finante internationale.pdf
Embed Size (px)
TRANSCRIPT
SUPORT DE CURS
ANUL III
Semestrul 6
Cluj – Napoca 2013
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor Specializarea: Finanţe şi Bănci Disciplina: Finanţe Internaţionale
2
CUPRINS
I. INFORMAŢII GENERALE ....................................................................................... 3
Date de identificare a cursului ....................................................................................... 3
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite .......................................................................... 3
Descrierea cursului ........................................................................................................ 4
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs ............................................................. 4
Materiale bibliografice obligatorii ................................................................................. 5
Materiale şi instrumente necesare pentru curs ............................................................... 5
Calendar al cursului ....................................................................................................... 6
Politica de evaluare şi notare ......................................................................................... 6
Elemente de deontologie academică .............................................................................. 7
Studenţi cu dizabilităţi ................................................................................................... 7
Strategii de studiu recomandate ..................................................................................... 8
II. SUPORTUL DE CURS .............................................................................................. 8
Modulul I: SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL ........................................... 9
Modulul II: ORGANISME FINANCIARE INTERNAŢIONALE ............................. 25
Modulul III:PIAŢA VALUTARĂ ............................................................................... 40
Modulul IV:BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE ........................................................ 67
III. ANEXE..................................................................................................................... 78
Bibliografie .................................................................................................................. 78
Glosar de termeni ......................................................................................................... 79
Scurtă biografie a titularului de curs............................................................................ 84
3
I. INFORMAŢII GENERALE
Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs:
Nume: Făt Codruţa Maria
Birou: str. T. Mihali, nr 58-60, cam. 337
Telefon: 40 + 0264-41.86.52 int. 5855
Fax: 40 + 0264-41.25.70
E-mail: [email protected] ,
Consultaţii: se vor afişa la momentul
respectiv la sala 337.
Date de identificare curs şi contact tutori:
Numele cursului: Finanţe Internaţionale
Codul cursului: EBF0057
Anul, Semestrul: anul III, sem 2
Tipul cursului: obligatoriu
Pagina web a cursului:
Tutori:
Adresa e-mail tutori:
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Cursul Finanţe Internaţionale îşi propune să dezvolte abilităţi şi cunoştinţe necesare
persoanelor care vizează ocuparea unor posturi de execuţie în instituţii bancare şi în
instituţii financiare, firme cu profil de import export. Titularul de curs încurajează
participarea activă a studenţilor în cadrul cursului, având în vedere importanţa
instituţiilor financiar-bancare într-o economie de piaţă. Înscrierea la curs nu este
condiţionată de parcurgerea sau promovarea altor cursuri. Totuşi, studentului îi sunt
necesare o serie de cunoştinţe fundamentale în domeniul macroeconomic, din sfera
instituţiilor şi mecanismelor monetare respectiv a pieţelor financiare.
4
Descrierea cursului
Cursul de faţă reprezintă o prezentare a conceptelor esenţiale din domeniul financiar
internaţional, concepte care au menirea de a forma şi dezvolta la nivelul studentului
abilităţile absolut necesare pentru angajarea în instituţii financiar bancare interne şi
internaţionale, firme de import-export, în condiţii concurenţiale. Orice activitate
economică se fundamentează pe stabilirea de obiective, iar aceste obiective pot fi atinse
doar prin elaborarea unor acţiuni concrete menite să ducă la îndeplinirea obiectivelor. În
acest sens cursul de Finanţe Internaţionale îşi propune să transmită studenţilor
cunoştinţe despre caracteristicile şi mecanismele de funcţionare a sistemului monetar
internaţional. În acelaşi timp, vor fi prezentate principalele activităţi derulate pe piaţa
valutară. Vor fi evidenţiate caracteristicile balantei de plăţiexterne, factorii de influenţă
şi strategiile de echilibrare ale acesteia. Disciplina urmăreşte totodată familiarizarea
cursanţilor cu structura instituţiilor financiar monetare interanţionale (FMI, BCE, Banca
Mondială) şi cu rolul jucat de acestea în peisajul financiar internţional.
Cursul de Finanţe Internaţionale se adresează atât persoanelor care doresc să ajungă în
poziţii de vârf în cadrul instituţiilor financiar bancare cât şi celor care vor lucra pe nivele
inferioare.
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Cursul Finanţe Internaţionale îmbină două modalităţi de învăţare pentru a asigura o mai
bună pregătire a studenţilor. Pe de o parte, cursanţii au posibilitatea să ia parte la
audierea unor prelegeri pe o tematică specifică cursului de Finanţe Internaţionale,
urmate de discuţii cu titularul de curs, menite să exemplifice şi să clarifice conceptele şi
noţiunile teoretice prezentate a priori. În al doilea rând, cursanţii vor fi stimulaţi să ia
parte la un proces de învăţare activă, prin implicarea lor în realizarea unor studii de caz
realizate asupra unor aspecte esenţiale ale domeniului investigat.
5
Materiale bibliografice obligatorii
1. Copeland L.S., Exchange Rate and International Finance, 4th. Ed., Prentice Hall, 2005.
2. Drăgoescu Elena, Relaţii valutare financiare şi de credit internaţionale, Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2000
3. Eiteman D., Stonehill A., Moffett M., Multinational Business Finance, Pearson International Edition, Boston, 2007
4. Făt C. M., Finanţe Internaţionale, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007 5. Făt Codruţa Maria, Derivate financiare – tranzacţii cu contracte futures Ed. Casa
Cărţii de Ştiinţă , Cluj-Napoca, 2004 6. Făt Codruţa Maria, Contracte Futures şi Opţiuni, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2007 7. Gaftoniuc Simona, Finanţe Internaţionale, Ed. Economică Bucureşti, 2000 8. Halwood P.C., MacDonald R., International Money and Finance, 3rd.ed., Ed.
Blackwell Publishing, 2000, reeditată 2007 9. Krugman P., Obstfeld M., International Economics – theory and policy, 5th. Ed., Ed.
Addison Wesley, 2000 10. Levich Richard, International Financial Markets – Prices and Policies, McGraw Hill
International, Boston, 2001 11. Negruş Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Ed. All, Bucureşti, 2006
12. Pecican Eugen, Piaţa valutară, bănci şi econometrie, Ed. Economică, Bucureşti,
2000.
Materiale şi instrumente necesare pentru curs
Activităţile cursului necesită următoarele materiale şi echipamente: suport curs,
calculator cu acces internet şi facilităţi de Office (Word, Excel, Power Point); se
recomandă accesarea bazelor de date EBSCO, ScienceDirect, JSTORE, SSRN care
reunesc articole de cercetare de un înalt nivel ştiinţific, fie prin facilităţile oferite prin
biblioteca FSEGA, fie în mod direct şi fără costuri. De asemenea, este importantă
accesarea legislaţiei româneşti şi europene în domeniu.
6
Calendarul cursului
Activităţi Tematica abordată Responsabilităţile
masteranzilor
Locul de
desfăşurare
Întâlnire I:
Activităţi didactice
Sistemul Monetar
Internaţional, FMI,
Banca Mondială,
Parcurgerea
bibliografiei
Va fi comu-
nicat ulte-
rior
Întâlnire II:
Activităţi didactice
Piaţa Valutară: concept,
structură, participanţi,
tranzacţii, mijloace şi
modalitaţi de plată.
Balanţa de plăţi
externe.
Parcurgerea
bibliografiei
Rezolvarea temelor de
control
Va fi comu-
nicat ulte-
rior
Examen final Parcurgerea
bibliografiei precizate
în vederea susţinerii
examenului
Va fi comu-
nicat ulte-
rior
Calendarul activităţilor este unul orientativ, fiind susceptibil unor modificări ulterioare,
acestea urmând să fie comunicate studenţilor.
Politica de evaluare şi notare
Modalitatea de notare a studenţilor pentru disciplina Finanţe Internaţionale are în
vederea următoarele aspecte:
- susţinerea unui examen scris a cărui pondere este de 70% în nota finală.
Examenul constă în întrebări deschise adresate studenţilor care vor acoperi
întrega materie predată.
- elaborarea unui proiect de cercetare asupra unei teme stabilite de titularul de
disciplină, ponderea proiectului de cercetare va fi de 30% din nota finală.
Tematica şi rigorile de redactare a proiectului de cercetare vor fi aduse la
cunoştinţa studenţilor în cadrul primei întâlniri stabilite să aibă loc cu aceştia.
7
Studenţii trebuie să ştie că silabusul de faţă reprezintă un suport minimal, a cărui simplă
parcurgere nu este suficientă pentru promovarea examenului la Finanţe Internaţionale.
În vederea promovării examenului cu o notă satisfăcătoare, studenţii vor trebui să
parcurgă bibliografia indicată în cadrul acestui suport de curs.
Elemente de deontologie academică
Plagiatul este o problemă serioasă şi este pedepsită cu asprime. Orice student care este
prins că plagiază se poate aştepta să îi fie anulată munca şi să se întreprindă măsuri
disciplinare din partea conducerii facultăţii.
Exemple de plagiat:
- realizarea proiectului de cercetare de către o altă persoană.
- copierea parţială sau totală a unui proiect de cercetare.
- copierea unui proiect de cercetare de pe internet şi răspândirea acestuia şi în
rândul altor studenţi.
- conspectarea unor surse bibliografice fără citirea prealabilă a acestora
(copierea unor conspecte făcute de alţii).
Studenţii pot să citeze surse bibliografice de genul reviste, cărţi sau materiale având ca
sursă site-uri internet cu condiţia ca respectivele surse să fie identificate şi prezentate în
cadrul proiectului de cercetare. Un proiect care se constituie în mare parte din
compilarea unor idei ale unor autori, neavând o contribuţie proprie din partea studentului
va fi notat cu un calificativ inferior.
Studenţii cu dizabilităţi
În vederea oferirii de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi, titularul de curs îşi
manifestă disponibilitatea de a comunica cu studenţii prin intermediul poştei electronice.
Astfel, studenţii cu dizabilităţi vor putea adresa întrebările lor legate de tematica cursului
Finanţe Internaţionale pe adresa de email a titularului de curs, menţionată la începutul
acestui silabus, putând primi lămuririle necesare.
8
Strategii de studiu recomandate
Pentru a obţine performanţa maximă, studenţii trebuie să ţină cont de următoarele
recomandări în ceea ce priveşte studiul individual, precum şi activităţile colective realizate
în cadrul cursului:
1. Este recomandat ca studiul acestor probleme să se facă în ordinea numerotării
unităţilor de curs.
2. Este recomandat ca studiul să se bazeze pe o bibliografie minimală, indicată în
silabus şi pe alte surse bibliografice indicate de tutori.
3. Se recomandă participarea la discuţii şi analize împreună cu tutorii, pe marginea
temelor indicate spre studiu.
II. SUPORTUL DE CURS
Modulul I: SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Unitatea de curs 1: Sistemul Monetar Internaţional - Definire, caracteristici
Unitatea de curs 2: Evoluţia sistemului monetar internaţional
Unitatea de curs 3: Regimul valutar. Concept, tipologie
Modulul II: ORGANISME FINANCIARE INTERNAŢIONALE
Unitatea de curs 1: Fondul Monetar Internaţional
Unitatea de curs 2: Banca Interanţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
Unitatea de curs 3: Sateliţii BIRD
Modulul III: PIAŢA VALUTARĂ
Unitatea de curs 1: Valută. Curs Valutar.
Unitatea de curs 2: Tranzacţii pe piaţa valutară.
Unitatea de curs 3: Derivatele pe valută.
Unitatea de curs 4: Instrumente şi modalităţi de plată în valută
9
Unitatea de curs 5: Creditul Extern, Eurovaluta şi Europieţele
Modulul IV: BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE
Unitatea de curs 1: Conceptul de Balanţă de Plăţi Externe.
Unitatea de curs 2: Arhitectura Balanţei de Plăţi Externe.
Unitatea de curs 3: Factorii care influenţează soldul BPE
MODULUL I: SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Obiective
1. Definirea Sistemului Monetar Internaţional şi urmărirea evoluţiei sale de-a
lungul timpului.
2. Caracterizarea Sistemului Monetar Internaţional în diferite perioade de existenţă
plecând de la regulile care au guvernat desfăşurarea activităţii în cadrul său.
3. Caracterizarea Sistemului Monetar European şi urmărirea etapelor de realizare a
Uniunii monetare Europene.
Concepte de bază / cuvinte cheie: sistem monetar internaţional, etalon aur, etalon aur
devize, curs fix, flotare, acord de intervenţie, şarpe valutar, tunel valutar, bandă de
fluctuaţie, zonă ţintă.
Unitatea de curs 1: Sistemul Monetar Internaţional - Definire, caracteristici
Sistemul monetar internaţional reprezintă organizarea relaţiilor monetare dintre ţările
care au nevoie de monedă din aceleaşi motive ca şi agenţii economici. El poate fi definit
ca ansamblul regulilor care permit determinarea cursului valutar, a tranzacţiilor care
se pot derula la nivel internaţional, a instituţiilor care le deservesc şi nu în ultimul rând
infrastructurile (reţeaua de comunicaţii) care creează legăturile la nivel mondial,
apărute la un moment dat.
10
Sistemul monetar internaţional spune Jean Marc Siroen, trebuie să îndeplinească două
funcţii esenţiale:
1. să permită circulaţia internaţională a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor.
Această funcţie odată îndeplinită ar permite fiecărui stat îşi dezvolte activităţile
în care eficienţa sa este maximă.
2. să asigure coordonarea politicilor interne ale statelor lumii astfel încât libera
circulaţie a bunurilor şi serviciilor să se poată realiza fără probleme.
Sistemul monetar internaţional poate fi caracterizat plecând de la următoarele criterii:
- modul de circulaţie şi de obţinere a monedei
- care sunt monedele ce pot fi utilizate în schimburile internaţionale
- regimul valutar
- modul de ajustare a balanţei de plăţi externe
- rolul jucat de Stat respectiv de Banca Centrală.
Unitatea de curs 2: Evoluţia sistemului monetar internaţional
De-a lungul timpului statele au adoptat diferite forme ale sistemului monetar
internaţional. Fiecare formă a sistemului monetar internaţional a fost caracterizată de un
set de reguli – uneori definite explicit prin legi şi reglementări, alteori implicite de
natura convenţiilor sau a tradiţiilor, aceste reguli fiind cunoscute în finanţele
internaţionale sub denumirea generică de Regulile Jocului. Termenul este utilizat pentru
prima dată în 1920 pentru a descrie regulile care au guvernat sistemul etalon aur înainte
de 1914 şi îi este atribuit lui Keynes. Este de fapt un termen care defineşte ordinea
monetară internaţională 1 şi care a fost preluat de Ronald McKinnon într-un articol
1 Robert Mundell face distincţie între sistem monetar internaţional (adică mecanismele care
guvernează interacţiunile dintre statele care derulează activităţi comerciale, şi în special
instrumentele monetare şi de credit utilizate de naţiuni pe piaţa valutară, de capital şi piaţa
mărfurilor) şi ordine monetară internaţională (reprezintă cadrul legal, convenţiile şi
reglementările care stabilesc modul în care funcţionează un sistem)
11
publicat în 19932 în care delimita şapte perioade distincte în evoluţia sistemului monetar
internaţional, depistând şapte seturi de reguli ce caracterizează sistemul monetar în
fiecare perioadă. Practic urmăreşte evoluţia sistemului monetar internaţional din punct
de vedere a ordinii monetare internaţionale adică a regulilor care au guvernat în cele
şapte perioade. Cele şapte episoade după McKinnon sunt:
1. Sistemul etalon aur 1879 -1913
2. Spiritul Acordului de la Bretton Woods 1945
3. Sistemul cursului valutar fix în raport cu USD 1950 -1970
4. Sistemul cursului valutar flotant în raport cu dolarul 1973 – 1984
5. Acordurile de intervenţia Plaza-Louvre şi cursului valutar flotant în raport
cu dolarul 1985 – până azi
6. Spiritul Sistemului Monetar European 1979
7. Sistemul Monetar European ca o mare arie a mărcii germane, 1979 -1998.
La aceste episoade Richard Levich, adaugă cel de al optulea episod:
8. Uniunea Monetară Europeană, 1999 până în prezent.
Prima regulă defineşte obiectivele cursului valutar în timp ce ultima sau penultima
specifică ancora valutară.
În continuare vom urmări aceste episoade adaugând şi episoadele care considerăm că
lipsesc.
1. Sistemul etalon aur (Gold Specie Standard) 1879 -1913
În timp, s-a renunţat treptat la definirea monedei naţionale în două metale, aur şi argint,
definirea în aur fiind cea care a câştigat în competiţia dintre cele două metale. La
mijlocul anului 1870 Franţa renunţase la bimetalism în favoarea aurului, la fel şi
Imperiul German care în urma războiului franco – prusiac avea dreptul la o despăgubire
de război din partea Franţei de 5 miliarde franci (sumă imensă pentru acele vremuri),
franci definiţi în aur. SUA a adoptat sistemul la 1879, reîntorcându-se la etalonul aur
2 Ronald McKinnon, ‘The Rules of the Game: International Money in Historical Perspective’,
Journal of Economic Literature, vol. XXXI, march, 1993
12
după ce în timpul Războiului Civil suspendase convertibilitatea în aur. Caracteristic
acestui sistem este faptul că metalul monetar circula liber pe plan intern şi extern,
monedele de aur se băteau liber, iar bancnotele erau convertibile în aur nelimitat. Fiecare
ţară putea să stabilească şi trebuia să menţină fixă paritatea în aur a monedei naţionale,
adică cantitatea de aur care definea o unitate monetară naţională.
2. Sistemul etalon aur lingouri (Gold Bullion Standard) 1919 – 1944
Sistemul a funcţionat o perioadă scurtă de timp. În cadrul său se menţine definirea
monedelor naţionale în aur, deci se menţine paritatea metalică, dar, circulaţia liberă a
aurului se restrânge. Băncile centrale aveau dreptul să emită doar bancnote şi monede
divizionare convertibile în aur, deci nu şi monedă cu valoare intrinsecă, în plus,
conversia bancnotelor în aur se putea face minimum la nivelul unui lingou de aur. Aurul
putea fi constituit ca şi rezervă numai la banca centrală şi numai sub forma lingourilor de
aur. Astfel accesul la aur era rezervat numai persoanelor cu resurse financiare serioase,
aurul nu ami este la îndemâna oricui. Practic implemetarea acestui sistem a condus la
retragerea treptată a aurului din circulaţie. Sistemul a fost practicat în Marea Britanie
începând cu 1925 şi Franţa începând cu 1928. Statele Unite au adoptat o variantă a
acestui sistem în 1934, tranzacţiile cu aur şi deţinerile de aur fiind permise doar băncii
centrale. Celelalte ţări au încercat, fără succes, să revină la convertibilitatea în aur pe
baza etalonului aur.
3. Sistemul etalon aur - devize (Gold Exchange Standard) 1945 - 1950
Începuturile unui sistem monetar internaţional modern putem spune că se regăsesc la
sfârşitul celui de al doilea război mondial când relaţiile economice şi ordinea monetară
la nivel internaţional au suferit un şoc deosebit de puternic. Stabilirea de noi principii de
fucnţionare a economiei la nivel mondial adevenit o necesitate, de care statele aliate au
devenit conştiente. Însă, pentru a putea trece la reconstruirea economiilor afectate de
război respectiv la refacerea legăturilor comerciale la nivel internaţional, se impunea
stabilirea cadrului şi a reglementărilor monetare. Acesta este contextul în care la 22 iulie
1944 s-au întâlnit la Bretton Woods, New Hampshire, USA, 44 de state în cadrul
13
Conferinţei Monetare şi Financiare a Naţiunilor Unite, scopul fiind acela de a defini un
nou set de reguli, acceptate pe plan internaţional, care să stea la baza cooperării
monetare şi financiare internaţionale. Trebuie avut în vedere că sistemul care avea ca
etalon aurul era practic imposibil de menţinut deoarece dezvoltarea comerţului
internaţional ar fi trebuit să se realizeze în acelaşi ritm cu creşterea rezervelor de aur din
tezaurele băncilor centrale, ceea ce practic era imposibil dat fiind faptul că producţia de
aur intrase în declin, rezervele de aur fiind limitate. Nu se putea cere ţărilor să limiteze
nivelul tranzacţiilor comerciale internaţionale la volumul rezervelor de aur, ideea fiind
de dezvoltare a schimburilor internaţionale nu de stagnare a acestora.
4.Sistemul cursului valutar fix în raport cu dolarul 1950 - 1970
În ciuda faptului că articolele Acordului de la Bretton Woods din 1945 nu au fost
amendate semnificativ până la mijlocul anilor ’70, din 1950 el s-a transformat într-un
sistem în care cursul valutar era fix în raport cu dolarul. Iniţial sistemul de la Bretton
Woods a fost gândit astfel încât să permită fiecărei ţări să îşi definească moneda
naţională în raport cu aurul şi astfel să se creeze simetrie între toate monedele naţionale.
Cu excepţia Statelor Unite, toate ţările industrializate îşi defineau moneda naţională în
raport cu dolarul american şi nu în raport cu aurul. În cei 20 de ani cât s-a menţinut acest
sistem cursurile valutare în raport cu USD s-au modificat foarte puţin, sau chiar
delocStatele care au intrat în acest joc au ales să abandoneze autonomia monetară şi să
se supună un curs valutar fix în raport cu dolarul, sistem oferind preţuri stabile ale
bunurilor şi serviciilor. Astfel, modul în care s-a ajuns să se “joace jocul” din 1950 în
1970 a fost complet diferit de ceea ce au intenţionat cei care au stabilit regulile în 1945
5.Sistemul ratelor de schimb flotante 1973 - 1984
În momentul în care sistemul monetar internaţional a fost caracterizat ca fiind un sistem
cu rata de schimb flotantă, era departe de o flotare liberă. Cei ce defineau politica
valutară nefiind dispuşi să lase cursul să fie stabilit doar de ‚forţele pieţei’ respectiv de
raportul cerere – ofertă. Se recunoştea că rata de schimb valutar este un instrument de
politică economică puternic, astfel încât chiar şi Fondul Monetar Internaţional instituise
14
în 1974 un set de prevederi cu titlu de recomandări pentru statele membre, destinate să
reducă problemele care ar putea apare din implementarea defectuoasă a politicii
valutare. Prevederile sunt următoarele:
1. obligaţia de a interveni pentru a preveni orice evoluţii ‚dezordonate’ pe piaţa
valutară;
2. evitarea manipulării cursului valutar care ar putea conduce la ajustarea soldurilor
balanţei de plăţi externe astfel încât să se obţină un câştig sau să se obţină
avantaje de pe urma competiţiei neloiale;
3. trebuie să se ţină cont de interesele şi politicile celorlaltor state înainte de a se
stabili propriile politici, măsuri de intervenţie pe piaţa valutară.
De vreme ce aceste recomandări nu sunt restrictive ele demonstrează dorinţa FMI de a
asigura ordinea pe piaţa valutară. În numele acestui deziderat FMI permite utilizarea
unei game variate de tehnici prin care ordinea pe piaţa valutară să fie menţinută, de la
operaţiile simple de calmare a creşterii puternice a volatilităţii cursului valutar pe termen
scurt, la operaţii care ţintesc rata de schimb valutar, respectiv la tehnicile de ancorare a
cursului unei monede în raport cu alta la un anumit nivel. După 1973, unele state au
continuat să-şi lege cursul monedei naţionale de USD sau de o monedă puternică de
regulă a unui partener cu care derulau tranzacţii comerciale regulat şi de mari
dimensiuni. Dar, orice încercare de a salva sistemul cursurilor valutare fixe a devenit o
cauză pierdută datorită deciziei OPEC de a creşte preţul petrolului, acesta crescând de
patru ori într-un an. Este ceea ce specialiştii au numit ‚şocuri petroliere’ (1971 şi 1973),
în urma lor la nivelul anului 1974 sume enorme de dolari fiind transferate dinspre ţările
consumatoare de petrol spre cele producătoare şi exportatoare de petrol (estimarea a fost
la 70 miliarde USD în 1974).
În noiembrie 1975 s-a încercat o reformare a sistemului monetar internaţional la
reuniunea şefilor de stat ai SUA, Marea Britanie, Franţa, RFG, Japonia şi Italia de la
Castelul Rambouillet din Franţa, dar fără rezultate concrete. Rezultatele au apărut două
luni mai târziu, în ianuarie 1976 cînd la Kingston în Jamaica în cadrul Conferinţei FMI
s-a decis renunţarea la aur ca etalon monetar şi la cursurile valutare fixe. Detaliile au
apărut în al doilea amendament al statutului FMI care consfinţea:
15
- abandonarea aurului ca etalon monetar;
- considerarea ca monedă de rezervă a SMI a DST-ului;
- introducerea sistemului cursurilor valutare flotante, dar posibilitatea de areveni la
cursuri valutare fixe dacă minim 85% din membrii FMI cereau acest lucru (ceea
ce nu s-a întâmplat niciodată);
- o supraveghere mai puternică de către FMI a ordinii şi stabilităţii sistemului.
6.Reforma Sistemului Monetar Internaţional. Acordurile de la Plaza – Louvre:
1985 – până azi
Dată fiind continua apreciere a USD, economiştii au ajuns la concluzia că se află în
prezenţa unei ‚bule speculative’ şi au susţinut că valoarea la care a ajuns dolarul
american nu are susţinere, acoperire. Aprecierea puternică a dolarului a cauzat
exportatorilor americani pierderi însemnate şi a condus la pierderea competitivităţii
internaţionale a acestora, iar balanţa comercială americană s-a deteriorat puternic.
Importurile au devenit atractive pentru economia americană, dat fiind faptul că dolarul
apreciat puternic a condus la ieftinirea acestora. Această ieftinire a importurilor a
îngrijorat producătorii autohtoni care pentru a se proteja au cerut impunerea de bariere
tarifare la importuri. Pe de altă parte, economiile europene pentru a se proteja împotriva
deprecierii propriilor monede în raport cu dolarul au început să introducă restricţii în
propriile politici monetare. Acesta a fost un cuţit cu două tăişuri: se reuşea stoparea
deprecierii monedei naţionale, dar apăreau efecte negative în economia statului
respectiv.
Acordul de Intervenţie de la Plaza. Întâlnirea secretă din 22 septembrie 1985 a
miniştrilor finanţelor din G-53 la Hotelul Plaza din New York nu a făcut decât să
consfinţească ceea ce deja avusese loc în februarie 1985, şi să întărească faptul că
guvernele ţărilor industrializate doresc şi vor continua să intervină împreună pentru a
opri dolarul din cursa nebună a aprecierii, respectiv pentru a influenţa evoluţia cursului
valutar. Cele cinci state prin acordul încheiat îşi afirmau disponibilitatea de a coopera
3 G-5 era format din Anglia, Franţa, RFG, Japonia şi SUA
16
mai stâns în problemele monetare, iar SUA s-a angajat să reducă deficitul bugetar prin
reducerea cheltuielilor în timp ce restul statelor se angajau să promoveze politici
economice care să conducă la eliminarea dezechilibrelor din economia mondială.
Summitul de la Tokio. În mai 1986 la Tokio s-a lărgit numărul de state semnatare a
Acordului de la Plaza, aici întâlnindu-se grupul celor şapte (G-7)4 care a reafirmat
importanţa şi necesitatea cooperării în problemele monetare şi în ceea ce priveşte
intervenţiile pe piaţa valutară scopul fiind asigurarea stabilităţii economice.
Acordul de intervenţie de la Luvru. Dolarul a continuat să scadă, iar în februarie 1987
întâlnirea miniştrilor de finanţe din G-5 plus Canada de la Luvru, Paris a oferit primele
indicii substanţiale ale dorinţei de colaborare dintre statele industrializate în domeniul
valutar, acestea fiind de acord să definească ‚zone ţintă’, spunându-se că dolarul, adică
cursul acestuia trebuie să fie stabilizat în jurul unei ‚valori curente’. Esenţa acestei
întâlniri s-a materializat în stabilirea unui set de zone ţintă sau a unor cursuri valutare
etalon, pe care băncile centrale ale statelor în cauză s-au angajat să le apere prin
intervenţii active pe pieţele valutare.
7. Spiritul Sistemului Monetar European, 1979
În 1971, an în care sistemul de la Bretton Woods încă funcţiona, Consiliul Europei5 a
adoptat Planul Werner prin care se prevedea orientarea ţărilor din Piaţa Comună spre o
uniune economică şi monetară. Practic se puneau bazele Uniunii Economice şi Monetare
Europene. În cadrul acestui plan se stabilea că variaţiile cursurilor monedelor europene
între ele să se poată realiza într-o bandă de variaţie mai îngustă (şarpele valutar sau
şarpele în tunel) decât faţă de USD (tunel valutar). După prăbuşirea sistemului de la
Bretton Woods şi a Acordului Smithsonian, în 1972 a avut loc o nouă reuniune a
Consiliului Europei, în luna aprilie, în urma căreia a fost stabilită banda de fluctuaţie a
şarpelui valutar de ±2,25% iar banda tunelului valutar de ±4,5%. În martie 1973 se
4 G-7 este format din şefii de stat ai SUA, Marea Britanie, Franţa, RFG (azi Germania), Italia,
Japonia, Canada, iar în G-7+1 intră şi Rusia
5 Organismul compus din şefii de stat ai statelor membre ale Uniunii Europene
17
votează renunţarea la tunelul valutar monedele europene fiind lăsate să floteze liber în
raport cu USD, dar se menţine şarpele valutar. Din 1973 până în 1978 au avut loc
modificări repetate în rândul statelor care au aderat s-au au renunţat la a face parte din
şarpele valutar.
Acest sistem s-a bazat pe trei elemente esenţiale:
a. Unitatea Monetară ECU (European Currency Unit) – unitate monetară de
cont definită printr-un coş valutar format din cantităţi fixe de monedă, monedele din coş
fiind monedele naţionale ale statelor membre ale Sistemului Monetar European. Nu a
avut niciodată formă fizică. Ponderea cea mai mare în coş o avea marca germană, cu mai
bine de o treime, urmată de francul francez cu o cincime şi de lira sterlină şi guldenul
olandez cu câte o zecime, aceste ponderi schimbându-se foarte puţin pe durata vieţii
acestei monede, dat fiind faptul că ECU a fost gândit ca un coş fix de monede. ECU era
folosit doar în decontările fără numerar, companiile îl puteau utiliza pentru a factura
produsele vândute, iar băncile centrale îl foloseau la rândul lor în cadrul Fondului pentru
Cooperare Monetară Europeană.
b. Mecanismul Ratei de Schimb ERM (Exchange Rate Mechanism). Acesta
a constituit piesa centrală a planului Werner pentru a limita variaţia cursului valutar în
Europa. Fiecare ţară care a participat la ERM a fost de acord să limiteze fluctuaţia
cursului monedei sale la o valoare oficială stabilită în ECU. În majoritatea cazurilor
banda de fluctuaţie a fost stabilită la ± 2,25%. Excepţie a făcut Italia pentru care banda
de fluctuaţie a fost stabilită la ± 6,00%, de acest nivel bcurându-se şi statele care au
aderat mai târziu la ERM: Spania (1989), Anglia (octombrie 1990) şi Portugalia (aprilie
1992). S-a stabilit un set de reguli, ca:
- intervenţia pe piaţa valutară era permisă dacă se atingeau limitele permise de variaţie a
cursului valutar;
- dacă se depăşeau limitele admise de variaţie exista ‚prezumţia de acţiune’ existând o
valoare’de salvare’ stabilită pentru realinierea cursurilor valutare. Cu toate că statele au
convenit să lucreze împreună pentru a asgura convergenţa politicilor macroeconomice
din 1979 şi până în 1992 au avut loc 12 realinieri ale cursurilor valutare realizate cu
consimţământul statelor membre.
18
c. Fondul de Cooperare Monetară Europeană EMCF (European
Monetary Cooperation Fund). Este organismul care avea privilegiul de a emite ECU
Oficiali către băncile centrale ale statelor europene printr-o serie de swap-uri revolving.
Băncile centrale au fost obligate să preschimbe 20% din rezervele oficiale deţinute în aur
şi dolari în ECU oficiali, iar aceştia odată creaţi puteau fi utilizaţi în intervenţiile
băncilor centrale pentru a susţine moneda naţională.
Jaques Delors a propus în 1989 un plan de realizare a unei Uniuni Economice şi
Monetare Europene (EMU) în care o bancă europeană centrală unică ar fi creat un set de
politici monetare pentru o monedă europeană unică, monedele celorlaltor state implicate
dispărând.
Planul Delors susţinea realizarea în trei etape a Uniunii Economice şi Monetare
Europene:
I. introducerea celor 12 state din SME în ERM concomitent cu realizarea unei
convergenţe mai strânse a politicilor monetare a acestora;
II. îngustarea benzii de fluctuaţie a ERM şi crearea unei noi bănci centrale
europene care să asigure un control mai puternic asupra politicilor monetare;
III. înlocuirea monedelor naţionale cu o singură monedă, plasând
responsabilitatea politicii monetare a Europei unei bănci centrale europene
care să urmărească interesele tuturor ţărilor din ţările aparţinând comunităţii
europene.
Conform Planului Delors pentru ca un stat să devină membru al Uniunii Europene
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii. Aceste condiţii s-au cristalizat în Tratatul de
la Maastricht sub forma criteriilor de convergenţă numite în prezent citerii de
convergenţă nominală:
1. limitarea deficitului anual la 3% din PIB;
2. limitarea datoriei publice totale la 60% din PIB;
19
3. rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% rata medie a inflaţiei
determinată pe baza ratelor inflaţiei în cele trei ţări cu nivelul cel mai mic
al inflaţiei;
4. rata dobânzii la obligaţiunile de stat pe termen lung să nu depăşească cu
mai mult de 2% rata medie a dobânzii calculată pe baza ratelor
dobânzilor din cele trei state care înregistrează cel mai redus nivel al
dobânzilor la obligaţiunile de stat pe termen lung;
5. menţinerea cursului valutar a monedelor statelor care doresc să adere la
Uniunea Europeană în intervalul de variaţie tradiţional, fără ca timp de
doi ani de la intrarea în mecanism să aibă loc devalorizări a monedei
naţionale.
Iniţial aceste criterii nu au fost îndeplinite nici măcar de către statele care au contribuit la
conceperea lor. În februarie 1997 aceste criterii au fost îndeplinite doar de către
Luxemburg.
Unitatea de curs 3: Regimul valutar
Regimul valutar poate fi definit ca fiind setul de reglementări constituit de către
autoritatea monetară a unui stat (reprezentată de obicei de Banca Centrală a statului
respectiv sau, mai rar, de o altă instituţie) care stabileşte:
- modul de determinare a cursului valutar pentru moneda naţională a statului
respectiv;
- calitatea monedei naţionale de a fi sau nu convertibilă;
- modul de funcţionare a pieţei valutare din acel stat.
În România, regimul valutar este definit prin intermediul Regulamentului valutar
întocmit de către Banca Naţională a României.
Regimul valutar pentru care optează o ţară depinde de un set de factori dintre care
amintim: mărimea ţării, gradul de deschidere a acesteia spre exterior, nivelul de
integrare financiară internaţională al acesteia, nivelul inflaţiei, tipul de politică
20
comercială practicat. Regimul valutar sau al cursului valutar este numit de către FMI
aranjament valutar sau aranjament privind rata de schimb.
Tipologia regimului valutar
FMI face distincţie între următoarele tipuri de regimuri valutare identificate la nivelul
statelor lumii6:
1. Regim valutar fără monedă naţională distinctă (Exchange arrangement
with no separate legal tender);
2. Regim valutar având la bază consiliul monetar (Currency Board
Arrangement);
3. Regim valutar avînd la bază fixarea (legarea) cursului monedei naţionale
de o altă monedă sau de un coş valutar. Această fixare a cursului este
convenţională, regimul valutar putând fi numit regim valutar de fixare
convenţională (Conventional Pegged Arrangement);
4. Regim valutar cu cursul valutar fixat în cadrul unei benzi orizontale de
fluctuaţie (Pegged exchange rate within horizontal band);
5. Regim valutar având la bază cursuri valutare târâtoare (Crawling Peggs
Arrangement);
6. Regim valutar cu benzi de fluctuaţie târâtoare (Crawling Band
Arrangement)
7. Regim valutar cu flotare controlată (dirijată sau administrată) fără
prestabilirea direcţiei de evoluţie a cursului valutar (Managed floating
with no preannounced path for the exchange rate);
8. Regim valutar cu flotare pură sau independentă (Independently floating).
Aceste regimuri valutare sau aranjamente valutare sunt prezentate de către FMI
pornind de la cele caracterizate prin fixitatea cursului valutar în raport cu un etalon şi
6***De facto Exchange Rates Arrangements and Anchors of Monetary Policy, 31 july 2006,
www.imf.org/external
21
terminînd cu cele în care cursul valutar este determinat de raportul cerere – ofertă.
Regimurile valutare vom vedea că se diferenţiază în funcţie de stabilitatea cursului
valutar.
1. Regim valutar fără monedă naţională distinctă (Exchange arrangement with no
separate legal tender). Pe teritoriul statului care recurge la un asemenea regim valutar
fie circulă moneda altui stat (de exemplu, dolarul american, francul francez) fie statul
face parte dintr-o uniune monetară care promovează o monedă proprie care circulă pe
teritoriul tuturor statelor membre (ex. Euro). Adoptarea unui asemenea regim presupune
totala subordonare a politicii monetare a statului care a acceptat ca monedă naţională altă
monedă, politicii monetare a autorităţii monetare a cărei monedă este recunoscută ca
monedă naţională. La 31 iulie 2006 existau 41 de state care au optat pentru acest regim
monetar.
2. Regim valutar având la bază consiliul monetar (Currency Board Arrangement).
Aranjamentele în cadrul consiliului monetar se bazează pe un angajament legislativ
explicit prin care se asumă sarcina ca moneda naţională să fie preschimbată pe o anumită
valută la un curs valutar fix convenit, concomitent cu respectarea de către autoritatea
monetară însărcinată cu emisiunea monetară a restricţiilor impuse în materie de emisiune
monetară şi cu îndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor ce îi revin. În cazul consiliului
monetar se crează un organism distinct ce poartă această denumire care are ca sarcină
menţinerea cursului valutar fix a monedei naţionale în raport cu moneda considerată
ancoră. Acest consiliu monetar presupune ca emisiunea de monedă naţională să se facă
numai contra valută iar emisiunea de monedă să aibă acoperire numai în devize. Este
eliminat controlul monetar exercitat de regulă de către banca naţională, respectiv dispare
calitatea de creditor de ultimă instanţă a acesteia. Funcţie de stricteţea reglementărilor
consiliului valutar poate fi promovat un anumit grad de flexibilitate a cursului valutar.
3. Regim valutar avînd la bază fixarea (legarea) cursului monedei naţionale de o
altă monedă sau de un coş valutar. Această fixare a cursului este convenţională,
22
regimul valutar putând fi numit regim valutar de fixare convenţională (Conventional
Pegged Arrangement). În acest caz ţările care recurg la un asemenea regim valutar
convin să menţină artificial un curs fix în raport cu o monedă de referinţă (regimul
cursurilor valutare cu flexibilitate limitată în raport cu o singură monedă) sau cu un coş
valutar (regimul cursurilor valutare cu flexibilitate limitată în raport cu un coş valutar),
variaţia admisă faţă de cursul central fiind de maxim ±1%. Este vorba despre
aranjamente de tipul ERM II sau coşuri valutare compuse din monedele statelor cu care
ţara în cauză desfăşoară majoritatea tranzacţiilor comerciale. Ponderea monedelor care
compun coşul valutar reflectă distribuţia geografică a comerţului, serviciilor şi fluxurilor
de capital a statului respectiv. Nu există nici un angajament prin care să se specifice
obligativitatea menţinerii parităţii fixe. Cursul valutar poate fie să fluctueze într-o bandă
de ±1% faţă de cursul oficial, sau valoarea maximă şi minimă a acestuia să se menţină
într-o bandă de variaţie de ±2% pe o perioadă de cel puţin trei luni. Autoritatea monetară
menţine paritatea fixă prin intervenţii directe pe piaţa valutară – vânzări/cumpărări de
valută pe piaţă, sau prin intervenţii indirecte – manevrarea ratei dobânzii, etc.
Flexibilitatea politicii monetare este mai mare în cadrul acestui regim decât în celelalte
două deoarece autoritatea monetară îşi menţine toate funcţiile şi poate interveni oricând
pentru a ajusta nivelul cursului valutar.
4. Regim valutar cu cursul valutar fixat în cadrul unei benzi orizontale de
fluctuaţie (Pegged exchange rate within horizontal band) - este un regim valutar
adoptat în 6 state. Cursul valutar este menţinut într-ă bandă de fluctuaţie care depăşeşte
±1% faţă de cursul oficial sau central sau diferenţa dintre valoarea maximă şi minimă a
acestuia este mai mare de 2%. Ca şi în cazul regimului valutar cu fluctuaţie limitată
element de referinţă poate fi considerat: o singură monedă, un coş valutar sau un
aranjament valutar.
5. Regim valutar având la bază cursuri valutare târâtoare (Crawling Peggs
Arrangement). Cursul valutar este ajustat periodic cu valori mici până se atinge un
anumit curs fix, stabilit anterior sau ajustarea are loc dacă intevin modificări la nivelul
23
unor indicatori cantitativi macroeconomici. Menţinerea unui curs valutar târâtor care să
aibă credibilitate impune constrângeri în politica monetară a statului în cauză.
6. Regim valutar cu benzi de fluctuaţie târâtoare (Crawling Band Arrangement).
Cursul valutar este menţinut într-o bandă de fluctuaţie de cel puţin ±1% faţă de cursul
oficial sau central sau diferenţa dintre valoarea maximă şi minimă a acestuia este mai
mare de 2%, iar cursul oficial sau marja de fluctuaţie este modificată periodic până se
atinge o anumită valoare fixată anterior a cursului valutar sau ajustarea are loc dacă
intevin modificări la nivelul unor indicatori cantitativi macroeconomici. Flexibilitatea
cursului valutar depinde de lărgimea benzii de fluctuaţie (benzile de fluctuaţie sunt
stabilite simetric faţă de un curs cental târâtor sau se lărgesc treptat în funcţie de alegerea
asimetrică a limitei inferioare sau superioare a benzii de variaţie). Şi de această dată
menţinerea cursului în banda de fluctuaţie impune constrângeri în politica monetară a
statului respectiv.
7. Regim valutar cu flotare controlată (dirijată sau administrată) fără prestabilirea
direcţiei de evoluţie a cursului valutar (Managed floating with no preannounced path
for the exchange rate). Autoritatea monetară încearcă să influenţeze cursul valutar fără a
avea ca ţintă o anumită valoare la care acesta trebuie să ajungă. Indicatorii luaţi în
considerare în momentul în care se decide intervenţia pe piaţa valutară pot fi: poziţia
balanţei de plăţi externe, rezervele valutare internaţionale, dezvoltarea pieţelor paralele,
iar ajustările pot să nu se realizeze automat. Intervenţiile pot fi directe sau indirecte.
Intervenţiile pot avea ca scop atingerea unui anumit nivel al cursului valutar, reducerea
variaţiilor bruşte acestuia pe parcursul unei zile, întârzierea apariţiei anumotor fluctuaţii
aşteptate ale cursului valutar, etc. Flotarea dirijată este numită de unii specialişti, flotare
impură sau murdară deoarece transformă – chiar dacă pe termen scurt şi neoficial –
cursul flotant într-unul fix.
8. Regim valutar cu flotare pură sau independentă (Independently floating). Este
regimul valutar ideal, în care cursul valutar este detrminat de raportul cerere – ofertă fără
24
ca autoritatea monetară (băncile centrale) să intervină pe piaţa valutară pentru a susţine
cursul monedei naţionale. Deşi se afirmă că 25 de state au adoptat acest regim, trebuie
menţionat că flotarea este departe de a fi cu adevărat liberă, băncile centrale intervenind
direct sau indirect pe pieţele valutare când consideră că este momentul.
Bibliografie modul
1. Făt Codruţa Maria, Finanţe Internaţionale, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2007
2. Gaftoniuc Simona: „Finanţe Internaţionale”; Ed. Economică Bucureşti, 2000
3. Krugman Paul, Ostfeld Maurice, „International Economics – Theory and
Policy”, ed. V, Addison-Wesley Publishing Company, Massachusetts, 2000
4. Levich Richard M., „International Financial Markets”, ed. 2, Ed. McGraw Hill
International, Boston, 2001
5. McKinnon Ronald, ‘The Rules of the Game: International Money in Historical
Perspective’, Journal of Economic Literature, vol. XXXI, march, 1993
6. Voinea Gheorghe, “Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale”,
Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003
25
MODULUL II: ORGANISME FINANCIARE INTERNAŢIONALE
Obiective
1. Edificarea asupra apariţiei organismelor financiare cu vocaţie internaţională.
2. Cunoaşterea modului de organizare şi funcţionare a acestora.
3. Înţelegerea modului de intervenţie a organismelor financiare internaţionale.
4. Cunoaşterea principiilor de funcţionare a acestora.
5. Edificarea asupra rolului pe care îl joaca pe piata financiară internaţională.
Concepte de bază / cuvinte cheie: Fond Monetar Internaţional, Banca Mondială,
BIRD, AID, MIGA, CFI, cotă de participare, reclasare.
Unitatea de curs 1: Fondul Monetar Internaţional
1.1 Organizare şi funcţionare
F.M.I. este o societate anonimă de drept american, membrii fondatori fiind ţările care în
1944 au participat la conferinţa de la Bretton-Woods şi care au semnat acordul de
aderare la F.M.I. până la data de 31 decembrie 1945. A început să funcţioneze din 1946,
iar din 1947 devine organism specializat al ONU astfel încât nu mai pot deveni membre
ale F.M.I. decât ţările care sunt membre ale ONU. România este membră din 1972.
Sediul F.M.I. este la Washington.
F.M.I. a fost creat pentru atingerea a 2 scopuri:
� pentru a asigura cooperarea monetară şi financiară dintre ţările membre
� pentru a asigura finanţarea ţărilor membre
F.M.I. poate fi privit ca şi o cooperativă de credit deoarece au acces la resursele
fondului doar membrii acestuia.
Structura organizatorică
F.M.I. are în frunte consiliul guvernatorilor, urmat de consiliul de administraţie, e
condus de un director general, apoi în structura sa e personalul.
26
Consiliul guvernatorilor este organul suprem de decizie al F.M.I., fiecare ţară membră
numeşte un guvernator şi un locţiitor pe o perioadă de 5 ani. Cel mai frecvent sunt
numiţi în această funcţie miniştri de finanţe sau guvernatorii băncii centrale. În mod
normal se întruneşte o dată pe an. Dintre atribuţiile principale sunt: aprobă admiterea de
noi membri, adoptă reguli de funcţionare ale FMI, încheie aranjamente de cooperare cu
alte organisme financiare internaţionale. Deciziile la nivelul consiliului guvernatorilor
sunt luate cu majoritate de voturi. Fiecare guvernator dispune de un număr de voturi
proporţional cu cota de participare a ţării pe care o reprezintă la capitalul FMI.
Supleantul (locţiitorul) are drept de vot doar în lipsa guvernatorului.
Consiliul de administraţie este cel care conduce efectiv afacerile curente ale fondului;
e compus în prezent de 24 de administratori numiţi sau aleşi. Numiţi sunt 5: al SUA,
Germania, Japonia, Franţa, Anglia. Restul de 19 reprezintă grupuri de state,
administratorii fiind aleşi din rândul guvernatorilor din fiecare grup. Din aceşti 19, 3
reprezintă fiecare câte o ţară: Arabia Saudită, China şi Rusia. Alegerea administratorilor
se face pe o perioadă de 2 ani, la sfârşitul fiecărei perioade consiliul guvernatorilor
putând să majoreze sau să micşoreze numărul acestora în condiţiile în care se întrunesc
85% din voturi. Fiecare administrator dispune de un număr de voturi egal cu suma
voturilor atribuite ţărilor pe care le reprezintă.
Atribuţiile administratorilor:
� examinarea şi aprobarea acordării creditelor
� supravegherea modului de utilizare a creditelor
� conceperea mecanismelor de creditare şi elaborarea programelor de
acţiune ale fondului
� urmărirea evoluţiei pieţei internaţionale de capital, etc.
Directorul general – e ales de consiliul de administraţie, condiţia e ca respectiva
persoană să nu fie guvernator sau administrator, iar prin convenţie s-a stabilit ca acesta
să fie european. Prezidează reuniunile consiliului de administraţie, dar nu ia parte la vot
decât atunci când apare egalitatea de voturi. Poate participa la reuniunile consiliului
guvernatorilor, dar fără drept de vot.
Activitatea F.M.I. se urmăreşte în cadrul a 2 departamente:
27
� departamentul general – care urmăreşte întreaga activitate a fondului,
rezultatele acestei activităţi fiind evidenţiate în contul de resurse generale şi în contul
special de vărsăminte
� departamentul DTS – care urmăreşte activitatea fondului legată de
tranzacţiile şi operaţiile cu DTS ale ţărilor membre
Resursele F.M.I.:
Fiind un organism de finanţare, problema principală o constituie procurarea de resurse
necesare finanţării conform statutului F.M.I.; principala sursă de finaţare o constituie
resursele proprii care cuprind:
� cotele părţi subscrise de ţărilor membre în momentul aderării la fond
� rezervele constituite pe seama veniturilor nete obţinute la sfârşit de an
� sumele provenite din vărsarea celor 25 milioane uncii de aur din momentul
demonetizării aurului şi contravaloarea celor 25 milioane uncii de aur care au fost
restituite ţărilor membre, la cursul de 35$ pe uncie.
� alte resurse de creditare constituite pe baza creditelor contractate de către
fond în acest scop.
Cotele părţi şi rolul lor (cote de participare):
Aceste cote părţi sunt formate din fracţiuni echivalente cu 100.000 DTS, ele sunt
diferenţiate pe ţări, nivelul lor fiind determinat în funcţie de diferiţi indicatori ca: venitul
naţional al ţării; volumul comerţului extern; rezervele valutare; populaţia, etc. În ultimă
instanţă nivelul lor e negociat între F.M.I şi ţara interesată. Vărsarea cotelor părţi iniţiale
se realizează astfel:
� 25% în DST sau în valută liber convertibilă, iar până în 1978 în aur
� 75% în moneda naţională a ţării în cauză
Cotele părţi se pot modifica o dată la 5 ani. Au un rol deosebit:
1. pe baza cotelor părţi se stabileşte numărul de voturi ce revine fiecărei ţări: V = 250 +
CP/100.000 CP = cote de participare
28
Fiecărei ţări i se atribuie din oficiu 250 de voturi pentru calitatea de ţară membră a
fondului şi în plus îi revine câte un vot la fiecare fracţiune de 100.000 DST din cota de
participare.
2. proporţional cu CP vărsate la fond sunt şi drepturile ţărilor de a primi ajutoare sub
forma creditelor în valută sau a alocaţiilor de DTS de la fond.
3. În momentul în care s-a decis emiterea monedei proprii alocarea DST-ului a avut loc
tot în funcţie de DST.
Împrumuturile contractate de F.M.I. se află sub controlul riguros al consiliului de
administraţie care efectuează reexaminări periodice ale situaţiei financiare a fondului şi a
lichidităţilor acestuia.
1.2 Utilizarea resurselor F.M.I.
Conform statutului F.M.I., ţările membre pot utiliza resursele fondului în special pentru
finanţarea deficitului balanţei de plăţi externe, în speţă balanţa conturilor curente.
Utilizarea resurselor de către ţările membre poate îmbrăca 3 forme de bază:
� trageri asupra F.M.I.
� credite propriu-zise
� subvenţii sau bonificaţii acordate ţărilor foarte sărace pentru diminuarea
costurilor unor credite.
Poziţia unei ţări faţă de F.M.I. se determină comparând deţinerile de monede naţionale
ale unei ţări la F.M.I. şi cota de participare a ţării la F.M.I.. Dacă deţinerile F.M.I. sunt
mai mari decât cota de participare, ţara este debitoare faţă de F.M.I. (D>CP). Dacă
deţinerile sunt mai mici decât cota de participare este pe poziţie de creditoare (D<CP).
Dacă D = CP poziţia ţării este neutră.
Cumpărările de valută de la F.M.I. sunt echivalente cu acordarea creditului,
răscumpărările de valută sunt echivalente cu rambursarea creditului.
1.3 Facilităţile de creditare de către F.M.I. a ţărilor membre
Modalităţile de acces ale ţărilor membre la resursele F.M.I. sunt cunoscute sub
denumirea de facilităţi de creditare ale F.M.I. şi pot fi grupate în 3 categorii:
29
A. Facilităţi din cadrul mecanismului tranşelor şi din cadrul mecanismului
lărgit de credite:
Mecanismul tranşelor: cuprinde facilităţi principale de credite pe care ţările membre le
pot utiliza pentru a cumpăra temporar valută de la F.M.I. în scopul acoperirii unui deficit
al balanţei de plăţi externe. Creditele sunt acordate eşalonat în 5 tranşe:
� Tranşa rezervei asigură ţării un drept de tragere echivalent cu rezerva ţării la
fond care iniţial era egală cu acel 25% din cota de participare (CP) vărsat de către ţară în
DST sau în $ sau în aur. Aceasta poate fi utilizată total sau parţial echivalentul ei
constituind ajutorul necondiţionat pe care o ţară îl poate primi de la fond. Singura
condiţie e ca suma să fie utilizată pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe.
� Cele 4 tranşe de credit asigură accesul ţărilor la resursele propriu-zise ale
fondului. Fiecare tranşă asigură ţării un drept de tragere echivalent cu 25% în raport cu
CP a ţării. Deci cuantumul total al creditelor obţinute de o ţară în contul tranşelor de
credite va fi de 100% în raport cu CP.
Mecanismul lărgit de credit a fost creat în 1974 pentru a veni în ajutorul ţărilor care s-
au confruntat cu dificultăţi ale balanţei de plăţi externe determinate de circumstanţe
speciale. Cuantumul tragerilor în contul acestui mecanism poate atinge 140% în raport
cu CP dar deţinerile fondului în moneda naţională a ţării respective pot ajunge la maxim
265% în raport cu CP.
B. Facilităţi din cadrul mecanismelor de finanţare cu caracter permanent
Mecanismele au fost create în vederea acordării unor ajutoare suplimentare ţărilor în
dificultate. Există 2 facilităţi:
� Facilităţi de finanţare compensatorie şi pentru situaţii neprevăzute, prin
acestea se furnizează resurse suplimentare ţării care înregistrează scăderi ale
încasărilor din exporturi repsectiv o creştere a costului importului de cereale.
� Facilităţi de finanţare a stocurilor regulatorii de produse primare. Scopul
acestei facilităţi a fost de a ajuta ţările membre ale fondului care participă la
constituirea de fonduri internaţionale de produse primare în vederea stabilizării
preţului lor pe piaţă.
30
C. Facilităţi de finanţare din cadrul mecansimelor de finaţare speciale cu caracter
temporar. Aceste ajutoare sunt acordate din resurse împrumutate de fond. Există:
� facilităţi suplimentare – pentru a beneficia de credit ţările care făcuseră uz de
mecanismul tranşelor şi mecanismul lărgit de creditare dar care în continuare se
confruntau cu deficite ale balanţei de plăţi externe. S-a prezentat sub forma a 4
tranşe care se adăugau tranşelor iniţiale de credite. Acordarea s-a realizat prin
linii de credit, condiţia fiind realizarea unor angajamente ferme privind
redresarea situaţiei economice prin adoptarea de măsuri de politică monetară şi
fiscală restrictivă.
� Politica de acces lărgit urmăreşte finanţarea necesităţilor din resurse
împrumutate de fond însă numai parţial din acestea. Tragerile în contul ei pot fi
efectuate doar dacă asistenţa de care are nevoie ţara depăşeşte ceea ce i se poate
acorda prin mecanismul tragerii tranşelor şi cel lărgit de creditare şi dacă
dificultăţile cu care se confruntă necesită o perioadă lungă de soluţionare.
1.4 Creditele propriu-zise acordate de FMI ţărilor membre
Creditele propru-zise acordate de fond ţărilor membre au următoarele caracteristici:
� Sumele avansate de fond ţărilor creditate nu sunt garantate material sau în
monedă naţională
� Sunt însoţite de dobândă
� Pentru acordarea lor fondul utilizează resurse speciale ca donaţii ale ţărilor
membre sau împrumuturi contractate de fond în acest scop
� Are caracter concesional adică sunt acordate în condiţii de favoare
� Se consimt pe baza unor acorduri distincte de împrumut
Dintre creditele propriu-zise amintim:
- Facilitatea de ajustare structurală - creată pentru a asigura ţărilor în curs de
dezvoltare cu venit mic un ajutor financiar suplimentar în condiţii de favoare.
- Facilitatea de ajustare structurală intensificată - creată pentru a sprijini
ţările cu venit naţional redus şi cu grad ridicat de îndatorare.
31
1.5 Drepturile Speciale de Tragere
La 1 ianuarie 1969 a fost creat dreptul special de tragere 1 DST = 1 USD =
0,888671 g aur fin, cotaţie care a fost în vigoare până la 30 iunie 1974 când s-a trecut la
evaluarea DST-ului printr-un coş de 6 valute aparţinând ţărilor care participau cu minim
1% la comerţul mondial. La 1 ianuarie 1981 au rămas în coş 5 valute: USD, lira sterlină,
yen japonez, marca, franc francez. La 1 ianuarie 1999 marca şi francul sunt înlocuite cu
euro. Începând cu 1 ianuarie 2001, în urma revizuirii coşului DST-ului car a avut loc în
2000, coşul DST a rămas să fie format din 4 monede: $, yen japonez, lira sterlină şi euro.
Contribuţia valutei la un DST:
Valuta 31.12.1998 01.01.1999* 01.01.2001
Valuta % C % C % C
USD 39 0,582 39 0,582 45 0,5770 USD
GBP 11 0,105 11 0,105 11 0,0984 GBP
JPY 18 27,200 18 27,200 15 21,0000 JPY
DEM 21 0,446 21 0,228 29 0,4260 EURO
FRF 11 0,813 11 0,1239
Toate tranzacţiile şi operaţiile cu DST efectuate de ţările membre ale fondului cu alte
ţări sau cu alţi deţinători agreaţi de DST sunt realizate prin intermediul contului numit
„Departamentul tragerilor speciale”.
Tranzacţiile şi operaţiile efectuate între deţinătorii de DST sunt:
a. tranzacţii de desemnare
b. tranzacţii prin acord direct
c. alte utilizări
Unitatea de curs 2: BIRD
Sistemul Băncii Mondiale este format din Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Corporaţia Financiar Internaţională, Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare şi Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor.
32
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
La Bretton-Woods în iulie 1944 s-a decis crearea unei instituţii autorizate să acorde
ţărilor interesate credite pe termen lung pentru investiţii şi să garanteze creditele cu
aceeaşi destinaţie pe care ţările membre le-ar obţine din alte surse. Participanţii la
această conferinţă au avut în vedere experienţa primului război mondial şi au anticipat
faptul că la sfârşitul celui de-al doilea război mondial vor exista nevoi presante de
capital pentru refacerea economiilor afectate de război. S-a considerat că ţările
respective vor obţine greu împrumuturi din surse private fără ca să li se ceară garanţii
guvernamentale. Acesta a fost motivul creării acestei bănci. Condiţia pentru ca o ţară să
fie membră a băncii a fost ca mai întâi să fi devenit membră a F.M.I. Banca şi-a început
activitatea propriu-zisă în 25 iunie 1946, iar din 1947 a devenit instituţie specializată a
ONU. Conform articolului 1 din statut scopurile creării băncii sunt:
� să contribuie la reconstrucţia şi dezvoltarea ţărilor membre înlesnind
investiţiile de capital în scop productiv
� să încurajeze investiţiile străine, particulare, prin intermediul garanţiilor pe
care banca le acordă sau prin participarea băncii la respectivele împrumuturi
� să încurajeze dezvoltarea echilibrată şi de lungă durată a comerţului
internaţional
� să coordoneze împrumuturile acordate sau garantate cu împrumuturile
internaţionale contractate de ţările membre din alte surse astfel încât să fie luate în
considerare cele mai urgente şi eficiente proiecte şi programe, indiferent de dimensiunea
lor
� să ajute trecerea de la economia de război la economia de pace a ţărilor
membre.
Dintre funcţiile băncii:
� acordarea sau garantarea de împrumuturi pe termen lung ţărilor membre
pentru reconstrucţie şi dezvoltarea economico-socială
� coordonarea ajutorului internaţional pentru dezvoltare acordat de ţările
dezvoltate celor în curs de dezvoltare
33
� acordarea de asistenţă tehnică prin realizarea de analize tehnico-economice
cu privire la proiectele de investiţii pentru dezvoltare
� pregătirea de cadre superioare din ţările în curs de dezvoltare prin intermediul
institutului pentru dezvoltare economică.
Conducerea este realizată prin, consiliul guvernatorilor, consiliul de administraţie,
consiliul consultativ, consiliul pentru împrumut, preşedinte
Consiliul guvernatorilor este format din câte un guvernator numit de fiecare ţară de
regulă fiind preşedintele băncii centrale, a băncii naţionale sau a băncii de emisune şi un
supleant. Numirea se face pe 5 ani. Dintre atribuţiile acestuia: aprobă
sporirea/diminuarea capitalului băncii, încheie aranjamente în vederea cooperării cu alte
organizaţii internaţionale, determină modul de distribuire a venitului net, adoptă regulile
şi regulamentele de funcţionare, deleagă administratorii.
Consiliul de administraţie sau consiliul directorilor executivi, e format din 22 de
membri numiţi sau aleşi pe o perioadă de 2 ani. Fiecare administrator numeşte câte un
supleant. Din cei 22, 5 sunt numiţi de ţările cu cele mai mari părţi subscrise la capitalul
social: SUA, Japonia, Marea Britanie, Germania şi Franţa. Restul reprezintă câte un grup
de ţări şi fiecare administrator întruneşte un număr de voturi egal cu suma voturilor ce
revine fiecărei ţări din grup. Administratorii se întâlnesc la sediul central al băncii ori de
câte ori e necesar. Administratorii aleg preşedintele băncii, prin tradiţie acesta fiind
american.
Consiliul consultativ este format din 7 consilieri desemnaţi de către Consiliul
guvernatorilor din rândul unor persoane reprezentative din cercurile bancare, industriale,
comerciale, agricole, etc.
Comitetele de împrumuturi sunt formate din experţi din ţările membre şi tehnicieni din
partea BIRD-ului. Sarcina acestor comitete este de a analiza proiectele propuse de
solicitanţii de împrumuturi şi de a elabora rapoarte prin care proiectele aprobate sunt
propuse în continuare pentru a fi realizate. În cadrul fiecărui comitet expertul este ales de
către guvernatorul care reprezintă ţara pe teritoriul căreia urmează să fie realizat
proiectul, iar personalul tehnic este desemnat de angajaţii băncii.
34
Resursele financiare folosite de către BIRD pentru activităţi de creditare:
- fondurile proprii: sunt alcătuite pe seama capitalului social şi a beneficiilor
- fondurile împrumutate
Resursele proprii utilizate pentru creditare se formează într-o măsură mică pe seama
subscipţiilor ţărilor membre (acestea nu depăşesc 10%). Banca nu a fost pusă niciodată
în situaţia de a cere ţărilor membre să efectueze vărsăminte mai mari de 10% din părţile
subscrise.
Împrumuturile deţin poziţia prioritară în formarea resurselor de creditare ale băncii
ceea ce generează cel puţin două efecte:
1. Creditele acordate de BIRD reprezintă pentru ţările beneficiare ajutoare
destul de costisitoare deoarece dobânda la care acestea sunt acordate este aproape egală
cu cea pe care banca o plăteşte la creditele pe care le contractează la rândul său
2. Acordând credite din fondurile împrumutate banca nu intră niciodată în lipsă
de fonduri. Cuantumul împrumuturilor contractate de BIRD de pe piaţa financiară
internaţională e în funcţie de mai multe elemente: ritmul în care au loc plăţile în contul
creditelor aprobate, suma propriilor împrumuturi ajunse la scadenţă, nivelul resurselor în
numerar şi a altor lichidităţi pe care banca doreşte să şi le menţină.
În funcţie de scadenţă, împrumuturile contractate de bancă sunt:
� împrumut pe termen mediu şi lung: cele a căror scadenţă etse mai mare de 1
an sau care are caracter perpetuu; apar sub forma emisiunilor de obligaţiuni, respectiv a
swap-rilor de monede
� împrumut pe termen scurt: au apărut prin efectuarea a 2 emisiuni de titluri de
credit pe termen scurt: emisiune de bonuri cu primă de rambursare, emisiune de bonuri
renumerate
Utilizarea resurselor băncii pentru creditarea ţărilor membre
BIRD are ca funcţie principală asigurarea de asistenţă tehnică şi financiară ţărilor în curs
de dezvoltare cu scopul de a încuraja dezvoltarea economică a acestora.
35
Asistenţa tehnică reprezintă un transfer de cunoştinţe tehnice şi de specialitate la care
accesul ţărilor slab dezvoltate este limitat. Ea se asigură, de regulă, prin deplasarea
specialiştilor. Cele mai frecvente forme de asistenţă tehnică:
1. Finanţarea pregătirii proiectelor de dezvoltare economico-socială a ţărilor în curs de
dezvoltare utilizată pentru proiectele care urmează să fie creditate de către bancă. A fost
creată în 1975.
2. Furnizarea serviciului de agent de execuţie pentru proiectele finanţate de Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)
3. Asistenţă tehnică rambursabilă care apare atunci când programul anual necesită mai
mult de 1 om muncă pe an din partea băncii
Asistenţa financiară îmbracă următoarele forme:
1. Acordarea împrumuturilor directe (creditele): Creditele reprezintă forma prin care
banca asigură asistenţă financiară. Iniţial banca a fost considerată ca o instituţie de
garantare a împrumuturilor private destinate programelor de investiţii. Practica a pus în
evidenţă faptul că nevoia urgentă era de a răspunde nevoilor de reconstrucţie a ţărilor
afectate de război. Pentru a beneficia de credite trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- potenţialul debitor să fie considerat de bancă solvabil
- obiectivul creditat să fie justificat din punct de vedere economic
- obiectivul creditat să fie prioritar pentru dezvoltarea ţării care solicită creditul
- ţara respectivă să nu aibă altă resursă mai convenabilă de finanţare
Banca ia drept criteriu de apreciere a nivelului de dezvoltare al unei ţări produsul
naţional brut pe locuitor, stabilind un plafon până la care o ţară poate beneficia de
credite BIRD. Acest nivel de dezvoltare se modifică permanent, banca trebuie să
urmărească acest indicator şi să regrupeze ţările care pot beneficia de credite, această
practică numindu-se reclasare. Declaraţia referitoare la reclasarea ţărilor membre a fost
adoptată de Consiliul de Administraţie la 11 septembrie 1984.
Dintre creditele la dispoziţia ţărilor membre:
� Credite pentru proiecte de investiţii bine definite sau specifice: suma
creditului este condiţionată doar de dimensiunea obiectivului şi de posibilitatea
economică de a suporta sarcina financiară (rambursare credit + plata dobânzii)
36
� Credite pe bază de program – condiţii: existenţa programului de dezvoltare şi
iniţierea de măsuri financiare şi economice care să justifice acordarea ajutorului extern
� Mecanismul de finanţare intermediară denumit al 3-lea ghişeu prin care
banca poate furniza un ajutor suplimentar pentru dezvoltare în condiţiile în care ţara se
află într-o situaţie intermediară între condiţiile practicate de BIRD (prea dure) şi
condiţiile facile ale IDA.
Unitatea de curs 3: Sateliţii BIRD
3.1 Corporaţia Financiară Internaţională
3.2 (IFC – International Financial Corporation)
A fost creată în anul 1956 cu scopul de a veni în completarea activităţii BIRD. Scopul
declarat a fost acela de a susţine activitatea întreprinderilor private. Astfel, IFC acordă
credite fără a solicita garanţii guvernamentale pentru acestea.
Pentru a fi membru al IFC trebuie ca statul respectiv să fie membru al BIRD. România
este membră din 1990.
Conducerea BIRD asigură şi conducerea IFC.
IFC are ca direcţii de acţiune:
- sprijinirea dezvoltării întreprinderilor private din sfera producţiei;
- acordarea de asistenţă tehnică în realizarea planurilor de afaceri, şi în
mobilizarea fondurilor pentru investiţii;
- sprijină procesul de privatizare.
Creditele sunt acordate pentru proiectele de investiţii:
- care contribuie la crearea de noi locuri de muncă;
- care conduc la valorificarea superioară a resurselor naturale;
- care promovează introducerea progresului tehnic;
- care asigură rambursarea sumelor într-un orizont de timp dat.
Creditele sunt acordate pe o perioadă de timp cuprinsă între 7 şi 12 ani, la o dobândă
apropiată de cea de pe piaţă. Pentru sumele neutilizate se percepe un comision de
penalizare de 1%.
37
3.2 Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor
(MIGA – Multilateral Investment Guarantee Agency)
A fost creată în anul 1988 cu scopul de a încuraja investiţiile străine de capital, de a
completa programele de garantare a investiţiilor existente la nivel regional şi naţional
precum şi pentru promovarea fluxurilor de capital spre ţările în curs de dezvoltare.
Pot fi membri ai MIGA toţi membrii BIRD. România este membră din 1992.
Investiţiile sunt garantate numai dacă se efectuează pe teritoriul unei ţări în curs de
dezvoltare membră a MIGA. MIGA garantează investiţiile împotriva unor prejudicii
generate de:
- riscul de transfer de valută;
- expropriere sau altă măsură care are acelaşi rezultat ca şi exproprierea;
- război, acţiuni militare care prejudiciază investiţia;
- suspendarea sau încălcarea de către guvernul ţării gazdă a contractului cu
deţinătorul garanţiei.
Angajamentele asumate de MIGA nu pot depăşi 150% din valoarea capitalului subscris
şi a rezervelor.
MIGA efectuează cercetări cu privire la fluxurile de investiţii şi cu posibilităţile de
realizare a investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare.
3.3 Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare
(IDA –International Development Association)
A fost creată în 1960 ca şi agenţie interguvernamentală cu scopul de a asigura creditarea
statelor mai puţin dezvoltate în condiţii mai avantajoase. Ţările membre provin din
rândul ţărilor dezvoltate - numite ţările din grupa I - şi din rândul ţărilor mai puţin
dezvoltate – ţările din grupa a II-a. Evident pentru a fi membră a IDA mai întâi ţara
trebuie să fie membră a BIRD.
Resursele IDA sunt formate din:
38
- subscripţiile membrilor săi. Ţările din prima grupă sunt obligate să
efectueze vărsăminte proporţional cu subscripţia la BIRD, în cote bine
definite. Aceasta este principala sursă a IDA. Ţările din grupa a II-a au
oblgaţia de a vărsa doar 10% din cotele stabilite ca şi cote de participare
la IDA. Această parte se utilizează doar pentru finanţarea proiectelor care
se derulează pe teritoriul ţării respective. Cotele se varsă în aur şi dolari
SUA.
- Majorările cotelor de participare a ţărilor din grupa I;
- Transferul de venit net de la BIRD;
- Venitul net realizat de IDA
- Contribuţii voluntare ale unor ţări.
IDA are ca şi obiective:
- lupta împotriva sărăciei;
- protecţia mediului înconjurător;
- susţinerea politicilor macroeconomice şi sectoriale care urmăresc
dezvoltarea producţiei, a infrastructurii, promovarea investiţiilor.
Creditele se acordă pe o perioadă de până la 50 de ani, cu o perioadă de graţie de 10 ani.
După expirarea perioadei de graţie în următorii 10 ani se rambursează câte 1% din credit
în fiecare an, iar în ultimii 30 de ani câte 3% anual. Creditele sunt acordate fără
dobândă. Se plăteşte numa un comision anual de 0,75% din suma utilizată.
O ţară poate obţine un asemenea credit dacă:
- PIB pe locuitor este foarte mic, deci nivelul de dezvoltare a ţării este foarte scăzut;
- se confruntă cu deficit al balanţei de plăţi externe;
- prin politicile economice demonstrează că încearcă să se dezvolte;
- este stabilă din punct de vedere economic, financiar, social şi politic.
3.4 Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor privind Investiţiile
A fost creat în anul 1966. Prin intermediul său are loc soluţionarea litigiilor care pot să
apară în procesul de realizare a investiţiilor străine între reprezentanţii statelor implicate
39
în procesul de investire. Toate litigiile sunt soluţionate pe baza ‚Convenţiei asupra
rezolvării disputelor privind investiţiile’ promulgată în acelaşi an. Astfel diferende la
nivel internaţional se pot soluţiona de către o instituţie neutră, ea nefiind sub tutela
niciunuia dintre statele implicate în conflict.
Bibliografie modul
1. Bourguinat Henri, „Finance Internationale”, Ed. PUF, Paris, 1997
2. Drăgoescu Elena: „Relaţii valutare financiare şi de credit internaţionale”, Ed.
Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2000
3. Făt Codruţa Maria, Finanţe Internaţionale, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2007
4. Gaftoniuc Simona, “Finanţe Internaţionale”, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
5. Gibson Heather, „International Finance”, Ed. Longman, Essex, England, 1996
40
MODULUL III: Piaţa Valutară
Obiective
1. Însuşirea conceptului de valută, curs valutar, piaţă valutară.
2. Familiarizarea cu noţiunea de hedging, arbitraj, speculaţie, cotaţie, contract
futures, opţiune, eurovalută, eurocredit.
3. Cunoaşterea principiilor generale ce stau la baza creerii eurovalutelor.
4. Formarea unei viziuni de ansamblu asupra derivatelor financiare ce au ca activ
suport valuta.
5. Edificarea asupra paricularităţilor instrumentelor şi modalităţilor de plată
utilizate pentru decontările externe.
Concepte de bază / cuvinte cheie: valută, curs valutar, futures, opţiune, call, put,
eurovalută, eurocredit, acreitiv, incasso, cec, cambie, bilet la ordin.
Unitatea de curs 1: Valută. Curs Valutar.
1.1 VALUTA
Moneda naţională a unui stat deţinută în afara graniţelor sale de către o persoană fizică
sau juridică străină sau deţinută de persoane fizice sau juridice străine pe teritoriul ţării
emitente a respectivei monede.
Valutele se pot clasifica astfel:
1. Din punct de vedere al formei de prezentare:
a) valută efectivă: bancnote, numerar
b) valută în cont: disponibil în cont la o bancă
2. Din punct de vedere al stabilităţii cursului valutar:
a) valută slabă – valuta al cărei curs are o perioadă îndelungată de timp un trend
descendent;
b) valuta stabilă - valuta al cărei curs nu înregistrează oscilaţii semnificative o
perioadă îndelungată de timp;
41
c) valuta forte - valuta al cărei curs are o perioadă îndelungată de timp un trend
ascendent;
3. Din punct de vedere al rolului valutei în cadrul sistemului financiar internaţional:
a) valută obişnuită;
b) valută de rezervă sau cheie – distincţia a fost realizată în anul 1922 la
conferinţa de la Geneva, valute cheie fiind considerate monedele
naţionale care au un grad ridicat de stabilitate, conferă un grad ridicat de
siguranţă dat fiind faptul că rezerva monetară intternaţională este un
plasament de lungă durată;
4. Din punct de vedere al posibilităţii de preschimbare a unei valute în alta:
a) valute neconvertibile – moneda naţională a unui stat recunoscută de
autoritatea monetară a statului respectiv numai în cadrul graniţelor sale;
b) valute transferabile – sunt cele care fără a deveni convertibile au dobândit
statutul de transferabile prin încrederea cu care au fost investite de către
un grup de state. Îmbracă întotdeauna forma de valută în cont;
c) valute convertibile. Prin convertibilitate se înţelege însuşirea legală a unei
monede de a putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber, prin
vânzare – cumpărare pe piaţă fără a exista restricţii în ceea ce priveşte
calitatea celui care efectuează preschimbarea sau a scopului în care se
efectuează preschimbarea.
Convertibilitatea poate fi:
- deplină
- parţială – când este permisă numai pentru operaţiile de cont curent
respectiv
- limitată – la o anumită sumă de bani
- nelimitată.
După tipul de curs la care se realizează conversia întâlnim convertibilitate:
- oficială – are la bază cursul oficial;
- de piaţă – se realizează la cursul existent pe piaţă la un moment dat.
Avantajele ţării cu monedă convertibilă sunt:
42
- relaţiile comerciale internaţionale sunt mult mai uşor de realizat, ţara cu monedă
convertibilă poate lichida datoriile pe care le are în orice colţ al lumii în moneda
sa naţională dacă partenerul de tranzacţie este de acord;
- finanţarea pe termen scurt este mai uşor de realizat;
- are loc multilateralizarea plăţilor;
Dintre premisele trecerii la convertibilitate amintim:
2. Existenţa unui curs de schimb real;
3. Eliminarea controlului preţurilor.
4. Existenţa unor rezerve valutare suficiente pentru a asigura necesarul valutar pe o
perioadă de 5 – 6 luni.
1.2 Cursul valutar
Raportul în care o monedă se poate schimba cu o altă monedă sau preţul unei monede în
raport cu altă monedă poartă denumirea de curs valutar. Lista pe care sunt înscrise
cursurile valutare poartă denumirea de cotă valutară.
În perioada sistemelor metaliste la baza determinării cursului valutar stăteau definiţiile
legale în aur numite valori paritare, ale monedelor. Cursul valutar era determinat prin
raportarea valorilor paritare ale celor două monede. Vorbim despre aşa numita paritate
metalică.
Ulterior, odată cu renunţarea la sistemele metaliste şi cu trecerea la sistemul monetar
nemetalist, s-a impus paritatea valutară, cursul detarminându-se prin simpla raportare a
cursurilor valutare ale celor două valute.
Parităţile, de orice natură, au fost denumite teoretice deoarece aveau la bază un act
normativ, şi nu reflectau întotdeauna realitatea de pe piaţă. Acesta este motivul pentru
care valorile paritare au fost înlocuite cu puteri de cumpărare determinate ca raport între
cantitatea de bani existentă (creată) într-o ţară, care intra în sistemul plăţilor
internaţionale, şi preţul mărfurilor care făceau obiectul tranzacţiilor internaţionale, preţ
exprimat în moneda naţională a ţării respective. Cursul valutar al monedei A exprimat în
moneda B, se determina ca raport între puterea de cumpărare A (PcA) şi puterea de
cumpărare B (PcB).
43
Acest curs valutar, stabilit pe baza puterii de cumpărare se numeşte curs valutar real sau
central.
Dintre metodele de determinare a cursului valutar amintim:
Metoda cotaţiei prin strigare – Open Outcry cotation
Metoda Fixing. Este o licitaţie cu caracter închis în care valutele sunt negociate pe rând,
iar în ţările în care monedele naţionale sunt legate de o monedă de referinţă, cursul se
determină în raport doar cu moneda de referinţă. Fixing-ul constă în determinarea
cursului la care cererea cumulată tinde să egaleze sau egalează oferta cumulată. Cererea
se cumulează în sensul descrescător al cursului valutar, iar oferta în sens crescător al
cursului valutar.
Metoda coşului valutar.
Etapele determinării cursului valutar prin metoda coşului valutar sunt:
1.stabilirea monedelor care vor face parte din coşul valutar. De regulă sunt alese
monedele în care se realizează frecvent tranzacţiile internaţionale ale ţării respective, în
plus luându-se în considerare factori economic, nu politici.
2. determinarea ponderii pe care fiecare valută o va avea în coş. Aceasta depinde de
volumul tranzacţiilor internaţionale încheiate de ţara respectivă în fiecare dintre valutele
ce compun coşul valutar.
3. transformarea ponderilor cu care participă fiecare valută la coş în cantităţi absolute
din fiecare valută care vor influenţa valoarea unei unităţi monetare naţionale.
În condiţiile în care cursul determinat pe baza coşului valutar este diferit de cursul
determinat cu o zi înainte prin vechea metodă va avea loc ajustarea structurii coşului.
Metode de cotaţie valutară
1. cotaţia directă (incertă) – o unitate monetară străină este echivalentă
cu n unităţi monetare naţionale;
2. cotaţie indirectă (inversă, certă) – o unitate monetară naţională este
echivalentă cu n unităţi monetare străine.
Tipuri de curs valutar
44
1. după modul de stabilire
� curs oficial – este stabilit de autoritatea monetară a statului respectiv sau este
determinat pe piaţă prin raportul cerere / ofertă şi este recunoscut de către
autoritatea monetară a statului respectiv;
� curs neoficial - este determinat la un moment dat pe piaţă de raportul cerere/
ofertă
2. după baza de determinare
� curs paritar – la baza lui stă valoarea paritară, de regulă este un curs fix
� curs fluctuant – este determinat printr-o fluctuaţie liberă pe piaţă pe baza raportului
cerere / ofertă, între anumite limite fixate de autoritatea monetară a statului respectiv (de
ex. Ungaria, limitele sunt de ± 15%).
� Curs flotant - este cursul determinat de mişcarea liberă a raportului cerere/ ofertă.
3. în funcţie de poziţia băncii
� curs de cumpărare (Bid) – cursul la care banca cumpără valuta
� curs de vânzare (Ask) – cursul la care banca vinde valuta
4. în funcţie de momentul lichidării tranzacţiei
� curs la vedere (Spot) – este cursul din ziua încheierii tranzacţiei, curs la care se va
lichida tranzacţia în maxim 48 de ore.
� curs la termen (Forward)este cursul utilizat în tranzacţiile valutare care prevăd că
livrarea valutei, respectiv încasarea contravalorii ei se realizează la o dată ulterioară
încheierii tranzacţiei (1, 2, 3, 6, 9, 12 luni).
Cursul forward este stabilit de către bancă, iar pentru determinarea lui se iau în calcul
următoarele elemente:
• rata spot, sau cu alte cuvinte cursul la vedere (de pe piaţă) din ziua încheierii
contractului la termen;
• ratele dobânzii la creditele acordate respectiv la depozitele constituite în cele
două valute;
• numărul de zile pentru care se determina cursul forward, adică perioada pe care
este încheiat contractul.
45
Cei care tranzacţionează curent valuta trebuie să cunoască semnificaţia punctelor
forward afişate pe terminalele calculatoarelor şi mai ales să ştie cum să opereze cu
acestea.
Pentru a determina cursul forward brokerul trebuie să ştie că se porneşte de la cursul
spot la care sa adaugă sau din care se scade numărul de puncte forward aferent
termenului pentru care tranzacţionează valuta.
Astfel, dacă moneda în care este exprimată valuta se apreciază, numărul de puncte
forward la cumpărare este mai mare decât numărul de puncte forward la vânzare. Se
spune în acest caz că este vorba despre deport, pentru a se obţine cursul forward numărul
de puncte forward scăzându-se din cursul spot. Cu alte cuvinte vorbim despre depreciere
valutei în raport cu moneda în care este exprimat cursul său.
Unitatea de curs 2: Tranzacţii pe piaţa valutară.
Aceste operaţii care practic sunt vânzări respectiv cumpărări de valută se pot clasifica
după mai multe criterii.
1. În funcţie de cursul la care se lichidează, operaţiile de pe piaţa valutară pot fi:
Operaţii spot sau la vedere - acestea se încheie şi se lichidează la cursul la vedere sau
spot, predarea respectiv primirea cantităţii de valută tranzacţionată realizându-se în
maxim 48 de ore.
Operaţii forward sau la termen – acestea se încheie şi se lichidează la un curs la termen
stabilit în momentul încheierii contractului, predarea respectiv primirea sumei pentru
care a fost încheiat contractul realizându-se la termenul convenit prin contract, adică la
scadenţa acestuia.
2. În funcţie de intenţia celui care efectuează operaţia vorbim despre:
Hedging valutar – intenţia celui care efectuează acest gen de operaţie este de a se
acoperi împotriva riscului valutar, de unde şi denumirea mai puţin utilizată de operaţie
de acoperire. Hedging-ul poate fi la rândul său, în funcţie de cursul la care se realizează,
la vedere sau la termen.
46
Speculaţia valutară este operaţia de vânzare – cumpărare de valută prin care se
urmăreşte nemijlocit obţinerea unui câştig rezultat din diferenţa de curs care apare în
timp pe o piaţă pentru o valută. Speculator este cel care adoptă o poziţie de schimb
deschisă sperând că în viitor cursul valutar va înregistra o evoluţie conformă cu
aşteptările sale.
Pierderea sau câştigul în cazul speculaţiei la vedere se determină ca diferenţă între cursul
la vedere e la orice moment ulterior încheierii şi lichidării tranzacţiei valutare şi cursul la
vedere la care s-a încheiat şi s-a lichidat tranzacţia valutară.
În cazul speculaţiei la termen, pierderea sau câştigul se determină ca diferenţă între
cursul la vedere de la data lichidării tranzacţiei şi cursul la termen la care s-a încheiat şi
s-a lichidat tranzacţia.
Arbitrajul valutar - este tranzacţia valutară încheiată de regulă între bănci, de unde şi
denumirea de arbitraj bancar, prin care se creează posibilittea de valorificare a
disponibilităţilor valutare ale unei bănci de care dispune la un moment dat. Constă în
vânzarea respectiv cumpărarea unei anumite valute la un moment dat pe două pieţe
diferite.
Arbitrajul poate fi:
- arbitraj direct sau simplu: în acest caz sunt implicate două pieţe pe cre sunt afişate
direct cursurile de care arbitrajorul este interesat.
- Arbitraj triungiular: în această situaţie intervenind trei pieţe, pentru a afla pe care
dintre pieţe vinde respectiv cumpără arbitrajorul trebuind să obţină un curs valutar prin
încrucişare.
- Arbitraj combinat-în acest caz arbitrajorul jonglează atât cu pieţele cât şi cu termenele
la care se încheie şi se lichidează tranzacţia, respectiv cu dobânzile de pe pieţele
respective. Putem vorbi astfel despre un arbitraj al dobânzilor sau un arbitraj valută –
dobândă.
Unitatea de curs 3: Derivatele pe valută.
47
Un derivat financiar este un contract financiar care are ca activ suport un activ primar
de genul acţiuni, obligaţiuni, valute, indici bursieri sau mărfuri, active a căror curs de pe
piaţa la vedere stă la baza determinării preţului derivatului financiar.
Derivatele financiare se pot grupa în trei mari categorii:
I. Contracte Futures şi Forward;
II. Contracte de Opţiune sau simplu Opţiuni;
III. Swap-uri.
Contractele futures
Contractul futures este un contract la termen, constituindu-se ca un angajament
standardizat de a cumpăra sau de a vinde un anumit activ, denumit activ suport
(underlying asset): marfă, titlu financiar, activ monetar, la un preţ stabilit la încheierea
tranzacţiei (futures price), cu lichidarea contractului la o dată ulterioară. Singurul
element care nu se supune standardizării este preţul contractului care rezultă din raportul
cerere/ ofertă, deci nu este stabilit de comun acord între cele două părţi, ci este cel care
rezultă pe piaţă.
Ceea ce particularizează acest tip de contract este standardizarea care se referă la:
- natura activului suport (de exemplu: o marfă de o anumită calitate, o anumită
valută);
- unitatea de tranzacţionare – adică cantitatea contractată sau “mărimea
obiectului contractului”7
- luna de livrare sau data scadenţei
- preţul de executare la scadenţă;
- modalitatea de executare la scadenţă a poziţiilor rămase deschise în evidenţa
casei de compensaţie, respectiv regularizarea valorică sau livrarea fizică.
Fiind contracte standardizate, contractele futures sunt reciproc substituibile. Preţul unui
contract futures este stabilit în bursă şi este expresia raportului dintre cererea şi oferta de
contracte de acel fel şi variază zilnic, în funcţie de condiţiile pieţei. Cu alte cuvinte,
7 Ordonanţa de urgenţă 27/2002, art. 46, punctul 2
48
valoarea contractului futures (preţ unitar x unitate de tranzacţionare) este variabilă, se
modifică de la o zi la alta, nu mai este fixă aşa cum este în cazul contractelor forward.
Elementele contractului futures
1. Simbolul contractului. Simbolizarea a fost impusă de necesitatea exprimării scurte,
concise şi sugestive a denumirii contractului.
2. Activul suport (underlying asset). Este activul care stă la baza contractului futures şi
care de altfel dă denumirea acestuia.
3. Unitatea de tranzacţionare (trading unit) sau mărimea contractului, este volumul
standardizat al activului suport care stă la baza contractului futures. Este practic
cantitatea în funcţie de care se determină valoarea contractului.
4. Cotaţia (price quote), este elementul care ne arată preţul unei unităţi de
tranzacţionare, preţ care înmulţit cu unitatea de tranzacţionare dă valoarea
contractului. De exemplu, la contractul futures pe valute cotarea se face (în cazul
BMFMS) în lei/valută.
5. Variaţia minimă de preţ (tick size) sau pasul de cotaţie reprezintă fluctuaţia
minimă pe care o poate avea preţul activului suport, de exemplu 1 leu la contractele
futures leu/valută.
6. Limitele zilnice de variaţie a preţului (daily price limits) sunt stabilite de către
bursă în scopul evitării unei activităţi speculative deosebit de intense care ar conduce
la denaturarea cursului real al activului suport. În general limitele de variaţie se
stabilesc ca minime şi maxime, în momentul în care una dintre ele este atinsă
tranzacţionarea oprindu-se. Aceste limite se pot stabili în sumă fixă, în procente sau
în număr de paşi adică de puncte.
6. Poziţiile limită reprezintă numărul maxim de poziţii deţinute de un investitor în
scopul limitării riscului pe care şi-l poate asuma şi indirect limitarea riscului la care este
expusă Casa de Compensaţie.
7. Sistemul de marje. Vorbim despre un sistem deoarece se stabilesc următoarele tipuri
de marje: marja iniţială, marja de menţinere, marja de variaţie sau regularizare.
49
Marja iniţială (initial margin) este constituită din fondurile pe care trebuie să le depună
orice investitor care îşi deschide o poziţie pe piaţa futures. Aceasta joacă rolul unui
depozit de garanţie, care asigură onorarea obligaţiilor contractuale de către părţile
participante la tranzacţie. Ambii parteneri trebuie să constituie acest depozit deoarece în
urma încheierii contractului futures oricare dintre ei poate pierde.
Marja de menţinere (maintenance margin), reprezintă suma minimă pe care un client
trebuie să o păstreze ca depozit, pentru fiecare contract tranzacţionat, până în momentul
lichidării acestuia. De regulă, nivelul marjei de menţinere este de 75% din marja iniţială.
Când disponibilul din cont scade sub nivelul marjei de menţinere, Casa de Compensaţie
solicită brokerului, iar acesta clientului său un “apel la marjă” (margin call), adică
achitarea diferenţei până la nivelul marjei iniţiale. Aceste plăţi zilnice sunt calculate şi
realizate prin operaţia numită “marcarea la piaţă” (marking to market).
8. Scadenţa contractelor (delivery month) sau lunile de livrare, variază de la un
contract la altul şi sunt stabilite de bursă, astfel încât să corespundă nevoilor
participanţilor la piaţă. În fapt, aceste “luni de livrare” nu sunt altceva decât scadenţele
contractelor futures. Luând exemplul Sibiului, din nou, aici scadenţele contractelor sunt
la 1, 2, 3, 4, 5, 6 luni.
9. Lichidarea contractului la scadenţă. Doar o mică parte (2-5%) a tranzacţiilor
futures se finalizează la scadenţă prin livrarea fizică a activului suport sau prin plata în
numerar, majoritatea poziţiilor futures fiind închise înaintea acesteia.
Livrarea fizică este specifică, mai ales, contractelor futures pe mărfuri. Perioada în care
se efectuează livrarea este definită de bursă şi variază de la un contract la altul.
Livrarea în numerar (cash delivery), se substituie livrării fizice şi este posibilă pentru
contractele futures care specifică în mod expres plata în numerar ca modalitate de
stingere a obligaţiilor contractuale. Pentru acest tip de contracte, livrarea fizică nu este
permisă.
10. Perioada de tranzacţionare. Trebuie ştiut că fiecare şedinţă de tranzacţionare are o
anumită durată care trebuie specificată în momentul încheierii tranzacţiei futures.
Opţiunile
50
Opţiunile sau contractele de opţiune sunt contracte standardizate încheiate între
vânzătorul opţiunii (writer, engl.) şi cumpărătorul opţiunii (holder) prin care primul
vinde celui de al doilea dreptul de a vinde sau de a cumpăra activul suport al opţiunii.
Aceste contracte de opţiune le putem clasifica după mai multe criterii.
1. Din punct de vedere al activului suport
a) opţiuni care au ca activ suport o valoare mobiliară sau de altă natură primară
(acţiuni, obligaţiuni, valute, mărfuri);
b) opţiuni care au ca activ suport o altă valoare mobiliară derivată (contract
futures de orice tip sau chiar alte contracte de opţiune).
2. Din punct de vedere al momentului în care se poate realiza exercitarea opţiunii:
a) opţiuni de tip european – caz în care exercitarea opţiunii nu se poate realiza
decât la scadenţa acesteia;
b) opţiuni de tip american – caz în care opţiunea poate fi exercitată în orice
moment până la scadenţă. Acestea din urmă sunt în prezent tranzacţionate pe
toate pieţele bursiere din lume.
3. Din punct de vedere a drepturilor pe care le au deţinătorii lor:
a) opţiuni de cumpărare (Call) – dau dreptul cumpărătorului lor (dar nu şi
obligaţia), de a achiziţiona la scadenţă sau până la scadenţă activul suport, la
un preţ stabilit prin contract numit preţ de exerciţiu sau preţ de exercitare sau
preţ de lovire (strike price), contra primei plătite vânzătorului în momentul
încheierii contractului. Vânzătorul opţiunii îşi asumă obligaţia de a ceda
cumpărătorului opţiunii activul suport la preţul de exerciţiu convenit prin
contract.
b) opţiuni de vânzare (Put) – dau dreptul cumpărătorului lor de a vinde până la
sau la scadenţă activul suport vânzătorului lor, la preţul de exerciţiu, contra
primei plătite acestuia din urmă în momentul achiziţionării opţiunilor.
Vânzătorul opţiunii put îşi asumă obligaţia de a achiziţiona activul suport al
opţiunii dacă beneficiarul opţiunii put decide să o exercite.
Aceste două tipuri de opţiuni sunt cele în jurul cărora gravitează întreaga teorie a
opţiunilor. Opţiunile call şi put sunt contracte complet separate, distincte, care oferă
51
drepturi diferite în nici un caz ele neputând fi tratate ca părţi opuse ale aceleiaşi
tranzacţii.
Elementele contractului de opţiune sunt următoarele:
• Activul suport – activul care stă la baza contractului de opţiune: acţiuni,
obligaţiuni, valute, indici bursieri, contracte futures etc. Cantitatea, suma de bani
sau numărul de puncte care fac obiectul opţiunii sunt standardizate.
• Preţul de exerciţiu (striking price) – este preţul fixat în momentul cumpărării
sau vânzării contractului de opţiune.
• Durata opţiunii, respectiv data de expirare a contractului sau maturitatea sa –
reprezintă perioada de timp în care opţiunea poate fi exercitată. Scadenţa opţiunii
sau data de expirare de regulă nu depăşeşte 9 luni.
• Poziţiile pe care cele două părţi participante la contract le au – este vorba de
poziţia de cumpărător sau deţinător al contractului (poziţie long) respectiv poziţia
de vânzător al contractului (poziţie short).
• Prima sau preţul opţiunii pe care cumpărătorul trebuie să o plătească
vânzătorului opţiunii pentru dreptul de a exercita opţiunea. Important este să nu
se confunde acest preţ al contractului de opţiune (prima) cu preţul de exerciţiu
care se referă la activul suport, nu la opţiunea în ansamblul său. Prima este
singurul element nestandardizat, variabil al contractului de opţiune. Prima se
calculează teoretic ca sumă a două elemente: valoarea intrinsecă şi valoarea
extrinsecă sau valoarea timp (valoarea generată de factorul timp).
Valoarea intrinsecă (VI) nu este altceva decât diferenţa dintre preţul de exerciţiu (E) şi
preţul – cursul – curent al activului suport (S). Ea se calculează distinct pentru opţiunile
Call şi Put.
Opţiunile Call şi Put pot fi descrise, din acest punct de vedere, ca fiind (în funcţie de
profitul sau pierderea realizată de cumpărătorul contractului de opţiune):
IN THE MONEY (ITM) – “în bani”, atunci când deţinătorul opţiunii realizează un
câştig.
52
AT THE MONEY (ATM) – “la bani”, atunci când preţul de exerciţiu (E) este egal cu
preţul activului suport (S), această situaţie fiind valabilă pentru ambele tipuri de opţiuni
– call şi put.
OUT OF MONEY (OTM) – “fără bani” sau “în afara banilor” – atunci când exercitarea
opţiunii ar genera o pierdere celui care deţine opţiunea.
Dacă opţiunea este “în afara banilor” se consideră că mărimea primei este dată doar de
valoarea extrinsecă a acesteia sau aşa numita valoare timp.
Valoarea timp (VT) reflectă suma de bani pe care cumpărătorul opţiunii doreşte, este
dispus să o plătească, în speranţa că opţiunea va aduce profit la scadenţă sau înainte de
scadenţă. Se determină ca diferenţă pozitivă între primă (P) şi valoarea intrinsecă (VI):
VT = P – VI
Această valoare ne arată cât este dispus cumpărătorul opţiunii să plătească, în speranţa
că în viitor cursul opţiunii va evolua conform aşteptărilor sale. Valoarea timp este cu atât
mai mare cu cât scadenţa opţiunii este mai îndepărtată.
• Executarea contractului de opţiune se poate face prin :
a. Lichidarea opţiunii presupune emiterea de către deţinătorul unei poziţii pe opţiune a
unui ordin de compensare (offseting order), astfel, cumpărătorul unei opţiuni dă un ordin
de vânzare a opţiunii în cauză, respectiv vânzătorul unei opţiuni da ordin de cumpărare a
aceleiaşi opţiuni.
b. Exercitarea opţiunii semnifică acceptarea de către client a predării, respectiv primirii
activului suport al opţiunii.
c. Expirarea opţiunii semnifică faptul că deţinătorul opţiunii îşi menţine deschisă poziţia
pe opţiune până la scadenţa acesteia, fără a face uz de aceasta. La expirare, opţiunea este
anulată din evidenţele Casei de Compensaţie, dacă este ITM suma cu care este “în bani”
revine deţinătorului opţiunii, dacă însă este OTM, deţinătorul ei pierde prima.
Unitatea de curs 4: Instrumente şi modalităţi de plată în valută
53
Instrumentele de plată sunt înscrisuri prin care se reglementează stingerea unei
obligaţii rezultate în urma încheierii unui contract comercial sau de altă natură. Cele mai
utilizate sunt cambia, biletul la ordin, cecul, cardul.
CAMBIA ŞI BILETUL LA ORDIN
În perioada interbelică viziunea asupra celor două titluri de credit era diferită, fiind una
în Codul Comercial Român din 1929 şi alta în Legea Cambiei şi a Biletului la Ordin din
1934. Astfel, în Codul Comercial cele două titluri erau privite şi definite împreună,
specificându-se că: biletul la ordin este cambia care atestă obligaţia de a plăti la scadenţă
o anumită sumă, iar cambia care atestă obligaţia de a face să se plătească la scadenţă o
sumă determinată de bani se numeşte trată sau poliţă.
Prin legea din 1934 aceste titluri sunt definite şi tratate separat, această viziune
răspunzând mai bine conţinutului lor, pe de o parte, iar pe de altă parte această viziune
este în concordanţă cu cea de pe plan internaţional. Deosebirile dintre cele două titluri:
1. din punct de vedere al numărului de participanţi la relaţia de credit: cambia cuprinde
trei participanţi – trăgătorul, trasul şi beneficiarul, biletul la ordin cuprinde doi
participanţi – emitentul sau trasul şi beneficiarul titlului.
2. O cambie va avea formularea ‘plătiţi’, în timp ce un bilet la ordin va conţine
formularea ‘voi plăti’.
3. Biletul la ordin nu este supus operaţiei de acceptare, în timp ce cambia va fi supusă
şi unei asemenea operaţii.
Operaţiunile care se pot face pe baza cambiei şi a biletului la ordin, numite generic
operaţiuni cambiale se pot împărţi în două grupe mari:
a) operaţiuni nebancare: emiterea; girarea; avalizarea; acceptarea; scadenţarea; plata;
protestul; regresul; stipulaţii speciale.
b) operaţiuni bancare: scontarea; reescontarea; operaţii asiguratorii; pensiunea; gajarea.
Cambiile şi biletele la ordin utilizate în circuit internaţional se particularizează prin
faptul că cel puţin unul dintre participanţii iniţiali la circuitul cambial sunt personae
nerezidente ale statului în care a fost emis titlul. În plus sunt întocmite într-o limbă de
54
circulaţie internaţională iar moneda în care sunt exprimate este, cel puţin unul dintre cei
trei sau doi participanţi la circuitul cambial, valută.
CECUL
Cecul reprezintă un ordin scris dat de către client băncii sale prin care cere acesteia să
plătească o anumită sumă fie lui pentru retragere de numerar, fie unui terţ expres
specificate de către client.
Cecul pune în relaţie directă trei persoane: trăgătorul – este cel care emite cecul. În baza
unui disponibil constituit în prealabil la bancă dă un ordin necondiţionat acesteia, aflată
în poziţie de tras, de a plăti la prezentare o sumă de bani determinată unei terţe persoane
numită beneficiar.
Cecul este tras deci asupra băncii în limita fondurilor emitentului constituite în prealabil.
Cecurile se pot clasifica după mai multe criterii. Ne-am oprit în cele ce urmează asupra a
două posibile criterii:
A) După natura lor:
a) cecuri nominative – au menţionat expres beneficiarul, acesta fiind singurul
îndreptăţit să îl prezinte spre încasare;
b) cecuri la ordin – au menţionat beneficiarul şi dreptul acestuia de a transmite mai
departe cecul prin andosare (gir);
c) cecuri la purtător – beneficiar este considerat cel care îl deţine şi îl prezintă spre
încasare.
B) După condiţiile în care se realizează plata:
a) cec obişnuit sau ordinar – este cecul la care nu apar nici un soi de restricţii privind
utilizarea lui, fiind cel mai des folosit în tranzacţii.
b) cec certificat – este cecul prin care banca la care se află contul emitentului cecului
confirmă (certific) existenţa în cont a unui disponibil suficient pentru onorarea
cecului. De regulă suma este blocată în cont până la prezentarea cecului spre
încasare:
c) cec poştal – este destinat facilitării plăţilor în localităţile în care băncile asupra
cărora s-au tras cecuri nu dispun de puncte de lucru prin care să efectueze plăţi.
55
d) Cec barat - bararea realizându-se prin două linii paralele dispuse în filigran sau cu
cerneală tipografică, în diagonală, longitudinal sau transversal. Între aceste linii apoi
se fac o serie de menţiuni. Acest tip de cec presupune prezenţa a două bănci, una
care dispune plata şi încasează suma, cea de a doua care efectuează plata. Bararea
poate fi:
- specială, când între linii este menţionat numele băncii către
care se poate face plata;
- generală, când între linii nu apare decât cel mult menţiunea
‘bancher’
cecul cu barare generală nu poate fi plătit decât unui bancher sau client al trasului.
e) cec de călătorie – este emis în sumă fixă, fiind destinat înlocuirii numerarului şi
utilizării de către cei care călătoresc în străinătate. Este protejat împotriva furtului
prin faptul că în momentul cumpărării sale de la bancă, beneficiarul său dă o
semnătură pe faţa cecului considerată specimen, urmând ca la data încasării
contravalorii sale să dea o contrasemnătură în locul indicat pe cec, în faţa casierului,
dovedind astfel că este deţinătorul de drept al respectivului cec.
f) Eurocecul – a apărut cu scopul declarat de a elimina inconvenientele circulaţiei pe
piaţă a unui număr mare de tipuri de cecuri emise de diferite bănci, procesul de
încasare a acestora fiind îngreunat de tipologia variată a acestora. Eurocecul a fost
emis în cadrul sistemului Eurocheque International, cu sediul la Bruxelles. Este emis
cu sumă limitată, putând fi utilizat oriunde în lume s-a aderat la respectivul sistem.
Scopul declarat al constituirii respectivului sistem a fost de a înlocui numeroasele
convenţii bilaterale dintre băncile europene cu privire la emiterea şi acceptarea
cecurilor emise de către acestea.
Specific eurocecului este faptul că este emis împreună cu o carte de garanţie în care sunt
specificate numărul de cont, specimenul de semnătură al trăgătorului, termenul până la
care cecul poate fi tras asupra băncii emitente, etc. această carte de garanţie conferă
titularului eurocecului un plus de siguranţă în condiţiile în care eurocecul este pierdut
sau furat, pe baza cărţii de garanţie putându-se dovedi proprietatea asupra respectivului
titlu.
56
CARDUL
Este un instrument de plată prin care posesorul autorizat al acestuia poate să achite
contravaloarea mărfurilor sau serviciilor achiziţionate de la comercianţi care sunt
abilitaţi să accepte cardul sau prin intermediul căruia se pot obţine lichidităţi de la banca
emitentă, practic de la bancomatul acesteia.
În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc8 cardurile pot fi:
a) carduri de credit – acestea confirmă faptul că posesorului lor I-a fost deschisă o linie
de credit pentru o anumită perioadă, pe baza căreia poate efectua plăţi sau poate
retrage numerar până la un anumit plafon prestabilit, permiţând reglarea soldului
prin prelevarea sumelor cheltuite din depuneri viitoare de monedă scripturală.
b) Carduri de debit – care permit posesorului lor să dobândească bunuri, respectiv
servicii prin debitarea directă a contului acestuia în limita disponibilului aflat în cont.
c) Carduri pentru retragere de numerar – pe baza lor posesorul acestora poate retrage
numerar de la bancomatul băncii emitente sau de la cele ale altor bănci emitente de
carduri, dacă există încheiată o convenţie în acest sens între banca emitentă a
cardului respectiv şi celelalte bănci care emit carduri.
Cardurile mai pot fi clasificate în naţionale – cele care se pot utiliza doar pe teritoriul
statului în care se află sediul băncii emitente a cardului şi internaţionale – cele care se
pot utiliza atât pe plan intern cât şi pe plan extern.
Cardurile pot fi simple sau embosate, în acest din urmă caz numele posesorului cardului
şi numărul de cont fiind scris în relief. Acest tip de card poate fi utilizat în magazinele
care dispun de aparate de încasat automate numite zip-zap. În cazul cumpărărilor
efectuate cu ajutorul cardurilor direct din magazin, nu se percep pentru efectuarea
tranzacţiei comisioane.
Modalităţi de plată internaţionale
8 Basno C., Dardac N., op. Cit. Pag 132
57
Sunt mecanismele prin care se realizează trecerea de la importator la exportator a
sumelor reprezentând contravaloarea mărfii livrate, respectiv a serviciilor prestate, care
fac proiectul unui contract de vânzare-cumpărare internaţional. Modul de plată face
obiectul negocierii.
În funcţie de mecanismul promovat prin contractul de vânzare-cumpărare se
poate deduce poziţia de pe care a avult loc negocierea, modalităţile de plată putându-se
grupa pe 2 categorii:
1. modalităţi de plată care garantează exportatorului încasarea contravalorii
mărfii dacă acesta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale: acreditivul, scrisoarea
comercială de credit
2. modalităţi de plată care nu garantează exportatorului încasarea contravalorii
mărfii: ordinul de plată, incasso-ul,vinculaţia
Această categorie de modalităţi de plată este recomandat a se utiliza atunci când există
încredere între parteneri.
Ordinul de plată extern
Este modalitatea de plată prin care debitorul titular al unui cont bancar, numit
ordonator, dă dispoziţie băncii sale, numită bancă ordonatoare, de a plăti o sumă bine
determinată în favoarea altei persoane, numită beneficiar. Scopul este stingerea unei
obligaţii băneşti existente între ordonator şi beneficiar.
Din punct de vedere al modului de încasare, ordinul de plată extern poate fi:
� Simplu: încasarea sa nu este condiţionată de prezentarea unor documente sau
a unor explicaţii cu privire la scopul plăţii
� Documentar: încasarea lui este condiţionată de prezentarea de către
beneficiar a unor documente de tipul: aviz de expediere, factură, chitanţă.
Părţile implicate în acest circuit sunt:
� Ordonatorul: cel care iniţiază plata, stabileşte condiţiile plăţii, constituie
depozitul bancar, poate revoca în orice moment efectuarea plăţii
� Beneficiarul: cel în favoarea căruia se efectuează plata şi trebuie să se
conformeze cu condiţiile stabilite de ordonator
58
� Băncile: au simplu rol de prestare de serviciu pentru care încasează
comisioanele
- Banca ordonatoare: este cea la care se constituie depozitul şi căreia i se dă ordinul de
plată
- Banca plătitoare: este cea la ghişeul căreia se achită suma beneficiarului; ea poate
solicita anticipat sau ulterior băncii ordonatoare suma pe care urmează să o plătească sau
a platit-o beneficiarului.
De regulă ordinul de plată este utilizat în combinaţii cu alte modalităţi de plată,
de genul: incasso şi acreditiv. Se utilizează atunci când se plăteşte un avans la export
pentru prestări servicii.
Taxarea ordinului de plată se poate face pe fiecare operaţie de plată sau pe
fiecare beneficiar.
Incasso (incasso documentar)
Ca modalitate de plată este utilizat doar atunci când există încredere în parteneri,
exportatorul livrând marfa complet descoperit.
Este acea modalitate de plată prin care exportatorul transmite băncii sale
documentele care atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale, banca remiţându-le spre
plată importatorului prin banca acestuia.
Din punct de vedere al documentelor care-l însoţesc, poate fi:
� Simplu: fiind însoţit numai de documente financiare
� Documentar: este însoţit şi de documente comerciale.
Este iniţiat de către exportator, acesta va suporta toate comisioanele respectiv
spezele bancare care apar pe parcursul derulării plăţii.
Pentru diminuarea riscului de neplată se poate recurge la solicitarea unui avans de la
importator echivalent cu cheltuielile de returnare a mărfii.
În practică incasso-ul este utilizat atunci când:
1. importatorul are o bonitate recunsocută pe plan internaţional (cât de bun platnic este)
59
2. când marfa care face obiectul exportului este mai puţin cerută pe plan extern,
respectiv mai puţin competitivă
3. când legislaţia ţării importatorului impune pentru importul anumitor mărfuri utilizarea
incasso-ului
Acreditivul documentar
Acreditivul documentar reprezintă dispoziţia de a plăti dată de importator unei bănci
care se angajează că va ţine la dispoziţie şi va plăti ulterior direct sau printr-o altă bancă
exportatorului contravaloarea mărfurilor livrate sau a serviciilor prestate pentru care
acesta a făcut dovada cu anumite documente că a livrat mărfurile sau a prestat servicii
conform obligaţiilor contractuale. Părţile implicate sunt:
� Ordonatorul acreditivului: este de regulă importatorul care iniţiază plata prin
acreditiv, la cererea exportatorului sau din proprie iniţiativă. El este cel care va suporta
toate comisioanele privind deschiderea şi derularea acreditivului
� Beneficiarul acreditivului: este exportatorul
� Banca emitentă: este banca importatorului. Aceasta la solicitarea
importatorului şi-a asumat în scris angajamentul de plată în anumite condiţii legate de
termenul plăţii şi documentele care trebuie să fie prezentate pentru a se efectua plata.
Acest angajament de plată se poate efectua:
� Direct: situaţie în care banca emitentă va fi şi banca plătitoare
� Indirect: situaţie în care este desemnată o altă bancă pentru efectuarea plăţii
bancă ce poate fi:
- Bancă notificatoare: dacă prin intermediul ei are loc anunţarea exportatorului de
deschiderea acreditivului, respectiv primirea de la exportator a documentelor şi
transmiterea lor băncii plătitoare. În acest caz banca încasează un comision de notificare-
preluare de documente
60
- Bancă plătitoare: când plata se realizează prin altă bancă decât cea emitentă, această
bancă putând fi localizată în ţara expeditorului sau în o terţă ţară. Banca va încasa un
comision de plată a documentelor
- Bancă acceptantă (sau trasă): dacă plata se realizează prin cambii trase asupra băncii,
pe care aceasta le va achita la scadenţă. Acreditivul documentar poate fi clasificat din
mai multe puncte de vedere:
1. Din punct de vedere al domicilierii:
- acreditiv documentar domiciliat în ţara exportatorului
- acreditiv documentar domiciliat în ţara importatorului
- acreditiv documentar domiciliat într-o terţă ţară
Prin domiciliere se înţelege locul unde trebuie efectuată plata. Domicilierea avantajează
partenerul domiciliat în ţara în care se face plata.
2. Din punct de vedere al formei:
- acreditivul documentar revocabil: este cel care poate fi modificat sau anulat de către
importator prin banca emitentă în orice moment fără nici o avizare prealabilă a
beneficiarului, cu condiţia ca plata să nu fi avut loc
- acreditivul documentar irevocabil: este cel care nu poate fi modificat sau anulat fără
acordul tuturor părţilor implicate:
- irevocabil neconfirmat: cel în care banca emitentă îşi asumă întreaga
răspundere cu privire la plată fiind singura angajată ferm în efectuarea plăţii
- irevocabil confirmat: cel în care la angajamentul ferm al băncii emitente se
adaugă un angajament de plată independent şi ferm al băncii plătitoare prin confirmare
aceasta angajându-se la plata documentelor prezentate de exportator
Etape:
61
I. Deschiderea şi avizarea, eventual confirmarea acreditivului (dispusă de
importator de regulă la cererea exportatorului): se consideră deschis acreditivul din
momentul în care notificarea băncii emitente este transmisă beneficiarului.
II. Acoperirea acreditivului: importatorul prin banca emitentă pune la dispoziţia
expeditorului suma prevăzută în contract existând 2 moduri de acoperire: acoperire
anticipată, acoperire pe măsura utilizării acreditivului.
III. Analiza şi controlul documentelor
IV. Utilizarea propriu-zisă a acreditivului: are loc după ce banca plătitoare a
verificat documentele prezentate de exportator. Poate fi:
1. prin plată: este specifică acreditivelor care prevăd plata în numerar şi sunt de
regulă domiciliate la exportator. Poate fi plată la vedere, plată amânată (diferată).
2. prin acceptare: atunci când odată cu documentele exportatorul prezintă băncii o
cambie sau un set de cambii trase asupra băncii şi nu asupra expeditorului
3. prin negociere: apare când domicilierea este la o altă bancă decât banca
exportatorului, atunci beneficiarul (exportatorul) pentru a-şi mobiliza mai rapid
creanţele poate cere negocierea documentelor, însoţite sau nu de cambii.
Unitatea de curs 5: Creditul Extern, Eurovaluta şi Europieţele
Creditul extern a devenit o necesitate odată cu dezvoltarea schimburilor de mărfuri pe
plan extern. Vânzarea mărfurilor pe credit a ajuns să se considere, în perioada
postbelică, a fi un factor de sporire a competitivităţii mărfurilor care circulă pe plan
extern.
Creditul extern se particularizează prin faptul că debitorul şi creditorul aparţin unor ţări
diferite, iar moneda de credit este, pentru cel puţin unul dintre cei doi participanţi la
relaţie, valută. Creditul extern cunoaşte o mare varietate de forme, fapt pentru care în
continuare vom încerca să prezentăm câteva dintre acestea fără a avea pretenţia de a le fi
epuizat în acest material.
1. Din punct de vedere al obiectului creditului:
62
1.1 Credit în mărfuri – cunoscut sub denumirea de credit comercial. Nu are ca obiect
marfa propriu-zisă, ci acea parte a valorii acesteia neachitată la livrare şi care
urmează a fi achitată eşalonat în timp. La scadenţă debitorul nu restituie marfa ci
contravaloarea ei în valută plus dobânda, tot în valută. Această formă de creditare
este recomandată când ţara care o agreează doreşte să-şi stimuleze exportul
respectivului produs.
1.2 Credit în monedă – cunoscut sub denumirea de credit financiar. Obiectul său îl
constituie o sumă de bani avansată de creditor debitorului, urmând ca la scadenţă
debitorul să ramburseze suma respectivă la care se adaugă dobânda.
1.3 Credit în credit – are ca obiect încrederea pe care o bancă o acordă clientului său,
garantând pentru acesta faţă de o terţă persoană pentru faptul că clientul său îşi va
onora la scadenţă angajamentele asumate faţă de terţ. Este un serviciu pentru care
banca percepe comision. În cazul în care clientul băncii nu îşi onorează
angajamentele asumate, banca va fi cea care îl va despăgubi pe terţ. Poate îmbrăca
forma avalului bancar, acceptării unei cambii, emiterii unei scrisori de garanţie
bancară.
2. Din punct de vedere al duratei creditului:
2.1 Credit pe termen scurt – este creditul care are scadenţa la 6 – 12 luni, existând şi
excepţii în care aceasta ajunge la 2 ani.
2.2 Credit pe termen mijlociu – scadenţa acestuia este de până la 5 ani.
2.3 Credit pe termen lung – scadenţa acestuia depăşeşte 5 ani, putând să ajungă chiar
la 20 –50 de ani, în cazul în care sunt acordate de instituţii financiare internaţionale
sau grupuri bancare internaţionale.
3. Din punct de vedere al scopului economic:
3.1 Credit pentru nevoi sezoniere – se acordă cu scopul de a acoperi decalajul dintre
încasări şi plăţi generat de caracterul sezonier al producţiei şi respectiv al desfacerii
unor produse. De regulă îmbracă forma creditului pe termen scurt, 3-9 luni,
rambursarea trebuind să se realizeze până la sfârşitul anului calendaristic.
63
3.2 Credit pentru nevoi de balanţă – se acordă cu scopul realizării acoperirii şi
echilibrării soldurilor deficitare ale balanţei de plăţi externe, iar rambursarea
depăşeşte de regulă limita a 12 luni.
3.3 Credit pentru investiţii – se acordă pentru a servi finanţării unor obiective ce
privesc dezvoltarea şi reconstrucţia, fiind de regulă credite pe termen lung.
3.4 Credit de export – urmăreşte stimularea exportului:
3.4.1 Credit de furnizor – debitor faţă de bancă este furnizorul (exportatorul). Iniţial se
aseamănă cu creditul comercial, exportatorul vânzând pe credit mărfurile. Însă în cazul
acestei forme de creditare, exportatorul nu aşteaptă scadenţa pentru a-şi recupera
contravaloarea neîncasată a mărfurilor livrate, ci ia un împrumut de la o bancă
prezentând drept garanţie creanţa pe care o deţine asupra importatorului (cambie, bilet la
ordin, etc.). banca se poate refinanţa prin reescontarea titlurilor primite de la exportator.
3.4.2 Credit de cumpărător – este acordat de către bănci din ţara exportatorului
importatorilor străini pentru ca aceştia să poată achita marfa în momentul în care aceasta
li se livrează.
4. Din punct de vedere al sursei creditului:
4.1 Credit guvernamental – este acordat în general guvernelor ţărilor în curs de
dezvoltare de către guvernele ţărilor dezvoltate, pentru achiziţionarea de utilaje,
echipamente industriale, etc. sub forma vânzării pe credit a acestora sau a deschiderii
de linii de credit în valută.
4.2 Credit de firmă – se acordă în cadrul operaţiilor de import – export, putând îmbrăca
două forme:
4.2.1 Credit acordat de exportator importatorului – atunci când acesta livrează
marfa, decontarea urmând să aibă loc ulterior. Formele clasice ale acestui gen de
credit sunt:
a) Credit în cont deschis (sau în cont curent) – când pe baza unei convenţii
exportatorul debitează contul importatorului cu suma reprezentând valoarea
mărfii livrate, urmând ca pe măsură ce importatorul achită datoria
exportatorul să-I crediteze contul.
64
b) Credit cambial – când importatorul acceptă cambia trasă asupra sa de către
exportator odată cu livrarea mărfii, sau importatorul se obligă prin emiterea
unui bilet la ordin care intră în posesia exportatorului în schimbul
documentelor care atestă livrarea mărfii, să-I achite exportatorului la o
anumită dată contravaloarea mărfurilor care I-au fost livrate.
4.2.2 Importatorul acordă credit exportatorului – sub forma achitării unui avans
înainte de primirea mărfii. Rambursarea nu constă în returnarea sumei virate ca
avans ci prin livrarea mărfii. Avansul are formă de credit doar atunci când este
pe termen lung şi reprezintă o pondere însemnată din contravaloarea mărfurilor
livrate, în caz contrar el are doar caracter de garanţie.
5. Din punct de vedere al modului de acordare:
5.1 Credit obişnuit – este cel acordat pe baza contractului conform condiţiilor stipulate
în acesta. Este în general acordat de către băncile comerciale.
5.2 Credit de asistenţă ‘stand-by’- este o sumă plafonată pe care băncile creditoare o
ţin la dispoziţia debitorilor care pot face uz de ele pe măsura apariţiei nevoilor pentru
care a fost acordat creditul. Este cunoscut şi sub denumirea de ‘linie de credit’.
5.3 Credit revolving – se caracterizează prin faptul că prin rambursarea sa anticipată se
reconstituie dreptul debitorului de a primi un nou credit în cadrul termenului, sumei
şi a dobânzii stabilite în contractul anterior.
5.4 Credit roll-over – este un credit cu dobândă variabilă, care se reconsideră la sfârşitul
unei perioade numită ‘perioadă de dobândă’. În cazul acestui tip de credit banca îşi
rezervă dreptul de a modifica dobânda în cursul perioadei pentru care a acordat
respectivul credit. Creditorul are dreptul de a opta pentru refuzarea sau acceptarea
noului nivel al dobânzii. Dacă nu acceptă noul nivel al dobânzii practic creditul
devine scadent la finele perioadei de dobândă care ajunge la final. În momentul
încheierii contractului de creditare, se precizează în contract piaţa de referinţă avută
în vedere pentru calcularea dobânzii şi marja (de ex. LIBOR + marja). În fapt marja
este cea care se negociază efectiv între debitor şi creditor, LIBOR-ul fiind calculat şi
publicat.
65
Eurovaluta si Eurocreditele
Eurovalutele sunt monede scripturale, care iau naştere pe seama depozitelor bancare
constituite în valute liber-convertibile la bănci comerciale din afara ţării de origine a
respectivelor valute, dacă sunt utilizate pentru acordarea de împrumuturi pe termen scurt
unor nerezidenţi ai ţării în cauză.
De exemplu, o firmă franceză dispune de 10 mil. USD pe care îi depune la o bancă din
Londra. Pe baza acestui depozit banca londoneză acordă un credit de 8 mil. USD unei
firme germane. Putem în acest moment să afirmăm că am asistat la emisiunea de 8 mil.
eurodolari, care se adaugă ca putere de cumpărare celor 10 mil. USD existenţi deja pe
piaţa europeană, fără ca din USA să fi avut loc o ieşire suplimentară de dolari (8 mil.
mai precis). Diferenţa de 2 mil. USD presupunem că este suma pe care banca trebuie să
o menţină în casă (ca lichiditate). Coeficientul de lichiditate practic este de 20%,
multiplicatorul m = 1/ 1-a, unde ‘a’ reprezintă partea din depunere care poate fi acordată
ca şi credit, în acest caz 80%.
Băncile care primesc depuneri în valută şi pot acorda credite în eurovalute se mai
numesc eurobănci iar totalitatea lor formează europieţele.
Piaţa eurovalutelor este o piaţă internaţională a creditului pe termen scurt care
funcţionează paralel cu pieţele valutare fără însă a fi sub controlul vreunei autorităţi
monetare.
Eurocreditele sunt împrumuturi în eurovalute acordate de bănci pe termen mijlociu (12-
15 ani). Prin acordarea eurocreditelor, eurobăncile transformă în credite pe termen
mijlociu depozitele de eurovalute care se constituie pe termen scurt. Deci revenind la
clasificarea creditelor externe din punct de vedere al duratei lor, vom vorbi despre :
a) credite pe termen scurt – creditele în eurovalute acordate pe un termen de până la 5
ani.
b) Credite pe termen mijlociu – eurocreditele acordate pe un termen de 5 –15 ani.
c) Credite pe termen lung – eurocreditele acordate pe termen mai lung de 15 ani.
Eurocreditele sunt acordate de regulă de sindicate bancare internaţionale, constituite în
acest scop, care remit integral debitorilor suma solicitată. În cazul creditelor în
66
eurovalute, deci cele pe termen scurt, sunt acordate de eurobănci, nu neapărat de
sindicate bancare internaţionale.
Eurocreditele sunt credite de tip roll-over, costul lor (dobânda) fiind variabil. În general
baza de calcul a dobânzii o constituie rata medie a dobânzii la depozitele în eurovalute
pe 6 luni, existentă pe o piaţă reprezentativă. Marja care se adaugă la această dobândă
este în general fixă, existând însă situaţii în care prin aranjamentul de împrumut sunt
prevăzute marje diferite pentru anumite perioade de pe durata acordării eurocreditului.
La acordarea eurocreditului, în momentul în care debitorul intră în posesia sumei
împrumutate, el remite băncii agent – în afara documentelor prevăzute în contractul de
creditare – un bilet la ordin emis în beneficiul băncii, cu scadenţa la sfârşitul primei
perioade de dobândă, în valoare egală cu cuantumul sumei ce reprezintă valoarea
creditului. Cu două zile înainte de plata dobânzii, debitorul este anunţat de către bancă la
ce nivel se situează dobânda aferentă următoarei perioade de dobândă. Dacă acceptă
noul nivel, atunci biletul la ordin care expiră îi va fi returnat la scadenţă iar el va emite
un nou bilet la ordin cu aceleaşi caracteristici, singura modificare fiind cea privind
scadenţa care va fi la finele următoarei perioade de dobândă. Procesul continuă în acest
fel până la scadenţa finală, dacă de fiecare dată debitorul acceptă nivelul la care ajunge
dobânda, iar la scadenţă odată cu plata ultimei dobânzi aferente va restitui şi
împrumutul.
Bibliografie modul
1. Drăgoescu Elena: „Relaţii valutare financiare şi de credit internaţionale”, Ed.
Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2000
2. Dufloux Claude, Margulici Laurent, Finances Interantionales et Marches de Gre
a Gre, ed. II, Ed. Economica, Paris, 1997
3. Făt Codruţa Maria, Finanţe Internaţionale, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2007
4. Levich Richard M., International Financial Markets, ed. 2, Ed. McGraw Hill
International, Boston, 2001
5. Voinea Gheorghe, “Mecanisme şi tehnici valutare şi financaire internaţionale”,
Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003
67
MODULUL IV: BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE
Obiective
1. Însuşirea noţiunilor specifice Balanţei de plăţi externe
2. Familiarizarea cu structura BPE
3. Înţelegerea importanţei BPE
4. Cunoaşterea principalelor solduri ale BPE si a corelaţiilor dintre acestea.
5. Formarea unei viziuni de ansamblu asupra factorilor care afectează soldul
BPE..
Concepte de bază / cuvinte cheie: balnţa de plăţi externe, cont curent, investiţii de
portofoliu, eori şi omisiuni nete, echilibru.
Unitatea de curs 1: Conceptul de Balanţă de Plăţi Externe.
Noţiunea de Balanţă de Plăţi este foarte veche, primii care se pare că au utilizat noţiunea
fiind mercantiliştii, secolul XVI.9 La început, evidenţia exporturile şi importurile de
mărfuri ale unei ţări, de-a lungul timpului transformându-se într-un document complex
şi complet. Azi, balanţa de plăţi externe evidenţiază ansamblul schimburilor de bunuri şi
servicii, venituri şi capitaluri, dintre agenţii economici rezidenţi ai unei ţări şi agenţii
economici nerezidenţi ai ţării respective.
Principiile înregistrării datelor în balanţa de plăţi externe, precum şi modul de prezentare
a rezultatelor, au făcut obiectul unor codificări internaţionale realizate sub egida
Societăţii Naţiunilor (SDN), în anii 30, iar apoi sub cea a Fondului Monetar Internaţional
– după cel de al doilea război mondial. FMI a realizat acest lucru de cinci ori succesiv, în
cele 5 ediţii ale Manualului Balanţei de Plăţi Externe, cea de a cincea ediţie fiind lansată
în septembrie 1993.
9 Gaftoniuc Simona, Finanţe Internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pp.
68
Articolul 8 al Statutului FMI cu privire la „obligaţiile generale ale statelor membre”, în
secţiunea a cincea cu privire la „comunicare şi informare”stipulează fptul că FMI poate
cere statelor membre să îi comunice informaţiile pe care el le consideră necesare pentru
conducerea în bune condiţii a activităţilor sale şi pentru îndeplinirea misiunii ce îi revine
vis-à-vis de balanţa de plăţi internaţionale. Pentru a răspunde la obligaţiile generate de
relaţia lor cu FMI, ţările membre întocmesc balanţele de plăţi externeîn forma şi după
metodologie pusă la dispoziţie de către FMI. De exemplu, Franţa realizează acest lucru
începând cu anul 1946.
Azi, balanţa de plăţi externe este un instrument esenţial de analiză a relaţiilor ţărilor
membre ale FMI cu restul lumii, în acelaşi timp fiind un indicator preţios de aplicare a
politicii economice.
Situaţia întocmită la nivelul unui stat în care se reflectă toate creanţele şi datoriile unui
stat exprimate în valută generate de tranzacţiile comerciale cu mărfuri sau/ şi servicii,
respectiv generate de mişcările de capital, este ceea ce numim Balanţă de Plăţi Externe.
Definirea general acceptată a balanţei de plăţi externe este cea dată de FMI conform
căreia aceasta este un tablou statistic/ o situaţie statistică în care se înregistrează pentru
un orizont de timp dat (un an) tranzacţiile de natură economică sau financiară care au
avut loc între economia statului care întocmeşte documentul şi restul lumii.
69
Clasificarea balanţei de plăţi externe.
1. Din punct de vedere a numărului de state a căror operaţiunilor comerciale şi
financiare sunt reflectate de balanţa de plăţi externe întocmtă de către o ţară:
balanţa de plăţi bilaterală – reflectă doar tranzacţiile care au loc numai între două
ţări;
balanţa regională – reflectă tranzacţiile care au loc între ţara care întocmeşte
documentul şi un grup de ţări din regiunea respectivă;
balanţa globală – reflectă toate tranzacţiile care au loc între ţara care întocmeşte
docmuentul şi restul lumii.
2. Din punct de vedere al perioadei pentru care este întocmită:
Balanţa lunară – pentru o lună de zile;
Balanţa trimestrială – pentru un trimestru;
Balanţa semestrială – pentru un semestru;
Balanţa anuală – pentru un an.
3. Din punct de vedere a scopului10 pentru care este întocmită:
balanţă program – reflectă previziunile asupra intrărilor şi ieşirilor de valută ale uni
stat în raport cu celelate state în perioada următoare;
balanţa de piaţă – exprimă încasările şi plăţile în valută din operaţiile realizate pe
piaţa valutară;
balanţa de creanţe şi angajamente – reflectă creanţele în valută şi angajamentele de
plată în valută ale unui stat la un moment dat.
10 Voinea Gh, Mecanisme şi Tehnici Valutare şi Financiare Internaţionale, Ed. SedcomLibris,
Iaşi, 2003, pp. 351
70
Unitatea de curs 2: Arhitectura Balanţei de Plăţi Externe
Balanţa de plăţi externe conform FMI are 4 titluri mari: tranzacţii curente (contul
tranzacţiilor curente), transferuri de capital (contul de capital), capitaluri (contul
operaţiilor financiare) şi ajustări (erori şi omisiuni nete).
Cea de a cincea ediţie a manualului balanţei de plăţi externe a răspuns necesităţilor
integrării modificărilor structurale care au afectat schimburile internaţionale de la
începutul anilor 80: globalizarea financiară, inovaţiile financiare, dezvoltarea
schimburilor de servicii, etc.
Principalele titluri din structura balanţei de plăţi externe conform FMI
Titluri Credit Debit Sold Contul tranzacţiilor curente Contul de capital Contul de operaţiuni financiare Erori şi omisiuni nete
2.1 Balanţa tranzacţiilor curente sau Contul Curent
Balanţa curentă sau contul curent are o importanţă deosebită, deoarece evoluţia soldului
acesteia ne arată situaţia operaţiilor definitive care au avut loc în decurs de un an în acea
ţară.
Balanţa curentă cuprinde la rândul său trei posturi: bunuri şi servicii, veniturile,
transferurile curente.
2.1.1 Bunuri şi Servicii (A)
a. Bunuri
Exporturile şi importurile de bunuri se integrează în ceea ce numim balanţă comercială.
Aici se înregistrează valoarea exporturilor şi importurilor, iar diferenţa dintre ele ne va
da soldul balanţei comerciale. Balanţa comercială permite determinarea ratei de
acoperire a comerţului exterior, adică raportul dintre exporturi şi importuri. Această rată
permite aprecierea mai corectă a performanţelor comerţului exterior în timp, în măsura
71
în care este independent de nivelul la care a ajuns cursul valutar. Dacă această rată este
mai mare de 100%, soldul balanţei comerciale va fi pozitiv, adică vom avea o balanţă
excedentară, iar dacă va fi mai mic de 100%, balanţa comercială va fi deficitară.
Trebuie reţinut faptul că balanţa comercială trebuie completată, ajustată de la un an la
altul în funcţie de „termenii de schimb”, adică în funcţie de evoluţia preţurilor relative
dintre export şi import. Aceasta este o problemă ce nu trebuie neglijată deoarece, chiar
dacă soldul balanţei comerciale rămâne constant, incidenţa comerţului exterior asupra
economiei naţionale poate varia în funcţie de aceşti „termeni de schimb”. Să
presupunem o ţară A care beneficiază în raport cu o ţară B de un sold al balanţei
comerciale pozitiv de 150 u.m. în anul „n”. În anul „n+5”, soldul este acelaşi, dar între
timp preţurile practicate la export au progresat anual cu 2%, iar cele ale importurilor cu
5%. Termenii schimbului au evoluat în acest caz după relaţia:
(1,02 / 1,05)5 = 0,865
sau cu alte cuvinte, s-au deteriorat cu 13.5%. Acest lucru semnifică faptul că pentru
acelaşi sold al balanţei comerciale a fost necesar un volum suplimentar al exportului de
13,5% pentru a se achiziţiona acelaşi volum la importuri.
b.Servicii
Balanţa serviciilor acoperă elemente destul de disparate 11 , unele referindu-se la
operaţiile cu mărfuri (ex. Transporturile), altele fiind corelate cu turismul (călători).
Ansamblul operaţiilor realizate cu bunuri şi servicii12 se constituie în fluxurile reale
dintre rezidenţi şi nerezidenţi. Aici sunt regrupate:
- serviciile legate de comerţul internaţional ca: transporturi (maritime, fluviale,
aeriene, terestre) şi asigurări;
11 Serviciile se grupează în 11 categorii: transporturi, călătorii, comunicaţii,servicii legate de
clădiri şi activităţi publice, asigurări,servicii financiare, servicii informatice şi de informaţie,
redevenţe şi drepturi de licenţă, alte servicii către întreprinderi, servicii prestate administraţiilor
publice, servicii culturale şi recreative.
12 Aici este integrat şi postul „alte bunuri şi servicii”.
72
- cheltuielile generate de activitatea de turism şi de călătoriile de afaceri;
- etc.
Acesta este motivul pentru care se utilizează în determinarea gradului real de deschidere
al unei ţări spre lume, pe baza raportului:
Grad de deschide al ţării spre exterior = Media exporturilor şi importurilor de bunuri şi
servicii / PIB
2.1.2 Venituri (B)
Acest post se referă la ansamblul fluxurilor legate de veniturile aduse de factorii de
producţie, adică de veniturile generate de investiţii efectuate în străinătatea (dobânzi,
dividende) şi de salariile celor care muncesc în străinătate, care apar în credit, în timp ce
în debit se vor înregistra dobânzile şi dividendele care trebuiesc plătite investitorilor
străini de pe teritoriul statului care întocmenşte balanţa de plăţi externe şi salariile
străinilor care munces pe teritoriul statului care întocmeşte balanţa de plăţi externe.
2.1.3 Transferuri curente (C)
Se referă la transferurile unilaterale sau mişcările fără contrapartidă care corespund
operaţiilor de administraţie publică, fie operaţiilor sectorului privat – transferul
economiilor muncitorilor emigranţi în ţara de origine a acestora (în debit) sau transferul
de sume din străinătate realizat de cei care muncesc în străinătate către cei rămaşi acasă
(în credit). Tranzacţiile sectorului public se referă în cea mai mare parte la contribuţia
netă a statului la organizaţiile internaţionale, respectiv la instanţele comunitare în cazul
ţărilor aparţinând Uniunii Europene, înregistrate în debit, respectiv ajutoarele umanitare
sau donaţiile primite d statul respectiv care se vor înregistra în credit.
2.2 Contul de Capital sau Balanţa transferurilor de capital
Aici sunt reflectate transferurile efective de capital respectiv achiziţiile sau vânzările de
active nefinanciare. Soldul acestui cont va reflecta dacă transferurile sunt în favoarea
statului în cauză sau în defavoarea sa. Transferurile de capital includ:
73
- transferul de proprietate asupra unui bun de natura activelor imobilizate,
- transferuri generate de anularea unei datorii de către creditori
- transferul ce rezultă prin schimbarea reşedinţei şi corespunzător a valorii
patrimoniului transferat.
- transferurile generate de acordarea/ primirea de credite guvernamentale.
- Transferuri generate de achiziţii şii cesiuni de active nefinanciare nemateriale :
proprietate intelectuală, brevete, licenţe, francize, patente, know – how, etc..
Aceste operaţii sunt separate clar de de utilizarea activelor.
2.3 Contul Operaţiilor Financiare sau Contul financiar
Informţiile reflectate în balanţă privesc fluxurile financiare pe termen lung şi scurt. În
acest cont sunt evidenţiate:
Investiţiile directe. Conform definiţiei date de FMI, investiţia directă este este investiţia
realizată de către o entitate rezidentă a unei economii (investitorul direct) în scopul
obţinerii unui „interes” durabil într-o întreprindere rezidentă într-o altă economie
(întreprindere în care s-a investit direct). Prin „interes durabil” se înţelege existenţa unei
relaţii pe termen lung între investitorul direct şi întreprindere, şi faptul că investitorul
exercită o influenţă semnificativă asupra gestiunii întreprinderii în care a investit.
Investiţiile directe nu se rezumă doar la investiţia, tranzacţia iniţială ci şi la tranzacţiile
ulterioare tranzacţiei ulterioare dintre investitor şi firmele care apar, care sunt sau nu
sunt constituite în societăţi şi deci care au sau nu au personalitate juridică distinctă.
Obiectivul unei investiţii directe, spre deosebire de al investiţiei de portofoliu, este mai
mult economic şi industrial decât financiar. Conform unor specialişti se consideră
investiţie directă operaţia în urma căreia investitorul reuşea să deţină mai mult de 10%
din capitalul social al companiei în care efectua investiţia. Dacă investiţia îl aduce în
posesia a mai puţin de 10% se consideră investiţie de portofoliu. Pragul de 10% este
74
arbitrar deoarece o firmă poate fi controlată de un investitor care deţine mai puţin de
10% din capitalul social dacă acesta este dispersat între un număr mare de acţionari13
Investiţiile de portofoliu. Cel de al cincilea manual al Balanţei de Plăţi Externe
regrupează sub acest titlu nu numai titlurile privind participaţiile şi titlurile de creanţă
(obligaţiuni şi alte titluri de împrumut) ci şi instrumentele pieţei monetare şi produsele
financiare derivate. Aici sunt evidenţiate toate tranzacţiile cu acţiuni, obligaţiuni,
derivate financiare, valută, etc.
Alte investiţii de capital. Se referă la alte mişcări de capital pe termen lung.
Rezerve şi alte active. Aici sunt incluse tranzacţiile realizate asupra deţinerilor
considerate ca fiind la dispoziţia autorităţilor monetare: aur monetar, DST, poziţia de
rezervă la FMI, deţinerile de devize străine (în monede şi în titluri) şi alte creanţe. În
acest post se reflectă:
- modificările apărute în cazul activelor de rezervă: aur monetar, valute, etc.
- creditele primite de la instituţiile financiare internaţionale pe măsura utilizării
lor;
- alte obligaţii generate de finanţarea rezervelor bancare sau de utilizarea acestora;
- finanţările efectuate în situaţii excepţionale care nu se realizează din rezervele
oficiale.
În balanţa de plăţi externe a Statelor Unite ale Americii acest post apare ca şi un titlu
distinct al balanţei de plăţi externe, iar soldul său este egal ca sumă cu suma soldurilor
celorlaltor titluri dar este de sens opus. Practic soldul celorlaltor titluri este acoperit,
finanţat din rezervele oficiale reflectate în acest titlu (post).
În balanţa de plăţi externe a României Contul de Capital şi Contul Financiar sunt
evidenţiate împreună, ca titlu distinct Contul de Capital şi Contul Financiar, acesta fiind
împărţit în două subtitluri A.Contul de Capital şi B.Contul Financiar.
13 Manassa Simon, Finance Internationales - Principe, Analyse, Illustrations, ed. Economica,
Paris, 2000, pp. 21
75
2.4 Erori şi Omisiuni Nete
Este titlul din cadrul Balanţei de Plăţi Externe în care sunt evidenţiate tranzacţiile care
au avut loc dar nu au apărut încă în evidenţe. Datele utilizate pentru depistarea acestor
tranzacţii sunt cele oferite de oficiile vamale, bănci, piaţa de capital. Datorită
discrepanţelor care apar concluzia este că tranzacţiile au avut loc dar nu a fost suficient
timpul pentru a fi înregistrate, drept urmare datele din acest titlu se bazează pe estimări.
Unitatea de curs 3: Factorii care influenţează soldul Balanţei de Plăţi Externe.
Balanţa de plăţi externe, la sfârşitul anului trebuie să fie echilibrată, chiar dacă pe
parcursul anului a avut perioade de dezechilibru.
Soldurile intermediare ale balanţei de plăţi externe sunt:
- Soldul contului curent. Dacă acesta este negativ înseamnă că economia
respectivă cheltuieşte mai mult decât produce şi va avea nevoie de finanţare.
Dacă este pozitiv situaţia se modifică, se va spune că acea economie nu se
confruntă cu o nevoie de finanţare ci are capacitatea de a se finanţa şi de a
finanţa şi alte economii. Acest sold, corelat cu alţi indicatori macroeconomici
poate conduce la formarea unei vederi de ansamblu asupra situaţiei financiare a
ţării respective.
- Soldul contului curent împreună cu soldul contului de capital arată capacitatea
sau nevoia de finanţare a ţării.
- Soldul contului curent împreună cu soldul contului de capital şi cu soldul
operaţiilor financiare din cae se exclude poziţia care desemnează rezervele şi alte
active din balanţele de plăţi europene, formează ceea ce americanii numesc sold
de bază.
- Acest sold de bază, corectat cu erorile şi omisiunile nete ne va da soldul net al
balanţei de plăţi externe care va fi egal ca valoare dar de semn opus cu grupa E a
rezervelor şi a altor active din balanţa americană, respectiv cu postul rezervat
Rezervelor şi altor active care practic ne arată poziţia internaţională a ţării
76
respective, numită şi poziţie monetară externă. În condiţiile în care balanţa de
plăţi externă este excedentară (sau activă) acest post rezerve şi alte active va avea
sumele înregistrate pe debit şi va indica modul de cheltuire a excedentului. Dacă
balanţa este deficitară (pasivă), sumele din creditul postului de Rezerve sau a
Grupei E va puncta sursele de acoperire a deficitului.
Soldul balanţei de plăţi putem afirma că reflectă mişcările de capital şi modificările în
rezervele valutare ale unui stat. Acest sold este supus influenţelor factorilor interni şi
externi.
Dintre factorii interni care influenţează intrările respectiv ieşirile de valută evidenţiate în
balanţa de plăţi externe amintim:
- respectarea termenelor şi condiţiilor de calitate prevăzute în contractele
comerciale ce stau la baza exporturilor de bunuri şi servicii;
- modificarea preţurilor interne;
- modificarea structurii exporturilor (va fi un plus pentru ţara care îţi va orienta
exporturile spre produsele care încorporează tehnică ridicată);
- evoluţia productivităţii muncii respectiv a competitivităţii produselor destinate
exportului;
- evoluţia cursului valutar.
Dintre factorii externi putem puncta:
- volumul, valoarea şi calitatea produselor importate;
- evoluţia preţurilor internaţionale;
- restricţiile aplicate la export de unele state;
- scurtcircuitarea relaţiilor comerciale internaţionale ca urmare a unor conflicte
armate sau aunor catastrofe naturale;
- evoluţia cursului valutei în care urmează să se efectueze plata, etc.
Deficitul balanţei de plăţi externe poate fi diminuat sau chiar eliminat prin:
- creşterea exporturilor statului afectat;
- reducerea importurilor la care acesta recurge;
- atragerea investiţiilor străine;
- contractarea de împrumuturi de pe piaţa internaţională de capital sau de la
77
organismele financiare internaţionale.
- Promovarea de către statul respectiv a unei politici monetare care să susţină
creşterea ratei dobânzii în economie, ceea ce stimulează intrările de capital;
- Promovarea unei fiscalităţi reduse va conduce de asemenea la atragerea de
capital ceea ce se va reflecta pozitiv în situaţia balanţei de plăţi deficitare care pe
această cale va reuşi să reducă deficitul.
Excedentul balanţei de plăţi externe valorifică de regulă prin:
- realizarea de plasmente în valută;
- realizarea de plasamente în titluri de valoare;
- consolidarea rezervei valutare;
- eventual îmbunătăţirea deţinerilor de aur monetar.
Soldul balanţei generale sau soldul net ne arată variaţia pe termen scurt a poziţiei
internaţionale sau a poziţiei monetare a unei ţări.
Bibliografie modul
1. Bourguinat Henri, „Finance Internationales”, Ed. PUF, Paris, 1992
2. Eitman D.K.,Stonehill A.I., Moffett M.H., Multinational Bussines Finance, ed.8,
Addison Wesley Publishing Company, 2006
3. Făt Codruţa Maria, Finanţe Internaţionale, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj - Napoca,
2007
4. Gaftoniuc Simona: „Finanţe Internaţionale”; Ed. Economică Bucureşti, 2000
5. Levich Richard M., International Financial Markets, ed. 2, Ed. McGraw Hill
International, Boston, 2001
6. Manassa Simon, Finance Internationales - Principe, Analyse, Illustrations, ed.
Economica, Paris, 2000
7. Voinea Gheorghe, “Mecanisme şi tehnici valutare şi financaire internaţionale”,
Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003
8. www.imf.org/external/np/sta/bop/bopman.pdf - Balance of Paymants Manual -
IMF
78
III. ANEXE
Bibliografie
1. Bran Paul si Ionela Costică, Relaţii financiare şi monetare internaţionale, ed.
Economică, Bucureşti, 1999
2. Copeland L.S., Exchange Rate and International Finance, 4th. Ed., Prentice Hall,
2005.
3. Drăgoescu Elena, Relaţii valutare financiare şi de credit internaţionale, Ed.
Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2000
4. Eiteman D., Stonehill A., Moffett M., Multinational Business Finance, Pearson
International Edition, Boston, 2007
5. Făt C. M., Finanţe Internaţionale, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007
6. Făt Codruţa Maria, Derivate financiare – tranzacţii cu contracte futures Ed. Casa
Cărţii de Ştiinţă , Cluj-Napoca, 2004
7. Făt Codruţa Maria, Contracte Futures şi Opţiuni, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2007
8. Gaftoniuc Simona, Finanţe Internaţionale, Ed. Economică Bucureşti, 2000
9. Halwood P.C., MacDonald R., International Money and Finance, 3rd.ed., Ed.
Blackwell Publishing, 2000, reeditată 2007
10. Krugman P., Obstfeld M., International Economics – theory and policy, 5th. Ed.,
Ed. Addison Wesley, 2000
11. Levich Richard, International Financial Markets – Prices and Policies, McGraw
Hill International, Boston, 2001
12. Manassa Simon, Finance Internationales - Principe, Analyse, Illustrations, ed.
Economica, Paris, 2000
13. Negruş Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Ed. All, Bucureşti, 2006
14. Voinea Gheorghe, “Mecanisme şi tehnici valutare şi financaire internaţionale”,
Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003
79
Glosar de termeni
• acreditiv – este modalitatea de plată prin care se asigură cu anticipaţie sumele
necesare plăţii într-un cont de depozit bancar, din care ulterior se efectuează
plăţile către furnizor pe măsură ce acesta depune la bancă documentele care
atestă îndeplinirea obligaţiilor contractuale, în conformitate cu condiţiile şi
termenele stabilite de cumpărător.
• bilet la ordin – este acea cambie care cuprinde numai obligaţia de a plăti.
• cambia – este obligaţia scrisă de a plăti sau a face să se plătească la scadenţă o
sumă determinată de bani.
• cardul – este un instrument de plată care are imprimate informaţii standardizate,
securizate şi individualizate care, prin decodificare cu ajutorul unor dispozitive
speciale, permit accesul titularului la contul său, autorizarea de plăţi, efectuarea
de plăţi sau obţinerea de numerar
• cecul – este un înscris prin care trăgătorul, titular al unui cont la bancă, dă
dispoziţie acesteia, aflată în poziţie de tras, de a plăti o sumă determinată de bani
unui terţ (benfeciar) sau trăgătorului însuşi (dacă are nevoie de numerar).
• Contractul futures - este un contract la termen standardizat de a cumpăra sau de a
vinde un anumit activ, denumit activ suport (underlying asset): marfă, titlu
financiar, activ monetar, la un preţ stabilit la încheierea tranzacţiei (futures
price), cu lichidarea contractului la o dată ulterioară.
• consiliului monetar - un angajament legislativ explicit prin care se asumă sarcina
ca moneda naţională să fie preschimbată pe o anumită valută la un curs valutar
fix convenit, concomitent cu respectarea de către autoritatea monetară însărcinată
cu emisiunea monetară a restricţiilor impuse în materie de emisiune monetară şi
cu îndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor ce îi revin.
• convertibilitate în sens larg – este însuşirea legală a unei monede de a fi
preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, prin vânzare şi cumpărare pe piaţă,
nexistând restricţii, nici cu privire la suma de preschimbat, nici la scopul
80
preschimbării (plăţi pentru tranzacţii curente sau mişcări de capital) şi nici cu
privire la calitatea celui care efectuează preschimbarea (rezident sau nerezident).
• convertibilitate în sens restrâns – este obligaţia autorităţii monetare dintr-o ţară,
de a converti la cerere, soldurile din moneda sa, deţinute de o altă ţară, dacă
aceasta din urmă arată că soldurile respective provin din tranzacţii curente şi
convertirea lor este necesară pentru efectuarea unor plăţi pentru tranzacţii
curente. cote de participare):
• cote de participare - cote părţi formate din fracţiuni echivalente cu 100.000 DTS.
• cursul valutar – reprezintă preţul unei monede exprimat într-o altă monedă cu
care se compară valoric.
• curs la vedere (Spot) – este cursul din ziua încheierii tranzacţiei, curs la care se
va lichida tranzacţia în maxim 48 de ore.
• curs la termen (Forward) - este cursul utilizat în tranzacţiile valutare care prevăd
că livrarea valutei, respectiv încasarea contravalorii ei se realizează la o dată
ulterioară încheierii tranzacţiei (1, 2, 3, 6, 9, 12 luni).
• devizele – reprezintă mijloace de plată folosite în relaţiile monetare
internaţionale, fiind formate, în sens larg, din: valute, titluri de credit exprimate
în valută (cambii, bilete la ordin, cecuri, obligaţiuni, acţiuni etc.), precum şi
oricare alte instrumente de plată internaţionale.
• etalon monetar – reprezintă o valoare sau o materie adoptată convenţional ca
bază a sistemului monetar, prin care se defineşte unitatea monetară.
• eurovalutele - monede scripturale, care iau naştere pe seama depozitelor bancare
constituite în valute liber-convertibile la bănci comerciale din afara ţării de
origine a respectivelor valute, dacă sunt utilizate pentru acordarea de
împrumuturi pe termen scurt unor nerezidenţi ai ţării în cauză.
• eurocreditele - împrumuturi în eurovalute acordate de bănci pe termen mijlociu
(12-15 ani).
• Flotare dirijată - autoritatea monetară încearcă să influenţeze cursul valutar fără
a avea ca ţintă o anumită valoare la care acesta trebuie să ajungă.
81
• instrumentul de plată – reprezintă documentul pe baza căruia se realizează
transferul de sume dintr-un cont în altul.
• modalitatea de plată – reprezintă modul de organizare a operaţiei de decontare,
în sensul asigurării sau neasigurării cu anticipaţiei a sumelor necesare efectuării
plăţii.
• moneda – este un instrument de schimb universal care permite achiziţionarea
imediată a tuturor bunurilor, serviciilor şi titlurilor; este bunul cu valoarea cea
mai stabilă şi care este superior tuturor celorlalte bunuri în ceea ce priveşte
conservarea puterii sale de cumpărare, motiv pentru care moneda este
întotdeauna acceptată în schimbul oricărui alt bun.
• Opţiunile - contracte standardizate încheiate între vânzătorul opţiunii (writer,
engl.) şi cumpărătorul opţiunii (holder) prin care primul vinde celui de al doilea
dreptul de a vinde sau de a cumpăra activul suport al opţiunii.
• opţiuni de tip european – caz în care exercitarea opţiunii nu se poate realiza
decât la scadenţa acesteia;
• opţiuni de tip american – caz în care opţiunea poate fi exercitată în orice moment
până la scadenţă. Din punct de vedere a drepturilor pe care le au deţinătorii lor.
• opţiuni de cumpărare (Call) – dau dreptul cumpărătorului lor (dar nu şi
obligaţia), de a achiziţiona la scadenţă sau până la scadenţă activul suport, la un
preţ stabilit prin contract numit preţ de exerciţiu sau preţ de exercitare (strike
price), contra primei plătite vânzătorului în momentul încheierii contractului.
Vânzătorul opţiunii îşi asumă obligaţia de a ceda cumpărătorului opţiunii activul
suport la preţul de exerciţiu convenit prin contract.
• opţiuni de vânzare (Put) – dau dreptul cumpărătorului lor de a vinde până la sau
la scadenţă activul suport vânzătorului lor, la preţul de exerciţiu, contra primei
plătite acestuia din urmă în momentul achiziţionării opţiunilor. Vânzătorul
opţiunii put îşi asumă obligaţia de a achiziţiona activul suport al opţiunii dacă
beneficiarul opţiunii put decide să o exercite.
• ordinul de plată – reprezintă dispoziţia pe care plătitorul o dă băncii sale de-a
transfera o sumă din contul său în contul beneficiarului sumei.
82
• paritatea monetară – reprezintă raportul valoric între valorile paritare ale celor
două monede.
• poliţă (trată) – este acea cambie prin care creditorul dă ordin debitorului să
plătească la scadenţă suma datorată unei persoane specificată.
• poziţia de schimb la un moment dat pentru un participant la operaţiile de pe piaţa
valutară se determină ca diferenţă între cantitatea de valută deţinută ( cea pe care
o posedă şi cea pe care o are de încasat) şi cantitatea de valută datorată.
• regimul valutar - setul de reglementări constituit de către autoritatea monetară a
unui stat (reprezentată de obicei de Banca Centrală a statului respectiv sau, mai
rar, de o altă instituţie) care stabileşte: modul de determinare a cursului valutar
pentru moneda naţională a statului respectiv; calitatea monedei naţionale de a fi
sau nu convertibilă; modul de funcţionare a pieţei valutare din acel stat.
• sistemul monetar internaţional – ansamblul regulilor care permit determinarea
cursului valutar, a tranzacţiilor care se pot derula la nivel internaţional, a
instituţiilor care le deservesc şi nu în ultimul rând infrastructurile (reţeaua de
comunicaţii) care creează legăturile la nivel mondial, apărute la un moment dat.
• titlurile de credit – sunt înscrisuri care constată existenţa unei obligaţii
comerciale care urmează a fi executată după trecerea unui anumit interval de
timp.
• valoare paritară – reprezintă valoarea oficială a unei unităţi monetare, stabilită
de autoritatea monetară prin legea monetară a statului respectiv.
• valuta - moneda naţională a unui stat deţinută în afara graniţelor sale de către o
persoană fizică sau juridică străină sau deţinută de persoane fizice sau juridice
străine pe teritoriul ţării emitente a respectivei monede.
• valuta neconvertibilă – moneda naţională a unui stat recunoscută de autoritatea
monetară a statului respectiv numai în cadrul graniţelor sale;
• valuta transferabilă – este cea care fără a deveni convertibilă a dobândit statutul
de transferabilă prin încrederea cu care a fost investită de către un grup de state.
Îmbracă întotdeauna forma de valută în cont;
83
• valuta convertibilă – cea care poate fi preschimbată cu o altă monedă în mod
liber, prin vânzare – cumpărare pe piaţă fără a exista restricţii în ceea ce priveşte
calitatea celui care efectuează preschimbarea sau a scopului în care se efectuează
preschimbarea.
84
Scurtă biografie a titularului de curs
INFORMAŢII PERSONALE
Nume FĂT CODRUŢA MARIA
E-mail [email protected], [email protected]
Naţionalitate Română
EXPERIENŢA PROFESIONALĂ
1.02.2008 - prezent
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea
Afacerilor, Catedra de Finanţe, Cluj-Napoca, Str. Teodor Mihali nr. 58-60
Conferenţiar doctor
- Predarea de cursuri şi seminarii la disciplinele Finanţe Internaţionale, Banking Internaţional,
- Predarea de cursuri şi seminarii la disciplinele Derivate Financiare , Evaluarea
Derivatelor Financiare, Economie şi Finanţe Internaţionale, International Finance la
nivel de masterat, în limba română şi engleză
- Predarea cursului „Instruments financiares derives” , la nivel masterat anul I din
cadrul, Iup Banque Assurance al , Universite de Caen Basse
- Coordonator de dizertaţii de masterat şi lucrări de diplome
- Activităţi de cercetare şi publicare
Octombrie 2000 – Februarie 2008
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea
Afacerilor, Catedra de Finanţe, Cluj-Napoca, Str. Teodor Mihali nr. 58-60
Lector Univesitar
- Predarea de cursuri şi seminarii la disciplinele Finanţe Internaţionale, Banking
Internaţional, Burse de Mărfuri la nivel licenţă
- Predarea de cursuri şi seminarii la disciplinele Evaluarea Derivatelor Financiare,
Economie şi Finanţe Internaţionale, Mutaţii ale Sistemelor Financiare Internaţionale
85
la nivel masterat
- Activităţi de cercetare şi publicare
- Susţinerea publică a tezei de doctorat cu titlul: „Tranzacţii bursiere cu produse
financiare derivate”
Octombrie 1997 – Octombrie 2000
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea
Afacerilor, Catedra de Finanţe, Cluj-Napoca, Str. Teodor Mihali nr. 58-60
Asistent doctorand
- Predarea de seminarii la disciplinele Relaţii Valutar financiare Internaţionale, Pieţe
Financiare şi Operaţiuni de Bursă, Finanţele Firmei, Finanţe şi Credit
- Activităţi de cercetare şi publicare
- Elaborarea tezei de doctorat cu titlul “Tranzacţii bursiere cu produse financiare derivate”
Octombrie 1994 – Octombrie 1997
Preparator doctorand
- Predarea de seminarii la disciplinele Relaţii Valutar financiare Internaţionale, Pieţe
Financiare şi Operaţiuni de Bursă.
- Activităţi de cercetare şi publicare
- Începerea stagiului de pregătire a tezei de doctorat cu titlul “Tranzacţii bursiere cu
produse financiare derivate”
PREGATIRE PROFESIONALA
Aprilie 1995 – mai 2003
Facultatea de Ştiinţe Economice Cluj – Napoca, diplomă de doctor în economie
Oct. 1989 - iulie 1994
Facultatea de Ştiinţe Economice Cluj – Napoca, Secţia Finanţe – Credit, diplomă de licenţă
Septembrie 1985 – iunie 1989
Liceul economic din Cluj Napoca, diplomă de bacalaureat
Publicaţii relevante:
- Considerente asupra reformei administrative a sistemelor de pensii, Revista
86
Transilvană de Ştiinţe Administrative, nr. 1(19)/ 2007, Editată de Departamentul de
Administraţie Publică a Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative, UBB, ISSN
1454 – 1378, pag. 43 – 55, (CNCSIS B+, poziţia 275), revistă listată în baza de date
EBSCO
- The strategy of the Euro Adoption in Romania, MIBES 2007 Proceedings, Department
of Business Administration, T.E.I. of Larrisa, Greece, ISBN 978-960-87764-7-0,
pp.609 - 622 ),
- The performance of the Romanian Mutual Funds, MIBES 2007 Proceedings,
Department of Business Administration, T.E.I. of Larrisa, Greece, ISBN 978-960-
87764-7-0, pp.623 - 632),
- The International Monetary System and the Euro, vol. Futures of Banking after Year
2000 in the World and in the Czech Republic volume X – Finance and Banking,
Karvina, Silesian University, Czech Republic, 2005, ISBN 80 – 7248 – 342 – 0, pp.
1915 – 1929.
- The romanian financial derivatives market – The efficiency of the EUR/USD futures
contract, vol. Gazdasagi es versenykepesseg az EU csatlakozas utan, A VIII. Ipar- es
Vallalatgazdasagi Konferencia eloadasai, Pecs, 2004, ISBN 963-7128-565, pag. 487-
491
- Advanced strategies in transacting options – The Spread, vol. The impact of European
integration on the national economy, Finance Sections: Corporate Finance, Public
Finance, Banking and Capital Market, oct. 2005, Cluj – Napoca, Ed. Risoprint, ISBN
973 – 751 – 097 – 6, pp. 540-546.
- Theoretical framework of hedging, The impact of European integration on the national
economy, Finance Sections: Corporate Finance, Public Finance, Banking and Capital
Market, oct. 2005, Cluj – Napoca, Ed. Risoprint, ISBN 973-751-097-6, pag.534 – 539
- Unele tipuri de garanţii posibil de utilizat în procesul creditării, Conferinţa
economică internaţională “Binomul sărăcie – bogăţie şi integrarea României în
Uniunea Europeană”, Sibiu, 20-21 mai 2005,Ed. Univ. Lucian Blaga Sibiu, 2005,
ISBN 973 -739-101-2, pp. 285-292
- Probleme ale garanţiilor în cadrul relaţiilor comerciale şi de credit actuale –
87
necesitate şi funcţii, Conferinţa economică internaţională “Binomul sărăcie – bogăţie
şi integrarea României în Uniunea Europeană”, Sibiu, 20-21 mai 2005,Ed. Univ.
Lucian Blaga Sibiu, 2005, ISBN 973 -739-101-2, pp. 356-359
- Consideraţii cu privire la piaţa contractelor futures din România, Simpozionul
internaţional Specializare, Integrare şi Dezvoltare a Facultăţii de Ştiinţe Economice,
Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973 - 86547 – 4 – 2, pag. 362 -377 Stadiul de îndeplinire
de către România a criteriilor de convergenţă reală (The level of fulfilment of Real
Convergence Criteria by Romania), Revista Academiei Forţelor Terestre, Anul XII,
nr. 3 (47), trimestrul III 2007, Editura AFT, ISSN 1582 – 6384, pp. 91 – 98 (99 – 106),
(CNCSIS B+, poziţia 328)
- Hedge funds’ history and perspectives, Analele Universităţii din Craiova Seria Ştiinţe
Economice, Anul XXXV, nr. 35, 2007, vol. 4, Ed. Universitaria Craiova, ISSN 1223-
365X, pp.832 - 849(CNCSIS B+, poziţia 14)
- Sprijinul Băncii Mondiale în dezvoltarea durabilă a României (The Support of World
Bank in the Sustainable Development of Romania), Revista Academiei Forţelor
Terestre, Anul XII, nr. 2 (46), semestrul II 2007, Editura AFT, ISSN 1582 – 6384, pp.
56 – 61 (62 -67), (CNCSIS B+, poziţia 328)
- The Euro and the International Monetary Fund, Analele Universităţii din Oradea,
Seria Ştiinţe Economice, TOM XVI, vol. II, 2007, ISSN 1582 – 5450, pp. 319 – 323
(CNCSIS B+, poziţia 665)
- Performance and risk exposure in the industry of Hedge Funds, Analele Universităţii
din Oradea, Seria Ştiinţe Economice, TOM XVI, vol. II, 2007, ISSN 1582 – 5450, pp.
314 – 319 (CNCSIS B+, poziţia 665)
- The derivatives promoted by the banks, supliment Studia Universitatis Babeş – Bolyai,
Oeconomica, 2006, ISSN 1220 – 0506, pp. 289 – 299 (CNCSIS B+, poziţia 528)
- Application for Determination of the Forward Exchange Rate in Access 2003,
Informatica Economică/ Economy Informatics, , nr. 4, 2006, pp. 133-139, (CNCSIS
B+, poziţia 429)
- Architecture of the financial derivatives market, Studia Universitatis Babeş – Bolyai,
Oeconomica, 2004, vol. XLIX, nr.2, ISSN 1220 – 0506, pp. 135 – 140 (CNCSIS B+,
88
poziţia 528)
- Tipuri de speculatori ce activează pe piaţa derivatelor financiare, Studia Universitatis
Babeş – Bolyai, Oeconomica, 2004, vol. XLIX, nr.1, ISSN 1220 – 0506, pp. 91-98
(CNCSIS B+, poziţia 528)
- Contractele futures pe valute – posibilităţi de arbitraj, Studia Universitatis Babeş –
Bolyai, Negoţia, 2000, vol. 45, nr.1, ISSN 1224-8738, pp. 121-126. (CNCSIS B+,
poziţia 528)
Membru în cadrul unor granturi şi proiecte de cercetare ştiinţifică:
• Contract de cercetare nr. 107/30.05.2008, cu tema „Studiu privind impactul creditelor
ipotecare asupra dezvoltării pieţei imobiliare”, valoare 13.090 RON, executant UBB,
Centrul de Promovare a Afacerilor şi Dezvoltare Regională, beneficiar S.C. CHARME
COM SRL, cu sediul în Târgu – Mureş, perioada de derulare 30 mai 2008 – 20 noiembrie
2009, membru
• Proiectul „Economia României şi euro. Programul de convergente al României.
Elemente de evaluare”, Centrul de Cercetări Financiare şi Monetare “Victor Slăvescu”
din cadrul Academiei Române, 2008, membru
• Contract de cercetare nr. 10/ 15.10.2007 cu tema „Metode de acoperire a riscului valutar
şi de dobândă”, valoare 12.495 RON, executant UBB Centrul de Promovare a Afacerilor
şi Dezvoltare Regională, beneficiar BMD Consulting Grup cu sediul în Alba Iulia,
perioada de derulare 15 octombrie 2007 – 20 martie 2009, director
• Proiectul „Economia României şi euro. Politici macroeconomice optime pentru
adoptarea monedei euro în România”, Centrului de Cercetări Financiare şi Monetare
“Victor Slăvescu” din cadrul Academiei Române, 2007, membru
• Contract nr. 185/ 9.06. 2007 „Metode cantitative în asigurări de persoane şi bunuri” ,
grant al Academiei Române, domeniul 11, Ştiinţe Economice, Juridice şi Sociologice,
director conf.univ.dr. Diana Andrada Filip, suma 2000 RON, membru
• Proiect CNCSIS „Reforma sistemului asigurărilor sociale din România în vederea
aderării la Uniunea Europeană”, grant A, cod 210, durata 2005 – 2007, valoare totală
27.600 RON, membru
89
• Contract de cercetare internaţional nr.12518/ 19.12.2006 Studiu privind elaborarea
unui sisteme de taxe pentru finanţarea cheltuielilor de întreţinere împotriva inundaţiilor
proiect de cercetare în cadrul programului LOGO East.Ro05.13„Equilibrium – restore
the balance between expenses and income”, finanţat de către Programul de
Transformare Socială pentru Europa Centrală şi de Est ( MATRA) al Ministerului
Afacerilor Externe al Olandei prin VNG International Olanda, Agenţia de Cooperare
Internaţională a Asociaţiei Municipalităţilor din Olanda. Parteneri: Universitatea Babeş-
Bolyai Cluj - Napoca, Direcţia Apelor Române Someş – Tisa, Waterschaap Roer en
Overmaas - Olanda, Tiszantuly Kornyezetvedelmi es Vizugzi Igazgatosag – Ungaria şi
Direcţia Apelor Someş - Tisa. Perioada 2006 – 2007.Director conf. univ. dr. Adrian Mihai
Inceu, lect.univ.dr. Alexandra Muţiu, membru
• Contract de cercetare nr. 220/ 27.12.2005 cu tema „Determinarea şi evaluarea stării de
insolvenţă a întreprinderilor şi asigurarea resurselor de finanţare a continuării
activităţii”, în valoare de 12000 RON, executant Universitatea din Oradea cu sediul în
oradea str. Universităţii nr.1, reprezentată prin Rector prof.univ. dr. Teodor Traian
Maghiar şi contabil şef Felicia Erdei, beneficiar S.C. Reconversie şi Valorificarea
Activelor Filiala Oradea cu sediul în Oradea, parcul Traian nr.4/ A, reprezentată prin
director Octavian Bot, director de contract conf.univ.dr. Daniela Zăpodeanu, membru
• Contractul de cercetare CTTC nr. 001/4 octombrie 2005, valoare 7140 RON finalizare
2005, executant UBB Centrul de transfer tehnologic şi cognitiv, beneficiar SC Valea
Românească Prod Impex SRL Bistriţa, membru
• Banca partener de afaceri, grant AT, director conf. univ. dr. Cornelia Pop, contract nr./
2000, tema nr. 105, cod CNCSIS 53, suma aprobată – 31 mil. Lei, perioada de derulare a
grantului 2000 – 2002
• Implementarea şi dezvoltarea tranzacţiilor cu contracte futures şi contracte de opţiune
pe pieţele bursiere din România, director prof. univ. dr. Constantin Tulai, contract nr.
36329/ 1999, grant de tip C, cod CNCSIS 43 (finanţare asigurată de Banca Mondială –
70%, Guvernul României 30%), suma aprobată – 50000 USD; perioada de derulare a
grantului 1999 – 2002.