Eroi mai putin amintiti de Ziua Unirii

Eugen Ciufu,

An de an, discursurile despre Unire fac trimitere doar la artizani celebri ai intregirii tarii: Regele Ferdinand si Regina Maria, Ion I.C Bratianu, Iuliu Maniu. Evident, ei au fost arhitectii actului de mare insemnatate, dar pe care nu l-au facut, insa, singuri. Sa vedem si cativa constructorii care au pus caramida peste caramida pentru Unire.

Iuliu Hossu

S-a nascut la 30 ianuarie 1885, comuna Milas, comitatul Cluj si a murit la 28 mai 1970 la Bucuresti. A inceput studiile in satul natal, numit in vremea aceea Milasul Mare, apoi la gimnaziul lutheran din Reghin, la liceul romano-catolic (clasa a IV-a), la Targu Mures, iar clasele a V-a - a VIII-a, la liceul confesional greco-catolic din Blaj. In 1904 si-a inceput studiile teologice. In 1906 a primit titlul de doctor in Filosofie, iar in 1910 cel de doctor in Teologie. In ultimul an de studii, la 27 martie 1910, a fost hirotonit preot de episcopul Vasile Hossu.

In anul 1914, anul inceputului Primului Razboi Mondial, a fost prezent pe front, in calitate de preot militar in armata austro-ungara, unde a alinat suferintele soldatilor raniti aflati in spitale si a savarsit slujbele de inmormantare pentru cei morti. La 3 martie 1917, pe cand inca era preot militar, a fost numit episcop in scaunul ramas vacant al Episcopiei de Gherla, ca urmare a decesului episcopului Vasile Hossu. La 1 decembrie 1918, in fata Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu s-a imbratisat cu episcopul ortodox Miron Cristea, spunand urmatoarea fraza memorabila: 

Pe cum ne vedeti azi imbratisati frateste, asa sa ramana imbratisati pe veci toti fratii romani!

In incheiere, episcopul Iuliu Hossu a fost cel care, din insarcinarea Marelui Sfat National Roman, a dat citire Declaratiei de la Alba Iulia, in fata celor 100.000 de participanti. Episcopul Iuliu Hossu, alaturi de alti trei fruntasi ardeleni (episcopul ortodox Miron Cristea - viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, Alexandru Vaida-Voievod si Vasile Goldis) au dus la Bucuresti Declaratia de Unire, in Parlamentul Romaniei. Cu acest prilej, Episcopul Iuliu Hossu a spus:

Daca pentru stramosii nostri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, romanii ardeleni, toate drumurile duc la Bucuresti. Acesta este Sionul Neamului Romanesc...

Tot Iuliu Hossu a fost cel care i-a inmanat Actul Unirii Regelui Ferdinand I al Romanilor. Dupa 1948, pentru ca s-a opus prigoanei comuniste impotriva greco-catolicilor, obligati sa revina la ortodoxie, episcopul a fost arestat la domiciliu si apoi intemnitat la Sighet si Curtea de Arges. In cele din urma a avut domiciliu fortat la Manastirea Caldarusani. A murit in 1970, la Spitalul Colentina. Ultimele sale cuvinte au fost: "Lupta mea s-a sfarsit, a voastra continua"

Miron Cristea  

Patriarhul dr. Miron Cristea s-a nascut la 18 iulie 1868, in orasul Toplita (astazi in judetul Harghita), intr-o familie de tarani romani si a primit la botez prenumele Ilie. Dupa mama, provenea dintr-o familie greco-catolica. A facut studiile la Gimnaziul sasesc din Bistrita (1879 - 1883), la Gimnaziul graniceresc din Nasaud (1883 - 1887) si apoi la Institutul Teologic din Sibiu (1887 - 1890). 

Prin activitatea sa de sprijinire a emanciparii romanilor din Austro-Ungaria, Cristea s-a impus inca din tinerete atentiei generale si astfel a fost ales, la 21 noiembrie/3 decembrie 1909, episcop al Caransebesului. A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910, fiind instalat in scaun la 25 aprilie/8 mai 1910. In aceasta calitate, a aparat scolile confesionale romanesti din Banat de incercarile guvernului ungar din Budapesta de a le desfiinta. Insa, a semnat alaturi de ceilalti episcopi romani ortodocsi transilvaneni, condusi de mitropolitul Vasile Mangra de la Sibiu, in 1916 (la intrarea Romaniei in razboi, impotriva Puterilor Centrale), acea circulara prin care au trimis blestemul asupra ostirii romanilor din Vechiul Regat care au cutezat sa atace Ungaria, tara-mama a romanilor ardeleni!!!

La sfarsitul primului razboi mondial, Cristea a participat, ca episcop al Caransebesului, alaturi de episcopul unit Iuliu Hossu, la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, dand actului unirii binecuvantarea Bisericii crestine.

Odata infaptuita Marea Unire din 1918, episcopul Miron Cristea a facut parte din delegatia romanilor transilvaneni care a prezentat actul unirii la Bucuresti. Ca recunoastere a meritelor sale in procesul unificarii, Cristea a fost ales de Marele Colegiu Electoral, la 18/31 decembrie 1919, sa ocupe scaunul (ramas vacant) de mitropolit primat al Bisericii din Romania intregita. Investitura si inscaunarea au avut loc a doua zi.

Ca lider national roman si militant pentru unificarea teritoriala a Romaniei, patriarhul Cristea a fost numit

senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) si, in cel din urma an al vietii, in imprejurari deosebit de grele, prim-ministru, intre 10 februarie 1938 si 6 martie 1939, data la care a murit. Decesul a survenit la Cannes (Franta), unde plecase pentru tratament medical. Trupul neinsufletit al patriarhului a fost inmormantat in Catedrala Patriarhala din Bucuresti.

 Alexandru Vaida-Voievod

 S-a nascut la 27 februarie 1872, in Bobalna , si a murit la 19 martie 1950, Sibiu. S-a nascut intr-o familie romaneasca veche si bogata care se inrudea cu mari personalitati politice si bisericesti din trecutul Transilvaniei, cu episcopii greco-catolici Ioan Bob si cu Ioan Lemeni urmasul acestuia, iar bunicul sau era Alexandru Bohatel, participant la revolutiei de la 1848. Stramosii sai erau din Girbou si fusesera innobilati la 15 noiembrie 1627 de catre principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, motiv pentru care si-a adaugat la nume titlul de Voevod. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la miscarea nationala a romanilor transilvaneni, pe care a sprijinit-o material si moral, iar varul sau primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu. Scoala primara a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistrita si Brasov unde s-a format intelectual intr-un mediu german, fapt care i-a permis inscrierea la Facultatea de Medicina din cadrul Universitatii din Viena.

Alexandru Vaida-Voevod a avut o contributie deosebit de importanta la infaptuirea Unirii Transilvaniei cu Romania. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfasurat lucrarile Comitetului Executiv al Partidului National Roman (care avea sa devina PNT). In cadrul acestora s-a hotarat ca natiunea romana din Austro-Ungaria, ,,libera de orice inraurire straina", sa-si aleaga ,,asezarea ei printre natiunile libere". Rezolutia Comitetului Executiv a fost citita de catre Alexandru Vaida-Voevod in Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegati alesi ai romanilor ,,din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca" au votat Rezolutia Unirii care ,,decreteaza unirea acelor romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania". Dupa acest eveniment istoric, Vaida devine membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregati unificarea administrativa cu Vechiul Regat si s-a numarat intre cei patru delegati ardeleni (alaturi de Vasile Goldis, respectiv episcopii Iuliu Hossu si Miron Cristea) care au adus regelui Ferdinand I Rezolutia Unirii pentru a fi ratificata.

In primele luni ale anului 1919, Vaida-Voievod este primit in loja masonica intelectuala ,,Ernest Renan. La 21 iunie 1923, Vaida-Voievod a fost ales Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al Romaniei (cu gradul 33), iar in 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.

La 1 decembrie 1919, noul guvern este alcatuit sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod, vicepresedinte al PNR, in timp ce Iuliu Maniu si-a pastrat functia de presedinte al Consiliului Dirigent. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifica legile prin care se consfintea Marea Unire .Pe 10 ianuarie 1920, primul ministru a fost nevoit sa plece in strainatate pentru a obtinea recunoasterea internationala a actelor unirii. Astfel, el nu si-a mai putut exercita prerogativele, iar in locul sau a ramas Stefan Cicio Pop.

 Stefan Cicio-Pop

 S-a nascut la 1 aprilie 1865,in comuna  Sigau (Cluj)  si a murit la 16 februarie 1934, in comuna aradeana Conop. A fost jurist si om politic roman, membru al PNR si mai apoi al PNT, deputat roman in Parlamentul de la Budapesta, participant activ la Marea Unire din 1918, vicepresedinte al Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia, membru al Consiliului Dirigent detinand portofoliul apararii. Minstru de Stat pentru Transilvania, in Guvernul Alexandru Vaida-Voievod (5 decembrie 1919 - 12 martie 1920) precum si functia de ministru de externe (9 ianuarie - 13 martie 1920) in acelasi guvern. In cursul guvernarilor Iuliu Maniu a detinut functia de Presedinte al Adunarii Deputatilor (23 decembrie 1928-30 aprilie 1931 si 10 august 1932-18 noiembrie 1933).

Stefan Cicio Pop s-a nascut in comuna Sigau de langa Dej, judetul Cluj, la 1 aprilie 1865. Ramas orfan de mic copil a fost adoptat si crescut de catre un unchi al sau, Vasile Pop din Gherla. Scolile primare le-a facut la Dej,

liceul la Dej si Sibiu. A urmat cursurile universitare la Budapesta si Viena. Dupa ce a obtinut diploma de avocat, in anul 1891, s-a stabilit la Arad.

Deja ca tanar avocat a participat la Conferinta de la Haga unde a sustinut cauza romanilor din Ardeal in fata ungurilor. In procesul Memorandistilor a fost unul din cei mai importanti aparatori. A fost un temut sustinator al cauzei taranilor din Arad si un avocat al apararii in procesele de presa inaintate romanilor de catre stapanirea maghiara de atunci. La varsta de 30 de ani va debuta si in viata politica, fiind ales deputat reprezentant al natiunii romane in Dieta ungara.

In dimineata zilei de 31 octombrie s-a format Consiliul National Roman din 6 socialisti romani si 6 reprezentanti ai Partidului National Roman. La inceputul lunii noiembrie, Consiliul National Roman Central si-a stabilit sediul in orasul Arad, in locuinta lui Stefan Cicio Pop, care era si presedintele noului organ politic ce a condus intreaga lupta din Transilvania pentru desavarsirea statului national unitar roman.

 Vasile Goldis

 S-a nascut la 12 noiembrie 1862, in satul Mocirla, tata fiind-i Isaia Goldis, preot in Mocirla, Seleus si Cermei si mama Floarea, fiica a preotului Ioan Cornea din Rapsig. Intre anii1873-1881, este elev al Liceului Teoretic din Arad pe care il absolva ca sef de promotie, remarcindu-se cu aptitudini deosebite pentru istorie, literatura si filozofie.

La 1 octombrie 1881 se inscrie si urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filozofie, cu bursa din partea Episcopiei Ortodoxe Romane din Arad, la Universitatea din Budapesta (1881-1882 si 1884-1885) si la Universitatea din Viena (1882-1884). In anii studentiei la Budapesta si Viena activeaza in cadrul societatilor studentilor romani Petru Maior si Romania Juna. In 1893, devine membru al Partidului National Roman si colaborator activ al ziarului "Tribuna" din Sibiu.

La 10 ianuarie 1905 cere sa fie abandonata tactica rezistentei pasive fata de politica oficiala promovata de guvernele de la Budapesta si Viena fata de romani si sa fie inlocuita cu o tactica activa, elastica, care sa tina cont de conjunctura si de sarcinile imediate ce stateau in fata poporului roman din Transilvania, in cadrul conferintei Partidului National Roman.

Intre anii 1906-1910, in calitate de deputat in parlamentul maghiar pentru circumscriptia Radna, a intervenit de numeroase ori impotriva diverselor legi asupritoare de nationalitati.

Impreuna cu Emanoil Ungureanu si Ioan Mihu, redacteaza un memoriu pe care acesta din urma il inainteaza guvernului maghiar la 13 septembrie 1910 din partea Partidului National Roman, ca raspuns la propunerile de tratative ale acestuia.

Diferentele de opinii fata de tratativele cu guvernul maghiar creeaza in jurul anilor 1910-1911 grave disensiuni in cadrul Partidului National Roman avand ca rezultat conturarea a doua orientari diferite in problema formelor pe care este necesar sa le imbrace lupta de emancipare nationala: orientarea radicala sustinuta in general de membrii tineri ai partidului grupati in jurul ziarului "Tribuna", in frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever Bocu s.a. si cea moderata reprezentata de membrii mai varstnici ai partidului. Vasile Goldis face parte, mai intai, din grupul intransigentilor, apoi realizand ca un conflict ar putea avea consecinte ireparabile asupra activitatii partidului, adopta o atitudine de compromis intre cele doua orientari incercand alaturi de Aurel Lazar, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu si Stefan Cicio-Pop sa mentina unitatea de actiune a romanilor ardeleni.

In aceste conditii primeste sa conduca ziarul "Romanul" fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care dupa incetarea aparitiei in martie 1912 a ziarului "Tribuna" a devenit cartierul general al luptei politice romanesti,

pregatind Unirea cea mare, anuntand pe orice cale prabusirea iminenta a Imperiului Austro-Ungar.

Fiind director al ziarului, refuza semnarea declaratiei de fidelitate fata de guvernul contelui Tisza in conditiile intrarii Romaniei in razboi impotriva Austro-Ungariei. Acest act a fost calificat de catre autoritatile maghiare drept atitudine duplicitara si lipsita de patriotism si a determinat suspendarea, in martie 1916, a ziarului Romanul care va reaparea abia in preajma actului unirii de la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918, Vasile Goldis rosteste la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia celebrul sau discurs in care releva asuprirea nationala si sociala exercitata de-a lungul veacurilor asupra romanilor din Transilvania si Banat, subliniind perenitatea acestora in conditii vitrege, inevitabilitatea dezmembrarii monarhiei austro-ungare, a eliberarii popoarelor asuprite si a constituirii pe ruinele acesteie a unor noi state nationale.

In perioada interbelica Vasile Goldis a facut parte din guvernele de la Bucuresti conduse de I.C. Bratianu (1918-1919), Artur Vaitoianu (1919-1920), Alexandru Averescu (1920-1926), a fost ales deputat al Partidului National Roman in circumscriptiile Radna (1919), Pecica si Ineu (1922).

La 2 mai 1926, in cadrul congresului Partidului National Roman convocat la Sibiu din initiativa lui Vasile Goldis, este ales presedinte al partidului si declara rupte relatiile cu Iuliu Maniu. Mahnit de nedreptatile sociale, de coruptia si de ambitiile oamenilor politici se retrage, la scurt timp, din viata politica si se dedica activitatilor culturale. Intre anii 1923-1932, detine functia de presedinte al societatii ASTRA.

Si-a trait ultimii ani la Arad, unde inceteaza din viata la 10 februarie 1934, dupa o viata inchinata marelui ideal de faurire al Romaniei. I s-au organizat funerariile nationale si in ziua inmormantarii s-a instituit doliu national.

Aurel Vlad 

S-a nascut la 25 ianuarie 1875, Turdas, langa Orastie, si a murit la  2 iulie 1953. Prin mama sa, era nepot al lui Gheorghe Baritiu. A urmat scoala primara si apoi Liceul Reformat maghiar "Kun" din Orastie, obtinand in toate clasele cele mai bune rezultate. Avea inclinatie spre matematici si limba latina. Printre dascalii sai s-a numarat si Elie Cristea, viitorul Patriarh al Romaniei intregite. A continuat sa studieze Dreptul la Budapesta, profesand apoi ca avocat in Deva si Orastie.

A fost avocat, doctor in drept, promotor al Unirii din 1918, membru in Consiliul Dirigent, membru al Partidului National Roman si apoi fondator si fruntas al P.N.T., a fost ministru de finante al Romaniei in anii 1919-1920, ulterior ministru al Cultelor si Artelor. Prin mama sa, era nepot al lui Gheorghe Baritiu.

A fost al doilea director al Bancii "Ardeleana" si director si proprietar al ziarului "Solia Dreptatii" din Orastie.

Participand la alegerile parlamentare, Aurel Vlad, a patruns ca deputat in Parlamentul de la Budapesta, in anul 1903 in urma victoriei asupra candidatului oficial al guvernului, la Dobra.

Aurel Vlad a jucat un rol deosebit in revolutia din toamna anului 1918, fiind ales presedintele Consiliului National Roman din Orastie. In urma Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, Aurel Vlad a fost ales membru in Consiliul Dirigent, repartizandu-i resortul finantelor.

A fost arestat de Securitatea din Sibiu in noaptea de 5/6 mai 1950, la varsta de 75 ani, a fost adus la Inchisoarea Sighet la 7 mai, fiind ,,internat" pe timp de 24 luni. Ulterior a fost incadrat in Decizia M.A.I. nr. 334/1951. Desi murise deja in penitenciarul Sighet la 2 iulie 1953, conform Deciziei M.A.I. numarul 559 din 6 august 1953, pedeapsa i-a fost majorata cu 60 de luni. A fost declarat Cetatean de Onoare al Orastiei (post - mortem).

Aurel Lazar

S-a nascut la 5 august 1872, in Oradea, si a murit la 18 noiembrie 1930. A fost un avocat, membru al Partidului National Roman, participant la Marea Unire si membru al Marelui Sfat National Roman din Transilvania, membru alConsiliului Dirigent al Transilvaniei si detinator al Resortului Justitie, deputat de Bihor si vicepresedinte al Camerei Deputatilor, membru fondator al Uniunii Avocatilor din Romania, presedinte al PNT Bihor, primar al municipiului Oradea.