facerea lumii in conceptia sf. vaseile cel mare al cezareei
DESCRIPTION
PDF ODCTRANSCRIPT
REFERAT -
Facerea lumii în concepția
Sfântului Vasile cel Mare
al Cezareei Capadochiei
Cuprins
Introducere
1. Viaţa Sfântului Vasile cel Mare
2. Scrierile Sfântului Vasile cel Mare
3. Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare
Facerea lumii în concepția Sf. Vaseile cel Mare al Cezareei
Hexaimeronul sau Cele Şase Zile ale creaţiei
Ziua întâia
Ziua a doua
Ziua a treia
Ziua a patra
Ziua a cincea
Ziua a șasea
Concepția patristică despre originea lumii
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Sfîntul Vasile cel Mare a rostit cîteva omilii despre cele Şase Zile ale Facerii, intitulate
Hexaimeron (adică Cele Şase Zile). În literatura Bisericii timpurii există şi alte Hexaimera,
unele datînd chiar din veacul al doilea. Dar cel a Sfîntului Vasile, am putea zice, are cea mai
mare autoritate.1
Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, este un mare dascăl şi
ierarh, Părinte al Bisericii și una din figurile cele mai strălucitoare ale secolului al patrulea,2
veacul de aur al literaturii creştine.
Ştirile despre viaţa sfântului Vasile cel Mare le avem, în primul loc, în propriile sale
scrieri şi mai ales în Scrisorile lui, 366 la număr, apoi : a) Cuvântul funebru în cinstea
1 Ierom. Seraphim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor , trad. Constantin Făgeţan, Editura
Sophia, Bucureşti, 2001, p. 51. 2 Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, trad., introd., note şi indici de Pr. D. Fecioru, PSB. Vol. 17, EIBMBOR,
București, 1986, p. 9.
sfântului Vasile rostit în 381 de sfântul Grigore de Nazianz3; b) Cuvîntul funebru rostit de
fratele său, sfântul Grigore al Nişei4; c) Viaţa cuvioasei Macrina de sfântul Grigore al
Nyssei5; d) Cuvântul sfântului Efrem Sirul, după unii pseudo-Efrem6; e) Viaţa sfântului Vasile
cel Mare, atribuită prietenului său sfântul Amfilohie al Iconiei, este o lucrare scrisă în secolul
al optulea7; f) în sfîrşit, în istoricii bisericeşti : Ieronim8, Socrate9, Sozomen10, Teodoret11,
Filostorgiu12, precum şi Biblioteca lui Fotie13.
În acea vreme, Dumnezeu a împodobit Biserica Sa cu sfinţi oratori şi scriitori fără
număr14. N-avem decât să ne gândim la alletul Ortodoxiei din Egipt, Sf. Atanasie; la
Episcopul catehet al Ierusalimului, M Chiril; la teologul creştinătăţii, Sf. Grigore de Nazianz;
la cel mai mare exeget şi orator, Sf. Ioan Gură de Aur; la oratorul Siriei şi lupătorul contra
ereziilor, Sf. Efrem; la filosoful Capadochiei, Sf. Grigore de Nyssa; la fondatorul vieţii
monahale şi neîntrecutul filantrop, Sf. Vasile cel Mare; la fericiţii Ieronim şi Augustin, sau la
luminaţii împăraţi Constantin şi Teodosie.
Dintre iluştrii ierarhi din veacul al lV-lea, care au strălucit cu îndoita lumină a geniului
şi a sfinţeniei, poate numai Sf. Ioan Gură de Aur a mai fost atât de admirat de către
contemporani şi lăudat de către posteritate ca Sf. Vasile cel Mare.
1. Viaţa Sfântului Vasile cel Mare
S-a născut la finele anului 329 în Cezareea Capadochiei, dintr-o familie bogată şi
profund creştină. Tatăl său - purtând tot numele de Vasile - era retor şi avocat, iar mama sa.
Emilia, era o femeie plină de virtuţi, căreia i se spunea „hrănitoarea săracilor". Bunicii din
partea tatălui au suferit prigoana pentru mărturisirea credinţei în Iisus Hristos în perioada
persecuţiei lui Martimin în jurul anului 311 iar tatăl Emiliei a murit ca martir în timpul
3 Cuvîntul 43, MG., 30, 493—608, tradus în româneşte de Pr. Prof. N. Donos, în : «Sf. Grigore de Nazianz,
Apologia sau cuvîntarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul sfîntului Vasile»,
Huşi, 1931, p. 118—204. 4 MG, 46, 787—818. 5 MG, 46, 959—1000, tradusă în româneşte de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1947. 6 S. P. N. Ephraem Syri Opera omnia quae exstant graece, latine, syriace in sex tomos distributa, Roma e
Bibliotheca Vaticana prodeunt, Tomus 2, Romae, 1743, 289—296. 7 In greceşte şi latineşte la F. Combefis, SS. Patrum Amphilochii Iconiensis; Methodii Patarensis et Andrcae
Cretensis opp., Paris, 1644, 155—225; numai în limba latină, în MG, 29, CCXCIV—CCCXVI. 8 De viris illustribus, 116.
9 Istoria Bisericească, IV, 26. 10 Istoria Bisericească, VI, 1.5—17. 11 Istoria Bisericească, IV, 19. 30. 12 Istoria Bisericească, II, 9. 13 Cod. 137. 141—144. 191. 14 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Botez, Traducere şi studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu,
Colecţia „Comorile Pustiei", Ed. Anastasia, București, 1999, p. 23.
persecuţiei creştinilor.15 Aceşti părinţi au avut zece copii. Dintre aceştia, trei au devenit
episcopi: Sf. Vasile, Sf. Grigore de Nyssa şi Petru de Sebasta. Sora lor, Macrina, a întemeiat o
mănăstire de călugăriţe la Anesi, iar fratele lor, Naucraţiu, a fost pustnic şi mare făcător de
minuni. Bunicul său după mamă fusese martir; iar bunica sa după tată, anume Macrina
(numită şi „Macrina cea Bătrână", spre a o deosebi de ilustra ei nepoată pomenită mai sus),
care i-a dat învăţătură pe când era copil, fusese ucenica Sf. Grigore Taumaturgul în Pont.
Primii ani de studiu îi făcu în Cezareea şi Neocezareea Pontului. Tatăl său i-a fost dascăl de
retorică. Apoi a mers la Constantinopol, unde a studiat cu sofistul Libanus. Vasile şi-a
împodobit bintea şi sufletul cu alese învăţături, dovedindu-şi înaintea dascălilor şi a
tovarăşilor ascuţimea cugetării şi puterea de muncă. De aci merse să studieze la Atena, focarul
civilizaţiei, unde îl întâlni pe Grigore de Nazianz, cu care legă o sfântă prietenie. Ei n-aveau
decât o locuinţă, o masă, o voinţă şi ardoare deopotrivă pentru virtute. Nu cunoşteau decât
două drumuri: unul principal - al Sfintei Biserici, pentru a primi acolo învăţăturile dascălilor;
celălalt secundar - al şcolilor, unde primeau învăţătura unor sofişti renumiţi, precum
Prohcresius şi Himerius. Vasile părăsește Atena și venind în patria sa, profesează retorica iar
la 28 de ani, sub influenţa surorii sale, Macrina în anul 358, primeşte botezul de la Episeopul
Dianeos şi imediat va intra şi în monahism; se leapădă de lume, îşi vinde averile, vizitează pe
pustnici, este făcut lector, și în final se retrage pe ţărmurile Irisului.16
Retras din lume, compune, împreună cu Grigorie de Nazianz, o scriere cu numele de
Filocalia - adică o culegere de pasaje din scrierile lui Origen. El organizează viaţa călugărilor
după regimul chinobitic al Sf. Pahomie. Ocupaţia călugărilor consta în lucru manual,
rugăciune şi studiu. Pentru ei a făcut Regulile (cele mari şi cele mici)17.
În anul 362 Sfântul a fost nevoit să părăsească pentru un timp mănăstirea. Smintelile
făcute de arieni în Cezareea îl determină pe episcopul de atunci, Dianie, să îl poftească pe
Sfântul Vasile să apere credinţa dreptmăritoare. Episcopul la hirotonit ca preot şi la însărcinat
15 Episcopul Sofian Braşoveanu, Martiri, martiriu şi mărturie după Sfântul Vasile cel Mare, Editura Teognost,
Cluj Napoca, 2005, p. 46 16 “Mult timp am pierdut pentru cele deşarte şi aproape toată tinereţea mea am păgubit-o în deşartă osteneală
(...) când însă în sfârşit ca şi cum trezindu-mă dintr-un somn adânc mi-am îndreptat privirea spre minunata
lumină a adevărului Evangheliei şi am văzut deşertăciunea înţelepciunii stăpânitorilor acestui veac (...)atunci
vărsând lacrimi multe pentru nemernica mea viaţă(...) Cea dintâi grijă a mea a fost ca să-mi îndrept măcar puţin
năravul cel stricat prin îndelungate legături cu oamenii cei răi. Aşa că, citind Evanghelia, am văzut acolo că
singurul mijloc spre a ajunge la desăvârşire este acesta : să-ţi vinzi averea, să o împarţi fraţilor săraci şi mai ales,
să nu te îngrijeşti de cele ale vieţii acesteia şi să nu fii legat cu sufletul de nimic din cele de aici”. (Sfântul Vasile
cel Mare, Sfântul Pahomoie cel Mare, Sfântul Ioan Casian, Rânduielile vieţii monahale, Editura Sofia, Bucureşti,
2001, p.168) 17 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Botez, Traducere şi studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu,
Colecţia „Comorile Pustiei", Ed. Anastasia, București, 1999, p. 25.
cu predica. Acest sfat nu a durat decât un an, deoarece murind Dianie a fost înscăunat Eusebiu
care la început s-a arătat binevoitor, dar apoi din pricina invidiei a început să-l prigonească.
Din aceste motive marele nevoitor se vede silit a se retrage din Cezareea, în ascuns, din nou
spre vieţuirea îngerească. În aceasă vreme iarăşi a vieţuit în pustie.18
Cu Vasilc al Amoirei a luptat contra Eunomienilor, iar la 364 a fost sfinţit preot de
către Episcopul Eusebiu al Cezareei, cu care neînţelegându-se, a trebuit să-1 părăsească
pentru câţiva ani. Dar Eusebiu îl rechemă şi găsi în el un înţelept sfătuitor, pentru a face față
împăratului arian Valens. Îi lăsa cea mai marc parte a administraţiei eparhiei sale.
Întâmplandu-se o foamete mare, Vasile își împărţi averile sale şi-i ajută pe cei lipsiţi.
În 370, cu mare greutate, este ales Episcop al Cezareei Capadochiei - în locul lui
Eusebiu. În scurta durată a episcopatului său. Sf. Vasilc a desfăşurat o rodnică activitate: a
dezvoltat organizaţia monahismului, a făcut aşezăminte de binefacere, a luptat contra ereziei,
a biruit în cuvânt pe prefectul Modestus şi pe Valens (care a vrut să-i micşoreze eparhia), l-a
sfinţit pe fratele său Grigore ca Episcop de Nyssa, iar pe Grigore de Nazianz ca Episcop de
Sasima.
A murit la 1 februarie 379.
2. Scrierile Sfântului Vasile cel Mare
Sf. Vasile a scris foarte mult în timpul scurtei sale vieţi. Lucrările sale, care au o
importanţă covârşitoare pentru credinţă, sunt în cea mai mare parte normative pentru
învăţătura ortodoxă.
Opera sfântului Vasile cel Mare se tipăreşte pentru prima dată, necompletă însă, la
Basel în 1532, cu o prefaţă de Erasm. Între 1721 şi 1730 apare la Paris, în trei volume, cea
mai completă ediţie a operelor sfântului Vasile cel Mare ; ediţia aceasta a fost începută de J.
Garnier, care a tipărit volumul întîi, Paris 1721 şi volumul 2, Paris 1722 şi terminată, după
moartea lui Combefis, de P. Maran, care tipăreşte volumul al treilea la Paris în 1730. L. de
Sinner a retipărit la Paris, în 1839, ediţia lui Garnier-Maran, corijată şi completată. Aceeaşi
ediţie a fost încorporată cu cîteva texte noi de Abatele Migne în Patrologia greacă, volumele
29—32, Paris, 1857, reimprimată în 1886—1888.19
Lucrările Sf. Vasile cel Mare se împart în: dogmatice, ascetice, omilii şi cuvântări,
18 Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti-2003, p.144-145. 19 Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, p. 33.
pedagogice, liturgice, canonice, epistolare.
A. Scrieri exegetice:
a) 9 omilii asupra Hexaimeronului;
b) omilii asupra a 13 Psalmi biblici;
c) comentariul la primele 16 capitole din fsaia;
d) o culegere de 24 discursuri, panegirice şi lilii;
e) alte omilii atribuite;
În cele 9 Omilii la Hexaemeron explică crearea lumii şi toate fenomenele legate de
actul creaţiei pe zile. Interpretarea e literală. Autorul pune la contribuţie toată ştiinţa
antichităţii şi a timpului său, în domeniul naturii şi al filozofiei. El foloseşte cu pricepere
această ştiinţă şi scoate totdeauna concluzii solide şi frumoase pentru spiritualismul creştin.
Aceste Omilii au câştigat curând o mare autoritate şi au fost imitate în Apus de Sf. Ambrozie.
Sf. Vasile a tratat creaţia lumii până în ziua a cincea, fratele său Grigorie de Nyssa 1-a
completat scriind o lucrare Despre facerea omului, în ziua a şasea. Omiliile vasiliene au fost
rostite în timpul unui Post al Paştelui; 13 Omilii asupra Psalmilor, tratând Psalmii 1,7, 14, 28,
29, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61, 114, verset cu verset şi cu aplicaţii pentru edificarea
credincioşilor. Prima omilie e un studiu asupra psalmilor în general. Sf. Ambrozie a imitat
aceste omilii; Comentariul la Isaia e de autenticitate discutabilă; 24 Cuvântări din diferite
domenii; dogmatic: Despre credinţă, la textul „La început era Cuvântul", Contra sabelienilor,
a lui Arie şi a eunomienilor, Dumnezeu nu este autor al răului etc.; morale: Contra bogaţilor,
la textul din Luca 16, 18, Cu ocazia secetei, Contra beţiei, Despre invidie; pedagogice: Către
tineri: se poate trage folos din studiul clasicilor profani care trebuie citiţi aşa cum albina
culege nectarul din flori; panegirice: La martirii Sf. Iulita, Sf. Gordius, Cei 40 de martiri din
Sevasta, Sf. Marnant.
B. Scrieri ascetice:
a) trei discursuri ascetice;
b) despre judecata lui Dumnezeu şi despre dinţa;
c) precepte de morală - 80 (Etica sau Morala);
d) Regulile mari - 55 (dezvoltate);
e) Regulile mici- 312 (prescurtate);
Învăţături morale, Regulile mari, Regulile mici, Despre judecata lui Dumnezeu,
Despre credinţă. Nu sunt autentice cele trei cuvântări care deschid scrierile ascetice. De
asemenea, Penitenţialul monastic şi Constituţiile monahale. Învăţăturile morale cuprind 80 de
arătări formate din texte biblice, precedate de un mic rezumat care le serveşte de introducere
şi comentariu. Sfaturile din ele nu-i privesc special pe monahi, ci pe creştini în general şi pe
preoţi. Regulile mari cuprind 55 de numere tratând despre marile principii ale vieţii monahale,
pe baza Sf. Scripturi. Au fost compuse între 358-362. Regulile mici cuprind 313 numere şi se
prezintă ca răspunsuri scurte la anumite întrebări. Sunt aplicaţii. Regulile sunt, în parte,
proprietatea spirituală a lui Eustaţiu de Sevasta, care le transmisese numai oral. Ambele
colecţii de Reguli au suferit mai multe remanieri până la forma lor definitivă. Ele au influenţat
Aşezămintele Sf. Ioan Casian şi Regula lui Benedici de Nursia.
C. Scrieri dogmatice:
a) combaterea Apologiei nelegiuitului Eunomie;
b) Despre Sfântul Duh;
c) Corespondenţă (365 sau 366 de epistole);
Contra lui Eunomiu, conducătorul anomeilor, lucrare scrisă pe la 364, în trei cărţi:
cărţile IV şi V sunt neautentice; ele aparţin, probabil, lui Didim. Eunomiu prezenta arianismul
ca pe un pur raţionalism. Fiinţa lui Dumnezeu rezidă, zicea el, în nenaşterea Lui. Dumnezeu
poate fi perfect cunoscut, pretindea acelaşi eretic. Sf. Vasile arată în prima carte eroarea
gnoseologică a lui Eunomiu. În cartea a II-a se stabileşte dumnezeirea Fiului şi deofiinţimea
Lui cu Tatăl; în cartea a III-a se tratează despre dumnezeirea Sf. Duh; Despre Sf. Duh, lucrare
de o importanţă considerabilă, dedicată lui Amfilohie de Iconium. Autorul susţine puterea şi
rolul Sf. Duh Care, ca şi Tatăl şi Fiul, are dreptul la aceeaşi cinstire, fiindcă e de aceeaşi fire
cu El. El a evitat însă formula „homoousios" şi pentru Sf. Duh.
E. Liturgice, canonice, corespondenţă:
a) Sfânta Liturghie care-i poartă numele.
b) Scrisorile canonice (188, 199, 217),
c) Corespondența cu Libaniu, Iulian Apostatul, Apolinaire, Amfilohie de
Iconium, ș. a.
Scrisorile canonice, au trecut în dreptul bisericesc. Colecţia de scrisori a Sf. Vasile
cuprinde 365 de numere datând din toate perioadele vieţii lui. Trebuie socotită ca apocrifă
corespondenţa sa cu Libaniu (Scris. 333-359); la fel, scrisorile către Iulian Apostatul
(numerele 39, 40, 41, 360) şi poate şi cele către Apolinarie. Scrisoarea a 8-a aparţine lui
Evagrie Ponticul. Scrisorile vasiliene au cuprins variat şi interesant. Unele sunt de natură
dogmatică, ca cele de la numerele 233, 234, 235 adresate lui Amfilohie de Iconium şi care
sunt o completare a cărţilor contra lui Eunomiu. Alte scrisori sunt de natură misionară,
monahală sau ocazională. Merită să relevăm scrisorile adresate Bisericilor din Apus în
legătură cu schisma din Antiohia. Corespondenţa Sf. Vasile e cea mai elegantă operă a sa sub
raportul stilului şi al fineţii spiritului.
În ce privește doctrina, Sf. Vasile dezvoltă o frumoasă şi interesantă teorie a
cunoaşterii lui Dumnezeu, contra lui Eunomiu. Ereziarhul susţinea că fiinţa lui Dumnezeu
este nenaşterea şi că noi ştiind ce este aceasta, ştim implicit ce este Dumnezeu. Sf. Vasile
observă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât din lucrările Sale şi aceasta pe calea minţii.
Prin aceste lucrări noi cunoaştem însă numai puterea, nu şi fiinţa lui Dumnezeu. Cu ajutorul
conceptelor sau noţiunilor, noi deducem pe Dumnezeu din operele Sale. Aceste concepte
exprimă atributele sau însuşirile lui Dumnezeu. Conceptele sunt subiective, dar ele nu sunt
vorbe goale, cum pretindea Eunomiu, ci corespund la ceva real în Dumnezeu. Dacă
Dumnezeu ar putea fi înţeles, El ai fi mărginit. Nenaşterea e o însuşire negativă şi nu poate să
exprime fiinţa întreagă sau parţială a lui Dumnezeu.
Sf. Vasile aduce și o precizare preţioasă în folosirea termenilor care exprimau în
vremea lui fiinţa lui Dumnezeu şi persoanele Sf. Treimi. Ştim că termenii „fiinţă" şi „ipostas"
se întrebuinţau de-a valma. Sf. Vasile e cel dintâi care întrebuinţează numai formula „o
singură fiinţă, trei ipostase". Prin „ipostasă", el înţelege o fiinţă de sine stătătoare caracterizată
prin însuşiri proprii, în sensul de individ sau persoană. Sf. Vasile atribuie Tatălui paternitatea,
Fiului filiaţia şi Sf. Duh sfinţenia. Autorul nostru a susţinut dumnezeirea şi deofiinţimea Sf.
Duh cu celelalte Persoane ale Sf. Treimi, dar n-a întrebuinţat niciodată pentru Sf. Duh
expresiile: Dumnezeu şi „deofiinţă cu Tatăl".
Urmărind aceste scrieri ale Sf. Vasile cel Mare, este de cuviinţă să redăm un pasaj din
cuvântarea a 20-a a Sf. Grigore de Nazianz, care vorbeşte despre ele: „Când citesc
Hexaimeronul său, îmi pare că sunt mai aproape de Creatorul universului şi că pătrund în
toate misterele creaţiunii. Când citesc cărţile pe care le-a compus pentru combaterea
ereticilor, îmi închipui că văd focul care mistuie Sodoma și care preface în cenuşă aceste
limbi scelerate și nelegiuite, sau că văd Turnul Babel, care, fiind rău construit, se prăbuşeşte
într-o clipă. Când meditez asupra a ceea ce a scris cu privire la Sfântul Duh, mă simt pe
deplin încredinţat de dumnezeirea Sa. Și întemeiat pe demonstraţiile pe care le face, vestesc
cu siguranţă şi celorlalţi acest adevăr. Operele compuse pentru oamenii ale căror cunoştinţe
sunt mai mărginite au o mare însemnătate pentru cuvintele simple. Panegiricele sale întru
lauda martirilor mă fac a dispreţui propriul trup. Ele îmi inspiră curaj şi mă fac să doresc a
fi încercat şi în asemenea lupte. Cuvântările sale morale reprezintă tot atâtea frumoase reguli
de viaţă, fiindu-mi de un mare ajutor pentru a-mi curăţi trupul şi sufletul şi pentru a deveni
un templu demn de Dumnezeu, sau mai bine zis un instrument al laudelor Sale, făcându-mă
să cunosc mărirea şi puterea Sa".20
3. Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare
Pe drept a fost numit „cel Mare" pentru inteligenţa, cuvântul şi caracterul său.
Trăsătura dominantă a caracterului său pare a fi o armonioasă plinătate a darurilor celor mai
felurite. Biserica a avut puţini oameni aşa de desăvârşiţi şi echilibraţi ca el. A fost totodată om
de doctrină, a cărui cugetare precisă călăuzeşte o generaţie, şi om de acțiune cu caracter tare,
ştiind ce vrea şi găsind cu ușurință mare mijloacele necesare pentru realizare. Este un
păstrător al credinţei tradiţionale şi un iubitor din copilărie al culturii clasice. E filosof când
trebuie să combată o greşeală, e oratorul care rămâne în contact cu oamenii, ştie să le
vorbească şi să-i conducă.
Acest ansamblu de calităţi strălucitoare şi teminice i-a îngăduit Sfântului Vasile să
exercite îndelungă vreme o înrâurire covârşitoare. A fost un creştin deplin prin gândire şi
atitudine, iar din punct de vedere literar pare a fi cel mai clasic dintre părinţii greci.
Sf. Vasile a fost un mare păstor al Bisericii, atât ca preot cât şi ca mitropolit al
Cezareei Capadociei. El a fost un scriitor de culme al perioadei a II-a patristice. Operele sale
numeroase, patru volume în ediţia Migne, dense, scurte ca întindere, dar pline de o rară
bogăţie de probleme şi idei, sunt folositoare pentru dogmatică, morală, monahism, lucrări
sociale şi cult. Sf. Vasile e primul dintre „Cei trei mari dascăli ai lumii creştine şi ierarhi". A
adâncit problema cunoaşterii lui Dumnezeu, a Sf. Treimi, a Sf. Duh şi a Sf. Taine. Materialul
său documentar şi metoda sa sunt de o mare acrivie pentru vremea lui. El a fost un mare
misionar înlăuntrul eparhiei sale şi la marginile imperiului, interesându-se şi de creştinii din
părţile noastre. El a fost unul din cei mai mari pedagogi ai vremii sale. El recomandă în mod
stăruitor însuşirea culturii profane în anumite condiţii. El este alcătuitorul Regulilor monahale
în forma lor clasică, Reguli pe care monahismul din Răsărit le foloseşte şi astăzi.
20 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Botez, p. 28.
Pentru a ne da seama de autoritatea personalității sale, n-avem decât să ne gândim cât
de dârz a răspuns prefectului Modest: „Vrei averile mele ? Ia-le! Pe mine nu mă vei sărăci, iar
pe tine nu te vor îmbogăţi. Zdrenţele de pe mine şi ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ţi fac
trebuinţă. De izgonire nu mă tem, că tot pământul este al lui Dumnezeu. De caznele la care
vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ţi-oi mulțumi, căci astfel mă vei
trimite mai degrabă la Dumnezeu.” Modest, cuprins de grea furie, i-a zis : ”Nimeni nu mi-a
vorbit vreodată cu atâta îndrăzneală!” Atunci, Sf. Vasile n-a pregetat să-i răspundă : ”Pentru
că nu ţi s-a întâmplat să vorbeşti cu un episcop. Întru toate noi ne purtăm cu smerenie şi
blândcţe, dar când cineva ar vrea să ia de la noi pe Dumnezeu și dreptatea Lui, o, atunci nu ne
temem de nimeni!”. 21
Şi pentru a lămuri pe scurt câtă valoare a avut pentru lumea creştină, reproducem aici
frumoasa peroraţie din cuvântarea Sf. Grigore de Nazianz la comemorarea morţii Sf. Vasile:
„Veniţi acum, o, voi toţi, preoţi şi leviţi, odinioară credincioşii lui tovarăşi, şi voi toţi,
oricine veţi fi, cetăţeni şi străini, uniţi-vă cu mine pentru a-i aduce cuvenite laude: fiecare
dintre voi să mărturisească tot ce cunoaşte din virtuţile sale. Episcopi, lăudaţi-1 pe legislatorul
vostru! Turmă, laudă-1 pe păstorul tău! Oratori, lăudaţi-l pe dascălul vostru ! Fecioare,
lăudaţi-1 pe purtătorul vostru în odaia Mirelui! Femei, lăudaţi-1 pe călăuzitorul vostru!
Pustnici, lăudaţi-1 pe cel ce vă dădea aripi! Cuvioşi, lăudaţi-1 pe judecătorul vostru! Suflete
simple, lăudaţi-1 pe piosul vostru învăţător! Ostenitori ai ştiinţei, lăudaţi-1 pe cel ce era
luminător cercetărilor voastre! Fericiţi ai veacului, lăudaţi-1 pe cel ce punea frâu patimilor
voastre! Oameni nenorociţi, lăudaţi-1 pe cel la care aflaţi îngerească mângâiere ! Bătrâni,
lăudaţi-1 pe sprijinitorul vostru! Tineri, lăudaţi-1 pe cel ce vă descoperea tainele vieţii! Săraci,
lăudaţi pe providenţa voastră! Bogaţi, lăudaţi-l pe chivernisitorul milosteniei voastre! Lăudaţi-
1, văduve şi orfani, pe ocrotitorul şi părintele vostru; bieţi străini sau cetăţeni - pe fratele
vostru; voi, cei ce vă bucuraţi de sănătate, pe prietenul care veghea să n-o pierdeţi; toţi, în
fine, pe acela care s-a făcut tuturor toate, ca pe toţi să vă câştige lui Hristos!". 22
Nu putea fi făcută o caracterizare mai frumoasă şi totodată mai justă a sfântului Vasile,
spirit de conducător dublat de ascultare de monah, voinţă de neînfrînt, dublată de înţelegere
plină de înţelepciune a oamenilor şi situaţiilor.
Şi dacă Sf. Vasile e primul orator pe care a contat Biserica, înseamnă că e primul care
21 Ibidem, p. 29. 22 Ibidem, p. 30.
vorbeşte, în tot timpul şi înaintea oricărui om, un limbaj pe cât de firesc, pe atât de plin de
ştiinţă, a cărui eleganță nu-i diminuează nici simplitatea, nici puterea. Și dacă spiritul şi inima,
activitatea şi autoritatea i-au fost cu totul regeşti, după cum îl arată şi numele (basileu - adică
împărat), înseamnă că acest Părinte bisericesc a fost în drept să dea şi cele mai puternice
învăţături, în omiliile sale, cu privire la Dogmele credinţei ortodoxe.23
Sf. Vasile a fost un organizator al cultului bisericesc. De la el ne-au rămas Liturghia,
care-i poartă numele, frumoasele rugăciuni din Pravila Sf. împărtăşanii şi Molitvele ce se
citesc în ziua numelui lui. El este prăznuit la l şi 30 ianuarie.
Facerea lumii în concepția Sf. Vaseile cel Mare al Cezareei 24
«Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia
spre Dumnezeu, Care le-a rînduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează admiraţia pentru
lucrurile măreţe din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar
dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decît argumentele
logice».
Sf. Vasile cel Mare, Omilia I, 1, la Hexaemeron.
Citind îndeosebi primele sale Omilii la Hexaimeron din care se poate analiza modul
creaţiei lumii din nimic şi a apariţiei elementelor primordiale ale cosmosului, se poate
constata că discursul Sfântului Vasile cel Mare asupra acestui subiect e unul retoric şi
omiletic, făcând referinţe critice la principalele concepţii cosmologice din epoca sa,
respingându- le aproape pe toate aceste concepţii ce servesc doar ca elemente de contrast şi de
discurs, pentru a afirma şi a reliefa astfel doar învăţătura biblică şi patristică, aceasta din urmă
foarte selectiv, datorită abordării foarte concret realiste a discursului său despre cosmos pe
baza referatului biblic al creaţiei. Cititorul neteolog s-ar putea întreba: şi în cele din urmă cum
a apărut lumea, în concepţia Sfântului Vasile cel Mare, şi care e modelul cosmogonic şi
cosmologic pe care el îl propune, pentru că discursul său e mai mult plin de respingeri şi
delimitări faţă de diferitele teorii şi modele cosmologice din epocă, decât de afirmaţii privind
o anumită natură şi structură a lucrurilor create? Analizând, însă, în perspectiva scopului
omiletic mărturisit de altfel al discursului său, a complexităţii şi nesiguranţei modelelor
cosmologice antice, cât şi a incertitudinii chiar a modelelor cosmologice moderne, i se poate
deduce că în cele din urmă modul de abordare a problemei creaţiei lumii de către Sfântul
23 Ibidem, p. 31. 24 MG, (Migne, Patrologia graeca, Paris), 29, 4—208.
Vasile cel Mare e unul îndreptăţit, atitudinea sa (echi)distantă faţă de teoriile cosmologice
antice dovedind înţelepciune, doar tonul său prea critic şi polemic uneori fiind nejustificat
după normele deontologiei ştiinţifice moderne, însă scuzabil în contextul apologetic şi al
dezbaterilor din şcolile filosofice antice.
Acceptând ca atare modul său de abordare, rămâne interesant de descoperit care a fost
de fapt concepţia despre facerea lumii la Sfântul Vasile cel Mare?
Sfântul Vasile cel Mare a rostit Omiliile la Hexaemeron, nouă de toate, când era preot,
înainte de anul 37025, într-o săptămână din postul mare, predicând în unele zile de două ori pe
zi, dimineaţa şi seara, în aceste omilii comentează versetele 1—26 din capitolul întâi al Cărţii
Facerii, cele şase zile ale creaţiei.
În Omilia a noua făgăduieşte credincioşilor că le va vorbi şi despre facerea omului, dar
se pare că n-a mai rostit o astfel de cuvântare, deoarece sfântul Ambrozie vorbeşte numai de
aceste nouă omilii ale sfântului Vasile.
Cele nouă Omilii cuprind minunate descrieri ale puterii creatoare a lui Dumnezeu şi
ale frumuseţilor naturii. Citind acest minunat comentar al zilelor creaţiei nu ştii ce să admiri
mai mult :
a) cunoştinţele multiple ale Marelui Vasile, care cuprind întreaga filozofie
a antichităţii cu toate teoriile ei despre geneza lumii,
b) temeinicia argumentelor scripturistice şi raţionale cu care surpă aceste
teorii şi prezintă concepţia creştină despre creaţie,
c) sau dragostea sa de Creator, pe Care-L preamăreşte pentru frumuseţile
create de El în lumea aceasta. Şi împleteşte sfântul Vasile frumuseţile creaţiei cu
frumuseţea gîndirii şi cuvintelor sale.
Omiliile la Hexaimeron au implicit un caracter apologetic ce marchea¬ză profund pe
cel dorit ştiinţific, Sfântul Vasile descriind învăţăturile filosofilor păgâni ca fiind deşarte, iar
cuvintele Scripturii ca demne de laudă. El consideră că numai necredinţa în Dumnezeu şi-n
puterile Lui i-a putut determina pe filosofii şi gânditorii păgâni să nu înţeleagă faptul că
Dumnezeu a făcut cerul şi pământul cu Cuvântul Său. El spune: „Aceşti filosofi, necunoscând
pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională; ci ideile lor despre
25 G. Bernardi susţine (La date de i'Hexaemeron de saint Basile, în: SP, (Studia Patristica, Berlin), III, Berlin,
1961, 165—169) că sfântul Vasile ar fi rostit aceste omilii în anul 378, de luni 12 martie pînă vineri 15 martie.
facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu".26
Omiliile la Hexaemeron i-au impresionat pe contemporani.
Sfântul Ambrozie îl imită în Hexaemeronul său, iar sfântul Grigore din Nazianz
exclamă cu admiraţie: «Cînd pun mâna pe Hexaemeronul lui Vasile şi citesc cu glas tare, mă
simt aproape de Creator şi încep să pricep temeiurile creaţiunii şi admir pe Creator mai mult
decât mai înainte»27. La numai 20 de ani după trecerea sfântului Vasile la cele veşnice, în anul
400, Eustatie traduce în, limba latină Hexaemeronul28.
În limba română a fost tradus de : «ieromonahul şi didascalul Ilarion, în sfânta
Mănăstire Neamţul»29; de «Rafail smeritul monah din soborul stareţului Paisie»30; de Samuil
Micu Clain31; de mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul, care a revizuit traducerea lui
Ilarion Dascălul32; de arhimandritul Sofronie Garboschi33; de Pr. I. Avramescu34. Fragmente
din Hexaemeron a publicat Arhimandritul Benedict Ghiuş35; un fragment din Omilia a doua
este publicat în volumul I din Efrem Sirul36, iar Prof. Iuliu Valaori a publicat un fragment grec
din Omilia IV37 şi alt fragment din Omilia V38.
La începutul omiliilor sale despre cele șase zile ale Creației – numite de atunci -
Hexaemeron, și pe care le vom expune pe rând Sf. Vasile precizează că Dumnezeu este
Creatorul tuturor celor văzute : ”Că nu trebuie să vorbeşti de facerea cerului şi a pamîntului ca
de o întocmire făcută de la sine, aşa cum şi-au închipuit unii, ci ca de o lucrare, ce-și are
pricina de la Dumnezeu.”39
Hexaimeronul sau Cele Şase Zile ale creaţiei
26 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Omilia I, 2, p. 73. 27 La Pr. Prof. N. Donos, op. cit., 187. 28 Traducerea este tipărită în MG, 30, 869—968. 29 BAR, (Biblioteca Academiei Române), Ms. 3094, f. 1—279 v, anul 1782. 30 BAR, Ms. 1458, f. 1—230, anul 1805. 31 BARC, (Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj), Ms. 415, f. 23—24. Se păstrează numai un fragment. 32 CGD, (Cuvinte puţine oarecare din ceale multe ale celor întru sfinţi Părinţilor noştri Vasilie celui Mare şi
Grigorie Cuvântătoriului de Dumnezeu, tâlmăcite din limba Elinnească (de Grigorie Mitropolitul Ungro-vlahiei)
şi acum întâi tipărite în zilele prealuminatului şi preaînălţatului nostru Domn Grigorie Dimitriu Ghica Voevod
spre folosul neamului nostru, în Bucureşti în sfânta Mitropolie, la anul 1826 de Matthei Băbeanul Tipograful), f.
1—46 v. 33
BMN, (Biblioteca Mănăstirii Neamţu), Ms. 198, f. 1—197, anul 1847. 34 MMS, 55 (1979), 362—376; 543—554; 716—726; 56 (1980), 110—128. 35 MO, 9 (1957), 63—65; 789—793. 36 Cuvinte şi învăţături, Mînăstirea Neamţul, 1818, 57. 37 IVV, (Iulia Valaori, Sfîntul Vasile cel Mare, (Bucăţi alese), Text grec publicat de..., Bucuresci, 1903),14—
16. 38 IVV, 16—18. 39 Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, p. 71.
Mulţi creştini nu realizează că evenimentele relatate în Cartea Facerii au un caracter
literar şi istoric, acestea făcând parte din temelia credinţei creştine. Toate doctrinele biblice
ale teologiei îşi trag rădăcinile, direct sau indirect, din Cartea Facerii. De aceea, a o accepta
ca atare este o condiţie esenţială pentru a-L înţelege pe Dumnezeu şi planul Său pentru om.
Dacă Facerea este doar un mit sau o alegorie, atunci doctrinele creştine nu au nici o bază.
Cartea Facerii nu poate fi luată decât literar. Pe deasupra trebuie amintit că nu poţi
“interpreta literar”, căci expresia “interpretare literară” reprezinta o contradicţie de termeni.
Cartea Facerii, ori o iei literar, ori o interpretezi! Este important de reţinut că ea trebuie luată
literar, în afară de cazul în care este evidentă exprimarea simbolică.
Pentru început trebuie să reţinem că cele Şase Zile ale Facerii nu sunt un proces
natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al
lumii. Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu; prin definiţie ele ţin de miracol, nepotrivindu-se cu
legile firii ce cârmuiesc lumea pe care o vedem în prezent.
În Hexaimeronul său, Sfântul Vasile învaţă că în Ziua a Treia nu era vreo trebuinţă
firească pentru ca apele să curgă în jos; aceasta e o lege a lumii noastre, dar atunci legea era
ca şi inexistentă, până a venit porunca lui Dumnezeu.
Se pare că aici avem principala sursă a neînţelegerii între teoria ştiinţifică şi
descoperirea religioasă. În timpul celor Şase Zile s-a făcut însăşi firea; cunoaşterea noastră
actuală a legilor firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Întreaga temă a
începuturilor, a facerii tuturor lucrurilor este deci în afără ştiinţei.
Sfinţii Părinţi care au scris despre Facere au subliniat un lucru în mod deosebit:
lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu în Cele Şase Zile este spontană, are loc dintr-o dată.
Sfântul Efrem Sirul, care înţelege zilele Facerii ca fiind de douăzeci şi patru de ore, a
subliniat că lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu în acele zile nu au avut nevoie de douăzeci şi
patru de ore, ci numai de o clipă. Iată ce scrie despre Ziua Întâi: “Deşi atât lumina cât şi
întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi, atât ziua cât şi noaptea Zilei Întâi au ţinut câte
doisprezece ceasuri fiecare”40
40 Sf. Efrem Sirul, Tâlcuire la Cartea Facerii 1, The Works of Our Father among the Saints, Ephraim the
Syrian, vol.6, Moscova Theological Academy, Sergiev Posad, vol.6. in Ieromonah Serafim Rose, Cartea
Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, Ed. Buc., 2001.
Cele Şase Zile, însă, nu trebuie măsurate cantitativ, ci teologic. Însemnătatea lor nu
ţine de durata ci de ceea ce s-a petrecut în ele. Ele sunt afirmarea a şase lucrări ziditoare ale
lui Dumnezeu care au ivit universul aşa cum îl cunoaştem.
Ziua Întâi
“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol”.
Cartea vorbeşte despre cele dintâi lucruri din lume. Următoarele lucrări ale Facerii
încep cu aceste cuvinte: ”Şi a zis Dumnezeu…”
Dumnezeu cuvântează, adresează cuvânt. Cui anume? Desigur nu apelor, nu îngerilor,
ci Cuiva egal cu Sine.
În Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au văzut nu simple puteri, ci
Persoane “de-o fiinţă” cu Dumnezeu Tatăl. Universul apare astfel ca produsul unui dialog
etern şi al unei “Iconomii” trinitare: Dumnezeu Tatăl creează toate prin Cuvântul (Fiul) Său în
Duhul Sfânt.
Începutul, însă, în înţeles tainic este arătat de cuvintele: ”Eu sunt Alfa şi Omega,
începutul şi sfârşitul”(Apocalipsa1,8)
“Cu adevărat, Cela ce este începutul tuturor lucrurilor în puterea dumnezeirii Sale,
este, de asemenea şi sfârşitul…Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu au
zidit cerul şi pământul, fiindcă „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce
s-a făcut”(Ioan 1,3)”.41
Astfel, în iconografia ortodoxă tradiţională a Facerii lumii nu vedem un bătrân (adică
Tatăl) care-l face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos.
Desigur că întreaga Treime creează: Tatăl porunceşte, Fiul zideşte, şi îndată vom vedea că şi
Duhul ia parte la lucrare, “purtându-se pe deasupra apei”.
Sfântul Ambrozie numeşte lucrarea Zilei Întâi “temelia lumii”.
“De ce nu a dat Dumnezeu […] stihiilor podoabele potrivite odată cu ivirea lor, ca şi
cum El, în clipa Facerii, nu ar fi fost în stare să facă îndată ca cerul să sclipească ţintuit cu
stele, iar pământul să se îmbrace în flori şi roade? Putea prea bine să se fi întâmplat aşa.
41 Sf. Ambrozie al Mediolanului, Hexaimeron 1, 2 The Fathers of the Curch, New York, 1961, col.42, in,
Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, pp.6-7
Totuşi, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite şi abia pe urmă au fost rânduite;
altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create şi că nu au avut început,
întocmai ca şi cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat
pe urmă.”42
În legătură cu aceasta, Sfântul Efrem Sirul zice: “El spune aceasta dorind a arăta că
goliciunea a premers firea [lucrurilor] … Pe atunci era doar pământul, şi nimic altceva în
afară de el.”43
“Întuneric era deasupra adâncului”
Apele adâncului au fost făcute împreună cu pământul şi acopereau pământul în
întregime. Iată motivul înfăţişării sale netocmite. Părinţii socotesc că a existat o oarecare
lumină făcută împreună cu cerul, căci cerul este tărâmul luminii; dacă este aşa, norii ce
acopereau pământul împiedicau această lumină să ajungă pe pământ.
Sfântul Efrem scrie: “Dacă toată zidirea (fie că facerea ei e pomenită sau nu) a fost
făcută în şase zile, atunci norii s-au zidit în ziua întâi… Căci toate trebuiau a se zidi în şase
zile”.44
“Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra
apelor.”
Vedem aici lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Sfântul
Ambrozie scrie: “Încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul. Acesta se purta peste
pământul sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce
aveau să încolţească, după cuvintele proorocului: ‘Trimite-Vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi se
va înnoi faţa pământului.’ (Ps. 103, 30).”45
Duhul Sfânt a luat parte şi la celelalte Zile ale Facerii, căci Iov vorbeşte de “Duhul cel
dumnezeiesc Cel Ce m-a făcut pe mine”. (Iov, 33, 4)
“Şi a zis Dumnezeu: ‘Să fie lumină!’ Şi a fost lumină.”
Sfântul Ambrozie scrie: “[…] Bunul Făcător a rostit cuvântul ‘lumină’ ca să poată
descoperi lumea, pătrunzându-o cu strălucire, şi astfel s-o facă frumoasă la înfăţişare. Deci
42 Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 1, 7, ed. cit. pp.26, 28-29. 43 Sfantul Efrem Sirul, Tâlcuire la Cartea Facerii 1, ed. cit., p.283. 44 Ibidem 45 Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 1, 8, ed. cit. p. 31.
dintr-o dată văzduhul s-a făcut strălucitor, iar întunericul s-a dat cu spaimă înapoi de la
neobişnuita strălucire.”46
Sfântul Efrem, în acord cu ceilalţi Părinţi, ne spune limpede că lumina nu avea nimic
de-a face cu soarele, care a fost creat de-abia în Ziua a Patra: “Lumina care a apărut pe
pământ era fie ca un nor luminos, fie ca lumina zorilor, ori ca stâlpul ce a luminat norodului
iudeu în pustie. [Ea] era răspândită pretutindeni, nefiind închisă într-un singur loc anume[…]
Ea a ajutat la odrăslirea şi răsărirea tuturor celor care urmau a fi scoase de către pământ în
Ziua a Treia; cât despre soare, el a fost aşezat în tăria cerului ca să aducă la împlinire cele
care fuseseră făcute să apară mai înainte cu ajutorul luminii dintru început”.47
“Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina”
După învăţătura Sfântului Ambrozie, Dumnezeu numeşte fiecare treaptă a zidirii Sale
‘bună’, văzându-i firea desăvârşită şi neprihănită şi având în vedere desăvârşirea întregii
lucrări.
“Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar
întunericul l-a numit noapte.”
“Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să
nu se amestece lumina cu întunericul. “Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a
numit noapte”. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul e luminat de soare şi
când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele,
ascunzându-se, face umbră pământului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau
mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută
la început şi când iarăşi se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu”.48 Nu e vorba aici
de lumina necreată şi inaccesibilă a lui Dumnezeu însuşi, ci de o lumină creată, ce se
decantează sub efectul Cuvântului lui Dumnezeu din întunericul în care era conţinută
potenţial. Ea introduce o primă mare diferenţiere în creaţie: cea temporală, între zi şi noapte.
Nu avem aici alternanţa astronomică cunoscută azi, ci un ritm ontologic general, o mişcare
universală a existenţei, de la inform la formă, de la “întuneric” la “lumină”. Pentru că, deşi nu
e identică cu Dumnezeu, lumina este un prim simbol natural şi asemănare creată a Lui,
învăluindu-L ca într-o haină(Ps. 103, 4).
46 Ibidem 47 Sfantul Efrem, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit. pp. 287-288. 48 Sfantul Vasile cel Mare, Scrieri, ed. Cit.
“Lumina lumii”, lumina spirituală, e însă Hristos. În El ni se descoperă însăşi Lumina
divină necreată şi, luminaţi de El prin Botez, devenim “fii ai luminii”.
“Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.”
Ziua Întâi a Facerii (indiferent cât de lungă s-ar presupune că este) pune început
ciclului de şapte zile ce se continuă până în zilele noastre.
Iată-ne deci la sfârşitul Zilei Întâi a Facerii. Ea a statornicit măsura timpului pentru
toate epocile următoare (fiindcă înainte de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Ea este o
zi deosebită de cele care urmează, cum explică şi Sfântul Efrem: “Deci, după mărturia
Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul şi apa au fost făcute din nimic; pe când lumina făcută
în Ziua Întâi şi toate celelalte lucruri făcute după ea, s-au făcut din ceea ce exista mai
înainte”.49
Cele cinci zidiri pomenite de Sfântul Efrem sunt cele patru stihii (sau elemente) din
care, după definiţia ştiinţei antice, se alcătuiesc toate cele de pe pământ, împreună cu “cerul.”
În ceea ce priveşte elementele constitutive ale lumii materiale, Sfântul Vasile susţine simbioza
lor intimă, căci mişcarea reuneşte apa, pământul, aerul şi focul şi le desparte, aşa cum piatra
ciocnită scoate scântei, iar fierul încălzit se înroşeşte, devenind el însuşi foc. Corpurile se
constituie din unirea acestor elemente care le dau astfel culoare, gust, densitate, făcându-le
sesizabile pentru simţurile noastre.50 Într-adevăr, Ziua Întâi a Facerii are ceva “de temelie”:
ea cuprinde începuturile tuturor celor care urmează după ea. Structura de temelie a materiei şi
a creaţiei s-a făcut în Ziua Întâi; lucrarea următoarelor cinci zile este mai puţin radicală decât
cea a Zilei Întâi – este mai mult o tocmire decât o facere în adevăratul înţeles.
Tocmai ideea zidirii din nimic sau din nefiinţă deosebeşte cu totul istorisirea Facerii
de cea a tuturor miturilor păgâne şi a speculaţiilor despre creaţie.
Creştinul care înţelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele Şase Zile
priveşte zidirea prezentă cu alţi ochi decât cineva care o socoteşte o dezvoltare treptată sau o
evoluţie a materiei primordiale (fie că aceasta este înţeleasă ca o creaţie a lui Dumnezeu sau
ca existenţă prin sine). Concepţia din urmă priveşte lumea ca fiind în mod natural ceea ce
este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi în formele din ce în ce mai simple, fiecare din
ele putând fi înţeleasă în mod natural; dar prima concepţie, cea a Facerii ne pune în faţa
49 Sfantul Efrem, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit.,p.293 50 Pr. Drd. Gh. Calciu-Dumitreasa, Crearea lumii, expusa in Hexaimeronul Sf. Vasile cel Mare, in Ortodoxia,
anul XXVII, nr. 4, octombrie-decembrie 1975, p.635
celor doi poli fundamentali ai existenţei: ceea ce există în prezent şi nimicul absolut din care
s-a ivit dintr-o dată şi numai prin voinţa lui Dumnezeu.
Ne mai rămane de pus o singură întrebare privitor la Ziua Întâi: unde anume se
plasează în ea zidirea lumii îngereşti? Moise descrie numai zidirea lumii văzute; când anume
s-a zidit lumea nevăzuta a fiinţelor duhovniceşti? Sfântul Vasile învaţă:
“Dar după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla
cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie pentru că acest lucru era nepotrivit celor
începători şi încă prunci cu cunoştinţa. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită
puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea
Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumina duhovnicească, potrivită fericirii celor
care-L iubesc pe Domnul, firile raţionale şi nevăzute[…]”51
La fel scrie şi Sfântul Ambrozie: “Îngerii, Domniile şi Stăpânirile, deşi au început să
fiinţeze cândva, existau atunci când s-a zidit lumea.”52
Părinţii, deci, socotesc că îngerii au fost creaţi înainte de crearea lumii sensibile şi a
omului. Ei plasează chiar lumea îngerească într-un fel de eon supratemporal, dar nu co-
etern cu Dumnezeu. Acesta reprezintă un mod de viaţă asemănător celui în care va fi toată
creaţia în planul eshatologic.53
Vom vedea în Ziua a Şasea, că Adam a fost ispitit de către satana, deci ştim că
războiul din cer cu îngerii cei trufaşi, descris în Apocalipsa (12, 7,8 ) avusese loc mai înainte,
iar satana căzuse deja ca un fulger.
Ziua a doua
“Şi a zis Dumnezeu: ‘Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!’ Şi
a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele
cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi
a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.”
După ce a separat lumina de întuneric, Cuvântul lui Dumnezeu introduce o a doua
separaţie, între ape, prin crearea tăriei. Cuvântul tarie are două conotaţii în Cartea Facerii,
una specială, stiintifică iar cealaltă generală. În înţeles general, tăria este mai mult sau mai
51 Sfantul Vasile cel Mare, Hexaimeron 1, 5, op. cit. p.75 52 Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 1, 5, ed. cit., p.18. 53 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol.1, editia a doua, edit. IBM al BOR
Bucuresti – 1996, p.288
puţin sinonimă cu cerul: stelele sunt numite luminători întru tăria cerului (Fac.1, 14), iar
păsările zboară sub tăria cerului (Fac.1, 20). Noi, însă, pierzând înţelesul aparte al tăriei,
spunem că atât stelele cât şi păsările se pot vedea pe cer.
Să vedem, însă, care este înţelesul ştiinţific al tăriei în acest text. Deşi se mai numeşte
şi cer – spune Sfântul Vasile – ea nu este sinonimă cu cerul pomenit la începutul Facerii.
“Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta
este alt cer decât cel făcut la început, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în
univers.[…] Şi socotim că acest cuvânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să
ţină apa care alunecă şi se împrăştie uşor. Dar pentru că, după concepţia comună, se pare că
tăria îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată
sau cu…piatra străvezie…ce are aproape transparenţa aerului. Noi nu asemănăm tăria cu nici
una din aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a
fi copil şi a avea mintea uşoară.[…] Suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră
să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngăduite.[…]
Scriptura nu numeşte tărie substanţa rezistentă şi tare ce are greutate şi este solidă;
căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor
care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată nu e percepută de nici unul dintre simţurile
noastre, substanţa aceasta s-a numit tărie, în comparaţie cu substanţele foarte fine care nu pot
fi sesizate de simţirea noastră. “54
Tăria, deci, din Cartea Facerii constituie o barieră sau un filtru natural; ea desparte
cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Deşi astăzi nu mai observăm un astfel de
fenomen pe care să-l putem numi tărie, aceasta nu exclude posibilitatea ca la început tăria să
fi existat. Funcţia tăriei – crede Sf. Vasile – era aceea de a păstra o temperatura plăcută pe tot
pământul. În Cartea Facerii la capitolul al doilea ni se spune că până să fie zidit omul
Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ…ci numai abur ieşea din pământ şi
umezea toată faţa pământului (Fac. 2, 5-6).
Pământul timpuriu a fost, deci, un loc mult deosebit de cel pe care-l ştim noi azi: o
climă temperată, multă umezeală ce uda în permanenţă îmbelşugata vegetaţie; aceasta era,
după cum vom vedea mai târziu, singura hrană pe care Dumnezeu o hotărâse atât pentru om
cât şi pentru animale.
54 Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron,3, 3 – 4; 7,ed. cit.,pp.100-101; 104-105
Această fericită stare se sfârşeşte, însă, odată cu căderea omului; totuşi, chiar şi după
căderea omului, pământul a păstrat unele din însuşirile sale de mai înainte. Astfel, ploaia ca
fenomen nu este pomenită în textul Facerii până în timpul lui Noe; şi atunci aceasta (ploaia)
nu este una obişnuită, ci o catastrofă cosmică. Cantităţi uriaşe de apă s-au revărsat peste
suprafaţa pământului, aducându-l aproape la starea sa din Ziua Întâi a facerii, când adâncul
acoperea pământul; în plus, o mare cantitate de apă subpământeană a fost eliberată, tăria fiind
astfel sfărâmată, golindu-şi conţinutul asupra pământului. După potop îşi face apariţia pentru
prima dată pe bolta cerească curcubeul, acesta fiind alcătuit de razele directe ale soarelui în
umezeala din aer. Datorită sfărâmării tăriei, razele soarelui ajung – acum, după potop - pentru
prima oară pe pământ. Este interesant că astăzi oamenii de ştiinţă, prin cercetare şi cu ajutorul
raţiunii, au ajuns la concluzia că în urmă cu 5000 de ani radiaţia cosmică ce loveşte pământul
a cunoscut o creştere izbitoare, confirmând relatarea scripturistică cu privire la Potop şi
distrugerea tăriei existente până atunci.
Putem concluziona astfel că perioada de după Potop este o epocă cu totul diferită în
istoria omenirii. Dacă până în vremea lui Noe domnea o climă temperată asupra întregului
pământ, aceasta determinând existenţa unei bogate vegetaţii ce asigura nevoile omului, acesta
nefiind nevoit să mănânce carne, după Potop condiţiile pe pământ devin mult mai aspre, omul
experimentând frigul, căldura, vara şi primăvara, iar durata medie de viaţă scade înfricoşător,
de la 900 de ani (Adam şi primii Patriarhi) până la 70-80 de ani, cât este astăzi.
Ziua a Treia
“Şi a zis Dumnezeu: ’Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate
uscatul!’ Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat
uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut
Dumnezeu că este bine.”
După despărţirea apelor, în Ziua a Treia, Cuvântul lui Dumnezeu operează o ultimă
mare separaţie a elementelor: porunceşte apelor să se strângă şi să scoată la iveală uscatul. Şi
astfel, apele de sub firmament se adună formând oceanele, mările şi lacurile, ieşind la
suprafaţă continentele, uscatul (regnul mineral).
În fiecare zi a facerii se dă o poruncă ce devine lege a firii pentru toată vremea de după
aceea. Din Ziua Întâi începe succesiunea zilelor şi nopţilor, iar din A Treia Zi apele îşi încep
necontenita lor mişcare. Astfel, firea apelor – spune Sfântul Vasile cel Mare – a primit
poruncă să curgă, şi apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca
aceea.
Hrană indispensabilă şi curăţire pentru fiinţele vii, apele sunt în acelaşi timp un
element al fecundităţii şi regenerării naturale, cât şi un simbol al harului şi regenerării
spirituale a omului prin botez.
Sfinţii Părinţi, în toate cele ce ţin de cele Şase Zile ale Facerii ne pun înainte doar
unele presupuneri – şi acelea cu prudenţă – în ce priveşte felul cum a creat Dumnezeu; astfel
şi noi trebuie să fim reţinuţi în a proiecta cunoaşterea noastră despre felul cum arată lumea în
prezent asupra lumii întâi-zidite.
Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, şi nu printr-un proces natural. În acest sens
Sfântul Ambrozie spune: “S-a rânduit mai dinainte, pe cât se pare, ca pământul să fie uscat de
mâna lui Dumnezeu, iar nu de către soare, căci, în fapt, pământul s-a uscat înainte de facerea
soarelui”.
Ziua a Treia marchează începutul preocupării speciale a lui Dumnezeu pentru planeta
noastră. Prin separarea uscatului de apă, pământul capătă o individualitate proprie, un
echilibru al elementelor solide și lichide, căci porunca divină a separării apei de uscat a dat
celor două stări de agregare caracterele lor specifice până la sfârşitul lumii: pământului
fermitate şi stabilitate, iar apei fluiditate, coeziune şi circuit continuu în natură.55
“Apoi a zis Dumnezeu: ‘să dea pământul din sine verdeaţă: iarba, cu sământă într-
însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomii roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după
fel pe pământ!’ Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarba, care face sămânţă,
după felul şi după asemănarea ei, şi pomii roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a
văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.”
Pământului umezit de apele ploilor Cuvântul lui Dumnezeu îi porunceşte apoi să
genereze din sine plantele în toată diversitatea speciilor. Pământul înfloreşte, producând o
nouă descoperire a slavei, frumuseţii şi înţelepciunii divine în covorul verde care acoperă tot
uscatul roditor. Ghidate parcă de un instinct estetic natural, plantele se întrec în frumuseţe,
răspunzând în nesfârşita lor varietate, voinţei de frumuseţe a lui Dumnezeu. Cu veşmântul
plantelor pământul-materie se îmbracă ca o mireasă împodobită şi înfrumuseţată, gătită
Mirelui Prea Înalt.
55 Pr. Prof. Drd. Gh. Calciu-Dumitreasa, op. cit. p. 637
Sfinţii Părinţi, cu toţii sunt de acord în a arata chipul minunat al zidirii din Ziua a
Treia: spune Sfântul Vasile:
“Să dea pământul din sine verdeaţă. Şi într-o clipită de vreme pământul, ca să
păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu
odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Sfântul Grigorie al Nyssei subliniază un lucru
foarte important: Dumnezeu nu a făcut doar seminţele şi potenţialităţile creşterii, ci însăşi
zidirea pe care o cunoaştem; seminţele s-au ivit din primele plante făcute: căci citim în
Scriptură, la începutul facerii lumii[…] spicul n-a răsărit din sămânţă, ci sămânţa a crescut din
spic; iar după aceea spicul a răsărit din sămânţă.”56
Ierburile şi copacii au dat sămânţă după fel. Avem aici, iată, una din cheile gândirii
patristice; vom vedea în Ziua a Cincea a facerii că şi făpturile însufleţite au fost făcute să
apară tot după fel.
Ziua a Patra
Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să
despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să
slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul”. Şi a fost aşa. A făcut
Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi
luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria
cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de
întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.
După ce a împodobit în Ziua a Treia pământul cu flori, în Ziua a Patra Cuvântul lui
Dumnezeu împodobeşte cu corpuri cereşti firmamentul. Apar luminătorii cerului: soarele,
luna şi stelele. Ca semne, ele vor jalona şi organiza atât spaţiul, cât şi curgerea astronomică a
timpului.
Celor ce vor să aranjeze Cele Şase Zile în cadrul evoluţionist, Ziua a Patra a Facerii le
dă multă bătaie de cap; e cu totul imposibil de făcut lucrul acesta dacă soarele a fost creat într-
adevăr în Ziua a Patra. Din acest motiv, partizanii interpretării evoluţioniste sunt nevoiţi să
creadă că soarele a fost de fapt făcut în Ziua Întâi, odată cu cerul, apărând doar în Ziua a
Patra – chipurile, după ce învelişul de nori al pământului din primele trei zile s-ar fi ridicat.
56 Sfantul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si inviere, Scrieri, partea a doua. Scrieri exegetice,
dogmatico-polemice si morale, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, PSB 30, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1998,
p.367-368.
Primele trei capitole, însă, din Cartea Facerii nu istorisesc dezvoltarea naturală a
pământului după legile ce guvernează dezvoltarea sa astăzi, ci istorisesc începutul miraculos
al tuturor lucrurilor. Nu avem voie sa rearanjăm Zilele Facerii pentru a se potrivi cu teoriile
noastre; mai curând să ne smerim cugetul pentru a înţelege astfel ce spune textul sfânt.
Soarele şi luminătorii cerului au fost făcuţi în Ziua a Patra, nu doar au apărut atunci
– spun Sfinţii Părinti. Nu există nici un motiv pentru care Părinţii, dacă textul Facerii ar fi
îngăduit-o, să nu fi acceptat explicaţia, mai firească, aparent, că lumina soarelui a luminat
primele Trei Zile ale Facerii, însă globul soarelui a devenit vizibil de pe pământ doar în Ziua
a Patra. Ei resping, totuşi, (toţi!) explicaţia aceasta pentru faptul că textul Facerii nu o
îngăduie.
În legătură cu aceasta Sfântul Vasile învaţă: “Cerul şi pământul fuseseră făcute mai
înainte; după facerea lor a fost creată lumina, apoi a fost despărţită ziua de noapte, apoi iarăşi
s-a făcut tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi
determinate; pământul s-a umplut cu cele care au răsărit din el, a odrăslit mii şi mii de feluri
de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu
spună oamenii că soarele este pricina şi tatăl luminii, ori ca aceia ce nu-L cunosc pe
Dumnezeu să-l socotească creator al celor răsărite din pământ[…] Dacă lumina a fost făcută
mai înainte, pentru ce se spune acum iarăşi că soarele a fost făcut ca să lumineze? […]
Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a
adus la existenţă firea luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al
acelei lumini întâi-născute[…] Să nu-mi spui că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite.
Nici eu nu spun că ne este cu putinţă, mie şi ţie, să despărţim lumina de corpul soarelui, ci
spun că cele care pentru mintea noastră nu sunt despărţite, acelea pot fi despărţite în realitate
de Creatorul firii[…]”57
Ideea că viaţa pe pământ a fost de la început dependentă de soare, şi chiar că pământul
însuşi provine de la soare, este o idee recentă, ea fiind o simplă presupunere; nu are nici măcar
legătură directă cu adevărul sau falsitatea aşa-numitei evoluţii a vieţii pe pământ. Pentru că
oamenii veacurilor recente au căutat o nouă şi naturală explicaţie a originii lumii, lepădându-
se de explicaţia provenită din descoperirea dumnezeiască, a părut a fi de la sine înţeles că
soarele – mult mai mare şi mai însemnat din punct de vedere astronomic decât pământul, şi
centrul orbitei terestre – trebuie să preceadă pământul, mai curând decât invers.
57 Sf. Vasile, Hexaimeron 6, 2-3; 8, ed. cit. pp.133-134;142
Descoperirea dumnezeiască, însă, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, ne spune altceva:
anume că pământul este întâi, şi ca timp şi ca însemnătate, iar soarele este al doilea. De n-am
fi aşa de tributari modelelor intelectuale ale vremii am putea primi mai uşor această explicaţie
alternativă a începuturilor lumii.
Concepţia scriptural-patristică ne prezintă pământul ca sălaş al omului, încununarea
zidirii lui Dumnezeu şi centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicaţia ştiinţifică a
stării şi mişcării sale prezente, sau de imensitatea sa fizică în comparaţie cu pământul – este
un lucru secundar, şi a fost făcut întru folosul pământului, adică al omului. O asemenea
măreţie şi putere ca a Dumnezeului nostru n-ar trebui să ne mai lase nici o îndoială că într-o
singură clipă de punere în lucrare a puterii Sale ziditoare a adus la fiinţare întregul pământ –
mare pentru noi, dar numai o fărâmă în univers – iar într-o altă clipă a puterii Sale a făcut
întreaga imensitate a stelelor cerului. Ar fi putut să facă infinit mai mult decât atât, dacă ar fi
voit; în textul insuflat al Cărţii Facerii El ne-a lăsat doar o simplă schiţă a celor săvârşite, iar
istorisirea lor nu este obligată să se conformeze cu speculaţiile şi presupunerile noastre
omeneşti.
Este ceva uşor şi la modă astăzi să crezi că totul a evoluat prin legi absolut uniforme,
legi pe care le putem observa şi acum, dintr-un strop primordial de energie sau materie; în
acest context, de Dumnezeu mai este nevoie doar pentru a crea acest strop de energie
primordială sau pentru a iniţia big-bang-ul, care se presupune că a produs tot ceea ce există.
Azi e nevoie de o minte mult mai deschisă şi mai puţin dependentă de opinia publică, pentru
a începe să vezi măreţia lucrării ziditoare a lui Dumnezeu, descrise în Cartea Facerii. Sfinţii
Părinţi – minţile cele mai sofisticate şi mai ştiinţifice ale vremii lor – pot fi deschizătorii
minţilor noastre închise.
Ar putea apărea întrebarea de ce Dumnezeu a făcut un corp atât de mare ca soarele să
slujească unui corp atât de mic precum pământul. N-ar fi putut să-şi păstreze energia şi să facă
un soare ceva mai apropiat de mărimea pământului?
Desigur că am putea concepe un soare cu mult mai mic decât cel pe care îl ştim, şi
mult mai apropiat de pământ, păstrându-şi astfel mărimea aparentă văzută de pe pământ.
Energia unui astfel de soare, însă, s-ar risipi mult mai repede decât a soarelui nostru. Este clar
că Dumnezeu a făcut soarele la dimensiunea şi la distanţa de pământ necesară, spre a da
pământului cantitatea de lumină şi căldură de care are nevoie spre a întreţine viaţa până la
sfârşitul veacurilor, când soarele se va întuneca (Mat. 22, 30). Mai mult, Dumnezeu a făcut
împărţirea omului în bărbat şi femeie, prevăzând căderea omului şi faptul că înmulţirea
omenirii va avea nevoie de o modalitate pătimaşă de procreere.
În aceste condiţii nu s-ar putea oare ca cei doi aştri cereşti, soarele şi luna, să nu fi
făcut parte din imaginea iniţială a lui Dumnezeu asupra zidirii Sale, ci să fi fost făcute doar
pentru a însemna zilele şi lunile şi anii stării căzute a omului? Lumina originară creată în Ziua
Întâi, nu avea nevoie de un corp care să o cuprindă. La sfârşitul lumii soarele se va întuneca,
şi luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer. (Mat. 22, 30); iar în Împărăţia
Cerurilor, la fel ca şi în Ziua Întâi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare şi lună – căci
cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să lumineze întru ea, că slava lui Dumnezeu
a luminat-o pre ea. (Apocalipsa 21, 23)58
Ziua a Cincea
Apoi a zis Dumnezeu: “să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să
zboare pe pamânt, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele
mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi
toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat
Dumnezeu şi a zis: ”prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se
înmulţească pe pământ!” Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.
Ziua a cincea aduce cu sine popularea celor două elemente fluide: apa şi aerul, cu
diversitatea uluitoare a speciilor de animale marine şi aeriene. Ele primesc porunca de a se
înmulţi şi umple pământul. Mai mult decât imensitatea elementelor, mai mult decât
perfecţiunea cristalină a mineralelor, şi chiar decât înflorirea multicoloră a vegetalelor, prin
autonomia mişcării lor în elemente, prin fecunditatea şi capacitatea lor de reproducere a unor
entităţi individuale cu un grad extrem de complex, animalele oglindesc în viaţa lor, la un mod
superior în natură, perfecţiunile lui Dumnezeu, afinitate analogică subliniată de actul
binecuvântării acestei vieţi de către Creatorul ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, evidenţiază
precizia şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea. Astfel, despre Ziua a Cincea scrie
următoarele:
“După cum pământului i s-a spus numai atât: să dea pământul din sine verdeaţă, şi
pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse
58 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, p. 87
toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele, şi păsări
să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de
târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.”59
Iată ce spune şi Sfântul Ambrozie: “La această poruncă apele îndată şi-au ivit
odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viaţă. Marea
însăşi începu a naşte tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulţimea numirilor tuturor
soiurilor aduse într-o clipită la viaţă de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică
şi suflarea de viaţă întru o aceeaşi clipită au fost aduse la fiinţare… Aceeaşi clipă şi aceeaşi
putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul şi broasca”.60
În Cartea Facerii, expresia “după soiul lui/ei” apare de 10 ori. Această expresie este
utilizată cu referire la animale şi plante şi la cum se vor reproduce ele pe pământ. Sfânta
Scriptură afirmă clar că Dumnezeu a creat soiuri distincte de animale şi plante, fiecare
trebuind să se reproducă după soiul sau. Un soi (specie) nu se poate schimba la altul.
Să cercetăm însă, acum, înţelesul zicerii după fel. Nu poate fi nici o îndoială că Sfinţii
Părinţi au înţeles cu toţii, şi în chip clar, că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de
făpturi pe care le cunoaştem astăzi. Acest lucru se poate vedea din desele lor afirmaţii că
Dumnezeu creează instantaneu, că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la
existenţă, că apele şi pământul nu au însuşirea naturală de a da naştere vieţii.
Dumnezeu i-a dat pământului nu numai porunca să răsară (iarba), ci şi puterea de a
scoate din sine. Deci Cuvântul dumnezeiesc zideşte cele ce se fac; înţelegem aici că pământul
dobândeşte ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului
prin poruncă.
Sfinţii Părinţi au o învaţătură foarte clară despre felurile Facerii. Să reţinem ideea că
nu este nevoie să definim precis limitele acestor feluri. Speciile taxonomiei moderne (adică
ale ştiinţei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu felurile din Cartea
Facerii.
În zilele noastre noi ştim că într-un soi poate exista o mare varietate, însă vedem că
există limite impuse fiecărui soi. De fapt, sistemul de clasificare pe care noi îl folosim pentru
59 Sfantul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 7, 3, ed. cit., pp. 90-91. 60 Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 5, 1, ed. cit., 2, pp. 160-162.
împărţirea plantelor şi animalelor în specii a fost formulat după învăţătura biblică a delimitării
soiurilor, de către Carl Linnaeus (1707-1778).
Am putea zice că Părinţii înţeleg că un anumit fel cuprinde acele făpturi în stare să
producă urmaşi fertili.
Sfântul Vasile învaţă că felurile din Cartea Facerii (cu excepţia celor care ar fi putut
să dispară) îşi păstrează firea până la sfârşitul timpului.
La fel învaţă şi Sfântul Ambrozie: “Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din
alcătuirea lumii. De aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au
născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au urmat unele altora veac
după veac, după fel şi după asemănare. Leul zămisleşte leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol;
lebăda, lebădă şi vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit odată devine în fire un obicei pentru
totdeauna. De aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul începator al
făpturii vii e păstrat pentru vremile viitoare de către generaţiile următoare ale felului său”.61
Încercările de încrucişare din toate timpurile, atât la plante cât şi la animale pentru a
crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferite, atunci când reuşesc, dau
rezultate care nu fac decât să dovedească cuvântul patristic despre statornicia speciilor:
hibrizii sunt sterpi, neputându-se reproduce. Sfântul Ambrozie avertizează oamenii asupra
unirilor nefireşti care se împotrivesc legilor pe care le-a aşezat Dumnezeu în Zilele Facerii.
Specificitatea şi integritatea seminţelor fiecăruia dintre felurile zidirii ţine în aşa
măsură de gândirea scripturală şi patristică încât în Scriptură slujeşte drept temei pentru una
din Pildele Domnului nostru privitoare la deosebirea dintre bine şi rău, dintre virtute şi păcat.
Sfântul Ambrozie foloseşte această pildă (Matei 13, 24-30) spre a ilustra integritatea
seminţelor fiecărui fel: “Nu e nici o primejdie ca rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăşi firea
s-a obişnuit, să se facă deşartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, întrucât astăzi întregul
obârşiei se păstrează încă în sămânţe. Ştim că neghina şi alte sămânţe străine, care adesea se
răspândesc între roadele pământului, se cheamă zâzanii în Evanghelie. Însă acestea ţin de un
soi aparte şi nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânţei grânelor. Domnul
ne-a spus că este aşa când a zis: Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor omului care a semănat
sămânţă bună în ţarina sa. Dar, dormind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine
între grâu. De aici pricepem că neghinele şi grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume,
61 Ibidem 6, 3, pp. 232
cât şi ca fel. De aceea şi slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânţă bună în
ţarina Ta? Dar de unde are neghine? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Una
este sămânţa diavolului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a
semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este
osebită, căci şi semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăţia lui Dumnezeu, pe când
diavolul seamănă păcatul. Cum dar, poate această împărăţie să fie de acelaşi soi cu păcatul?
Astfel este împărăţia lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânţa în
pământ”.62
Precum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine şi rău, la fel şi amestecul
speciilor e legat de relativismul moral. Se ştie prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui
şi răului, a virtuţii şi viciului, se folosesc de teoria cosmologică a evoluţiei universale spre a-şi
apăra credinţa ca fiind ştiinţifică şi realitatea de fapt: dacă omul a fost cândva un animal
inferior şi evoluează către altceva, atunci cum e cu putinţă ca firea lui nestatornică să fie silită
să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele dezvoltării sale? Ateismul marxist
s-a ataşat de teoria evoluţiei încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre
doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.
Literatura patristică este străbătută de idea statorniciei firii şi a integrităţii şi deosebirii
felurilor. Ea slujeşte drept model, de pildă, învierii trupului omenesc. În tratatul său despre
înviere, Sfântul Ambrozie vorbeşte despre firea care rămâne credincioasă sieşi în tot ceea ce
rodeşte. Astfel, seminţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă şi nici nu dau la
iveală roade deosebite de propriile seminţe. Aşadar, tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou
în propria fire, pentru că rodul grânelor nu se deosebeşte de sămânţă.
În acelaşi sens scrie şi Sfântul Grigorie al Nyssei: “Căci citim în Scriptură, la începutul
facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut
sămânţă; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a
fost la început. Şi zice slăvitul Apostol că acelaşi lucru se petrece şi la înviere. Dar aflăm de la
el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci şi că ceea ce nădăjduim
noi este altceva decât starea noastră primordială”.63
O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluţiei universale se poate vedea în vechea
învăţătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă
62 Ibidem 3, 10, pp. 99-100 63 Sfantul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si Inviere, ed. cit. p. 406.
de această idee, pe care au osândit-o cu toţii, arată cât de mult se preocupau de păstrarea
rânduielilor zidirii şi neamestecării felurilor şi făpturilor sale.
Sfântul Grigorie al Nyssei scrie: “Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în
fiinţe cu natură diferită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între
ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul,
nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum
cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet
alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de
povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimţire şi face rădăcini, devenind copac şi
odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul
otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt
există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o
proprietate nu desparte corpurile unul de altul”.64
Ideea că în toate câte sunt există o singură fire stă, desigur, la temelia teoriei evoluţiei
universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculaţiile ştiinţifice în
această direcţie, la sfârşitul veacului al optsprezecelea. O astfel de idee este cu totul străină
gândirii scripturale şi patristice.
Ziua a Şasea
“Apoi a zis Dumnezeu: ‘Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale
târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor’. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice
după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după
felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.”
Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre facerea animalelor de uscat în Ziua a Şasea nu
repetă doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte fiinţe vii. Astfel, Sfântul Efrem ne spune că
pământul a scos îndată, la porunca lui Dumnezeu, fiare ale câmpului, animale de pradă şi
dobitoace, atâtea câte erau necesare pentru slujirea celui ce, în aceeaşi zi, a călcat porunca
Domnului său.
De asemenea, Sfântul Vasile învaţă şi el că sufletul necuvântătoarelor a luat fiinţă
odată cu trupul lor, la porunca Ziditorului, nefiind ascuns în pământ.
64 Ibidem.
Cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariţia omului, care avea să fie
domn peste toate. Măreaţă zidire, însă, nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva
tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalţe mintea către El.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Dumnezeu a creat toate nu numai pentru
trebuinţa noastră , ci şi pentru dărnicia Lui, ca noi văzând bogăţia nespusă a făpturilor sale, să
fim uimiţi de puterea Ziditorului, putând astfel şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu
o mare înţelepciune şi bunătate şi spre cinstirea omului ce avea să fie creat.
Minunându-se de măreţia zidirii lui Dumnezeu, Sfântul Vasile scrie: “Să slăvim pe
Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să
înţelegem pe Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile
noastre şi din trupurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la
Cel mai presus de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu
cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea
cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru
a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da lauda cuvenita Ziditorului, Căruia se cuvine toată
slava, cinstea şi puterea , în vecii vecilor, Amin”.65
Sfântul Ioan Damaschin învaţă că Dumnezeu a făcut lumea , deoarece “nu s-a
mulţumit cu contemplarea de Sine, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se facă ceva
care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui”.66
Probabil nici o parte a Scripturii nu înfăţişează atât de bine înfricoşata măreţie a lui
Dumnezeu în zidirea Sa şi , prin comparaţie, nimicnicia omului, precum locul unde
Dumnezeu vorbeşte cu Iov în vifor şi nor: Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune-
Mi, dacă ştii să spui? Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui
lanţul de măsurat? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul
unghiului, atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă
sărbătoreau? Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii, şi când i-
am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece, apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus
porţi şi zăvoare şi am zis: ‘până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va
sfărâma trufia valurilor tale?’ Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta şi i-ai arătat
65 Sfantul Vasile,Hexaimeron 1, 11, ed. cit. , p.83. 66 Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a doua, cap. 2, ed. cit. p.46.
aurorei care este locul ei, ca să apuce pământul de colţuri şi să scuture pe nelegiuiţi de pe
pământ?
Observând lumea de astăzi, vedem că unele animale le mănâncă pe altele şi că
oamenii, de asemenea, mănâncă carnea animalelor. Vederea violenţei printre animale a fost
zugravită de către un poet cu expresia “colţii însângeraţi ai naturii”. Evoluţioniştii etichetează
această violenţă ca fiind “supravieţuirea celor mai tari”. O consideră parte a procesului
evolutiv. Pentru evoluţioniştii teişti, animalele carnivore constituie doar o parte a “creaţiei”
actuale pe care Dumnezeu a folosit-o în evoluţia omului.
“Dumnezeu a zis: ,,Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa
întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.“
Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăţilor cari se mişcă pe
pământ, cari au în ele o suflare de viaţă, le dau ca hrană toată iarba verde.“ Şi aşa a
fost”.(Facere1: 29-30)
Omul şi animalele au fost creaţi vegetarieni. Bineînţeles, lucrul acesta se potriveşte cu
faptul că nu era moarte înainte de căderea în păcat. Dar, din cauza intrării păcatului în lume, a
rezultat moartea. Păcatul a afectat lumea atât de mult încât Dumnezeu a îngăduit să se abată
asupra ei un potop pentru a o judeca. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, şi iată că pământul
era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe:
,,Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie
(violenţă); iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul”.(Facere 6:12-13) Această silnicie,
poate era cauzată de faptul că animalele au început să se omoare între ele, să-l atace pe om şi
viceversa. Deşi omului nu i-au fost date instrucţiuni exacte că poate să mănânce carne decât
după potopul lui Noe, Cartea Facerii ne relatează: Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă
slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde. ( Facere 9:3)
Mulţi oameni cred că datorită faptului că animalele au danturi diferite, acestea au fost
create ca şi carnivore. Cu toate acestea, astăzi există multe animale care au canini puternici,
dar care mănâncă doar verdeţuri. Iniţial dinţii acestor animale le-au folosit pentru a mânca
plantele pe care Dumnezeu le-a creat pentru ei. Ca şi consecinţă a căderii în pacat, unele
animale acum mănâncă carne. Sfânta Scriptură, însă, nu exclude nici intervenţia directă a lui
Dumnezeu la cădere, care să fi avut un efect biologic direct asupra creaturilor şi modului lor
de hrănire.
Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a
şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale,
pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa
S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.
Despre sabbath-ul odihnei lui Dumnezeu după creaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:
“Aici dumnezeiasca Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale; în Evanghelii
Hristos zice: Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul
acestor cuvinte, că este contrazicere între cele spuse? Să nu fie! Nu este nici o contrazicere
între cele scrise în dumnezeiasca Scriptură. Când Scriptura ne spune aici că Dumnezeu S-a
odihnit de lucrurile Sale, ne învaţă că Dumnezeu în ziua a şaptea a sfârşit de creat şi de adus
totul de la nefiinţă la fiinţă; când Hristos ne spune că Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu
lucrez, ne arată continua Lui purtare de grijă; numeşte lucrare menţinerea celor care au fost
făcute, dăruirea dăinuirii lor şi ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi aşa, cum ar dăinui
universul acesta – toate cele văzute şi neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le
ocârmuieşte şi le rânduieşte?”67
Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obişnuit a numi natură – de
pildă, creşterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânţă
minusculă – nu avem cum să nu vedem continua lucrare ziditoare a lui Dumnezeu. Totuşi nu
este acelaşi lucru cu Facerea din cele Şase Zile, întâia aducere în fiinţare a tuturor celor
existente. Primul capitol din Cartea Facerii descrie această zidire unică şi irepetabilă.
Fiind obişnuiţi cu lucrarea lui Dumnezeu în lumea noastră prezentă, ne este greu să ne
facem o idee despre celălalt fel de lucrare pe care El a săvârşit-o în cele Şase Zile. Lumea,
atunci, deşi desăvârşită şi deplin tocmită, era încă nouă. Sfântul Grigorie Teologul arată că,
atunci când Dumnezeu a dorit să-l zidească pe Adam din ţărână, Cuvântul, luând o parte din
nou ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul omului.
Sfântul Efrem Sirul învaţă: “Aşa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi
omul – erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii,
tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi batrână şi tânără: tânără, căci
numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cinsprezecea.”68
67 Sfantul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 10, 7, ed. cit. p.125. 68 Sfantul Efrem, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit. p.287
Sfântul Efrem şi alţi Părinţi subliniază această noutate afirmându-şi credinţa că lumea
a fost zidită primăvara. Sfântul Ambrozie leagă aceasta de faptul că la evrei anul începea
primăvara.
Concepția patristică despre originea lumii
Sfinţii Părinți reprezintă mintea Bisericii – înțelegerea vie a revelaţiei lui Dumnezeu,
ei fiind legătura noastră între vechile texte ce cuprind descoperirea dumnezeiască și realitatea
de azi. Fără o astfel de legătură fiecare om rămâne de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii
de interpretări și de secte ce există astăzi.
Să revedem, cum anume ne învață Sfinţii Părinți să tâlcuim Cartea Facerii. Pentru
aceasta e nevoie să dăm deoparte prejudecățile noastre în ce priveşte tâlcuirile literale sau
alegorice pentru a vedea ce ne învață Sfinţii Părinți despre citirea textului Facerii.
Sfântul Vasile cel Mare în Hexaimeron-ul său scrie:
“Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că apa de care
vorbeşte Scriptura nu e apă, ci altceva, de altă natură, și interpretează cuvintele plantă și pește
cum li se pare lor.[…] Eu, când aud că Scriptura zice iarbă înțeleg iarba […] Nu mă ruşinez
de Evanghelie.[..] Deci să fie înțeleasă Scriptura aşa cum a fost scrisă.69”
Sfântul Vasile ne atenționează, deci, să evităm a tâlcui locurile din Cartea Facerii care
sunt anevoie de înțeles pentru simţul comun, chiar dacă omul modern, luminat, e înclinat să
facă cu ușurință acest lucru.
Iată, însă, ce spune și un alt părinte – Sfântul Efrem Sirul – despre felul cum trebuie să
înțelegem Cartea Facerii: “Nimenea să nu creadă ca zidirea cea de Șase Zile este o alegorie.
Trebuie să ştim că întocmai cum cerul și pământul care s-au zidit întru început sunt chiar cerul
și pământul, iar nu altceva ce s-ar înțelege sub numele de cer și pământ, tot aşa orice altceva
se zice a fi fost zidit și tocmit cu rânduială după zidirea cerului și a pământului nu sunt numiri
goale, ci însăși fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.[…] Deşi atât lumina,
cât și întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi atât ziua cât și noaptea Zilei Întâi au ţinut
câte douăsprezece ceasuri fiecare.”70
Un aspect important ce se cere lămurit în contextul teoriilor ștințifice de astăzi ar fi
69 Sfantul Vasile, Hexaimeron 9, 1, ed. cit., p. 170-171 70 Sfantul Efrem Sirul, Tâlcuire la Cartea Facerii, ed, cit..
acela al lungimii celor Șase Zile ale Facerii.
Oricum le-am înțelege, aceste Zile sunt cu totul mai presus de înțelegerea noastră; noi,
care cunoaştem doar zilele stricăcioase ale lumii noastre căzute cum am putea oare a ne
închipui acele Zile când puterea ziditoare a lui Dumnezeu era în plină lucrare ?
Pentru Părinți cele Șase Zile nu constituiau o problemă, ei socotind că acestea, ca
durată, nu se deosebeau de zilele pe care le cunoaştem azi.
În ce priveşte felul cum Dumnezeu a creat lumea, la prima vedere concepţia
“științifică” despre originea lumii (teoria evoluţiei) pare că ar coincide cu învățătura
scripturistică: creaţia lui Dumnezeu nu e lucrarea unei clipe. Însă, Părinții sunt foarte exacţi în
învățătura lor în această privinţă. Sfântul Efrem și Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirile lor la
Facere, privesc foarte clar zidirea lui Dumnezeu ca fiind lucrarea a șase zile literale,
Dumnezeu creând în fiecare din ele în mod imediat și într-o clipită; la fel și Sfântul Vasile
socotea zidirile lui Dumnezeu ca imediate și dintr-o dată, privind cele Șase Zile ca având
exact durata de 24 de ore.
La fel ca și ceilalţi Părinți, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Adam a fost plăsmuit
literalmente din țărână, iar Eva literalmente din coasta lui Adam. În continuare Sfântul Ioan,
vorbind despre râurile Raiului, spune: “Dar poate că cei care vor să vorbească după a lor
înțelepciune nu îngăduie iarăși ca aceste râuri să fie râuri, nici apele să fie ape, ci caută să
convingă pe cei ce vor să-și dea lor spre ascultare auzul, ca să-și închipuie cu totul altceva.
Noi însă, rogu-vă, să nu dăm ascultare acestora […] Să ne străduim să punem în sufletele
noastre învățăturile cele sănătoase.”
Pentru noi, învățătura Sfinţilor Părinți este un întreg, vădit fiind faptul că întregul
învățăturii ortodoxe nu se cuprinde într-un singur Părinte (căci toţi Părinții sunt oameni, și
deci au și limite), găsim unele părţi din ea la un Părinte și alte părţi la alt Părinte, iar un
Părinte deslușește ceea ce este neclar la un alt Părinte; pentru noi nici măcar nu este de prima
importanță cine a spus un lucru, atâta timp cât este ceva ortodox și în armonie cu întreaga
învățătură patristică.
În ceea ce priveşte firea lumii întâi zidite și firea omului întâi zidit, Sfinţii Părinți spun
că întreaga zidire a căzut o dată cu Adam. Cei mai mulţi Părinți vorbesc despre animale ca
fiind deja stricăcioase și muritoare; dar ei vorbesc despre starea lor căzută. Însă Sfinţii Părinți
învață limpede că animalele (la fel ca și omul) erau diferite înainte de călcarea poruncii de
către Adam. Iată ce scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: “Acum ne temem,[…] ne e frica de
animale și nu mai avem stăpânire asupra lor. […] La început lucrurile nu stăteau aşa, ci
fiarele se temeau, tremurau și se supuneau omului, stăpânul lor. Când omul a pierdut
îndrăznirea din pricina neascultării, i s-a tăiat și stăpânirea. Că toate animalele erau supuse
omului o spune Scriptura […] Când Adam a văzut animalele alăturea de el, nu a fugit ci, ca
un stăpân care pune nume robilor de sub stăpânirea sa, aşa a dat și el nume tuturor fiarelor
[…] Dovada aceasta e îndestulătoare să arate că la început animalele nu înfricoșau pe om. “71
Despre nestricăciunea zidirii înainte de neascultarea lui Adam ne vorbeşte și Sfântul
Grigorie Sinaitul. Acesta, cu o înaltă viață duhovnicească și cu o teologie foarte ortodoxă, a
ajuns la culmile vederii dumnezeieşti. În Filocalie el scrie: “Deci spun că zidirea nu a fost
făcută la început stricăcioasă. Dar mai pe urmă s-a stricat și s-a supus deșertăciunii, adică
omului, potrivit Scripturii (Rom., 8, 20), însă nu de bunăvoie, ci fără să vrea, pentru cel ce a
supus-o în nădejdea înnoirii lui Adam, cel ce s-a stricat.”72
Învățătura Sfinţilor Părinți, dacă o primim aşa cum e scrisă, ne arată limpede că starea
făpturilor înainte de călcarea poruncii de către Adam era cu totul diferită de starea lor
prezentă. De asemeni, Sfântul Simeon Noul Teolog învață că legea firii pe care o cunoaştem
în prezent e diferită de legea firii de dinainte de călcarea poruncii de către Adam.
Teoriile moderne ce încearcă să înțeleagă tainele zidirii lui Dumnezeu prin cunoaştere
firească și filosofie lumească, nici măcar nu iau în consideraţie posibilitatea ca în aceste taine
să existe ceva care să le plaseze dincolo de capacitățile lor de cunoaştere. Însă Cartea Facerii
este o istorisire a zidirii lui Dumnezeu aşa cum a fost văzută în vedenie dumnezeiască de către
văzătorul de Dumnezeu Moise, iar vedenia lui e confirmata și de experierea Sfinţilor Părinți
de mai târziu.
Noi, însă, asemeni Sfântului Vasile: “Să cercetăm alcătuirea lumii și să contemplăm
universul nu pe temeiul principiilor filosofiei lumii, ci pe temeiul învățăturilor pe care
Dumnezeu le-a dat lui Moisi, slujitorul lui, Care I-a vorbit lui Moisi aievea, iar nu în
ghicitură.”73
Un aspect important adus în discuție de teoria modernă a evoluției se referă la firea
71 Sfantul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea intai, Omilii la Facere 9, 4, trad.de Dumitru Fecioru, ed.
IBMBOR, Bucuresti, 1987, p.110-111. 72 Sfantul Grigorie Sinaitul, “Cuvinte felurite despre porunci” 11, în Filocalia, vol. 7, trad. de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1977, p. 94. 73 Sfantul Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1, 2, ed. cit. pp.131
omului și îndeosebi la firea omului întâi-zidit, Adam. Conform teoriei evoluției, “Lumea vie
(inclusiv firea lui Adam) era stricăcioasă și muritoare înainte de păcat”.74 Iată însă, ce spune,
Avva Isaia Pusnicul: “Întru început, când a făcut Dumnezeu pe om, l-a lăsat în Rai, având
simțirile sănătoase și stăruind în ceea ce le era firesc. Dar când a ascultat de înșelătorul lui,
atunci simțirile sale s-au strămutat toate în ceea ce e potrivnic firii, iar el s-a aruncat din slava
sa […] Deci cel ce voiește să se întoarcă la cele ale firii, să taie toate voile lui cele după trup,
până statornicește pe om în cele pe potriva firii.”75
Sfinții Părinți învață limpede că atunci când Adam a păcătuit, omul nu a pierdut doar
ceva ce fusese adăugată firii sale, ci mai curând însăși firea omenească a fost schimbată, s-a
făcut stricăcioasă, deodată cu pierderea harului lui Dumnezeu de către om. În ce privește
starea lui Adam din Rai, Sfântul Ioan Gură de Aur învață: “Ca un înger trăia omul pe pământ;
era îmbrăcat cu trup, dar nu era supus nevoilor trupești. Ca un împărat împodobit cu purpură
și diademă, îmbrăcat în porfiră, așa se desfăta omul în Rai, având cu înlesnire totul din belșug
[…] Că numai după călcarea poruncii a trăit bărbatul cu femeia; până atunci trăiau în Rai ca
îngerii; nu erau aprinși de poftă, nu erau luptați de alte patimi, nu erau supuși nevoilor firii, ci
au fost făcuți cu totul nestricăcioși și nemuritori, că nici de îmbrăcăminte nu aveau nevoie.”76
Concluzii
Ca o concluzie, atitudinea noastră față de Sfântul Vasile cel Mare și față de Părinți în
totalitate ar trebui să fie mai serioasă și mai profundă. A fi credincios Părinților nu înseamnă
doar a fi gata să îi cităm, ci înseamnă să pătrundem în gândirea lor, care e gândirea Bisericii
lui Hristos, și să avem o filosofie de viață bine închegată, ivită din viețuirea noastră în
Biserică, în armonie cu gândirea Părinților. Iar Părinții au avut o filosofie, și cu adevărat o
teologie, care include problema evoluției și arată absolut limpede ce anume trebuie să creadă
creștinul ortodox despre acest lucru. Evoluția nu e o erezie, nu mai mult decât este budismul o
erezie; dar ea include, implică și presupune atât de multe erori și păreri false, încât este total
incompatibilă cu creștinismul ortodox.
A încerca o rezumare a discursului omiletic despre cosmos al Sfântului Vasile cel
Mare nu e un lucru uşor, deşi, sperăm, analiza în amănunt a textului primelor sale Omilii
aruncă o oarecare lumină asupra subiectului. Concepând ca diferite cerul şi tăria, fără a le
74 Ion Vlăduca, Firmilian Gherasim, Ortodoxia si eroarea evolutionista, editura Scara, Bucuresti, 2002, p.8 75 Isaia Pusnicul, Douazeci si noua de cuvinte, Cuvantul II, 1, in Filocalia, vol. 12, ed. Harisma, Bucuresti,
1991, pp.41-42 76 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 13, 4; 15, 4, op. cit. pp.153; 172-173
explica clar natura, şi atribuind şi cerului calitatea de „netocmit" dat de referatul biblic doar
pământului, Sfântul Vasile cel Mare ne duce cu gândul mai mult la un cosmos primordial - cer
şi pământ - mai degrabă i neîmpodobite şi lipsite de viaţă, decât la un „cer şi pământ" lipsite
total de calităţile elementare pe care Dumnezeu le va împărtăşi apoi materiei primordiale. Pe
scurt, Sfântul Vasile neagă identificarea pământului dintru început cu materia condamnând
direct pe filosofii ce îndrăzniseră aşa ceva, iar celelalte consideraţii ale sale cu referire la
celelalte elemente ale lumii create circumscriu modelul său cosmologic, practic, pământului
ca realitate mundană imediată. Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, va depăşi această
concepţie restrânsă, el oferindu-ne mult mai multe date necesare unei cosmologii valabile în
dialogul religiei cu ştiinţa modernă. Circumscriind referatul genezei doar la planeta pământ,
Sfântul Vasile îl transformă pe Dumnezeu, din Dumnezeul creator al cerului şi al pământului,
al tuturor celor văzute şi nevăzute, deci al întregului univers, într-un Dumnezeu care a creat
doar planeta Pământ - Terra. Realismul său extrem, abordarea retorică şi pastorală a unei
probleme filosofice de subtilitate şi complexitate maximă a determinat această viziune
circumscrisă asupra creaţiei, care, de altfel, e foarte bună şi astăzi, la nivelul de înţelegere pe
care îl vizează.
Astfel, totuşi chiar cu aceste limite, exegeza sa la referatul creaţiei are meritul ei,
pentru că el inaugurează în mediul culturii antice greceşti această tâlcuire de tip realist care
exista doar în mediul siriac, urmaşi precum fratele său Grigorie de Nyssa şi Sfinţii Ambrozie
sau Augustin continuând această tradiţie.
Însă chiar şi din punct de vedere ştiinţific, acrivia biblică pe care o practică în tâlcuirea
referatului creaţiei îl păstrează pe Sfântul Vasile, în preajma unor ipoteze pe care cercetarea
modernă astronomică şi ştiinţa cosmologică le confirmă ca adevăruri de credinţă ştiinţifice.
Astfel teoria universurilor multiple e presupusă de Sfântul Vasile prin revendicarea existenţei
mai multor ceruri, iar teorii creaţioniste moderne precum „the canopy theory" sau „the hydro-
plate theory", descrise mai sus, îşi află posibila confirmare sau infirmare în scenariul
circumscrierii referatului creaţiei la realitatea mundană a pământului.
Acceptarea indirectă şi voalată a naturii eterice a cerului deschide iarăşi comentariul
Sfântului Vasile unor interpretări moderne cu mari posibilităţi de confirmare de către ştiinţa
cosmologică şi teologică modernă. Lumea materială trebuie să fi avut dintru început ceva
creat care să-i asigure posibilitatea de tangenţă şi comunicare cu lumea spirituală la un nivel
maxim macrocosmic şi prin care Dumnezeu să poată interveni proniator în creaţia sa. Ceilalţi
Sfinţi Părinţi capadocieni precum şi alţi exegeţi creştini ai referatului creaţiei ne permit o
asemenea consideraţie.
Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. Sfântului Sinod al BOR, Bucureşti,
1995.
2. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, Viaţa cuvioasei Macrina de sfântul
Grigore al Nyssei, Sibiu, 1947
3. Calciu-Dumitreasa, Pr. Drd. Gheorghe, Crearea lumii, expusă în
Hexaimeronul Sf. Vasile cel Mare, Ortodoxia, anul XXVII, (1975), nr. 4
4. Donos, Pr. Prof. Nicolae, «Sf. Grigore de Nazianz, Apologia sau
cuvîntarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul
sfîntului Vasile», Huşi, 1931
5. Episcopul Sofian Braşoveanu, Martiri, martiriu şi mărturie după
Sfântul Vasile cel Mare, Editura Teognost, Cluj Napoca, 2005
6. Isaia Pusnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, Filocalia, vol. 12, Ed.
Harisma, București, 1991
7. Papadopoulos, Stelianos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2003
8. Rose, Ierom. Seraphim, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul
începuturilor, trad. Constantin Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2001
9. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, trad., introd., note şi indici de Pr. D.
Fecioru, PSB. Vol. 17, EIBMBOR, București, 1986
10. Sfântul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si inviere, Scrieri,
partea a doua. Scrieri exegetice, dogmatico-polemice si morale, trad. de Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae, PSB 30, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1998
11. Sfântul Grigorie Sinaitul, “Cuvinte felurite despre porunci” , Filocalia,
vol. 7, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1977
12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea intai, Omilii la Facere,
trad.de Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 1987
13. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Botez, Traducere şi studiu introductiv
de Pr. Dumitru V. Georgescu, Colecţia „Comorile Pustiei", Ed. Anastasia, București,
1999
14. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomoie cel Mare, Sfântul Ioan
Casian, Rânduielile vieţii monahale, Editura Sofia, Bucureşti, 2001
15. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1,
ediția a doua, EIBMBOR, București, 1996
16. Vlăduca, Ion, Firmilian Gherasim, Ortodoxia și eroarea evoluționistă,
editura Scara, București, 2002