Teologie Morală Ortodoxă Anul IV- semetrul I

Cap. I: Patologia voinţei/acţiunii umane (păcatul şi patima)

0. Problema fundamentală a vieţii spirituale

Cum se explică puterea cu care ne stăpâneşte o patimă, chiar dacă suntem

conştienţi de ea şi dorim să ne eliberăm?

Aceasta are legătură cu o problemă foarte evidentă, dar pe care o uităm sau

o ignorăm adesea: pe de-o parte, suntem făcuţi pentru veşnica existenţă fericită, şi

aceasta este aspiraţia noastră cea mai profundă, însă, pe de altă parte, simţim – în

suferinţe şi moarte - precaritatea drastică a existenţei noastre.

Omul este o fiinţă a cărei existenţă derivă de la Izvorul Vieţii, depinde de

alimentarea din Acesta şi aspiră spre comuniunea cu Acesta. Folosind o

terminologie platonică, unii Sf. Părinţi (Ignatie Teoforul, Dionisie Areopagitul,

Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila) au numit această

aspiraţie (atracţie, elan, extaz) eros:

„Deci dacă fiinţele raţionale sunt făcute, ele numaidecât se şi mişcă ca unele ce sunt făcute după fire, dinspre

început, pentru faptul că există, spre sfârşit, după alegerea voinţei spre existenţa fericită. Căci ţinta (sfârşitul)

mişcării celor ce se mişcă este existenţa fericită, precum, începutul ei este însăşi existenţa. Iar acesta este

Dumnezeu, care e şi Dătătorul existenţei şi Dăruitorul existenţei fericite, ca început şi sfârşit (ţintă). [..] Iar dacă

fiinţa înţelegătoare se mişcă, înţelegând potrivit cu ea însăşi, ea înţelege desigur. Şi dacă înţelege, desigur că şi

iubeşte pe Cel pe care-L înţelege. Iar dacă Îl iubeşte, desigur că şi pătimeşte tensiunea (extazul) spre El ca spre Cel

iubit. Şi dacă pătimeşte, desigur că se şi grăbeşte, iar de se grăbeşte, desigur că şi intensifică încordarea mişcării; şi

dacă intensifică cu tărie mişcarea, nu se opreşte până nu ajunge întreagă în Cel iubit întreg şi până nu e învăluită de

El întreg, primind de bunăvoie, întreagă, prin liberă alegere îmbrăţişarea mântuitoare, ca să fie străbătută întreagă

de întreg Cel ce o îmbrăţişează, încât nici nu mai vrea să se poată cunoaşte cea îmbrăţişată din sine însăşi, ci din

Cel ce o îmbrăţişează; ea va fi atunci ca aerul luminat cu totul de lumină şi ca fierul înroşit de întreg focul şi ca

cele asemănătoare, din care deducem cu închipuirea participarea viitoare […] a celor drepţi la bunătate.” (Sf.

Maxim Mărturisitorul, Ambigua 7b, p. 73-75)

Avem, astfel, pe de-o parte aspiraţia şi capacitatea pentru infinit proprii

erosului cu care ne-a înzestrat Dumnezeu ca şi posibilitate de răspuns personal la

iubirea Sa. Însă, pe de altă parte, în acelaşi timp, facem experienţa caracterului

necrotic (vremelnic, efemer, precar) al vieţii noastre, aşa cum o trăim zi de zi.

Aceasta este problema fundamentală a vieţii spirituale: cum să împăcăm

efemeritatea vieţii cu aspiraţia spre veşnicie? [thanatos cu eros]

Aici se află răscrucea, locul de unde se despart cele două căi, calea

virtuţii (a veşnicei existenţe fericite) şi cea a păcatului (a morţii veşnice).

Deoarece nu putem adopta decât două atitudini: fie să-L recunoaştem pe

Dumnezeu şi să ne îndreptăm asupra Lui erosul nostru, fie să-L ignorăm şi să

ne îndreptăm erosul în orice altă parte. A doua posibilitate (despre care am mai

vorbit: „cele ale lui Dumnezeu, fără Dumnezeu, înainte de Dumnezeu şi nu după

Dumnezeu”) este numită de Sf. Maxim philautia – iubirea (trupească sau

iraţională sau egoistă) de sine.

1. Iubirea trupească de sine (filautia) ca patimă şi matrice a patimilor

Este esenţial să înţelegem ce înseamnă iubirea trupească de sine. Năzuinţa

spre veşnicie („dura dorinţă de a dura” o numea cineva) e totodată o iubire de noi

înşine, numai că filautia nu este o iubire autentică şi integrală de noi înşine, ci o

iubire ce se concentrează obsesiv şi exclusiv asupra dimensiunii noastre

vremelnice, însă cu intensitatea şi infinitatea proprii erosului. În urma căderii

această dimensiune este propriul nostru trup. Ar trebui atunci să ne urâm trupul?

Nicidecum. Trupul ca atare nu are nici o vină; numai că, prin cădere, raportul

nostru cu propriul trup a devenit elementul vulnerabil al persoanei noastre

(caracterul pătimitor, studiat deja). Să revenim pe scurt la problema căderii.

Întrucât Dumnezeu nu este direct sesizabil prin simţuri, Îl putem ignora. Această

ignorare, care este o boală a sufletului, tocmai ea este fatală. Atunci de ce şi în ce

fel este trupul în cauză? Pentru că Dumnezeu, respectând libertatea noastră, ne-a

lăsat să trăim experienţa ignorării Lui, a depărtării (spirituale, nu fizice) de El care

este moartea. Or, El a îngăduit ca, pe de-o parte, moartea sufletului să nu fie totală

şi iremediabilă, iar pe de altă parte, să se manifeste dureros ca moarte a trupului,

pentru ca din durerea stricăciunii şi morţii trupeşti mai întâi să simţim şi să ne

înţelegem căderea sufletească, apoi să dorim şi să căutăm reîntoarcerea, adică

viaţa cea adevărată. (Acesta este specificul morţii omeneşti, spre deosebire de cea

a demonilor, de pildă.)

Dacă înţelegem lecţia acestei experienţe amare şi ne reorientăm viaţa către

Dumnezeu, apucăm pe o cale – cea a virtuţilor – pe care îi urmăm lui Hristos,

valorificând moartea trupului ca moarte a morţii şi dobândire a vieţii (cf.

Răspunsuri către Talasie 61). În schimb, dacă nu înţelegem, dacă Îl ignorăm nu

numai pe Dumnezeu şi Ziditorul nostru ci chiar şi căderea, atunci apucăm cealaltă

cale, a filautiei, a izolării în auto-suficienţa noastră închipuită, făcând din

supravieţuirea a ceea ce a mai rămas din noi, precum şi din satisfacţiile pe care

această supravieţuire ni le poate oferi, singurul criteriu al existenţei noastre. Ne

lipim astfel cu tot cugetul, cu toată inima, cu toată puterea de ceea ce pare a oferi

supravieţuire trupească (opusă morţii trupeşti) şi permanenţă eului, cultivând

sistematic o viaţă pe care o numim trupească nu pentru că e numai a trupului ci

întrucât, fiind deopotrivă a sufletului şi a trupului, este caracterizată de un tip de

raport cu noi înşine, cu semenii şi cu lumea după chipul şi asemănarea raportului

dintre trup şi lucrurile sensibile.

Tipuri de raport ale persoanei cu cele ce sunt

Datorită constituţiei noastre, noi suntem în lume din punct de vedere fizic,

iar lumea se află în noi din punct de vedre inteligibil. Aparţinând lumii fizice,

trupul nostru intră cu aceasta într-un raport de posesie, raport mutual exclusiv,

prin natura limitată a lucrurilor sensibile (ex.: ceea ce mănânc sau respir eu nu

mai poate mânca sau respira altul).

Raportul sufletului cu lumea este mai complex. Lumea este prezentă în

suflet (în minte, dorinţă şi vigoare) prin cunoaştere, adică prin înţelesurile ei (idei,

semnificaţii, sensuri, noime, reprezentări) şi prin afectivitate (reacţiile emoţionale

pe care ni le provoacă, în funcţie de reprezentările noastre). Ceea ce percepem

prin simţuri în mod brut nu sunt decât o serie de calităţi fizice (ex. diverse culori

şi intensităţi ale luminii). Dar, prin educaţie şi experienţă, atribuim lucrurilor un

înţeles (semnificaţie, rost, valoare), care nu este înscris în calitatea fizică a

acestora. Desigur, nu ne reprezentăm astfel lumea după bunul plac sau în mod

întâmplător, ci prin educaţie primim o reprezentare asupra lumii pe care o

supunem propriei noastre experienţe. Viaţa spirituală constă în permanenta

primire şi elaborare a unor înţelesuri sau sensuri în procesul cunoaşterii şi

înţelegerii (nu are importanţă aici dacă sunt corecte sau eronate, profunde sau

superficiale).

Ceea ce ne interesează aici este să observăm că există două posibilităţi

(extreme) de-a ne raporta sufleteşte la lume şi de-a o înţelege.

a) Posesiunea: este tipică raportului dintre trup şi lucrurile sensibile, însă noi putem

să ne raportăm la toate bunurile, inclusiv la cele inteligibile, în mod posesiv,

căutând să le dobândim şi să le deţinem numai noi, excluzându-i pe ceilalţi.

b) Comuniunea (participarea): este tipică raportului natural de cunoaştere dintre

suflet şi lucrurile inteligibile, căci raportul nostru cu ele nu-i exclude numaidecât pe

ceilalţi (ex.: putem împărtăşii toţi aceeaşi cunoaştere, aceleaşi înţelesuri, idei,

valori, dorinţe, idealuri).

Mai mult, aşa cum putem fi trupeşti şi în cele spirituale (cum tocmai am

explicat la pct. a)), putem fi spirituali şi în cele trupeşti, în măsura în care facem

din posesia bunurilor materiale un prilej de comuniune, împărtăşindu-le cu ceilalţi

(ex. pâinea pe care o frângem şi o împărţim celorlalţi).

Aşadar, numind „trupesc” raportul de posesiune clarificat aici, ne putem

întoarce la descrierea mecanismului filautiei. Depărtarea de Izvorul vieţii ne-a

adus stricăciunea şi moartea, iar ignorarea acestei căderi ne face să căutăm cu tot

dinadinsul izvoare ale vieţii aiurea, în noi, în alţii sau în lumea aceasta. Cu alte

cuvinte, căutăm să ne împlinim dorinţa de dăinuire (erosul) cu ceea ce este

vremelnic şi stricăcios. Şi întrucât prima experienţă a unei anumite permanenţe o

facem în raport cu trupul nostru, încercăm să ne satisfacem erosul mai întâi în

trupul nostru. Ca atare, căutăm tot ceea ce favorizează acest suport sensibil al

existenţei, tot ceea ce îi dă sănătate şi putere, combătând în acelaşi timp tot ceea

ce îl pune în pericol. Însă, de vreme ce oricât de mult l-am îngriji şi oricât de mult

am consuma, experienţele pe care ni le oferă trupul nu ne pot satisface erosul,

căutăm să dobândim mai departe, ceva mai durabil, bunăoară prestigiu sau faimă.

Cu toate acestea, asupra oricărui lucru din lumea aceasta ne-am îndrepta erosul,

nici unul şi nici toate laolaltă nu ne pot mulţumi cu adevărat (caracterul nelimitat

al dorinţei noastre de veşnicie şi caracterul finit, vremelnic al lucrurilor fiind

incomensurabile). Aceasta face să ajungem inevitabil la un raport de posesie, de

iubire trupească, şi faţă de bunurile lumii, raport ce se caracterizează prin: a)

amplificare – cu cât posed mai mult, cu atât doresc mai mult şi cu atât bunurile

accesibile îmi pot satisface mai puţin erosul; b) exclusivitate – ceea ce posed eu

nu mai poate poseda şi altcineva; c) concurenţă – intru în conflict cu ceilalţi pe

seama posedării aceloraşi bunuri.

Suntem acum în măsură să înţelegem geneza şi mecanismul de funcţionare

al filautiei după Sf. Maxim:

“Deci, primul om, neducându-şi mişcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de

necunoştinţa cauzei sale […] Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe

Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare toată puterea cugetătoare în toată simţirea şi aşa a

îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile […]

Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi

strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile

neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale

cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult

patima iubirii trupeşti de sine care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima

iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea alte moduri de producere a plăcerii, care este şi fiica şi

ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o

produc, omul aflând prin însăşi experienţa că orice plăcere are ca urmaşă în chip sigur durerea,

îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată

puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi

anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea

trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. [...] Aşa

s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. [...] Căci

în jurul acesteia [philautia] se învârteşte, ca un fel de cunoştinţă amestecată, toată experienţa

plăcerii şi a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor ce

dăinuieşte în chip felurit şi pestriţ..” (Răspunsuri către Talasie, Prolog, Filocalia Românească,

III, Sibiu, 1948, p. 8-10, 13)

Geneza şi autoîntreţinerea iubirii „trupeşti” de sine (philautia) căutarea plăcerii

plăcere

necuvenită

Ignorarea lui Dumnezeu experienţa „trupească”

iubirea

Cauza şi Scopul raport de posesie „trupească”

de sine

(philautia)

durere

cuvenită

evitarea durerii

Subliniem următoarele:

a) Mecanismul filautiei stă la originea şi manifestarea oricărei patimi, nu

doar a căderii originale.

b) Nu orice plăcere atrage intrarea în cercul vicios al plăcerii necuvenite

urmate de durerea cuvenită ci numai plăcerea iraţională - numită astfel întrucât nu

este nici necesară supravieţuirii, nici cu adevărat împlinitoare a năzuinţei

fundamentale – produsă prin încercarea de a satisface erosul prin făpturi. Plăcerea

inevitabilă produsă de satisfacerea unei necesităţi naturale, de pildă, nu este un

simptom al filautiei. [unde distinge sf Maxim între plăcerea cuvenită şi

necuvenită?]

II, 75*. Dintre lucrurile care ne-au fost date de Dumnezeu spre întrebuinţare, unele se află în

suflet, altele în trup, iar altele în jurul trupului. De pildă, în suflet sunt facultăţile lui; în trup,

organele simţurilor şi celelalte mădulare; iar în jurul trupului, mâncările, avuţiile şi celelalte.

Buna sau reaua întrebuinţare a acestora, sau a accidentelor (proprietăţilor) ce stau în legătură cu

acestea, ne arată sau virtuoşi sau netrebnici.

[*aici şi în continuare citez din Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute de capete despre

dragoste, Filocalia Românească, vol. II; cifrele romane indică suta, cele arabe, capul.]

II, 76. Dintre accidentele (proprietăţile) lucrurilor pomenite, unele sunt ale lucrurilor din suflet,

altele ale celor din trup, iar altele ale celor din jurul trupului. Ale celor din suflet sunt de pildă

cunoştinţa şi neştiinţa, uitarea şi amintirea, iubirea şi ura, frica şi curajul, întristarea şi bucuria şi

celelalte. Ale celor din trup sunt de pildă plăcerea şi durerea, simţirea şi împietrirea, sănătatea şi

boala, viaţa şi moartea şi cele asemenea. Iar ale celor din jurul trupului de pildă bogăţia de

prunci şi lipsa de prunci, belşugul şi sărăcia, slava şi lipsa de slavă şi celelalte. Dintre acestea

unele se socotesc de oameni bune, iar altele rele. Dar nici una nu este rea în sine, ci după

întrebuinţare sunt sau rele sau bune.

Darurile lui Dumnezeu: spirituale, trupeşti, materiale

ştiinţa – neştiinţa

amintirea – uitarea

curajul – frica

bucuria – întristarea

simţirea – împietrirea

sănătatea – boala

fecunditatea – sterilitatea

bogăţia – sărăcia

slava – necinstea

valorile vieţii – spectrul morţii

căutate – evitate

2. Definirea patimii

Urmând discuţiei de până acum, putem da o definiţie generală a patimii:

Desigur, dacă această iubire este faţă de Dumnezeu, singurul care ne

împlineşte cu adevărat erosul şi existenţa, avem patima (pasiunea) naturală a

făpturii pentru Creatorul ei. De fapt, Sf. Maxim identifică trei tipuri de iubire:

II, 9. Oamenii se iubesc unii pe alţii fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară,

pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel

virtuos, cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi

invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de

argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi

slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua este

mijlocie; celelalte sunt pătimaşe.

Vom discuta despre primul tip şi despre cel mijlociu (iubirea firească faţă

de cele ce susţin viaţa noastră aici, şi care nu devine pătimaşă numai dacă se

acordă cu primul tip) în capitolul despre virtute.

În acest sens, patima prin excelenţă şi maica tuturor celorlalte patimi este

iubirea trupească de sine:

III,8. Iubirea trupească de sine este iubirea pătimaşă şi neraţională faţă de trup. Ei i se

împotriveşte iubirea (agapică) şi înfrânarea. Cel ce are iubirea trupească de sine e vădit că are

toate patimile. (cf. şi II,8 fine: Iar iubirea trupească de sine este patima îndreptată spre trup.)

3. Dinamica acaparatoare a patimii

Ultima parte a capului citat ne atrage atenţia asupra unei dintre trăsăturile

cele mai importante ale patimilor: dinamica lor acaparatoare. Avem o explicaţie

pentru aceasta în prima trăsătură a iubirii trupeşti, amplificarea. Pentru a-şi

împlini erosul, iubirea trupească, posesivă se extinde treptat şi circular de la

Patima este iubirea (dispoziţia afectivă, ataşamentul) faţă de ceea ce conferă o

satisfacere, reală sau aparentă, erosului nostru.

Astfel, în cele ce urmează vom desemna prin patimă iubirea trupească (raportul de

posesiune), iraţională faţă de ceea ce nu conferă decât o satisfacere aparentă şi

efemeră existenţei noastre. (cf. I, 35. Patima de ocară este mişcarea sufletului împotriva firii.)

bunurile materiale care satisfac nevoile cele mai elementare ale supravieţuirii

biologice, până la bunurile spirituale ale vieţii:

II, 59. Păzeşte-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea iraţională a trupului.

Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimaşe, care sunt şi

cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. Căci acestea îşi

iau prilejul din aşa zisa trebuinţă neapărată a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor. …

III, 56. Iubirea trupească de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor pătimaşe.

Căci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de

argint şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pântecelui se naşte gândul curviei; din

iubirea de argint, gândul lăcomiei şi al zgârceniei; iar din slava deşartă, gândul mândriei. …

III, 64. Cel ce pofteşte cele pământeşti, sau pofteşte mâncări, sau cele ce satisfac pe cele de sub

pântece, sau slava omenească, sau bani, sau altceva din cele ce urmează acestora. (Şi dacă nu

află mintea ceva mai înalt decât aceasta, la care să-şi mute pofta, nu poate fi înduplecată să le

dispreţuiască pe acestea până la capăt….)

III, 83. Slava deşartă şi iubirea de argint ne nasc una pe alta. Căci cei ce iubesc slava deşartă se

silesc să se îmbogăţească; iar cei ce s-au îmbogăţit doresc să fie slăviţi.

S-ar putea constata şi obiecta la acestea că nu toţi avem toate patimile.

Desigur, nu în aceeaşi măsură. Putem înţelege că există împrejurări care

favorizează manifestarea unor patimi şi altele care le inhibă. Însă, mai important,

obiecţia de faţă ne dă prilejul să observăm un alt aspect al dinamicii acaparatoare:

o patimă, oricare ar fi ea, tinde să cuprindă întreaga viaţa a persoanei. Fiecare

patimă creează o lume a sa:

II, 68 Precum minţii celui flămând i se năluceşte numai pâine, iar celui însetat numai apă, la fel

celui lacom i se nălucesc tot felul de mâncări, iubitorului de plăceri forme de femei, iubitorului

de slavă deşartă cinstiri de la oameni, iubitorului de argint câştiguri, celui ce ţine minte răul

răzbunare asupra celui ce l-a supărat, pizmaşului necazuri venite asupra celui pizmuit, şi aşa

mai departe în toate celelalte patimi. Căci mintea tulburată de patimi primeşte cugetări

pătimaşe, fie că veghează trupul, fie că doarme.

Lectură obligatorie

Antoine de Saint-Éxupery, Micul Prinţ, cap. XII, XIII şi XI (în această

ordine)

(accesibilă on-line: http://cartielectronice.blogspot.com/2010/09/citeste-online-

cartea-micul-print-de.html)

4. Schema patimii

5. Patimile specifice facultăţilor sufleteşti

(cele 8 patimi/păcate/gânduri pătimaşe capitale)

exces - mândrie

Intelect

lipsă – vanitate (slavă deşartă)

exces – mânie (furie, ură)

Vigoare

lipsă – tristeţe (delăsare)

exces – lăcomia pântecelui, desfrânare, avariţie

Dorinţă

lipsă – plictis (akedia)

Capacitate

volitivă

Intenţie Deliberare

Dispoziţie

afectivă

Hotărâre

/Alegere

Efort

Realizare

Reprezentări

Componentă

cognitivă

Componentă

emoţională,

afectivă

C1

C2 C3 Patimă latentă

Atac/ispitire

Gând

simplu

Consimţire

(Păcatul cu gândul)

Luptă

Tulburare

Gând

pătimaş

Patimă

activată

Însoţire

Deprindere

Patimă/viciu

/dependenţă

Înrobire Păcatul cu

fapta/recădere

Gândire

iraţională

Expunere la stimuli

asociaţi

Poftă

iraţională

„Plăcere”

și

„durere”

C1 – preocupare, gândire obsesivă

C2 –saţietate temporară, contra-efect

C3 – compulsivitate, impulsivitate (craving, sevraj)

C1+C2+C3 – autocontrol diminuat

toleranţă şi

sensibilizare;

escaladare

6. Analiza patimii făcută de Sf. Maxim Mărturisitorul în „Capete despre dragoste”

(Filocalia Românească, II)

Amplificare *III, 8. Iubirea trupească de sine este iubirea pătimaşă şi neraţională faţă de trup. Ei i se

împotriveşte iubirea şi înfrânarea. Cel ce are iubirea trupească de sine e vădit că are toate

patimile.

*II, 59. Păzeşte-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea iraţională a trupului.

Fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri pătimaşe, care sunt şi

cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. Căci acestea îşi

iau prilejul din aşa zisa trebuinţă neapărată a trupului. Din ele se naşte toată lista patimilor.

*III, 56. Iubirea trupească de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor pătimaşe.

Căci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de

argint şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pântecelui se naşte gândul curviei; din

iubirea de argint, gândul lăcomiei şi al zgârceniei; iar din slava deşartă, gândul mândriei. …

Resemnificare *II, 68 Precum minţii celui flămând i se năluceşte numai pâine, iar celui însetat numai apă, la

fel celui lacom i se nălucesc tot felul de mâncări, iubitorului de plăceri forme de femei,

iubitorului de slavă deşartă cinstiri de la oameni, iubitorului de argint câştiguri, celui ce ţine

minte răul răzbunare asupra celui ce l-a supărat, pizmaşului necazuri venite asupra celui

pizmuit, şi aşa mai departe în toate celelalte patimi. Căci mintea tulburată de patimi primeşte

cugetări pătimaşe, fie că veghează trupul, fie că doarme.

Patima ca raportare - analiză *II, 75. Dintre lucrurile care ne-au fost date de Dumnezeu spre întrebuinţare, unele se află în

suflet, altele în trup, iar altele în jurul trupului. De pildă, în suflet sunt facultăţile lui; în trup,

organele simţurilor şi celelalte mădulare; iar în jurul trupului, mâncările, avuţiile şi celelalte.

Buna sau reaua întrebuinţare a acestora, sau a accidentelor ce stau în legătură cu acestea, ne

arată sau virtuoşi sau netrebnici.

*II, 76. Dintre accidentele lucrurilor pomenite, unele sunt ale lucrurilor din suflet, altele ale

celor din trup, iar altele ale celor din jurul trupului. Ale celor din suflet sunt de pildă cunoştinţa

şi neştiinţa, uitarea şi amintirea, iubirea şi ura, frica şi curajul, întristarea şi bucuria şi celelalte.

Ale celor din trup sunt de pildă plăcerea şi durerea, simţirea şi împietrirea, sănătatea şi boala,

viaţa şi moartea şi cele asemenea. Iar ale celor din jurul trupului de pildă bogăţia de prunci şi

lipsa de prunci, belşugul şi sărăcia, slava şi lipsa de slavă şi celelalte. Dintre acestea unele se

socotesc de oameni bune, iar altele rele. Dar nici una nu este rea în sine, ci după întrebuinţare

sunt sau rele sau bune.

II, 82. Unii spun că n-ar fi răul în făpturi dacă n-ar fi vreo altă putere care ne atrage spre el. Iar

aceasta nu e nimic altceva decât neîngrijirea de lucrările fireşti (după fire) ale minţii. Căci cei ce

au grijă de aceasta fac cele bune, iar pe cele rele nu le fac niciodată. Deci, dacă vrei, alungă

negrija şi vei alunga totodată şi păcatul. Căci păcatul este întrebuinţarea greşită a ideilor

(înţelesurilor), căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor.

II, 83. Fireşte (după fire) este pentru partea raţională din noi să se supună raţiunii dumnezeieşti

şi să stăpânească peste cea neraţională. Să se păzească aşadar această rânduială în toate şi nu va

mai fi răul în făptură, nici vreo putere care să atragă spre rău.

III, 1. Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesuri şi de lucruri, dobândim cumpătare, iubire

şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.

II, 73. Lucrurile stau afară de minte, dar ideile (înţelesurile) lor stau înăuntru. În minte este prin

urmare puterea de-a se folosi bine sau rău de ele. Căci folosirea greşită a ideilor este urmată de

reaua întrebuinţare a lucrurilor.

II, 78. Nu întrebuinţa rău ideile (înţelesurile) ca să nu fi silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile.

Căci de nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul.

III, 53. Precum trupul are ca lume lucrurile, aşa şi mintea are ca lume ideile (înţelesurile). Şi

precum trupul desfrânează cu trupul femeii, aşa şi mintea desfrânează cu ideea femeii prin

chipul trupului propriu. Căci vede în gând forma trupului propriu amestecată cu forma femeii.

De asemenea, se răzbună în gând cu chipul celui ce l-a supărat, prin chipul trupului propriu. Şi

acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte păcate. Căci cele ce le face trupul cu fapta în lumea

lucrurilor, acelea le face şi mintea în lumea gândurilor.

Definirea patimii ca iubire/ură iraţională şi judecată greşită II, 84. Unele din gânduri sunt simple, altele compuse. Simple sunt cele nepătimaşe. Iar compuse

cele pătimaşe, ca unele ce constau în patimă şi idee. Aşa fiind, se pot vedea multe din cele

simple urmând celor compuse, când încep să fie mişcate spre păcatul cu mintea. Să luăm de

pildă aurul. În amintirea cuiva s-a iscat un gând pătimaş despre aur, iar acest fapt l-a dus cu

mintea la furt şi la săvârşirea păcatului în cuget. Amintirii aurului i-a urmat deci îndată

amintirea pungii, a lădiţei, a visteriei etc. Amintirea aurului era compusă, căci avea în ea

patima. Dar a pungii, a lădiţei şi a celor următoare era simplă. Căci mintea nu nutrea nici o

patimă faţă de ele. La fel stau lucrurile cu orice gând, cu slava deşartă, cu femeia şi cu celelalte.

Căci nu toate gândurile care urmează gândului pătimaş sunt şi ele pătimaşe, cum am arătat mai

sus. Din acestea putem cunoaşte care sunt înţelesurile pătimaşe şi care cele simple.

III, 42. Altceva este lucrul, altceva înţelesul lui şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat,

femeie, aur etc. Înţelesul (chipul) este amintirea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima

este iubirea neraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte. Deci lupta

monahului este împotriva patimii.

III, 43. Înţeles pătimaş este gândul compus din patimă şi înţeles. Să despărţim patima de înţeles

şi va rămânea gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovnicească şi înfrânare, dacă voim.

I, 35. Patima de ocară este mişcarea sufletului împotriva firii.

II, 15. Mintea, aplecându-se spre cele văzute, înţelege lucrurile potrivit cu firea, prin mijlocirea

simţurilor. Şi nici mintea nu e rea, nici înţelegerea cea după fire, nici lucrurile, nici simţurile.

Căci acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu. Ce este rău atunci? Vădit este că patima asociată la

înţelesul cel după fire, şi deci ea poate să lipsească din cugetarea înţelesurilor dacă mintea

priveghează.

II, 16. Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii fie spre o iubirea neraţională, fie spre o

ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor. De

pildă, este o mişcare spre iubirea neraţională a mâncărilor, sau a femeii, sau a avuţiei, sau a

slavei trecătoare, sau a unui alt lucru din cele supuse simţurilor, sau din pricina acestora.

II, 17. Sau iarăşi, păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesul lucrurilor, căreia îi

urmează reaua întrebuinţare a lucrului (abuzul de lucruri). De pildă, când e vorba de femeie,

judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci

cel ce urmăreşte plăcerea greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Aşadar unul

ca acesta face rea întrebuinţare (abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea. Tot aşa este şi cu

celelalte lucruri şi înţelesuri.

patimile şi facultăţile sufleteşti III, 3. Păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare (abuzul) a puterilor (facultăţilor) sufletului, a

celei poftitoare, a celei irascibile şi a celei raţionale. Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua

întrebuinţate a puterii raţionale. Ura şi necumpătarea, din reaua întrebuinţare a puterii irascibile

şi a celei poftitoare. Iar din buna întrebuinţare a acestora ne vin cunoştinţa şi chibzuinţa, iubirea

şi cumpătarea. Dacă e aşa, nimic din cele create şi făcute de Dumnezeu nu este rău.

III, 4. Nu mâncările sunt rele, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii,

ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă. Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt,

decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de-a cultiva cele fireşti.

I, 75. Cel ce nu dispreţuieşte slava, plăcerea şi iubirea de argint, care le sporeşte pe acelea şi stă

în slujba lor, nu poate tăia de la sine prilejurile de mânie. Iar cel ce nu le taie pe acestea, nu

poate ajunge la dragostea desăvârşită. (cf. III, 20c (p80, ed. cit.))

III, 86. Mâncările s-au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi pentru tămăduire. Prin urmare

cei ce se împărtăşesc de ele în afară de aceste pricini, se vor osândi ca unii ce s-au dedat

desfătărilor, folosind rău cele date lor de Dumnezeu spre trebuinţă. Şi în toate lucrurile reaua

folosire este păcat.

III, 6. Unele dintre patimi pricinuiesc necumpătare; altele ură; şi iarăşi altele necumpătare şi

ură.

III, 7. Multa mâncare şi mâncarea cu plăcere sunt pricini de necumpătare; iubirea de argint şi

slava deşartă sunt pricini de ură faţă de aproapele. Iar maica acestora, iubirea trupească de sine

este pricina amândurora.

III, 34. Necurăţia minţii constă în a avea o cunoştinţă mincinoasă; al doilea, în a ignora ceva din

cele universale; al treilea, în a avea gânduri pătimaşe, iar al patrulea, în a consimţi cu păcatul.

III, 35. Necurăţia sufletului constă în a nu lucra după fire. Căci din aceasta se nasc în minte

gândurile pătimaşe. Şi lucrează după fire atunci când puterile ei pătimitoare (pasionale), adică

iuţimea şi pofta, rămân fără patimă în întâlnirea cu lucrurile şi cu înţelesurile (chipurile) lor.

III, 36. Necurăţia trupului este păcatul cu fapta.

gândul pătimaş şi patima

exprimă dorinţa erotică faţă de lucrul dorit

III, 13. Dacă vrei să biruieşti gândurile, tămăduieşte-ţi patimile şi uşor le vei scoate afară din

minte. (De pildă, pentru curvie, posteşte, priveghează, osteneşte-te şi petrece în singurătate.

Pentru mânie şi întristare, dispreţuieşte slava, necinstea şi lucrurile materiale. Iar pentru ţinerea

de minte a răului, roagă-te pentru cel ce te-a supărat şi te vei izbăvi) (vezi III, 20 (p.80, ed. cit.))

*II, 68 Precum minţii celui flămând i se năluceşte numai pâine, iar celui însetat numai apă, la

fel celui lacom i se nălucesc tot felul de mâncări, iubitorului de plăceri forme de femei,

iubitorului de slavă deşartă cinstiri de la oameni, iubitorului de argint câştiguri, celui ce ţine

minte răul răzbunare asupra celui ce l-a supărat, pizmaşului necazuri venite asupra celui

pizmuit, şi aşa mai departe în toate celelalte patimi. Căci mintea tulburată de patimi primeşte

cugetări pătimaşe, fie că veghează trupul, fie că doarme.

etapele patimii I, 83. „Omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta cea rea,

lăcomia şi celelalte.” (Colos. 3, 5) „Pământ” a numit cugetul trupului; „curvie” păcatul cu fapta;

„necurăţie” a numit învoirea; „patimă”, gândul cel pătimaş; „pofta cea rea”, primirea simplă a

gândului de poftă; „lăcomie” a numit materia care naşte şi face să crească patima Toate acestea

a poruncit dumnezeiescul Apostol să le omorâm, ca pe nişte mădulare ale cugetului trupesc.

I, 84. Mai întâi amintirea aduce gândul simplu în minte; acesta zăbovind, se stârneşte patima

Aceasta, la rândul ei, nefiind scoasă afară, încovoaie mintea la învoire; întâmplându-se aceasta,

se ajunge, în sfârşit, la păcatul cu fapta. Prea înţeleptul Apostol, scriind către cei din neamuri,

porunceşte aşadar, ca mai întâi să depărtăm rezultatul păcatului, apoi, păşind pe rând spre

început, să sfârşim cu pricina păcatului. Iar pricina este, cum s-a zis mai înainte, lăcomia care

naşte şi face să crească patima. …

izvoarele gândurilor pătimaşe II, 74. Prin acestea trei primeşte mintea înţelesuri pătimaşe: prin simţire, prin schimbări în

starea organică şi prin amintire. Prin simţire, când lucrurile de care suntem împătimiţi, venind

în atingere cu ea, o mişcă spre gânduri pătimaşe. Prin schimbări în starea organică, când mustul

trupului, schimbându-şi amestecarea printr-o hrană neînfrânată, sau prin lucrarea dracilor, sau

prin vreo boală, mişcă mintea iarăşi spre gânduri pătimaşe sau împotriva Providenţei. Iar prin

amintire, când aceasta, aducând în legătură cugetările sale cu lucrurile faţă de care am simţit

vreo patimă, de asemenea mişcă mintea spre gânduri pătimaşe.

percepţie III, 88. Altceva este a lupta împotriva gândului simplu, ca să nu se stârnească patima; şi altceva

este a lupta împotriva gândului pătimaş, ca să nu se producă consimţirea. Dar nici unul din

aceste două feluri de luptă nu lasă gândurile să zăbovească în suflet.

IV, 52. Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre; ele ies la iveală de abia atunci când se

arată lucrurile.

III, 78. Altceva este a te izbăvi de gânduri şi altceva a te elibera de patimi. Adeseori se

izbăveşte cineva de gânduri, când nu sunt de faţă acele lucruri faţă de care are anumite patimi.

Dar patimile se ascund în suflet, iar când se arată lucrurile ies la iveală prin urmare trebuie să

observăm mintea în faţa lucrurilor, ca să cunoaştem pentru care din ele e stăpânită de patimă.

amintire I, 63. Lucrurile faţă de care am simţit vreodată vreo patimă, ne fac să le purtăm după aceea

închipuirile pătimaşe. Cel ce a biruit aşadar închipuirile pătimaşe, dispreţuieşte desigur şi

lucrurile ale căror închipuiri le purta.. Căci lupta cu amintirile e cu atât mai anevoioasă decât

lupta cu lucrurile înseşi, cu cât e mai uşoară păcătuirea cu cugetul decât cea cu fapta.

somatic II, 92. Acestea patru zic unii că schimbă starea organică a trupului şi dau minţii prin ea gânduri,

fie pătimaşe, fie fără patimi: îngerii, dracii, aerul şi hrana Îngerii, zic, o schimbă prin cuvânt

(raţiune); dracii, prin atingere; aerul, prin ardere (metabolism); iar hrana, prin felurile

mâncărilor şi băuturilor, prin înmulţirea sau împuţinarea lor. Mai sunt, apoi, schimbările care se

ivesc prin amintire, auz şi vedere, când pătimeşte întâi sufletul din pricina unor lucruri de

întristare sau de bucurie.. Pătimind din pricina acestora mai întâi sufletul, schimbă starea

organică a trupului. Cele mai înainte înşirate, însă, schimbă întâi starea organică, iar aceasta

insuflă apoi minţii gândurile.

demonic II, 12. Cei ce ne ispitesc cu îngăduinţa lui Dumnezeu, sau încălzesc partea poftitoare, sau

tulbură iuţimea, sau întunecă partea raţională, sau învelesc trupul în dureri, sau ne jefuiesc de

cele trupeşti.

II, 31. Dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet.

Pe urmă, războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul. Astfel

biruită fiind, o duc la păcatul cu cugetul. Iar acest păcat săvârşindu-se, o duc la sfârşit, ca pe o

roabă, la faptă.. După aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri, se îndepărtează împreună

cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului…

III, 20. Toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau tulbură pe cea

irascibilă, sau întunecă pe cea raţională. De aceea orbesc mintea, împiedicând-o de la

contemplarea duhovnicească şi de la călătoria prin rugăciune…