1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Prof. univ. dr. ALEXANDRU DOBRE

ETNOLOGIE ŞI FOLCLOR ROMÂNESC Anul I, sem. I, cursuri de zi, frecvenţă redusă şi I. D. Curs general, obligatoriu

I. TEORIE ŞI METODĂ. FAMILIA ŞTIINŢELOR ETNOLOGICE.

INSTRUMENTELE DE LUCRU

1. ETNOLOGIA, CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA TRADIŢIONALĂ, FOLCLORUL � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � • Probleme fundamentale, răspunsuri la întrebări cheie • Argumente convingătoare, de necontestat • Metodă şi metodologie • Secvenţe şi segmente definitorii, reprezentative Vom încerca în paginile ce urmează să supunem atenţiei câteva repere cu un caracter mai

general şi cât de cât reprezentative, lămuritoare, ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale româneşti sau, aproape acelaşi lucru, ale etnologiei poporului român – folclor şi folcloristică, etnografie, artă popular-tradiţională, obiceiuri şi sărbători, mituri şi mitologie – mitologie folclorică, mitologie cultă, literară.

Caracterele specifice ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale, sincretismul formelor de manifestare al tuturor faptelor şi fenomenelor etnologice, complexitatea lor, vechimea, originalitatea, conţinutul practic, utilitar, dar şi, mai ales, universul magico-religios al întregului ansamblu însumat în marele, monumentalul edificiu al etnologiei poporului român vor fi subliniate de fiecare dată.

Cultura şi civilizaţia tradiţională, folclorul, etnografia, arta popular-tradiţională, celelalte discipline ştiinţifice componente ale familiei ştiinţelor etnologice sunt argumente materiale şi spirituale de necontestat, convingătoare, ale unităţii şi continuităţii istorice şi de locuire a acestor pământuri.

Sunt, în acelaşi timp şi deopotrivă, cea mai grăitoare expresie a creativităţii, a originalităţii şi valorii, din toate punctele de vedere, ale manifestărilor, faptelor şi fenomenelor din complexul ce alcătuieşte etnologia poporului român, dar şi apartenenţa acestui splendid edificiu cultural, ştiinţific şi material cu toate ale sale la fondul tezaur al lumii, al umanităţii. Caracterul particular, specific, autohton este integrat şi adaptat marelui curent universal. Avem, aşadar, un fond spiritual şi material cu specific românesc, cu un apreciabil şi, normal, grad de universal, un universal „îmbrăcat în haină românească”, cum atât de fericit observa, constata şi formula profesorul academician D. Caracostea, unul dintre cei mai prestigioşi folclorişti ai României şi ai Europei.

Cultura şi civilizaţia tradiţională, etnologia, în toate structurile şi componentele sale îşi are rolul şi partea sa de contribuţie, extrem de importantă, în conturarea, în fixarea şi sublinierea mărcii identitare a poporului român, a specificului său, a valorilor originale, cu o stăruitoare vechime şi continuitate, cu un fond tezaur foarte bogat şi diversificat, de o însemnătate ce nu poate fi îndeajuns evaluată în toată dimensiunea ei, dimensiune cu totul remarcabilă.

În sfârşit, departe încă de a epuiza întreaga gamă a palierelor programului nostru, trebuie, se impune, să mai atragem atenţia asupra a încă două repere teoretice, ştiinţifice şi culturale, la fel de importante, definitorii, egal îndreptăţite să fie luate în consideraţie, în cercetare şi studiu, repere ce trebuie puse în lumină ca atare.

Cultura şi civilizaţia tradiţională, întregul eşafodaj etnologic românesc se distinge printr-o valoare utilitară, tehnică şi a frumosului, artistică deci – literară, muzicală, coregrafică etc. – de excepţie. Forţa şi înzestrarea creatoare este remarcabilă şi, totodată, remarcată prin capodoperele ce

2

stau mărturie în toate compartimentele sale. Conţinutul mitic şi mitologic, cel magico-religios, aura legendară, sunt, iarăşi, factori ce întăresc virtuţile şi valorile la care ne referim, dau consistenţă, originalitate, durabilitate în timp şi în spaţiu.

Relaţia folclor – literatură, muzică, dans, arte, tehnici etc. din sfera culturii şi civilizaţiei naţionale este, această relaţie, una fundamentală, de esenţă.

Cultura şi civilizaţia tradiţională, cu extraordinarul său fond documentar-istoric şi, în aceeaşi măsură, cu fondul său activ, face parte şi se integrează ca un segment constitutiv, fundamental, al culturii şi civilizaţiei naţionale româneşti, din toate timpurile şi din toate locurile.

Reluând şi rezumând vom observa că preocuparea şi interesul deosebit, stăruitor, pentru etnologia poporului român este motivat, între altele, de răspunsul ce se cere dat, cu textul autentic în faţă, unor probleme şi întrebări de felul acestora:

• de ce trebuie să reconstituim fondul documentar-istoric al etnologiei poporului român, pentru faptele, fenomenele şi manifestările cunoscute şi practicate cândva, dar demult dispărute, şi din realitate şi din conştiinţa românilor;

• de ce este de neapărată trebuinţă şi necesitate să conservăm şi să tezaurizăm ceea ce mai există încă, în memoria unor persoane, în practica curentă;

• de ce trebuie să culegem, să înregistrăm cu toate mijloacele, inclusiv cele tehnice de care dispunem, tot ceea ce mai există încă, ce mai vieţuieşte, la nivel general-naţional, pe arii restrânse sau în insuliţe izolate;

• de ce trebuie să cunoaştem, să cercetăm, să studiem şi să interpretăm fără încetare, fără întrerupere, cu toată seriozitatea şi pe o bază documentară cât mai temeinică etnologia poporului român, cultura şi civilizaţia tradiţională, în toate formele sale de manifestare, pe toate palierele funcţionale şi relaţionale.

La toate aceste semne de întrebare, la toate aceste probleme şi categorii de activităţi, dar şi la altele pe care încă nu le-am formulat – şi nu sunt deloc nici puţine, nici lipsite de un grad ridicat de dificultate –, am sugerat, cel puţin în parte, palierele de interes şi de preocupare. Altora dintre probleme, semne de întrebare, chestiuni de fond, de conţinut va trebui să le răspundem într-un viitor ce nu poate fi şi nu trebuie să fie prea îndepărtat.

În lucrarea de faţă, pentru acest prim moment de introducere la teoria generală a etnologiei şi folclorului ne propunem să subliniem, să atragem atenţia şi să discutăm asupra faptului potrivit căruia cultura şi civilizaţia tradiţională sau, aproape acelaşi lucru, etnologia poporului român îşi are valoarea şi însemnătatea sa, valoare şi însemnătate relevate şi consacrate de o anume realitate, realitate depistabilă şi palpabilă, şi anume:

• Etnologia, cultura şi civilizaţia tradiţională, folclorul, etnografia, arta popular-tradiţională, celelalte discipline ale familiei ştiinţelor etnologice şi compartimente ale fiecăreia în parte sunt o componentă constitutivă, fundamentală, a culturii şi civilizaţiei naţionale;

• Alături şi împreună cu limba, sudate ca un tot organic, cu credinţa religioasă, etnologia, cultura şi civilizaţia tradiţională explică foarte convingător, oferă argumentul decisiv şi răspunde unora dintre întrebările cheie, între care: de ce românii sunt români, cum de au rezistat, de au supravieţuit românii ca popor latin romanic în această parte a Europei înconjuraţi din toate părţile de popoare purtătoare şi aparţinătoare altor culturi – slavă, germanică, ugrofinică (ungurii);

• Cultura şi civilizaţia tradiţională are o contribuţie demnă de luat în seamă, de evaluat şi de pus în pagină, de notificat în conturarea şi fixarea mărcii identitare a poporului român;

• Cultura şi civilizaţia tradiţională românească are un fond străvechi, un tezaur bogat şi diversificat, deosebit de valoros din toate punctele de vedere; are, de asemenea, un specific al său, un spirit şi caracter original; cu toate acestea participă la fondul tezaur al culturii şi civilizaţiei universale;

• Cultura şi civilizaţia tradiţională românească este beneficiara şi posesoarea unui fond de motive şi teme, de credinţe şi mituri, de tehnici şi instalaţii comune cu ale altor popoare ale lumii, de circulaţie universală, dar „îmbrăcate în haină românească”.

Românii au, aşadar, un fond propriu, autohton, original şi foarte valoros. Românii au dat şi altora, dar au şi împrumutat de la alţii. Românii, ca să încheiem, nu au fost un popor izolat, închis între graniţele sale, graniţe naturale sau politic-administrative. Au stat, cum atât de fericit formula

3

cineva, la aceeaşi masă şi pe picior de egalitate cu toate celelalte popoare ale Europei. Observaţie şi constatare extrem de importantă.

• Etnologia poporului român, cultura şi civilizaţia tradiţională depozitează şi conservă, în diferitele sale compartimente, fapte şi fenomene, mituri, personaje şi fiinţe mitice, vestigii ale mitologiei străvechi populare, folclorice. Depistarea tuturor acestor vestigii, a acestor urme mitice străvechi, integrarea lor într-un sistem organic şi unitar ajută la reconstituirea, în parametri oarecum acceptabili şi acceptaţi, a mitologiei folclorice, a mitologiei poporului român.

• Analiza, punerea în pagină şi evaluarea textelor de toate categoriile – literar, muzical, coregrafic, ritual-ceremonial, magico-religios, arhitectonic şi de construcţie, de medicină practică şi magică, de botanică şi zoologie, de ornamentică etc. –, analiza, punerea în pagină şi evaluarea unor fapte şi fenomene luate fiecare în parte trebuie să ţină seama de sincretismul modului lor de existenţă şi de desfăşurare, de prezenţa şi participarea la unul şi acelaşi fapt sau fenomen etnologic a mai multor categorii de activităţi specifice, în părţile lor componente, unora sau altora dintre disciplinele marii familii a ştiinţelor etnologice.

În multe cazuri textele etnologice sunt mituri, povestiri ale începuturilor, şi de această realitate va trebui neapărat să ţinem seama atunci când facem analize, interpretări sau evaluări. În altele, textul etnologic, pe toate palierele structurilor sale, pe toate părţile componente, este pe ansamblu un text al unei manifestări ritual-ceremoniale şi tocmai acest lucru, această realitate, absolut evidentă, va trebui luată în consideraţie. Această abordare firească, obligatorie, a unui fapt, a unui fenomen sau manifestări etnofolclorice cu sublinierea caracterului sincretic al existenţei, al practicării şi desfăşurării sale, cu integrarea în ansamblul de care aparţine am numit-o

� � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � şi este proprie, specifică metodei de cercetare, de studiu şi cunoaştere, de prezentare şi

de interpretare a etnologiei. Vom proceda, aşadar, în prezentările, în analizele, interpretările şi evaluările noastre apelând

şi aplicând principiile şi criteriile metodei de cercetare ale etnologiei, nu pe cele ale criticii şi istoriei literare, ale criticii şi istoriei artelor culte etc. Dacă nu vom proceda astfel întreaga noastră strădanie, oricât de sofisticat expusă, va fi sortită eşecului, ne va duce la concluzii false, neconvingătoare.

• Etnologia, cultura şi civilizaţia tradiţională se distinge, se impune şi atrage atenţia, admiraţia şi preţuirea, între altele, şi prin setul său, foarte bogat, de texte de toate categoriile, categorii pe care le-am enumerat deja – texte deci care se ridică la nivelul de realizare, ideatică şi formală, al capodoperei, al textului unic prin virtuţile sale.

Dacă ne vom referi numai la literatura populară şi în cadrul acesteia ne vom limita doar la cântecul bătrânesc putem aminti, cu titlu de exemplu, baladele

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ş. a.

Baladelor li se adaugă, între altele, cântecele funebre ritual-ceremoniale al � � � � � � � şi al � � � � � � �

, oraţia de nuntă, un număr însemnat de descântece şi de colinde, de basme. Un loc foarte important – şi convingător, argumentat şi de necontestat – în categoria textelor cu valoare artistică de excepţie îl ocupă un număr impresionant de texte lirice, lirico-epice. Se disting, la acest capitol, cântecele de înstrăinare, cântecele de dor, cântecele de dragoste. Blestemul, etnologia blestemului, prezenţă remarcabilă în toate categoriile de texte literare sau juridice, se distinge prin nota particulară, prin contribuţia de substanţă la realizarea artistică, între altele, de excepţie.

Valoarea de excepţie literar- artistică a unora dintre textele literaturii populare sau ale artei popular-tradiţionale a fost remarcată, între alţii, de nume de prestigiu ale culturii noastre: Vasile Alecsandri, Ovid Densusianu, Barbu Delavrancea, D. Caracostea, G. Călinescu, Paul Petrescu etc.

• Scriitorii, marii noştri creatori de literatură, dar şi un număr de autori cu nume mai puţin răsunătoare, buni cunoscători ai etnologiei, au îndrăznit, au iniţiat şi inaugurat o nouă mitologie, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Capodopere ale literaturii române au în centru miturile literare ale � � � � � � � � � � � �

– Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu –, ale � � � � � � � � �� � � � � �

– cu teatrul de excepţie al lui Lucian Blaga –, � � � � � �

şi încă altele câteva. Componentă constitutivă, fundamentală, a culturii şi civilizaţiei naţionale, cultura şi

civilizaţia tradiţională a cunoscut, de-a lungul timpului şi în toată dispunerea spaţiului de locuire românesc, o paletă de forme şi de manifestări pe cât de bogate şi de diversificate, pe atât de unitare,

4

de cuprinzătoare, în expresia lor concretă din realitatea mediilor etnofolclorice, rurale şi urbane. În execuţia şi desfăşurarea uneia şi a aceleiaşi manifestări, fie că este vorba de un act ritual-

ceremonial, de un obiect cu valoare etnografică ori de o categorie a literaturii populare, vom observa cu uşurinţă prezenţa, participarea, succesivă sau concomitentă, dar întotdeauna naturală, firească, organic exprimată, a mai multora dintre faptele specifice ale unor segmente aparţinând diverselor discipline etnologice.

Cultura şi civilizaţia tradiţională însumează întregul sistem de viaţă al omului în relaţiile sale complexe cu forţele metafizice şi ale naturii, cu alte grupuri sau colectivităţi, ori chiar în interiorul aceluiaşi grup. Însumează, de asemenea, modalităţile de organizare a relaţiilor de familie, de rudenie şi de neam, de proprietate şi de muncă, de asumare în mod specific a noţiunilor de timp şi de spaţiu etc. În cultura şi civilizaţia tradiţională îşi ocupă locul lor privilegiat faptele cu caracter descriptiv etnografic şi cele aparţinând literaturii populare, precum şi o sumă de cunoştinţe şi practici tehnice sau magico-religioase menite să-l protejeze pe om, familia şi locuinţa, culturile şi animalele din preajma sa ş. a. m. d. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

al culturii şi civilizaţiei tradiţionale, în forme şi categorii, în conţinut şi arie de cuprindere, despre care se discută tot mai insistent în ultima vreme, este rezultatul „însumării”, al desfăşurării sincretice a tuturor acestor fapte, fenomene şi manifestări atât de bogate, atât de unitare în extraordinara lor diversitate şi dispunere în timp şi în spaţiu.

Aşa stând lucrurile, etnologia, cultura şi civilizaţia tradiţională trebuie percepută şi abordată ştiinţific la modul global şi integrator, întocmai aşa cum, în unele locuri, mai continuă să supravieţuiască în realitatea de zi cu zi, în viaţa individului, a grupurilor comunitare sau a colectivităţilor de factură şi mentalitate etnofolclorică, fie rurale, fie urbane.

Din această perspectivă, căreia noi îi spunem � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, cultura şi civilizaţia tradiţională se prezintă ca un fenomen complex, cvazicuprinzător, de o bogăţie şi de o diversitate copleşitoare, cu originile, în multe cazuri, „pierdute în negura vremurilor”, dar într-o permanentă şi detectabilă dinamică, fără frontiere perceptibile, însă reglabile, totuşi, prin câteva caractere specifice, cunoscând forme de manifestare multiple, coordonate de un sincretism coagulator, având un pronunţat conţinut etnic-naţional, subsumat şi el unei realităţi general umane şi cu certă vocaţie de universalitate.

2. CULTURA TRADIŢIONALĂ ŞI CERCETĂTORII EI

– De la începuturi până în zilele noastre –

Folclorul şi etnografia, arta populară, mitologia, „ştiinţele” populare – astronomie, botanică, zoologie, medicină populară –, într-un cuvânt cultura şi civilizaţia tradiţională sau, în viziunea modernă, etnologia poporului român, s-au bucurat şi continuă să se bucure de o atenţie privilegiată.

Începând din secolul al XVI-lea şi până în zilele noastre cărturarii români sau călătorii străini în trecere pe pământul românesc au consemnat, în scris, un număr de date şi informaţii, de prezentări şi descrieri de obiceiuri, costume, jocuri populare etc., de texte literar-artistice. S-a creat astfel, de-a lungul timpului, un fond documentar de o bogăţie impresionantă şi, în aceeaşi măsură, de o valoare extraordinară – documentară, ştiinţifică, culturală, artistică, muzicală, literară.

Pe măsura acumulării de material etnofolcloric au apărut şi s-au dezvoltat, într-un ritm foarte susţinut, preocupările teoretice, metodologice, de interpretare a bogatului corpus de texte şi de informaţii.

Am avut un număr impresionant de culegători de material – texte şi informaţii –, unii modeşti învăţători şi preoţi de sat, alţii cărturari de înaltă pregătire.

Am avut, de asemenea, cercetători de excepţie, nume celebre în cultura română, unii dintre ei apreciaţi şi recunoscuţi ca atare şi pe plan internaţional – Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Ovid Densusianu, Constantin Brăiloiu.

Literatura de autor, muzica, artele plastice au beneficiat şi ele de atât de interesantul şi fascinantul material pus la dispoziţie de etnologie. Sprijinindu-se pe cultura şi civilizaţia tradiţională, pe semnificaţiile ei profunde şi cu o vechime ce trece dincolo de pragul istoriei, pe virtuţile literar-artistice şi muzicale ori pe măiestria şi valoarea ieşită din comun, foarte modernă, a

5

realizării unor obiecte şi monumente de artă, creatorii de frumos din elita culturii naţionale au imaginat lucrări şi opere într-adevăr nemuritoare, capodopere ale genului, ce au făcut înconjurul lumii şi stau la loc de merit şi de cinste în panteonul creaţiei universale – Constantin Brâncuşi, George Enescu. � � � � � � � � �

, sinteză şi ştiinţă a povestirilor despre începuturi – miturile, are o tradiţie de excepţie în cultura universală, cu o vechime ce-şi are momentele de împlinire superioară la popoarele purtătoare ale unor culturi şi civilizaţii devenite ele însele adevărate mituri – mitologia greacă de pildă.

Scriitorii şi artiştii români, determinaţi în primul rând de orizontul de aşteptare al societăţii şi culturii naţionale, s-au aliniat şi ei curentului general european, care a funcţionat fără întrerupere, adaptându-se şi modernizându-se continuu.

Avem astfel o � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, cândva fenomen viu, în continuă mişcare şi permanentă adaptare la mentalitatea de grup sau colectivă, şi ea, mentalitatea, aflată într-un proces evolutiv, mai lent dar suferind modificări totuşi, astăzi trecută în planul secund al interesului mediilor populare, depistabilă cu toate acestea în substanţa unor obiceiuri, credinţe, descântece, legende, motive literare, coregrafice, ale artei popular-tradiţionale şi ale artelor aplicate etc.

Câştigul imens, ruperea de nivel, care este una de esenţă şi de profunzime, s-a concretizat în crearea şi consolidarea

� � � � � � � � � � � � � � �, a

� � � � � � � � � � � � � � � � � �,

� � � � � � � �,

� � � � �.

Ne aflăm, aşadar, rezumând cele de mai înainte, în faţa unui edificiu monumental, durabil, inteligent construit, de o valoare, din toate punctele de vedere, obiectiv vorbind, de o valoare de excepţie, benefic pentru cultura română în ansamblul ei.

Toate aceste calităţi şi contribuţii fac din cercetarea etnologică, din istoria ei şi din direcţiile şi orientările pe care le-a cunoscut, le-a practicat şi pus în valoare un capitol important al culturii şi civilizaţiei române, capitol ce trebuie cunoscut şi apreciat la modul cuvenit, după meritele şi influenţa pe care a avut-o în toate domeniile.

Aşa stând lucrurile se pune în mod firesc întrebarea: ce a determinat, care au fost motivele, de substanţă, care au trezit un astfel de interes, o preocupare constantă, de durată şi de un asemenea nivel, teoretic şi creator, pentru etnologia poporului român, pentru cercetarea complexului de manifestări ce alcătuiesc această componentă fundamentală a culturii şi civilizaţiei naţionale?

Nimic nu a fost şi nu este întâmplător şi nici gratuit. Nimeni niciodată, nimeni nici astăzi nu face cercetare etnologică pur şi simplu de dragul etnologiei. Să nu uităm totuşi că etnologia, ca disciplină autonomă, este o ştiinţă cu un caracter predominant social, cu rosturi bine definite, urmărind, în desfăşurarea şi în diferitele etape ale sale, scopuri, demonstraţii şi argumente impuse de orizontul de aşteptare al societăţii, de cerinţele „la zi” ale momentului respectiv.

Cunoaşterea interesului şi al preocupărilor, desfăşurate în timp, pentru cultura şi civilizaţia tradiţională, pentru etnologia poporului român într-un cuvânt – date, informaţii, texte sau studii teoretice, de metodă şi interpretare, de punere în valoare în creaţia literară, muzicală sau al artelor aplicate (arhitectură, sculptură, pictură) – se justifică, este necesară şi obligatorie chiar. Şi iată de ce:

1) Vom înţelege şi aprecia mai bine, mai corect şi în deplină cunoştinţă de cauză, drumul parcurs până acum, efortul şi contribuţia tuturor celor care, cu dragoste şi competenţă, s-au aplecat asupra acestui segment fundamental al culturii noastre naţionale.

2) Vom aduce, în acelaşi timp, cuvântul nostru de meritată laudă şi de mulţumire tuturor predecesorilor, cărora le suntem profund îndatoraţi şi adânc recunoscători.

3) Parcurgând principalele etape ale istoriei etnologiei româneşti vom observa, cu satisfacţia cuvenită, existenţa în evoluţia disciplinei a unei linii de

� � � � � � � � � � � �, ruperile de nivel, pe care le

vom marca de fiecare dată, nefiind altceva decât rezultatul unei � � � � � � �

a tot ceea ce a fost mişcare de idei înainte şi adaosul de substanţă pe care noua direcţie de cercetare îl promovează.

4) Câştigul cel mai important al privirii în timp a evoluţiei cercetărilor în domeniul etnologiei este, după părerea noastră, acela al

� � � � � � � � � � � pentru orientarea actuală a studiului şi pentru fixarea

unor direcţii de maximă eficienţă, moderne, în consens cu tradiţia ştiinţifică autohtonă, cu realitatea etnofolclorică şi, în egală măsură, cu mişcarea de idei din lumea întreagă.

5) Alinierea la mersul ştiinţei în viaţa internaţională nu poate avea sorţi de izbândă decât în

6

condiţiile în care se pun în valoare tradiţia ştiinţifică românească şi materialul etnofolcloric autohton, care, o ştim cu toţii, este de excepţie.

Studiile de istorie a etnologiei, pentru a-şi atinge ţinta finală şi a demonstra, cu argumente puternice şi convingătoare, constatările pe care deja le-am expus, trebuie să aibă în vedere următoarele principii şi criterii de evaluare:

1. Principiul potrivit căruia istoria studiilor asupra culturii şi civilizaţiei tradiţionale trebuie privită, i-am zis noi, din

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �.

Nici una dintre disciplinele ce alcătuiesc familia ştiinţelor etnologice nu s-a născut, nu s-a desfăşurat în mod izolat, ruptă de celelalte. Că una sau alta au avut, la un moment dat sau pe un parcurs mai îndelungat, o pondere mai mare este adevărat, dar aceasta nu înseamnă că nu le-a influenţat şi atras după sine şi pe celelalte, că nu le-a stimulat sau, iarăşi de notat, că nu a fost influenţată, stimulată, redirecţionată de întregul însumat al disciplinelor etnologice.

2. Pentru a descifra şi a statua, potrivit celor ce s-au întâmplat în realitate, momentele cheie şi ruperile de nivel semnificative trebuie să operăm, în principal, potrivit următoarelor criterii şi concepte, gradual diferenţiate dar manifestându-se ca un tot unitar şi integrator:

� � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �.

3. Criteriile şi conceptele menţionate mai înainte vor asigura sistematizarea întregului domeniu, vor facilita fixarea principalelor momente şi etape ale evoluţiei cercetării etnologice, fiecare cu specificul şi caracteristicile sale, cu personalităţile dominante, cu alte pârghii sau forme de acţiune obligatorii: publicaţii şi reviste periodice, instituţii – academice sau universitare, discipoli şi colaboratori etc.

Aplicând, corect şi echilibrat, toate aceste principii şi criterii am ajuns la o periodizare a istoriei etnologiei, a cercetării culturii şi civilizaţiei tradiţionale, alta decât cea – sau cele – cunoscute şi practicate până acum.

Dar înainte de a trece la expunerea periodizării pe care o propunem, să vedem, pe scurt, ce înseamnă

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � şi

� � � � � � � � � � � � � � � �.

1. � � � � � � � � � � �

reprezintă prima consemnare cu oarecare semnificaţie a unui material etnofolcloric, material care, mai apoi, prin înregistrări şi acumulări succesive, a dus la realizarea unui set de date, de informaţii şi materiale ce permit cunoaşterea faptului sau a fenomenului în toată complexitatea sa, în evoluţia lui până către zilele noastre – acolo unde este cazul –, în urmărirea apariţiei, dezvoltării, decăderii şi dispariţiei sale – acolo unde, iarăşi, este cazul.

Aceeaşi situaţie o vom marca şi în ceea ce priveşte interpretarea teoretică, contribuţiile specialiştilor la cunoaşterea semnificaţiilor unui anumit fapt sau fenomen etnofolcloric sau cele de metodologie, de teoria generală a etnologiei, tratarea monografică ş. a. m. d.

2. � � � � � � � � � � � � �

este marcat de depistarea şi relevarea noutăţii şi însemnătăţii de excepţie a acelor contribuţii, iarăşi metodologice şi teoretice, care au avut un rol semnificativ în sistematizarea, pe de o parte, a tot ceea ce s-a realizat până atunci în chestiunea respectivă şi, pornind de aici, au impus o nouă direcţie de abordare, ne repetăm, metodologică şi interpretativă.

Aceste două prime criterii – � � � � � � � � � � �

şi � � � � � � � � � � � � �

– pot fi, şi trebuie să fie, considerate ca fiind decisive şi, prin impunerea, prin extinderea şi adâncirea lor pot determina constituirea unor şcoli ştiinţifice, pot duce la crearea unui adevărat şi puternic curent cultural-ştiinţific – de mare amploare, cu ecouri apreciabile pe o lungă perioadă de timp, cu pătrundere în întregul complex cultural-ştiinţific şi într-un important segment al societăţii.

3. � � � � � � � � � � � � � � � �, spre deosebire de curentul cultural-ştiinţific, are o durată, în timp şi în

spaţiu, mai restrânsă şi presupune, în mod obligatoriu, existenţa unei personalităţi creatoare şi îndrumătoare de excepţie, a unui număr de colaboratori şi discipoli, a unei publicaţii proprii, a unor structuri instituţionalizate (Universitatea, Academia, societăţi şi asociaţii etc.), a unui program de studiu şi de cercetare adecvat noii orientări.

Şcoala ştiinţifică presupune, în primul rând, elaborarea – şi efortul de a-l pune în practică – a unui concept teoretic şi metodologic nou, acceptat şi acceptabil, care să determine modificări substanţiale, de esenţă, în direcţionarea, pe un alt făgaş, nemaipracticat până atunci, a studiului şi a cercetărilor în domeniu.

7

Principalele şcoli ştiinţifice care au marcat istoria cercetării culturii şi civilizaţiei tradiţionale, a etnologiei româneşti, sunt cele create şi îndrumate de B. P. Hasdeu, Al. I. Odobescu, Ovid Densusianu, Simion Mehedinţi, Dim. Gusti, D. Caracostea, Constantin Brăiloiu, Mihai Pop.

4. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

reprezintă o mişcare de idei de mare amplitudine, cu ecou larg şi de durată în viaţa cultural-ştiinţifică a unei ţări sau la scară planetară. Curentul cultural-ştiinţific depăşeşte limitele unei şcoli ştiinţifice sau pe cele ale unui anume domeniu.

Am aplicat, în limita posibilului, metodologia propusă şi, ca urmare, am ajuns la concluzia potrivit căreia istoria cercetării etnologiei româneşti a cunoscut următoarele perioade şi etape mai importante:

I. Introducere în istoria folcloristicii, a etnografiei şi a ştiinţelor despre arta popular-tradiţionlă, a celorlalte secţiuni ale familiei ştiinţelor etnologice. � � � � � � � � � � �

. În anii 1559-1560 un preot braşovean sau din împrejurimile acestuia nota, pentru el şi pentru

alţii, o vrajă pentru aflarea comorilor ascunse în pământ. Este un text consistent, cuprinzând prezentarea amănunţită a ritualului ce trebuia îndeplinit pentru atingerea scopului propus. Textul pe care ni l-a lăsat popa Bratul,

� � � � � � � � � � � � � � � � �, este primul text etnofolcloric consemnat în limba

română. De aici şi de acum putem vorbi, cu adevărat, despre începuturile cercetărilor semnificative de etnologie românească.

Perioada deschisă de preotul Bratul se încheie în jurul anilor 1836-1840 prin momentul, iarăşi semnificativ, al „Daciei Literare”.

Pe parcursul celor aproape trei secole scurse de atunci cercetarea etnologică din ţara noastră înregistrează câteva realizări de însemnătate culturală şi ştiinţifică excepţională. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

a culturii şi civilizaţiei tradiţionale se îmbogăţeşte cu materiale, cu date şi informaţii foarte numeroase, diversificate, de o valoare remarcabilă. Depistăm acum o sumă de fapte, fenomene şi manifestări ritual-ceremoniale cu statut de

� � � � � � � � �. Luăm

cunoştinţă de credinţe şi obiceiuri de mult dispărute sau, iarăşi, de altele care au supravieţuit până către zilele noastre fără modificări majore ori cu schimbări de funcţie ce pot fi depistate.

II. Constituirea etnologiei ca ştiinţă modernă, autonomă, de sine stătătoare, are loc între anii 1836-1840, cu momentul de vârf şi de rupere de nivel marcat de apariţia revistei „Dacia Literară” (1840) şi 1906-1909 când Ovid Densusianu, Ion-Aureliu Candrea şi Theodor D. Speranţia publică cele două volume din � � � � � � � � � � � �

(1906-1908) şi când profesorul Ov. Densusianu ţine lecţia de deschidere intitulată � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, un program-manifest al şcolii Densusianu şi al etapei pe care o va domina.

Folcloristica, etnografia, ştiinţa despre arta popular-tradiţională, ca şi celelalte discipline din familia ştiinţelor etnologice cunosc, începând din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, o dezvoltare remarcabilă.

Perioada pe care o analizăm este dominată de curentele ştiinţifice create şi îndrumate de Al. I. Odobescu şi B. P. Hasdeu, cărora le putem adăuga pe Ioan Bianu şi Andrei Bârseanu, aceştia din urmă asigurând trecerea de la şcoala Hasdeu la cea a lui Ov. Densusianu.

Academia Română, ca loc de întâlnire şi de mediere între şcolile, tendinţele diverse şi curentele cultural-ştiinţifice, Titu Maiorescu, „Junimea” şi „Convorbirile Literare”, în jurul cărora se dezvoltă un curent cultural, puternic şi de amplitudine, completează tabloul.

III. Etnologia ştiinţifică românească modernă, o etapă foarte importantă, de vârf, se întinde pe aproape o jumătate de secol, adică de la 1906-1909, o dată cu publicarea colecţiei � � � � � � � � � � � �

şi prezentarea de către Ov. Densusianu a lecţiei de deschidere � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1909), până la 1948, când are loc desfiinţarea instituţiilor de cercetare specializate (Academia Română, Comisia de Folclor a Academiei, Arhiva de Folclor de la Cluj a Academiei, arhivele C. Brăiloiu şi George Breazul) şi excluderea din viaţa ştiinţifică a unor mari folclorişti şi etnografi: D. Caracostea, Lucian Blaga, Simion Mehedinţi, Dim. Gusti, Ion Muşlea, N. Al. Rădulescu ş. a.

Între 1906 şi 1948 se impun, pe plan naţional, dar şi pe cel european, şcolile ştiinţifice create şi îndrumate de Ovid Densusianu, D. Caracostea, Constantin Brăiloiu, Simion Mehedinţi, Romulus Vuia, Dim. Gusti. Valoarea de excepţie şi eficienţa acestor şcoli şi personalităţi creatoare şi îndrumătoare este dată şi de faptul că metoda de culegere şi de cercetare îşi va prelungi durata de

8

viaţă şi de aplicare practică până astăzi. Instituţionalizarea cercetărilor asupra culturii tradiţionale face, de asemenea, un salt

impunător prin activitatea Academiei Române, a institutelor create de Ov. Densusianu şi D. Caracostea pe lângă catedrele de la Universitatea din Bucureşti pe care le conduceau, a Arhivei de Folclor de la Cluj a Academiei şi a Comisiei de Folclor, tot a Academiei Române.

Constantin Brăiloiu înfiinţează Arhiva de Folclor a Societăţii Compozitorilor, iar George Breazul Arhiva Fonogramică a Ministerului Artelor şi Cultelor.

Prin Lucian Blaga � � � � � � � � � � � � � �

, � � � � � � � � � � � � � � � � �

, ating cea mai înaltă performanţă. La acelaşi nivel superior se situează şi marele şi inegalabilul Constantin Brâncuşi.

IV. Folcloristica, etnografia şi etnologia românească contemporană. Interesantă şi plină de învăţăminte din multe puncte de vedere, perioada pe care o numim

„contemporană” îşi are începuturile în anul 1948 şi se încheie în 1989, cu prelungiri până în zilele noastre, în aşa-zisa epocă de „tranziţie”. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

de la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, cu un grup de specialişti de mare autoritate, majoritatea formaţi în perioada anterioară, pune în centrul preocupărilor sale literatura populară abordată din punctul de vedere estetic, valorificarea operei unor înaintaşi de frunte ai folcloristicii şi etnografiei, evidenţierea prezenţei materialelor şi a studiilor asupra culturii tradiţionale în unele publicaţii periodice din trecut. O preocupare asiduă şi competentă este rezervată editării sau reeditării critice a cărţilor populare şi a studiilor asupra acestora. Este, de asemenea, alcătuit un instrument de lucru de mare însemnătate ştiinţifică: bibliografia analitică a literaturii române vechi.

Sub aceleaşi auspicii apar câteva lucrări de sinteză şi studii de referinţă datorate lui G. Călinescu, I. C. Chiţimia, Gheorghe Vrabie, Ovidiu Papadima, Valeriu Ciobanu, George Muntean, I. Oprişan. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, cum i s-a mai spus, creată şi îndrumată de profesorul Mihai Pop, desfăşoară ample cercetări de teren în toate zonele ţării, publică numeroase colecţii de materiale din arhiva Institutului, realizează principalele instrumente de lucru ale domeniului: ediţii, antologii, bibliografia curentă şi bibliografia generală, lucrări de sinteză, tipologii şi corpus-uri de texte reunite în prestigioasa şi inegalabila Colecţie Naţională de Folclor. Revista de profil, al cărei prim redactor-şef a fost Mihai Pop, urmat mai apoi de Al. I. Amzulescu şi Alexandru Dobre, a avut un rol de excepţie în dezbaterea tuturor problemelor ştiinţifice ale acestei perioade.

După o perioadă de „tăcere” cultura şi civilizaţia tradiţională reintră în atenţia Academiei Române unde încep, din nou, să se organizeze manifestări ştiinţifice de amploare. De asemenea, la iniţiativa lui Alexandru Dobre se înfiinţează Comisia de Folclor (1986) şi publicaţia acesteia „Memoriile Comisiei de Folclor”, se instituie Premiul „S. Fl. Marian” al Academiei Române.

Este de la sine înţeles faptul că în aceste timpuri, grele în toate privinţele, nu totul, inclusiv în cercetarea etnologică, s-a petrecut şi s-a desfăşurat în condiţii fireşti, normale.

Acum, în această jumătate de secol trecută, a reînviat, s-a consolidat şi s-a impus un fenomen de-a dreptul nociv, cu urmări ce pot fi cu greu evaluate:

� � � � � � � � � � de tip nou, socialist, care îşi

asumă rolul de conducere, de decizie chiar, de supralicitare ideologică a criteriilor de aplicare a aşa-zisei metode „de valorificare critică, ştiinţifică a operei înaintaşilor”. Din păcate ciocoismul, cu vechii lui practicanţi, încă, unii foarte activi, cu alţii mai „proaspeţi” dar cu nimic mai prejos decât ceilalţi, ciocoismul la care ne refeream deci se află la el acasă şi în această perioadă de „tranziţie” postrevoluţionară.

Totuşi, în ciuda unor condiţii cel mai adesea nefavorabile, cu unele compromisuri devenite inevitabile sau datorate unor prea zeloşi ataşaţi ideologiei şi regimului, folcloristica, etnografia, mitologia, ştiinţa despre arta popular-tradiţională şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, celelalte discipline din familia ştiinţelor etnologice au reuşit să facă paşi însemnaţi dând opere fundamentale, comparabile cu cele apărute pe plan european sau american.

3. CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA TRADIŢIONALĂ COMPONENTĂ FUNDAMENTALĂ A CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI NAŢIONALE

9

• Patrimoniul etnologic românesc • Arhiva documentar-istorică • Arhiva „vie” – fondul latent, pasiv, fondul din circulaţia curentă • Studiu şi cunoaştere – însemnătatea lor pentru înţelegerea trecutului şi a prezentului • Marca identitară a poporului român.

Componentă fundamentală a culturii şi civilizaţiei naţionale, cultura şi civilizaţia tradiţională

a cunoscut, de-a lungul timpului şi în toată dispunerea spaţiului de locuire românesc, o paletă de forme şi de manifestări pe cât de bogate şi de diversificate, pe atât de unitare, de cuprinzătoare, în expresia lor concretă din realitatea mediilor etnofolclorice, rurale şi urbane.

În execuţia şi desfăşurarea uneia şi aceleiaşi manifestări, fie că este vorba despre un act ritual sau ritual-ceremonial, de un obiect cu valoare etnografică ori de o categorie a literaturii populare, vom observa cu uşurinţă prezenţa, participarea, succesivă sau concomitentă, dar întotdeauna naturală, firească, organic exprimată, a mai multora dintre faptele specifice ale unor segmente aparţinând diverselor discipline etnologice. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

al culturii tradiţionale, în forme şi categorii, în conţinut şi arie de cuprindere, despre care se discută tot mai insistent în ultima vreme, este rezultatul „însumării”, al desfăşurării sincretice a tuturor acestor fapte, fenomene şi manifestări atât de bogate, atât de unitare în extraordinara lor diversitate şi dispunere în timp şi în spaţiu.

Aşa stând lucrurile, cultura şi civilizaţia tradiţională trebuie percepută şi abordată ştiinţific la modul global şi integrator, întocmai aşa cum a existat sau cum, în unele locuri, mai continuă să supravieţuiască în realitatea de zi cu zi, în viaţa individului, a grupului sau a colectivităţilor de factură şi mentalitate etnofolclorică, fie rurale, fie urbane.

Inventarul întregii suite de fapte, de fenomene şi de manifestări ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale, atât cât poate fi el reconstituit şi cunoscut, formează una dintre valorile de preţ ale culturii şi civilizaţiei naţionale –

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � românesc.

S-a constatat, pe bună dreptate, faptul că patrimoniul etnologic, cultura şi civilizaţia tradiţională, din toate timpurile şi din toate locurile, se constituie într-o componentă fundamentală a culturii şi civilizaţiei naţionale. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

românesc este alcătuit din întregul material ce a existat de-a lungul timpului şi a fost consemnat, din tot ceea ce constituie cultura şi civilizaţia tradiţională, din vremurile trecute şi din prezent.

O parte a acestui material a fost înregistrată, a fost consemnată şi se află pusă la adăpost, în conservare.

O altă parte, la fel de importantă, se află în realitatea noastră imediată, ca mod de existenţă şi de manifestare vie, specifică, curentă, palpabilă, a culturii populare contemporane.

Vom avea, aşadar, două categorii de � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, şi anume: 1.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �;

2. � � � � � �

„� � �

”, fondul activ şi fondul pasiv, latent, adică faptul sau fenomenul etnologic cu circulaţie în momentul de faţă sau doar cel păstrat în memoria celor mai în vârstă ca existent cândva, dar care nu se mai practică în prezent.

1. Arhiva documentar-istorică este alcătuită din materialul etnologic de toate categoriile, consemnat şi tezaurizat de-a lungul timpului, din tot ceea ce s-a conservat până în zilele noastre în arhive, în diferitele fonduri de manuscrise, tipărite ulterior sau rămase încă inedite, în muzee. � � � � � � � � � � �

, şi ele de toate categoriile, începând de la cele emanate de la cancelaria domnească sau de la forurile bisericeşti şi până la cele purtând semnătura unor persoane particulare, sunt o sursă de informare de o valoare încă nebănuită.

Cercetându-le cu răbdare şi cu atenţie, coroborând datele pe care ni le oferă putem reconstitui cu exactitate fapte şi fenomene etnologice de mult dispărute, putem depista elementele de început şi evoluţia unui fenomen, momentul şi cauzele dispariţiei lui sau, eventual, modificările ce au survenit ulterior, aducându-l până către zilele noastre. Nu mai puţin remarcabile sunt acele date şi informaţii care atestă presiunile ce s-au exercitat, de-a lungul timpului, asupra unora sau a altora dintre faptele etnofolclorice – din partea oficialităţilor, a bisericii sau a unor cărturari chiar. Introducerea unor manifestări de dată oarecum recentă poate fi şi ea stabilită cu oarecare sorţi de izbândă.

2. Arhiva „vie” este alcătuită, aşa cum arătam mai sus, din faptele şi fenomenele ce se află în

10

circulaţie în momentul de faţă în mediile etnofolclorice, rurale şi urbane, şi în manifestările de care persoanele mai în vârstă îşi amintesc că ar fi existat cândva, de regulă pe vremea tinereţii lor, dar care, între timp, au ieşit din practica curentă. Este setul de documente pe care folcloriştii îl numesc � � � � � � � � � �

şi � � � � � � � � � �

sau � � � � � �

al folclorului, al întregii culturi şi civilizaţii tradiţionale. La acest capitol al fondului etnografic, folcloric, de artă populară, al fondului etnologic într-

un cuvânt, aflat încă în circulaţie activă trebuie să atragem atenţia în mod deosebit asupra faptului că în imediata noastră apropiere, în realitatea ce ne înconjoară la tot pasul îşi fac simţită prezenţa fapte, fenomene şi manifestări ale etnologiei poporului român cu o vechime apreciabilă, cu semnificaţii adânci, de o diversitate şi o bogăţie impresionante. Pe cele mai multe dintre ele nici măcar nu le observăm, nu le considerăm ca atare deşi, cum spuneam, prezenţa lor este evidentă. Nu le observăm, în primul rând, pentru că fac parte din viaţa noastră, a fiecăruia, şi ca atare intră în ceea ce considerăm a fi banalul cotidian. Nu le observăm, de asemenea, şi dintr-un alt motiv, ceva mai grav din păcate. Cultura noastră ştiinţifică este deficitară. În aceeaşi stare ne aflăm şi în ceea ce priveşte pregătirea şi cunoaşterea acestui domeniu atât de important al culturii şi civilizaţiei, a acestui domeniu cu o contribuţie esenţială la conturarea specificului naţional şi a mărcii noastre identitare.

Ne ferim, pe cât se poate, să folosim cuvinte mari, dar trebuie totuşi să spunem şi să afirmăm un adevăr ce nu poate fi trecut sub tăcere: cultura şi civilizaţia tradiţională, cu cele două categorii de arhive ale sale, a avut un rol hotărâtor în formarea poporului român ca popor romanic, în supravieţuirea şi păstrarea identităţii sale.

4. FAMILIA ŞTIINŢELOR ETNOLOGICE

• Caracterul enciclopedic al culturii şi civilizaţiei tradiţionale • Preocupări pentru abordarea materiei şi a materialului etnologic • Sistematizarea şi clasificarea disciplinelor etnologice sub presiunea realităţii etnofolclorice şi a tradiţiei ştiinţifice • Sistemul deschis al „familiei” disciplinelor etnologice • Familia ştiinţelor etnologice – sistemul actual

Cercetarea şi cunoaşterea culturii şi civilizaţiei tradiţionale sau populare, cum este denumită

în mod frecvent, deşi sunt două concepte care denumesc realităţi diferite, are sau ar trebui să aibă aceeaşi însemnătate şi îndeplineşte aceleaşi funcţii pe care le acordăm studiului limbii şi literaturii, istoriei poporului român ori geografiei României.

Cultura şi civilizaţia tradiţională, etnologia, ca mod propriu, specific, de asumare a lumii de către mediile folclorice rural-urbane, este parte de început, de temei, inseparabilă până la un punct, a culturii şi civilizaţiei naţionale. Relaţia fundamentală dintre cele două segmente ale culturii şi civilizaţiei continuă să funcţioneze, în forme specifice, până în zilele noastre şi va continua, suntem convinşi, să se intercondiţioneze şi în viitor.

De obicei se face o distincţie netă între cultura tradiţională, între etnologia poporului român şi cultura propriu-zisă, cultura scripturală, cum i se mai spune sau, cu alţi termeni, literatura individuală, de autor, ca să ne referim doar la această categorie, cultură şi literatură care, şi ele aparţin aceluiaşi popor român.

Cultura şi civilizaţia tradiţională însumează întregul complex de manifestări de natură spirituală şi materială din mediile etnofolclorice, modul de a gândi, de a privi raporturile cu sine însuşi, cu lumea înconjurătoare, cu divinitatea şi întregul panteon al lumii de dincolo şi de aici, modul de organizare a vieţii productive, pentru a-şi procura cele necesare traiului de zi cu zi, a vieţii de familie şi sociale, a vieţii de pe pământ şi a „vieţii” de dincolo de această lume.

Într-un cuvânt, cultura şi civilizaţia tradiţională este o � � � � � � � � � � �

a vieţii, privită din toate punctele de vedere, a colectivităţilor sau a grupurilor sociale pe care, pentru a le deosebi, le denumim, convenţional, societăţi sau medii tradiţionale, etnografice, folclorice.

Cultura „majoră”, cum o numea Blaga, spre deosebire de cultura „minoră”, prin care acelaşi mare gânditor, dramaturg, poet şi folclorist delimita cultura tradiţională, cultura „majoră” aşadar, sau cultura scripturală, cultura şi civilizaţia „cultă” propriu-zis însumează acele creaţii literar-

11

artistice şi tehnico-ştiinţifice specifice unor societăţi altfel organizate decât cele tradiţionale şi aparţinând unor indivizi anume, unor personalităţi de marcă – sau se bizuie, în principal, pe ceea ce îndeobşte numim experimentul ştiinţific.

Se cuvine şi trebuie să preţuim cultura şi civilizaţia tradiţională pentru tot ceea ce a însemnat şi va continua să însemne ea în societatea românească. Semnul cel mai pios de preţuire îl constituie buna ei cunoaştere, înţelegerea rosturilor şi a semnificaţiilor sale, identificarea cu spiritul şi cu tot ceea ce reprezintă esenţa ei, acel sâmbure ce se confundă cu sentimentul religios.

Pentru atingerea acestui deziderat al cunoaşterii în intimitatea sa, al corectei înţelegeri a universului cu caracter enciclopedic al culturii şi civilizaţiei tradiţionale şi al identificării cu spiritul ei se impun cu acuitate o serie de clarificări de ordin metodologic şi teoretic care să permită stăpânirea complexului, de o bogăţie şi de o diversitate covârşitoare, al manifestărilor care, toate la un loc şi fiecare în parte, se subsumează fenomenului pe care îl denumim, cu un concept foarte cuprinzător – cultura şi civilizaţia tradiţională, etnologia poporului român.

Operaţiunea nu este deloc uşoară fapt dovedit de numeroasele încercări făcute până acum, încercări meritorii fiecare în parte, dar nici una satisfăcătoare, nici una care să pună ordinea necesară în acest fenomen, cum spuneam, atât de complex şi cu un real caracter enciclopedic. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm descurajaţi, să renunţăm la încercarea de ordonare şi de clasificare a materialului etnologic. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum deja aminteam, propuneri s-au mai făcut, şi încă destul de multe, unele dintre ele venindu-ne în ajutor într-o mare măsură.

Pentru aceasta trebuie să procedăm cu răbdare şi metodic, să stabilim criterii care, bine gândite şi alese, să ne ducă pe drumul cel mai scurt la abordarea materialului şi a materiei, aparent de nestăpânit. Într-un cuvânt este vorba să reconstruim, pentru nevoi didactice şi ştiinţifice, un sistem în care să aşezăm la locul ce ni se pare cuvenit fiecare dintre componentele sale alcătuitoare.

În realizarea acestei construcţii, care îşi propune să reconstituie, convenţional, edificiul arhitectonic cu caracter enciclopedic al culturii şi civilizaţiei tradiţionale, trebuie să ţinem seama, după opinia noastră, de următoarele principii:

1) realitatea etnologică în toate formele sale de manifestare, aşa cum se prezintă ea astăzi şi aşa cum o putem reconstitui din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre;

2) tradiţia ştiinţifică autohtonă, cu receptarea critică a celor mai semnificative contribuţii ale folcloriştilor şi etnografilor înaintaşi, care nu sunt nici puţine, nici lipsite de interes;

3) acomodarea sistemului nostru la teoriile ştiinţifice şi la sistemele uzitate pe plan internaţional, cu menţionarea expresă a caracterelor general valabile pe plan universal, cu sublinierea, acolo unde este cazul, a caracterelor specifice românilor, fără exagerări, dar şi fără reţineri.

Aceasta presupune un şir de operaţiuni de clasificare şi de definire a conceptelor, de fixare a obiectului de studiu. Presupune, în acelaşi timp, obligaţia cercetătorului de a opera cu principii, criterii şi metode proprii, care să răspundă, pe de o parte, atât presiunii materialului din realitatea etnofolclorică, cât şi cerinţelor de natură teoretică şi ştiinţifică pe care le presupune studiul de ansamblu sau secvenţial al culturii şi civilizaţiei tradiţionale.

Aşadar o metodă de cercetare proprie, adecvată specificului obiectului de studiu. Mergând cu programul de studiu mai în adâncime, mai către zona de amănunţime şi detaliu,

vom constata că, pentru închegarea sistemului de relaţii de care vorbeam, sunt necesare unele clarificări, o anume ordonare a materialului, construirea unui tablou general al dispunerii lui în funcţie de o serie de factori. Procedând astfel vom ajunge vrând-nevrând să determinăm prima operaţiune ce trebuie făcută, şi anume aceea de a „despărţi apele”. Stă în logica lucrurilor ca, având permanent în vedere ansamblul, sistemul în totalitatea lui, să încercăm, pe de altă parte, să-i determinăm secţiunile, componentele de bază alcătuitoare.

Logica lucrurilor ne obligă, de asemenea, să pornim de la ceea ce am anunţat încă din titlul acestei prelegeri, şi anume de la conceptul de

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. Titlul nu a fost ales la

întâmplare. Noţiunea de „familie” indică, fără nici un dubiu, o trimitere la modul de organizare a vieţii sociale, a relaţiilor de rudenie, care au în centrul lor nucleul de bază:

� � � � � � �, factor unitar pe

temeiul căruia se construieşte întregul edificiu al relaţiilor social-comunitare. Prin extensiune, în aceeaşi alăturare comparativă, „ştiinţele” sunt membrii „familiei” care, până la urmă, alcătuiesc un

12

tot unitar, o celulă, fiecare dintre ele avându-şi specificul şi particularităţile sale, fiecare intrând cu celelalte secţiuni şi componente în relaţii de un anumit fel şi grad. Într-o astfel de celulă, de organizare nucleică, întrepătrunderile şi suprapunerile sunt inerente şi, ca atare, adesea, nu numai greu de departajat, dar şi foarte dificil de detectat. Am ajuns la soluţia utilizării conceptului de � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

obligaţi de specificul şi de câteva dintre particularităţile culturii şi civilizaţiei tradiţionale. Am vorbit deja despre acest specific şi despre particularităţile culturii tradiţionale. Dar, pentru ca lucrurile să fie cât mai clare şi, eventual, convingătoare, le vom rezuma de astă dată.

Primul factor care ne-a îndrumat în direcţia de abordare pe care o propunem a fost însuşi caracterul enciclopedic al culturii şi civilizaţiei tradiţionale ca fenomen complex, cuprinzător, sincretic şi unitar.

Cel de al doilea factor îndrumător a fost cel pornit din necesitatea determinării cadrului funcţional al diferitelor secţiuni şi componente ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale şi a acomodării, a supunerii clasificării noastre criteriului funcţional-sistemic.

În sfârşit, a trebuit, în al treilea rând, să luăm în considerare sinteza căutărilor şi a soluţiilor avansate de predecesori, de iluştrii noştri înaintaşi.

Aceste căutări, aceste încercări de ordonare a materiei şi a materialului etnologic, de clasificare şi ierarhizare, de arondare a unora sau a altora dintre faptele şi „textele” etnofolclorice la o „ştiinţă” etnologică sau la alta, denotă o continuă şi dramatică frământare, preocupare. Evident, cu rezultate diferite dar care, însumate, confruntate între ele şi trecute apoi prin filtrul propriu au putut oferi suficiente sugestii pentru a face, la rândul nostru, ne place să credem, încă un pas pe calea astfel deschisă şi netezită.

Pasul următor al cercetării ar trebui să fie acela al sintezei şi alcătuirea unei scheme de clasificare determinată de: 1) materialul etnologic şi caracteristica modului său de manifestare; acomodarea abordărilor teoretice la realitatea românească; 2) tradiţia cercetărilor autohtone şi elaborările de până acum în acest domeniu şi 3) racordarea ştiinţei despre cultura şi civilizaţia tradiţională românească în ansamblul său la spiritul şi cerinţele cercetării moderne.

Toate acestea fiind zise să prezentăm pe scurt ceea ce noi am numit familia ştiinţelor etnologice, care, pentru o primă orientare şi pentru nevoile concrete de studiu şi de cunoaştere, ar putea urma schema de mai jos:

I. a) Folclorul – fapte, fenomene, manifestări, categorii: – � � � � � � � � � � � � � � � �

– literatura populară, literatura folclorică – � � � � � � � � � � � � � � � �

– muzica populară •

� � � � � � � � � � �, instrumentele muzicale populare

– � � � � � � � � � � � � � � � � � � � – jocul/dansul popular (jocul ca joc, jocul ritual-

ceremonial) –

� � � � � � � � � � � � � � (teatrul laic, teatrul religios, teatrul de păpuşi, jocurile cu măşti,

mimica) –

� � � � � � � � � � � � � � � � � � – formă de manifestare sincretică, pe scenă

b) Folcloristica – � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

– teorie şi metodă –

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � –

� � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �–

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

II. Etnografia –

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � �, aşezări şi gospodării, satul, valea, „ţara”

13

– � � � � � � � � (ocupaţii principale, ocupaţii secundare)

– � � � � � � � � �

(sate specializate) – � � � � � � � �

(uneltele cu funcţie dublă: în scop lucrativ, cu funcţie magică) –

� � � � � � � � � � � � � � �–

� � � � � � � � � � � � � � � � � � �

III. Obiceiurile tradiţionale –

� � � � � � � � � � � � � � a obiceiurilor

– � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � (ciclul familial – naşterea, botezul; juneţea;

căsătoria, nunta; moartea, înmormântarea) – � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(cu dată fixă sau mobile) – � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(agrar, pastoral, viticol etc.)

– � � � � � � � � � � � � � �

– între sacru şi profan –

� � � � � � � � � � � � � � � � şi segmentele sale specializate

IV. Relaţiile sociale –

� � � � � �, neamul, vecinătăţile, obştea

– � � � � � � � � � � � �, organizarea activităţii productive, relaţii de muncă

– � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

V. Arta popular-tradiţională

– � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

VI. Artele aplicate –

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � (civile şi religioase)

– � � � � � � � � �

(în lemn, piatră, os, metal) – � � � � � � �

(pe lemn, pe sticlă) –

� � � � � � � �

VII. Ornamentica tradiţională – � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(amulete, talismane) – � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

VIII. „Ştiinţele” populare

– � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � �� � � � � � � � � �� � � � � � � �

– etnomedicina, etnoiatria •

� � � � �

– � � � � � � � �

– etnobotanica – � � � � � � � �

– etnozoologia –

� � � � � �� � � � � � � � � � � � (de zi cu zi, de sărbătoare, cu funcţie ritual-ceremonială)

IX. Mitologia –

� � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � �, personaje mitologice

– � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

a mitologiei X. Etnologia

� � � � � � � � � ca ştiinţă integratoare şi cuprinzătoare a fenomenului etnofolcloric şi a

interpretării lui inter- şi pluridisciplinare; � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � de abordare a culturii şi civilizaţiei tradiţionale; caracterul modern,

universal acceptat, al metodei;

14

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � româneşti la cerinţele curentului de idei cu circulaţie europeană şi nord-

americană; � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � – teorie şi metodă;

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � – religioasă, juridică,

urbană, rurală, regională, a relaţiilor de rudenie etc. XI. Antropologia „

� � � � � � � � � � � � – observa acad. Ştefan Milcu în 1997 – este ştiinţa cea mai generală despre

om, despre ceea ce reprezintă fiinţa umană azi şi despre viitorul acestei fiinţe, despre continua ei devenire. Antropologia se concentrează asupra cunoaşterii sub toate formele a omului spre a desprinde semnificaţia faptelor lui şi a stabili locul şi încadrarea omului şi a acţiunilor lui într-o istorie generală a viului şi a lumii, în care fiinţa umană se detaşează de tot ceea ce există deşi se înrudeşte cu toate vieţuitoarele lumii cu care are multe în comun. Antropologia este situată la frontiera ştiinţelor naturii şi a ştiinţelor sociale.” –

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � – asemănări şi deosebiri

– Ramuri principale: � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � �

Propunerea de clasificare şi de ordonare a materiei şi a materialului, a faptelor, fenomenelor

sau manifestărilor ritual-ceremoniale, ca şi cea a problemelor teoretico-interpretative şi de metodă, aşa cum este ea prezentată, are, în primul rând şi în mod intenţionat subliniat, un caracter şi un scop afişat didactic, convenţional. Ea are, uşor de constatat, menirea de a ne ajuta să ne orientăm cu oarecare uşurinţă în ansamblul atât de complex şi aparent complicat, derutant chiar, al culturii şi civilizaţiei tradiţionale, al etnologiei.

Mobilitatea compartimentelor este vizibilă şi vădit subliniată. De aici şi faptul asupra căruia dorim din nou să atragem atenţia: caracterul deschis al schemei alcătuite de noi, posibilitatea unor reaşezări, ale unor adăugiri sau retuşuri.

5. INSTRUMENTELE DE LUCRU ALE ETNOLOGIEI

• Importanţa cultural-ştiinţifică şi practică • Principalele instrumente de lucru.

Apariţia şi constituirea ştiinţelor moderne, ca discipline autonome, de sine stătătoare, este condiţionată, după părerea noastră, de însumarea a trei factori determinanţi, şi anume:

1) fixarea cât mai clară a � � � � � � � � � � � � � � � �

; 2) stabilirea unei

� � � � � � � � � � � � � � � adecvate, specifică obiectului de studiu;

3) alcătuirea unui set cât mai diversificat şi cuprinzător de � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Instrumentele de lucru au aşadar un prim rol şi anume pe acela de a atesta stadiul, la un

moment dat, al procesului de constituire şi de cristalizare al disciplinei ştiinţifice în discuţie. În acelaşi timp, instrumentele de lucru se constituie în repere de evaluare a evoluţiei disciplinei în diferitele etape ale existenţei sale.

Ca urmare, studiul şi cercetarea, cu şanse de reuşită, ale oricăreia dintre disciplinele ştiinţifice, fie că este vorba despre ştiinţa literaturii, de cea a teoriei literare, a literaturii comparate sau a celor din familia ştiinţelor etnologice, folcloristica, etnografia şi arta populară în primul rând, sunt condiţionate de alcătuirea unui set cât mai bogat şi mai cuprinzător de instrumente de lucru, de surse de informare care să indice cât mai exact – şi mai corect – stadiul de fapt al problemei care interesează şi care face obiectul investigaţiei noastre.

În ce constă, de fapt, importanţa, teoretică şi practică, a instrumentelor de lucru ale etnologiei?

Absolut toate disciplinele ştiinţifice, fără nici o excepţie – inclusiv folcloristica, etnografia, arta populară, etnologia – operează cu o paletă de instrumente de lucru, unele cu un caracter general cuprinzător, altele cu un caracter particular, specific disciplinei respective.

Apariţia acestor instrumente, ca entităţi de sine stătătoare, cu o metodologie proprie, este posibilă şi necesară numai după acumularea unei cantităţi apreciabile de material şi doar în momentul în care disciplina respectivă a făcut paşii necesari pentru a-şi determina caracterele specifice, pentru a se delimita, atunci când este cazul, de ştiinţele în interiorul sau în preajma cărora

15

a funcţionat până atunci cu rolul de auxiliar, căpătându-şi astfel autonomia. Aceasta fiind situaţia, vom constata că, pe de o parte, instrumentele de lucru sunt rezultatul

unui proces avansat în acţiunea de autonomizare a disciplinei respective, că, pe de altă parte, apariţia, numărul, cantitatea şi calitatea, diversificarea şi caracterul complex şi cuprinzător al instrumentelor de lucru îşi aduc o contribuţie însemnată la conturarea şi delimitarea efortului de autonomizare, de particularizare a acelei discipline, fiind unul dintre criteriile definitorii ale gradului ei de existenţă de sine stătătoare.

În acelaşi timp, instrumentele de lucru, prin ele însele, au rolul de a facilita cercetarea, de a o impulsiona, de a o împinge înainte, deschizându-i noi orizonturi şi căi de abordare.

Calitativ şi cantitativ instrumentele de lucru ale etnologiei – şi nu numai – sunt numeroase şi foarte diversificate, unele de o însemnătate apreciabilă.

Principalele instrumente de lucru ale etnologiei sunt, după părerea noastră, următoarele: 1.

� � � � � � � � � � � �, cu subdiviziunile sale: a)

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � �; b)

� � � � � � � � � � � � � � � � � � �; c) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

şi d) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

– ale ştiinţelor socio-umane. 2.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, consacrate unui gen, unei specii sau categorii ale folclorului, unor

termeni specifici unui domeniu – muzică, artă populară ş. a. m. d. 3.

� � � � � � � � � � � � � � � � � referitoare la personalităţi, opere, reviste, societăţi şi asociaţii

profesionale etc., la fapte şi la fenomene etnofolclorice. 4.

� � � � � � � � � � � � sau ştiinţifice ale unor colecţii de folclor sau reviste.

5. � � � � � � � � � � � � � � � �

ale unor capodopere ale literaturii populare. 6.

� � � � � � � � � � � � � � � � consacrate unor personalităţi, unor reviste, unor şcoli ştiinţifice sau

curente cultural-ştiinţifice. 7.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �.

8. � � � � � � � � � � � � � � �

de literatură populară. 9. � � � � � � � � � � � � � � �

de istorie a folcloristicii şi a etnografiei sau asupra unor fenomene şi categorii folclorice,etnografice, de artă populară.

10. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, în ediţiile sale succesive, ca instrument de lucru cu statut special al etnologiei.

Tabloul prezentat mai sus poate fi restrâns sau, de ce nu, extins, în funcţie de modul propriu de a vedea lucrurile al fiecăruia dintre specialiştii care s-ar implica într-o cercetare pe această temă.

II. ETNOGRAFIA POPORULUI ROMÂN

• Etnografia – disciplină etnologică fundamentală. • Cultură, civilizaţie, mentalitate populară • Definiţie, obiectul de studiu, aria de cuprindere • Etnografia descriptivă şi limitele ei. • Cercetarea faptului şi a fenomenului etnografic din perspectivă etnologică.

Preliminarii metodologico-teoretice.

� � � � � � � � � � are ca obiect de studiu şi arie de cuprindere

ansamblul faptelor şi fenomenelor culturii şi civilizaţiei de factură popular-tradiţională, fapte şi fenomene care, potrivit realităţii etnofolclorice, se „exprimă” printr-o suită de manifestări complexe şi într-o desfăşurare sincretică însumând mai multe paliere, fiecare palier la fel de important, cu locul şi rostul lui definitoriu în construirea imaginii integrale şi a înţelesurilor de profunzime.

În literatura de specialitate, română sau internaţională, etnografiei i-a fost rezervată, ca obiect de studiu, cercetarea, prezentarea şi interpretarea uneia dintre secţiunile cele mai cuprinzătoare ale culturii tradiţionale: aşa-zisa cultură materială, civilizaţia. Etnografia clasică, preponderent descriptivă, a inclus în preocupările sale tot ceea ce ţine de organizarea practică ale vieţii individului, ale grupurilor şi colectivităţilor săteşti în special. Li se adaugă marele şi complexul capitol al relaţiilor sociale şi economice. Şi ca lucrurile să nu pară şi să nu fie chiar atât de „simple” tot etnografia se ocupă şi de obiceiurile tradiţionale – calendaristice, de peste an şi cele legate de viaţa omului. Unii specialişti, copleşiţi poate de vastitatea materialului şi a realităţii din teren, au ataşat etnografiei şi fapte, fenomene sau manifestări ale celorlalte discipline etnologice, altele decât folcloristica, cu toate ramurile ei.

Toate faptele aparţinând domeniului etnografic au fost cercetate şi prezentate doar

16

din punctul de vedere al existenţei lor concrete, practice, „tehnice”, ajungându-se astfel la o secţionare aproape excesivă a materialului. � � � � � �

, de pildă, face obiectul de studiu al etnografiei doar ca unealtă agricolă, cu părţile lui componente, cu evoluţia în timp şi tipologia de rigoare, cu materialul din care este confecţionat. � � � � � � � � �

, ca text poetic, a fost lăsat în seama folcloristicii. Nici etnografia, nici folcloristica n-au avut în vedere faptul – extraordinar prin însemnătatea lui – că plugul a avut şi continuă să aibă o dublă funcţiune şi multiple semnificaţii: unealtă agricolă, dar şi instrument-recuzită cu valoare de folosinţă magico–religioasă –

� � � � � � � � � � � � � utilizat în anume

condiţii şi doar cu această funcţie specializată la delimitarea hotarului localităţii respective; � � � � � �

– şi substitutele sale – folosit ca recuzită obligatorie în obiceiul de Anul Nou etc.

În aceeaşi situaţie se află şi alte categorii de unelte şi obiecte de uz casnic care, şi ele, au dublă funcţie şi multiple semnificaţii: jugul, meliţa, cuţitul, ţestul, cămaşa etc. Şi astfel se ajunge la un impas păgubitor – confuzie generală, derută deplină, abandonarea prezentării manifestărilor etnofolclorice de diferite categorii în desfăşurarea lor reală, sincretică, unitară, integratoare.

Prin caracterul ei subliniat descriptiv, prin tendinţa excesivă de prezentare a detaliului – de unde şi „zonarea” înfricoşătoare (câte sate sau grupe de sate atâtea zone sau subzone etnografice), prin criteriile de atribuire doar a unei părţi din întregul etnofolcloric, etnografia a fost văduvită de conţinutul ei etnologic, integrator, devenind o ştiinţă strict specializată, cu un obiect de cercetare îngustat până la limita admisibilă.

Sub presiunea realităţii etnofolclorice, dar şi a noului concept al � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, pe care deja l-am menţionat, se impune abordarea fenomenului etnografic dintr-o altă perspectivă. S-au şi făcut de altfel unii paşi în această direcţie, care, acum, se cere doar statuată, extinsă şi aplicată în toate cazurile.

Principiile de abordare ale faptului sau fenomenului etnografic obligă, în acelaşi timp, la anume precizări, una dintre ele, extrem de importantă, referindu-se la situarea obligatorie, în timp şi în spaţiu, a documentului cercetat. Trebuie să avem tot timpul în vedere o realitate, şi anume aceea că fiecare fapt etnofolcloric apare la un moment dat, cunoaşte o anume evoluţie în timp, atinge un moment de vârf al dezvoltării sale, începe apoi să decadă, să-şi piardă însemnătatea şi semnificaţiile originare, ceea ce, până la urmă, duce fie la ieşirea din uz şi dispariţie, fie la modificări de substanţă ale sensurilor. În acest ultim caz ne aflăm, de fapt, în faţa unui fenomen nou şi trebuie să-l privim ca atare.

Insistăm asupra acestui principiu, asupra precizărilor cuvenite despre care a fost vorba. Motivele insistenţei noastre sunt numeroase şi, mai ales, întemeiate. Ele sunt de natură să înlăture o anume metodă de prezentare şi de interpretare a materialului etnografic şi, în egală măsură, a celui folcloric, metodă ce se practică cu o insistenţă aproape obsedantă de la 1840 („Dacia Literară”) până în zilele noastre.

Dacă vom urmări expunerile unor specialişti sau ale altor cărturari preocupaţi de cultura tradiţională vom observa, fără prea multă greutate, că materialul despre care se vorbeşte este prezentat, în toate cazurile, ca şi cum ar fi o manifestare actuală, vie, existentă şi practicată în momentul de faţă în mediile etnofolclorice. Lucrurile nu stau întocmai aşa. De cele mai multe ori se prezintă materiale care au ieşit de mult din circulaţie, care au dispărut, de fapt, de multă vreme. Ele fac parte din arhiva documentar–istorică a culturii tradiţionale şi, ca urmare, din această perspectivă se cer prezentate, analizate, interpretate.

Metoda, să-i spunem clasică–tradiţională, de a prezenta materialul etnografic, folcloric sau de artă populară în felul expus mai sus păcătuieşte, în primul rând, prin aceea că nu se supune şi nu respectă normele elementare ale rigorii ştiinţifice. În al doilea rând, poate şi mai grav, este faptul că dă impresia, evident falsă şi neconformă cu realitatea, că şi în momentul de faţă poporul român este un popor etnografic, că şi astăzi, la cumpăna dintre milenii, îşi reglementează normele de trai, din toate punctele de vedere, potrivit unor reguli, principii şi criterii de sorginte arhaică, specifice societăţilor prefeudală sau feudală. Ceea ce, desigur, realitatea etnofolclorică nu confirmă în fapt. Va trebui, în consecinţă, să renunţăm la o astfel de metodă de prezentare şi de interpretare a materialului, să spunem lucrurilor pe nume, făcând precizările cuvenite, situându-le corect în timp şi în spaţiu.

Cu acelaşi respect pentru rigoarea ştiinţifică şi acomodarea prezentării materialului

17

etnofolcloric la ceea ce se întâmplă de fapt în realitate trebuie să vedem şi raportul � � � � � � � � � � � � � � � �

. S-a instituit în etnologia românească şi a fost practicată cu precădere metoda culegerii şi

înregistrării de material din localităţi izolate, conservatoare, şi de la persoane de regulă în vârstă, fără ştiinţă de carte, fără contacte în afara lumii satului respectiv. O asemenea orientare îşi are valoarea sa ştiinţifică doar pentru reconstituirea unor forme vechi, ieşite acum din uzul general. Nimeni nu neagă importanţa

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � sau

� � � � � � � � � �, dar cantonarea numai în acest perimetru duce, în mod

vădit, la anularea, la neluarea în consideraţie a relaţiei determinante – şi eficiente – dintre tradiţie şi inovaţie, ceea ce face ca toate procesele de evoluţie, de dezvoltare şi de modernizare în lumea satului să nu-şi mai afle locul, să fie trecute cu vederea. Conservatorismul satului românesc, atât de apăsat accentuat în toate ocaziile, nu-şi găseşte sprijinul necesar în ceea ce ne oferă materialul etnografic şi folcloric. Este adevărat că, în unele cazuri, procesul evolutiv este mai lent, dar niciodată fenomenele nu se află într-o stare de „împietrire”, de păstrare neatinsă a unei tradiţii, indiferent care ar fi ea, întocmai cum era cunoscută şi practicată în urmă cu câteva secole. S-au produs, pe parcurs, o sumă de modificări, unele de esenţă, şi aşa trebuie să vedem, să prezentăm şi să interpretăm fiecare caz în parte sau etnologia în ansamblul său.

Toate aceste modificări, toate aceste ruperi de nivel sunt determinate, sunt impuse de schimbările ce intervin în

� � � � � � � � � � � � � sau

� � � � � � � �. Mentalitatea, condiţionată şi ea de o sumă

de factori, nu rămâne una şi aceeaşi pe tot traseul istoric. Se modifică lent, dar se modifică totuşi, prin acumulări succesive, atrăgând după sine reaşezări în întreg sistemul culturii tradiţionale.

În sfârşit, se cere o reconsiderare de substanţă a modului de a privi, de a aborda � � � � � � � � �� � � � � � � �

a poporului român. De la 1840 singurul segment al societăţii româneşti care a fost studiat a fost acela al lumii

rurale, al satului, şi încă nu a oricărui sat ci, mai ales, a celor izolate, închise, conservatoare, tradiţionaliste, păstrătoare, se spunea, ale fondului de cultură şi civilizaţie vechi, arhaic, în „stare pură”.

S-a mers chiar mai departe, nepermis de departe, insistându-se asupra existenţei unei opoziţii ireconciliabile între sat şi oraş, acesta din urmă fiind considerat cosmopolit, încărcat cu toate păcatele. Consecinţa unei asemenea concepţii a fost una păgubitoare şi pentru ştiinţă şi pentru imaginea de ansamblu a societăţii româneşti, societate care, prezentată astfel, ar fi dintotdeauna ruptă în două, una rurală, una urbană, una creatoare şi purtătoare a „veşniciei”, a spiritului autohton, românesc, cealaltă înstrăinată, un pericol, evident şi permanent, pentru tradiţia neamului. Nimic mai fals, nimic mai periculos, nimic care să nu ne pună într-o situaţie cel puţin jenantă, dacă nu şi mai mult.

Satul şi oraşul s-au aflat dintotdeauna într-o relaţie organică, interdependentă, manifestându-se şi evoluând în aceeaşi direcţie deşi,poate, nu întotdeauna în acelaşi ritm. S-au sprijinit reciproc, au făcut permanent schimb de bunuri, inclusiv de valori din zona civilizaţiei şi a culturii. Satul şi oraşul sunt două componente ale uneia şi aceleeaşi unităţi, creând şi împărtăşind aceleaşi valori. � � � � � � � � � � � � � � �

, alături şi împreună cu � � � � � � � � � � � � � � �

, se constituie astfel în părţi complementare ale

� � � � � � � � � � � � � � � � � �.

1. Aşezările au reprezentat şi continuă să reprezinte nucleul vieţii economice, sociale, magico–religioase şi spiritual–culturale ale societăţii româneşti. Prin tot ceea ce conţin şi însumează în structura lor, din toate punctele de vedere, aşezările, fiecare în parte şi toate la un loc, consfinţesc acel specific, acea notă de originalitate şi de identitate în elementele sale constitutive, de profunzime. De aici caracterul inconfundabil, acea forţă interioară capabilă să-i asigure durata în timp şi în spaţiu, trăinicia, supravieţuirea, rezistenţa în faţa vicisitudinilor – ale istoriei, uneori devastatoare, ale naturii, nu întotdeauna binevoitoare şi prielnice. � � � � � � � � � � � � � � �

, despre care se vorbeşte atât de mult, îşi are factorul de reprezentare, de semnificaţie unică şi durabilă, tocmai în aceste trăsături de profunzime, de alcătuire nucleică ce nu se lasă descifrate la prima vedere şi nici nu pot fi sesizate, în ceea ce au ele fundamental, de esenţă, în urma unor cercetări şi studii secvenţiale, pe tipuri şi categorii de manifestări abordate separat, doar dintr-o perspectivă sau alta.

Aşezările au avut dintotdeauna – şi continuă încă să aibă – o personalitate distinctă, o anumită şi binefăcătoare

� � � � � � � � �.

18

Aşezarea, din orice timp, din orice spaţiu, din oricare categorie, îşi are un sistem bine reglat de organizare, de relaţii sociale şi economice, de punere în mişcare a întregului palier de funcţii, necesare şi obligatorii pentru viaţa de fiecare zi a grupului alcătuitor.

Componenta economico–socială – foarte importantă ea singură – îşi asociază încă un segment, la fel de important, şi anume pe acela al cadrului magico–religios şi cultural, de o diversitate şi bogăţie copleşitoare, de o profunzime remarcabilă, decisivă pentru nevoile imediate şi de durată ale grupului, pentru supravieţuirea lui, pentru participarea şi integrarea, firească, organică, în complexul unitar şi durabil al neamului. În aceşti factori de profunzime şi de esenţă, în împletirea lor atât de strânsă îşi află temeiul, baza solidă, de durată, acea „

� � � � � � �” a satului românesc cum,

atât de inspirat, o dăltuia şi o numea Lucian Blaga. Principalele categorii de aşezări cunoscute în spaţiul românesc sunt următoarele:

� � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � �. Sunt şi aşezări cu un profil mixt, cum ar fi de pildă unele târguri sau târguşoare

unde procesul de desprindere de sat nu este încă pe deplin încheiat: o parte dintre locuitori mai practică agricultura şi creşterea animalelor.

Atingem în felul acesta încă o chestiune foarte însemnată: aşezările, de toate categoriile, au cunoscut şi parcurg şi în momentul de faţă o traiectorie de mişcare dinamică în ambele sensuri. Unele sate-localităţi evoluează, se dezvoltă către orăşenizare, devenind târguri şi oraşe, altele, din această categorie, decad, îşi restrâng activităţile, întorcându-se la statutul de localitate cu caracter preponderent rural. Sunt, nu puţine, şi cazurile când anume aşezări dispar pur şi simplu de pe hartă.

Satele, cel mai temeinic studiate, pot fi de tip � � � � � � �

, de tip � � � � � � � �

sau de tip � � � � � �

Satul, ca să ne limităm doar la această categorie de aşezări, are în structura sa o

� � � � � sau

centrul, are un grup de construcţii–instituţii cu caracter religios (biserica) şi cultural (şcoala, eventual biblioteca şi cămin cultural), civil-administrativ (primăria ş.a.).

Un loc special, cu multiple semnificaţii magico-religioase, dar şi culturale, revine „celui de-al doilea sat”,

� � � � � � � � �. Cimitirul nu este, aşa cum s-ar crede la o primă vedere, doar locul de

îngropăciune al celor decedaţi. Cimitirul este spaţiul rezervat moşilor şi strămoşilor tuturor celor din neam. Este un spaţiu sacru, un spaţiu care face parte şi se integrează aşezării înseşi, ridicând, pe de o parte, oarecare bariere între cele două „lumi”, asigurând, pe de altă parte, elementul de continuitate şi de „normală convieţuire” între cei ce au fost cândva, între cei ce sunt şi cei ce vor veni.

� � � � � � � � � � � � � � � � este, de aceea, foarte puternic şi intens practicat, zilele de pomenire ale

celor răposaţi fiind numeroase. Nu este vorba însă doar de pomenire, ci şi de comunicare, de transmitere a unor mesaje ale celor vii către cei dispăruţi din neam. Morţii sunt respectaţi, pomeniţi şi, ceea ce trebuie să reţinem cu deosebire, „prezenţi” la anumite zile când li se pun mese speciale cu ocazia revenirii lor în gospodăria pe care au avut-o cândva.

Satele, atunci când locurile de arătură, fâneţele, păşunile sau culturile pomicole şi viticole se află la distanţe mai mari, îşi „transferă” o parte dintre locuitori şi activităţile aferente în adăposturi temporare – sălişte, odăi etc. Cu vremea, unele dintre acestea devin aşezări stabile şi permanente marcând astfel apariţia unor noi sate.

Problema cea mai importantă a unei aşezări o constituie instituirea unor relaţii sociale puternice şi durabile. Pe primul loc se situează

� � � � � � şi

� � � � � �. Lor li se alătură

� � � � � � � � � � � �.

De asemenea, într-un sat funcţionează toate instituţiile magico-religioase, culturale şi economice, cu persoane specializate, capabile să răspundă tuturor cerinţelor.

Satul îşi delimitează spaţiul propriu prin � � � � � �

. Unul este hotarul moşiei, celălalt este hotarul satului. La întâlnirea a două sau mai multe hotare sunt locuri ce deţin forţă magică: aici au loc unele practici magico-religioase sau rituale. Hotarul satului este cel de-al doilea cerc magic cu rosturi de apărare de acţiunea forţelor malefice, a epidemiilor etc. În satul arhaic hotarul este trasat prin tragerea unei brazde la care era folosit

� � � � � � � � � � � � � tractat de mai multe perechi de boi, de regulă

de aceeaşi culoare, născuţi în aceeaşi zi a săptămânii – joia sau sâmbăta. La hotarul satului se fixau şi unele obiecte cu rosturi de apărare,

� � � � � � � � � � � de exemplu.

Având o autonomie pronunţată şi dispunând, în principiu, de toate instituţiile de trebuinţă satul nu este o unitate închisă, izolată. El se află în relaţie cu aşezările vecine şi gravitează în jurul unui centru comercial, meşteşugăresc şi cultural. Au loc, în acest cadru, schimburi, mai mult sau mai puţin intense, pe toate palierele. Bâlciurile, iarmaroacele, târgurile de ţară, nedeile, hramurile,

19

sunt locuri de întâlnire, prilejuri de cunoaştere, de schimb de bunuri şi de valori. 2. Gospodăria este o subunitate economico-socială, locul de rezidenţă al unei familii. Este şi

ea împrejmuită, hotărnicită, în scopul apărării de spirite şi forţe răuvoitoare. Interesant este faptul că, chiar dacă nu are gard împrejmuitor, gospodăria are, la intrare, o

� � � � � �, ceea ce spune foarte

mult despre virtuţile, magice în primul rând, ale acesteia. Gospodăria este alcătuită din locuinţă şi construcţiile anexe: cuptorul şi bucătăria de vară,

beciuri şi pivniţe, magazii pentru păstrarea cerealelor, porumbare, grajduri pentru animale şi coteţe pentru porci şi păsări, şoproane pentru adăpostirea căruţelor şi a uneltelor mari, şure pentru fân etc., eventual ateliere meşteşugăreşti.

Curtea este un spaţiu în care se desfăşoară anume momente ale unor practici ritual-ceremoniale: nunta, înmormântarea, colindatul, pluguşorul, căluşarii etc.

În incinta gospodăriei, mai ales noaptea, acţionează în voie diferitele personaje mitice şi spirite răuvoitoare. Fapt pentru care gospodarii îşi iau anume măsuri de prevedere şi apărare.

3. Locuinţa sau casa reprezintă elementul determinant al întregii organizări a aşezărilor şi, prin extindere, al întregii societăţi româneşti. Familia are, în societatea tradiţională, un rol excepţional. Este alcătuită din soţi, din copii, din părinţi, din nepoţi. Relaţiile sociale, economice, magico-religioase şi culturale îşi află un prim nivel – cel de bază – în interiorul familiei. De aici se propagă, se extind către exterior. Se stabilesc astfel relaţiile de rudenie, formele de proprietate şi normele de moştenire, obligaţii şi îndatoriri în funcţie de sex şi vârstă. În cadrul unei familii se desfăşoară, pe diferite nivele, activitatea magico-religioasă care, foarte important, este oarecum specializată pe categorii de sex şi vârstă. Raportul tradiţie–inovaţie îşi află forme de manifestare concretă, la primul nivel, tocmai în cadrul familiei. Persoanele în vârstă sunt statornice în practicarea şi păstrarea formelor de manifestare tradiţională, cele tinere sunt mai receptive la nou şi inovaţie. Transmiterea credinţelor, a obiceiurilor, a altor valori magico-religioase sau culturale pur şi simplu are loc, cel mai adesea, în familie.

Familia, cum am mai spus-o, îşi lărgeşte aria de reprezentare şi prin includerea în structurile ei a tuturor celor decedaţi din neam. Familia este, şi în acest caz, nucleul de apropiere dintre cele două lumi, cei vii având grijă ca morţii lor să fie respectaţi, pomeniţi, primiţi „acasă” în anumite zile.

Locuinţa îndeplineşte o multitudine de � � � � � � �

: este adăpost împotriva frigului, a ploii; este loc de odihnă; este spaţiul rezervat pregătirii hranei şi păstrării în bune condiţii a produselor alimentare, dar şi a altor bunuri–îmbrăcămintea, ţesăturile. Locuinţa este, în acelaşi timp, spaţiul unde au loc naşterile, unde se moare. Aici se desfăşoară unele momente importante ale manifestărilor ritual–ceremoniale: botezuri şi cumetrii, nuntă, depunerea mortului şi privegherea lui, şezători etc.

Locuinţa are, fapt prea puţin observat până acum, o importantă funcţie religioasă: nu există casă în care să nu întâlnim un mic „altar” cu icoane, candelă, cărţi de rugăciune, buchet de busuioc, aghiasmă.

Locuinţa este adăpostul cel mai sigur împotriva spiritelor răuvoitoare de toate felurile, inclusiv a diavolului. Numărul şi varietatea acestora este copleşitoare: acum şi aici vom întâlni în forme diferite întreaga mitologie folclorică. Măsurile de apărare sunt şi ele pe potrivă. Construcţia unei case trebuie să respecte anume interdicţii, să fie însoţită, pe tot parcursul, de o sumă de acte rituale succesive. Abaterea, voită sau din neştiinţă, de la ritualul consacrat atrage după sine mari nenorociri.

Specialiştii, pe baza unor studii amănunţite, au stabilit o tipologie a locuinţei, tipologie care are în vedere natura reliefului (munte, deal, şes, vale etc.), planul construcţiei, materialele folosite, numărul de camere, poziţia faţă de sol (semiîngropate, de suprafaţă, cu un nivel), dispunerea sub acelaşi acoperiş a unor anexe etc. � � � � � � � � � � � � � �

este o sinteză, o însumare fericită a tuturor acestor tipuri, fiecare tip având, la rândul lui, un număr de variante impresionant. Fiecare locuinţă îşi are personalitatea sa distinctă, asemănările fiind numai aparente.

Şi ca asemănările şi deosebirile să nu se oprească aici, se cuvine să atragem atenţia asupra a încă unor elemente care, adăugate celor deja remarcate, deschid noi perspective prezentării şi analizei. � � � � � � � � � � � � � � �

, atenţia acordată frumosului este remarcabilă – şi nelipsită. Interiorul

20

locuinţei este o adevărată „expoziţie” de obiecte de îmbrăcăminte, de ţesături – covoare, scoarţe, ştergare etc. În exterior, arta lucratului în lemn, ca să dăm un singur exemplu, se face prezentă în toată splendoarea.

4. Ocupaţiile, de bază sau secundare, dau măsura muncii stăruitoare, permanente, pentru asigurarea celor necesare traiului. Munca nu este deloc uşoară. Ca să smulgi pământului şi naturii cât mai mult din ceea ce poate da, ca să obţii răsplata cuvenită pe măsura efortului depus trebuie să dai tot ceea ce omeneşte se poate da. Mai ales că, în multe cazuri, obstacolele sunt de netrecut. Natura este capricioasă; aduce după sine secetă, grindină, furtuni, ploi devastatoare. Se adaugă „bolile”, incendiile etc. Pentru a le „îmbuna”, pentru a le învinge sau a ameliora cât de cât efectul lor devastator omul şi-a creat un sistem complex de „alianţe”: riturile cu caracter magico-religios. Lumea lucrătorilor şi a lucrătoarelor este populată de fiinţe şi spirite, bune şi rele, care cer să fie respectate, „îmbunate”. În bună parte ele sunt cele care alcătuiesc fondul mitic al poporului nostru.

Riturile de fertilitate, de înlăturare a secetei şi aducere a ploii, de alungare a păsărilor ce produc pagube, cele împotriva grindinei etc. sunt numeroase şi pot fi întâlnite pe tot timpul anului. Aşa cum sunt şi cele împotriva manei grâului, a celor ce provoacă pierderea sau stricarea laptelui. Nu puţini sunt „sfinţii” care îşi cer respectul de cuviinţă, de regulă prin nelucrare în ziua ce le este sortită. � � � � � � � � � � � � � � � �

, constituit de-a lungul timpului, consemnează cu stricteţe toate aceste momente şi sărbători ce trebuie „ţinute” de cei în cauză.

Se cuvine făcută, în acest context, o precizare – calendarul este alcătuit dintr-o sumă de alte calendare:

� � � � � � � � � � � � � � sau oficial, al statului,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � care începe la 1

septembrie,� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

– al agricultorilor, al păstorilor, al vânătorilor, pescarilor, crescătorilor de albine ş.a.m.d.,

� � � � � � � � �culegerii

� � � � � � � � � � � � � � sau al celor

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � perioadelor oprite sau dezlegate

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � aşa-zis al babelor sau al

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � �etc. Până şi pentru

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � există anume perioade când acestea îşi au maxima eficienţă.

Fiecare categorie de ocupaţii îşi are, de asemenea, o structură proprie în ceea ce priveşte instituirea unor tradiţii şi rituri. Începutul activităţii şi încheierea ei sunt marcate prin rituri şi manifestări etnofolclorice bine definite, păstrate din vechime, practicate cu o insistenţă ce impresionează. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

sunt următoarele: agricultura, păstoritul, pădurăritul, mineritul. Lor li se adaugă pescuitul, vânătoarea, albinăritul, sericicultura – creşterea viermilor de mătase, culesul în natură. De notat că acestea din urmă sunt, în anumite zone şi localităţi, ocupaţii de bază, ocupaţii cu o pondere ce se impune – pescuitul în Deltă de pildă.

Un loc important în această suită revine � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Principalul practicant al acestora este femeia – soţie, fiică, bunică. Culegerea plantelor cu diverse întrebuinţări, pregătirea hranei, păstrarea şi conservarea produselor alimentare, prelucrarea lânii, a cânepei, inului, firelor de mătase etc., confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte, a covoarelor, scoarţelor, cearceafurilor, macatelor, ştergarelor ş.a.m.d. Torsul, depănatul şi ţesutul sunt ocupaţii preponderent feminine. În responsabilitatea femeii intră şi confecţionarea unor obiecte etnografice de folosinţă uzuală, cum ar fi, de exemplu, ţestul.

Femeia are, după cum se vede, o mulţime de responsabilităţi de natură vitală. Ea este aceea care conservă cel mai bine tradiţia şi tot ei îi revine menirea de a introduce inovaţiile. Femeia este aceea care acordă cea mai mare atenţie funcţiei estetice a întregii activităţi a comunităţii.

5. Uneltele. Industria casnică. Meşteşugurile. Instalaţiile tehnice ţărăneşti Fiecare dintre titlurile enunţate mai sus constituie capitole fundamentale, deosebit de

importante şi semnificative ale etnografiei–etnologiei poporului român. Fiecare în parte şi toate la un loc demonstrează cu argumente temeinice originea, vechimea, unitatea de locuire, de cultură şi civilizaţie, capacitatea poporului român de a se adapta cerinţelor vieţii şi mediului, de a-şi perfecţiona fără încetare instrumentarul necesar unei continue îmbunătăţiri a traiului.

Evoluţia, dinamica civilizaţiei şi a culturii tradiţionale este o realitate palpabilă, uşor demonstrabilă prin întreaga suită de manifestări etnologice cunoscute şi consemnate de-a lungul timpurilor. Segmentul cel mai concret, cel mai „la vedere”, ce poate fi utilizat ca argument de

21

necontestat în acest scop, este cel etnografic. Prima

� � � � � � � a fost un băţ sau o piatră cu care s-a scurmat pământul, s-a vânat şi pescuit, s-

au curăţit pieile de animale, s-au „construit” adăposturile primare. Cu vremea, prin noi şi noi adăugiri şi perfecţionări, prin descoperirea şi folosirea uneltei pentru confecţionarea altor unelte s-a ajuns la realizarea unui instrumentar tot mai complex, la o specializare a acestuia pentru diferitele ocupaţii. Ingeniozitatea confecţionării unora dintre acestea este de-a dreptul remarcabilă. � � � � � �

, unealtă fundamentală, cu multiple întrebuinţări, dar şi cu o serie de alte unelte derivate – rariţa, de pildă – are o istorie milenară, are o tipologie foarte bogată, un set de variante utilizabile pe diferitele categorii de terenuri. Îşi are începutul în banalul băţ al primitivului despre care aminteam. A evoluat în tot timpul. A îndeplinit un rol decisiv şi descoperirii şi utilizării lui, omenirea îi datorează în foarte bună parte supravieţuirea. � � � � � � � � � � � � � �

are şi el o vechime venerabilă, o evoluţie consistentă şi o întrebuinţare dintre cele pe care le-am caracterizat ca determinante.

Lista uneltelor multifuncţionale, a celor specifice unor anume ocupaţii – păstoritul de pildă – sau a celor strict specializate pe o operaţiune sau alta este de-a dreptul ameţitoare.

Uneltele, cele mai simple, sunt confecţionate în gospodărie. Altele, care cer pricepere şi calificare şi anume instalaţii sunt realizate de meşterii săteşti – rotari, lemnari, fierari, zidari etc. Întâlnim însă şi unelte care sunt produse în atelierele din târguri şi oraşe: plugul de fier, rariţa, boroana, secera, toporul şi derivatele lui etc. Meşteşugurile şi categoria specializată care le practică au o vechime apreciabilă şi pot fi depistate pe întreg spaţiul de vieţuire românească. Apariţia şi dezvoltarea lor se constituie într-unul dintre factorii favorizanţi ai progresului, civilizaţiei, rurale şi urbane. Meşteşugurile reprezintă, de asemenea, unul dintre elementele definitorii ale relaţiei sat-oraş, ale unităţii organice, în ultimă instanţă, dintre cele două mari componente ale culturii tradiţionale autohtone – componenta rurală şi componenta urbană. Este o relaţie de sprijin reciproc, de comunicare firească, de contribuţie şi participare la evoluţia culturii tradiţionale. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

– plasate în sate, în târguri şi oraşe – reprezintă forma cea mai înaltă atinsă de civilizaţia tradiţională. Este unul dintre capitolele de mare atracţie ale etnologiei, de un interes ştiinţific de necontestat. Instalaţiile tehnice, unele de o mare vechime, altele de dată mai recentă, au un rol de excepţie în viaţa comunităţilor tradiţionale: munca este foarte mult uşurată şi devine extrem de eficientă, produsele obţinute sunt de calitate superioară, mult mai trainice. Instalaţiile tehnice nu se mai adresează doar unei gospodării anume, ci unor comunităţi întregi, fie că este vorba de un sat, fie că este vorba de toate satele din jur.

De la venerabila � � � � � �

, cu o vârstă ce merge până în cele mai vechi timpuri ale societăţii umane, s-a ajuns la fascinantele

� � � � pentru măcinatul grâului, al porumbului, al florii soarelui şi

seminţei de in. Morile sunt acţionate de forţa apei, de cea a vântului sau de cea a animalelor de tracţiune.

Moara este numai un exemplu. I se pot adăuga şi alte categorii de instalaţii tehnice la fel de complexe şi de interesante: pivele, dârstele, şteaza, joagărul, roata pentru irigat folosită în grădinărit etc.

Relaţia sat-oraş, influenţa exercitată de acesta din urmă, ca şi unele „împrumuturi” aduse din exterior sunt notele dominante, sunt reperele unuia dintre capitolele cele mai importante ale etnologiei şi ale interpretărilor teoretice ale unui fenomen etnografic.

Paleta credinţelor, a riturilor de construcţie şi întemeiere, numărul şi diversitatea atâtora şi atâtora memorate-povestiri despre întâmplări senzaţionale, de excepţie, petrecute în aceste instalaţii se adaugă factorului tehnic propriu-zis construind o lume mitologică de o originalitate şi de o bogăţie ameţitoare. Instalaţiile sunt, în credinţele populare, creaţia unor forţe supranaturale binevoitoare sau de rău augur. Ele sunt adesea „bântuite” de spirite ale răului, iar atunci când sunt scoase din funcţiune şi sunt părăsite devin lăcaşul stabil al unor fiinţe mitice sau chiar ale diavolului. În această situaţie se află casele abandonate, morile, fântânile şi, foarte interesant, bisericile părăsite, cele în care nu se mai slujeşte.

III. ETNOLOGIA ŞI FOLCLORUL SĂRBĂTORILOR ŞI AL OBICEIURILOR

TRADIŢIONALE

22

• Sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou – jocurile cu măşti, teatrul popular – laic şi religios, Moş Ajunul, Sorcova, Umblatul cu steaua, colindele şi colindatul, Umblatul cu plugul, Pluguleţul, Pluguşorul • Sărbătorile de peste an – mobile sau cu dată fixă • Obiceiuri ritual-ceremoniale – Moşii, Caloianul, Paparudele, Căluşul şi căluşarii • Obiceiurile din ciclul familial, al vieţii omului • Rituri de trecere principale: Naşterea, botezul, cumetria; Căsătoria, nunta; Moartea, înmormântarea; Înmormântarea fără chip • Rituri de trecere intermediare: Copilăria – jocuri şi jucării; juneţea – cetele de feciori, înfrăţirea, prinderea surorilor şi a văruţelor, prinderea la horă; Armata şi războiul – povestiri contemporane, amintiri, folclorul taberei militare, „verşurile”

1. SĂRBĂTORILE DE PESTE AN

– ciclul calendaristic –

I. Sărbătorile de Crăciun şi de Anul Nou – Manifestări ce stau sub semnul unic, sub marele şi solidul acoperământ al religiosului –

• Colindul şi colindatul • Umblatul cu plugul şi Pluguşorul • Semănatul • Alte forme de

colindat.

Poporul român – ca şi alte popoare de altfel – a avut de-a lungul timpului şi, în parte, mai continuă să aibă şi astăzi un ansamblu de sărbători şi de obiceiuri extraordinar de bogat şi de diversificat, cu o vechime menţionabilă, cu stratificări în timp ce evidenţiază evoluţia mentalului individual şi de grup comunitar sau colectiv până către zilele noastre.

Complexul de obiceiuri, de datine şi de credinţe, de rituri şi acte ritual-ceremoniale se caracterizează, în diversitatea lor, prin continuitate, prin unitate şi dinamism. Sunt sărbători şi obiceiuri care au dispărut de mult, dar pot fi reconstituite pe baza documentelor foarte generoase pe care le avem la dispoziţie sau prin cercetarea vestigiilor, a urmelor ce s-au conservat în anumite categorii ale manifestărilor contemporane, în special în componenţa textului lor poetic. Altele au suferit pe parcurs modificări de esenţă şi de structură ca urmare a schimbărilor survenite în mentalul individual, de grup sau colectiv. În sfârşit, sunt şi unele sărbători şi obiceiuri de dată mai recentă, o parte dintre ele creaţii autohtone pe fondul străvechi existent, altele împrumutate şi asimilate, adaptate la nevoile şi specificul etnic românesc.

O precizare: poporul român nu a fost niciodată şi nici nu este un popor izolat, ermetic închis între graniţele sale, fireşti sau politice. Dintotdeauna românii au convieţuit cu celelalte naţiuni, vecine sau de origine comună, au moştenit acelaşi fond de credinţe şi obiceiuri, fond pe care, este firesc, l-au adaptat propriilor sale legi şi specific etnic.

Toate sărbătorile şi obiceiurile, atât cele calendaristice cât şi cele legate de viaţa omului, au, în principiu, trei faze de desfăşurare:

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � şi

� � � � � � � � � � � � � � �,

fiecare fază fiind foarte importantă. Atragem totuşi atenţia asupra însemnătăţii deosebite ce se acordă primeia dintre cele trei faze –

� � � � � �, respectat chiar mai mult decât sărbătoarea propriu-

zisă. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � sau obiceiurile de peste an, din raţiuni didactice în

primul rând, dar şi obligaţi de amploarea şi de semnificaţiile lor deosebite, au fost departajate în două mari secţiuni: 1.

� � � � � � � � � � � şi

� � � � � � � � � � � � � � � � � sau de Crăciun şi Anul Nou – 20

decembrie - 7 ianuarie şi 2. � � � � � � � � � � �

şi � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, obiceiurile practicate în cursul întregului an calendaristic, mai puţin cele din prima categorie.

Sărbătorile şi obiceiurile de peste an sunt foarte numeroase şi diversificate, din punctul de vedere al obiectului şi al semnificaţiilor. Unele sunt de amploare şi au vechi şi adânci semnificaţii mitico-rituale, altele sunt consacrate sărbătorilor rezervate unor sfinţi, unor personaje sau fiinţe mitice de mai mică însemnătate. Sunt şi câteva de dată ceva mai recentă sau pe cale de a se impune în tradiţia românească. Din categoria celor dintâi, a celor de amploare şi cu adânci rosturi mitico-religioase sau magico-religioase amintim: � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

23

� � � � � � � � sau

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � etc.

A. Sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou încep la 20 decembrie printr-un ritual sacrificial:

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � În structura lui completă acest ritual are câteva momente

semnificative, între care: 1. trasarea unui cerc în jurul locului unde are loc sacrificiul; este aşa-zisul � � � � magic, care delimitează locul sacru, îl închide pentru a opri pătrunderea spiritelor malefice; 2. � � � � � � � � � � � �

făcut pe capul sau pe corpul porcului după ce a fost curăţat şi spălat; 3. � � � � � �� � � � � � � �

– masa comunitară obişnuită şi obligatorie în toate cazurile în care are loc un sacrificiu. Urmează, ca momente de mare importanţă, Ajunul şi Crăciunul, Ajunul şi Anul Nou,

Boboteaza şi Iordănitul, care încheie ciclul. În intervalul de timp rezervat desfăşurării obiceiurilor de iarnă au loc o serie de manifestări

rituale. Între acestea o reamintim pe aceea potrivit căreia gospodarul, confecţionându-şi un � � � � � � � � � � � � � � � � � �

sau din � � � � � � � � �

, încearcă să prevadă cum va fi vremea în anul ce vine, cu lunile mai ploiose sau secetoase. Fetele, foarte active şi implicate, practică o seamă de rituri şi credinţe pentru a fi jucate la horă, pentru a-şi ghici viitorul soţ şi calităţile sau defectele acestuia, pentru a afla dacă în anul ce urmează să înceapă se vor căsători sau mai au încă de aşteptat un sezon. Paleta actelor rituale de toate categoriile este foarte bogată şi puţini sunt aceia care, într-un fel sau altul, să nu le practice.

Ponderea manifestărilor din această perioadă o deţin, totuşi, evenimentele cu caracter religios desfăşurate la biserică sau în afara ei prin cei ce o slujesc nemijlocit. Botezul, slujbele religioase, dezlegarea apelor la Bobotează şi „încurarea” cailor sunt numai câteva. Li se adaugă cântecele de stea, colindele religioase şi Vifleimul sau Irozii, care, sintetizând, sunt una dintre formele de activitate misionară ale bisericii, poate cea mai eficientă şi general acceptată. � � � � � � �

, ca text magico-religios, cu toate formele şi categoriile sale tematice, � � � � � � � � �

, ca act de manifestare colectivă şi mod de prezentare corectă a textului magico-religios, domină, prin amploare şi participare, întreg ciclul sărbătorilor de iarnă.

Tabloul acestei desfăşurări şi participări neobişnuite în nici o altă categorie de obiceiuri este întregit, este deplin conturat, prin cealaltă secţiune de manifestări din această perioadă: � � � � � �

şi � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � sau

� � � � � � � � � � � � � � � � � �.

Colindatul începe în Ajunul Crăciunului şi se încheie la Anul Nou, uneori chiar la Bobotează, când se umblă cu Iordănitul.

Colindă copiii, tinerii şi, uneori, maturii. Ei sunt, de regulă, organizaţi în cete de colindători – mai mari sau mai mici. Copiii cei mici merg cu

� � � � � � � câte unul, rar câte 2-3. Cetele sunt alcătuite

pe vecinătăţi, pe părţi de sat sau, în unele zone, din totalitatea locuitorilor, care străbat laolaltă aşezarea.

Sunt colindaţi gospodarii şi, aproape obligatoriu, notabilităţile: preotul, învăţătorul, primarul. Formele de colindat sunt extrem de numeroase, după cum şi categoria tematică a colindelor

este bogată fără seamăn. 1. Colindatul cu măşti – considerat forma străveche, primară, a întâmpinării Anului Nou

prin urări şi veselie. Animalul, reprezentat prin mască, este o fiinţă cu însuşiri sacre şi, mai cu seamă, având o eficienţă deosebită pentru bunul mers al tuturor lucrurilor, pentru asigurarea sănătăţii, a bunei stări şi, nu în ultimul rând, a vegetaţiei, sursa principală a vieţii. Scenariul este pe cât de simplu, pe atât de vechi, provenit, cred specialiştii, din zestrea preistorică. Zeul, înlocuit prin aceste substitute animaliere, era jertfit, corpul lui infuzat în pământ în cadrul unei ceremonii marcată de bocirea, solemnă şi cât mai dramatică, după care are loc învierea lui, întâmpinată cu bucurie, învierea zeului, a fiinţei mitice însemnând şi asigurând în concepţia celor vechi învierea, regenerarea naturii, a vegetaţiei.

Peste straturile vechi, păstrate astăzi doar ca nişte vestigii reconstruibile, s-au suprapus noi interpretări, adăugiri, modificări de sensuri şi de semnificaţii, potrivit schimbărilor survenite în mentalul colectiv, acolo unde se mai practică încă, au suferit o mutare a accentului către latura spectaculară, de divertisment, uneori îngroşate de scene ce promovează un umor gros.

Principalele jocuri cu măşti şi variantele lor sunt următoarele: a) � � � � �

, atestat numai în Moldova, se presupune a fi o rămăşiţă a unui străvechi cult al ursului;

24

b) � � � � � �

, cu variantele sale: � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

– au sau mai bine zis au avut o răspândire general românească. Se pare că masca animalieră întruchipa zeitatea care, prin moartea ei, trebuia să asigure prosperitatea vegetaţiei.

2. Colindatul copiilor este reprezentat, în special, de două categorii de colind: a)

� � � � � � � �, cu un text foarte, foarte scurt, asemănător până la suprapunere cu urarea

copiilor din Roma primelor veacuri creştine; b)

� � � � � � � – o formă de colindat practicată tot de copii, de cele mai multe ori de unul singur.

Semnul distinctiv îl constituie, în afară de text, recuzita – cândva alcătuită din ramuri de măr, păr etc., acum procurată de la oraş sau confecţionată la faţa locului de părinţi, bunici sau de meşterii populari.

3. Colindatul propriu-zis este practicat de copiii mai măricei, de tineret, de adulţi. Între formele mai des întâlnite se află „umblatul” cu

� � � � � �, cu

� � � � � � sau � � � � � � � � �

, cu � � � � � � � şi � � � � � � � � �

. Colindatul de toate categoriile tematice deţine prioritatea, este manifestarea cheie, fundamentală, cel care dă marca funcţională a obiceiului. Un loc particular îl ocupă aşa-zisul

� � � � � �� � � � � � � cu o impresionantă prezenţă în Moldova. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

este adecvată formelor de colindat pe care deja le-am enumerat.

Colindatul, în multiplele sale versiuni şi variante, este de o bogăţie rar întâlnită, cu structuri tematice de adâncă vechime şi arhaicitate, cu o mobilitate şi o capacitate, derutantă, adesea înşelătoare, de acomodare la modificările mentalului colectiv, ceea ce îi conferă un dinamism reconfortant. Colindul, unul şi acelaşi, conservă vestigii ancestrale, îmbrăcate într-o haină modernă. Alături de aşa-zisele elemente preistorice, precreştine se află aspecte ce ţin de creştinism.

Ajunşi în acest punct credem că, înainte de orice, trebuie să facem o precizare în legătură cu substanţa religioasă a colindatului în general, a colindului în special, şi anume:

� � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, cu paleta sa atât de bogată de manifestări,

indiferent de ce natură, inclusiv cele considerate credinţe deşarte, preistorice, precreştine etc., întregul ciclu deci

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. Evenimentul central, cel mai important şi singurul, în jurul

căruia a fost ridicat întregul edificiu şi care domină autoritar întreaga alcătuire îl constituie Naşterea Domnului Nostru Isus Hristos. Sub acest simbol şi acoperământ atât de generos se desfăşoară întregul conglomerat de manifestări care, insistăm, este pătruns de acest spirit religios înalt.

4. Dansul ritual-ceremonial cu funcţie de colind. Colindatul cunoaşte, după cum am văzut, o foarte largă gamă de forme de manifestare.

Formelor de colindat li se mai adaugă încă altele două, care au loc tot în perioada sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou. Este vorba despre � � � � � � � � � � � � � � � �

şi � � � � � � � � �, despre � � � � � � � �

şi � � � � � � �, despre care vom vorbi imediat.

Dar până atunci să menţionăm încă o formă de colindat, de un tip aparte, cu un specific care i-a pus în mare dificultate pe specialişti. Este vorba despre

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � �. Formele cele mai cunoscute ale acestei categorii de colind şi colindat sunt:

a) � � � � � � �

– frecventat mai ales în Moldova; b)

� � � � � � � � � – cunoscut cu deosebire în Transilvania;

c) � � � � � � � � � � � �

– atestat în zona Brăilei. La prima vedere toate aceste jocuri pot fi considerate, pur şi simplu jocuri populare ca atare. Dar, din analiza lor şi în atribuirea calităţii de colind şi de colindat trebuie să avem în vedere

următoarele: – jocurile amintite au ca timp de desfăşurare perioada sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou; – cetele de dansatori merg din casă în casă întocmai ca şi cele ale colindătorilor; – cetaşii îşi încheie prestaţia cu obişnuitele urări de sănătate, de belşug şi cu „La mulţi ani!”; – dansatorii sunt recompensaţi ca şi colindătorii: cu daruri în natură sau în bani. Aşadar, în includerea jocurilor amintite în categoria colindelor şi a colindatului am luat în

consideraţie funcţia pe care o îndeplinesc: aceea de � � � � �

. Colindul şi colindatul ocupă un loc privilegiat în cultura tradiţională în primul rând prin

valoarea sa funcţională de excepţie.

25

De o varietate tematică copleşitoare, cu o vechime de-a dreptul impresionantă şi cu o circulaţie în întreg spaţiul românesc, colinda se impune atenţiei, în al doilea rând şi în egală măsură, prin încă o calitate ce-i conferă rangul de creaţie antologică: colinda biruie timpul şi spaţiul, răspunde tuturor cerinţelor şi celor mai înalte exigenţe prin virtuţile sale de excepţie în planul valorii literar-artistice. Multe, foarte multe colinde pot fi selectate şi incluse în rândul creaţiilor de vârf ale literaturii române.

B. Umblatul cu plugul şi Pluguşorul. Pluguleţul. Semănatul. Sărbătorile de iarnă sunt marcate, după cum am văzut, în principal de

� � � � � � � şi de forma sa

particulară de expresie a textului literar, � � � � � � �

. De aceeaşi amploare şi de mare însemnătate se bucură în majoritatea regiunilor un alt obicei, şi

anume � � � � � � � � � � � � � � � �

şi � � � � � � � � �

. Umblatul cu plugul este, după cum ne indică atât textul poetic propriu-zis, cât şi întreg

arsenalul de recuzită folosit, forma străveche, cea care îndeplineşte toate funcţiile ritual-ceremoniale, mitico şi magico- religioase ale obiceiului în special, ale colindului şi colindatului în general.

Urătorii, căci aşa sunt denumiţi, sunt organizaţi în cete distincte, una sau mai multe pentru acelaşi sat. Fiecare dintre membrii cetei de urători îndeplineşte un anumit rol, dinainte şi precis stabilit. Cel mai important obiect etnografic-simbol care însoţeşte ceata este

� � � � � �, un plug autentic

folosit la arat în condiţii normale. Plugul, frumos împodobit, este tras de 2–4–6 boi, mai nou şi de cai, şi ei împodobiţi în mod ceremonial-sărbătoresc. Sunt şi cazuri când plugul este tras de unii dintre membrii cetei.

Unui grup numeros dintre membrii cetei le revine rolul de a produce un zgomot cât mai mare, zgomot adesea asurzitor. Pentru această operaţiune se folosesc, în special, de clopote şi tălăngi mari, de bice special confecţionate în acest scop. Li se adaugă un set de tobe de diferite dimensiuni, cunoscutul buhai, instrumente muzicale utilizate în partea locului sau chiar tarafuri de lăutari.

„Zarva” creată nu are menirea, în primul rând, de a atrage atenţia satului asupra cetei de urători, de a semnala locul unde se află şi la cine urează ceata, de a stârni şi menţine o anume stare de voioşie, de ambianţă sărbătorească. Chiar dacă pe alocuri semnificaţia iniţială, originară s-a pierdut şi nu mai este receptată, conştientizată ca atare nici de membrii cetei, nici de beneficiarii „urăturii” aceste zgomote puternice au avut şi continuă să aibă un rol funcţional adânc implantat şi intens conţinut în credinţele populare de vechime ancestrală: spiritele rele, aducătoare de boli, de secetă şi de alte nenorociri asupra oamenilor, a animalelor şi recoltelor erau îndepărtate, alungate tocmai prin producerea acestor zgomote.

Cu plugul se trage o brazdă simbolică în curtea gospodarului urat. Nu arareori unul dintre cetaşi purta la sine o traistă sau un săculeţ din care arunca, pe prispă, în curte sau chiar asupra celor felicitaţi astfel seminţe, cel mai adesea boabe de grâu. Sunt locuri unde

� � � � � � � � � are loc independent, fără

plug. Concomitent sau în succesiunea operaţiunilor amintite un alt grup al cetei, urătorii, scandează în

faţa asistenţei textul pluguşorului. Gospodarul îi „dăruia” pe urători cu bani, cu băutură şi produse alimentare drept mulţumire

pentru „cinstea” care i s-a făcut. Nu este o plată pentru efortul făcut şi nici o modalitate a tinerilor de a obţine în felul acesta avantaje material–financiare, cum se crede şi se interpretează de obicei. Este vorba, în fond, de o cutumă, de o credinţă străveche, cu semnificaţii mai adânci, puternic înrădăcinată şi practicată de mediile tradiţionale, aceea a

� � � � � � şi

� � � � � � � � � � � �, a plăţii urării de către beneficiar.

La fel stau lucrurile şi în cazul descântecului când descântătorul este plătit şi el din aceleaşi străvechi rosturi.

La încheierea � � � � � � � � � � � � � � � � � �

are loc „spargerea plugului”, momentul marcat într-un mod anume al sfârşitului activităţii cetei. Cu produsele obţinute şi cu banii primiţi ceata de urători organiza o masă, o

� � � � � � � � � � � � � �, urmată de joc. Este şi acesta un act ritual specific, act pe care l-am întâlnit

practicat şi de cetele de colindători, de cele ale căluşarilor etc. Concomitent cu

� � � � � � � � � � � � � � � � sau, acolo unde acesta a dispărut, în mod de sine stătător

copiii şi adolescenţii colindă cu � � � � � � � � �

sau cu � � � � � � � � � �

. Sunt şi ei organizaţi în cete şi au ca singur obiect de recuzită un clopoţel, rar şi câte un bici-două. Textul poetic performat este cel din versiunea redusă, scurtă, astfel că urătorii se pot mişca mult mai repede putând cuprinde întreg satul şi

26

fiecare gospodărie în parte. Din cele deja expuse s-a observat credem că

� � � � � � � � � � � � � � � � şi cu

� � � � � � � � � revine în

totalitate băieţilor. Textul poetic al pluguşorului cunoaşte două versiuni: a) una scurtă, generalizată, fără prea

multe variante; b) una de mare întindere, câteva zeci sau sute de versuri, de vechime neîndoielnică, cu variante de la o ceată la alta, de la o localitate la alta. În această ultimă categorie de texte –

� � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ş.a.m.d. – fantasticul, fabulosul şi hiperbola îşi au locul de primă

mărime. Pasajele umoristice – moara care la vederea carelor încărcate cu grâu o ia la fugă etc. – au rolul de a crea atmosfera de bună dispoziţie, de veselie. Cititorului nefamiliarizat cu textul folcloric, introducerea în structura solemnă a acestor „paranteze” oarecum grosiere, neconcordante cu atmosfera generală i se poate părea un semn de decădere, de transfer de semnificaţii şi de ştirbire a conţinutului protocolar, ritual–ceremonial. Aşa ar sta lucrurile dacă judecăm textul în discuţie după normele teoriei literaturii de autor şi potrivit gustului şi mentalităţii intelectualului de secol XX–XXI. Numai că în cultura tradiţională conceptele, mentalitatea şi receptarea sunt cu totul altele. Tocmai aceste „abateri” de la solemn şi protocolar atestă vechimea textului şi a credinţei, ne transportă cu veacuri în urmă, în vremea când plânsul şi râsul, solemnul şi opusul lui se aflau în strânsă legătură constituind o unitate obligatorie a unuia şi a aceluiaşi act ritual-ceremonial.

Colindatul este o acţiune, o manifestare ritual-ceremonială la care participă una sau mai multe persoane – numite colindători sau, cel mai adesea, urători. Colindătorii au datoria, au obligaţia de a-şi adresa urarea lor tuturor persoanelor sau familiilor dintr-o colectivitate, rurală sau urbană.

Colindul cuprinde urarea în sine, urarea exprimată direct, printr-un text literar-muzical, text scandat sau text subînţeles concretizat într-un gest sau acţiune simbolică, cu valoarea încifrată a unui act ritual (Semănatul).

Colindul şi colindatul, fiecare în parte şi amândouă la un loc, îndeplinesc o funcţie principală, şi anume aceea de urare, urare pentru sănătate, pentru viaţă în pace, în linişte şi îmbelşugată, pentru rodul câmpului şi sănătatea animalelor, pentru o căsătorie, a fetelor fecioare, grabnică şi cu noroc etc.

Urarea este, după cum arătam, conţinută atât în actul colindatului în sine cât şi în textul ce-l însoţeşte.

Majoritatea textelor de colind aparţin fondului mitologic al poporului român: sunt povestiri ale începutulurilor, ale unor activităţi profesionale menite să asigure traiul de toate zilele al membrilor familiei sau al întregii colectivităţi (vânătoarea rituală, pescuitul ritual, păstoritul ritual, agricultura rituală etc.). În această categorie a povestirilor despre începuturi trebuie incluse şi cântecele de stea sau colindele religioase, care vestesc naşterea Domnului Isus Hristos ca, de altfel, şi toate celelalte tipuri tematice de colinde religioase ce îl au în centrul lor pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe sfinţii apostoli. Dumnezeu este Creatorul, este cel ce dă şi ia totul, cel ce judecă şi răsplăteşte pe cei buni, pe cei ce cred necondiţionat în el şi îi respectă riguros poruncile. Îndumnezeirea are o funcţie mitico-religioasă de primă şi de necontestată importanţă

II. Sărbătorile de peste an

• Sărbători cu dată fixă, sărbători mobile • Sărbători popular-tradiţionale, sărbători religioase • Sărbători cu vechime apreciabilă, sărbători de dată mai recentă – creaţii pe pământ românesc sau împrumuturi adaptate şi asimilate

Sărbătorile de Crăciun şi de Anul Nou până la Bobotează s-au bucurat de atenţia privilegiată

a specialiştilor, a tuturor oamenilor de carte din spaţiul românesc. S-au bucurat de o şi mai mare atenţie, încă neegalată de nici una dintre manifestările etnologice, din partea practicanţilor, a tuturor celor care, fără deosebire de vârstă, de sex, de categoria grupului comunitar din care fac parte, de epoca în care au trăit etc. Sărbătoresc, după tradiţie, Crăciunul şi Anul Nou, copiii, adolescenţii şi tinerii, maturii şi persoanele în vârstă, bărbaţi şi femei, din sate, din târguri, din oraşe. Oamenii simpli, de toate vârstele,din satele izolate, „uitate de Dumnezeu”, dar şi intelectuali de elită, cu multă ştiinţă de carte, creatori de valori culturale şi ştiinţifice – scriitori, poeţi, artişti, universitari sau ocupanţi ai fotoliilor academice. Autorităţile, laice şi religioase, nu se lasă nici ele mai prejos.

27

Manifestările din � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

se adresează şi cuprind, fără excepţie, întreaga societate românească. Doi sunt factorii ce concură la această participare şi cuprindere generală, de amploare nemaiîntâlnită: 1) caracterul festiv, solemn, de trecere, de la o stare la alta, de la un an la altul, cu dorinţele, speranţele de pace şi de mai bine, cu urările cuvenite; 2) semnul religiosului sub care se desfăşoară toate aceste manifestări.

Calendarul sărbătorilor continuă şi se desfăşoară pe întreg parcursul anului. Sărbătorile de peste an sunt într-un număr apreciabil şi de o importanţă şi diversitate de-a dreptul ameţitoare.

Pentru a face oarecare ordine în această bogăţie şi diversitate a sărbătorilor specialiştii au stabilit două categorii principale: 1) sărbători cu dată fixă şi 2) sărbători mobile, sărbători a căror dată de „ţinere” are loc în funcţie de data la care cade Paştele în anul respectiv. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Care sunt zilele sau chiar săptămânile ce ocupă un loc special în calendar – calendarul oficial, calendarul bisericesc, calendarele populare de diferite categorii? Sau, de ce nu, calendarele personale, ale fiecărui individ în parte, calendarele de familie, calendarele unor anume localităţi?

O prezentare a tuturor sărbătorilor amintite, şi a altora la care nu ne-am referit încă, ar umple spaţiul grafic al câtorva volume consistente ceea ce, în acest cadru, nu ne putem permite, deşi o astfel de cunoaştere ar fi deosebit de interesantă, ar merita cu prisosinţă.

Ne vom limita, de aceea, să amintim doar, foarte pe scurt, câteva evenimente mai deosebite sărbătorite de poporul nostru.

Am amintit deja de � � � � � � � � �

satelor, ale localităţilor urbane, ale marilor oraşe. Să adăugăm aici şi un eveniment ce capătă pe zi ce trece extindere, importanţă, semnificaţie – întâlnirile anuale sau periodice ale

� � � � � � � � � � � � �. Tot pe plan local sau zonal-regional sunt de menţionat

� � � � � � � � –

târguri de vite, de legume, de cereale, de produse meşteşugăreşti; � � � � � � � � �

şi � � � � � � � � � � � � � � � � �

şi � � � � � �. Sărbătorile religioase sunt numeroase, unele foarte respectate, marcate de ceremonii şi rituri

impresionante. Ne gândim, în primul rând, la � � � � � � � � � � � � �, la Crăciun, Anul Nou – Sf. Vasile şi

Bobotează, la Paşti. Sfinţii protectori sunt prăznuiţi cu toată pioşenia cuvenită: se fac pelerinaje, li se expun sfintele moaşte. Amintim, între alţii, pe Sf. Andrei, Sf. Ion (Ioan), Sf. Petru şi Pavel, Sf. Gheorghe sau cuvioasa Paraschiva (Parascheva corect).

Avem, alături de tot ceea ce am enumerat până acum, câteva sărbători ce se impun atenţiei prin statutul lor special, oarecum ieşit în afara ramei generale. Acestea sunt, între altele,

� � � � � � � �

sau � � � � � � � � � �

– Cununa de grâu, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � şi

� � � � � �. De o importanţă şi o

semnificaţie ce nu poate fi trecută cu vederea sunt � � � �

. Moşii – prăznuiţi de câteva ori pe an – nu sunt altceva decât cunoscutele

� � � � � � � � � � � � � � � � � �

când cei trecuţi în lumea veşnică sunt pomeniţi în biserică, sunt jeliţi sau bociţi la cimitir. De sufletul lor se împarte apă, băutură, mâncare, vase. Sunt anumite zile când

� � � � se întorc la fostele

lor gospodării şi locuinţe unde li se pregătesc şi li se pun mese speciale, cu apă şi mâncare. Interesant de observat şi de reţinut că una dintre sărbătorile moşilor,

� � � � � � � � � � � � � �, este

consacrată eroilor, tuturor celor care şi-au dat viaţa de-a lungul timpului pe câmpurile de luptă. Moşii şi prăznuirea lor, cu tot ritualul, cu pomenile şi darurile cuvenite nu sunt altceva decât

expresia profundă, de mare vechime şi general acceptată al cultului morţilor, moşilor şi strămoşilor, al cultului, acelaşi lucru, al eroilor.

La 24 iunie al fiecărui an are loc o sărbătoare general românească, de o amploare deosebită, cu semnificaţii adânci. Acum se sărbătoreşte Drăgaica, numită în alte locuri Sânzienele sau sărbătoarea

� � � � � � � � � � � �, a

� � � � � � � � � � �. Tot în această zi se prăznuieşte Sf. Ioan de Vară,

Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, Aducerea moaştelor Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sf. Niceta de Remesiana. Începând din această zi

� � � � � nu mai cântă, amuţeşte. Au loc o seamă de

manifestări magico-religioase, se ghiceşte şi se prevesteşte viitorul, este momentul cel mai prielnic pentru culegerea plantelor de leac şi a celor cu întrebuinţare magico-religioasă în descântece, în facerea vrăjilor şi a fermecelor.

Paparudele au şi ele o vechime memorabilă şi o răspândire pe întreg spaţiul de locuire românesc. Este un obicei, un ritual pentru aducerea ploii la vreme de secetă. Versurile însoţitoare, simple, naive chiar, fără un suflu poetic care să reţină atenţia şi să emoţioneze nu sunt altceva decât

28

versuri de invocare, versuri-rugăciune. Ceea ce le dă substanţa, ceea ce le înalţă la nivelul antologic sunt valenţele lor mitico-religioase şi, în egală măsură, sincretismul conţinut în desfăşurarea obiceiului – recuzita, costumaţia paparudei propriu-zise, jocul însoţitor, udatul cu apă.

Caloianul, obicei străvechi, parcă vine dintr-o altă lume, dintr-o altă istorie. Şi într-adevăr chiar aşa stau lucrurile. Copiii, fetiţele de obicei, confecţionează o păpuşă din lut, o aşează într-un coşciugel, o bocesc, o îngroapă într-un loc ferit sau pe malul unei ape curgătoare. Îi fac şi pomană, ca la orice mort. După trei zile se duc şi-l dezgroapă, îl bocesc din nou, îl aduc în sat şi aici îl aruncă într-o fântână sau îi dau drumul pe o apă curgătoare.

Vechiul mit al sacrificiului zeului protector, al morţii şi învierii lui, ceea ce înseamnă moartea şi învierea naturii, viaţa însăşi, este ilustrat exemplar de acest obicei din repertoriul, acum, al copiilor.

Căluşul şi căluşarii, obicei complex, de o vechime ce trece de pragul istoriei, cu funcţii şi semnificaţii tulburătoare, cu rosturi vitale pentru bunul mers al sănătăţii, al normalei şi bunei creşteri a copiilor, al fecundităţii şi rodniciei recoltelor, este una dintre sărbătorile de mare audienţă. Căluşul se impune prin spectaculozitate, este un obicei fascinant, desfăşurat într-un cadru ritual-ceremonial foarte bine statuat, adesea misterios, cu rituri şi texte ce n-au fost niciodată cunoscute altcuiva decât căluşarilor, caracteristic confreriilor secrete. Nu oricine şi oricum poate intra în ceata căluşarilor. Se cer calităţi de excepţie, sunt impuse reguli şi interdicţii foarte aspre.

Căluşul rămâne, de aceea, una dintre paginile cele mai frumoase ale etnologiei poporului român, una dintre mărcile identitare reprezentative, puternic subliniate, de excepţie ale acestui popor.

2. OBICEIURI DIN CICLUL FAMILIAL, AL VIEŢII OMULUI – Momente importante, hotărâtoare, în viaţa socială a omului, a familiei,

a întregului grup comunitar – • Riturile de trecere – rituri de trecere principale, rituri de trecere intermediare • Naşterea, botezul, cumetria • Căsătoria, nunta • Moartea, înmormântarea • Înmormântarea fără chip, înmormântarea seacă – excepţia care întăreşte regula • Rituri de trecere intermediare

Obiceiurile sau riturile de iniţiere şi de trecere, de la o stare la alta, din ciclul vieţii omului

conţin un foarte mare număr de acte ritual-ceremoniale care ne obligă să ne adresăm, pentru a le prezenta, înţelege şi interpreta, tuturor ramurilor etnologice. Este segmentul cel mai asiduu cercetat, literatura de referinţă fiind de-a dreptul remarcabilă şi de un interes ce depăşeşte cu mult obiectul etnologiei. Şi este normal să fie aşa. Marea literatură universală, filosofia şi toate celelalte ştiinţe ale omului au fost dintotdeauna şi vor fi chemate în continuare să-şi pună întrebări şi să dea răspunsuri în legătură cu viaţa – cu apariţia, cu dispariţia ei. Misterul, inexplicabilul, continuă să planeze şi astăzi. Cu atât mai mult apariţia şi dispariţia fiinţei umane, animale, vegetale, a pământului şi, mai ales, a mediului înconjurător populat de figuri miraculoase, bune şi rele, a preocupat pe omul primitiv, arhaic sau trăitor în culturile tradiţionale. Răspunsurile le-a dat fiecare în felul său, potrivit unui sistem de credinţe şi practici ritual–ceremoniale alcătuit în timp, modelat şi remodelat, cu renunţări şi adăugiri, pe măsura modificărilor de mentalitate, de grup sau colectivă.

La fel ca şi în cazul colindatului, a impresionantului repertoriu de acte rituale şi de credinţe specifice obiceiurilor de peste an, riturile de iniţiere şi de trecere ale omului de la o stare la alta sunt puse necondiţionat şi foarte categoric subliniat sub marea cupolă, definitorie, a magicului şi religiosului. Miraculosul nu poate fi înţeles şi explicat altfel.

Naşterea este prefigurată şi îşi deschide ciclul de urări, de interdicţii, de credinţe şi acte rituale odată cu nunta. Repertoriul acestora este impresionant. Apariţia nou născutului produce o mare tulburare în sânul colectivităţii, creează un dezechilibru. Se întâmplă ceva ce nu poate fi explicat. De aici teama, frica şi, pentru a le înlătura, întreg repertoriul de care vorbeam. � � � � � � � � � �

sunt cele care, imediat după naştere hotărăsc � � � � � �

, destinul copilului. Sunt, de regulă, trei femei care torc firul vieţii stabilind ceea ce i se va întâmpla celui

� � � � � �, când acest fir se va

rupe şi în ce împrejurări va muri. Nimic şi nimeni nu se poate împotrivi celor hotărâte de ursitoare. De

29

aici şi cunoscutele expresii: � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Destinul, soarta, este una dintre problemele fundamentale care au preocupat omenirea din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Abordarea acestui subiect şi întreg setul de credinţe şi acte rituale, foarte numeroasele texte literare, unele de valoare antologică în legătură cu soarta dovedesc profunzimea gândirii şi abordării concrete a temei în cultura tradiţională. Literatura de autor, ori ştiinţele despre om au preluat subiectul, l-au discutat în opere literare nemuritoare. � � � � � � �

este un act ritual-religios obligatoriu, este actul „oficial” de creştinare a copilului. Naşii sunt cei care, în numele copilului, fac în mod public profesiunea de credinţă creştină. Botezului i se acordă mare atenţie. Copiii care, din diferite cauze, mor nebotezeţi devin pricolici, moroi, strigoi. � � � � � � � �

, masa festivă ce are loc imediat după botezul copilului, este o masă comunitară, cu pronunţat caracter ritual–ceremonial şi religios.

Naşterea nu poate evita, uneori, anumite incidente, anume abateri de la normal sau de la firesc. Unii copii se nasc cu malformaţii, cu boli grave, mor înainte de vreme. Toate acestea sunt puse pe seama unor spirite rele, a unor fiinţe supranaturale duşmănoase omului, a diavolului în cele din urmă.

Pentru aducerea lucrurilor la starea normală se practică unele obiceiuri şi acte rituale de natură să înlăture pericolul. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

înseamnă că unele fiinţe mitice, Mama Pădurii de regulă, a pus în locul copilului nou-născut unul dintre copiii ei, aceştia din urmă având malformaţii sau boli de nelecuit. � � � � � � � � � � � � � � � � �

sau � � � � � � � � � � � � � � �

se practică atunci când într-o familie mor, unul după altul, mai mulţi copii. Pentru a înlătura dezastrul singura soluţie este aceea de a „păcăli”, de a induce în eroare fiinţele malefice care provoacă moartea copiilor printr-un act ritual care constă în „vânzarea” copilului, dându-l prin fereastră unei alte femei ai cărei copii trăiesc. În alte cazuri, în acelaşi scop, se practică

� � � � � � � � � � � � � � � � � sau darea unuia şi aceluiaşi nume la doi dintre copiii familiei aflată în

dificultate. � � � � � � � � � � � � � � � are şi el, printre altele, o funcţie ritual-ceremonială neîndoielnică. Se

leagănă şi se „cântă” nu numai – şi în primul rând – pentru a adormi copilul. Se leagănă în special atunci când acesta plânge fără încetare, plânsul fiind considerat ca provocat de o suferinţă, o boală, o intervenţie a unui spirit răuvoitor. Cântecul de leagăn şi legănatul au tocmai menirea de a alunga boala şi pe cel care a provocat-o. În plus, multe cântece de leagăn sunt expresia unor urări şi dorinţe ale celei ce-l performează pentru ca nou–născutul să fie sănătos, frumos, harnic, viteaz, cu noroc în toate cele.

Nunta este actul ritual-ceremonial ce are drept principal scop marcarea momentului constituirii unui nou nucleu familial, trecerea tinerilor căsătoriţi de la o stare la alta şi acceptarea de către colectivitate a noii situaţii create. Nunta este, în fapt, „oficializarea” în faţa comunităţii a constituirii noului cuplu. Este un moment decisiv atât pentru tânăra familie cât şi pentru colectivitate. În relaţiile sociale se produc mutaţii profunde fiind serios afectate problemele de proprietate, de rudenie etc. Prin amploare şi prin implicarea, într-o măsură mai mică sau mai mare, a tuturor membrilor colectivităţii, nunta se transformă în cel mai cuprinzător spectacol ritual-ceremonial pe care îl trăieşte satul românesc sau mediile semiurbane şi orăşeneşti.

Suita de acte ritual-ceremoniale, extrem de bogată şi de diversă, care însoţesc desfăşurarea nunţii în momentele ei principale, este punctată de un repertoriu de texte literar–poetice specializate. Valoarea lor rituală şi artistică este remarcabilă. Vom consemna, în primul rând, repertoriul de

� � � � � �,

cea mai fascinantă fiind � � � � � � � � � �

. Se adaugă apoi � � � � � � � � � � � � � � �

, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � �

– texte şi acte rituale de despărţirea de starea de fată şi fecior, � � � � � � � � � � � � � � �

. � � � � � � � � � � � � ocupă un loc special în riturile de trecere, de despărţire. Le vom întâlni performate

la plecarea în armată şi, mai ales, la înmormântare când între muribund şi cei din preajmă (rude, vecini, alţi consăteni) are loc „împăcarea”, iertarea reciprocă de răul sau neplăcerile pe care şi le-au făcut. La nuntă tinerii căsătoriţi îşi cer iertare de la părinţi iar aceştia, ca semn de „împăcare”, îi binecuvântează. � � � � � � � �

marchează, de fapt, încheierea nunţii propriu-zise. Este o � � � � � � � � � � � � � �

cu pronunţat caracter ritual-ceremonial şi religios. La masa mare se bea şi se mănâncă, se joacă, se ascultă muzică şi se cântă, se povestesc tot felul de întâmplări. Starea de voioşie, de veselie colectivă este cea care domină. Până aici nimic, cel puţin la prima vedere, care să motiveze funcţia ritual-ceremonială pe care i-am subliniat-o. Aparenţele nu trebuie să ne înşele. Caracterul ritual-ceremonial

30

este dat de organizarea mesei înseşi care este, repetăm, o masă comunitară, cu tot ceea ce presupune în mod obligatoriu acest specific. La masă participă persoane cu roluri bine stabilite, roluri care, ele însele, dau nota determinantă de act ritual-ceremonial: mirii, naşii, socrii, starostii şi vornicii, druştele şi bucătăriţele, călţunarii, celelalte categorii de meseni. În timpul desfăşurării mesei mari au loc anumite acte rituale, se performează cântece sau jocuri ritual-ceremoniale sau anume texte, poetice sau în proză. Semnul cel mai evident şi cu funcţia de cea mai mare însemnătate este „darul” de la sfârşitul mesei. Participanţii fac tinerei familii daruri în alimente şi băutură, în animale, în bani. Un prim şi colectiv „ajutor”, o contribuţie a tuturor la întemeierea noii familii. Este chiar ceva mai mult: este semnul de recunoaştere a noii familii, de integrare a ei şi de acceptare (agregare) de către grup sau colectivitate.

Înmormântarea depăşeşte tot ceea ce am întâlnit până acum prin valoarea de natură conceptuală şi filosofică a obiceiului. Specialiştii au consemnat material şi au interpretat obiceiul doar de la momentul decesului până la îngropare şi, mai departe, până la pomenile ce se fac în următorii 7 ani. Rareori s-au aplecat şi asupra momentelor ce preced moartea.

Elementul primordial, factorul de esenţă şi de profunzime îl constituie de fapt � � � � � � �

, aşa cum este ea înţeleasă şi explicată, prin mijloacele specifice, de gândirea omului arhaic şi tradiţional-popular, de repertoriul semnificativ însumat în atât de numeroasele credinţe, acte rituale şi texte literare. Moartea este o fiinţă mitică, beneficiară a unui statut propriu, cu o autonomie dusă la extrem. Nici Dumnezeu nu-i poate stăpâni activităţile. Omul încearcă să lupte cu ea, să i se opună, s-o înlăture. Nu reuşeşte decât, prin anume şiretlicuri, să-i amâne cu ceva timp împlinirea. Şi în acest caz intervine forţa implacabilă a destinului, a ceea ce, de la bun început, a hotărât

� � � � � �, ursitorile de la naştere.

Actul ritual-ceremonial al înmormântării este, în aceste condiţii, doar o secvenţă din acest complex. Înmormântarea, aşa cum este prezentată şi studiată acum, are două momente mai importante, bine delimitate: a) înmormântarea propriu-zisă, de la data decesului până la înhumare şi masa de pomană; b) actele rituale de pomenire de 3, 6, 9 şi 40 de zile şi apoi până la şapte ani.

Două sunt cazurile în care obiceiul capătă o anume tensiune, o încărcătură emoţională deosebită şi, în consecinţă, câteva elemente particulare, adăugiri la ritualul obişnuit. În această situaţie se află � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Împlinirea, consumarea celor trei rituri fundamentale de iniţiere şi de trecere este obligatorie. În situaţia pe care o discutăm tinerilor decedaţi li se improvizează, cu toată recuzita necesară, şi nunta. Se vorbeşte, de aceea, despre

� � � � � � � � � � � � �. Cel de-l doilea caz, şi el de

excepţie, se referă la cei � � � � � � � � � � � � �

, departe de locul de baştină. Este cazul soldaţilor morţi în război sau în lagărele de prizonieri, al altor persoane care şi-au sfârşit viaţa pe meleaguri străine. Pentru împlinirea ritualului potrivit tradiţiei rudele organizează o înmormântare simbolică, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

sau, cum i se spune în alte locuri, � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Totul se desfăşoară după ritualul îndătinat, cu o singură abatere: lipseşte trupul mortului.

Textul literar-poetic cel mai frecvent întâlnit, de fapt care nu lipseşte niciodată, este � � � � � � �

. I se mai adaugă, în unele locuri, textele ritual-ceremoniale funebre ale

� � � � � � � şi

� � � � � � �, cu variantele

şi versiunile lor şi aşa-numitele � � � � � �

la mort. � � � � � � � este o categorie foarte veche, cea mai veche, cunoscătorii considerându-l prima

expresie literar-artistică a omului arhaic realizată prin strigăte de durere, de teamă şi spaimă, de tulburare în faţa inexplicabilului. Bocetul stă la temeiul liricii de mai târziu. Improvizaţia are un rol important prin faptele şi datele conţinute, prin adaptarea la situaţia concretă a celui decedat, începând cu împrejurările morţii, cu vârsta celui decedat, cu ceea ce lasă în urma sa: văduvă, copii orfani. Cu toate acestea, în linii mari, bocetul are o structură stabilă, are câteva segmente ce nu lipsesc niciodată. Se performează numai în timpul zilei şi de către femei.

Bocetul este alcătuit, în principiu, din următoarele episoade: situaţia celui decedat şi moartea sa neaşteptată; ce şi pe cine lasă în urmă, neajutoraţi; luarea de rămas bun, iertăciunile, de la familie, rude, vecini, prieteni; dorinţa ca mortul să se alăture celor din neam decedaţi mai înainte; dorinţa ca mortul să se facă solul celor rămaşi în viaţă către moşii şi strămoşii trecuţi în lumea de dincolo. � � � � � � � � � � � � � � � �

şi al � � � � � � �

sunt considerate, şi pe bună dreptate, expresia clasică a cântecului ritual-ceremonial. Sunt foarte vechi şi au căpătat forme cristalizate. În zilele noastre au o arie restrânsă de circulaţie. Sunt performate/interpretate în momente anume ale zilei şi nopţii, în locuri bine stabilite, de către femei specializate, bune cunoscătoare, înzestrate cu voce puternică. Studiate

31

temeinic, mai ales în ultima vreme, cântecele ritual-ceremoniale ale zorilor şi bradului, cu variantele şi versiunile lor pot alcătui o

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � şi, în acelaşi timp, pot furniza toate datele

necesare pentru reconstituirea şi reaşezarea, în parametrii săi reali şi fundamentali, a � � � � � � � � � �

poporului român. � � � � � � � � � � � � � � �

sunt de dată ceva mai recentă, operă a unor dieci şi cântăreţi bisericeşti. În ele se aduce un cuvânt de laudă celui decedat, se exprimă regretul celor rămaşi în viaţă, este prezentată lumea de dincolo, raiul în speţă, oază de linişte, inundată de flori şi verdeaţă, cu cete ce aduc laudă şi cuvânt de mulţumire Creatorului.

Întregul sistem de credinţe şi acte rituale trebuie păzit şi respectat cu stricteţe. Orice abatere este pedepsită drastic: atrage după sine şi decesul altor membri ai familiei, morţii se prefac în pricolici, moroi, strigoi, fiinţe extrem de periculoase pentru cei rămaşi în viaţă. Este una, între multe altele, din explicaţiile conservatorismului şi a dăinuirii în timp a obiceiurilor de înmormântare.

Înmormântarea fără chip sau înmormântarea seacă face parte din categoria � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Practicarea şi cunoaşterea obiceiului dezvăluie semnificaţii profunde, de foarte mare însemnătate etnologică, ştiinţifică şi culturală. Din păcate obiceiul a fost foarte puţin studiat şi cercetat, pus în valoare. Fapt pentru care, în cursul nostru, îi vom acorda un spaţiu mai larg.

Înmormântarea seacă este un act ritual de natură să rezolve situaţia cazurilor de excepţie, să restabilească echilibrul, să împlinească cerinţele impuse de obligaţia ca trupul celui decedat să odihnească alături şi împreună cu cei din neam, în cimitirul satului.

Au existat însă şi cazuri când, din motive pe care le vom aminti imediat, trupul celui � � � � � � � � � � � � � � � �

nu a putut fi adus acasă şi înmormântat în cimitirul satului, acolo unde era tot neamul. Este o situaţie de excepţie şi cum, dată fiind organizarea minuţioasă a vieţii în toate componentele sale, trebuia găsită şi în acest caz o ieşire, o soluţie compensatorie pentru a reface echilibrul şi a reaşeza lucrurile în starea normală, colectivitatea tradiţională a recurs la una dintre modalităţile des întâlnite în etnologie:

� � � � � � � � � � � �. Înmormântarea celui decedat în altă parte avea loc respectându-

se absolut toate rânduielile statornicite, ca şi cum şi trupul răposatului s-ar fi aflat în locuinţa proprie. În astfel de situaţii în sicriu erau depuse, de regulă, obiecte de îmbrăcăminte sau alte obiecte de uz personal ale mortului. În rest, după cum aminteam, ritualul se desfăşura cu toate cele de cuviinţă, cu depunerea sicriului în camera special amenajată, cu priveghi, cu bocete, cu preot, cu slujba la biserică şi la cimitir, cu depunerea sicriului în groapă, cu pomană, cu praznicele de 3, 9, 40 de zile şi la un an etc. De remarcat, ca o notă particulară, că în oraşe, în oraşele mari, ritualul este mult simplificat, preoţii refuzând să-l imite întocmai pe cel normal, obişnuit. În sate însă, unde enoriaşii bisericii formează o colectivitate foarte solidară, preoţii îndeplineau, sub presiunea acestora, toată rânduiala. � � � � � � � � � � � � � � � �

are loc în cazul persoanelor decedate pe front, în lagărele de prizonieri sau în spitale. Are loc şi în cazul persoanelor care şi-au pierdut viaţa în ţări străine unde se aflau cu diverse treburi, în cazul unor accidente violente când trupurile celor dispăruţi nu au putut fi recuperate etc. Situaţie de excepţie înmormântarea seacă, foarte des întâlnită în toate timpurile, nu face altceva decât să întărească regula, să confirme grija românului pentru suflet şi pentru trup după moarte, să aducă un argument în plus, şi încă unul foarte puternic, al legăturii statornicite între om, în timpul vieţii dar şi după aceea, grupul social căruia îi aparţine şi pământul pe care s-a născut, din darurile căruia şi-a câştigat existenţa şi în care se întoarce pentru a fi alături de ai săi, vii şi morţi la un loc. În toate civilizaţiile şi culturile lumii atitudinea în faţa morţii reprezintă unul dintre elementele definitorii menite, pe de o parte, să ateste apartenenţa şi integrarea respectivei civilizaţii la şi în cultura universală, iar pe de altă parte, prin notele specifice, să-i marcheze particularităţile, originalitatea şi individualitatea în acest mare complex al umanităţii.

Rituri de trecere intermediare Pentru prima dată în literatura de specialitate românească am introdus şi considerat juneţea

ca o � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. � � � � � � � cuprinde perioada din viaţa omului care începe cu primele manifestări ale copilăriei

propriu-zise şi se încheie cu pregătirile pentru căsătorie şi nuntă. � � � � � � �

, cum vom observa imediat, ca rit de trecere principal este alcătuită dintr-un număr de rituri de trecere intermediare, rituri ce se desfăşoară în succesiunea logică a înaintării în vârstă a celor tineri.

32

Să amintim câteva dintre aceste momente deosebit de importante, hotărâtoare pentru formarea, educaţia şi instruirea viitorilor cetăţeni. � � � � � � � � �

, exuberantă, fericită, indiferent de mediu sau de condiţii materiale, înseamnă ceea ce numim cei

� � � � � � � � � � � � �. Copilăria este, dorim să o subliniem, să apreciem şi să atragem

atenţia, perioada de formare cea mai importantă, decisivă chiar. Cu urmări ce se vor imprima pentru întreg restul vieţii omului. Copilul, cu o curiozitate firească, aproape ieşită din comun, ia contact, în mod conştient, cu lumea înconjurătoare, cu familia în primul rând. Observă, cântăreşte, judecă, îşi face o părere proprie despre tot şi despre toate. Normele de comportament, prin imitaţie, sunt pe primul plan. Pe acelaşi palier de primă prioritate se află învăţarea, din ce în ce mai temeinică, a limbii materne. Uneori şi a unor limbi străine. Urechea muzicală, deja iniţiată o dată cu cântecele de leagăn, se formează, se perfecţionează, se desăvârşeşte. Copilul gângureşte, vorbeşte. Fredonează şi cântă mai tot timpul când se află în bună dispoziţie. Când nu, scânceşte, plânge, ceea ce este foarte important. Acum începe să se contureze repertoriul propriu de melodii şi de cântece. Repertoriu ce se va îmbogăţi, se va perfecţiona prin selecţie, prin adaptarea la vârstă şi la cerinţele acesteia.

Copilul foloseşte un set impresionant de jucării, unele confecţionate ad-hoc de el însuşi, altele construite de alţii – fraţi mai mari, părinţi, bunici. Se adaugă jucăriile de serie produse de unităţi specializate. Pentru unii copii, pe zi ce trece tot mai mulţi, jucăriile tradiţional-clasice sunt înlocuite de calculator şi de jocurile, numeroase şi diversificate, imprimate pe acesta.

Copilul se joacă, de regulă, de unul singur, dar şi, mai ales, de cele mai multe ori, în mici grupuri alcătuite în mod obişnuit pe vecinătăţi. Este un experiment extraordinar al cunoaşterii, al integrării şi practicării aşa-numitelor

� � � � � � � � � � � � �, al exerciţiului de acomodare la grupul

comunitar specific vârstei, sexului, preferinţelor etc. Utilizatorii cu prioritate şi în exces al calculatorului sunt privaţi de acest privilegiu, sunt, din păcate, nişte singuratici, acum şi în viitor.

Trebuie să adăugăm şi să acordăm atenţia cuvenită formei instituţionalizate rezervată copiilor: � � � � � � � �, cu specificul, cu rosturile sale majore instructiv-educative şi formative, de petrecere a

timpului. Tot în acest timp copiii încep procesul de formare, de acumulare, de îmbogăţire şi de

perfecţionare a culturii folclorice şi etnografice, de şlefuire a gustului artistic, de asimilare şi de preţuire a frumosului. Ascultă poveşti şi povestiri, vizionează desene animate, colorează cărţi cu această menire etc. Influenţa asupra

� � � � � � � � � � � copilului, a fanteziei lui este extraordinară. Copilul

îşi imaginează şi îşi construieşte o lume a lui, o lume a fantasticului, a fabulosului, cu întâmplări şi personaje extraordinare şi ele.

Copilul începe să practice şi ia parte nemijlocit, activă, la unele manifestări etnologice şi folclorice. Pe primul plan se situează colindul şi colindatul,

� � � � � � � � � � � � � � � � �: cu Sorcova, cu Moş

Ajunul, cu Pluguleţul, cu Steaua. Tot ei, mai ales fetiţele, sunt actorii principali ai unui obicei ritual-ceremonial de o vechime impresionantă, cu funcţie de excepţie, vitală, cu adânci semnificaţii mitice şi magico-religioase –

� � � � � � � � � sau, în alte părţi,

� � � � � � � � � �. Adăugăm şi � � � � � � � � �

. La această vârstă foarte fragedă copii se iniţiază şi încep să participe la formele primare,

incipiente, ale � � � � �

, ceata de colindători. Intrarea şi participarea în � � � � � � � � � � � � � � �

este pasul următor, extrem de important din toate punctele de vedere, cu foarte multe şi benefice rosturi în organizarea vieţii sociale a celor tineri: hora satului, colindatul, strigarea peste sat.

După un ritual bine fixat şi adânc îndătinat tinerii se � � � � � � � �

, fraţii de cruce, se � � � � � � � � �

, surorile şi văruţele. � � � � � � � � � � � � � �

, intratul pentru prima oară a fetelor în joc, de regulă a doua zi de Paşti, este un moment, un rit de trecere intermediar peste care nu se poate trece cu vederea dată fiind importanţa lui. Mai mult decât participarea la jocul propriu-zis, şi ea, această participare, foarte importantă, fetele fac public faptul că sunt pregătite şi gata de măritiş, capabile să-şi întemeieze o familie.

În sfârşit, un rit de trecere intermediar foarte important îl constituie � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � �

sau � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Manifestările etnologice specifice acestui ritual de trecere intermediar sunt asemănătoare celor de

� � � � � � � � �, de

� � � � � � � � � �. Literatura şi cântecul, verşurile,

întreg � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

conturează foarte puternic existenţa şi locul particular al acestui

33

ritual intermediar. Acestea sunt riturile intermediare specifice şi alcătuitoare ale ritului de trecere principal al

juneţei. Nu putem încheia prezentarea riturilor intermediare de trecere fără a atrage atenţia asupra a

încă două instituţii deosebit de importante: instituţiile � � � � � � � � �

sau năşiei de botez şi cea a � � � � �

.

IV. FOLCLORUL Literatura populară, literatura orală, literatura folclorică

• � � � � � � � � � � � � � � � � �

şi evoluţia lui • � � � � � � � � � � � � � � � � � �

ale literaturii populare. Consecinţe asupra textului folcloric • � � � � � � � � � � �

– folclorul obiceiurilor • � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � – vrăji, fermece şi desfaceri; descântecul şi descântatul • � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

– proverbul, zicătoarea, cimilitura sau zicătoarea • � � � � � � � � � � � � �

– funcţiile prozei populare: cultică, didactică, distractivă, estetică; categorii principale: legenda, basmul, snoava, povestirea-memoratul, speciile mixte, basmul cult;

� � � � � � � � � � � � � � � � � sau balada populară – vechimea şi funcţiile,

cântec de ascultat, categorii-tipologie, capodopere • � � � � � � � � � � � � � � sau cântecul

propriu-zis – prima şi cea mai veche formă de manifestare „artistică” a omului primitiv, categoria folclorică cu cel mai ridicat indice de frecvenţă, un „cântec” al tineretului, tematica predilectă • � � � � � � � � � � � � � � � �

, literatura de autor – � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. Mitul literar, mitologia cultă.

� � � � � � � � �, potrivit propunerilor noastre de clasificare şi de ordonare, este una dintre ramurile

principale, fundamentale, ale familiei ştiinţelor etnologice, ale etnologiei poporului român. � � � � � � � � � cuprinde fapte, fenomene şi manifestări, categorii etnologice, şi anume:

� � � � � � � � �� � � � � � � – literatura populară, literatura folclorică;

� � � � � � � � � � � � � � � � – muzica populară, muzica

vocală, instrumentală, vocal-instrumentală, � � � � � � � � � � �

– instrumentele muzicale populare; � � � � � � � � � � � � � � � � � � � – jocul/dansul popular: jocul ca joc, jocul ritual-ceremonial;

� � � � � � � � � � � � � � –

teatrul laic, teatrul religios, teatrul de păpuşi, jocurile cu măşti, mimica; � � � � � � � � � � � � � � � � � �

– formă de manifestare sincretică adaptată scenei.

La rândul său � � � � � � � � � � � � �

, ştiinţa despre folclor, depre metoda de culegere, de prezentare, de analiză şi de interpretare a faptelor de folclor şi ale folclorului în ansamblul său este alcătuită din următoarele discipline ştiinţifice:

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � – teorie şi metodă;

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �;

� � � � � � � � � � � � � � � � � � �;

� � � � � � � � � � � � � � � – ştiinţa despre muzica populară;

� � � � � � � � � � �

– ştiinţa despre instrumentele muzicale; � � � � � � � � � � � � � �

– ştiinţa despre jocul/dansul popular; � � � � � � �� � � � � � � � � � �

; � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

; � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Potrivit celor mai noi cercetări, moderne, folclorul, ca disciplină ştiinţifică, fundamentală, a

familiei ştiinţelor etnologice, trebuie studiat, interpretat şi consemnat din � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, adică în toată complexitatea sa, în ansamblul şi modul său de manifestare sincretică, ceea ce presupune şi impune, în mod obligatoriu, o pregătire de specialitate înalt calificată, multidisciplinară.

Dat fiind profilul facultăţii noastre şi caracterul general introductiv al acestui curs în prezentarea şi interpretarea faptelor, fenomenelor şi manifestărilor folclorice ne vom îndrepta toată atenţia doar asupra problemelor ce privesc literatura populară, literatura orală, cu tot ceea ce o priveşte şi o caracterizează.

1. Conceptul de folclor şi evoluţia lui Fiecare disciplină ştiinţifică devine de sine stătătoare şi îşi capătă autonomia, distingându-se

de celelalte, în momentul în care îşi fixează obiectul de studiu, metoda de cercetare şi îşi alcătuieşte instrumentele de lucru proprii, specifice. Până să se ajungă în acest stadiu, ştiinţele străbat un drum lung şi sinuos, cu numeroase căutări şi încercări de desprindere, ataşate fiind până atunci unora sau altora dintre disciplinele ştiinţifice. Aşa au stat lucrurile şi cu disciplinele etnologice – folcloristica, etnografia, ştiinţele despre arta popular-tradiţională, ornamentica, medicina, metrologia şi meteorologia populară, botanica şi zoologia populară, mitologia ş.a.m.d.

Iniţial, aceste discipline ori secţiuni ale lor, au făcut parte din istoriografie. Procesul

34

desprinderii de istoriografie a fost îndelung, dar din momentul în care istoriografia a exclus din câmpul ei de activitate „basnele mincinoase” vehiculate fie de cărţile populare – mai ales de � � � � � � � � �

–, fie de cântecele epice sau de diversele credinţe şi obiceiuri, s-a realizat un progres simţitor în procesul de particularizare, de mai precisă delimitare a celor două ştiinţe: istoriografia şi etnologia.

Pe măsura apariţiei şi dezvoltării preocupărilor pentru filologie, pentru lingvistică sau dialectologie, folclorul şi folcloristica au fost ataşate acestora împărtăşind în comun metoda de cercetare şi de interpretare.

În sfârşit, încă de la momentul „Dacia Literară” (1840), dar mai ales de la momentul Alecsandri, la jumătatea secolului al XIX-lea, folclorul devine un capitol important al istoriei literare, al teoriei şi al criticii literare, fie ca obiect de studiu în sine, fie ca model şi substanţă ale literaturii de autor.

Această direcţie va continua să fie practicată până în zilele noastre, astăzi parcă chiar cu mai multă insistenţă. Sintezele de istorie a literaturii, cu unele excepţii, încep cu un capitol introductiv consacrat folclorului, literaturii populare de fapt, iar operele literare, atunci când este cazul, sunt analizate şi din perspectiva substanţei lor etnofolclorice.

Folclorul şi etnografia, artele populare, celelalte discipline etnologice, au fost cultivate şi studiate şi în cadrul altor discipline ştiinţifice: geografia, sociologia, psihologia, filosofia culturii ş.a.m.d.

Să trecem în revistă, în ordine cronologică, câteva dintre încercările mai semnificative de definire a folclorului, de fixare a obiectului de studiu al folcloristicii. � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1834–1895) ne este tuturora cunoscut ca unul dintre marii scriitori ai perioadei clasice. Odobescu are însă merite la fel de mari şi ca arheolog, ca specialist în istoria artelor sau ca promotor al traducerilor din clasicii antichităţii latine şi elene.

În folcloristică meritele lui Odobescu nu sunt mai puţin însemnate, el numărându-se printre primii specialişti români care fac studii de folclor comparat:

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � (1861);

� � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � (1880) sau

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �(1867).

Odobescu este primul specialist care se ocupă temeinic de � � � � � � �

şi tot primul cărturar în cultura noastră care lansează un chestionar,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � (1871), în care materialul

etnofolcloric este abundent, deşi, până în momentul de faţă, insuficient sau deloc pus în valoare. În 1874–1875, la iniţiativa lui Titu Maiorescu, ministru al Instrucţiunii Publice, Al. I.

Odobescu, B. P. Hasdeu şi Maiorescu însuşi vor inaugura la Facultatea de Litere a universităţii bucureştene o serie de prelegeri libere de istoria arheologiei, de filologie comparativă şi de logică. Cu primele două categorii de prelegeri folclorul, etnografia şi artele populare îşi vor face intrarea oficială în învăţământul superior românesc.

Să vedem ce înţelegea Odobescu prin arheologie şi care ar putea fi legăturile ce pot fi stabilite cu folclorul, cu etnografia şi artele populare.

„Archeologia, domnilor – se adresa Odobescu auditoriului său –, este ştiinţa care cercetează datinele şi monumentele ce au rămas de la oamenii din secolii trecuţi şi s-au păstrat până la noi sau în relaţiuni scrise, sau în tradiţiuni orale sau mai ales în obiecte reale, plastice şi grafice; ea are sarcina de a aduna şi de a controla aceste rămăşiţe, pentru a extrage din studiul lor, special sau comparativ, o cunoştinţă cât se poate mai deplină despre credinţele, instituţiunile, practicele, uzurile, industriele şi artele societăţilor vechi, adică despre starea morală şi intelectuală a omenirei, la diferitele epoce ale dezvoltării sale” (A. I. Odobescu,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � �. Studiu introductiv la

această ştiinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 62). Lecturând mai atent definiţia dată de Odobescu arheologiei vom observa că, de fapt, accentul

cade pe manifestările de ordin spiritual ale vechilor societăţi umane, că se cerea un studiu cât mai riguros al tuturor categoriilor ce intră în sistemul ştiinţelor etnologice. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1834–1907) va aborda cultura tradiţională în special de pe poziţia filologului. Este considerat – alături de Odobescu –, întemeietorul folcloristicii ştiinţifice româneşti şi primul creator de şcoală ştiinţifică în folcloristica noastră. A avut un prestigiu internaţional recunoscut, iar contribuţiile sale în folcloristică sunt notabile. Este cel care, între primii, a cultivat metoda

35

comparativă de cercetare a folclorului, a introdus ca obiect de cercetare cărţile populare. Hasdeu este, de asemenea, cel care, primul în folcloristica europeană, deduce originea basmului din vise.

Lucrările lui fundamentale sunt: � � � � � � � � � � � � � � � �

, vol. 2, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1879) şi � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � �

. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, 4 volume, 1887–1898. Alte studii menţionabile:

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �(1882); � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1873); � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1879); � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1877). Pentru realizarea Dicţionarului, B.P. Hasdeu a lansat două chestionare: � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � �

(1878) şi � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �(1884).

În această ultimă „programă” B. P. Hasdeu definea folclorul şi aria lui de cuprindere în următorii termeni:

„În acest � � � � � � � � �

– preciza Hasdeu – predomnesc două puncturi de vedere nouă pe cari mi le impunea starea actuală a ştiinţei limbei şi cari sunt cu totul străine lexicografiei de şcoala clasică: 1. fonetica poporană, temelia

� � � � � � � � � � � � �; 2. credinţele cele intime ale poporului, obiceiele şi

apucăturile sale, suspinele şi bucuriile, tot ce se numeşte astăzi – în lipsă de un cuvânt mai nemerit – cu vorba engleză

� � � � � � � �. Voiam să cunosc pe român aşa cum este dânsul în toate ale lui, aşa cum

l-a plăsmuit o dezvoltare treptată de optsprezece veacuri, aşa cum s-a străcurat el prin mii şi mii de înrâuriri etnice, topice şi culturale” (B. Petriceicu-Hasdeu,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �.

Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 11). Constatăm, cu multă uşurinţă, extinderea pe care Hasdeu o dădea folclorului, orientarea către

cunoaşterea etnopsihologică a poporului român, prin intermediul folclorului. Observăm, în această definiţie, un întreg program de studiu şi de cercetare a culturii tradiţionale care va fi pus în lucrare de Hasdeu însuşi, de discipolii lui: S. Fl. Marian, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Lazăr Şăineanu.

Pe măsură ce se acumula tot mai mult şi mai divers material etnofolcloric, pe măsură ce metoda de culegere şi de publicare evolua şi se perfecţiona are loc şi o aprinsă dezbatere în legătură cu conceptul de folclor, cu obiectul său de studiu.

Intervenţia decisivă, care va marca o rupere de nivel şi un salt calitativ, îi aparţine lui � � � � � � � � � � � � � (1873–1938), întemeietorul folcloristicii ştiinţifice moderne româneşti.

Ovid Densusianu a fost unul dintre marii noştri filologi şi lingvişti, a fost poet simbolist, a fost istoric al literaturii şi critic literar. A fondat două reviste de mare prestigiu: „Vieaţa nouă” (1905–1925) şi „Grai şi suflet” (1923–1937). Împreună cu I. A. Candrea şi Theodor D. Speranţia a tipărit în anii 1906–1908 culegerea � � � � � � � � � � � �

. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, 2 volume, lucrare de referinţă în folcloristica românească pentru metoda folosită şi pentru valoarea în sine a textelor. Alte lucrări ale lui Ovid Densusianu din domeniul folcloristicii şi etnografiei: � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1915); � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. Însemnătatea lui lingvistică şi

etnografică (1913); � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � (2 volume, 1922–1923); � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1929–1932). De mare însemnătate ştiinţifică şi metodologică este lucrarea � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � (1909), prezentată iniţial ca lecţie de deschidere a cursurilor la Facultatea de

Litere a Universităţii din Bucureşti. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � este considerat studiul program

al şcolii Densusianu şi al folcloristicii ştiinţifice moderne româneşti. Să vedem cum definea Ovid Densusianu folclorul şi care era obiectul său de studiu: „[…] colecţiunile de folclor trebuie să ne aducă informaţii din care să se poată vedea ce crede

omul de la ţară despre cei mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de el, cei din satul lui ori cei de la oraş, despre neamurile streine cu care vine în atingere, despre biserică şi şcoală, despre armată şi administraţie, despre unele evenimente la care a luat parte, sau despre care a auzit povestindu-se, cum l-au impresionat unele lucruri pe care le-a văzut în afară de satul lui, ce-şi mai aminteşte din copilărie, care personalităţi însemnate se impun mai mult simpatiei lui, cum şi le înfăţişează şi ce cunoaşte din viaţa lor etc. Numai în chipul acesta putem ajunge să cunoaştem pe ţăran aşa cum este, în toate prilejurile care pun în lumină felul lui de a gândi şi de a simţi, la muncă ori la petrecere, printre ai lui ori printre alţii, vesel ori întristat. Cu alte cuvinte, sintetizează Densusianu,

� � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

36

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �” (Ovid Densusianu, � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � �

, Centrul de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare al municipiului Bucureşti, 2003, p. 36-37).

Vom constata, fără prea mare greutate, existenţa unor elemente de continuitate între concepţia lui Hasdeu şi cea a lui Densusianu. Vom observa, la fel de uşor însă, şi elementele de noutate pe care le aduce Ovid Densusianu. Şi cel mai important ni se pare a fi accentul pe care îl pune pe necesitatea de a se înregistra şi faptul contemporan de cultură populară deoarece, atrăgea atenţia Densusianu, folcloriştii „

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �”.

Cu � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1879–1964), unul dintre folcloriştii noştri prestigioşi, asistăm la o reorientare a conceptului de folclor, a obiectului său de studiu şi a cuprinderii sale.

Caracostea a fost istoric literar şi teoretician al literaturii, a fost unul dintre marii noştri eminescologi. A scris câteva studii fundamentale despre

� � � � � � � (1915–1941), despre � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1929), despre � � � � � � � � � � � � �

şi despre � � � � �� � � � � � � � � � � � � �

(1932–1933), despre � � � � �

(1959). D. Caracostea a fost preocupat, prin excelenţă, de stabilirea unei metode adecvate de

cercetare, de interpretare şi de clasificare a folclorului. Prin metoda istorico–geografică şi estetică, pe care a adaptat-o realităţilor româneşti, a acordat o mare atenţie studiului tuturor variantelor cunoscute ale unui text folcloric, dispunerii lor în spaţiul geografic, dezvăluirii straturilor istorice în vederea descoperirii variantelor mai vechi, primare. Aceeaşi atenţie a acordat-o analizei şi relevării valorii etice şi estetice a textului folcloric. D. Caracostea reînnoda astfel firul unei direcţii mai vechi în folcloristica românească deschizând calea spre noi cercetări ale folclorului din punct de vedere estetic.

„Cântecul poporan – atrage Caracostea atenţia – este un produs poetic şi muzical totodată, atât de împământenit în masa rurală, printr-o lungă transmitere orală, printr-o largă răspândire în spaţiu şi prin mijloace stilistice proprii acestei mase, încât cel care-l zice, fie ţăran, fie lăutar, îl zice în chip variat după timp, loc, împrejurări şi contaminări personale, şi nu simte întru nimic drepturi individuale de autor, cântecul apărând tuturor ca expresie vie a viziunii poporane făcând una cu virtualităţile limbii” (D. Caracostea,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, Centrul de Conservare şi

Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare al municipiului Bucureşti, 2003, p. 25). În felul acesta folclorul îşi restrânge obiectul de studiu la ceea ce îndeobşte numim literatura

orală sau literatura populară. Poezia populară (de toate categoriile) este studiată doar ca poezie, cu valenţele ei artistice specifice, proza populară ca proză, cu aceleaşi valenţe.

Viziunea lui D. Caracostea asupra ariei de cuprindere a folclorului, restrâns doar la faptele de literatură populară, şi a cercetării lui doar sub aspectul valorii estetice, al artei literare, se va impune şi va deveni nota caracteristică a studiilor în domeniu până în ziua de astăzi.

Cea de-a doua jumătate a secolului al XX–lea a fost dominată, în principal, de cele două şcoli ştiinţifice, una de la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, condus de G. Călinescu, cealaltă de la Institutul de Folclor (de Etnografie şi Folclor din 1964), condus de Mihai Pop. � � � � � � � � � � �

(1899–1965) este cel care a introdus în cultura şi în folcloristica română conceptul de „mituri fundamentale”, înţelegându-se prin aceasta

� � � � � � � � � � � � � � � � �. Are câteva

studii de referinţă: � � � � � � � � � � � � � � � �

(1958) şi � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1962), între altele. G. Călinescu şi colaboratorii sau discipolii săi au abordat, în spiritul lui D. Caracostea şi a şcolii lui, numai literatura populară pe care au studiat-o sub raportul valorii artistice, cu instrumentele de lucru, de cercetare şi de interpretare specifice istoriei, teoriei şi criticii literaturii de autor. � � � � � � � �

(1907–2000), creator şi îndrumător al Şcolii etnologice de la Bucureşti, cum au numit-o discipolii lui, a acordat atenţie egală tuturor categoriilor folclorului, în manifestarea lor sincretică şi în desfăşurarea lor concretă în cadrul colectivităţilor, rurale în special. A iniţiat, între altele, programul de alcătuire a tipologiilor şi corpus-ului folclorului românesc, tipologii şi corpus- uri din care au fost tipărite un număr apreciabil de

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, în celebra Colecţie

Naţională de Folclor, operă fundamentală a culturii şi folcloristicii noastre. Potrivit profesorului Mihai Pop şi a distinsului său asistent, discipol şi colaborator Pavel

37

Ruxăndoiu folclorul este „totalitatea manifestărilor artistice aparţinând culturii spirituale a poporului” sau, mai explicit, „mulţimea operelor şi manifestărilor cu caracter artistic aparţinând culturii populare spirituale. Trăsătura comună a elementelor acestei mulţimi este deci valoarea artistică”. În sfârşit, o definiţie ceva mai completă, mai aproape de realitatea etnologică: folclorul înseamnă o „totalitate a creaţiilor şi manifestărilor artistice aparţinând culturii spirituale: literatura şi muzica populară, dansul popular, formele de teatru şi spectacol popular, obiceiurile şi riturile etc.” (Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 36, 53, 56).

Am reprodus doar câteva dintre opiniile specialiştilor, pe cele mai importante, ni se pare nouă, şi cu un impact evident. Pot fi adăugate încă multe altele, unele dintre ele de mare interes.

Reluând lectura părerilor exprimate vom constata uşor că de la Odobescu şi Hasdeu la D. Caracostea şi Mihai Pop conceptul de folclor a cunoscut o restrângere a ariei de cuprindere, o anume specializare, o specializare poate prea strictă. Ca urmare, nedispunând de instrumente şi metode de cercetare şi analiză proprii, folcloristica a abordat textul popular scos din contextul lui concret de manifestare tratându–l ca pe un produs literar ca oricare altul al literaturii de autor.

Cercetarea şi interpretarea folclorului numai din perspectiva importanţei sale artistice, estetice şi comparate şi-a demonstrat cu prisosinţă foloasele şi meritele de excepţie. În acest spirit au fost elaborate şi publicate studii fundamentale, de referinţă. Această metodă de abordare şi de interpretare a folclorului a dominat, şi continuă să domine, cercetările folcloristice. A fost totuşi o etapă în folcloristica română, o etapă depăşită totuşi, mai ales că studiindu-se poezia doar ca poezie sau proza populară ca o categorie a literaturii propriu-zise unele texte folclorice îşi pierd valoarea, îşi pierd esenţa mitică, magico-religioasă, devin texte monotone, fără nici un interes, inclusiv din punctul de vedere artistic-estetic. � � � � � � � � �

, ca să luăm doar un exemplu, cercetat şi interpretat doar ca „un microtatat de agrotehnică” menit să-i înveţe şi să-i instruiască pe tinerii ţărani în tehnica şi desfăşurarea operaţiunilor de cultivare a grâului sau, acelaşi text, văzut doar ca „poezie descriptivă”, nu mai înseamnă nimic, nu mai are nici un rost, nici o valoare.

În ceea ce ne priveşte, după cum se poate observa şi din aceste pagini sau din cuprinsul altor lucrări, pentru a ne conforma realităţii etnofolclorice, pentru a respecta de fapt ceea ce se întâmplă cu adevărat, am optat pentru o sinteză a tuturor direcţiilor cunoscute remodelând şi reaşezând în palierele cuvenite atât conceptele cât şi metoda de cercetare şi de studiu.

După cum se poate uşor constata, noi folosim foarte des – şi cu o intenţie subliniată – conceptul de cultură tradiţională, concept care înseamnă mai mult decât numai folclor, numai etnografie, numai artă populară etc., aşa cum au fost ele practicate în folcloristica sau etnografia clasică, de până la noi.

Manifestările etnofolclorice, fiecare în parte şi toate la un loc, se caracterizează prin complexitate şi printr-un sincretism evident. Toate faptele şi fenomenele se desfăşoară însumând, în una şi aceeaşi manifestare, mai multe categorii de texte: literar, muzical, coreografie, mimică, recuzită specifică, o anume costumaţie, practici rituale ş.a.m.d. Studiul secvenţial, doar al unei singure categorii de texte, este benefic, pentru că adânceşte cercetarea şi cunoaşterea, dar, în acelaşi timp, are marele neajuns că nu poate oferi imaginea ansamblului, a întregului. Nu respectă ceea ce şi cum se întâmplă în realitate.

În aceste condiţii, manifestările etnologice se cer studiate şi prezentate ca un tot unitar, ca un edificiu alcătuit din mai multe componente, componente care numai reunite şi integrate întregului pot contura edificiul. Studiem deci cultura tradiţională din perspectivă etnologică, etnologia însemnând, în ultimă instanţă, o cercetare multi– şi pluridisciplinară, integratoare.

2. Caractere specifice ale literaturii populare. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Intensificarea cercetărilor de teren a făcut posibilă o mai bună cunoaştere a materialului

etnologic în desfăşurarea lui concretă, autentică. Pe măsura adâncirii acestei cunoaşteri numărul şi complexitatea problemelor de fond ce se ridicau în faţa specialiştilor a crescut.

Una dintre chestiunile de natură teoretică ce au reţinut atenţia şi care solicitau o clarificare imediată a fost şi aceea a stabilirii unor criterii diferenţiatoare care să particularizeze literatura populară, să-i definească acele trăsături specifice de natură să-i potenţeze personalitatea şi să-i sublinieze autonomia. Obiectul de referinţă, de comparaţie, l-a constituit literatura de autor,

38

literatura scripturală, faţă de care au fost remarcate laturile comune şi, mai ales, caracterele diferenţiatoare, nota specifică a fiecăreia dintre ele.

Potrivit concluziilor la care au ajuns cercetătorii culturii tradiţionale, în urma unor dezbateri îndelungi şi aprinse, care încă nu s-au încheiat, caracterele specifice ale folclorului ar fi, în principal, următoarele:

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. � � � � � � � � � � � �

acestor trăsături specifice – şi încă ale altora pe care nu le-am menţionat acum – asupra fenomenului etnologic în ansamblu, asupra textului folcloric în special sunt, mai ales, de fond. Fenomenul sau textul

� � � � � � � � � � � � � � � � � � �, ceea ce presupune şlefuire, dispariţie sau, după

caz, modificări de funcţie. � � � � � � � � � � – ceea ce se află în circulaţie vie în momentul cercetării, � � � � � � � � � �

– ceea ce a ieşit din uzul curent dar se mai păstrează în memoria unor bătrâni, sunt ultimele etape ale evoluţiei îndelungate ale unui fapt, fenomen sau text. În sfârşit, tot materialul ieşit din circulaţie şi „uitat” în mediile etnofolclorice dar consemnat în scris cândva alcătuieşte patrimoniul de extraordinară bogăţie şi valoare, nu numai ştiinţifică, pe care l-am numit

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � al culturii tradiţionale româneşti, al etnologiei poporului român.

Să ne oprim, în cele ce urmează, pentru a sublinia câteva trăsături definitorii, asupra caracterelor specifice enunţate mai sus:

Caracterul tradiţional� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Ancorarea mai puternică în tradiţie, conservatorismul evident al culturii şi civilizaţiei tradiţionale constituie una dintre primele şi cele mai specifice trăsături ale folclorului, ale etnografiei, ale tuturor celorlalte discipline din familia ştiinţelor etnologice.

Această trăsătură asigură linia de continuitate a fenomenului etnofolcloric. Aşa se explică legătura nemijlocită, firească, între aspecte, cunoscute sau presupuse, ale culturii primitive, arhaice şi cele ale culturii populare până în zilele noastre. Nici tradiţia, nici continuitatea de care vorbeam nu trebuie absolutizate, pentru că, în mod constant, în cadrul aceluiaşi grup şi în acelaşi timp se manifestă, concomitent, două tendinţe, şi anume: a)

� � � � � � � � � � � � � � � � care încearcă să păstreze

tradiţia nealterată, fixată în tipare date o dată pentru totdeauna; b) � � � � � � � � � � � �

, care încearcă să spargă tiparele tradiţiei, să impună renunţarea la unele categorii de manifestări, considerate deja depăşite şi să introducă noi elemente determinate de schimbările şi evoluţia mentalului de grup sau colectiv.

Între aceste două tendinţe are loc o luptă acerbă, cauzatoare ale unor stări de criză care, până la urmă, se vor încheia printr-un compromis: elementul novator va asimila în bună parte şi elementul tradiţional, astfel încât noul produs va fi construit într-o oarecare măsură utilizându-se materialul tradiţional.

În această mişcare, în această zbatere factorul determinant, decisiv, este mentalul colectiv, mental care cunoaşte o evoluţie permanentă, deşi destul de lentă.

Grupurile de vârstă, de sex sau socio-profesionale îşi au, fiecare în parte şi toate la un loc, rolul lor. Bătrânii şi femeile sunt mai conservatori şi se opun din răsputeri oricăror renunţări sau schimbări. Tineretul, dimpotrivă, este mai receptiv la nou şi face eforturi uriaşe pentru a-l impune. De remarcat ar fi faptul că, pe măsura înaintării în vârstă şi mai ales după ce intră în „rândul oamenilor”, adică se căsătoresc şi îşi întemeiază o familie, foştii tineri novatori trec în tabăra tradiţionaliştilor şi, acum, ei sunt cei care se opun inovaţiei, dar deja inovaţiile din tinereţea lor au intrat în fondul tradiţional şi au produs schimbările.

Caracterul tradiţional şi raportul dintre tradiţie şi inovaţie reprezintă una dintre relaţiile fundamentale, care stau la baza proceselor şi faptelor de folclor şi etnografie etc.

Caracterul colectiv.� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Ne stăruie încă tuturor în minte acum deja celebra precizare cu care Vasile Alecsandri îşi deschidea colecţia de poezii populare: � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Afirmaţia atât de tranşantă a lui Alecsandri a făcut o carieră strălucită în cultura română şi o

vedem evocată cu o insistenţă îngrijorătoare şi în zilele noastre. Nu vom intra într-o discuţie ce nu-şi are locul acum şi aici. Dar o precizare se cere de neapărată trebuinţă. Nu Alecsandri a fost cel care a descoperit şi pus în circulaţie formula amintită. Ea era de uz european şi fusese pusă în circuit public încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, de cărturarii germani în special. Alecsandri numai

39

a preluat-o şi a transplantat-o pe pământ românesc. Evoluţia metodei de culegere, intensificarea cercetărilor de teren făcute de persoane

specializate şi clarificările teoretice ce au dominat în tot secolul al XX-lea au dat la iveală o cu totul altă realitate decât cea expusă cu atâta stăruinţă în perioada aşa-zis romantică. S-a constatat astfel că grupurile etnofolclorice, colectivităţile mai mari în ansamblul lor, nu funcţionează ca nişte unităţi amorfe, cu o reală bază nivelatoare, unde indivizii se confundă cu colectivitatea însăşi şi invers.

Grupurile sau colectivităţile, satul dacă vrem, ca unitate de referinţă, sunt alcătuite din indivizi cu roluri şi rosturi diferite, ocupând fiecare un loc anume. Vom distinge astfel grupuri şi categorii cu un rol mai activ în viaţa social-economică, magico-religioasă şi culturală, în păstrarea şi perpetuarea culturii tradiţionale. Aceşti indivizi şi grupuri se deosebesc prin categoriile de vârstă, de sex, printr-un grad mai mare de capacitate creatoare, prin predilecţia arătată unora sau altora dintre manifestările etnofolclorice. În cadrul grupurilor există persoane dotate, talentate, înzestrate cu har, specializate în promovarea uneia sau a alteia dintre categoriile folclorice, etnografice, de artă populară etc. Nu numai că aceste persoane există, dar ele şi sunt recunoscute ca atare de membrii grupului, această recunoaştere dându-le legitimitatea. Ca urmare, în cadrul grupurilor şi al colectivităţilor doar unele persoane vor avea autoritatea necesară de a supraveghea respectarea tradiţiei, de a organiza şi conduce desfăşurarea unor ritualuri şi manifestări ceremoniale, de a performa/interpreta repertoriul etnofolcloric.

Între individul creator/performer şi colectivitate se stabileşte un raport de dependenţă reciprocă. Primul se supune normelor ce funcţionează la nivelul întregii colectivităţi şi îşi modelează creaţia/interpretarea potrivit aprecierilor grupului întreg care, fie acceptă, fie respinge intervenţia individuală.

Improvizaţia şi inovaţiile performerului, ale insului creator, ca să fie acceptate şi să capete drept de cetate, trebuie să răspundă orizontului de aşteptare, dacă nu al întregului grup, cel puţin al unei bune părţi a lui. De asemenea, individul creator/performer îşi va dovedi intuiţia şi capacitatea de a introduce noul doar în măsura în care va sesiza o anume modificare în mentalul colectiv sau de grup şi va acţiona în consens cu această modificare.

Rezumând. Într-un grup există indivizi creatori/performeri recunoscuţi ca atare. Creaţia/interpretarea lor trebuie să respecte tradiţia şi normele grupului care le poate accepta sau respinge. La rândul său, grupul, în funcţie de orizontul de aşteptare şi de situaţia la un moment dat a mentalului colectiv, acceptă inovaţia şi legitimează schimbările, ceea ce determină procesul evolutiv al fenomenului etnofolcloric.

Caracterul anonim. Interpreţii creatori ai faptului etnofolcloric îşi prezintă textele în mod public în faţa grupului sau al colectivităţii de care aparţin. În momentul în care colectivitatea acceptă textul respectiv, acesta devine un bun comun, al tuturor. Astfel se anulează sentimentul de paternitate. Textul respectiv va fi preluat, reprodus întocmai sau cu modificări, dând în felul acesta naştere variantelor. Interesant este faptul că, întrebat, fiecare interpret îşi consideră textul ca aparţinându-i deşi, în fapt, el aparţine tuturor.

Anonimatul este, aşadar, o consecinţă a caracterului oral al creaţiei populare şi o formă de manifestare a caracterului colectiv al folclorului.

Sunt şi câteva excepţii care, de fapt, nu fac altceva decât să întărească regula. Este cazul bocitoarelor profesioniste, al autorilor de „verşuri” din armată sau la morţi.

Autorii sunt îndeobşte cunoscuţi, cel puţin în interiorul grupului. Dar nici ei, nici membrii grupului nu le recunosc dreptul de paternitate tratând textele respective după normele anonimatului.

Caracterul sincretic. În folclor nu există poezie ca poezie. Textul folcloric în versuri se cântă, adică este însoţit de melodie (cântecul liric, cântecul epic, uneori descântecul, colindul, inclusiv cel religios), se scandează (pluguşorul, oraţia de nuntă, descântecul), se interpretează artistic însoţit de mimică, de gestică (proza populară).

Iată deci că, la performarea unui text folcloric contribuie, într-o măsură mai mare sau mai mică, mai multe fenomene. Acesta este sincretismul folcloric şi el îşi are însemnătatea sa atât pentru existenţa faptului de folclor şi manifestarea lui concretă, cât şi pentru cercetarea ştiinţifică.

Mai există însă şi un altfel de sincretism. El se referă la participarea unor elemente din cele mai diverse domenii pentru realizarea unui ceremonial complex, de tipul nunţii, de pildă, unde

40

alături de texte cântate sau scandate vom avea elemente de etnologie juridică şi religioasă, de port popular-tradiţional, de organizare a alaiului, de daruri, de bucătărie rituală şi tradiţională, de relaţii de rudenie, de afirmare a instituţiei năşiei, de interdicţii şi sancţiuni, de magie ş.a.m.d.

Caracterul oral. Oralitatea este trăsătura fundamentală, definitorie a tuturor categoriilor folclorice. Începând cu actul de creaţie propriu-zis, cu cel de performareţ/interpretare şi cu cel de transmitere de la o categorie de vârstă la alta totul se desfăşoară sub semnul oralităţii, al transmiterii prin viu grai.

Oralitatea a avut – şi continuă să aibă acolo unde fenomenul încă este viu – consecinţe extraordinare asupra textului folcloric.

Să amintim câteva. Textul folcloric s-a bucurat de o oarecare stabilitate. Performerul/interpretul se supunea cenzurii celor care îl ascultau aceştia validând sau nu textul respectiv. În cazul respingerii de către grup textul în discuţie dispărea din repertoriu. Iată deci o primă şi decisivă selecţie.

Transmiţându-se oral textul folcloric este preluat şi reprodus de alţi şi alţi performeri. Unii îl repetă, pur şi simplu, fără nici o modificare. Alţii îl reproduc făcând schimbări de mai mică sau mai mare însemnătate: elimină unele versuri sau chiar pasaje întregi, adaugă altele. Nu sunt rare cazurile când modificările sunt de substanţă determinând schimbări de funcţie.

În acest fel ne întâlnim cu unul dintre fenomenele specifice creaţiei folclorice şi anume apariţia şi

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �. S-a observat că, la unul şi acelaşi performer, fiecare

interpretare este diferită de cea anterioară. Cu atât mai mult diferă textul de la un interpret la altul, deosebirile luând proporţii în cazul în care performerii aparţin unor generaţii diferite.

Respectând, în principiu, rama generală, ideală, a motivului respectiv, fiecare variantă se constituie într-un text de sine stătător, cu o personalitate funcţională şi artistică proprie.

Problema variantelor este una dintre cele mai interesante şi cercetarea lor a făcut obiectul a numeroase studii speciale. Nu vom relua tot ceea ce s-a spus până acum. Vom atrage atenţia însă asupra unei categorii de variante despre care s-a vorbit prea puţin, sau, mai exact, despre care nu s-au făcut nici un fel de aprecieri din punctul de vedere pe care îl discutăm. Este vorba despre variantele care duc, în cele din urmă, la modificări esenţiale ale conţinutului, ale mesajului: schimbările de funcţie, transferul textului de la o funcţie la alta. � � � � � � �

şi � � � � � � � � � � � � �

, cunoscutele balade, au fost, mai întâi, bocete şi colinde şi abia după aceea au devenit cântece epice, capodopere ale folclorului românesc.

� � � � � � � � � � � � � � � �, ca să

mai luăm un exemplu, este un text epic încadrat de specialişti în marea categorie tematică „proba iubirii”. Cercetările noastre pe un grup mai mare de variante, cărora le-am aplicat şi metoda comparativă, ne-au dus la concluzia că, iniţial, această baladă era un text ritual–ceremonial de nuntă cu o funcţie bine determinată: întemeierea unei noi familii şi desprinderea acesteia, foarte tranşantă, de familiile părinţilor – ai mirelui şi ai miresei.

Caracterul istoric. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � �

Despre apariţia, dezvoltarea şi dispariţia faptului, fenomenului sau a textului etnofolcloric, în

funcţie de modificările intervenite în mentalul de grup sau colectiv şi de cerinţele orizontului de aşteptare al grupurilor etnofolclorice s-a discutat foarte puţin sau aproape deloc. Oricum, fenomenul nu a fost analizat şi relevat pe măsura însemnătăţii sale.

Majoritatea specialiştilor susţin cu o insistenţă dezarmantă faptul că folclorul nu piere, nu dispare niciodată, că este un fenomen viu, în continuă mişcare şi dezvoltare. Folclorul, afirmă specialiştii amintiţi, nu dispare ci numai se transformă, capătă noi valenţe şi semnificaţii. Dacă ar fi să acceptăm aceste teorii ar însemna că, în viitor, vom asista nu la o restrângere a manifestărilor etnofolclorice, aşa cum este firesc, aşa cum se întâmplă de fapt în realitate, ci la o extindere continuă a acestora.

Folclorul, etnografia, arta popular-tradiţională şi celelalte discipline din familia ştiinţelor etnologice sunt mărturia unui anume stadiu evolutiv, a unei anume mentalităţi colective. Ori, este ştiut, mentalitatea colectivă cunoaşte un proces evolutiv, lent dar în evidentă mişcare, ceea ce şi determină, în cele din urmă, schimbările de funcţie, de mesaj şi de semnificaţie ale produsului

41

etnofolcloric, dispariţia pe parcurs a unora, apariţia altora. Putem alcătui, în momentul de faţă, un inventar, desigur incomplet, al manifestărilor

etnofolclorice de mult ieşite din uz, pe unele putându-le reconstitui doar pe baza documentelor. Fenomenul, dispariţia unor credinţe, obiceiuri, texte etnofolclorice, genuri şi specii, a fost semnalat încă de Ion Budai-Deleanu la începutul secolului al XIX-lea. Acelaşi semnal de alarmă l-au tras Vasile Alecsandri şi cei din generaţia lui, mulţi alţi specialişti, până în zilele noastre.

Nu vom extinde discuţia noastră. Ceea ce dorim să se reţină, ca un element specific şi el, al etnografiei şi al folclorului, este acest caracter istoric, faptul că un anume produs folcloric, o categorie mai largă de astfel de produse apar în anumite condiţii social-economice şi de mental colectiv, că se dezvoltă atâta timp cât corespund cerinţelor acestuia şi orizontului de aşteptare, că la un moment dat, nemaisuprapunându-se mentalului colectiv, produsul folcloric cade în desuetitudine şi, încet-încet, iese din sfera de manifestare activă, pierzându-se în cele din urmă.

3. Obiceiurile – folclorul obiceiurilor. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Folcloristica şi etnografia de factură tradiţional-clasică are merite incontestabile în

prezentarea, descrierea, interpretarea şi aprecierea obiceiurilor tradiţionale de toate categoriile, a textului poetic şi muzical, a celui coregrafic. Obiceiurile şi textul lor literar-muzical au atras atenţia prin vechimea lor, extraordinară uneori, prin fondul mitic şi vestigiile mitico-religioase, prin conservatorismul neegalat decât de descântece, prin ceea ce părea – şi în multe cazuri chiar aşa stau lucrurile – a fi original, autohton, specific românesc. Studiile şi lucrările monografice, cele mai multe de referinţă, fundamentale, consacrate obiceiurilor şi folclorului acestora stau mărturie a acestui interes prioritar, remarcabil prin consecvenţa stăruitoare a preocupărilor. Cantitativ şi calitativ literatura de specialitate consacrată obiceiurilor şi folclorului acestora este impresionantă, copleşitoare chiar. Făcând un inventar, cât de cât riguros, asupra a tot ceea ce s-a scris şi s-a publicat până acum despre obiceiuri vom constata, fără prea mare greutate şi cu satisfacţia mărturisită, că dispunem de un material enorm, aproximativ complet în ceea ce priveşte obiceiurile. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, înseamnă un câştig imens pentru cercetarea etnologică, pentru cunoaşterea acestui capitol atât de important al culturii şi civilizaţiei noastre tradiţionale. Recunoaştem, aşadar, contribuţia meritorie, de excepţie a înaintaşilor noştri şi le aducem, aşa cum se cuvine, cuvântul nostru de laudă, de mulţumire, de recunoştinţă.

Pe lângă meritele deja menţionate şi subliniate contribuţiile, de excepţie cum spuneam, ale folcloristicii şi etnografiei tradiţional-clasice reţin atenţia şi prin altceva. Un altceva mult mai important decât pare la prima vedere, şi anume

� � � � � � � � � �, orizonturile deschise către noi abordări,

către o rupere de nivel care să pună cercetarea în situaţia de a pătrunde mai adânc, în profunzime, în prezentarea şi interpretarea, modernă, integratoare, a obiceiurilor. Se sugerează şi se impune, ca să rezumăm, o schimbare radicală de metodă, mai adecvată obiectului de studiu şi fenomenului etnologic aşa cum a existat – ori mai continuă să vieţuiască în unele locuri.

Folcloristica şi etnografia tradiţional-clasică a prezentat şi apreciat obiceiurile potrivit unei metode care nu se conforma întocmai cu ceea ce oferea şi spunea realitatea. Adică, obiceiul propriu-zis era prezentat şi interpretat de etnografi, şi bine făceau, dar nu-i interesau şi lăsau deoparte textul literar-muzical. La rândul lor folcloriştii nu s-au arătat preocupaţi şi interesaţi de obiceiul studiat în sine, în toată complexitatea sa, cu funcţiile, valenţele şi valorile proprii. Desprindeau din contextul impunător al obiceiurilor numai textul literar sau numai pe cel muzical. Îl analizau, îl clasificau, îl ierarhizau pe scara valorică, îl interpretau. Analizau textul folcloric din punctul de vedere al poeziei ca poezie, potrivit principiilor şi criteriilor de apreciere proprii şi specifice literaturii de autor. Ceea ce desigur a însemnat o mare pierdere, o amputare am putea zice, atât pentru obiceiul ca obicei cât şi pentru textele folclorice însoţitoare. � � � � � � � � �

citit şi apreciat ca „poezie descriptivă” nu înseamnă nimic, nu mai are nici o valoare, este o poezie, ca să fim drepţi, neinteresantă, monotonă, atât de naivă şi de plictisitoare încât te îndeamnă să renunţi, s-o laşi deoparte. Altceva este însă � � � � � � � � �

pus în contextul lui firesc, în condiţiile specifice în care trăieşte şi este performat. Altele sunt sensurile şi semnificaţiile de adâncime. Valoarea lui mitico-religioasă, imposibil de sesizat în condiţiile „poeziei descriptive”, abia acum iese la iveală în toată strălucirea, în toată splendoarea sa.

42

La fel s-au întâmplat lucrurile şi cu � � � � � � � � � � � � � � � � �

, ca să luăm un alt exemplu. Şi această categorie de obiceiuri şi de texte literar-muzicale a fost lăsată sau dată, intenţionat, deoparte. S-a ajuns până acolo încât cântecele de stea, colindele religioase şi teatrul popular religios, Vicleimul şi Irozii, au fost eliminate pur şi simplu din rama obiectului de studiu al etnografiei şi al folclorului. Argumentele aduse, atunci când, totuşi, au fost aduse – lucru foarte rar – în sprijinul acestei poziţii, rigidă totuşi, sunt mai mult decât îndoielnice. S-a adus acestor obiceiuri şi texte literar-muzicale – în afara expunerii tranşante, „la vedere”, a concepţiei atee a unora dintre specialişti şi a învinovăţirii de misticism, credinţe deşarte etc. pe care, date fiind condiţiile nici nu le mai luăm în seamă – s-a adus deci obiecţia că nu ar fi „anonime” pentru că au fost create, în cele mai multe cazuri, de slujitori ai bisericii, că nu sunt folclor pentru că nu „aparţin maselor”, că, în sfârşit, n-ar avea nici o valoare de conţinut sau literar-artistică. Ceea ce, este evident şi valabil în toate cazurile, nu corespunde realităţii, nu se susţine de această realitate pe care, în nici un fel, nu o putem neglija, înlătura. Nu spunem un lucru nou atrăgând atenţia asupra faptului că obiceiurile şi folclorul religios se bucură de o audienţă extraordinară, că sunt acceptate şi practicate, într-un fel sau altul, de toate categoriile socio-profesionale, de vârstă, de sex etc., din societatea românească, indiferent de faptul că membrii ei sunt plasaţi la sat, în târguri sau în oraşe. Frecvenţa practicăii obiceiurilor cu funcţie şi caracter religios spune totul. Trăirea, sentimentul puternic de care sunt străbătute şi pe care îl provoacă, îl menţin în stare de veghe, este iarăşi un argument tare, de netăgăduit.

Lista exemplelor ar putea continua încă dar ne limităm doar la atât, considerându-le suficiente pentru ceea ce vrem să spunem.

Etnologia, văzută ca o ştiinţă ce însumează în una şi aceeaşi unitate un obicei în toată complexitatea existenţei şi desfăşurării lui, abordează fenomenul dintr-o altă perspectivă. O perspectivă integratoare, eficientă, modernă, adaptată realităţii etnofolclorice. Aceasta este şi explicaţia, motivaţia şi argumentul sprijinitor pentru care obiceiurile şi folclorul obiceiurilor sunt prezentate şi apreciate separat, într-un capitol independent, autonom, ca disciplină ştiinţifică de sine stătătoare a marii familii a ştiinţelor etnologice.

Acum, reluând discuţia, nu am făcut altceva decât să respectăm ordonarea materiei potrivit canoanelor etnografiei şi folcloristicii tradiţional-clasice, să-i subliniem meritele, să-i observăm punctele slabe, să aducem amendamentele ce ni s-au părut necesare. Am procedat astfel mai ales pentru a evalua şi a încerca să valorificăm

� � � � � � � � � � de extremă importanţă, momentul de vârf deja

atins, condiţiile optime create pentru o rupere de nivel, pentru o nouă abordare, dintr-o altă perspectivă, perspectiva etnologică.

4. Universul magico-religios. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

• Actul ritual-ceremonial • Fiinţe mitice • Simbolismul culorilor • Descântece, fermece şi vrăji. Descântatul ca fenomen • Structura descântecului • Descântătoare, fermecătoare, vrăjitoare, solomonari, bobari – persoane specializate cu statut particular în cadrul grupului social • Valoarea ştiinţifică, culturală şi literar-artistică a descântecului şi descântatului • Mitul folcloric, mitul literar.

Universul magico-religios şi cel mitic îşi găseşte în fermece, vrăji şi descântec expresia cea mai

fidelă, cuprinzătoare şi semnificativă, cu straturi autonom prezentate ori suprapuse, de factură arhaică sau modernă. Descântecele sunt populate de un grup impresionant de spirite şi fiinţe mitice, toate potrivnice omului şi aducătoare de nenorociri. Singurul personaj, având şi el statut mitic, care îl ajută pe cel aflat în dificultate este Maica Domnului, mai rar Dumnezeu, Mântuitorul sau unii dintre sfinţi. Cu o vechime apreciabilă, datând cu multe veacuri înaintea creştinismului şi păstrând esenţa concepţiilor arhaice, descântecul cunoaşte totuşi o evoluţie, un proces de adaptare la modificările intervenite, cu scurgerea vremii, în mentalul de grup. Apariţia, impunerea şi generalizarea creştinismului şi-au pus pecetea şi asupra descântecului. A apărut astfel rugăciunea cu funcţie de descântec –

� � � � � � � � � � �, de pildă. Vom întâlni, de asemenea, descântecul rugăciune sau, aproape în

toate textele, apelul la mila cerească pentru împlinirea celor dorite. Biserica a fost potrivnică practicilor descântatului aplicând pedepse canonice persoanelor vinovate. Şi-a creat însă ea înseşi un set de rugăciuni şi slujbe cu caracter religios având aceleaşi funcţii ca şi descântatul. Ca să înţelegem toate acestea trebuie să ne adresăm textului biblic. Prezenţa religiosului creştin în descântece este de

43

notorietate, dar este vorba despre un creştinism popular, puţin diferit de cel canonic, oficial. Relaţia creştin-precreştin, laic-religios etc. va fi mai bine înţeleasă şi apreciată din perspectiva expusă mai sus. Prima consecinţă a acestei mai corecte înţelegeri va fi aceea a renunţării la unele aprecieri false, fără susţinere în realitatea etnofolclorică. � � � � � � � � � � �

este un fenomen complex, bine delimitat, cu trăsături proprii şi o existenţă de sine stătătoare. Se integrează ansamblului culturii tradiţionale îmbogăţind-o cu întreg arsenalul de acte magice şi de texte literar-poetice.

Descântatul, ca fenomen, este alcătuit din două mari componente, utilizate concomitent. Prima este aceea a folosirii, în timpul descântatului, a unui număr de obiecte încărcate cu forţă magică: unelte şi instrumente de uz curent în casă şi în gospodărie (apă neîncepută, cărbuni, cuţit, alte obiecte din fier, mătură, meliţă etc.), plante cu aceeaşi valoare (mătrăguna, busuiocul etc.) culese potrivit unui ritual riguros, animale sau părţi ale acestora ş.a.m.d. Cea de-a doua componentă este textul literar propriu-zis, „vorbele” care se spun în timpul descântatului. � � � � � � � � �

– atragem atenţia: � � � � � � �

, pentru că una înseamnă ca cineva să aibă � � � � � �

, să fie � � � � � � � � de un obiect de artă, o melodie, un spectacol şi cu totul altceva să i se facă

� � � � � � �, să sufere

urmările acţiunii magice de această factură –, aşadar fermecele au ca obiectiv final aducerea asupra persoanei vizate a unei neputinţe, a unei nenorociri, de obicei de natură fizică sau psihică. � � � � � � �

urmăresc, printr-un complex de acte rituale, să provoace pagube – să ia mana grâului, a laptelui etc. –, pe de o parte, iar pe de altă parte, să transfere către vrăjitoare sau altă persoană aceste surse de belşug. � � � � � � � � � � � �

formează categoria cu întrebuinţare cvasigenerală, au un text poetic pe cât de bogat şi de diversificat pe atât de împlinit artistic şi, de ce nu, peste măsură de modern. Simbolul şi simbolismul îl caracterizează în primul rând, şi nu numai cel al culorilor unice – negru, roşu, galben.

Descântecele, cele mai numeroase şi mai variate tematic, au ca scop final alungarea unor boli, vindecarea. Altele pledează pentru obţinerea unor „privilegii”: fata să fie jucată în horă, să fie preţuită şi iubită de toată lumea, să se căsătorească la vreme şi cu cine îi convine sau îi place etc. Sunt unele descântece ce urmăresc un scop încă şi mai practic, imediat: câştigarea unui proces aflat pe rol ş.a.m.d.

Doi sunt, în principal, factorii esenţiali care au asigurat descântecului şi descântatului durata din vremurile arhaice şi până astăzi, circulaţia sa neîntreruptă în toate mediile sociale, încrederea de neînlăturat în „puterea” lui, în obţinerea rezultatului dorit: magia şi actul magic, practicat întotdeauna şi peste tot, ca fundament al sentimentului religios propriu umanităţii şi încrederea nelimitată în forţa Cuvântului, în capacitatea lui, de asemenea magico-religioasă, de a restabili ordinea şi echilibrul în viaţa socială ori în cea a individului. Pentru ca descântecul şi descântatul să se împlinească, să-şi facă efectul binefăcător trebuie neapărat ca cei doi participanţi – descântătoarea şi descântatul – să creadă sincer şi întru totul în forţa şi în capacitatea extraordinară a actului ritual-ceremonial.

Descântecele sunt alcătuite din texte de dimensiuni diferite: de la 1 vers la 400. În general au o structură comună, alcătuită din câteva episoade ce se succed într-o ordine oarecum logică: începe prin a relata cum cel descântat s-a sculat dimineaţa bun-sănătos, cum a plecat de acasă, cum „la mijloc de cale” s-a întâlnit cu fiinţele mitice care i-au inoculat boala, cum se plânge şi se vaită în gura mare, cum cineva (adeseori Sfânta Maria) îl întreabă ce i s-a întâmplat. Acum are loc intervenţia fiinţei mitice binevoitoare – în unele texte, ori cea a descântătoarei care roagă, ameninţă, blesteamă pe cei vinovaţi de răul făcut. Se încheie cu o formulă aproape standard în care se consemnează vindecarea celui atins de boală.

Când este vorba despre o durere uşoară, trecătoare, persoana în cauză îşi descântă singură. Dar pentru toate celelalte categorii ale descântatului în fiecare colectivitate se află persoane specializate, adevărate profesioniste, bune cunoscătoare ale repertoriului, înzestrate cu talent şi har, posesoare desăvârşite ale unei tehnici dramatice şi actoriceşti ce impresionează. Impresionează deopotrivă pe cel descântat sau pe intelectualul ce are privilegiul să asiste la un astfel de spectacol. Aceste profesioniste au un statut special în cadrul grupului. Pe de o parte sunt solicitate şi se bucură de aprecierea şi încrederea beneficiarilor serviciilor sale, pe de altă parte sunt privite cu teamă, cu frică chiar, fapt pentru care sunt ocolite, luate în râs şi batjocură, trimise spre marginea spectrului social. Nici biserica nu are un comportament mai „prietenos”. Ele, descântătoarele, fermecătoarele, vrăjitoarele, ştiu acest lucru şi se comportă în consecinţă. Este, acest comportament, şi una dintre cauzele pentru care evită

44

sau refuză să conlucreze cu cercetătorii etnologi. Descântatul ca fenomen şi formele sale concrete de expresie – descântecul, fermecele şi vrăjile

– prezintă un interes ştiinţific, cultural şi artistic major. Magia, mitologia, istoria limbii, lexicografia îndeosebi, teoria literară sunt principalii şi cei mai avantajaţi beneficiari. � � � � � � � � � �

este un personaj mitic, „eroul” unui

� � � � � � � � � � � � prezent în credinţe şi descântece. Preluat şi transpus în poezia cultă de

Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu, motivul Zburătorului capătă alte valenţe, care nu se mai regăsesc în mitul folcloric, cunoaşte o rupere de nivel şi un salt remarcabil al mesajului, al problematicii, o problematică de idei, oarecum abstractă. Aşa s-a născut şi s-a perpetuat � � � � � � � � � � � �

al Zburătorului. Exemplele de această natură s-ar putea înmulţi dar ceea ce am prezentat deja credem că este suficient pentru a remarca încă o dată însemnătatea acestui atât de fascinant subiect.

5. Literatura aforistică şi enigmatică • Proverbul şi zicătoarea • Cimilitura sau ghicitoarea • Carte de înţelepciune şi norme de comportament • Expresie concludentă a virtuţilor limbii române • Universal şi autohton. Proverbele şi zicătorile, toate la un loc şi fiecare în parte, alcătuiesc cartea fundamentală a

înţelepciunii popoarelor lumii. Experienţa omenirii acumulată de-a lungul timpului, observaţiile atente şi îndelungi asupra unor fapte şi evenimente repetabile, aprecierile şi recomandările în legătură cu normele de comportament adecvate în cele mai diferite situaţii au fost concentrate în formulări îndelung şi elegant şlefuite, concise, cristalizate, uşor de reţinut.

Proverbele exprimă, potrivit dicţionarelor, adevărul unei experienţe de viaţă sau învăţătură, sfat al înţelepciunii practice, populare, comune unui grup social, adevăr expus printr-o formulare metaforică concentrată şi sugestivă, uneori ritmică sau ritmată.

După origine avem proverbe cu circulaţie internaţională, universală şi proverbe de origine neaoş românească. Cele din prima categorie au fost extrase şi puse în circuit, în principal, din literatura religioasă, din Biblie în mod special. Cele formate pe teritoriul românesc îşi au reazemul în baza etnografică autohtonă, în gândirea, în istoria şi viaţa social-economică a poporului nostru.

Proverbul, ca şi alte categorii etnofolclorice, se caracterizează printr-o bogăţie şi o diversitate tematică şi formală remarcabilă: se estimează că repertoriul românesc este alcătuit din circa 4 000 de tipuri, fiecare tip având, la rândul său, mai multe variante.

În forma lui clasică, normală, proverbul este alcătuit din două propoziţii logice, cu intenţia de a semnala relaţia dintre ele: � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. Sunt numeroase şi situaţiile când una dintre propoziţii devine eliptică ori este subînţeleasă: � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

= Cel care nu e chemat nu are scaun; � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

= După ce a trecut războiul mulţi viteji se arată etc. În sfârşit, nu în puţine cazuri ambele propoziţii sunt eliptice, enunţându-se numai cele două aspecte, de obicei antitetice: � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

ş. a. În procesul de circulaţie vom întâlni adesea un fenomen interesant: proverbe care devin zicători,

zicători care devin proverbe: � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

- proverb, � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

– zicătoare. Atragem atenţia că proverbele nu se folosesc oricând şi oricum; o anume categorie de proverbe

se adaptează unei anume categorii de fapte, evenimente etc. Zicătorile sunt exprimări figurate, în care imaginea îşi capătă înţeles prin transfer metaforic.

Acest transfer se face întotdeauna asupra unui caz particular, indicat de contextul în care este inserată zicătoarea:

� � � � � � � � � � � � = a înnebuni;

� � � � � � � � � � � � � � = a vorbi fără noimă etc.

Parcurgând colecţiile de proverbe şi de zicători vom descoperi o profunzime de excepţie a gândirii populare şi, în acelaşi timp, ne vom da seama cu uşurinţă de bogăţia limbii române, de virtuţile ei extraordinare, de capacitatea de a exprima, nuanţat şi în formă aleasă, tot ceea ce alcătuieşte tezaurul de nepreţuit al culturii tradiţionale, al proverbului şi zicătorii dacă este să ne referim doar la această categorie.

Ghicitoarea sau Cimilitura, prea puţin gustată de mediile cultivate, este o categorie ce se adresează copiilor. Cândva a avut funcţie cultică şi rituală. Ghicitorile pun la încercare imaginaţia şi puterea de asociere. Au o vechime apreciabilă, unii specialişti mergând până la a o plasa în preistorie. Se estimează că repertoriul românesc al ghicitorii se ridică la circa 60 000 de variante. Aria tematică

45

este atotcuprinzătoare. De reţinut este şi capacitatea creatorului de ghicitori de a condensa în câteva versuri caracteristicile esenţiale, ce particularizează obiectul propus spre dezlegare.

6. Proza populară • Funcţia cultică • Funcţia didactică, distractivă, estetică • Categorii principale: legenda; basmul – cu şi despre animale, fantastic, nuvelistic; snoava; povestirea-memoratul. Speciile mixte • Basmul cult.

O categorie foarte importantă a folclorului o constituie epica populară în proză, cu principalele sale specii: legenda, basmul fantastic şi basmul nuvelistic, basmul cu şi despre animale, snoava şi povestirea despre întâmplări contemporane sau memoratul.

Importanţa prozei populare constă, între altele, în vechimea extraordinară a acestei categorii, în caracterul ei cultic – cel puţin pentru perioadele de început, în repertoriul impresionant de teme şi motive, în valoarea literar-artistică a majorităţii textelor cunoscute. Studiată atent, proza populară îngăduie observaţii de mare însemnătate ştiinţifică asupra evoluţiei fenomenului, asupra rolului pe care povestitorii de excepţie îl au în transmiterea unui fond literar-artistic şi mitologic de mare şi perenă valoare.

Proza populară, cercetată cu metode moderne adecvate, poate reconstitui inventarul motivelor cu circulaţie universală din sistemul culturii tradiţionale a unui popor şi căile de asimilare a acestora, pecetea autohtonă pe care o îmbracă. Simplificând, vom avea un fond universal de teme şi motive transpus în formă naţională. De aici, alinierea culturii tradiţionale la patrimoniul universal şi, în acelaşi timp, contribuţia proprie la diversificarea acestui patrimoniu în plan naţional.

Tendinţele, evidente în studiile unora dintre specialişti, de a sublinia, parcă ostentativ, originalitatea integrală a culturii tradiţionale româneşti sunt exagerări, nu ţin seama de realitatea faptelor şi, mai ales, de apartenenţa culturii noastre tradiţionale la patrimoniul cultural universal. Românii nu au fost niciodată un popor izolat. Întreaga lor istorie şi dezvoltare s-a înscris în cadrele generale ale evoluţiei europene, în primul rând, şi aşa trebuie să vedem lucrurile. Românii au împrumutat de la alţii, cu care au venit în atingere, şi au oferit din tezaurul lor spiritual şi material celor cu care au intrat în contacte culturale.

Să trecem acum în revistă, pe scurt, principalele categorii ale prozei populare ghidându-ne după observaţiile lui Ovidiu Bîrlea (1917-1990) care ni se par cele mai judicioase (Ov. Bîrlea, � � � � � � � � �� � � � � � � �

. I. Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 45-265). I. LEGENDA. „Tematic – constată undeva marele folclorist-etnolog Ovidiu Bîrlea –,

legendele au o cuprindere excesiv de mare, depăşind celelalte specii narative în proză şi versuri. Se pare că tematica lor întrece pe cea a ghicitorilor şi a liricii populare […] prin diversitatea subiectelor şi mai cu seamă prin ponderea acestora în viziunea populară despre lume. Bogăţia şi marea diversitate a repertoriului – conchide savantul folclorist – aduc dificultăţi mari cu privire la sistemul de clasificare” (Ibidem, p.62).

Dar ce este legenda? „[…]

� � � � � �, menţionează Bîrlea, denumeşte o naraţiune cu ţel explicativ sau un comentariu

despre oameni şi aspecte mai proeminente. Comentariul legendei se concentrează în jurul trăsăturilor neobişnuite, cu vădită predilecţie pentru ciudăţeniile oferite de natură şi de viaţă. Ceea ce este banal, cotidian intră în fluxul curent al vieţii, netrezind nici un fel de interes dincolo de consemnarea tacită a faptului obişnuit, mereu identic cu el însuşi, în aceeaşi rubrică cenuşie a cotidianului. Mentalitatea populară, mai cu seamă cea de grad arhaic, este orientată structural spre perceperea constantă a realităţii, arătându-se deosebit de sensibilă la aspectele opuse, de obicei la cei doi poli care delimitează gama realităţii. De aceea, orice aspect izbitor, neconform cu faptul zilnic, reţine dintr-o dată atenţia şi se lasă speculat în ceea ce are el insolit. Legenda se rezumă, ca prim resort generator, pe curiozitatea populară, tot atât de veche cât şi omul, avidă de a şti tot ceea ce se petrece în jur, cât ţine întinderea cosmosului […]. Ca atare suma legendelor ar alcătui […] o enciclopedie a ştiinţei populare, aşa cum s-a păstrat ea în circuitul oral până la consemnarea în scris de către diferiţi cărturari” (Ibidem, p. 47).

Aceasta este definiţia legendei, acestea sunt motivaţiile şi condiţiile de apariţie şi de proliferare, acestea sunt, în ultimă instanţă, consecinţele.

Legendele nu au fost create şi nu au circulat numai în colectivităţile folclorice de tip tradiţional, al celor rurale în speţă. Primele legende consemnate în scris, în operele cronicarilor, provin din

46

mediile curţii feudale sau ale lăcaşurilor religioase: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce sau Dimitrie Cantemir. Legendele au circulat şi în mediile urbane sau ale târgurilor.

Procesul de creaţie al legendelor este un proces continuu. „Legendele – apelăm din nou la părerea autorizată a lui Ovidiu Bîrlea – se nasc neîncetat, în felurite modalităţi, după gradul de evoluţie a mentalităţii creatorului” (Ibidem, p. 51).

Potrivit modului de construire, legendele pot fi clasificate în următoarele tipuri compoziţionale: a)

� � � � � � � � � � � � � � � se caracterizează printr-o „expunere nudă şi redusă a faptelor. Naraţiunea se

desfăşoară linear, pe mici etape, ca într-o dare de seamă cât de cât organizată. Explicaţia poate să lipsească, interesul rezidând în miezul faptului expus, întrucât acesta ilustrează profilul unui personaj. Cele mai multe legende istorice sunt structurate după acest tipar compoziţional” (Ibidem, p. 56).

b) � � � � � � � � � � � � � � �

„cuprinde legendele mai dezvoltate, deşi cele mai multe uniepisodice, în care deznodământul catastrofal înscrie şi punctul culminant al naraţiunii. Acţiunea se desfăşoară lin, linear, pentru ca dintr-o dată să intervină factorul, de obicei neprevăzut, care aduce cu sine întreruperea firului. Când actantul calcă vreo prescriere a modului de comportare, finalul dramatic nu mai constituie o surpriză, dimpotrivă, el este aşteptat ca o consecinţă firească. Naraţiunea e dispusă în două unităţi inegale. Cea dintâi expune antecedentele, fiind o însăilare de aspecte obişnuite, cotidiene, care au numai rolul de a pregăti finalul, de a-i arăta antecedentele spre a-l face cât mai plauzibil. Cea de a doua, mai scurtă, începe cu devierea de la firul cotidian, fie prin încălcarea unei oprelişti etc., fie prin apariţia neprevăzută a fiinţei malefice sau a vreunei catastrofe dezlănţuite de vreun demiurg drept pedeapsă perpetuă, sau de alt opozant. Ea sfârşeşte prin a consemna ciudăţenia explicată de legendă: «de atunci …»” (Ibidem, p. 58).

Ceea ce impresionează – şi pune în mare dificultate pe specialişti – este tematica atât de bogată, de diversificată a legendelor. Potrivit celui mai bun cunoscător al acestei categorii a prozei populare, Tony Brill (1910-1986), principalele tipuri tematice ale legendei sunt clasificate şi definite astfel:

1. � � � � � � � � � � � � � � � � � � – au în centrul atenţiei crearea şi organizarea lumii;

2. � � � � � � � � � � � � � � � � � � – se referă la apariţiile, existenţele şi lucrurile supranaturale,

înfăţişându-ne o lume de fantasme; 3. � � � � � � � � � � � � � � � � � �

– ne înfăţişează figurile biblice, sfinţii şi sărbătorirea lor, obiceiuri şi sărbători legate de alte zile precise, ca şi sărbătorirea unora dintre zilele săptămânii;

4. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � – categoria care a făcut obiectul unor discuţii aprinse şi

îndelungate, cu rezolvări teoretice de mare însemnătate ştiinţifică – au ca obiect fapte şi întâmplări reale sau doar imaginate, dar centrate în jurul unor evenimente ori personaje atestate istoric.

În interiorul fiecărui tip funcţionează alte câteva subcategorii. Structura compoziţională este şi ea foarte bogată şi diversificată, iar contaminările, caracterul fluctuant al unor motive sporesc complexitatea şi, evident, interesul legendelor.

De regulă, legendele istorice pornesc de la un fapt real, de la o întâmplare mai puţin obişnuită, extraordinară chiar. Ele se nasc şi circulă în anumite medii, fie rural-ţărănesc, fie al târgurilor şi oraşelor, al categoriilor din vârful ierarhiei sociale – boieri şi curtea domnească, fie, în sfârşit, în cele ale intelectualităţii, inclusiv ale elitei acesteia. Circulă cu insistenţă o vreme şi, apoi, se pierd, dispar, o dată cu trecerea timpului şi căderea în uitare a faptului real-istoric care le-a dat naştere, rămânând consemnate pentru viitorime doar în acel fond pe care l-am numit documentar-istoric.

Două exemple: În � � � � � � � � � � � � �

Ion Neculce consemnează în scris peste 40 de legende. Sunt legende care erau cunoscute şi au circulat în mediile boiereşti şi la curtea voievodală. Unele dintre legende au fost preluate şi prelucrate de Neculce din cronicile mai vechi ale ţării – din cronica lui Grigore Ureche, de pildă –, altele au fost preluate din arhiva „vie”, din fondul cu circulaţie orală în vremea lui.

Majoritatea studiilor asupra legendelor lui Neculce au aparţinut istoricilor care, de fiecare dată, au demonstrat că aceste legende au un temei istoric real, ce se regăseşte şi în documentele oficiale, de diferite categorii. Legendele lui Neculce, unele dintre ele, au fost puse în valoare şi au constituit punctul de pornire şi de reazem al unor scriitori din epoca modernă.

Legendele consemnate de Neculce au ieşit de mult din uz, din circulaţia orală. Înregistrările ulterioare ale unora nu sunt altceva decât rezultatul difuzării lor insistente prin manualele şcolare, calendare şi almanahuri, antologii.

47

Pentru folcloristică legendele lui Neculce au o importanţă capitală din punct de vedere ştiinţific, şi anume:

1. este prima colecţie de legende, constituită ca atare, din cultura română; 2. prezintă o parte a repertoriului de asemenea produse care circulau în mediile boiereşti la

începutul veacului al XVIII-lea; 3. atestă existenţa unor fapte folclorice şi în aceste medii, ale ierarhiei din vârful piramidei

sociale, ceea ce dovedeşte că vreme îndelungată literatura populară, ca şi celelalte manifestări aparţinătoare tuturor disciplinelor din familia ştiinţelor etnologice, alcătuiau un fond comun pentru întreaga societate românească;

4. aduce argumente convingătoare asupra rolului de excepţie pe care îl poate avea un culegător, un prelucrător înzestrat cu har, cu talent. Neculce a avut talent şi tocmai datorită ştiinţei lui de a îmbrăca în forme de artă superioare sâmburele legendar, textele lui au avut ecoul pe care îl cunoaştem, atât în epocă cât şi, mai ales, după aceea;

5. legendele consemnate de Neculce au ieşit de multă vreme din circulaţia orală, au dispărut ca fenomen „viu”; au rămas în patrimoniul cultural naţional doar ca documente de epocă consemnate în scris, conservate în această formă. Sunt, din acest punct de vedere, o contribuţie de excepţie la cunoaşterea acelui segment pe care l-am numit istoria folclorului.

Cel de-al doilea exemplu se referă la un episod, şi el ieşit din rama întâmplărilor comune, obişnuite, din viaţa tumultuoasă a ambiţioasei doamne Elisabeta, soţia lui Ieremia Movilă. Am prezentat pe larg aceste „întâmplări”, inclusiv variantele consemnate în Moldova şi Ţara Românească şi vestigiile târzii de la mănăstirea Suceviţa, într-un studiu amănunţit, recomandat în bibliografia cursului.

II. BASMUL este definit ca o naraţiune pluriepisodică, al cărei protagonist este omul (de obicei adolescent), ajutat de animale sau obiecte cu însuşiri miraculoase, care izbuteşte în cele din urmă să fie răsplătit în chip maxim, acţiunea fiind verosimilă pentru o mentalitate de tip arhaic.

Definiţia trebuie nuanţată. Într-o categorie anume a basmului, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, protagonist nu mai este omul ci animalele care îl substituie.

Ca şi legenda, basmul are o vechime apreciabilă, prima atestare datând din secolul al XIII-lea înainte de Hristos.

Iniţial, basmul a avut o � � � � � � � � � � � � � �

, funcţie care, în unele cazuri, se păstrează până în zilele noastre în câteva dintre regiunile ţării. Funcţia cultică se bazează pe credinţa de nestrămutat a celor mai vechi, dar şi a unora dintre contemporanii noştri, în puterea Cuvântului. Credinţa în puterea cuvântului, în forţa lui benefică, pentru comparaţie, o întâlnim mult mai vizibil în descântece.

O dată cu evoluţia mentalităţii colective şi datorită uzului, credinţa în forţa cuvântului s-a tocit, astfel că funcţia cultică a povestitului şi a poveştilor s-a diminuat dispărând până la urmă. A fost înlocuită cu funcţia didactică, cu aceea de petrecere plăcută a timpului, cu aceea de distracţie şi, mai apoi, cu funcţia estetică.

Încă o problemă interesantă care ar merita reţinută. Având o vechime respectabilă basmul mai păstrează încă în alcătuirea sa urme ale unor credinţe, obiceiuri, mentalităţi arhaice. Procesul de contemporaneizare, de punere a basmului în acord cu evoluţia mentalităţii este unul deja cunoscut, caracteristic. Aşa se face că, cercetând basmul mai îndeaproape, putem reconstitui diferitele structuri evolutive.

Pe măsură ce basmul a fost înregistrat şi publicat aria circulaţiei lui orale s-a restrâns. Acum apare basmul auzit cândva şi „scris pentru a fi citit”. Urmează o nouă etapă, aceea a basmului cult.

Basmul cunoaşte trei tipuri principale: a) basmul fantastic; b) basmul nuvelistic; c) basmul cu şi despre animale. � � � � � � � � � � � � � � �

are o vechime apreciabilă. Este, totuşi, mai „recent” decât, spre exemplu, basmele cu şi despre animale. Basmul fantastic s-a constituit ca gen într-o cultură mai evoluată, preluând însă valori ale culturii primitive.

Elementul miraculos, factorul supranatural predomină. Povestitorul beneficiază de o mare libertate de creaţie astfel că, respectând tiparele

tradiţionale prestabilite, operează o serie de modificări, modificări menite, în primul rând, să facă basmul înţeles. Acele elemente de mentalitate străveche care nu mai sunt înţelese sunt eliminate.

48

Pentru a ţine treaz interesul ascultătorilor, povestitorii talentaţi „localizează” unele date, modernizează anumite fapte şi întâmplări.

Basmul fantastic a exercitat o mare atracţie asupra ascultătorilor din toate mediile folclorice, fapt ce explică, în bună parte, perenitatea lui, durata de viaţă întinsă pe atâtea milenii, până în zilele noastre. Aceeaşi atracţie a exercitat-o şi asupra păturii intelectuale, fantasticul popular fiind gustat şi apreciat aproape unanim. Apropierea scriitorilor de basmul fantastic este uşor de constatat. În sfârşit, pe măsura evoluţiei mentalităţii şi a restrângerii oralităţii, basmul fantastic trece în cercul de interes şi în repertoriul destinat copiilor. � � � � � � � � � � � � � � � �

nu este altceva decât rezultatul procesului de modernizare şi de contemporaneizare a basmului fantastic. Elementul realist, punctat foarte puternic cu întâmplări mai aproape de gradul de înţelegere al povestitorului şi al celor ce îl ascultă, devine preponderent.

Fără însă a renunţa în totalitate la factorul supranatural, la intervenţia forţelor miraculoase. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � s-a bucurat de mai puţină atenţie din partea culegătorilor ceea ce

a făcut ca, la un moment dat, să se şi susţină că românii n-au cunoscut şi cultivat această categorie a prozei populare.

Culegerile date la lumină în ultima vreme, ca şi publicarea unor înregistrări mai vechi arată că basmele despre animale au avut şi, uneori, continuă să aibă o pondere însemnată în folclorul românesc.

Basmul cu şi despre animale, ca specie narativă, este foarte vechi. Sursa lui tematică primară o constituie străvechile mituri şi credinţe totemice ale triburilor de vânători.

Câteva observaţii cu caracter general asupra basmului: 1. basmul este structurat, din punctul de vedere al conţinutului, pe teme şi motive cu circulaţie

universală. Numai forma în care este îmbrăcată tema şi motivul este naţională, reprezintă expresivitatea limbii române;

2. sunt totuşi şi câteva basme, foarte, foarte puţine, ce aparţin, prin tematică şi formă artistică, numai românilor. Exemplul cel mai cunoscut este basmul

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � �, din colecţia Petre Ispirescu; 3. ca toate celelalte categorii şi manifestări etnofolclorice şi basmul cunoaşte o evoluţie,

succesiunea unor straturi: despre şi cu animale, fantastic, nuvelistic. Aceste straturi coexistă, coabitează, numai ponderea în repertoriu diferă;

4. funcţiile basmului cunosc şi ele o anumită succesiune: de la cultică, didactică, la cea de distracţie şi plăcerea de a-şi petrece timpul liber, la cea estetică, ultima fiind, mai ales, apanajul păturii culte;

5. basmul a început să fie cules destul de târziu – la jumătatea secolului al XIX-lea. Metoda de culegere diferă: basmul auzit cândva şi

� � � � � � � � � � � � � � � � � � �– personalitatea celui ce „scrie”

basme este evidentă, exemplu: Nicolae Filimon, Petre Ispirescu, Ion C. Măldărescu, Dumitru Stăncescu, G. Dem. Teodorescu; urmează

� � � � � � � � � � – Creangă, Slavici; metoda culegerii

basmelor „întocmai cum se zic” – Mihai Eminescu, Mihail Canianu; metoda culegerii prin mijloace mecanice – Ovidiu Bîrlea, Mihail M. Robea, I. Oprişan;

6. exegeza basmului, relevarea virtuţilor sale artistice se face, de regulă, pe texte din categoria celor auzite cândva şi scrise pentru a fi citite, Ispirescu în mod special. Dacă suntem folclorişti şi dorim să respectăm toate rigorile ştiinţei normal ar fi ca, pentru analizele noastre, să apelăm la texte din colecţiile ce publică materiale înregistrate cu mijloace mecanice moderne.

III. SNOAVA este expresia înţelepciunii practice a omului simplu, a modului în care el judecă viaţa şi lumea înconjurătoare, o înţelepciune manifestată însă prin glumă, prin vorba de duh.

Tematica snoavelor este bogată şi variată – peste 3 000 de tipuri, apreciază Bîrlea. Snoavele sunt naraţiuni scurte, în cuprinsul cărora dialogul apare frecvent, imprimându-le un

caracter dramatic. Ciclul cel mai cunoscut – despre Păcală şi Tândală. Aici sunt vizibile straturile mentale.

Avem, de fapt, mai mulţi Păcală. Snoava este deosebit de mobilă şi de dinamică. Se adaptează foarte uşor realităţii,

evenimentelor, stărilor sociale şi moravurilor contemporane. Un inventar al înregistrărilor din toate timpurile poate da o imagine asupra mentalului colectiv în evoluţia sa.

49

Snoava cultivă, de regulă, un umor gros, şfichiuitor, neiertător. Umorul fin, elegant ambalat, este propriu mediilor citadine şi literaturii de autor. În multe cazuri snoavele au funcţia de a motiva şi explica unele proverbe şi zicători.

IV. POVESTIREA este naraţiunea despre fapte şi întâmplări contemporane. Ea aduce în scenă întâmplări din viaţa povestitorului sau evenimente la care acesta a fost martor ocular ori despre care a auzit de la alţii.

Povestirea răspunde nevoii elementare a omului din toate timpurile de a se descătuşa sufleteşte de impresia puternică a celor întâmplate şi de a transmite o învăţătură. În unele cercetări termenul este înlocuit cu cel de

� � � � � � �. Are foarte multe asemănări cu

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �.

Subiectele predilecte sunt cele din viaţa de cazarmă, din război, din prizonierat. Apoi atât de numeroasele întâmplări dramatice care intervin în viaţa unui om.

Sunt un material de valoare ştiinţifică excepţională pentru cunoaşterea şi studiul opiniei povestitorilor în legătură cu tot ceea ce-i înconjoară.

Contemporan, în cazul nostru, nu înseamnă numai „din zilele noastre”. Aici sunt înseriate şi întâmplări din secolii trecuţi consemnate în scris la vremea respectivă.

Tipurile prozei populare amintite nu se găsesc întotdeauna în realitatea etnofolclorică, în stare „pură”, ideală. Fabulosul şi fantasticul migrează şi spre celelalte tipuri, după cum elementele luate din realitatea concretă, imediată a povestitorului se deplasează spre basmul fantastic. Vom întâlni de aceea aşa-numitele

� � � � � � � � � � �, basmul-legendă de pildă. � � � � � � � � � �

aparţine în totalitate şi prin caracteristicile sale proprii literaturii de autor şi, ca urmare, se cer analizate, apreciate şi interpretate potrivit criteriilor, metodei şi cu instrumentele acestei literaturi. Ion Creangă, ca să luăm exemplul cel mai semnificativ, nu este povestitor popular, iar basmele, poveştile şi povestirile sale nu ţin de folclor. Creangă nu a scris pentru ţărani sau meşteşugarii oraşelor. El a folosit numai motivele sau episoadele din literatura populară pe care le-a reaşezat într-o altă structură, le-a combinat după alte criterii decât cele folclorice. Nu puţine sunt motivele şi episoadele, acţiunile şi personajele care nu aparţin folclorului. Creangă este un scriitor, un scriitor ce se adresează păturii culte, elitei intelectuale; un scriitor de geniu.

7. Cântecul bătrânesc sau balada populară • Vechimea şi funcţiile cântecului bătrânesc • Categorii tipologice • Cântec de ascultat – relaţia dintre interpret şi grupul de ascultători • Capodopere ale baladei populare.

Epica populară în versuri prin care, în mod special, înţelegem ceea ce specialiştii consideră a fi cântecul bătrânesc sau, acelaşi lucru, balada populară, reprezintă una dintre categoriile de cea mai mare însemnătate a literaturii folclorice. Acestui segment al literaturii populare i-au fost consacrate un număr impresionant de articole, de studii şi lucrări monografice, de o rară diversitate în ceea ce priveşte interpretarea teoretică. În celălalt plan, al culegerii, al conservării şi al publicării, cântecul bătrânesc deţine, iarăşi, o pondere însemnată. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

sau � � � � � � � � �

, prezente prin variante în absolut toate colecţiile, au făcut obiectul unor lucrări speciale, de mare întindere, în care au fost reunite toate textele cunoscute – din periodice, din colecţii deja publicate, din arhivele de profil. Sunt încă alte câteva subiecte care îşi aşteaptă cercetătorii competenţi şi dispuşi la un efort deloc neglijabil pentru a fi puse în valoare la dimensiunea lor reală.

Însemnătatea acestei categorii este dată, în primul rând, de extraordinara circulaţie pe care a cunoscut-o, la un moment dat, în toate straturile societăţii româneşti: balada se cânta la ospeţele domneşti sau la cele boiereşti, se cânta în taberele militare în perioadele de răgaz sau la ospeţele organizate după bătălii, se cânta la masa mare a nunţilor, inclusiv ale celor ţărăneşti, se cânta la hanuri şi în alte locuri de popas, se cânta în oraşe şi în sate, la ocazii care presupuneau prezenţa unor interpreţi cunoscători şi un grup, mai mare sau mai mic, de ascultători interesaţi, ei înşişi buni cunoscători ai repertoriului.

Cel de-al doilea factor care marchează însemnătatea cântecului epic, poate la fel de important ca primul, dacă nu chiar superior lui, îl constituie subiectul textelor din această categorie caracterizat prin dinamism, fabulos, desfăşurare plină de neprevăzut, caracter eroic, mesaj ce trece peste timpuri.

50

Cântecul epic se caracterizează printr-o bogăţie tematică şi o diversitate notabile: repertoriul românesc al baladelor este alcătuit din circa 300 de tipuri, cunoscute şi înregistrate.

Cântecele epice, în majoritatea cazurilor, cunosc o rotunjire artistică de mare fineţe, multe dintre ele constituindu-se în adevărate capodopere.

Modul de „zicere”, de interpretare al cântecului bătrânesc este unul specific, realmente impresionant, cu o forţă de penetrare asupra ascultătorilor extraordinară. Cântecul epic, interpretat de lăutari talentaţi, se „zice”, ceea ce înseamnă că unele pasaje sunt cântate, altele recitate. De aici o alternanţă de ritm cu efecte asupra ascultătorului care are vreme să se ridice în sferele înalte ale mesajului transmis de cântec, dar are şi răgazul necesar spre a se odihni, pentru a reintra, iarăşi, în stare de extaz, de înălţare spirituală potrivit mesajului conţinut în „povestea” cântecului.

Din câte am văzut cântecul epic este prin excelenţă un � � � � � � � � � � � � � � � �

, un cântec în care relaţia interpret-ascultător funcţionează după reguli bine statornicite. Interpretul trebuie să aibă har, să stăpânească ştiinţa „zicerii” cântecului bătrânesc şi, mai ales, să fie dotat cu acea tehnică superioară a ştiinţei de a-şi face auditoriul nu doar să asculte, să asiste pasiv, ci să participe efectiv, cu toată fiinţa sa la acest nemaipomenit spectacol al zicerii cântecului bătrânesc.

Funcţia multiplă a fenomenului este cea care dă întregul tablou al interpretării şi al receptării baladei populare, al rolului lăutarului interpret, al participării celor ce-l ascultă. Prin această grilă ar trebui – şi trebuie – să prezentăm cântecul epic, să-l analizăm, să-i relevăm virtuţile. Scos din acest context, fără a se ţine seama de funcţiile pe care le-am amintit, textul baladei populare îşi pierde tocmai ceea ce are mai important şi semnificativ, esenţa sa. Analizele de text, aşa cum este el înregistrat şi publicat în colecţii, adică fără reproducerea încărcăturii emoţionale din timpul performării fireşti, analizele de text deci devin mai puţin relevante. Facem analiza textului folcloric ca poezie şi, pentru o asemenea operaţiune, apelăm şi folosim metodele şi instrumentele specifice literaturii de autor. Literatura de autor este scrisă pentru a fi citită, în timp ce balada populară se desfăşoară într-o ambianţă specifică, este sincretică, interpreţii şi ascultătorii, deşi au roluri bine definite, se întâlnesc şi participă efectiv la realizarea actului artistic.

Din păcate, majoritatea studiilor asupra baladei populare sunt realizate doar prin analiza textului ca text, cu toate neajunsurile ce le atrage după sine o astfel de procedură.

Ar mai fi de adăugat şi altceva. „Balada populară – consideră Ovidiu Bîrlea – este deci o poveste versificată (şi cântată) despre figuri şi fapte de seamă din trecut, demne de a fi mereu amintite, foarte probabil menite să explice nimbul strămoşilor veneraţi într-o epocă mai îndepărtată, greu de precizat, iar în vremurile mai noi, cel puţin din feudalitate, pentru valoarea lor pilduitoare, prin opunerea contrastantă a «celor buni» faţă de cei «răi şi cumpliţi»” (Ibidem. II. , p. 66). Balada populară, potrivit unor specialişti, îşi are originea în cultul strămoşilor, performarea ei – periodică şi repetată – fiind menită să aducă laudă celor de dinainte, să menţină şi să adâncească legăturile cu cei în viaţă, cu ascultătorii. Strămoşii sunt pildă şi modele, sunt factor întăritor în toate împrejurările vieţii şi în special în momentele grele, de încercare.

Repertoriul baladei populare, în care vom depista motive, teme şi personaje de circulaţie universală sau locală, repertoriul baladei aşadar, însumat, va constitui ceea ce specialiştii numesc „istoria populară”, alta decât istoria ştiinţifică. Istoria populară, ne asigură Ovidiu Bîrlea, „are la bază jaloane mitice, întrucât acestea se vădesc a fi singurele compatibile cu memoria orală colectivă” (Ibidem, p. 67). � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

a stârnit şi ea discuţii numeroase. Se apreciază că este ceva mai „tânără” decât legenda sau basmul, dar suficient de în vârstă dacă ne gândim la cultul strămoşilor sau la faptul că existenţa ei este atestată încă din antichitatea clasică greacă, mărturie în acest sens stând unele referiri foarte clare din

� � � � � şi � � � � � �

. Pentru Europa şi, inclusiv, ţările române momentul de explozie şi înflorire al baladei este

datat în Evul Mediu timpuriu cu prelungiri până în secolul al XVIII-lea în Europa apuseană, până în secolul al XX-lea în Europa răsăriteană.

Pentru a face oarecare ordine în materialul atât de bogat şi de divers, specialiştii au făcut eforturi lăudabile pentru clasificarea cântecului epic. Ovidiu Bîrlea, de exemplu, care distinge trei grupe mari, şi anume: a) balade fantastice; b) balade eroice şi c) balade nuvelistice, inclusiv

� � � � � � � �� � � �.

51

La rândul său, Al. I. Amzulescu, cercetător autorizat al cântecului bătrânesc, căruia i-a dedicat aproape întreaga viaţă, propune o clasificare general acceptată şi anume:

A. � � � � � � � � � � � � � � � � �

, cu următoarele tipuri: 1. � � � � � � � � � �

(Gerul, Sâla-Samodiva şi Dălea-Damian, Scorpia, Trei fraţi cu nouă zmei, Iovan Iorgovan, Şarpele, Antofiţă a lui Vioară ş. c.); 2. � � � � � � � �

(� � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

– turci, tătari: cântecele despre Novăceşti, Doicin bolnavul, Marcu Viteazul, Tănislav, Badiu cârciumarul, Chira-Chiralina, Ilincuţa Şandrului ş. a.;

� � � � � � �: Corbea,

Toma Alimoş, Mihu copilul, Iancu Jianu, Tunsul, Radu Anghel, Pintea viteazul ş. a.; � � � � � � � � �

: Codreanul şi mocanul, Stan din Bărăgan, Dăian ş. a. m. d.); 3.

� � � � � � � � � (Ciobanul, Sora şi zmeii,

Costea şi Fulga, Şalga etc.); 4. � � � � � � � � � � � � � � � � �

(Radu Calomfirescu, Constantin Brâncoveanu ş. a.); 5.

� � � � � � � � � (Ghiţă Cătănuţă, Şoimănel, Nicolcea etc.).

B. � � � � � � � � � � � � � �

, cu următoarele tipuri: 1. � � � � � � � � � �

(Soarele şi Luna, Trei fete surori, Voinicul rănit, Voica, Fata furată de zmei în şezătoare etc.); 2.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � (Tătarii şi robii,

Aguşiţă, Turc sărac ş. a.); 3. � � � � � � �

(Bujor, Costea haiducul, Haiducul Niţă etc.); 4.

� � � � � � � � � (Cântecul chirigiului, Terente etc.); 5.

� � � � � � � � � (Mioriţa, Ciobanul care şi-a pierdut

oile, Stâna prădată, Păcurarul şi Fata-pădurei ş. a.); 6. � � � � � � � � � � � � � � � � �

(Meşterul Manole, Mircea Ciobănaşul, Vartici, Cântecul lui Prâscoveanu etc.); 7.

� � � � � � � � � � � (Brumărelul, Logodnicii

nefericiţi, Cucul şi Turturica, Iencea Sibiencea, Vălean, Milea ş. a.); � � � � �

(Nevasta vândută, Voinicel Oleac, Moşneagul, Femeia necredincioasă etc.); 8.

� � � � � � � � � � � � � (Tudor dobrogean,

Soacra rea, Blestemul mamei etc.); 9. � � � � � �

(Fata fugită, Sora otrăvind fratele ş. a.). Tabloul tipologic alcătuit atât de migălos de Al. I. Amzulescu creionează foarte bine structura

tematică a baladei populare, atât de bogată şi de diversificată. Parcurgându-l cu atenţie vom observa cu uşurinţă existenţa unor straturi succesive, unele cântece bătrâneşti, în special cele din categoria fantastice, purtând pecetea unei vechimi apreciabile, altele cum sunt cele despre haiduci fiind ceva mai apropiate de secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, chiar de prima jumătate a celui de-al XX-lea, în unele cazuri.

Lucrurile se complică şi mai mult dacă avem în vedere un alt fenomen specific cântecului epic, şi nu numai, şi anume acela al valorii funcţionale care, şi ea, cunoaşte treceri spectaculoase dintr-o categorie în alta, ceea ce atrage după sine consecinţe de însemnătate ştiinţifică remarcabilă. Aşa de pildă, ca să luăm câteva cazuri concrete.

� � � � � � �, ca şi

� � � � � � � � � � � � � de altfel, au fost

bocet, au fost colind de doliu, au fost cântec epic. Cele trei funcţii enumerate presupun, în mod obligatoriu, condiţii speciale de interpretare şi de receptare, de ocazie de performare, de manifestare concretă în mediile etnofolclorice. Să nu uităm, de asemenea, că cele trei categorii funcţionale aparţin unor genuri şi specii literar-muzicale diferite, ceea ce, iarăşi, complică lucrurile, dar le fac cu atât mai interesante. Sunt, de asemenea, cântece bătrâneşti sau chiar cântece lirice care parcurg drumul invers: de la cântec la colindă. Şi, pentru a mai evidenţia încă o situaţie, este bine să amintim şi faptul că unele cântece bătrâneşti, mai ales în faza lor de disoluţie, devin legende sau povestiri după cum, iarăşi, sunt cazuri în care legenda sau povestirea stau la temeiul naşterii unor cântece bătrâneşti. Ca să nu mai vorbim de faptul că, printre altele, balada

� � � � � � � � � � � � � îşi are

rădăcinile, punctul de pornire în setul atât de bogat al credinţelor şi actelor rituale săvârşite la ridicarea unui edificiu.

Caracterul fluctuant al unor motive, cum le numea Ovid Densusianu, motivele călătoare în terminologia curentă, contribuie într-o măsură deloc neglijabilă la închegarea structurii compoziţionale a unor balade. Prezenţa acestor decupaje bine determinate, de sine stătătoare, autonome, comune unor cântece bătrâneşti, colinde, basme, legende, cântece lirice, descântece chiar ridică probleme de mare dificultate în aprecieri, în clasificarea unui text anume într-o categorie sau alta. Pe de o parte, aceste motive au darul şi, mai ales, rolul de a fi liantul, de a asigura caracterul unitar al fondului culturii tradiţionale, dincolo de departajările şi arondările pe clase, tipuri şi categorii pe care le stabilesc specialiştii, într-un efort lăudabil de a crea premise optime studiului.

Discuţiile asupra baladei populare pot continua, subiectul fiind după cum s-a văzut deja deosebit de generos şi, mai ales, de atractiv.

Ar fi de studiat, ca să dăm câteva posibile repere, dispunerea zonală, structura compoziţională, elemente ce contribuie la realizarea, la rotunjirea artistică. Şi încă multe altele. Nu ne va fi greu să facem toate aceste operaţiuni dacă aplicăm, corect şi în cunoştinţă de cauză,

52

principiile şi criteriile de analiză şi de prezentare pe care ni le pune la dispoziţie teoria literaturii. Principiul de bază al analizei rămâne totuşi valoarea funcţională, modul concret şi complex de manifestare.

Cântecul epic în versuri, balada populară, cântecul bătrânesc, cântecul din bătrâni sau cântecul despre bătrâni constituie una dintre categoriile de preţ şi de mare însemnătate ale patrimoniului etnologic românesc.

Ca şi celelalte fapte, categorii şi fenomene ale culturii tradiţionale, balada populară a fost specifică şi a răspuns unui anume mental colectiv, a evoluat o dată cu modificările survenite în acest mental şi în orizontul de aşteptare al grupurilor creatoare şi consumatoare. Schimbările de fond, de esenţă, ce au intervenit în mentalitatea colectivă şi în orizontul de aşteptare al grupurilor folclorice, au dus, cum era şi firesc, la o diminuare a practicării cântecului bătrânesc şi, în cele din urmă, la abandonarea lui, la trecerea lui în patrimoniul documentar-istoric al culturii tradiţionale.

8. Lirica populară sau cântecul propriu-zis • Prima şi cea mai veche formă de manifestare „artistică” a omului primitiv • Categoria folclorică cu cel mai ridicat indice de frecvenţă • Un „cântec” al tineretului • Tematica predilectă a cântecului liric.

Lirica ocupă un loc cu totul special, privilegiat, în folclorul românesc având câteva caracteristici fundamentale care, în mod bine motivat, îi conferă acest statut de primă însemnătate.

Lirica, consideră cei mai autorizaţi dintre cercetători, este prima şi cea mai veche formă de manifestare „artistică” a omului primitiv, aceea care, între altele, marchează momentul desprinderii fiinţei umane de celelalte categorii de vieţuitoare. De aici începe totul şi se continuă în aceeaşi notă până în zilele noastre.

Copleşit de forţele ce-l înconjurau, speriat şi temător în faţa dezlănţuirii lor, incapabil încă de a înţelege şi de a se acomoda tuturor stihiilor, tulburat în faţa celor două momente de neexplicat – naşterea şi moartea, apariţia şi dispariţia fiinţei umane, a celorlalte vieţuitoare – animale şi vegetale, omul primitiv, ca şi cel modern într-o anume măsură, şi-a manifestat întreaga stare sufletească într-un mod aparte, propriu, diferit de cel al altor fiinţe, dându-i expresie prin ceea ce mai târziu s-a numit

� � � � � � �.

Lirica ocupă un loc privilegiat şi prin ceea ce am putea numi elementul de continuitate neîntreruptă, de la formele primare ale bocetului sau ale strigătelor de spaimă, de frică şi de durere, de satisfacţie şi de bucurie până la cele moderne, ale zilelor noastre, mult mai rafinate şi oarecum specializate în funcţie de sentimentul pe care-l exprimă şi-l aduce la cunoştinţa publică.

Observăm astfel că, cel puţin într-o fază mai veche, lirica era o manifestare cu un caracter colectiv, cel mai adesea integrată unor acte rituale. Abia mult mai târziu, o dată cu schimbările de substanţă intervenite în mentalul de grup sau colectiv, dar şi a creaţiei de autor, lirica îşi reformulează într-o oarecare măsură traseul mutând accentul către individ, devenind astfel purtătoarea, mesagera stărilor sufleteşti ale unei persoane anume. Nu se merge totuşi atât de departe ca în literatura scripturală. Vrând-nevrând şi lirica de factură folclorică trebuie să se supună legilor proprii, definitorii, ale ansamblului culturii tradiţionale, să împărtăşească – şi să ilustreze în acelaşi timp – cerinţele impuse de caracterele specifice ale folclorului.

Şi încă o observaţie de fond. Lirica domină întreg fenomenul etnofolcloric, lirismul fiind nota specifică, prezent în toate categoriile literaturii populare, cu o pondere mai mare sau mai mică, dar peste tot detectabilă. De aici şi existenţa acelor categorii intermediare de texte folclorice, aşezate la graniţa şi în punctul de întâlnire al unor genuri şi specii. Motivele sau chiar textele numite „lirico-epice”, de pildă, ilustrează argumentat şi convingător această realitate.

Atunci când am prezentat colindul, proza populară sau cântecul bătrânesc am remarcat, de fiecare dată, bogăţia şi diversitatea lor tematică de excepţie. Şi nu am exagerat, argumentele menţionate atunci fiind, după părerea noastră, mai mult decât convingătoare.

Vorbind despre � � � � � � � � � � � � �

sau � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, cum îl denumesc etnomuzicologii, ne vedem puşi în situaţia de a atrage atenţia asupra faptului că această categorie folclorică depăşeşte cu mult, sub aspectul tematic, atât proza cât şi epica în versuri. Cântecul liric ocupă „o poziţie centrală ca funcţie şi bogăţie în repertoriul românesc”, constată Ovidiu Bîrlea.

Dar ce este cântecul liric? „[...] cântecul propriu-zis, observă Ovidiu Bîrlea, se delimitează

53

prin profilul său liric, chiar dacă parţial absoarbe şi elemente epice, şi prin faptul că nu e legat de nici un prilej, putând fi debitat ori de câte ori interpretul simte nevoia descărcării prin cântec”. Iată deci, deja marcate două dintre caracterele sale specifice: liricul dominant şi neatârnare de o ocazie anume.

„Mărturiile despre locul central al cântecului liric în viaţa straturilor populare – constata acelaşi emerit cercetător – evidenţiază perenitatea lui, dar şi caducitatea unei părţi a repertoriului liric. Însoţind omul în experienţa lui de o viaţă, lirica se vădeşte seismograful cel mai fidel al sufletului popular în confruntarea lui cu vicisitudinile cotidiene. Unele oglindesc întâmplări momentane, locale, care nu pot depăşi cercul celor afectaţi, în opoziţie cu altele care exprimă stări mai largi, sentimente încercate de mai mulţi chiar de-a lungul generaţiilor, acestea alcătuind ceea ce s-ar putea numi stocul clasic al liricii populare” (Ovidiu Bîrlea, � � � � � � � � � � � � � � � � �

. II. Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 168, 168, 175-176).

Ar mai fi de adăugat încă doi factori de natură să explice – şi să motiveze – ceea ce Ovidiu Bîrlea numea „poziţia centală” a liricii populare.

Primul factor, cu un rol decisiv, este acela că lirica populară este categoria folclorică performată de generaţia tânără căreia, în fapt, i se adresează în mod deosebit. De aici şi frecvenţa de excepţie, primatul pe care îl deţine, aproape permanent, cântecul liric în ansamblul curent al repertoriului unei colectivităţi.

Cel de-al doilea factor, la fel de important dar mai puţin sau deloc luat în seamă până acum, pe care deja l-am menţionat, este vechimea extraordinară a liricii. Lirica, susţin cercetătorii avizaţi, este categoria, sau genul dacă vrem, cea mai veche, datând din perioada desprinderii omului de animal. Prima formă de artă practicată de omul primitiv a fost bocetul, strigătul de spaimă, de înfricoşare, sentimentul de teamă în faţa necunoscutului şi a neprevăzutului.

Nu trebuie să ne pună pe gânduri, în această privinţă, lipsa unor atestări foarte vechi sau a înregistrării şi cultivării cu prioritate a liricului. Cu atât mai mult a liricii populare, în formele ei specifice şi preponderent practicate în diferite epoci.

Literatura individuală, de autor, a avut un alt traseu, a răspuns unui anume mental colectiv şi altui orizont de aşteptare al cititorului, care nu s-a suprapus întotdeauna, de fapt cel mai adesea, celui de factură arhaic populară.

În sfârşit, trebuie adăugat şi faptul că atât cântecul bătrânesc, cât şi alte specii se află într-un declin evident. Cu excepţia unor locuri izolate şi a unor lăutari în vârstă, balada nu mai este cunoscută şi performată. Practic a dispărut din repertoriul activ. Colinda şi-a restrâns şi ea în mod vizibil repertoriul tematic. Ponderea o deţin acum cele cu tematică religioasă. Descântecul este apanajul femeilor în vârstă. Spaţiul lăsat gol este cucerit şi umplut de cântecul liric.

Problemele pe care le ridică lirica populară sunt pe cât de numeroase, pe atât de captivante. Să ne oprim asupra câtorva, pentru a le enunţa doar.

Prima virtute a cântecului liric – şi poate cea mai importantă din toate punctele de vedere – este aceea a realizării artistice superioare, de excepţie, a multora dintre piesele repertoriului său. Poetul popular se dovedeşte, adesea, un creator desăvârşit, un înzestrat şi fin mânuitor al instrumentarului poetic şi muzical. Multe, foarte multe cântece lirice sunt, din punctul de vedere al rotunjirii artistice, piese antologice, unanim apreciate în mediile folclorice, dar şi de către cercetători şi, mai ales, de pătura cultă a societăţii. Elogiul poeziei populare în general, al celei lirice în special, elogiul folclorului poate fi întâlnit în scrierile tuturor creatorilor noştri – mai mari sau mai mărunţi, iar operele de inspiraţie folclorică din literatura română sunt mai mult decât numeroase, unele remarcabile, ceea ce constituie încă un argument al acestei aprecieri aproape unanime.

Să urmărim, în continuare, câteva dintre notele particulare ale cântecului liric. � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, cum a fost numită categoria de către specialişti, nu deţine o pondere

prea mare în ansamblul liricii populare. L-am pus la începutul enumerării noastre pentru că textele ce-i sunt rezervate atestă preţuirea creatorului popular pentru cântec, locul pe care acesta îl are în viaţa sa spirituală, motivaţia ataşamentului mediilor folclorice pentru categoria în discuţie. Cântecul despre cântec nu este un program teoretic, aşa cum întâlnim în cazul curentelor sau al modelor literare unde se lansează celebrele „manifeste”. Cântecul despre cântec este, în primul rând, o

54

justificare a apelului la această expresie de manifestare, o motivaţie foarte limpede a însoţirii dintre cântăreţ şi cântec, un argument convingător al locului şi rolului pe care cântecul îl are în trăirea sufletească a interpretului şi, eventual, a ascultătorilor săi. Cântecul, prin însăşi existenţa lui, acoperă toate palierele vieţii şi simţămintelor atât de diferite, de complexe, de cuprinzătoare sub raportul tematic. Câteva fragmente antologice ne vor introduce mai temeinic în acest sanctuar:

Cu cât cânt, atâta sînt Şi-mi mai trece de-un urât, De câte-am tras pe pământ; Cu cât cânt, cu-atâta las Şi-mi mai trece de necaz Şi-n lume de câte-am tras. Horire-aş, horile-mi vin, Dar nu pot, că sînt strein, Horire-aş, horile-mi plac, Dar nu pot, că sînt sărac, Horire-aş, horirile-mi plac, Horile mele mi-s bune, Că tot trag amărăciune Şi n-am către cine spune.

sau: De când eram copil mic Doina o ştiu şi doina o zîc; Tot cu doina mă-ntâlnesc Şi cu doina mă plătesc Ca de-o zi de boieresc, Doina ici, doina colea, Doina, sărăcuţa, ea Îmi stă tot în calea mea. Doina zâc, doina mă cheamă, Doina sînt de bună samă. Cu doina mă culc în pat, Doina-mi face de mâncat. Şi-apoi cini mi-o zâs doiniţă Arsă i-o fost inima. Sfântâ i-o fost guriţa, Că-mi răcoresc inima...

Fără să vrem – e un fel de a spune – am ajuns la � � � �

, specie literar-muzicală care a stârnit aprinse discuţii şi controverse. Unii cărturari „au încercat să delimiteze

� � � � ca specie literară,

restrângând-o la poeziile de tonalitate tristă, deprimantă, cu irizări melancolice”, dar toată această zbatere în vederea definirii doinei şi a specificului său s-a dovedit zadarnică. Textul literar, luat singur în analiză, nu ajută la o astfel de definire, şi nici la o alta. În mediile folclorice, constată Ovidiu Bîrlea, „

� � � � denumeşte specia muzicală care vehiculează de obicei textele lirice, având

însă o formă neregulată, bazată pe improvizaţie şi recitativ, în opoziţie cu cântecul regulat, perfect strofic” (Ibidem, p. 168).

Constatăm încă o dată, legătura intimă dintre textul literar şi textul melodic, locul pe care acesta din urmă îl joacă nu numai în clarificarea unor chestiuni teoretice, cum este cea a definirii � � � � �

şi a delimitării ei de celelalte categorii şi specii ale cântecului liric. Textul melodic are un rol însemnat şi în crearea ambianţei, a exprimării adânci a sentimentului marcat de textul literar. Ambele, vers şi melodie, se intercondiţionează, se susţin, îşi conjugă virtuţile proprii pentru a da expresie sentimentelor cântăreţului.

Nu putem discuta despre ansamblul liricii populare fără a remarca rolul şi locul pe care îl ocupă în această categorie sentimentul atât de adânc, de complex – şi de prezent – care este ceea ce

55

denumim cu toţii: � � � �

. Ce se înţelege prin

� �, ce este în fapt

� � � �? Răspunsul este greu, dacă nu imposibil de dat.

Dorului i-a fost consacrată – începând de la Dimitrie Cantemir – o literatură de specialitate bogată. Câte studii, atâtea răspunsuri, atâtea interpretări diferite. Într-un singur punct părerile exprimate până acum concordă unanim: termenul românesc este intraductibil.

� � � � �, încearcă Ovidiu Bîrlea o

definiţie, este „o comuniune spirituală cu ceea ce are preţ deosebit şi atracţie indestructibilă” (Ibidem, p. 191). Dorul deţine un loc foarte important în lirica populară, dar îl vom întâlni, în diversele lui ipostaze, şi în cântecele funebre, şi în cele din repertoriul ceremonial al nunţii. Până şi în basme, cum ar fi, de pildă,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � al lui Ispirescu.

Dorul, s-a spus, ocupă locul central în lirica de dragoste. Dar, am adăuga noi, nu numai în această categorie tematică, ci şi în toate celelalte este la fel de prezent. Distincţia făcută de unii specialişti între

� � şi

� � � �, între cântecele de dor şi cântecele de jale este artificială, forţată chiar. � � � � �

ca sentiment, ca stare sufletească nu este altceva decât o altă ipostază a � � � � � �

, una dintre ele, dorul având capacitatea extraordinară de a fi multiform şi atotcuprinzător.

Am atras atenţia de la bun început asupra bogăţiei tematice a liricii populare, ca o marcă ce o diferenţiază faţă de celelalte genuri şi specii ale folclorului românesc.

Cele două mari categorii tematice care domină lirica populară şi se disting prin indicele superior de frecvenţă sunt

� � � � � � � � � � � � � �, lirica erotică, dacă vrem, şi

� � � � � � � � � � � � � � � � � � �

sau, iarăşi dacă vrem, cântecul de străinătate. Aceste două mari categorii tematice sunt atât de bogate şi, mai ales, atât de nuanţate şi de diversificate în aria lor de cuprindere încât pot, cu rare excepţii, să îşi asocieze, să îşi asume aproape întreaga lirică populară. Ar mai fi de adăugat – şi de atras atenţia – şi asupra faptului că cele două categorii tematice despre care discutăm, cântecul de dragoste şi cântecul de înstrăinare, vor fi întâlnite nu numai în cântecul propriu-zis, ci şi în poezia şi în cântecul altor mari categorii ale folclorului, cum ar fi nunta, de pildă.

� � � � � � � � � � � � � � �, atât de

frecvent în toate zonele ţării, are ca notă dominantă sentimentul de despărţire, de înstrăinare, de regret pentru viaţa dusă până atunci de mireasă, de nelinişte, de teamă pentru eventualele greutăţi şi, mai ales, pentru surprizele ce o aşteaptă în necunoscutul către care porneşte, acela de femeie căsătorită care urmează să intre într-o nouă familie. Exemplele de acest fel pot fi extinse şi la alte categorii, mai ales dacă avem în vedere categoria de texte pe care specialiştii o numesc

� � � � � � � � � � � �.

Dar să revenim la tematica liricii populare, atât de bogată, şi să încercăm o schiţare a celor mai importante. � � � � � � � � � � � � � � � �

, cântecele de dragoste şi de dor alcătuiesc grupa cea mai mare deţinând mai mult de jumătate din întreg repertoriul naţional. Nu este vorba numai de latura cantitativă sau de indicele de frecvenţă, ci şi de calitatea artistică a textelor, multe dintre ele demne de a figura în cele mai exigente antologii de poezie lirică.

O notă particulară în interiorul grupei cântecelor de dragoste şi de dor o aduce � � � � � � � � �

, blestem pe care îl vom reîntâlni şi în cântecul epic, şi în basm şi, mai ales, în descântece. Blestemul este unul dintre subiectele de mare interes, ştiinţific şi cultural-artistic, asupra căruia specialiştii ar trebui să-şi îndrepte cu precădere atenţia. � � � � � � � � � � � � � �

alcătuiesc, potrivit opiniei lui Ovidiu Bîrlea, a doua categorie a liricii populare. Cele mai multe au ca subiect soarta grea a tinerei neveste în casa socrilor.

Le urmează � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, mai puţine ca frecvenţă, dar ilustrative pentru concepţia generală a mediilor folclorice asupra destinului implacabil. Este categoria de cântece cea mai atractivă pentru speculaţii filosofice, dar şi pentru atingerea unor forme superioare de artă.

Grupa � � � � � � � � � � � � � � � � �

are şi ea un anumit indice de frecvenţă, dar şi un pronunţat caracter istoric, o viaţă efemeră. � � � � � � � � � � � � � � � � �

au multe note comune cu baladele haiduceşti. Şi ele au un pronunţat caracter istoric, circulaţia lor restrângându-se o dată cu dispariţia fenomenului haiduciei propriu-zise.

Specialiştii constată şi susţin existenţa unei bogate grupe tematice, şi anume aceea a � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, cum ar fi, de pildă,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �.

O altă grupă tematică este cea a � � � � � � � � � � � � � � � � � �

şi � � � � � � � � � �

, multe dintre ele fiind

56

vehiculate în cadrul strigăturilor de joc. Să mai amintim, doar în trecere,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, unde ne vom

întâlni foarte des cu una dintre cele mai interesante păsări – � � � � �

, dar şi cu motivul celebru din � � � � � � � � � � � � � � �,

� � � � � � � � � � � � � �, iată-ne deci în alt registru,

� � � � � � � � � � � � � � � şi, în sfârşit, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, de cătănie cum le denumesc unii, ale � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

cum le-am considerat noi.

Aceasta ar fi, schiţată în liniile sale mai importante, lirica populară sau, după cum o mai denumesc unii, cântecul propriu-zis. Un repertoriu de excepţie prin frecvenţa, prin rotunjirea artistică, prin bogăţia şi diversitatea tematică. Lirica populară se prezintă astfel ca una dintre comorile de excepţie ale patrimoniului cultural etnologic şi naţional şi se cuvine, tocmai de aceea, să-i acordăm atenţia pe care o merită.

BIBLIOGRAFIE

Nicolae CONSTANTINESCU, Alexandru DOBRE, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � . Note de curs.

Partea I. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � , Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2001; Ovidiu BÎRLEA, � � � � � � � � � � � � � � � . I-II. Bucureşti, Editura Minerva, 1981 şi 1983; Alexandru DOBRE, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ,

Bucureşti, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2004;

Alexandru DOBRE, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � , Bucureşti, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2007;

*

Valer BUTURĂ, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � . Cultura materială, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978; S. Fl. MARIAN, � � � � � � � � � � � � � � � � � . Studiu etnografic, I-II. Ediţie îngrijită şi introducere de Iordan

Datcu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994; S. Fl. MARIAN, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � . Ediţie critică de

Teofil Teaha, Ioan Şerb, Ioan Ilişiu. Text stabilit de Teofil Teaha, Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet - Cultura Naţională”, 1995;

Tudor PAMFILE, � � � � � � � � � � � � � � � � � . Studiu etnografic. Ediţie şi introducere de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 1997;

Alexandru DOBRE, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � . Armata şi războiul în folclorul românesc. O nouă abordare, Bucureşti, Editura Deliana, 2001;

Alexandru DOBRE, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � . Studii monografice, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Academia Română. Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2001;

Alexandru DOBRE, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � , Bucureşti, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2002;

Colecţii de texte, poetice şi în proză, dramatice, fără de a căror consultare nu vom înţelege nimic.