Diplomatia marilor puteri in timpul Razboiului Rece;

Diplomatia in timpul Razboiului Rece

În decurs de câţiva ani după capitularea Germaniei şi a Japoniei se ajungea la destrămarea Coaliţiei Naţiunilor Unite şi la situarea foştilor aliaţi în tabere opuse. De aceea, privită în perspectivă istorică, victoria puterilor Aliate avea să reprezinte o trecere de la „războiul fierbinte“ la „războiul rece“. Ultimul era astfel denumit pentru că, deşi întrunea multe din trăsăturile oricărui război, nu a presupus lupta armată, deci între mijloacele cu care a fost purtat nu au fost incluse direct cele militare. Războiul Rece se instala în anii ’46-’47 şi avea să dureze până la sfârşitul anilor ’80 ai secolului XX. Cele mai pregnante trăsături ale Ordinii Mondiale în perioada Războiului Rece au fost existenţa unei lumi bipolare şi o confruntare globală între Est şi Vest. Războiul singularizase două ţări, anume Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, în postura de supraputeri, adică de puteri având interese globale şi dispunând de capacităţi, inclusiv militare, de a proiecta şi proteja aceste interese la nivel planetar. În jurul acestor supraputeri au polarizat grupuri de state, care au format alianţe politico-militare, adică blocuri de putere. Astfel, pe 5 aprilie 1949 se constituia la Washington Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO), care cuprindea ca membre fondatoare următoarele 12 state: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia şi Statele Unite. În 1952 aderau la Alianţă Grecia şi Turcia, în mai 1955 Republica Federală Germania (RFG), iar în 1981 - Spania. Alianţa avea să funcţioneze cu aceşti 16 membri până la încheierea Războiului Rece. După depăşirea acestuia, NATO se menţinea ca alianţă politico-militară, parcurgând un intens proces de adaptare la noile realităţi geopolitice. În 1997, erau invitate, apoi în 1999, primite ca membre ale Alianţei Cehia, Polonia şi Ungaria, după această dată Alianţa Nord-Atlantică numărând, deci, 19 state membre. În 2002, la Summi-tul de la Praga, erau invitate să adere la NATO alte şapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Ca rezultat, în primul deceniu al secolului XXI, Alianţa Nord-Atlantică cuprinde 26 de state membre

Diplomatia in SUA;

American Cultural Diplomacy

Americans and Soviets both viewed popular culture as an important weapon in the struggle to win influence in Europe during the Cold War. Each thought that increasing the vitality of its culture could play a key role in winning support for its side.

In terms of American culture, as a matter of policy the United States sought to promote its high culture in Europe, believing that Europeans would share the tastes of American elites more than they would respond to popular culture, which politicians viewed as belonging to the lower classes. Thus the American government sponsored highbrow cultural exports such the American

opera Porgy and Bess, which toured through Western Europe in 1955. The newly created Information Services Branch of the government served to promote American culture and anticommunist sentiments in Europe. In the late 1940s, it created US Information Centers, called "America Houses," which had free lending libraries of American literary classics. However, the most frequently checked out books proved to be not great works of literature but rather contemporary potboilers. Europeans flocked not to the American philharmonic concerts but to record stores where they could buy American rock and roll albums.

Thus American cultural diplomacy did not have its intended effect. Not only did Europeans consume mass popular culture instead of American high culture, they did not translate that enjoyment of culture into overwhelming support for American politics. Just like American parents in the period, European adults were concerned about the effects of rock and roll on their youth, and the youth interpreted and experienced the culture in their own way.

The Soviets, on the other hand, were not merely concerned but downright alarmed by the spread of American popular culture. Trying to promote their own culture in Europe through carefully disseminated propaganda, the Soviets were dismayed to see their own youth sneaking around, listening to American rock and roll. East German teens tuned into broadcasts of Radio Free Europe, a radio station founded and funded by Americans in 1950 to counter Communist propaganda with American propaganda. Russian youth secretly obtained records and formed listening clubs. Soviet rulers first tried to ban jazz and rock music, but as they realized that the music kept creeping into nations under their control, they changed strategies. Instead of trying to ban popular music, they sought to compete with Western influences by promoting alternatives under their own control. They developed their own radio programming in the 1960s and promoted homegrown bands, a few with lyrics written by party officials. They had limited success with these tactics as Radio Free Europe continued to receive letters from Eastern Europe requesting many of the same bands popular in the West

Diplomația culturală americanăAmericani si sovietici, atât privit cultura populară ca o armă importantă în lupta pentru a

câștiga influență în Europa în timpul Războiului Rece . Fiecare a crezut că o creștere a vitalitatea culturii sale ar putea juca un rol-cheie în câștigarea de sprijin pentru partea sa. În ceea ce privește cultura americană , ca o chestiune de politică din Statele Unite au căutat să promoveze cultura mare din Europa, crezând că europenii ar putea împărtăși gusturi ale elitelor americane mai mult decât le-ar răspunde la cultura populară , care politicienii privit ca aparținând claselor de jos. Astfel, guvernul american a sponsorizat exporturile culturale provenienta de clasa, cum ar opera american Porgy și Bess , care turneu prin Europa de Vest în 1955. nou creat Information Services ramură a guvernului a servit pentru a promova cultura americană și sentimentele anticomuniste din Europa. La sfârșitul anilor 1940, a creat SUA centre de informare, denumit "America Case",

care a avut bibliotecile de împrumut gratuit de clasici ai literaturii americane. Cu toate acestea, cărțile cel mai frecvent verificate de s-au dovedit a fi nu mari opere ale literaturii, ci mai degrabă potboilers contemporane. Europenii s-au înghesuit să nu concertele filarmonice americani, dar pentru a înregistra magazine de unde pot cumpara americane albume rock and roll . Astfel, diplomația culturală americană nu a avut efectul scontat. Nu numai că europenii consuma cultura de masă populară în loc de cultură mare american, ei nu au traduce că plăcerea de cultură în sprijinul copleșitor pentru politica americană. La fel ca părinții americani în perioada, de adulți europeni au fost preocupați de efectele de rock and roll pe tinerețea lor, iar tinerii interpretat și experimentat cultura în felul lor. Sovieticii, pe de altă parte, nu au fost doar în cauză, ci de-a dreptul alarmat de răspândirea culturii populare americane. Încercarea de a promova propria lor cultură în Europa, prin propagandă atent diseminate, sovieticii au fost surprinși să vadă propria lor tineri furișezi, asculta la american de rock and roll. Adolescenti din Germania de Est reglate în emisiunile de radio Europa Liberă , un post de radio fondat și finanțat de către americani în 1950 pentru a contracara propaganda comunistă cu propaganda americană. Tineretului rus a obținut în secret de înregistrări și a format ascultare cluburi. Conducătorii sovietici au încercat în primul rând să interzică jazz și muzica rock, dar ca au dat seama că muzica ținut insinuează în națiunile aflate sub controlul lor, au schimbat strategiile. În loc de a încerca să interzică muzica populara, ei au căutat să concureze cu influente occidentale de promovarea alternativelor sub controlul lor. Ei au dezvoltat propria lor de programe de radio în anii 1960 și promovat trupe homegrown, câteva cu versuri scrise de oficialii partidului. Ei au avut un succes limitat cu aceste tactici ca Radio Europa Liberă a continuat să primească scrisori de la Europa de Est care solicită multe din aceleași benzi de populare în Occident.

ONU si mentinerea pacii;

... de la tradiţie...

Operaţiunile ONU de menţinere a păcii au fost înfiinţate în timpul Războiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neînarmat sau purtând numai arme uşoare. Trupele se aflau sub comandă ONU şi interveneau între cele două forţe armate aflate în conflict. Trupele erau chemate atunci când puterile internaţionale mandatau Naţiunile Unite să intervină pentru încetarea conflictului (aşa numitul proxi-război) care ameninţa stabilitatea regională şi pacea şi securitatea internaţională.

Trupele de menţinere a păcii nu trebuiau să răspundă la foc cu foc. Ca regulă generală, rolul lor era acela de a interveni atunci când se înceta focul şi când cele două părţi implicate

consimţeau asupra prezenţei lor. Trupele evaluau situaţia din teren şi raportau cu imparţialitate dacă s-a încheiat acordul de încetare a focului, dacă insurgenţii şi-au retras trupele şi dacă au fost îndeplinite şi alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi ofereau răgazul necesar pentru că diplomaţii să îndepărteze cauzele conflictului.

... la multidimensional

Încheierea Războiului Rece a precipitat o reorientare a rolului operaţiunilor ONU de menţinere a păcii. În noul spirit, de cooperare, Consiliul de Securitate a înfiinţat misiuni mai ample şi mai complexe, adesea având mandatul de a aplica acordurile de pace între protagoniştii conflictelor din interiorul unor ţări. Mai mult, noţiunea de „menţinere a păcii” a început să includă tot mai multe elemente nonmilitare tocmai pentru a se asigura durabilitatea păcii. Departamentul operaţiunilor ONU de menţinere a păcii a fost creat în 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescândă de operaţiuni complexe.

În ansamblu, operaţiunile au fost încununate de succes. În El Salvador sau Mozambic, de exemplu, misiunile au contribuit substanţial la asigurarea unei păci durabile. NU a mers însă totul conform planului probabil şi din cauza unei evaluări supra-optimiste a rezultatelor aşteptate. În timpul derulării misiunilor din Cambodgia şi Mozambic, Consiliul de Securitate mandata operaţiuni în alte zone de conflict, cum ar fi Somalia, ţara în care nu încetase nici focul şi nici beligeranţii nu ajunseseră la un consens. Astfel de operaţiuni nu s-au bucurat de sprijinul politic atât de necesar în îndeplinirea mandatului. Eşecurile – cele mai dureroase fiind masacrul din Srebenita din 1995 (Bosnia şi Herţegovina) şi genocidul din Ruanda din 1994 – au determinat Naţiunile Unite să îşi examineze şi reconsidere propriile operaţiuni.

Menţinerea păcii şi securităţii - Misiunile de menţinere a păcii şi de observare sub egida Naţiunilor Unite au făcut posibilă iniţierea de negocieri, evitându-se astfel creşterea numărului victimelor conflictelor armate. În prezent, ONU coordonează 16 misiuni de menţinere a păcii pe glob.

ONU si dezvoltarea culturala si sociala;

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)

Compoziţie: ECOSOC este compus din 54 de state membre.

Procedură şi structură: Deciziile sunt adoptate prin majoritatea simplă a membrilor votanţi. Sesiunile ECOSOC sunt organizate în fiecare an în luna iulie, alternativ la Geneva şi la New York. În subordinea ECOSOC se afla diverse comisii sau comitete specializate cu o componenţă limitată, cum ar fi: Comisia ONU pentru Drepturile Omului, Comisia pentru Statistică, Comisia pentru Populaţie, Comisia privind Combaterea Traficului, Consumului şi Abuzului de Stupefiante, Comitetul pentru Resurse Naturale, etc.

Mandat şi activitate: ECOSOC iniţiază studii şi analize privind economia mondială, problematica socială, culturală, educaţia şi sănătatea la nivel internaţional şi face recomandări în legătură cu aceste probleme Adunării Generale, membrilor ONU şi agenţiilor specializate.

ONU care are responsabilitatea principala in promovarea cooperarii internationale in domeniile social, cultural si umanitar.

Consiliul este compus din 54 de membri alesi de Adunarea Generala pentru un mandat de 3 ani, 18 dintre ei fiind alesi in fiecare an. Mandatele sunt alocate pe regiuni astfel: 14 pentru Africa, 11 pentru Asia,13 pentru Europa de Vest si altele, 10 pentru America Latina si Caraibe si 6 pentru Europa de Est.

Consiliul Economic si Social coordoneaza activitatea a 14 institutii specializate ale ONU, 10 comisii functionale si 5 comisii regionale si primeste rapoarte de la 11 fonduri si programe ale Natiunilor Unite.

ECOSOC a fost imputernicit sa realizeze cooperarea economica si sociala internationala pentru a promova respectarea universala si efectiva a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului fara deosebire de rasa, sex, lima sau religie. In acest context, Consiliului i s-au incredintat urmatoarele functii: promovarea celor mai inalte standarde de trai, folosirea completa a fortei de munca, crearea de conditii pentru progresul social si economic; gasirea solutiilor pentru rezolvarea problemelor internationale in domeniul economic, social si al sanatatii; facilitarea cooperarii internationale in domeniul cultural si educational; incurajarea respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Consiliul se reuneste in sesiuni de cate 4 saptamani alternand intre New York si Geneva, avand o functie coordonatoare intre ONU si institutiile specializate, aranjand in acelasi timp si intalnirile consultative cu si dintre organizatiile voluntare si neguvernamentale care lucreaza in sfera sa de activitate.

Functionarea sa este asigurata de sapte comitete permanente, sapte corpuri permanente de experti, sase comisii functionale, ca si diferite corpuri de experti create ad-hoc.

Comitetele permanente sunt cele pentru organizatiile neguvernamentale, cele pentru negocieri cu institutiile interguvernamentale; cele pentru locuinte, constructii si planificare; cele pentru programe si coordonare; cele pentru resurse naturale; cele pentru societatile transnationale si cele pentru habitatul uman.

Corpurile permanente de experti sunt cele pentru prevenirea si lupta contra delicventei; cele pentru planificarea reformarii sistemelor de impozite; cele pentru acordurile de contributii financiare intre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare; cele pentru programul ONU de administratie publica si cele pentru transportul bunurilor periculoase.

Comisiile functionale sunt: Comisia pentru statistica, Comisia pentru drepturile omului, Comisia dezvoltarii sociale, Comisia pentru conditia femeii, Comisia stupefiantelor si Comisia populatiei.

Comisiile regionale care actioneaza in numele ONU in orice problema sociala sau economica sunt: Comisia economica pentru Europa cu sediul la Geneva, Comisia economica si sociala pentru Asia si Pacific cu sediul la Bangkok, Comisia economica pentru America Latina si

Caraibe cu sediul la Santiago de Chile, Comisia economica si sociala pentru Asia occidentala cu sediul la Aman si Comisia economica si sociala pentru Africa cu sediul la Addis-Abeba.

ONU si principiile apararii colective;

Anexa nr. 3

Apărare colectivă 23

politică de izolare a adversarului; sistem defensiv, structurat, echilibrat, activ; acţiuni de intimidare, descurajare; planificare strategică elevată; diplomaţie anticipativă; forţe şi mijloace adecvate.

Diplomatie culturală

Diplomaţia culturală este acel domeniu al diplomaţiei care are drept obiectiv stabilirea, dezvoltarea şi susţinerea relaţiilor cu celelalte state prin cultură, artă, educaţie şi ştiinţă.

Activitatea de diplomaţie culturală este un proces al proiectării în exterior a sistemului de valori culturale (in cazul nostru patrimoniul istoric) ale unui stat şi a promovării acestuia la nivelul relaţiilor bi şi multilaterale.

Ce îşi propune diplomaţia culturală:

să susţină relaţiile cu celelalte state prin cultură, educaţie şi ştiinţă; să deschidă căi alternative de comunicare; să cultive şi să iniţieze relaţii culturale pe termen lung între state; să exercite influenţă în sprijinirea priorităţilor de politică externă; să folosească instrumentele de diplomaţie culturală pentru promovarea intereselor

economice.

Cooperarea culturală interguvernamentală şi-a căştigat propria autonomie în cadrul agendelor de cooperare bilaterală ştiinţifică-educaţională şi este recunoscută ca un al treilea pilon pe agenda relaţiilor bilaterale alături de agenda politică şi economică. Tratatele şi acordurile bilaterale din ultimul deceniu încep să includă la modul curent capitole privind patrimonial cultural aflat în pericol de degradare sau repatrierea patrimoniului cultural. Abilităţile în

domeniul reprezentării patrimoniului istoric sunt esenţiale pentru Diplomaţia culturală şi Diplomaţia publică ca domenii de nişă ale diplomaţiei şi relaţiilor internaţionale.

Chiar dacă conceptul în sine este de dată recentă (postbelic) diplomaţia culturală a fost practica curentă de-a lungul istoriei. Exploratori, călători, comercianţi, artişti pot să fie consideraţi ambasadorii unei anumite civilizaţii şi culturi (ex Marco Polo sau Milescu Spătaru pot să fie consideraţi ambasadori culturali ai civilizaţiei europene în orientul îndepărtat). În accepţiune mai largă orice persoană care facilitează cunoaşterea într-un mediu străin a unei alte culturi şi schimbul de idei, practică diplomaţia culturală. Interacţiunea dintre indivizi este cel mai bun facilitator al cunoaşterii limbii, culturii , tradiţiilor şi civilizaţiei proprii iar în acest context turismul cultural, expoziţiile cu tematică istorică, emisiunile documentare, site-urile web dedicate au un rol important. O definiţie comun acceptată este dată de politologul american Milton C. Cummings, care descrie Diplomaţia culturală ca “schimbul de idei, informaţii, valori sisteme, tradiţii, credinţe, şi alte aspecte ale culturii şi civilizaţiei proprii cu scopul de a facilita întelegerea şi cunoaşterea reciprocă”.

În condiţiile “conflictelor civilizaţionale” Diplomaţia culturală nu se mai afla la “periferia relaţiilor internaţionale” fiind un domeniu de cercetare inovativ şi solicitat ce tinde să-şi câştige propria autonomie în cadrul programelor de studiu aferente domeniului “Relaţii Internaţionale”.

Diplomaţia culturală şi Relaţiile Internaţionale Între cele doua abordări ale RI “hard power” şi “soft power” politologul american Joseph

Nye este cunoscut ca şi creator al fundamentelor teoretice ale “soft power” definite de acesta drept: capacitate de persuasiune, influenţa convingere prin intermediul culturii, valorilor şi ideilor şi nu prin intermediul forţei mijloacelor militare. În societatea globală, globalizarea determină un nivel crescut de interconectare între guvernele şi societăţile lumii şi implicit necesitatea de cooperare la un alt nivel, un nivel facilitat de diplomaţia culturală.

Utilizările Diplomaţiei culturale: Sectorul public (naţional, internaţional): Diplomaţia culturală este utilizată în acest sector

pentru promovarea intereselor naţionale, locale sau regionale prin promovarea valorilor autentice, specifice acestora.

Societatea civilă: Organizaţiile non-guvernamentale în general folosesc diplomaţia culturală ca pe o platforma de facilitare a cunoaşterii şi înţelegerii, adesea o folosesc ca pe o modalitate de facilitare a reconcilierii post-conflict. În felul acesta sunt create reţele profesionale ce facilitează schimburile academice, inter-instituţionale, forumuri internaţionale, festivaluri, programe şi trasee de turism cultural/de patrimoniu.

Sectorul privat: Firmele private de anvergură sunt interesate în promovarea comunicării şi schimburilor interculturale ca modalitate de creştere a profitabilităţii, cuceririi şi facilitării intrării pe noi pieţe. Nu există produs de marca care să nu aibă în spate o argumentaţie/motivare culturală/civilizaţională sau o poveste de spus.