UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA-BUCURESTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT ,INGINERIE ECONOMICA IN AGRICULTURA

SI DEZVOLTARE RURALASPECIALIZAREA:INGINERIE SI MANAGEMENT IN ALIMENTATIE

PUBLICA SI AGROTURISM

PROIECT LA FINANTARE SI CREDITARE

STUDENT: ANTOHE ANDREI

GRUPA: 8414

1

CREDITAREA INTREPRINDERILOR MICI

Creditul este "orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului

la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate

de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de

achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume

de bani".

Creditul bancar este operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resursele, în

schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata unei

dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalităţi diferite, pe

termen scurt şi pe termen mijlociu şi lung, privind operaţii bazate pe înscrisuri sau fără,

garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte, sau în cadrul unui acord general etc.

IMPORTANŢA CREDITĂRII

În economia de piaţă, creditul are un rol deosebit. Creditul este unul din motoarele

principale ale întregului angrenaj economico-social. Utilizarea raţională a creditului

sporeşte puterea productivă a capitalului şi asigură un volum mare de produse. Creditul a

apărut pe baza dezvoltării producţiei de mărfuri, corelat cu dezvoltarea schimbului

(vânzare pe credit).

Sub aspect economic, creditul reprezintă operaţiunea prin care o persoană fizică sau

juridică (debitor) obţine fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică

(creditor), asumându-şi obligaţia să le restituie sau să le plătească la termen/scadenţă.

Creditul a apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţii agenţi economici,

proces căruia moneda lichidă nu-i putea face faţă.

TRĂSĂTURILE ŞI FUNCŢIILE CREDITULUI

În orice operaţiune de credit, de regulă, intervin doi subiecţi: cel care acordă

creditul, numit creditor şi cel care primeşte creditul, numit debitor.

Un element esenţial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea

printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării

acesteia.

2

Pentru timpul care va trece între primirea sumei şi rambursarea sa, beneficiarul

operaţiunii va plăti o dobândă concretizată în suma de bani plătită de către debitor

creditorului său pentru creditul acordat pe un timp determinat. Rata dobânzii este în

strânsă corelaţie cu rata profitului, trebuind să fie mai mică decât aceasta. Altfel,

întreprinzătorii nu vor angaja credite, deoarece din valorificarea acestora, prin investiţii,

ar trebui să consume întregul profit sau chiar mai mult, pentru a plăti dobândă, ceea ce ar

face nerentabilă activitatea lor.

Rata dobânzii este preţul plătit pentru a dispune timp de un an de o anumită

cantitate de monedă. Rata dobânzii reprezintă raportul procentual dintre: mărimea

absolută a dobânzii anuale plătite şi creditul acordat. Rata dobânzii depinde însă şi de rata

inflaţiei, adică de rata deprecierii monetare.

a) Rambursarea creditului la o anumită dată reciproc convenită, denumită

scadenţă (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului, ratele

parţiale care se rambursează eşalonat, la anumite termene, conform înţelegerii stipulate

în contractul de credit).

b) Garantarea creditului

c) Perioada de graţie (perioada între momentul angajării creditului şi

începerea rambursării sale).

Creditul îndeplineşte o funcţie distributivă prin faptul că redistribuie rezervele

băneşti disponibile la un moment dat în economie sub forma împrumuturilor acordate

anumitor ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de

finanţare. Prin disponibilităţi sunt desemnate atât excedentele din conturile

întreprinderilor deschise la bănci şi aflate temporar în stare inactivă, rezervele de casă ale

firmelor păstrate în conturi la bănci, cât şi sumele economisite de populaţie pentru diferite

scopuri şi depuse spre păstrare la casele de economii şi/sau la băncile comerciale.

Sintetizând, creditul îndeplineşte următoarele funcţii în economie:

înlesneşte sporirea capitalului real printr-o mai bună utilizare a factorilor de

producţie existenţi;

facilitează distribuirea resurselor băneşti între diferite întreprinderi şi ramuri care

sunt bine situate pe piaţă, creditul contribuind la concentrarea întreprinderilor;

3

accelerează tranzacţiile comerciale, ameliorând procesul de desfacere a

mărfurilor la scară largă;

sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie la dimensionarea ei, asigurând

în acelaşi timp şi o reducere a cheltuielilor în circulaţia banilor;

creditul contribuie, prin reglarea ratei dobânzii, la stăvilirea fenomenului de

inflaţie;

exercită o influenţă pozitivă asupra consumului în cazul acordării de credite

pentru consum;

contribuie la apariţia de firme mici, care adesea sunt promotoare de inovaţie, ceea

ce favorizează amplificarea concurenţei - factor al creşterii economice;

creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor internaţionale.

Sdfsd

Riscul de credit

1. Riscul de creditare - Pe de altă parte, orice bancă îşi asumă, într-o oarecare

măsură, riscuri atunci când acordă credite şi, în mod cert, toate băncile înregistrează în

mod curent pierderi la portofoliul de credite, atunci când unii debitori nu îşi onorează

obligaţiile.

Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot

fi minimizate dacă operaţiile de creditare sunt organizate şi gestionate cu

profesionalism.Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcţie a conducerii băncii

este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta, deoarece slaba calitate a

creditelor este principala cauză a falimentelor bancare.

După cum se arată într-un raport al Oficiului Controlului Monedei din SUA

referitor la cauzele principale ale falimentelor bancare din această ţară în anii ’80, între

acestea se înscriu:

-neatenţia în formularea normelor de creditare;

-prezenţa unor condiţii de creditare prea generoase, cuplată cu lipsa unor

normative clare;

-nerespectarea normelor interne de creditare de către personalul băncii;

-concentrarea riscantă a creditelor pe anumite piese;

-slabul control exercitat asupra personalului (inspectorilor);

4

-creşterea excesivă a valorii portofoliului de credite, peste posibilităţile

rezonabile ale băncii de a acoperi riscurile;

-sisteme defectuoase sau inexistente de detectare a creditelor cu

probleme;

-necunoaşterea fluxurilor de trezorerie a clienţilor;

-creditarea preferenţială (sub condiţiile de piaţă).

Pentru a depăşi deficienţele sistemice şi procedurale de acest gen, care duc la

creşterea pierderilor la portofoliul de credit, băncile trebuie să conceapă şi să

implementeze politici de creditare performante şi să angajeze/pregătească un personal de

un profesionalism ireproşabil, care să înţeleagă şi să respecte disciplina acestor

norme.Pentru aceasta este necesar să existe un feed-back permanent prin care conducerea

băncii să fie informată despre eficacitatea procesului de control al calităţii creditelor,

astfel încât cele cu probleme să fie detectate şi corectate (în limita posibilităţilor ) din

timp.

2.Politica de creditare

Pentru ca o politică bancară de creditare să se dovedească şi utilă, nu doar un

exerciţiu academic, ea trebuie să indeplinească condiţii de formulare corectă şi conţinut

complet.

Formularea politicii de creditare

O politică de creditare poate fi apreciată ca fiind corectă dacă în elaborarea ei s-a

acordat prioritate atingerii următoarelor obiective:

-selecţia unor credite sigure şi cu o probabilitate maximă de rambursare;

-selecţia unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;

-încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pieţelor pe care opereză

banca. Politicile de creditare variază în timp şi în funcţie de ciclul economic.

Ele trebuie să fie actualizate şi să devină adaptabile la modificările mediului

concurenţial şi economic.

3. Riscul individual de creditare

Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această

perspectivă, ( a fluxului de încasări), orice credit comportă riscul ca aceste încasări să nu

5

se realizeze deloc sau parţial. Acest risc mai este numit şi risc de insolvabilitate a

debitorului; el este esenţial în activitatea bancară deoarece principala funcţie a unei bănci

o reprezintă acordarea de credite. Aprecierea justă a riscului de credit este,deci, de o

importanţă majoră pentru bancă. Pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă

etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

În această fază comportamentul unei bănci poate fi astfel prezentat: un credit nu se

acordă decât dacă se poate estima dacă probabilitatea de rambursare o depăşeşte pe cea a

nerambursării. Aprecierea acestei capacităţi de rambursare se poate face, dar are la bază

proceduri diferite, în funcţie de debitor: agent economic, persoană privată, stat.

Riscul de creditare exprimă posibilitatea ca debitorii sau emitenţii de titluri să nu–

şi onoreze obligaţiile la scadenţă, ca urmare a degradării situaţiei financiare a acestora,

care poate fi determinată de condiţiile afacerii împrumutatului sau de situaţia generală a

economiei.

Pentru limitarea pierderilor care decurg din neîncasarea la scadenţă a creditelor şi

dobânzilor aferente, se impune o gestionare atentă a riscului de credit, care se realizează a

priori şi a posteriori.

Gestionarea a priori este o primă etapă şi presupune :

- divizarea şi limitarea riscurilor,

- aprecierea calităţii (capacităţii de rambursare) solicitanţilor de credite,

- constituirea garanţiilor.

A doua etapă, gestionarea a posteriori, vizează:

- analiza portofoliului de credite şi constituirea de provizioane,

- constituirea fondului pentru riscuri bancare generale.

4. Divizarea şi limitarea riscurilor

Divizarea riscurilor are ca obiectiv evitarea concentrării riscurilor prin

diversificarea (economică şi geografică) plasamentelor.Limitarea riscurilor se realizează

prin norme stabilite de fiecare bancă,dar şi prin măsuri stabilite de autoritatea de

reglementare,opozabile tuturor bancilor .

Limitarea autonormativă vizează:

- limite interne pentru ponderea activităţilor riscante în fondurile proprii,

6

- plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate, zonă geografică.

Reglementările româneşti pentru divizarea si limitarea riscului de credit se referă la:

- O instituţie de credit nu va înregistra faţă de un client sau fata de grupul de clienti

aflati in legatura o expunere a cărei valoare depăşeşte 25% din fondurile sale proprii.

- O instituţie de credit nu va înregistra faţă de un client sau grup de clienti aflati in

legatura care este societatea-mama sau filiala institutiei de credit si/sau una sau mai

multe filiale ale acestei societati-mama, procentul este redus la 20% din fonduri sale

proprii.

- Valoarea cumulată a expunerilor mari (expunere mai mare de 10% din fondurile

proprii ale bancii) ale unei instituţii de credit nu va depăşi 800% din fondurile ei

proprii

5. Aprecierea capacităţii de rambursare a solicitanţilor de credite

Băncile sunt obligate să limiteze riscul de credit şi să depună toate eforturile

pentru a-şi încasa debitorii. În acest scop, vor fi onorate doar solicitările de credit pentru

care există premisele rambursării principalului şi plăţii dobânzilor.

Pentru evaluarea unei solicitări de credit, în cazul persoanelor juridice, sunt

urmărite următoarele elemente:

- analiza economico - financiară a activităţii clienţilor,

- aspecte nefinanciare privind clienţii: tipul de proprietate, conducerea, personalul

societăţii, afacerea, piaţa, etc.

- analiza perspectivelor financiare pe bază de cash - flow .

În cazul clienţilor persoane fizice, conform normelor BNR, instituţiile de credit

sunt obligate să încadreze creditele destinate persoanelor fizice în una dintre următoarele

categorii:

a) credit de consum - reprezintă orice credit contractat de o persoană fizică în

vederea satisfacerii nevoilor personale ale solicitantului şi/sau ale familiei acestuia ori

pentru achiziţionarea de bunuri, altele decât cele care se circumscriu unei investiţii

imobiliare; în această categorie se include şi leasingul financiar ce corespunde

destinaţiilor menţionate;

b) credit pentru investiţii imobiliare - reprezintă orice credit contractat de o

persoană fizică, inclusiv credit ipotecar, având ca destinaţie dobândirea ori menţinerea

7

drepturilor de proprietate asupra unui teren şi/sau unei construcţii, realizate ori care

urmează să se realizeze, precum şi creditul acordat în scopul reabilitării, modernizării,

consolidării sau extinderii unei construcţii ori pentru viabilizarea unui teren; în această

categorie se include şi leasingul financiar ce corespunde destinaţiilor menţionate.

În situaţia în care creditul de consum are ca destinaţie achiziţionarea de bunuri,

solicitantul trebuie să prezinte garanţii reale şi/sau personale la nivelul creditului solicitat

sau să achite un avans de minimum 25% din valoarea respectivelor bunuri. În situaţia în

care creditul de consum are altă destinaţie decât achiziţionarea de bunuri, solicitantul

trebuie să prezinte garanţii reale şi/sau personale la nivelul creditului solicitat.

CONCLUZII si PROPUNERI

Existenta si managementul riscurilor financiare sunt inerente în activitatile

desfasurate de banci si în rolul bancilor de intermedieri financiari.

Managementul riscului nu presupune eliminarea sau minimizarea rezultatelor

negative pe care riscurile le-ar putea provoca activitatii bancare ci mai degraba scopul

managementului riscului este de a limita aparitia riscurilor.Un element important în

identificarea riscurilor este stabilirea limitelor expunerilor pentru fiecare tip de risc.

Masurarea riscului de credit are o importanta vitala în managementul riscului de credit.

Toti factorii de risc pot fi identificati si cuantificati utilizând informatii care pot fi

observate direct din istoricul activitatii. Bancile pot utiliza o varietate e tehnici de

masurare a riscurilor: de la tehnicile statistice (analiza Gap) la modele mai sofisticate

(Simularea Monte Carlo), de asemenea pot utiliza orice alt instrumentar în functie de

natura si complexitatea activitatilor si în mod special de disponibilitatea si integritatea

datelor.

Cu toate ca bancile pot utiliza o metodologie vasta de masurare a riscurilor

managementul bancar trebuie sa aiba o imagine asupra tuturor riscurilor ce afecteaza

activitatile si produsele bancii.

Procesele de monitorizare a riscurilor sunt stabilite cu scopul de a evalua

performanta strategiilor si politicilor bancilor de a atinge tintele stabilite. Sistemul de

control intern al bancii asigura eficacitatea procesului de management al riscului.

Stabilirea si mentinerea unui sistem eficient de control intern inclusiv prin stabilirea unor

8

linii de autoritate si segregare a responsabilitatilor sunt unele din cele mai importante

responsabilitati ale managementului unei banci.

Managementul trebuie sa evalueze adecvarea masurilor de control, atât din

punctul de vedere al eficacitatii în reducerea probabilitatii aparitiei unui risc dat, cât si în

eficacitatea în reducerea impactului cre ar putea aparea.

Daca este necesar, se pot lua masuri pentru a realiza si implementa solutii eficiente

pentru a reduce riscul la un nivel acceptabil. Un proces permanent de monitorizare este

esential pentru managementul eficient al riscurilor.

CONCLUZII

O monitorizare permanenta a activitatilor poate oferi avantajul unei detectari

corecte si în timp util a unor deficiente în politicile, procesele si procedurile de control a

riscurilor.

Obiectivul managementului riscurilor este de a identifica marimea riscurilor la

care sunt supuse institutiile financiare, sa înteleaga ce duce la aparitia riscului, sa aloce

capital pentru a acoperi eventualele pierderi cauzate de producerea acestuia si sa

identifice trendurile activitatii care pot ajuta la identificarea aparitiei lui.

Esecul în întelegerea si gestionarea riscurilor, care este prezent teoretic în toate

tranzactiile si activitatile bancii, poate creste accelerat probabilitatea ca anumite riscuri sa

nu fie identificate si controlate în timp util.

9

1