Educația morală – pivotul spiritual în pedagogia populară

Examinînd morala populară în diverse perioade de dezvoltare a societății, putem distinge în sistemul relațiilor dintre oameni așa-numitele norme general-umane ale moralei, adică individul este un subiect al relațiilor morale, indiferent dacă intră sau nu în sfera acțiunii educative.

Astfel, deducem că una din particularitățile educației morale constă în aceea că ea se extinde nu numai asupra indivizilor, ci și asupra relațiilor dintre ei. Educația morală nu este posibilă în afara relațiilor sociale. Un loc aparte în acest sens îi revine valorificării experienței morale a poporului nostru, acumulată și sedimentată în proverbe, cugetări, maxime etc., în procesul formării conștiinței morale a elevilor.

Idealurile morale și pedagogia populară

Astăzi, cînd societatea noastră a început să reacționeze prompt la problemele etice, căutînd să le rezolve în mod civilizat, formarea universului moral al personalității prin educarea sentimentelor de bunătate, bnăvoință și de politețe constituie un imperativ al vremii.

Și dacă, conform Evangheliei după Ioan, ”La început a fost cuvîntul”, să elucidăm semnificația cuvîntului morală, provenit din latinescul moralis, moral, moris, ce înseamnaă ”moravuri”.

Evoluînd istoric, în accepție curentă termenul de morală constituie un ansamblu de principii, norme și reguli de comportare a oamenilor, care se bazează pe forța convingerii, exemplului, educației, autorității, opiniei publice, tradiției, fiindcă educația morală decurge din idealul educativ al poporului.

Problema moralei și a educației morale este destul de frecventă în creația populară, întregul folclor fiind pătruns de atitudini, formule și imperative etnice. Morala are menirea să reglementeze relațiile dintre oameni în toate sferele vieții sociale, în muncă și în viața de toate zilele, în politică și în știință, în familie și în locurile publice. Ea este chemată să dirijeze faptele omului, atitudinea lui față de alți oameni și față de societate prin obiceiuri, convingeri, educație.

Normele de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții, precum și față de societate, n-au apărut spontan, de la sine, ele au fost elaborate de popor pe parcursul a mai multor veacuri și transmise noilor generații. Multe din normele morale sunt expuse în Sfînta Scriptură. Ele au drept scop de a realiza asemuirea omului cu Dumnezeu, cconfruntat cu indivizi reali, cu interesele și necesitățile acestora. Etica medievală își vede misiunea tocmai în fundamentarea teoretică a

acestui sistem de norme și reguli morale, care îi domină pe indivizi. La baza eticii religioase se află perceptul biblic ce redă una din poruncile lui Iisus Hristos ”Ce voiți să vă facă vouă oamenii, făceți-le și voi lor.” Acest principiu moral se obișnuiește a denumi ”regula de aur”. În istoria reprezentărilor morale ale omenirii acesra a fost, ca atare, unul din principiile egalității refeeritor la morală.

O atenție deosebită în problemele de atică îi revine lui Gh. Asachi (1788-1869). El expune astfel de categorii etice ca: virtutea, mărinimia, egoismul, patriostismul ș.a. Toate meditațiile lui Gh. Asachi privitor la morală sunt legate de conceperea dragostei depatrie. Chiar și atunci cînd expune noțiunea de egoism ca un venin, care roade legăturile sfinte ale prieteniei și ale familiei, veninul, care desparte mădulariile obștii și trupului unui stat, scriitorul raportează aceasta la atitudinea față de patrie, spunînd că tot insul poate lucra după legile înțelepciunii și ale moralului, avînd ocazii nenumărate de a se manifesta în această direcție.

Criteriul de bază al moralității după concepția folclorică constituie munca, atitudinea individuală față de muncă. Referindu-ne la funcția educațională a folclorului, evidențiem valoarea morală a acestuia, care presupune și celelalte componente ale educației. Nu este o poveste, un proverb, o baladă, o doină, un cîntec să nu ne învețe ceva. Folclorul e foarte sensibil la psihicul uman, sesizează fiecare schimbare în mintea și sufletul omului, ne arată căile spre perfecțiunea și demnitatea umană, ”biciuind”, ”plîngînd” viciile omenești, devierile de la normele de morală.

Folclorul pune accentul pe moralitate, norme ale conduitei omului în diferite împrejurări și situații, norme legate de deprinderi, convingeri, obiceiuri și tradiții. Morala, ca modalitate de însușire a limbii, e mijlocul cel mai eficient de reglementare a contradicțiilor dintre bine și rău, frumos și urît, sfînt și păgîn.

De fapt, folclorul e o sincronizare, o sinteză a tuturor manifestărilor poporului în care găsești virtutea și amarul, eroismul și patriotismul care exmplică originea unui neam, condițiile istorice de dezvoltare.

În acest sens, creațiile baladești se adresează sufletului omului, celor mai sensibile coarde ale inimii, îndreptîndu-l și făcîndu-l să fie bun, milos, drept în judecată, să nu-și piardă demnitatea, să o demonstreze cu pietate.

O tematică mai majoră pe care se axează subiectele multor balade e atitudinea față de om, față de viață, față de experiența umană, în genere. Ea diferă de la caz la caz, de la o întîmplare la alta, dar, în fond, cheamă la viață, la o manifestare pozitivă față de ea. Din cele mai străvechi timpuri balada i-a fost dată omului,

consdrumeț al tuturor strădaniilor sale, constituind una din perlele tezaurului nostru folcloric, cu o bogăție nesecată de valori spirituale.

O varietate a căntecului popular este doina.

Doina, după cum se exprimă B. P. Hasdeu este: ”... expresiunea sentimentului sub toate formele: tristețe, bucurie, iubire, sau ură, entuziasm și disperare, pace și război, dar întotdeauna avînd în ea o notă de dor, de dorință de așteptare”.

Cu toate că în baladele și doinele noastre deseori sună note minore, d ejale, durere, dor, totuși ele rămîn a avea pondere în procesul educației, formînd și susținînd o moralitate sănătoasă, cu adînci rădăcini în tradiții și obiceiuri. Ele includ în sine nu pesimismul și închinarea în fața destinului, ci optimismul, eroismul, dăruirea de sine.

Prin basme și povește esteintroduc într-o lume a viselor, unde fantasticul și miraculosul se împletesc cu realul și pe fundalul cărora se desfășoară lupta de veacuri dintre cele două forțe morale de început: a binelui și a răului. Fiecare poveste educă, instruiește, înnobilizează, impunîndu-se ca mijloc, ca un instrument puternic de educare a generației în creștere și de formare a unor înalte calități morale (sau de reducere a unor vicii omenești). Opere simple și clare, poveștile sunt ușor ”gustate” și percepute de copil. Prin conținutul moralizator (din fiecare poveste omul scoate un învățămînt), optimist (finalul tradițional al poveștii noastre, cînd binele învinge răul), atrăgător (poveștile plac, prin acțiunile, faptele, personajele sale, pe care le îndrăgesc copiii, servindu-le drept ideal) contribuie la formarea unui șir întreg de calități pozitive.

Deci, rezultă că povestea contribuie la deyvoltarea intelectuală, morală, estetică și fizică a generațiilor în creștere. Ea exercită o influență binefăcătoare și asupra formării la copii, din primii ani de viață, a unor valori morale, educînd astfel de calități și sentimente cum sunt: curajul, cinstea, prietenia, ajutorul reciproc, dragostea etc., cît și simțul artistic al copiilor, cultivînd dragostea față de tot ce e frumos și curat. Și toate acestea au loc datorită prezenței în poveștile populare a unor idei de ordin educativ, pe care le asimilează copiii din frageda copilărie.

Hărnicia e una dintre calitățile morale cele mai apreciate de popor și folclorul abundă în proverbe, maxime și îndemnări în legătură cu munca și atitudinea față de ea:

”Omului cu sîrguințătoate-i sunt cu putință”, ”Hprnicia poartă gospodăria”, ”Gospodăria are o singură mîndrie-munca”.

Contrariul hărniciei – lenea – e un viciu condamnat, considerat de popor nu numai ca fiind amoral în sine, ci și pentru că trîndăvia naște în oameni imoralitatea.

”Cine nu face nimic, învață să facă rău.”, ”Munca te ridică, lenea te strică.”, ”Lucrul face sănătate – trîndăvia păcate.”

O altă cerință morală mult prețuită de popor este cinstea: cinstea față de om, de colectivitate, atitudinea cinstită față de muncă.

În folclor e sesizată legătura determinantă dintre minte și învățătură. Mintea nu se dezvoltă de la sine. Ea se îmbogățește și se dezvoltă cu ajutorul învățături, care se bucură de o înaltă apreciere în popor.

”Omul de omenie” – din basm sau din alte genuri și specii folclorice – e ceva minunat, dar și firesc. Idealul de om, pe care ni-l contureayă calitățile respective, este înțelept. Este vorba de înțelepciune în gîndirea populară, în formarea profilului moral la nivel empiric (omenos, bun, blajin, mintios).

Problema înțelepciunii, ca model sau ideal pentru edicație, pune în fața stiinței pedagogice mai multe dileme. Deci, moralitatea folclorului este și rămîne un fapt istoric permanent.

Condițiile social-istorice au determinat viziunea în lumina căreia s-au format codurile morale, morala înțelepciunii diferitelor epoci prin viziune de clasă, păstrîndu-și actualitatea și astăzi. Multitudinea virtuților și a viciilor care împînzesc conținutul idealurilor generale și ideile educației morale, folclorice este foarte bogată și include, fără îndoială, totalitatea categoriilor morale care trebuie să-și găsească expresie în gîndirea etică contemporană. Pentru poporul romîn, îndeosebi pentru cel din spațiul dintru Prut și Nistru, eticul a constituit fundamentul de apărare a existenței sale și, după părerea noastră, această luptă continuă.

Tradițiile – etichetă ale moldovenilor

Tradițiile-etichetă ale neamului nostru, printr-o deosebită stabilitate și prin eforturile conștiente ale oamenilor, se manifestă prin atitudinea față de alți oameni, prin ansamblul regulilor și normelor de conduită menite a menține neschimbate formele de conduită moștenite de la generațiile anterioare (felul de a se comporta cu cei din jur, formele de adresare și salutări, comportarea în locurile publice, manierele și îmbrăcămintea). Toate acestea cuprind cerințe care capătă un caracter reglementat, o anumită formă de comportament, presupunînd atitudinea față de o

moștenire culturală din trecut, adică într-un fel sau altul o vorbă din cultura conduitei.

Aceste cerințe au repercusiuni asuprea sferelor activității umane reflectînd uneori relațiile de muncă, etica muncii, alteori caracterizînd individul ori relațiile interindividuale și cele interpersonale, precum și virtuțile general-umane (binele, adevărul dreptatea).

Obiceiurile, tradițiile și datinile constituie memoria despre anumite realizări spirituale ale omului. El are ca simbol, semn ale acelor valori, care, fiind create de societate, sunt îndeosebi respectate și păstrate, constituind modalitatea transmiterii deprinderilor, cunoștințelor, memoriei neamurilor, culturii, valorilor spiritual-morale, conștientizării unității și unirii omului cu societatea și natura.

”Nimeni nu se naște învățat”. Rezultă că, după corecția poporului, toate trăsăturile salepozitive și negative sunt acumulate după naștere, căpătate prin educație, autoeducație și printr-o muncă migăloasă.

Prin urmare, atăt calitățile morale, cît și viciile nu au un caracter înnăscut. Copilul vine pe lume cu anumite înclinații, predispoziții psihologice, care pot fi îndreptate atît spre bine, cît și spre rău. De aici pornește și credința în rolul colosal al educației. În acest sens, poporul, dintre toate manifestările culturii; pe prim – plan se situează cultura conduitei care include normele de comportare a oamenilor în societate. Astfel zis, eticheta, care educă simțul măsurii în toate acțiunile sale vitale, pune pe prim-plan manifestarea respectului față de om. În concepția poporului, omul ideal, trăsăturile lui morale și fizice își găsesc manifestarea conceptuală într-o serie de cuvinte și expresii generalizatoare, cum sunt: om de treabă, om cumsecade, om dintr-o bucată, om de omenie.

Numai eticheta, bazată pe principiile înălțătoare ale moralei populare, atinge scopul principal – atitudinea respctuoasă față de oameni.

Acționînd conform etichetei, omul nu poate trece indiferent pe lîngă durerea și nenorocirea semenilor, ci se străduiește să le ușureze suferințele în măsura forțelor și posibilităților de care dispune.

Trăsătura distinctivă a culturii morale este înțelegerea reciprocă, capacitatea de a ține cont de interesele și gusturile altora, de a alina durerea și nenorocirea străină, deoarece averea cea mai de preț a omului e bunătatea și omenia.

De aceea, în codul nescris al educației morale populare, un loc de seamă îl ocupă răbdarea: în muncă, în raporturile cu semenii și cu toți oamenii, în atingerea scopurilor propuse, dar nu și răbdarea ”jugului”, oprimării, exploatării.

”Cu răbdarea treci și marea”.

O serie de învățăminte și îndrumări, adresate de asemenea tineretului, vizează calitatea voinței, educarea curajului, hotărîrea, vrednicia, îndrăzneala: ”Voiește și vei putea”.

Cultura morală e în strînsă legătură cu cultura comunicării, deoarece comunicarea și morala sunt fenomene specifice geniului uman. Despre aceasta în popor se spune: ”Pasărea se cunoaște după cîntec și omul după vorbă”.

Metodele educației morale tradiționale

Morala populară cuprinde norme de comportare, cimentate și cerute de înțelepciunea poporului. Ca și alte forme ale conștiinței sociale: religia, știința, arta, filozofia, morala este condiționată și determinată de existența socială, de condițiile de viață ale omului, înglobate în creația populară orală, ca mare valoare națională, ca educația tradițională, izvor inepuizabil de idei și conținut educativ acumulate pe parcursul secolelor. Conținutul etic al activității educaționale din familie și societate trebuie considerat un tot unitar între conștiința, comportarea și convingerile morale ale personalității. Prin urmare, multitudinea conținutului unitar al educației morale, în general, și al formării convingerilor morale, în particular, poate fi pusă în evidență prin raportarea la principiile moralei universale și naționale.

Sarcina fudamentală a familiei și școlii în etapa de modernizare a ei rămîne a fi factorul conștiinței și comportării morale, consolidării convingerilor morale, cultivării valorilor morale și culturale ale poporului, pregătirii pentru a sluji cu devotament patria, libertății, dreptății, bunătății, sincerității, convingerii de a ocroti, de a proteja natura, creării valorilor materiale și spirituale ale societății.

În baza obiecțiilor, principiilor și conținutului educației morale tradiționale sunt concretizate și modalitățile de realizare a acestui potențial educativ în contextul pedagogiei populare actuale, ținîndu-se cont de asigurarea unității strînse dintre educația morală, intelectuală, prin muncă, estetică și fizică a copiilor și tineretului.

Prin metode de educație morală înțelegem modul de lucru și influența vîrstnicilor aupra copiilor, prin care aceștia își formează noțiunile, sentimentele și convingerile morale, cît și obișnuințele de conduită morală.

Explicația morală: Cu ajutorul acesteia putem dezvălui conținutul, sensul și necesitatea respectării unei valori, norme sau reguli morale. Realizîndu-se cu ajutorul limbajului, ea implică două funcții principal: informativă și stimulativă.

Prima constă în conștientizarea sensului unei cerințe morale externe, relevîndu-i note definitorii sau îmbogățindu-i conținutul cu noi aspecte. Aceeași conștientizare se realizează în funcție de experiența copilului, explicația folosindu-se cu precădere atunci cind această experiență este mai redusă nu inexistentă, ea avînd menirea să conducă la recunoașterea și înțelegerea adevărului moral. Cea de a doua funcție stimulativă constă ăn suscitarea componenței afective, datorită forței argumentative a limbajului ca instrument de comunicare. Natural, atunci cînd argumentarea verbală este întregită cu material și fapte, funcția stimulativă a explicației concrete se amplifică: ”Cine nu face nimic, învață să facă rău”.

Principiile și metodele erau aplicate în practica educațională a poporului în mod adecvat vîrstei copilului și multiplelor situații concrete. Acest lucru poate fi urmărit în procesul însușirii de către copil a limbii materne prin care poporul își manifestă pregnant și talentul pedagogic.

Povața este metodă ce se bazează pe valorificarea experienței morale a omului, fiind sedimentată în proverbe, cugetări, maxime etc., în vederea formării conștiinței morale a elevilor.Dacă în majoritatea metodelor mesajul educativ de la profesor apare ca agent sau model, în cadrul acesetei metode, mesajul educativ este cidificat într-o expresie lingvistică cu o puternică încărcătură morală.

O altă metodă este rugămintea. Cu ajutorul ei solicităm copiilor și elevilor îndeplinirea benevolă a unei sarcini, lăsîndu-le totodată libertatea de a decide în legătură cu momentul și modul ei de îndeplinire. De fapt, această metodă este opusă celei de formare categorice a cerințeor. Spre deosebire de ordin, rugămintea constă în solicitarea acceptării autonome a cerinței, de aceea refuzul îndeplinirii nu poate fi pedepsit, însă nu trebuie să se ajungă la aceasta. Prin felul în care sunt formulate și tonul folosit, educatorii populari declanșează asemenea mobiluri interioare, car în mod inevitabil se vor răsfrînge asupra conduitei.

Cultivarea tradițiilor ca metodă de educație. În general, tradițiile sintetizează experiența pozitivă acumulată de-a lungul, unei perioade istorice și se concentrează în organizarea periodică a unor activități ce marchează cele mai semnificative momente din viața familiei și a școlii sau a grupurilor de copii cu interese comune. Ele se caracterizează prin faptul că, o dată ce sunt consolidate, se transmit de la o generație la alta, devenind astfel puternice focare de atracțioe și concentrare a energiilor individuale, respectîndu-se pozitiv asupra activităților pe care le implică și, deci, a exercitării morale a copiilor.

Reproșul reprezintă o modalitate prin care educatorii populari își exprimă nemulțumirea față de un act moral care s-a realizat cu scopul de a încălca

rugămintea dată de ei. Valențele educative ale acestei metode rezidă în convertirea nemulțmirii celui mai în vîrstă, într-un factor inhibitor pentru copii. Folosirea abuzivă poate conduce la instalarea unei stări de descurajare și renunțare la tendința de a se corija. Această metodă e în corelație cu aluzia exprimării la figurat, prin intermediul căruia, de fapt, li se reproșează copiilor care n-au îndeplinit anumite rugăminți, care de fapt, se interpătrund și cu o altă metodă – avertismentul, care presupune o nuanță de constrîngere ce se aplică pe parcursul desfășurării activității atunci, cînd se constată că este periclitat rezultatul pe care îl urmărim.

La formarea conștiinței morale contribuie și disputa, obișnuința, binecuvîntarea, rugăciunea, dorința, cerința populară, sugestia, aprobarea și dezaprobarea, interzicerea, lauda , pedeapsa, blestemul etc.

Conștiința morală a elevilor poate fi reprezentată sub aspect de cerințe și idealuri, care țin de un popor sau altul. Pentru prezentarea generalizatoare a conștiinței morale de bază, a consolida prin proverbe, zicători, povești, cîntece alese cerințele și normele moralității contemporane.

Formarea conștiinței morale presupune nu numai asimilarea noțiunilor de morală, ea include în sine și atitudinea celui pe care îl educăm față de aceste noțiuni, tendința de a utiliza aceste principii în conduita sa. În cazul respectiv, noțiunile de morală se transformă în convingeri morale și devin motivele comportamentului moral.

Pentru pedagog e important nu numai să descopere sentimentul pozitiv, ci și daptul de-al transforma în trăire stabilă, modificînd-o mereu. Sentimentul moral este mai profund atunci cînd sunt mai variate și pronunțate atît ideile, cît și imaginile de care el este legat. Este important ca sentimentul moral să-și găsească reflectarea într-un comportament adecvat, adică sentimentul moral să fie confirmat de faptă și să-și găsească locul în ea.

Educînd băieței și fetițe, tineri și tinere în spiritul înaltei moralități, e important a accentua necesitatea sentimentului d eprietenie, al primei dragoste, necesitatea îmbinării acestor sentimente cu acela al respectului exigenței manifestat unul față de altul. Aceasta e posibil numai într-un colectiv sănătos. Iată de ce în școala contemporană principalele caracteristici ale personalității trebuie formate sistematic și consecutiv, pe primul loc plasîn exigența față de sine și cea reciprocă, disciplina conștientă, care conduc la democratizarea și umanizarea relațiilor dintre oameni.

Educația prin muncă ca domeniu principal

al educației și al pedagogiei populare

Gîndirea pedagogică din cele mai vechi timuri a tratat formarea și dezvoltarea umană prin activitatea de muncă, deoarece ea este temelia și mijlocul existenței umane, constituind izvorul de perfecțiune fizică, intelectuală și morală a omului.

De aceea educația prin muncă este o problemă fundamentală în pedagogia tuturor popoarelor, iar hărnicia – grija principală a educației.

Educația prin muncă este cununa întregului sistem al educației populare.

Prin muncă poporul înțelege mai întîi de toate munca fizică cu toate că din cele mai vechi timpuri a existat ”Cine știe carte ajunge departe”. Noțiunea de muncă intelectuală în pedagogia populară și-a făcut apariția la începutul secolului XIX. Expresia ”Bătrînii sunt înțelepciunea neamului” ne demonstrează că munca pedagogică a fost unul din multiplele aspecte ale activității intelectuale din antichitate, implementată mai apoi de știința pedagogică, prin diferite modalități, în procesul învățămîntului.

Educația prim muncă i se atribuie un rol aparte în sistemul educației populare. Munca, de fapt, întotdeauna a stat la baza vieții umane pentru crearea bunăstării și culturii vieții omenești.

Omului îi este caracteristică tendința spre activitate, spre muncă. ”Numai prin muncă, omul devine om”, declară poporul. Roadele materiale ale muncii se pot lua, moșteni, cumpăra, însă puterea internă spirituală, dătătoare de viață a muncii nu se poate nici lua, nici moșteni, nici cumpăra pe nimi un preț: ea rămîne celui ce muncește – ne învață poporul.

Prin urmare, munca este nu numai baza și factorul educației, ci însăși educația. Prin educație se dorește fericirea omului însă trebuie să educe nu numai fericirea, dar, mai întîi, pregătirea pentru muncă. De aceea educația trebuie să trezească și să dezvolte la copii setea neobosită de muncă, deprinderi inițiale despre muncă ca factor primordial al educării omului de a munci și dragostea față de muncă. (1.2, p. 38)

Esența și importanța educației prin muncă

Pregătirea omului pentru muncă, pentru a participa cu eficiență la producerea bunurilor materiale și spirituale a constituit întotdeauna sarcina de bază a poporului. Pregătirea omului pentru muncă nu este o preocupare marginală, ci o preocupare centrală, pentru că munca este activitatea dominantă a omului. Ea este baza existenței societății și reprezintă principala trăsătură definitorie a omului. În toate timpurile tineretul a fost pregătit pentru munca, pentru producție, ca o condiție de existență și menținerea societății. Satisfacerea necesităților materiale și spirituale ale omului este asigurată prin muncă, prin acea activitate care urmărește în mod conștient producerea bunurilor, declanșarea unei interacțiuni active și conștiente între om și natură. (1.2, p. 39)

Consecințele pedagogice ce se desprind din cele de mai sus ar putea fi concentrate în jurul a două idei principale: crearea condițiilor pentru trecerea treptată de la activitatea de joc la cea de învățare și îmbinarea lor potrivit principiilor – copilul să se joace muncind și să muncească jucîndu-se.

În pedagogia populară educația pentru muncă a jucat întotdeauna un rol important continuînd și astăzi să aibă o mare importanță în formarea tinerelor generații. Munca este și scop și mijloc de educație, iar dragostea de muncă, hărnicia sunt o mare urmare a educației. În popor pregătirea pentru muncă constituie principalul criteriu de apreciere a omului, în genere a valorii lui, ca atare. O atenție deosebită merită anume perioada, etapa pregătirii psihologice a copilului pentru muncă, care trebuie începută încă din frageda copilărie. (1.2, p. 41)

În acest scop sunt folosite diverse genuri ale creației populare(cîntece, povești, ghicitori, proverbe, povețe etc.), în care accentul se pune pe muncă, hărnicie, stăruință, dragoste de muncă etc.

”Munca este izvorul de hărnicie a omului.””Omul muncitor e ca un pom roditor”.”Omul truditor de pîine nu duce dor”.De aceea unii cercetători, pedagogi, pe bună dreptate considferă pedagogia

populară drept o pedagogie a munci. Un bogat material folcloric și etnografic vine să ateste că poporul, din timpuri îndepărtate, și-a dat seama de însemnătatea și valoarea muncii ca o condiție esențiala a existenței omului, ca trăsătură firească ce-l deosebește de alte viețuitoare.

La naștere moașa ridica copilul cu următoarele cuvintele de urare:

”Acest băiat ce l-am ridicatSă fie sănătos și mintios, Și voios, și drăgăstos,Și norosc, și bogat,Om de treabă și luat în seamă”.

Dragostea de muncă rămîne totuși a fi unul din scopurile principale în educație. La nașterea copilului se obișnuia a-i pregăti unelte de muncă (seceră, topor, ciocan), iar cumetrele îi urau:

”Iar dumneata, cumetrăCa o mamă adevărată, Să trăiești să poți să-i creștiȘi să-i povețuiești”.

Deci componentele idealului educației populare – om de omenie, sănătos la minte și la corp, înțelept, cu un dezvoltat simț al frumosului, plin de dragoste și cu deprinderi de muncă – în pedagogia populară nu sunt separat clasificate ca în știința pedagogică. Constatăm, în primul rînd, că în viziunea poporului, ideea necesității muncii este o idee cu rădăcini adînci în psihicul omului din popor.

”Munca alungă toate necazurile”.

”Banul muncit, nu se prăpădește”. (1.2, p. 42)

Poporul întotdeauna și-a educat copiii în procesul muncii pregătindu-i pentru muncă. De cum se naște copilul, nimerește într-o lume a muncii. Educația lui nu e făcută de persoane speciale, eliberate de la alte activități, ci se înfăptuiește chiar în procesul muncii, care o practică părinții și toți cei din apropiere. Acest moment plastic exprimat în una din poeziile populare alui lui Anton Plann ”Povestea vorbei”. În ea se spune despre țărancă următoarele:

Copilul dacă dobîndește,Cu lucru-n mîna îl crește,Și-l leagănă cu piciorul,Și din brîu toarce fuiorul,Cu o mînă îi dă țîță,Cu alta focul ațîtă.

Poporul a înțeles încă din timpuri străvechi că pregătirea copilului pentru muncă cere eforturi speciale și bine gîndite. Educația prin muncă și pentru muncă e

concepută și realizată de pedagogia populară în două planuri: psihologic și practic, ținînd seama e faptul că scopul fundamental al educării atitudinii față de muncă la copii constă în cunoașterea, înțelegerea și acceptarea valorii muncii ca activitate desfășurată în folosul omului, societăți, al devenirii propriei personalități concomitent cu formarea unor trăsături indispensabile desfășurării operațiilor de muncă.

Desprindem de aici, că atitudinea față de muncă se formează trptat, de-a lungul dezvoltării ontogenetice a copilului, prin conștientizarea sensului normelor morale implicate în procesul muncii, prin acceptarea cerințelor pe care acestea le impun, prin adoptarea unei conduite în concordanță cu semnificația morală pe care societatea contemporană o atribuie muncii umane. (1.2, p. 46)

Prin esența sa, deci, munca, organizată în diferite condiții, ținînd cont de arsenalul mijloacelor populare bazate pe o experiență bogată, exercită efecte formative asupra individului. În consecință, atitudinea față de muncă, ca obiectiv al educației popolare, se formează, în procesul muncii concrete în care sunt antrenați toți educatorii populari ai generațiilor în creștere. După cum este cunoscut, reprezentanții din popor i-au antrenat pe copii, în mod special, în așa activități manuale, cum sunt olăritul, lemnăria, țesutul, prelucrarea pămîntului, creșterea vitelor. (1.2, p. 47)

În baza celor expuse anterior, putem conchide că, din punct de vedere psihopedagogic, pedagogia populară este o formă specifică de educație pentru muncă și prin muncă și în același timp un mijloc fundamental în această operă de formare a tinerei generații.

Munca ca factor în formarea generației în creștere

Creația populară orală este o operă concretă cumulativă care include o întreagă gamă de creații anonime li colective ale comunității sociale de tip etnic, ce depinde de nivelul dezvoltării istorice, stadiul de civilizație și forma de cultură recpectivă. (1.2, p. 48)

Originalitatea genurilor naționale fie prin cultivarea unor genuri și motive specifice, fie prin adoptarea și desfășurarea unor variante de circulație unviersală, au fost remarcate de timpuriu, mai ales în folclorul obiceiurilor calendaristice de muncă.

Folclorul calendaristic de muncă este un ansamblu de diferite genuri și specii ale creației populare orale care au apărut, au fost și sunt interpretate. În cadrul lor, acestea sunt legate de fenomene ale naturii din tot cursul anului, de activitatea

gospodărească a țăranilor. Tradițiile acestea sunt adaptate și concentrate, mai ales, la sărbătorile prilejuite de felurite și importante începuturi și sfîrșituri de ani, anotimouri, acțiuni agricole și păstorești (aratul și semănatul, scoaterea vitelor la pășune, recoltarea ș.a), solstițiilor de iarnă și de vară ș.a. De aceea tradițiile acestea se numesc calendaristice, de muncă. Folclorul calendaristic constituie partea verbală a respectivelor obiceiuri (1.2, p. 50)

Obiceiul este o deprindere individuală sau a unui grup special, a unui popor, ce a apărut prin repetarea aceleiași acțiuni.

Ritualul e o acțiune mai îngustă ca obiceiul, e numai rînduiala, conform căreia se înfăptuiesc după reguli tradiționale și nu cu anumite prilejuri, unele sau altele acțiuni, obiceiuri. Ritualul este o parte componentă, dar neobligatorie a obiceiurilor.

Uneori termenul obicei coincide în mare parte cu cel de tradiție, însă tradiția se extinde auprea mai multor fenomene ale vieții sociale și culturale. De cele mai multe ori tradiția este un ansamblu de obiceiuri, credințe, cae se statornicesc istoricește în mediul unui grup social ori poporan și care se transmit din generație în generație, constituind o trăsătură specifică a comunității etnice respective. Românii au un folclor deosebit de bogat, variat și original, care însoțește obiceiurile calendaristice de-a lungul anului.

Folclorul calendaristic demuncă al românilor, ca și al altor popoare, are o importantă valoare etnografică și istorică. În decursul secolelor el a reflectat istoria muncii agricole. Aceste tradiții au transmis din generația în generație practica de muncă, de trai a oamenilor. Cele mai multe obiceiuri și creații poetice de calendar se bazează pe tradițiile de muncă. Din cele mai vechi timpuri poporul le-a imprimat acestor tradiții o funcție practică, oamenii crezînd că respectarea lor poate influența pozitiv asupra desfășurării tuturor lucrărilor gospodărești, ușurării traiului, prosperării materiale. Acest fapt a determinat caracterul magic pronunțat, în primul rînd agromagic, al majorității tradițiilor calendaristice de muncă. (1.2, p. 51)

Observațiile îndelungate ale agricultorilor asupra fenomenelor naturii i-au învățat să observe folosul ori dauna ploii în perioada creșterii și coacerii semănăturilor. Dacă atunci cînd e nevoie de ploaie, ea nu cădea un timp îndelungat, oamenii se adresau supă ajutor forței divine. Cu timpul, au apărut și rugăciuni-ritualuri de felul ”Paparudei”, ”Caloianului”.

Cel mai bogat și variat ciclu al creațiilor folclorice de calendar îl constituie poezia sărbătorilor de iarnă. În perioada de pînă la solstițiul de iarnă avem tradiții,

care țin de următoarele date calendaristice: Procoavele, primasărbătoarele a începutului iernii, Ziua Venerii Mari sau Sfînta Parachiva (14,27 octombrie) – sprbptoarea începutului iernii pentru crescătorii de vite, Sf. Andrei (30 noiembrie – 13 decembrie) – ajunul primei zile a celei dintîi luni de iarnă Sfîntul Nicolae (6/19 decembrie) – ultima sărbătoare a începutului iernii. (1.2, p. 52).

Poezia Crăciunului. Relativ multe tradiții populare s-au concentrat în jurul sărbătorii străvechi, precreștine a solstițiului de iarnă (21-22 decembrie cînd soarele se coboară cel mai jos la mișcarea sa pe bolta cerească, înălțimea soarelui deaupra orizontului rămîne cîteva zile aproape aceeași). Denumirea ”solstițiu” din latină sol= soare+stare ”starea pe loc a soarelui”. Cel mai bogat, mai impunător compartiment al poeziei ”Solstițiului de iarnă” îl constituie specia variatelor și interesantelor cîntece de urare, numite colinde ori colinzi. E necesar de subliniat că diferența principală dintre colindă și urătură constă în aceea că prima creație poetică se întă la vechea sărbătoare a ”Solstițiului de iarnă” sau a ”Nașterii noului soare”, iar a doua operă folclorică se declamă în ajunul sărbătorii populare de Anul Nou. Textele colindelor populare sunt foarte vechi, continuînd un număr impunător de subiecte, motive ”lumești” despre ocupațiile principale ale strămoșilor noștri: vînătoarea, pescuitul, păstoritul, funcția lor principală fiind preamărirea, urarea casei, iar colindele au conținut biblib, ”cîntece de stea” au apărut abia în secolul XIV, proveniența loe e semiprofesională, semifolclorică, tematica lor e exclusiv religioasă și nu conțin urări finale caracteristice pentru colinde. (1.2, p. 53)