EPOCA LUI JUSTINIAN OGLINDITĂÎN OPERA LUI PROCOPIUS DIN CAESAREA

“ISTORIA SECRETĂ”

Unul dintre cei mai de seamă istorici bizantini ai secolului V, Procopius din Caesarea(500-565 ) şi-a petrecut o bună parte din viaţa în preajma elitelor politice dar mai ales militare ale vremii, fiind secretarul particular şi consilierul juridic a nu mai putin celebrului general a lui Iustinian, Belizarie(Velizarie).

Alături de acesta a participat la campaniile militare împotriva perşilor, în nordul Africii împotriva vandalilor şi în peninsula italica împotriva goţilor. A fost un personaj deosebit de cult cu vaste cunoştinţe, provenit din rândul aristrocaţiei romane a cărei valori şi traditii le apăra mai ales împotriva încercărilor de înnoire făcuta de Iustinian. Aici trebuie căutată şi originea atitudinii foarte critice la adresa cuplului imperial,atitudine care se dezvăluie mai ales în opera sa “Istoria secretă”. Pentru faptul că împăratul, în atingerea scopurilor sale, s-a sprijinit preponderent pe paturile sociale mijlocii, căutând totodată să-şi apropie reprezentanţii clerului în dauna marii aristrocaţii senatoriale, a cărei acces la putere era drastic limitat, a fost aspru judecat de scriitor în calitatea sa de exponent al acesteia .Pentru faptul că Iustinian n-a apelat la sprijinul vechii aristrocaţii, dar nici nu a apărat-o, dimpotrivă, i-a atras ura acesteia până la a-i contesta toate meritele, demonizându-l chiar. Principala sa lucrare istorică intitulată ”Războaiele” a fost scrisă între 545-553, fiind structurată în 8 cărti. Aceasta se vrea o radiografie a evenimentelor politico-diplomatice, dar mai ales militare, care au zguduit imperiul Bizantin, după 527 odată cu urcarea pe tron a lui Iustinian. Este în principal o istorie trăită, scriitorul fiind implicat, într-un fel sau altul în evenimente. Se poate vedea aici influenţa lui Polibius în scrierea istoriei. Furnizează în aceste scrieri şi date preţioase privind geografia, etnografia şi politica precum şi mentalităţile şi valorile culturale întâlnite în diferite locuri, cât şi informatii despre diferite popoare şi triburi cu care imperiul intra în contact atât din Orientul mijlociu, Africa de Nord, Italia cât şi din Peninsula Balcanică, Dacia şi nordul Mării Negre. Astfel referindu-se la războiul din Italia remarca că: “Inainte de acest război, stăpânirea goţilor se întindea de la pământul galilor până la hotarele Daciei”1 sau “De la suirea pe tron a lui Iustinian, hunii, sclavinii si anaţii au năvălit aproape în fiecare an asupra ilirilor şi în toată Tracia“2 Aceste informaţii dovedesc buna cunoaştere a realitaţiilor politice şi militare ale vremii cât şi consecinţele avute asupra imperiului. O altă lucrare de seamă a lui Procopius intitulată “Despre zidiri” scrisă într-un număr de 6 cărţi între 553-555 înfăţişează opera de “constructor” a lui Iustinian. Este un fapt cunoscut astăzi, căci, cu toată precaritatea finanţelor şi eforturilor de război, această epocă, cunoaşte un real avânt constructiv, atât în domeniul civil şi religios, cât şi militar. Nu trebuie subestimat efortul făcut pentru reconstrucţia unor oraşe distruse de cutremure sau războaie ca EDESA, TARSOS, ANTIOCHIA, LYCHNIDOS, CORINT etc precum şi Biserica Hagia Sofia, San Vitale, complexul de la HERAIAN pe malul răsăritean al strâmtorii Bosfor. Nu pot fii trecute cu vederea eforturile defensive făcute pentru întărirea limensului Dunărean şi a trecătorilor din Balcani cu cetăţi şi turnuri de apărare, precum şi cetatea Petra din Caucaz etc, eforturi menite să stăvilească afluxurile migratoare spre inima imperiului şi expansiunea spre vest a imperiului persan.

2

Ambele lucrări, scrise cu o anumită obiectivitate se dovedesc a fi izvoare de seamă pentru cercetarea istorică actuală, prin radiografia pe care o face acestei perioade din istoria Bizanţului. Sunt foarte valoroase şi prin multitudinea informaţiilor privind rolul şi locul imperiului în geografia politică a Europei când istoria continentului era zguduită de tulburările pricinuite de marile migraţii. Un rol important în opera lui Procopius îi revine însă lucrării “Istoria secretă“ scrisă între 55o-555. Aşa cum aminteam conflictul dintre cuplul imperial şi marea aristocraţie a cărui reprezentant era şi Procopius lasă urme în scrierile acestuia.În acest cadru , lucrarea amintită este “un tablou al realităţilor contemporane politice negative... un virulent pamflet în care Belizarie, Iustinian şi Teodora sunt prezentaţi în culori negre “3, de o impresionantă sinceritate, în spiritul lui Lucian din Samosata. Cartea se doreşte a fi în primul rând o completare a scrierilor sale precedente, cu informaţii şi date care nu puteau fi spuse la lumina zilei, în acea perioadă, tocmai datorită consecinţelor pe care dictatura imperială le-ar fi putut avea asupra scriitorului şi a“casei sale“.Între toate aceste lucrări există o legatură strânsă, cu referiri de la una la alta precum şi o unitate stilistică incontestabilă” 4 . Primele informaţii asupra lucrării apar în Lexiconul Suidas din secolul al X-lea, lucrare, care induce de fapt şi o anumită suspiciune asupra veridicităţii faptelor descrise, considerând-o, o operă“pătimaşă”. Dar autencitatea lucrării nu poate fi contestată, fiind dovedită atât prin referirile la restul operei, cât şi prin omogenitatea stilistică şi modul de apreciere a diferitelor evenimente descrise. Singura deosebire semnificativă, aşa cum am amintit, este doar caracterul mai apropiat pamfletului politic duşmănos chiar, care prezintă partea mai puţin cunoscută a domniei lui Iustinian. La baza lucrării stau un număr de cca 15 manuscrise din care “numai trei au valoare proprie, celelalte fiind doar copii tardive după cele dintâi”5. Acestea sunt:

- Vaticanus Graiecus 1001, datând din secolul XIV;- Parisianus suppl. Graiecus 1185, tot din secolul al XIV-lea; - Ambrosianus G, 14 din acelasi secol.

De-a lungul timpului lucrarea cunoaşte mai multe ediţii, prima apărând în anul 1623 la Lyon sub grija lui Nicolaus Alemanus, bibliotecar la biblioteca Vaticana, fiind dedicată cardinalului Ludovico Ludovisi. Apar mai multe ediţii, dar dintre toate, cea mai completă şi mai valoroasă ediţie, a operei lui Procopius a fost realizată între anii 1905-1913 de Jakob Haurey şi publicată în Bibliotheca Teubneriana. Interesul stârnit de opera lui Procopius în general şi de “Istoria secretă” în particular, se adânceşte, astfel că numai între 1938-1966 apar 7 traduceri în mai multe limbi de circulaţie mondiala: engleză, germană, italiană.Subiectul cărţii se învârte în jurul câtorva personje, din cele mai înalte structuri ale puterii; dar care au jucat un rol hotărâtor în destinul imperiului la acea vreme. Este vorba, desigur, de cuplul imperial, Iustinian şi Teodora şi de generalul, marele comandant de oşti Belizarie (Velizarie), şi soţia acestuia Antoniana.

Belizarie, ajuns la cele mai înalte onoruri: din comandant al cetăţii Dara, situată la granita cu perşii, comandant al trupelor din răsărit, iar mai târziu conducatorul a douăexpediţii în Italia, cuceritorul Cartaginei şi a regatului vandal din Africa. Este de origine tracă, de pe versantul nordic al muntelui Rila. Din portretul pe care îl face Procopius

3

rezultă un personaj contradictoriu şi contraversat; care ştie să ia deciziile cele mai bune, la momentul potrivit pe câmpul de luptă; în acelaşi timp, însă, e capabil de greşeli nepermise, care-l descalifica în ochii subordonaţilor: punând “cele mai de seamă treburi ale statului mai jos decât poftele şi dorinţele familiei sale,”7nefructificând avantajele unei victorii pe câmpul de lupta. Pierderea cetăţii Perusia din Italia, datorită unor absenţe nejustificate din tabără şi a faptului că evita tot timpul lupta cu goţii în afara zidurilor îl face pe autor să constate cu amărăciune că ”Belizarie şi toată oastea romană erau stăpâniţi de o spaimă nespusă...(nefiind )...în stare să dobândească nimic din ceea ce îi scăpase mâinii”8. Autorul deplânge “lăcomia şi pofta de câştiguri necinstite care-l măcina, nedându-se în lături să-i ameninţe şi să-i jefuiască pe propiii săi subordonaţi, nu numai duşmanul din cetăţile invinse. Asupra sa plana şi bănuiala că doar o parte din comorile, luate după cucerirea Cartaginei, au fost predate visteriei imperiale o parte păstrând-o pentru sine.Aşa ajunge unul din cei mai bogaţi oameni din imperiu. “De multe ori averile acestuia întrista amarnic pe Iustinian şi Teodora, deoarece erau peste masură de mari şi vrednice de o curte împărătească ”10. Bănuit de infidelitate, pentru a-i tempera pofta de putere şi a-i diminua prestigiu la care ajunsese, Belizarie este înlocuit, şi cade în dizgraţie, după care i se confiscă şi o bună parte din avere. Numai situaţia tulbure de la graniţele imperiului, cât şi prietenia soţiei sale, Antonina, cu împărăteasa Teodora l-a salvat de la o moarte sigură şi pierderea întregii averi.

S-a căsătorit cu Antonina, femeie de condiţie mai mult decât modestă; părinţii săi lucrând în cadrul circului. În tinereţe Antonina “ a dus o viaţă uşuratică şi şi-a făcut de cap..., iar după ce a ajuns...sotia lui Belizarie, chiar de la început s-a grăbit să-şi înşele bărbatul, dar avea grijă să ascundă bine lucrurile “11. În capitolele care descriu viaţa acestui cuplu, Belizarie apare ca sclavul acestei femei care deşi îl înşală sistematic, îl fermeca şi îl domina prin ascuţimea spiritului şi prin comportament. Antonina se remarca şi prin tenacitatea cu care-şi urmăreşte scopurile, prin firea răzbunătoare şi tenacitatea de care dă dovadă. Această femeie ajunge, în acelasi timp şi o unealtă în mâna Teodorei, pe care o ajută să înlăture rivalii şi personajele incomode sau care câştigau prea mult prestigiu, putere sau bogăţie. Este cazul papei Silverius şi a lui Ioan din Capadochia. Trecutul asemănător, aceeaşi sete de putere şi dorinţa de a domina, cât şi alte afinităţi privind modul de viată pe care-l duc, leagă destinul acestor două femei şi mai mult.

Dizgraţia lui Belizarie ia sfârşit numai datorită acestei relaţii, fapt care adânceşte şi mai mult dependenţa “marelui comandant”faţă de soţia sa.

IUSTINIAN este nepot de frate al împăratului Iustin, trac de origine, care l-a şi desemnat ca succesor al său în 527, înainte de moarte. A îndeplinit anterior înalte funcţii militare şi civile în cadrul imperiului. Începând cu această perioadă, Iustinian se remarcă prin nonconformismul său, ignorând tradiţiile şi vechile rânduieli. Aceste aprecieri, cât şi informatia lui Procopius ca”aluneca cu cea mai mare usurinta spre omoruri nedrepte si rapirea averilor straine...(neezitand)...să piardă mii şi mii de oameni “12sunt dezvoltate pe parcursul întregii lucrări. Toate aceste acuzatii, aduse lui Iustinian pot fi văzute şi ca o reacţie pe care marea aristrocaţie, reprezentată de autor, o are în faţa încercării noului împărat de a-i limita influenţele şi de a o exclude treptat de la conducerea imperiului

4

După căsătoria cu Teodora, spiritul său de independenţa şi putere de muncă se completează, cu abilitatea politică, inventivitatea şi lipsa de prejudecaţi, pe care această femeie le-a adus în actul guvernării. Încă înainte de a prelua pe deplin frâiele puterii, Iustinian se implica în conflictele dintre fracţiunile circului luând apărarea şi acordând protecţie” albaştrilor”, ceea ce a nemulţumit pe cetăţenii de rând nevoiţi să suporte nu numai răutaţile şi silniciile acestora, dar şi a “verzilor”, dedaţi de asemenea la nelegiuiri. La început disputele dintre aceste două fracţiuni vor fi manevrate de către Iustinian şi Teodora, dar mai târziu se ajunge la conflicte deschise cu autoritatea, care au periclitat stabilitatea tronului prin răscoala Nica din 552. Pentru a o înfrânge, cuplul imperial se va folosi atât de viclenie pentru a dezbina pe răsculaţi, cât şi de trupele din provincie pentru a o îneca în sânge.

Ca om, Iustinian este descris, fiind “de statura mijlocie...nu slab ci mai degrabă cărnos, cu faţa rotundă, bine făcut“13 semănând foarte bine la chip şi trăsături cu Domitian, aşa cum este reprezentat prin statuia de bronz, din forumul roman .

Ca fire, autorul îl prezintă ca fiind “răutacios şi pornit...care nu spune niciodată adevărul, când vorbeşte cu cineva ...(căci la el) cuvântul şi fapta erau întotdeauna urmare a unor gânduri viclene... un amestec de prostie şi răutate“14. În acelaşi timp era “şovăielnic cu prietenii, aspru cu duşmanii, pătimaş, înflăcărat de ucideri şi pofta de averi, certăreţ şi uşuratic peste măsură”15. Din toate aceste aprecieri răzbate aerul de superioritate a nobilului de viţă veche, faţă de omul din popor, ajuns în vârful piramidei sociale. Interesele personale şi de grup ale autorului, ajung astfel să deformeze adevărul prin patima cu care face caracterizarea împăratului şi a faptelor sale, făcându-l răspunzător pentru toate relele şi cataclismele care lovesc imperiul. Nu-i poate ierta nici un moment faptul că se ţine departe de vechiile elite aristocratice. Cu toate acestea, din informaţiile pe care le transmite rezultă că şi cel mai simplu om găsea uşa deschisă la împărat, acesta neezitând să-l primească să-i asculte plângerile şi chiar să-i facă dreptate. Faptul că se înconjura cu sfetnici colaboratori de condiţie mai umilă, este o vină în ochii autorului, pentru că împăratul a neglijat prin acest fapt serviciul unor oameni instruiţi dar nesiguri, optând pentru alţii mai puţin dotaţi, dar mai fideli.

Împăratul era recunoscut prin extraordinara sa putere de munca rezervându-şi pentru odihnă doar puţine ore. Pentru a cunoaşte cât mai bine realitaţile din oraş şi din imperiu nu ezita să folosească spioni cu care-şi spionează atât prietenii cât şi duşmanii. Situatia geopolitică foarte complexă de la mijlocul milieniului I, presiunea mare exercitată de popoarele migratoare venite din spatiul Euro - Asiatic asupra imperiului, cât şi interminabilele conflicte cu imperiul persan îl obligă pe împărat să adopte o politica cât mai suplă şi abilă. Pentru a-şi apăra graniţele, nu ezita să le plăteasca stipendii băneşti şi daruri şi să-i asmută unii împotriva altora. Dacă măsurile luate nu şi-au atins întotdeauna eficienţa este încă o realitate care nu scapa nesancţionată de pana lui Procopius pe motiv ca “era gata oricând să-şi risipească avuţiile dobândite...sau să le dăruie fără pricina barbarilor”16. Cheltuielile foarte mari necesare campaniilor militare şi stipendiilor plătite barbarilor, cât şi şantierelor de construcţii au secătuit visteria statului, obligându-l pe împarat să găsească noi surse de venituri. În aceste condiţii nu a ezitat să impună noi biruri, inclusiv marii aristocraţii funciare, lovită şi ea puternic de consecinţele deselor incursiuni militare, de distrugerile şi de populările pricinuite de

5

acestea, accentuând nemulţumirile acesteia. În acelaşi timp, însă, a încercat să reducă poverile fiscalităţii pentru mici negustori şi meseriaşi din oraşe sau chiar să ierte pe proprietari de pămînt pentru resturile unor dări neplătite. De asemenea, nu a ezitat, aşa cum am mai amintit, să confişte marile averi ale aristocraţiei, a elitelor militare sau clericale, când acestea dădeau semne de nesupunere; sau chiar să vânda unele dregătorii sau funcţii.

Cu sprijinul renumitului jurist Tribonian, Justinian a trecut la reorganizarea sistemului legislativ, înlocuind o serie de legi, apreciate de Procopius ca bune, cu altele mai apropiate de realităţile perioadei respective. Incă din 527 au loc o serie de reforme fundamentale, în primul rând, constituţiile imperiale, mai apoi Digestele şi Instituţiile. Prin corpusul de legi “Codx Justinianus”, sistemul legislativ bizantin cunoaste o putrnica modernizare, revoluţionînd sistemul judiciar până în zorii perioadei moderne. Un rol major îl va avea şi colecţia de legi adoptată mai târziu şi cunoscută sub denumirea de “Novellae”. Pentru a stăvili corupţia care măcina societatea introduce şi un “jurământ de curăţenie”, morala desigur, cât şi salarizarea de la stat pentru unele funcţii.

Complexitatea contradicţiilor care măcina imperiul, cât şi sistemul dual al puterii, mai concret imixtiunile Teodorei în actul de guvernare, a făcut ca aceste legi să nu fie aplicate corespunzător, sau să fie ocolite la cel mai înalt nivel al puterii, lucru foarte bine observat şi arătat de Procopius. Încearcă de asemenea să reglementeze funcţionarea instituţiei familiare, prin anularea a o serie de interdicţii privind căsătoria cu unele femei, cât şi protecţia soţiei în faţa abuzurilor săvârşite de soţ, precum şi reglementarea codiţiilor desfacerii căsătoriei şi despăgubirile cuvenite femeii.

Cu toate că a trăit într-o perioadă istorică frământată, după preluarea demnităţii supreme Jusinian nu mai conduce direct armatele în luptă. Foloseşte în acest scop generali capabili ca Belizarie, Germanos sau Narses.

Problemele financiare edemice ale imperiului, cauzate şi de masiva hemoragie de resurse în exterior, se răsfrânge negatv şi asupra armatelor, soldaţii rămânând deseori timp îndelungat neplătiţi şi neechipaţi, de aici şi spiritul combativ redus sau chiar dezertările şi trecerile de partea inamicului. Trupele de graniţă şi cele din provinciile centrale se aflau sub administrarea şi comanda directă a acestora. Ele erau de cele mai multe ori neplătite şi nehrănite corespunzător, în schimb trupele din garda palatului,care asigurau paza palatului şi ordinea în oraş, se bucurau de o atenţie specială din partea împăratului. Acesta îşi asigura comanda lor prin intermediul unui “magistrum oficiorum”; care era şi unul din cei mai înalţi dregători, deţinând pe lîngă comanda şi şefia administraţiei centrale.

Un rol important în politica pe care a promovat-o l-a avut relaţia cu biserica. Justinian era un om religios, cu respect pentru credinţă, spre deosebire de Teodora, care nu se sfia să comită sacrilegii şi în biserică. Sesizând importanţa pe care biserica o putea avea în sprijinirea politici imperiale, Justinian, care se considera şeful laic al bisericii, organizează conciliile din 533 şi din 536. După eşecul sinodului din 536 trece la persecuţii dure împotriva monofiziţilor, a altor secte şi biserici desprinse din cadrul ortodoxiei, apelând chiar la confiscarea locaşurilor de cult şi a bunurilor acestora, precum şi la măsuri foarte dure împotriva conducătorilor şi a credincioşilor acestora. Astfel secte ca montaniştii, sabatienii, arienii maniheii etc., au fost desfiinţate iar

6

adepţii silişi să emigreze sau să se lepede de credinţa strămoşească, împotrivirile fiind înăbuşite în sânge.

Pentru a putea influenta direct politica religioasă, Justinian a apelat atât la impunerea pe scaunele episcopale a unor clerici de încredere “cum a fost Paul din Alexandria sau Vigilius la Roma, cât şi la compromiterea sau înlăturarea fizică a altora. Prin încercarea pe care o face în cadrul celui de al V-lea conciliu de a-i împăca pe ortodocşi cu monofiziţii, sprijiniţi pe ascuns de Teodora şi reprezentând încă o forţă în Orient, dar mai ales în Egipt. În urma acestei încercări Justinian se vede confruntat cu creşterea dezordinii în imperiu, mai ales în apus, unde opoziţia creştinilor a sporit.

Tot pentru slava bisericii, Justinian sprijină construirea unor noi lăcaşe de cult, şi înfrumuseţarea celor existente. Unele dintre acestea, păstrate până azi fac faima acelei epoci. De ar fi să ne amintim doar Hagia Sofia din Constantinopol sau San Vitale din Ravena. Adevărate opere de artă pe care lumea greco-romană târzie le-a lăsat posterităţii.

TEODORA este fiica lui Acacius, paznic de animale la Hipodromul din Constantinopol şi a unei dansatoare. De timpuriu rămâne orfană de tată, mama sa recăsătorindu-se ajunge sub protectia “albaştrilor”, una din cele două grupări de la Hipodrom. Mai are două surori alături de care ajunge pe scenă la o vârstă fragedă. Deşi nu “era încă împlinită pentru dragostea cu bărbaţii… se împreuna cu haimanalele, cu o poftă vrednică de un bărbat şi mai ales cu sclavii”.17 Pe scenă se remarcă într-un gen de spectacol apreciat de cercetători ca fiind strămoşul operetei actuale, în care excela “căci era foarte plăcuta şi glumeaţă, (fără ruşine în) a arăta privitorilor mereu înghesuiţi frăgezimea şi toată goliciunea trupului ei”18.

După o aventuroasă incursiune în Libia, se întoarce pe drumul de uscat la Constantinopol. Pentru a-şi asigura cele necesare traiului este nevoită să se prostitueze prin toate cetăţile prin care a trecut. Ajunsă la Constantinopol, cu o vastă experienţă de viaţă şi o bună cunoaştere a psihologiei omenesti, renunţă la teatru. Îl cunoaşte şi se îndrăgosteşte de Justinian, devenind ţiitoarea acestuia. Ajunsă la rangul de patriciană, cu o bună situaţie materială, nu-l părăseşte chiar şi când era grav bolnav. După promulgarea de către Iustin a legii care ridica interdicţia căsătoriei cu o ţiitoare, Teodora devine oficial soţia lui Justinian, alături de care ajunge puţin mai târziu împărăteasă. “De o rară frumuseţe, o inteligenţă voluntară şi foarte ambiţioasă, Teodora, a jucat un rol foarte important în guvernarea statului …, dotată cu un remarcabil simţ politic.”19 Potrivit lui Procopius, împărăteasa, “îşi îndeplinea cu toată hotărârea gusturile şi poftele … căci niciodată nu făcea ceva la îndemnul sau porunca cuiva.”20 Acorda o mare grijă faţă de propria persoană, dând inportanţă toaletei, odihnei, cât şi plimbărilor în aer liber cu predilecţie pe malul mării. Din aceeaşi sursă reiese că: faţă de opozanţii personali sau politici era foarte dură, plină de răutate, deseori căutându-le pricini care să-i ducă la surghiun sau pieire şi la confiscarea averii în folosul statului.

În această atitudine se poate ghici foarte lesne, mijloacele de luptă politică folosite împotriva aristocraţiei senatoriale, pentru a-i slăbi influienţa în stat.

Faţă de biserică Teodora, are o atitudine ambiguă. Sprijină crştinismul oficial se implică în construirea unor noi lăcaşe, face daruri bisericii, (după cum rezultă şi din mozaicurile de la San Vitalle) dar se implică şi în politica religioasă a soţului, în încercarea de a-i transforma pe înalţii prelaţi şi pontifi în simpli funcţionari imperiali.

7

De calitatea împăratului, de a fi conducătorul laic al bisericii, se foloseşte pentru a-şi aresta oponenţi chiar dacă se pun sub protecţia bisericii. Este cazul lui Bassianus, smuls chiar din biserică pentru a fi judecat. Utilizează de asemenea biserica şi mănăstirile şi ca loc de recluziune şi surghiun cum a procedat cu Ioan de Capadochia, dregător ajuns la rangul de “praefectus pretoria “adică conducător al cetăţii.

Manifesta în acelaşi timp simpatii monofizite clare, atât prin sprijinul discret pe care-l acordă acestora, cât şi prin implicarea directă în politica de împăciuire dintre ortodocşi şi monofiziţi încercată de Justinian.

Incontestabil, prezenţa acestei femei în fruntea imperiului, ambiţia şi orgoliile manifestate, au lăsat o puternică amprentă asupra contemporanilor cât şi a posterităţii.

Aprecierile la adresa ei, oscilând între denigrarea dură, ilustrată de Procopius în “Istoria secret㔺i altele mai nuanţate, mai impaţiale şi probabil mai apropiate de adevăr ale urmaşilor. Se poate spune că în Bizanţ, femeia, şi până la Teodora, dar mai ales după, a avut un statut special, cu un rol binedefinit în societate, putând deţine averi cât şi dreptul de a fi apărată de brutalităţile familiare, dreptul de a divorţa precum şi alte asemenea libertăţi Nu trebuie uitat că în aceeaşi perioadă în Europa cât şi în lumea arabă, femeia nu avea nici un fel de drepturi şi libertăţi, fiind la bunul plac al bărbatului. În acest context Teodora face dovada clară a capacităţilor şi rolului pe care îl poate juca femeia, aflată în cele mai înalte ranguri sau trepte ale puteri. O vor dovedi mai târziu şi alte femei din lumea bizanţului ca împărăteasa Irena (797-802), Zoie şi Teodora, precum şi femeile Ducas şi Comnesos mai târziu.

NOTE

8

1. Procopius din Caesarea - ISTORIA SECRETĂ, Ed. Academiei R.S.R. Bucuresti ; 1972; pag.149-18, 16;

2. Ibidem - pag.151-18, 26; 3. O. Drimba - ISTORIA CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI ,vol II, Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti , 1987 pag 208; 4. Procopius - op. cit.;pag 23 nota 1; 5. Ibidem – pag. 6; 6- Ibidem – pag. 11; 7. Ibidem – pag. 37 – 2,21; 8. Ibidem – pag. 55 – 5,2,3; 9,10 Ibidem – pag. 53 - 4,33-40;11. Ibidem - pag 23 – 1,13;12,13,14 Ibidem – pag. 79 – 8,13-26; 15. Ibidem - pag 81- 8;3116,17 Ibidem – pag. 85 – 9,10,13;18. Stelian Brezeanu - O Istorie a Imperiului Bizantin, Ed. Albatros, Bucuresti,

1981, pag 26;19. Procopius - op. cit. pag. 125 – 15,1,2.

BIBLIOGRAFIE

1. Gugliermo Cavalla - Omul Bizantin, Ed Polirom, Bucureşti, 2000.2. Louis Brehier - Civilizaţia Bizantină, Ed. Ştinţifică, Bucureşti, 1994.3. Ovidiu Drâmbă - Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol II, Ed. Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti , 1987.4. Procopius din Caesarea – Istoria Secretă, Ediţie critică de H. Mihăescu, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1972.5. Stelian Brezeanu - O istorie a Imperiului Bizantin, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981.

9

10