prima o include pe a doua.

17. Apariţia şi extinderea datoriei externe depind de acţiunea conjugată a mai multor factori, printre care:

a) dezechilibrul dintre resursele interne şi consumul intern;b) politica economică neadecvată;c) modificările conjuncturale pe plan internaţionald) nivelul real al dobânzilor percepute la creditele externe.e) toţi cei de mai sus.

18. Împrumuturile de stat se deosebesc de veniturile fiscale, deoarece:a) împrumuturile, în general, se rambursează;b) presupun un câştig – dobândă;c) au ca scop principal formarea resurselor financiare publice;d) reprezintă prelevări obligatorii.

19. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:a) datoria externă netă caracterizată datoria externă;b) datoria externă brută caracterizează datoria externă;c) dimensionarea corectă a datoriei publice externe se face

însumând datoriile acumulate la diferite niveluri ale administraţiei publice;

d) nici una de mai sus.20. Transformarea datoriei aflate în incapacitate de rambursare în participaţii ale băncilor creditoare la capitalul diverselor societăţi productive din ţările debitoare a constituit:

a) o modalitate de atragere a capitalului străin;b) o măsură îndreptată spre redresarea situaţiei de

insolvabilitate a ţărilor aflate în criză;c) o posibilitate de creştere a resurselor financiare publice.d) toate cele de mai sus.

APLICAŢII PRACTICE

1. Se emite un număr de 15000 obligaţiuni de stat cu o valoare nominală pe obligaţiune de 1000000 lei. Statul decidă să facă împrumutul prin intermediul unui consorţiu bancar ce cumpără efectiv obligaţiunile la un curs de 92%. Consorţiul bancar reuşeşte să plaseze obligaţiunile pe piaţa valorilor mobiliare şi obţine un curs de 98%.

Să se determine:a) Valoarea integrală a împrumutului solicitat de stat;b) Suma efectivă încasată de stat;

141

c) Suma ce revine consorţiului bancar în urma plasării împrumutului.

a) Valoarea integrală a împrumutului solicitat de stat

Vîmpr = Nr. obligaţiuni x Val nominală / obligaţiune = 15000 x 1000000 lei = 15000000000 lei

b)Suma efectivă încasată de stat;

Ss = Vîmpr x 92% = 15000000000 lei x 0,92 = 13.800.000.00 lei

c)Suma ce revine consorţiului bancar în urma plasării împrumutului.

Suma încasată de consorţiu bancar prin vărsarea obligaţiunilor Sîc = Vîmpr x 98% = 15000000000 lei x 0,98 = 14.700.000.000 lei

Scb = Sîc – Ss = 14.700.000.000 lei – 13.800.000.000 lei = 900.000.000 lei

2. Statul emite, prin ofertă publică, obligaţiuni ale unui împrumut la o valoare nominală pe obligaţiune de 500.000 lei. Cursul obligaţiunilor în momentul plasării este de 95%, iar în momentul rambursări 103%.

Să se determine:a) Suma pe care o pierde statul pentru fiecare obligaţiune;b) Prima la care are dreptul la rambursare deţinătorul a 10 obligaţiuni;c) Ce primă de rambursare va primi deţinătorul unei obligaţiuni dacă în momentul rambursării cursul este de 90%.

Suma pe care o pierde statul pentru fiecare obligaţiune;

Sps = Suma pierdută cu ocazia plasării împrumutului + Suma pierdută cu ocazia rambursării împrumutului = (500.000 lei – 500.000 lei x 0,95) + (500.000 lei x 1,03 – 500.000 lei) = 25.000 lei + 15.000 lei = 40.000 lei

a) Prima la care are dreptul la rambursare deţinătorul a 10 obligaţiuni;

Pr = Suma reală la rambursare – Suma reală la plasare = 500.000 lei x 1,03 – 500.000 lei x 0,95 = 515.000 lei – 475.000 lei = 40.000 lei pe obligaţiune Prima de rambursare totală = 40.000 lei x 10 = 400.000 lei

142

b) Ce primă de rambursare va primi deţinătorul unei obligaţiuni dacă în momentul rambursării cursul este de 90%.

Pr = Suma reală la rambursare – Suma reală la plasare = 500.000 lei x 0,90 – 500.000 lei x 0,95 = 450.000 lei – 475.000 lei = – 25.000 lei pe obligaţiune

În acest caz va pierde suna de 25.000 lei pe obligaţiune.

3. Se dau următoarele date ipotetice: Cheltuieli cu plata dobânzilor şi anuităţilor privind împrumuturile de

stat externe de 1980 miliarde lei; Venituri din exporturi de mărfuri şi servicii de 12500 miliarde lei; Cheltuielile bugetului de stat reprezintă 9500 miliarde lei; PIB 30000 miliarde lei.

Să se determine:a) ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export;b) ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetarec) ponderea serviciului datoriei externe în PIB.

a) ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export;

%SDE/Ve = 1980 mld. lei / 12500 mld. lei x 100 = 15,84%

b) ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetare

%SDE/Chb = 1980 mld. lei / 9500 mld. lei x 100 = 20,84%

c) ponderea serviciului datoriei externe în PIB.

%SDE/PIB = 1980 mld. lei / 30000 mld. lei x 100 = 6,6%

4. Pe baza datelor din tabelul de mai jos, să se determine creşterea reală a serviciului datoriei publice externe în anul T1 faţă de T0.Indicatori T0 T1

Dobânzi aferente datoriei publice externe – mld. lei

800 1300

Rate scadente în contul datoriei publice externe – mld. lei

1400 2100

Indicele preţurilor t = 100 125 147

143

Serviciul datoriei externe SDE reprezintă suma dobânzilor aferente datoriei publice externe şi a ratelor scadente în contul datoriei publice externe.

SDE0 = 800 mld. lei + 1400 mld. lei = 2200 mld. lei

SDE1 = 1300 mld. lei + 2100 mld. lei = 3400 mld. lei

ΔSDE = 3400 mld. lei – 2200 mld. lei = 1200 mld. lei (modificare nominală absolută)

SDEr0 = SDE0 / Ip0 x 100 = 2200 mld. lei / 125 x 100 = 1760 mld. lei

SDEr1 = SDE1 / Ip1 x 100 = 3400 mld. lei / 147 x 100 = 2313 mld. lei

ΔSDEr = 2313 mld. lei – 1760 mld. lei = 553 mld. lei(modificarea reală absolută)

Deşi nominal serviciul datoriei publice externe a crescut în perioada 1 faţă de perioada 0 cu 1200 mld. lei, real a crescut cu 553 mld. lei

APLICAŢII PROPUSE PENTRU REZOLVARE

1. Se emite un număr de 20000 obligaţiuni de stat cu o valoare nominală pe obligaţiune de 800000 lei. Statul decidă să facă împrumutul prin intermediul unui consorţiu bancar ce cumpără efectiv obligaţiunile la un curs de 81%. Consorţiul bancar reuşeşte să plaseze obligaţiunile pe piaţa valorilor mobiliare şi obţine un curs de 88%.

Să se determine:d) Valoarea integrală a împrumutului solicitat de stat;e) Suma efectivă încasată de stat;f) Suma ce revine consorţiului bancar în urma plasării împrumutului.

2. Statul emite, prin ofertă publică, obligaţiuni ale unui împrumut la o valoare nominală pe obligaţiune de 700.000 lei. Cursul obligaţiunilor în momentul plasării este de 102%, iar în momentul rambursări 97%.

Să se determine:d) Suma pe care o pierde statul pentru fiecare obligaţiune;e) Prima la care are dreptul la rambursare deţinătorul a 10 obligaţiuni;f) Ce primă de rambursare va primi deţinătorul unei obligaţiuni dacă în

momentul rambursării cursul este de 105%.

144

3. Se dau următoarele date ipotetice: Cheltuieli cu plata dobânzilor şi anuităţilor privind împrumuturile de

stat externe de 1270 miliarde lei; Venituri din exporturi de mărfuri şi servicii de 9800 miliarde lei; Cheltuielile bugetului de stat reprezintă 6300 miliarde lei; PIB 22000 miliarde lei.

Să se determine:d) ponderea serviciului datoriei externe în veniturile din export;e) ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile bugetaref) ponderea serviciului datoriei externe în PIB.

4. Pe baza datelor din tabelul de mai jos, să se determine creşterea reală a serviciului datoriei publice externe în anul T1 faţă de T0.

Indicatori T0 T1

Dobânzi aferente datoriei publice externe – mld. lei

450 680

Rate scadente în contul datoriei publice externe – mld. lei

840 960

Indicele preţurilor t = 100 113 142

145

CAPITOLUL 7TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE. ECHILIBRUL

FINANCIAR

Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri. Astfel, pe de o parte, el serveşte la desemnarea casieriilor propriu-zise ale statului, atunci când se vorbeşte de „situaţia trezoreriei”, sau de „deficitul trezoreriei”, iar pe de altă parte, el serveşte la desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie. Cele două sensuri ale termenului sunt legate între ele şi vizează şi funcţiile pe care le îndeplineşte trezoreria.

Printre funcţiile de bază ale finanţelor publice, recunoscute de doctrină, remarcăm:

Funcţia de mobilizare, repartizare şi utilizare a resurselor băneşti, numită şi funcţia de repartiţie;

Funcţia de control asupra creării, repartiţiei, circulaţiei şi utilizării resurselor publice.Trezoreria, ca administraţie, este serviciul public însărcinat cu

gestiunea fondului public, în sensul casieriei, dar mai ales cu asigurarea echilibrului permanent dintre încasările generatoare de lichidităţi şi plăţile exigibile, dintre veniturile publice şi cheltuielile publice, finanţarea deficitului bugetar, gestionarea datoriei publice şi altele, toate acestea concurând la asigurarea echilibrului monetar şi a echilibrului general al economiei.

Funcţiile trezoreriei publice sunt astăzi influenţate de diversitatea şi complexitatea rolului statului modern, care au impus regândirea şi redimensionarea fluxurilor monetare prin instituţia trezoreriei.

Funcţia originară a trezoreriei este cea atribuită de către finanţele clasice care considerau trezoreria ca o „casierie”, unde sunt depuse şi gestionate fondurile statului şi ca „o bancă”, cu activitate de credit pe termen scurt, însărcinată să echilibreze în orice moment intrările şi ieşirile de fonduri. Aceasta corespunde definiţiei corecte a trezoreriei.

În finanţele moderne, la funcţiile: „de casă” şi „de bancă”, ale trezoreriei se adaugă şi cea a controlului asupra ansamblului de activităţi ale statului. Trezoreria tinde să devină un instrument de procurare a resurselor, alături de resursele bugetare şi de cele de împrumut. Astăzi, vorbim în mod curent de resursele de trezorerie, ca de o categorie specială a resurselor financiare publice, care se

146

formează în cadrul activităţii trezoreriei şi se reflectă numai în contabilitatea publică.

Activitatea care se manifestă distinct în exercitarea funcţiilor tradiţionale ale trezoreriei (de casier public şi de bancă a sectorului public) se bazează pe două principii: centralizarea şi gestionarea fondurilor publice.

În ceea ce priveşte centralizarea fondurilor, s-a demonstrat deja că un stat nu poate să-şi exercite pe deplin suveranitatea financiară decât dacă reuşeşte să-şi centralizeze totalitatea serviciilor financiare, dacă încasează toate veniturile la care are dreptul, pentru a-şi finanţa toate cheltuielile pe care le-a angajat, pentru a le efectua pe întreg teritoriul ţării. În acest scop, pentru funcţionarea unui mecanism al centralizării fondurilor, s-a instituit trezoreria publică centrală, ca o etapă importantă în planul separării finanţelor publice de finanţele private. Mecanismul centralizării fondurilor a presupus de la început crearea unei administraţii speciale însărcinate cu execuţia bugetului având mai mult funcţii contabile, ceea ce a presupus separarea sa în raport cu autorităţile care iau decizii privind execuţia bugetului. Stabilirea unităţii casieriei în favoarea serviciului public al trezoreriei a fost însoţită de atribuirea agenţilor săi a dreptului de control asupra ansamblului operaţiilor de execuţie a bugetului.

Analizăm aşadar cele două funcţii de bază ale trezoreriei:

I. Trezoreria ─ în calitate de casier

Această funcţie implică două aspecte: Execuţia de casă a operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de stat Asigurarea existenţei de disponibilităţi suficiente pentru a face faţă

angajamentelor statului, în cadrul exigibilităţilor.

Execuţia de casă a încasărilor şi plăţilor. Obiectul acestor operaţiuni îl reprezintă execuţia operaţiunilor statului şi ale instituţiilor publice, respectiv ale corespondenţilor. Trezoreria efectuează, în calitate de „casier al statului”, un mare număr de încasări şi plăţi. Acestea sunt, mai întâi, operaţiuni prevăzute de legea bugetară, adică de venituri şi cheltuieli bugetare propriu-zise, precum şi operaţiuni ale conturilor speciale ale trezoreriei.

În calitate de casier al statului, trezoreria are ca sarcină emisiunea titlurilor de împrumut public şi gestionarea datoriei statului. În acest scop, ea poate beneficia de concursul băncilor care folosesc ghişeele lor pentru plasarea împrumuturilor. Pentru împrumuturile pe termen scurt, trezoreria joacă un rol important în emisiunea bonurilor de tezaur. Pe această cale, se urmăreşte asigurarea de lichidităţi suficiente

147

pentru efectuarea plăţilor în termenele stabilite, conform angajamentelor asumate.

Asigurarea disponibilităţilor băneşti. Sarcina fundamentală a trezoreriei este de a veghea ac în fiecare moment să existe fonduri disponibile într-un cuantum suficient pentru a face faţă cheltuielilor statului şi ale corespondenţilor săi. Procurarea de bani pentru casieria publică este prima dintre operaţiunile trezoreriei. Aceasta este legată de mişcarea fondurilor în timp, determinată de termenele la care devin exigibile încasările şi plăţile.

Factorul temporal conferă trezoreriei un caracter dinamic. Astfel, încasările şi plăţile sunt obiectul fluctuaţiilor monetare în cursul anului. La cheltuieli, există o anumită regularitate în ceea ce priveşte nivelul lor lunar, cu excepţia lunii decembrie, în care se execută parţial cheltuieli, serviciile publice utilizând cea mai mare parte a creditelor lor încă neconsumate înainte de închiderea exerciţiului şi care riscă să fie anulate în virtutea regulii anualităţii. La venituri, regularitatea este mai puţin realizabilă, deoarece aceasta depinde de ritmicitatea activităţii economice, mai ales în cazul impozitelor directe. Aceste mişcări diferite în timp ale veniturilor şi cheltuielilor se combină cu alte mişcări de fonduri excepţionale (emisiunea de împrumuturi, rambursări în străinătate, amortizarea datoriei publice) şi cu mişcările datorate operaţiunilor corespondenţilor; ele imprimă lichidităţilor trezoreriei mari variaţii. Prin aceste mişcări excepţionale, se pot degaja unele mişcări constante în fluctuaţia lichidităţilor trezoreriei şi succesiunea perioadelor de creşteri (lichidităţi abundente) şi scăderi (lipsă de lichidităţi). Asemenea perioade pot fi identificate în cadrul trimestrelor, pe luni ale acestora, între trimestre, dar şi în cadrul lunilor, între decadele acestora.

Pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse:

1. utilizarea fondurilor corespondenţilor;2. emisiunea de bonuri de tezaur;3. avansurile acordate de banca de emisiune.

1. Utilizarea fondurilor corespondenţilor. Fondurile cele mai mari provin din depozitele corespondenţilor

(colectivităţi locale, instituţii publice, întreprinderi publice şi altele). Trezoreria are posibilitatea să dispună de aceste fonduri în intervalul până când respectivii corespondenţi îşi retrag din conturi sumele necesare pentru efectuarea plăţilor proprii.

În ciuda centralizării fondurilor, disponibilităţile astfel procurate de trezorerie pot fi insuficiente pentru asigurarea lichidităţilor necesare. Această insuficienţă poate ţine de un deficit bugetar important, precum

148

şi de faptul că acesta creează un gol în casieria trezoreriei. De asemenea această insuficienţă poate să ţină de deciziile luate de corespondenţi privind retragerea fondurilor lor din conturi.

2. Emisiunea de bonuri de tezaur.Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe termen

scurt şi mediu. Se face distincţia între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele destinate băncilor sau altor organisme financiare. De asemenea, se face distincţia între: „bonuri în formular” şi „bonuri în cont curent”.

Bonurile în formular sunt plasate în public, la ghişeu deschis, adică fără limitarea nivelului. Ele constituie unul dintre elementele esenţiale ale politicii de economisire. De asemenea, regimul lor de emisiune variază în funcţie de obiectivele urmărite.

Bonurile în cont curent sunt bonurile cumpărate de diferite instituţii financiare, bănci care doresc să-şi înscrie valoarea lor într-un cont curent girat de Banca Centrală. Acest sistem este mai eficient, economisind cheltuielile de confecţionare, de pază, şi de manipulare a formularelor.Politica de emisiune a bonurilor de tezaur se referă la

alternativele operaţiunilor trezoreriei posibile de folosit pentru a influenţa masa subscrierilor. Acestea sunt: Mecanismul plafonului, care constă în proporţia stabilită de autoritatea monetară, ca procentaj din disponibilităţile băncilor, care poate să fie plasată în bonuri de tezaur. Acest plafon reprezintă un împrumut forţat pe cere băncile trebuie să-l asigure, prin bonuri de tezaur, pentru o anumită masă a subscrierilor. Mecanismul coeficientului de trezorerie, stabilit ca raport între activele lichide ale băncilor, inclusiv bonurile de tezaur, şi ansamblul resurselor. În acest sistem, trezoreria nu este singurul beneficiar al blocării activelor bancare, ca în mecanismul plafonului, deoarece efectele comerciale mobilizate se pot substitui bonurilor în calculul coeficientului. De fapt, stabilirea coeficientului de trezorerie poate permite reducerea, puţin câte puţin, a populaţiei plafonului. Mecanismul rezervelor obligatorii prin care băncile sunt constrânse să conserve, într-un cont creditor neremunerat, de la Banca Centrală, active reprezentând o anumită fracţiune a depozitelor, astfel încât partea respectivă din creditele potenţiale să fie considerată ca economie. Creşterea acestui procent restrânge expansiunea creditelor şi reprezintă o formă concretă de luptă contra inflaţiei.

149

Deşi aceste mecanisme au dus la reducerea rolului bonurilor de tezaur în sistemul bancar, totuşi băncile continuă să subscrie la bonuri de tezaur pentru plasarea disponibilităţilor. Mecanismul emisiunii de bonuri în raport cu nivelul resurselor bugetare. Aceasta presupune stabilirea unui anumit procentaj al valorii bunurilor emise în raport cu nivelul total al resurselor bugetare. Bonurile de tezaur reprezintă forma curentă, obişnuită sau normală, de recurgere la împrumut ca mijloc de procurare de resurse publice. Împrumuturile propriu-zise sunt relativ rare, dar mai ales neregulate. Împrumuturile prin bonuri de tezaur se fac regulat şi de o manieră permanentă. Ele generează o datorie pe termen scurt, cunoscută sub denumirea de „datorie flotantă”. „Datoria flotantă” prezintă unele dezavantaje:

Reînnoirea bonurilor de tezaur de la o scadenţă la alta, transformându-le, din împrumuturi pe termen scurt sau mediu, în împrumuturi indefinit reînnoibile. Este o situaţie cu riscuri, deoarece ar fi suficient ca reînnoirea să nu fie acceptată, pentru ca statul să „plonjeze” în grave dificultăţi. Ar putea fi vorba de solicitarea rambursării în perioade dificile pentru trezoreria publică, ceea ce conduce la agravarea crizei;

Pericolul politic apare atunci când deţinătorii de bonuri îşi retrag încrederea în guvern, aruncându-l într-o criză gravă. Remediul clasic folosit pentru protecţia împotriva pericolelor datoriei flotante este „consolidarea acesteia”.

3. Avansurile acordate de Banca de Emisiune. Cel mai important ajutor pe care banca îl acordă statului rezultă

din avansurile pe care i le transmite. Avansurile se acordă pe baza unei convenţii încheiate între Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională, prin care Banca consimte voluntar un avans şi îi fixează şi condiţiile. Un bon de tezaur reprezentând un avans este remis la Bancă în contrapartidă. Convenţia se aprobă prin lege. Recurgerea la lege denotă voinţa de a restrânge şi de a controla utilizarea avansurilor.

Din punct de vedere financiar, recurgerea la avansuri la Banca Centrală semnalizează o situaţie critică a finanţelor publice, dezechilibrul bugetului statului şi al trezoreriei. Se apreciază astfel că apelul la avansuri la Banca Centrală compromite creditul public, denunţându-i deteriorarea sa. Din punct de vedere monetar, avansurile de la Banca centrală conduc la emisiune de bani fără acoperire, adică au un factor inflaţionist.

150

II. Trezoreria ─ în calitate de bancher.

Rolul de bancher al trezoreriei are două forme: În primul rând, trezoreria acţionează ca o bancă de depozit, ca o

bancă de afaceri, care furnizează capitalului unor întreprinderi pentru a le asigura dezvoltarea.

În al doilea rând, trezoreria acţionează ca o bancă de emisiune şi, în acest fel, intervine în domeniul circulaţiei monetare.

Acoperirea golurilor temporare de casă şi a deficitului înregistrat pe parcursul execuţiei bugetului de stat se efectuează prin: Folosirea resurselor disponibile aflate în contul general al trezoreriei

statului. Legea finanţelor publice prevede că asemenea resurse se pot folosi pentru finanţarea temporară a deficitului înregistrat pe parcurs. Atragerea acestor resurse reprezintă împrumuturi de stat purtătoare de dobândă;

Emisiunea, în primele zece luni ale fiecărui an, de bonuri de tezaur sau alte instrumente specifice purtătoare de dobândă şi cu scadenţă până la sfârşitul anului financiar. Valoarea totală a acestor înscrisuri aflate în circulaţie nu poate depăşi un plafon stabilit procentual din volumul total al cheltuielilor statului;

Împrumuturi acordate de Banca Naţională pe seama resurselor de creditare ale acesteia. Termenul de rambursare este de maxim 180 zile, iar dobânda se stabileşte la nivelul pieţei, pe bază de convenţii încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice. Dobânzile se prevăd şi se plătesc din bugetul trezoreriei. Rambursarea se efectuează pe seama veniturilor bugetare sau a unui împrumut de stat efectuat în condiţiile legii. Valoarea împrumutului acordat de bancă nu poate depăşi într-un an financiar proporţia stabilită prin lege, de 7 % din totalul veniturilor bugetului de stat realizate în anul precedent, iar soldul permanent al împrumuturilor acordate şi nerambursate nu poate depăşi în nici un moment suma totală rezultată din dublul capitalului băncii şi a fondului de rezervă constituit. Suplimentarea unor credite bugetare aprobate prin Legea bugetului de stat în vederea finanţării unor acţiuni şi sarcini noi apărute pe parcursul anului, respectiv pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale, se efectuează pe seama fondului de rezervă bugetară şi a fondului de intervenţie la dispoziţia Guvernului care se utilizează pe bază de hotărâri ale acestuia.

Având în vedere abordările moderne cu privire la Trezoreria Finanţelor Publice, concluzionăm faptul că trezoreria îndeplineşte cinci funcţii principale:

Administrator al banilor publici; Intermediar financiar;

151

Mandatar al puterii publice; Agent al intervenţiei financiare publice în economie; Supraveghetor al marilor echilibre.

1) Cea mai importantă funcţie, aceea de „administrator al banilor publici”, constă în ajustarea resurselor la sarcinile publice, adică echilibrarea intrărilor cu ieşirile de fonduri pe ansamblul circuitului trezoreriei, prin asigurarea securităţii resurselor disponibile pe termen scurt, permiţând confruntarea cu nevoile imprevizibile.Totodată, această funcţie presupune existenţa unei distincţii între echilibrul bugetar şi echilibrul trezoreriei. Trezoreria trebuie să asigure sudura între secvenţele fluxurilor bugetare, pe parcursul anului bugetar, solicitând împrumutul în numele statului. În asemenea situaţii, funcţia de administrator se prelungeşte cu aceea de casier de care se leagă sarcinile contabilităţii şi ale controlului banilor publici. Apelul la împrumuturi obligă trezoreria să ducă, în numele statului, o politică activă a îndatorării, prin intervenţia sa pe piaţa titlurilor de stat, pentru a obţine profit de pe urma reducerii sau a extinderii costurilor datoriei.2) Ca „intermediar financiar”, pe de o parte, trezoreria se împrumută pentru a acoperi un deficit, iar pe de altă parte, poate acorda împrumuturi pentru a facilita fluxuri de fonduri pentru împrumutaţi sau împrumutători. În acest fel, funcţia de intermediar al trezoreriei este similară celei a instituţiilor financiar-bancare, putând contribui în numele statului la finanţarea sectoarelor prioritare. În acest context, trebuie reţinut că trezoreria, în tabloul operaţiunilor financiare din contabilitatea naţională, este numele sub care figurează Statul, considerat în activităţile sale monetare sau financiare.3)Ca „mandatar al puterii publice”, trezoreria are numeroase misiuni de autoritate publică în sectoarele financiar şi economic. Astfel, trezoreria reprezintă instituţiile financiare care depind de ea şi asupra cărora îşi exercită influenţa sau acţionează în nume propriu; veghează, împreună cu Banca Centrală, la buna funcţionare a instituţiilor de credit; este acţionar şi gestionar al proprietăţii publice, folosind mijloacele de acţiune de care dispune statul, ca proprietar, fără a limita autonomia de gestiune a managerilor acestor întreprinderi şi mai ales în sectoarele concurenţiale, poate fi asociată la conducerea instituţiilor financiare şi economice internaţionale, ca Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, ş.a.4) Trezoreria utilizează „mijloace de intervenţie” foarte diversificate: autorizări eliberate pentru realizarea unor activităţi de interes

naţional, facilitând accesul la finanţări privilegiate; subvenţionarea totală sau parţială a unor activităţi economice;

152

acordarea de bonificaţii la dobânzi, prin preluarea unei părţi din diferenţa între costul resursei pe piaţă şi rata favorabilă acceptată de instituţia de credit;

acordarea de garanţii anumitor solicitanţi de împrumuturi, în scopul, reducerii resursei;

asigurarea accesului la resurse financiare al unor întreprinderi sau organisme care apelează la împrumuturi şi chiar posibilitatea obţinerii acestor resurse cu o rată mai redusă decât în cazul solicitării împrumutului numai în numele propriu al întreprinderii;

acordarea de avansuri rambursabile pentru anumite priorităţi din economie;

accesul privilegiat al unor organisme sau instituţii de refinanţare din partea Băncii Centrale, pentru sprijinirea unor sectoare sau domenii de activitate.

5) Ca „supraveghetor al marilor echilibre”, trezoreria publică este considerată un serviciu al statului care asigură marile echilibre monetare şi financiare ale statului, atât prin operaţiile de casierie, bancare şi de contabilitate publică, precum şi prin activitatea de tutelă de finanţare şi de impulsionare în domeniul economic şi financiar. Prin operaţiunile pe care le efectuează, trezoreria finanţelor publice îndeplineşte mai multe funcţii, şi anume: Casier al sectorului public, care se ocupă de încasarea veniturilor,

efectuarea plăţilor şi păstrarea disponibilităţilor; Realizarea execuţiei de casă a bugetelor componente ale

sistemului, adică a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor locale, a bugetelor fondurilor speciale, a celor ale mijloacelor extrabugetare şi ale instituţiilor autonome reflectate în încasarea veniturilor provenite de la contribuabili şi efectuarea plăţilor dispuse de ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare aprobate;

Efectuarea controlului financiar preventiv asupra încasării veniturilor, încadrării cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite în prevederile legii bugetare;

Efectuarea operaţiunilor de decontare în contul instituţiilor publice şi păstrarea disponibilităţilor acestora în urma constituirii mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor speciale;

Atragerea disponibilităţilor din economie (de la instituţii financiare, agenţi economici, populaţie) prin constituirea de depozite şi prin împrumuturi de stat lansate în vederea asigurării resurselor financiare pentru restructurarea şi retehnologizarea unor sectoare din economie, acoperirea deficitului bugetar şi altele;

Efectuarea de plasamente financiare ale disponibilităţilor statului existente temporar în conturile trezoreriei;

153

Gestionarea datoriei publice, prin primirea împrumuturilor interne şi externe; prin folosirea acestora potrivit destinaţiei prevăzute în contracte prin rambursarea creditelor la scadenţă şi plata dobânzilor;

Ţinerea evidenţei contabile a operaţiunilor privind execuţia de casă a bugetului, pentru încasări şi plăţi, cu ajutorul conturilor sintetice şi analitice desfăşurate pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare şi pe plătitori;

Funcţionarea normală a sistemului informaţional contabil privind raportarea rezultatelor execuţiei bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor locale, a fondurilor speciale şi extrabugetare.

Trezoreriile organizate la nivel de municipiu (sectoare), oraşe şi comune, sunt „unităţi direct funcţionale” prin care se exercită o parte însemnată a funcţiilor de bază ale acestora.

În cadrul funcţiei de casier al sectorului public, trezoreriile asigură: încasarea veniturilor din impozite şi taxe şi alte venituri în numerar

de la agenţii economici, instituţiile publice şi contribuabili; eliberarea de numerar la cererea instituţiilor publice, din conturile

acestora, în vederea efectuării de plăţi prin casieria proprie; păstrarea disponibilităţilor.

Funcţia de control financiar-preventiv se realizează: asupra încasării veniturilor prin încadrarea în conturile sintetice şi

analitice corespunzătoare clasificaţiei bugetare şi prin asigurarea evidenţei analitice pe plătitori;

asupra încadrării cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite în prevederile şi destinaţia aprobată prin bugetul anual.

Funcţia de asigurare a contabilităţii sintetice şi analitice priveşte:

execuţia de casă a bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat;

constituirea şi utilizarea mijloacelor extrabugetare şi a fondurilor cu destinaţie specială;

Acestea se realizează cu ajutorul conturilor sintetice şi analitice desfăşurate pe subdiviziunile clasificaţiei bugetare şi urmăresc în special: întocmirea zilnică şi lunară a balanţei de verificare privind operaţiunile derulate prin trezorerie şi asigurarea lucrărilor de încheiere a execuţiei financiare la finele anului, cu întocmirea bilanţului contabil anual.

154

ECHILIBRUL FINANCIAR

Echilibrul general economic este expresia generalizată a echilibrului material al economiei naţionale, a echilibrului forţei de muncă şi a echilibrului valoric;

Echilibrul financiar reprezintă corelaţia existentă între resursele financiare necesare economiei pentru îndeplinirea obiectivelor şi acţiunilor prevăzute, inclusiv cele pentru satisfacerea unor nevoi suplimentare.

Echilibrul financiar la nivel macroeconomic poate să vizeze:a) totalitatea resurselor financiare ale societăţii şi destinaţiile acestora;b) resursele financiare aparţinând unui anumit sector, unei anumite

ramuri sau unei unităţi administrativ-teritoriale;resursele şi nevoile unui agent economic sau social;

Din categoria caracteristicilor ce definesc echilibrul financiar fac pate: asigurarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic; sprijinirea în principal pe resurse financiare mobilizate pe plan

naţional prin metode şi căi diferite; elaborarea mai multor variante de program, cărora le corespund tot

atâtea variante de balanţe financiare, fiecare balanţă prezentând o stare de echilibru financiar la un alt nivel decât precedentele;

determinarea nivelului optim la care se constituie echilibrul financiar.Pentru ca statul să asigure protejarea echilibrului financiar

trebuie luate în considerare următoarele aspecte: efectele măsurilor de politică economică; efectele măsurilor de politică financiară; efectele măsurilor de politică monetară; efectele măsurilor de politică valutară.

PENTAGONUL MACROSTABILIZĂRII – INSTRUMENT DE ANALIZĂ A ECHILIBRULUI FINANCIAR

Deficitul bugetar are următoarele semnificaţii: deficit de criză ( statul nu poate să-şi acopere cheltuielile curente

se acoperă deficitul prin împrumuturi); deficit de dezvoltare (stare care produc resurse în plus, realizate în

afara sferei sectorului public. De exemplu, în sectorul bancar şi al populaţiei se preconizează venituri în plus).

Deficitul se acoperă prin: Încasarea de venituri de dimensiuni mai mari decât cele prevăzute de legea bugetară; Împrumuturi pe termen mediu şi lung prin emisiune de titluri de credit public = datorie publică;

155

Împrumuturi externe - generează datorie publică; Emisiune monetară strict limitată şi controlată de către BNR.

Pentagonul echilibrului

Legendă rce - rata creşterii reciprocers - rata şomajuluiri - rata inflaţiei;SBC - deficitul bugetului consolidat în produsul intern brut;SC - soldul contului curent în produsul intern brut.

Pentagonul echilibrului este un instrument folosit in SCENARIILE DE REDRESARE (SR) a capacităţii de plată externe.

Tipuri de scenarii de redresare: Scenarii de redresare sustenabile; Scenarii de redresare durabile. Asigurarea concordanţei dintre parametrii în sensul atingerii

obiective (ţinte) stabilite / resurse; asigurarea menţiunii echilibrului macroeconomic pe termen lung.

CUVINTE CHEIE Trezorerie, Trezoreria-casier, Trezoreria-bancher, avansuri acordate de Banca de Emisiune, goluri de trezorerie, pentagonul macrostabilizării, scenarii sustenabile, echilibrul financiar, echilibrul general economic, deficit bugetar.

156

rce

rs

riSBC

SC

TESTE GRILĂ

1. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:a) Termenul de trezorerie serveşte la desemnarea casieriilor

propriu-zise ale statului atunci când se vorbeşte de situaţi trezorerie sau de deficitul trezoreriei;

b) Trezoreria, ca administraţie, este serviciul public însărcinat cu gestiunea fondului public, în sensul casieriei, dar mai ales cu asigurarea echilibrului permanent dintre încasările generatoare de lichidităţi şi plăţile exigibile;

c) Trezoreria este o instituţie sub o autoritate unică desemnată să asigure respectarea ansamblului de reguli specifice casieriei şi contabilităţii publice;

2. Printre funcţiile tradiţionale ale Trezoreriei se regăsesc:a) funcţia de bancă a statului;b) funcţia de menţinere a echilibrului monedei şi regularizarea

economiei;c) funcţia de casier public;d) funcţia de centralizatoare a fondurilor publice;e) funcţia de gestionare a fondurilor publice;f) funcţia de echilibrare a ofertelor şi cererilor de capital.

3. Pentru echilibrarea Trezoreriei se poate recurge la următoarele categorii de resurse:

a) emisiunea de acţiuni;b) fondurile corespondenţilor;c) emisiunea de bonuri de tezaur;d) avansuri acordate de banca de emisiune;e) emisiunea de titluri de rentă perpetuă.

4. Prin funcţia de casierie, Trezoreria efectuează:a) toate operaţiunile propriu-zise de încasare a veniturilor

bugetare şi de plăţi de la buget, în numerar sau în decontări în cont;

b) gestionează poziţia zilnică de casă a bugetului şi asigură lichidităţile necesare prin cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi;

c) controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget şi asigurarea informaţiei necesare privind execuţia de casă a bugetului în vederea întocmirii conturilor de execuţie;

d) efectuează operaţiunile în care statul apare în calitate de garant sau de coparticipant la acordarea unor împrumuturi.

157

5. Trezoreria, în calitate de bancher, asigură următoarele servicii:a) gestionează poziţia zilnică de casă a bugetului şi asigură

lichidităţile necesare prin cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi;

b) este banca la care instituţiile publice îşi au deschise conturile de încasări şi plăţi, rezultând astfel, gestionarea disponibilităţilor băneşti ale sectorului public şi integrarea acestora în politica de lichidităţi a bugetului;

c) efectuează operaţiunile în care statul apare în calitate de garant sau de coparticipant la acordarea unor împrumuturi.

d) controlul asupra cheltuielilor la eliberarea fondurilor de la buget şi asigurarea informaţiei necesare privind execuţia de casă a bugetului în vederea întocmirii conturilor de execuţie;

e) gestionează datoria publică, respectiv, operaţiunile de luare a împrumuturilor de către Guvern pentru finanţarea deficitului bugetar, precum şi de refinanţare a datoriei publice.

6. Premisele înfiinţării Trezoreriei Finanţelor Publice în românia au fost următoarele:

a) reorganizarea băncilor şi consecinţele acesteia asupra execuţiei finanţelor publice;

b) schimbarea concepţiilor privind administrarea şi utilizarea resurselor financiare publice;

c) necesitatea echilibrului finanţelor publice, în cadrul fiecărei componente a sistemului fondurilor de resurse financiare publice;

d) scoaterea bugetului asigurărilor sociale de stat în afara bugetului de stat în condiţiile prevederilor Legii finanţelor publice;

e) întărirea autonomiei finanţelor publice locale;f) înfiinţarea şi funcţionarea fondurilor speciale, în afara bugetului

de stat;g) creşterea şi diversificarea fondurilor extrabugetare;h) toate cele de mai sus.

7. Printre restricţiile gestiunii finanţării deficitului bugetar se numără:a) limitarea sarcinii datoriei publice;b) împrumuturile externe;c) respectarea restricţiilor politicii monetare;d) evitarea efectelor de evicţie pe pieţele de capital;e) impactul amortismentelor împrumuturilor deja contractate.

8. Care dintre următoarele instrumente financiare sunt instrumente negociabile:

a) fondurile particulare;b) împrumuturile externe;

158

c) emisiunea de bonuri de trezorerie în cont curent;d) finanţările de la banca centrală;e) împrumuturile obligatare de pe piaţa internaţională.

9. Care dintre următoarele metode pot fi folosite pentru a influenţa masa subscrierilor în cadrul politicii de emisiune a bonurilor de tezaur:

a) mecanismul plafonului;b) mecanismul intermedierii financiare;c) mecanismul coeficientului de trezorerie;d) mecanismul rezervelor obligatorii;e) mecanismul emisiunii de bonuri în raport cu nivelul

resurselor bugetare.10. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false?

a) Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe termen lung şi foarte lung;

b) Mecanismul coeficientului de trezorerie se realizează prin calcularea raportului dintre activele lichide ale băncilor şi ansamblul resurselor;

c) Mecanismul plafonului constă în proporţia stabilită de autoritatea monetară, ca procentaj din disponibilităţile băncilor, care poate să fie plasată în bonuri de tezaur.

11. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:a) Echilibrul general economic este expresia generalizată a

echilibrului material al economiei naţionale, a echilibrului forţei de muncă şi a echilibrului valoric;

b) Echilibrul financiar reprezintă corelaţia existentă între resursele financiare necesare economiei pentru îndeplinirea obiectivelor şi acţiunilor prevăzute, inclusiv cele pentru satisfacerea unor nevoi suplimentare.

c) Asigurarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic nu constituie o necesitate în condiţiile economiei de piaţă

12. Din categoria caracteristicilor echilibrului financiar fac parte:a) asigurarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic;b) sprijinirea în principal pe resurse financiare mobilizate pe

plan naţional prin metode şi căi diferite;c) elaborarea mai multor variante de program, cărora le

corespund tot atâtea variante de balanţe financiare, fiecare balanţă prezentând o stare de echilibru financiar la un alt nivel decât precedentele;

d) determinarea nivelului optim la care se constituie echilibrul financiar.

13. Echilibrul financiar la nivel macroeconomic poate să vizeze:c) totalitatea resurselor financiare ale societăţii şi destinaţiile

acestora;

159

d) resursele financiare aparţinând unui anumit sector, unei anumite ramuri sau unei unităţi administrativ-teritoriale;

e) resursele şi nevoile unui agent economic sau social;f) cererea şi oferta de pe piaţa muncii;g) inflaţia.

14. Care dintre următoarele resurse fac parte din clasificarea resurselor financiare sub aspect economic:

a) profitul rămas la dispoziţia agenţilor economici;b) disponibilităţile băneşti temporare ale bugetelor

administraţiei locale;c) veniturile fiscale;d) impozitele indirecte;e) disponibilităţile băneşti ale populaţiei corelate la clasele de

economii;f) partea din PIB care se mobilizează la fondurile publice,

bugetare şi extrabugetare.15. Sistemul Conturilor Naţionale operează cu:

a) întreprinderile;b) şomerii;c) administraţiile publice;d) gospodării ale populaţiei;e) toate cele de mai sus;f) cu nici una din cele de mai sus.

16. Exporturile şi importurile de bunuri şi servicii se referă la: a) mărfuri;b) transporturi;c) telecomunicaţii;d) prestaţii de asigurare;e) rezerve de materiale;f) toate cele de mai sus;g) nici una din cele de mai sus.

17. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:a) Deficitul convenţional este calculat ca diferenţă între încasările şi

plăţile efective, şi reprezintă necesarul de finanţare al sectorului public;

b) Deficitul primar al bugetului general consolidat exclude din deficitul convenţional cheltuielile cu dobânzile la datoria publică şi este utilizat pentru analiza ajustării fiscale;

c) Deficitul structural exclude din deficitul convenţional veniturile din privatizare, care sunt considerate sursă de finanţare şi nu de venit.

d) Nici una din cele de mai sus;e) Toate cele de mai sus.

160

18. Indicatorii care stat la baze reprezentării pentagonului macrostabilizării sau a pentagonului echilibrului sunt:

a) rate de creştere economică;b) rata rentabilităţii;c) rata şomajului;d) rata inflaţiei;e) veniturile fiscale;f) soldul bugetului consolidat în PIB;g) soldul curent în PIB.

19. La efectuarea proiecţiei echilibrului financiar se iau în considerare:a) efectele măsurilor de politică economică;b) efectele măsurilor de politică financiară;c) efectele măsurilor de politică monetară;d) efectele măsurilor de politică valutară;e) efectele măsurilor propuse de partidele politice.

20. Consumul de capital fix nu reprezintă:a) mijloacele fixe distruse de catastrofe naturale;b) mijloacele fixe distruse de explozii nucleare;c) valoarea bunurilor consumate ca urmare a uzurii fizice normale;d) toate cele de mai sus;e) nici una de mai sus.

APLICAŢIE PRACTICĂ

1. Se dau următoarele informaţii financiare ipotetice:PIB0 = 450 miliarde unităţi monetarePIB1 = 580 miliarde unităţi monetareExporturi = 53 miliarde unităţi monetareImporturi = 60 miliarde unităţi monetarePopulaţia ocupată = 5.000.000 persoaneNumăr de şomeri = 610.000Venituri publice consolidate = 82 miliarde unităţi monetareCheltuieli publice consolidate = 104 miliarde unităţi monetareIndicele preţurilor = 138%

Să se calculeze indicatorii macrostabilizării şi să se reprezinte grafic pentagonul macrostabilizării.

Rezolvare

Cei cinci indicatori ai macrostabilizării economice sunt: rata de creştere economică (rce);

161

rata şomajului (rş); rata inflaţiei (ri); soldul bugetului consolidat în PIB (SBC); soldul curent în PIB (SC).

rce = – 100 = – 6,60%

rş = Număr şomeri / Populaţia ocupată x 100 = 12,2%

rI = Indicele preţurilor – 100% = 38%

Soldul bugetului consolidat = Venituri publice consolidate – Cheltuieli publice consolidate = 82 miliarde – 104 miliarde = – 22 miliarde unităţi monetare

SBC = Soldul bugetului consolidat / PIB1 x 100 = – 3,80%

Soldul curent = Exporturi – Importuri = – 7 miliarde unităţi monetare

SC = Soldul curent / PIB1 x 100 = – 1,20%

162

APLICAŢIE PROPUSĂ PENTRU REZOLVARE

1. Pe baza datelor de mai jos, furnizate de Ministerul de Finanţe în secţiunea Dezvoltări macroeconomice externe, să se întocmească pentagoanele macrostabilizării pentru următoarele ţări şi să se realizeze analize comparative între cele două superputeri.A. SUA anul 2002 Rata de creştere economică = 2,3%Rata şomajului = 5%Rata inflaţiei = 2,1%Soldul bugetului consolidat în PIB = 0,8%Contul curent = – 446 mld. USDB. UE anul 2002Rata de creştere economică = 1,5%Rata şomajului = 7,5%Rata inflaţiei = 1,8%Soldul bugetului consolidat în PIB = – 1,3%Contul curent = – 20,5 mld. USD

163

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Aglietta, M., Macroeconomie financiară, Ed. CNI Coresi SA, Bucureşti, 2001

Bodea, G., Sistemul economic, între dezechilibru şi dezvoltare, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999

Brezeanu, P., Marinescu, I.,

Finanţele publice şi fiscalitatea între teorie şi practică, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1998

Manolescu, Ghe., Buget: abordare economică şi financiară, Ed. Economică, 1997

Moşteanu, T., Buget şi trezorerie publică, Ed. DU, Style, Bucureşti, 2000

Moşteanu, T., (coordonator)

Finanţe publice: note de curs şi seminar, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

Moşteanu, T., Câmpeanu, E.M., Stoian, A.,

Finanţe publice: teste grilă, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2003

Stolojan, Th., Tatarcan, R.,

Integrarea şi politica fiscală europeană, Ed. Burg, Sibiu, 2002

Văcărel, I., Politici economice şi financiare de ieri de de azi, Ed. Economică, Bucureşti, 1996

Văcărel, I., (coordonator) Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2002

*** Legea privind finanţe publice nr. 500/2002, publicată în MO Partea I nr. 579/13.08.2002

*** Raportul privind bugetul de stat pe anul 2003, Guvernul României, Ministrul Finanţelor Publice

*** Buletin Economic şi Administrativ, Ed. Tribuna Economică

*** Finanţe publice şi Contabilitate, Revistă editată de Ministerul Finanţelor Publice

*** Impozite şi taxe, Ed. Tribuna Economică

*** Tribuna economică, Ed. Tribuna Economică

164

165