Orice reproducere fără indicarea izvorului e oprită.

E rândul nostru acum... Toate curentele mari ale gândirii omeneşti

moderne au. pornit din apusul Europei şi toate idealurile lors'au înfăptuit prin popoarele acestui Apus. Reformaţiunea cu distrugerea intoleranţei religioase, Revoluţia franceză cu sdrobirea servitutii omeneşti, din Apus au venit. Noi, popoarele răsăritene, ne-am mul­ţumit să primim numai rezultatele lor, fără să le plătim preţul cuvenit, fără să le vrem chiar, urmând numai spiritului de imitaţie inerent firii omeneşti. Pentru Luther noi nu ne-am bătut şi Revoluţia franceză n'a în­semnat pentru noi nimic sau aproape nimic. N'am vărsat sângele nostru pentru aceste mari mişcări, pentrucă n'am ştiut, din neno­rocire, să-1 vărsăm. Iată însă că acum ni se îmbie prilejul să jertfim şi noi pe altarul propăşirii umane. Mai este un colţ de lume veche pe care toate sforţările de până acum n'au putut să-1 şteargă din mentalitatea po­poarelor: Oprimarea naţională. E rândul nostru aciim să desăvârşim ce a început Re­formaţiunea şi a continuat Revoluţia franceză în calea evoluţiei omeneşti. Problema liber­tăţii naţionale, adecă, problema închegării popoarelor între graniţe etnice, noi Răsări-tenii trebuie să o deslegăm. Soarta ne-a re­zervat acest rol de care trebuie să fim mândri.

Nu e greu să constaţi adevărul acesta când ştii că aici la noi se dau cele mai multe şi mai violente lupte naţionale şi nu e greu să constaţi acest adevăr mai ales acum când răsboiul din Balcani se desfăşoară în toată puterea lui. Acest răsboiu, fiindcă nu cuprinde încă în raza lui toate elementele pe cari ar tre­bui să le cuprindă, e adevărat că simbolizează numai marele răsboiu al Europei, răsboiul

pe care îl vor da toate aşa zisele naţionalităţi împrăştiate prin diferitele imperii alcătuite de necesităţile diferitelor momente istorice. Să ne întoarcem însă urechea şi peste hotare. Să nu ne gândim numai la cele patru state balcanice cari au intrat în foc, ci să privim si la alti vecini ai noştri. Polonii din Austria au început să se mişte şi ei, ne mai vorbind de fraţii lor din Rusia şi Germania. Zilele trecute clubul lor, care reprezintă cel mai menajat partid politic austriac, posesor alor trei scaune ministeriale, a adus o rezoluţie prin care aminteşte opiniei publice despre visul lui Kosciusko. Iar slavii din sud în tendinţa lor de emancipare de sub orice tu­telă, este ştiut, să apropie cu paşi repezi de realizarea „ t r i a l i s m u l u i " lor. Pentruce am mai vorbi apoi de milioanele de nemul­ţumiţi ai Rusiei, cari abià aşteaptă clipa când pot să răsufle şi ei odată liber? Pentruce ne-am mai aminti şi pe noi? E destul dacă simţim şi numai atmosfera încărcată a Eu­ropei. Ne vom convinge atunci şi mai mult că aici trebuie să se petreacă ceva. Din alergările zăpăcite ale diplomaţilor, din criza generală financiară... din continuele înarmări ale statelor, ceteşte doar orice om vestea apropiatei sguduiri generale.

Se naşte acum întrebarea: Ce facem noi Românii în faţa acestor împrejurări? Cum ne găseşte pe noi acest ceas istoric?... O în­trebare pe care trebuie să ne-o punem cu toată seriozitatea ce ne-o impune momentul, lăsând la o parte toate consideraţiile de ordin diplomatic, toate legăturile vremelnice de in­terese, cari şi aşa rămân. în al doilea-plan când curentele populare se ridică la supra-

l

©BCU Cluj

610 LUCEAFĂRUL Nrul 30, 1912.

faţă. Să cercetăm numai interesul nostru ge-geral naţional, căci ce ne-ar folosi nouă acum combinaţiile asupra atitudinei Rusiei bunăoară sau ispitirea legăturilor noastre cu tripla alianţă? Nimic. Orice alianţă în mo­mente supreme se poate desface şi orice combinaţii se risipesc neputincioase. Singur numai interesul colectiv al neamului nostru poate să hotărască, visul nostru al tuturora, de aici şi de dincolo de Carpaţi.

Ei bine, care este atitutidinea noastră în faţa evenimentelor, cari se petrec şi vor urmà?.. . E greu să răspunzi. Dacă nu ai şti despre o unitate de simţiri a tuturor Româ­nilor, ai spune, că nici una. N'avem nici o atitudine, pentrucă nicăiri nu se vorbeşte despre ea, nimeni nu o precizează, ne mai vorbind despre o mişcare generală căreia să zicem, că nu i-a venit încă vremea. Un om nu s'a ridicat să vorbească din inima neamului lămurind fără sfială de aliaţi si fără frică de duşmani, idealul nostru al tu­turor. Doar singur d-1 N. I o r g a dacă a spus într'un articol din „Neamul românesc", că răsboiul naţional al României nu se va purta în Balcani: în colo tăcere completă, tăcere ruşinoasă şi plină de semne rele. Presa noastră de aici se mulţumeşte să-şi fixeze simpatiile când faţă de Bulgari, când faţă de Turci, iar cea din Regat se îmbracă în haina pestriţă a ştirilor de pe câmpul de răsboiu, făcându-şi cu multă sârguinţă datoria ei de presă de partid.* Nici un accent de se­riozitate în toată această presă, nici o lică­rire a idealului naţional în ea. Par'că opinia noastră publică n'ar aveà cunoştinţă despre cele ce se pregătesc, par'că noi Românii am fi undeva în Hindustan, departe de această Europă, care fierbe astăzi toată. E o apa­tie în sufletele noastre, ori o inconştienţă grozavă, care ne face să uităm, că aici pe crestele Carpaţilor trăieşte un. singur popor menit să aibă o soartă mai bună. Şi dacă ar trebui să producem noi o-stare de lucruri ca cea de astăzi! Dar situaţia aceasta este dată de acţiunea altor popoare, de dreptatea implacabilă a istoriei. Nouă nu ne rămâne decât să ne dăm seama de ce să petrece în jurul nostru, să ne strângem rândurile şi

minţile în cap, ca să putem să avem şi noi un rol măcar în aceste clipe istorice.

Se vorbeşte despre importanţa României în descurcarea iţelor balcanice. Aceasta este însă numai România oficială, regatul român, care îşi are legăturile lui cu tripla alianţă şi duşmăniile lui particulare. Această Românie nu este însă şi nu poate să fie neamul ro­mânesc întreg, oricât de mare razim ar alcătui ea pentru existenţa lui. Căci, să nu uităm nici­odată că soarta neamului nostru nu va putea fi schimbată decât cu concursul tuturor fiilor acestui neam. România poate să fie un fiu mai mare şi mai cuminte, niciodată însă în­treg neamul nostru. Da, România îşi va aveà rolul ei în actualele împrejurări, un rol frumos şi impunător, când ne gândim la puternica ei armată ; nu-1 va aveà însă neamul româ­nesc, dacă nu ne vom îngriji noi toţi să-1 aibă. Din câştigul României, e adevărat, vom putea profita şi noi, întrucât fraţii se îm-părţesc asupra avutului lor, însă un profit dintr'un câştig împărţit. Şi să ne gândim numai ce am putea câştiga noi pe ur­mele unei acţiuni unitare, care ar ridica în faţa Europei un singur popor cu o singură ţintă?!...

Nu este neam mai nenorocit decât cel condamnat să. nu aibă nici un rol in istorie. Aceasta însemnează că acest neam nu trăieşte organic acum şi nu va trăi de loc în viitor. Acest neam nu există pentru omenime decât sub raportul pur animalic. Oare un astfel de neam ne pregătim să fim noi? Evenimentele apropiate ne vor lămuri.

* Se semnalează în acest scurt articol marile

evenimente cari se pregătesc în Europa şi s'a vorbit de acţiunea unitară pe care trebuie să o desvoalte neamul nostru în faţa acestor evenimente. Acum, că în ce fel să se facă această acţiune unitară, cum să se aducă într'o singură alvie întreg cursul politicei noastre naţionale, nu e de căderea unui simplu cronicar anonim dintr'un colţ de revistă să o spună. Aici nu e vorba de propagandă, e vorba de fapte. Oamenii noştri condu­cători sunt singuri îndrituiţi să-şi spună cu­vântul sub acest raport. Y.

©BCU Cluj

Nrul 30, 1912. LUCEAFĂRUL 611

Cântece. ï.

Iubirea mea, de-ai fi o floare Şi rouă-asupra-ţi n'ar cădea Şi parte n'ai aveà de soare, Te-ai stânge 'ncei, iubirea mea, Şi te-aş svârlî nepăsătoare. Atuncia nu m'ar mai durea, Cum astăzi sufletul mă doare, N'aş plânge-atunci când'i-aş vedea Pe toji călcându-te 'n picioare.

Şi mătuşa Acsinia se mai uită odată în gol ca şi cum ar fi vrut să-şi cheme gân­durile şi începu:

„Tătuca erà de felul Iui dogar"... La asta noi băieţii Chitarcă, băieţii luiVasiliu

din fundul gradinei, a mătuşei Ioanei din vârful, dealului, Nicu Lămăşanului, strânserăm rân­durile în jurul mătuşei, în vreme ce dânsa povesti: „Că vezi pădurile de brad erau dese: lasă că erà muntele tot împodobii, dar să întindea până încoace spre povârnişurile dea­lurilor şi şesurilor. Şi în fiecare an, tătuca se ducea cu cofe şi ciubere de Dumineca-Mare la târg, la I e ş i. Se pornea pe la Ispas cu un car încărcat şi ajungea Ia târg în Joia-Moşilor.

Pe atunci, dragii mătuşei, nu erà ca amu. Când se pornea omul la un drum mai lung: la Ieşi, la Bârlad şi chiar la Roman, ori toamna după poama-vie la Cotnari ori în Ţara-de-jos, îşi orânduia aşa treburile ca şi cum s'ar fi dus pe ceia lume: m e r e à la popa, se spovedea, se precistuià şi se ierta cu toţii ai casei şi. cu neamurile, cu prietinii şi erà petrecut şi bocit de femeie, mamă,

I I . Par'că noaptea asta iese din mormânt Fluturându-şi giulgiul mohorît şi mare Ce miroasă-a frunze moarte ş'a pământ —

Par'că 'n noaptea asta viu delà 'ngropare Unde-am dus credinţe, visuri şi avânt Şi privind mirată la mulţimea care Lăcrămează 'n juru-mi — eu încep şi cânt.

i tată, copii până hăt departe de sat. De - acolo, se ierta iar cu dânşii şi o porneau tot

fluturând căciulile şi năfrămile până nu se mai vedeau.

i Amu, eram de doisprece ai, ştiam a prăşi, 1, a coase năfrămi, a face mâncare, a ţese, că - fata pe atunci nu erà ca azi, să şadă în a şcoală până se mărită şi să steie de găteli : şi de oglindă. La treisprezece ai ştiea a ni-Î vidi, a ghili şi a pune în stative. Lapaispre-- zece ai erà de măritat. Dacă trecea cu doi Î ai peste vrâsta asta, o clevetea satul că e - bătrână. Şi tocmai anul cela tătuca s'o sfă-i tint eu mama să-mi cumpere o caţaveică cu l blană de hulpe şi o ladă, că o fată aveà şi

nu aveà altă zestre. De nu avea ladă si . caţaveică nu se mărita.

» : „Ştii ce, grăi tătuca aşa pe la Paşti, eu i zic, măi ferneie, să mai lăsăm cu lada şi ca-î ţaveica până la Dumineca-Mare. Atunci mă i duc la Ieşi şi o iau şi pe dânsa, să şi le i aleagă cum a şti ea să i le cumpărăm de ï acolo. i — Fie şi aşa", a zis mama. Şi a doua z\ , de Ispas am pornit opt cară încărcate cu

1*

I I I . • Din visuri dulci, din bogăţie De gânduri risipite 'n van, Din nopţi cu lună argintie Şi umbre negre de platan Ţi-am închegat o 'mpărăţie, Ş'ai fost un împărat tiran.

Ecaterina Pitiş.

O icoană a vremii.

©BCU Cluj

6Í2 •• LUCEAFĂRUL Nrnl 30, 1912.

cofe, ciubere si c o h i t e , au esit din sat ur-mate de nevestele oamenilor, de copii, pă­rinţi, prieteni; iar planşetele şi bocetele se auziau ca după mort. Şi erà de ce, că dru­murile erau tot prin codrii şi codrii erau plini de hoţi şi când nu te aşteptai îţi eşiau îna­inte să te întrebe de sănătate.

La rateş la Preuteşti carele s'au oprit; au băut oamenii rachiu, şi cu mare greutate şi jele s'au despărţit cărăuşii de ai lor. Şi că­răuşii luaseră unul un băiat mai răsărit; altul o fată să-i ţie de urît, aşa că aveam cu cine mă luă. Şi am mers tot scuturând năfrămile până am intrat în păduri şi nu ne-am mai văzut, dar meream numai ziua, că noaptea nu erà chip, că mişuna hoţii ca strigoii în noaptea de sfântul Andreiu; iar ziua de ne întreba cineva de unde venim şi unde ne ducem, spuneam că venim delà satul prin care trecusem şi mergem la cela care erà înaintea noastră. Nu de alta, da dacă ar fi auzit unde mergem, cine şti dacă nu s'ar fi găsit unul să ne iasă înainte la vreun han ori la vreo inimă de pădure şi să ne facă o soţie sau să deie de ştire la câţiva de ai lui să ne iasă în cale şi să ne ciomăgească bine. Şi hai, hai, djn sat în sat; seara am fost la Dolhasca şi a doua zi sub seară la un rateş delà Ruginoasa. Şi ce drumuri rele, cu hopuri, cu suişuri şi cu coborîşuri, aşa că să fi avut car de fier şi tot i se rupea crucea. Şi ce vreme frumoasă nu erà: mă rog ca la Dumineca-Mare. Unde te uitai nu­mai flori şi lumină şi miros de flori şi iarbă. Dar trebuie să spun că tătuca cam suferea de vătămătură şi când-îl apucă, să tăvălea ca şerpele. Şi la Ruginoasa îl apucă vătă­mătură şi „Valeu!" „Valeu"! toată noaptea. Şi aşa de rău i-a fost atunci, că am crezut că se duce... A doua zi hangiul spuse tatei, că este în sat o babă care leagă vătămătură. Oamenii ceialalţi au grăit:

„Atunci dumneata rămâi că noi ne ducem înainte şi te aşteptăm la hanul dintre Ru­ginoasa şi Sarea, că nu vrem să stăm pe cheltuială aici". Şi oamenii s'au dus; iar han­giul a trimes după o babă, care cum a venit a spus să-i deie nişte funingine şi un pahar cu rachiu. Şi a pus funinginea în pahar, 1-a bătut bine şi i-a dat să beie. După asta 1-a

legat cu nişte răşină şi ce i-a mai bolmogit, ea, acolo, şi ce i-a dires că să vedeţi, i-a luat vătă­mătură ca şi cu mâna. Şi de atunci tătuca nu sîa mai văitat de meteahna asta. Şi am pornit-o la drum, numai noi singuri. Şi, hai, hai; haida-hai. Când a fost soarele la nămezi am dat într'o pădure. Când numai ce ne iasă înainte un român îmbrăcat cu bundiţă, cioareci, opinci, cu pălărie mare, uscat la faţă şi cu ochi ca sperieţi şi ţinea în mână o biciuşca.

„Bună, ziua", grăi el' cătră tata. „Mulţămim dumnitale", a răspuns tătuca. „Bădica, a vorbit omul, nu te supăra: am

intrat cu carul într'un hop delà dâmbul cela în vale, şi arată tatei şoseaua înapoia noa­stră, şi nu-1 pot scoate. Dacă eşti bun şi nu-ţi e cu supărare, ia boii dumitale şi hai de nti-ajută să-1 scot".

Da mie, însă, cum îi jucau omului celuia ochii în cap; îmi venea să-i zic: „Ia ascultă, bădica, ce umbli cu fleacuri ziua nameaza mare". Dar iar m'am întors cu gândul: „De, poate să fie aşa".

Şi, tătuca, de, ca omul ce ştia ce e năcazul, mai scărpinându-se în cap, întrebă pe om, că de unde unde e. Din Doineşti, răspunde el.

„Din Doineşti, făcu tătuca înseninat. Şi unde te duci?

— Mă duc şi eu la Ieşi cu nişte ciubere, a răspuns omul.

• — Apoi, mergem amândoi, a glăsuit tătuca bucuros. Hai să-ţi ajut. Şi să pornim în­caltea odată, că mai am nişte cărăuşi cu cofe, care mă aşteaptă ei după dealul de dinaintea noastră.

— Bun, a grăit românul, abià nu ne-a fi urît".

Şi luând tata boii, mă lăsă pe mine la car şi o porni cu omul. S'au dus ei, s'au dus, până ce au dat dincolo de dâmle, când numai ce aud glasul tatei :

„Valeu ! Hoţule ! Valeu !" Ţipăt ce am tras. Am crezut că 1-a omorît.

Fuga eu până acolo. Când ce să vezi, tata se tăvălea pe jos şi se irecà la ochi, văitându-se : „M'a chiorît. Valeu ! Valeu !" Mă uit eu, ochii lui plini de ardei, de cel roşu, pisat. Noroc, că cine s'a îndurat, că mai încolo la o mar­gine de drum erà o fântână cu tioc şi cu prăjină la el.

©BCU Cluj

Nnil 30, 1912. LUCEAFĂRUL 613

„Da boii, boii, unde-s tătucă? strig eu. — Boii unde-s, fată hăi ! Hai, la fântână şi

mi-i turna de spălat : „Valeu ! Valeu ! Boii mei ! Ochii mei !" se jelea el. Şi am stat ca Ia trei ceasuri turnând tatei apă în pumni de s'a spălat la ochi, că aveà să chiorască, şi oleac, oleac, doar s'a limpezit, dar ochii îi erau roşii ca sân-gele, şi din durere tă-tuca o dădu în ofturi si în blesteme.

„Da cum ţi i-a luat, tătucă?

— Cum? Tâlharul ştii că a zis să-i ajut.şi m'am dus cu el, când colo, nici car, nici nimic.

— Poi, bine, zic atunci, pricepând şi­retenia, da unde ti-e carul? El nici una nici două, scoate o mână de ardei roşu din sân şi svârle în ochi. — Oof! of! pă­catele mele, ce aveam să trag" şi s'a pus să plângă ca copiii. Ce era să facă, eră prăpădit. Se uită în sus, în jos. Prinde orbul, scoate-i ochii, codri în dreapta, codri în stânga. Când numai ce dă D-zeu si se vede venind cineva călare din partea unde mer­geam noi. Erà un popă, cu laibăr pe el, cu potcap.

Tata se ridică, îşi scoate pălăria, şi popa mulţămeşte şi se opreşte în loc.

„Da, ce ai păţit?" îl întrebă el. Şi tata a dat a povesti: iacă aşa şi aşa;

toatăjntâmplarea. „Ei, de amu nu mai ai boi, a spus popa;

poate îs şi porniţi spre ţara nemţească. Da lasă, că nu eşti numai d-ta păţitul. Da, uite

ce e, lasă". Si descheiându-se la antereu a scos, o pungă de pânză din sân — atuncea am zărit niste cuţite si pistoale, la un brâu şi a numărat din el ce a numărat numai gal­beni si a zis tatei întinzându-i mâna:

N U

O. Spaethe: Fragment din bustul lui Gheorghe Bariţiu.

„Iacă douăzeci de galbeni, să te duci să-ţi iei alţi boi delà Sârca, da mai stai : să laşi pe cineva la car, că altfel ar fi să rămâi şi fără el".

Si băgând două degete în gură, aşa a fâşcăit de a răsunat pădurea, şi deodată numai ce auzim crengile trăznind şi doi oameni cu puştile în mâni, eşiră în drum : se uitară şi la noi şi la el şi grăiră :

©BCU Cluj

614 LrCKAFÄKOL Niul 30. 1912.

„La poruncă, căpitane ! — Ce" veste ? a zis popa. — Bine căpitane. N'am văzut nimic. — Tu Buzdugane, a zis popa cătră unul

din cei doi : un român mic şi îndesat ; să te duci cu omul ăsta până la rateşul delà marginea pădurei, la Boldeşti şi. să vezi n'a aveà orândariul, oricare-va, să-i vândă, ori să-i împrumute doi boi, că pe a lui i-a luat un nepricopsit; şi să vii înapoi. Iar tu Ispas, îi grăi cătră celalalt, un român mai uscăţiv şi mai înalt, să-i păzeşti earu şi pe care l-ai vedea că se apropie, un glonţ, şi în pădure".

Şi am pornit eu cu ţătuca şi cu omul. Pe drum tătuca l-a întrebat:

„Mă rog, da de unde e părintele? . . . — Ce, nu-l cunoşti? a zis omul. Ai auzit

de Codreanu? — Codreanu? a răspuns tătuca, îngăl-

binindu-se. — Ce ai? a zis omul. Apoi, n'ai auzit că

haiducul Codreanu face numai dreptate în ţară ; ia delà bogat şi dă la sărac. Taci mulcom şi linişteşte-te şi să nu spui la ni­menea cine ţi-a dat banii, că uite, şi omul, arată părul din cap, atâţia duşmani are. Da D-zeu e bun, de câte ori vine potera, Co­dreanu îi răpune pe toţi. Da, amu, de o bu­cată de vreme e scârbit : aveà o drăguţă ici la un rateş la Moţca, şi a dat stăpânirea că acolo j-e culcuşul şi a venit la dânsa şi a canonit-o până a spus; iar el a aflat şi a venit şi a omorît-o. Şi amu îi pare rău ; par'că e zăpăcit: Nici nu ştie unde i-e capul. Da i-a trece, că e tânăr încă şi apoi, ce se face codrul fără el?*

La vestea asta m'am înfiorat şi par'că ve­deam o femeie omorîtă înaintea ochilor mei, şi par'că vedeam un rateş fioros. La coada pădurei am dat de rateş drept în marginea satului, la Boldeşti. Aicea tocmai ne aşteptau oamenii cu carele, care cum au auzit s'au si grăbit doi să meargă să tragă caru ; iar alţii au şi pornit în sat să caute boi de cumpă­rătură.

Da cu cât ne apropiam, cu atât vedeam mai lămurit, că, la car erau doi boi şi doi oameni. Când colo, boii înjugaţi şi de-o roată, legat cu manile la spate chiar omul care chiorîse pe tata cu ardei şi-i luase caru,

„Măi, grăi tata, da asta-i minune ! . . . De unde până unde boii mei la car".

Şi omul care rămăsese Ia car, ne zise : „Aiştia vi-s boii? — Ai ştia. — Aista e cel ce ţi-a dat cu ardei în ochi? — Aista, am zis eu. — Par'că e aista, a zis tată ; da, aista e. — Dă cum l-ai prins? întrebă cel ce îi

zicea Buzdugan. — Cum? a răspuns celce rămăsese la car:

Intreabă-1 să-ţi spuie. — Măi, de ce ai luat, tu, boii omului? îl

întrebă celce fusese cu noi. — Apoi, să nu mă mai canoniţi, oameni

buni, că vă spui totul: eu am avut, şi eu, car cu boi şi mergeam la Ieşi cu ciubere. Când colo după dealul cela mi se înţepeneşte carul într'un hop. Ce să mă fac? Văd pe omul ista cu carul. Repede îl ajung şi îl rog să vie cu boii să-i scoată pe al meu. Când mă întorc ia boi şi car dacă mai ai de unde : nişte hoţi mi-i luaseră.

„Fire-ai de râs să fii", zise Buzdugan, în vreme ce şi celalalt grăi:

„Par'că mie mi-ai spus altfel, că i-ai luat de sărăcie.

— Da, boerilor, apoi, de sărăcie, da de ce, mă rog. Dacă mi-a luat unul boii şi carul meu, mintea mea m'a dus să-i iau şi eu pe ai altuia. Aşa m'a tăiat capul, aşa am făcut.

- Da de ce ţineai ardeiul în sân? îl în­trebă celce îl chema Buzdugan.

— Apoi să vezi, îl luasem de acasă pe drum într'o petică şi se vărsase în sân.

— Şi asta e una, grăi Buzdugan. — Atunci, de ce a-i venit înapoi cu boii? — Să-i dau omului, că mă mustra gândul. — Atunci de ce i-ai înjugat la car iar? — Să mă duc după om să-l caut, că ştiam,

că trebuie să se fi dus până la hanul delà Boldeşti.

— Bine, bine, grăi omul ce rămăsese cu carul; până aici toate le-ai şurubărit> da rogu-te, de ce ai vrut să întorni carul spre partea de unde veniseşi?

—' Apoi, boii, pe semne, se trăgeau spre casă.

— Al dracului neam de om, îi dă hai-

©BCU Cluj

Nrul 30, 1912. LUCEAFĂRUL 615

ducul; cu tine, mă, n'o mai scoate nimeni la cale. — la desleagă-1, grăi Buzdugan, şi să-i dăm câteva strate de puşcă peste partea cea mai fragedă.

— Valeu! Valeu! prinde el a se văita: Lăsati-mă! Ertati-mă!

— Nu, găinarule; de ce ai vrut să furi boii omului, grăi celce fusese cu noi, că şi el e sărac şi cu copii, şi de ce să-i iei munca lui.- Ce ti-a făcut? Ba încă să-1 si chiorăsti.

— Valeu! Valeu! da nu-i adevărat, spune minciuni, a prins a da cu gura hoţul.

— Asa bine! a zis haiducul si mi 1-a des-legat şi când i-a cârpit Buzdugan, măi bade, o palmă ca aceea, de a dat peste tovarăşul lui, da cela, când 1-a primit în alta, i-au sărit dinţii din gură: — Na, găinarule, i-au zis ei, de te-om mai prinde cu comedii de astea te j upch i m.

Si s'a dus cela ca împuşcat, iar noi ne-am luat ziua bună delà dânşii si ne-am dus la rateş, cu boii şi cu douăzeci galbeni delà Codreanu".

La asta, noi băeţii, am vrut să zicem ceva şi să ne ridicăm crezând că cu asta s'a is­prăvit povestea. Da băbuca ne zise: „Da, staţi, că nu s'a isprăvit încă".

La vorba asta ochii noştri fulgerară de mulţumire şi ne frecarăm palmele, iar mă­tuşa grăi:

„Da mai întâi aduceţi-mi o lecuţă de apă careva".

Eu, care cum am mai spus, eram de casa mătuşei Acsinii si sării:

„Mă duc eu, da nu începe până nu viu". Şi cât te-ai şterge la ochi şi fui cu apă;

iar băbuca după ce o sorbi, scoase o basma din buzunarul caţaveicei. se şterse la gură si urmă:

„Mergem noi la han, am spus la oameni toată păţărănia şi am pornit. Am mai po­posit la nişte hanuri; la Târgu-Frumos, la Podul-Iloaei şi a treia zi am fost la Ieşi. Acolo, până am vândut cofele, până una alta, ne-a apucat Dumineca-Mare; Şi cum e azi Dumineca-Mare; cum e mâne, Luni, sf. Troiţă; şi a doua zi Marţi, trebuia să ne întoarcem. Când Marţi, dimineaţa, să înjuge oamenii boii, numai ce auzim t r â n g h i ţ i şi t o b e pe uliţi şi lume alergând, iar un dorobanţ că-

O. Spaethe: Cocoana Tilica, bronz.

lare cetea, nu ştiu ce pe o hârtie şi lume de pe lume se adunase împrejurul lui şi ne-am dus şi noi şi spre minunea şi zăpă­ceala noastră am aflat, că haiducul Codreanu a fost prins şi judecat şi că după nămezi au să-1 spânzure pe şesul Bahluiului. Şi s'a făcut o zarvă în târg, o mişună de oa­meni pe uliţi cum n'am mai văzut, şi toţi întrebau, dacă e adevărat şi nu le veneà a crede după cele ce se auzise de isprăvile lui. Iar ceice băteau din tobe şi celce cetea, nu spunea decât, că cine vrea să-1 vadă, n'are decât să se ducă pe şesul Bahluiului, iar tata a zis, că stă să vadă, de ciudă, care Codreanu a fost prins, că lui nu-i vine a crede, că doar a vorbit cu el în pădurea delà Boldeşti şi nici celorlalţi oameni, după câte văzuse si auzise, nu le veneà a crede si au rămas cu toţii. Şi după amiaza lumea a început a curge în vale, spre Bahlui. Aici furci puse şi un podeţ înalt şi în faţa pode­ţului alt pod mai sus, cu scări si cerdac ca un fel de b a l c o n , învelit cu un ţol şi în el erau jilţuri, mese şi scaune, şi pe o masă o cruce; iar de jur împrejur erau ţăruşi şi frânghie păzită de dorobanţi şi arnăuţi, cum se face şi aicea la părăzi, să nu treacă orice lume unde se adună boerii si mel i t ia .

Odată, numai ce auzim trăgând clopotele pe la biserici; goarnele cântând şi tobele

©BCU Cluj

616 LUCEAFĂRUL Nrul 30, 1912.

bătând; iar lume^de. pe'lume strânsă de se omora om pe om şi. mai* să rupă funia dela ţăruşi. Noi am avut noroc că am apucat un loc mai aproape. Şi numai ce vedem că vine gloată dinspre târg, şi trâmbiţele tot mai apropiat cântând. Un rând de dorobanţi bă­teau cu bicele în oameni să facă loc; apoi droşti încărcate de boeri; după dânşii un popă,

s'au şi suit în cerdacul de scânduri şi s'au aşezat la masă. Arnăuţii întăriră împrejmuirea de frânghie şi ajutorul de călău îmbrânci pe osândit pe podeţ. După asta călăul potrivi ochiul la o funie după un scripete, sus, la grindei.

Deodată un grămătic se scoală si face cu mâna la lume să asculte. Si a dat a ce t i

O. Spaethe: Monumenturindependentei al oraşului Giurgiu.

în odăjdii; după popă osânditul: l-am cu­noscut după ochi şi după umerii obrazului, da slab şi tuns şi ras după ceafă, şi cu gulerul cămeşei tăiat şi legat cu manile la spate, băgate în cătuşe, si cu lant ţinut de un ţigan fioros şi urît. Am auzit din oameni, că e ajutorul călăului. După el venea droşca că­lăului şi în ea un sicriu şi în picioare călăul în strae roşii: un ţigan gras, fioros şi buzat, apoi, iar arnăuţii şi lume de pe lume cât păr în cap. La vederea prohodului ăstuia femeile au dat a plânge; mulţimea să se burzuluiască si par'că te apuca fiorul. Boerii cum au ajuns,

sin ten ti a si a înşirat tot, tot ce a făcut hoţul: că în cutare timp a prădat pe cutare hangiu, că în cutare a călcat pe arândaşul cutare, şi că e osândit la spânzurătoare. Apoi, tobele au prins să bată; iar popa a spus osânditului să îngenunche şi să se roage; si să-si ceară iertare dela lume. Da el a ri-dicat doar manile la ceriu; şi s'a închinat; iar ertare la oameni nu a vrut să-şi ceară, că a zis, că nu le-a greşit cu nimic. Lumea par'că nici nu sufla; iar eu, mă alipii de tătuca strâns, strâns şi inima par'că îmi era cât un bob de linte si doar mă uitaiu ne-

©BCU Cluj

Nrul 30, 1912. LUCEAFĂRUL 017

dumerită. Da, din toată lumea de boerime şi de jupânese ce era acolo, una par'că nu avea astâmpăr: o cucoană tânără, semăna ca două picături de apă cu fata boerului Hârtularu delà noi; de care v'am spus că a făcut Codreanu s'o ieie nepotul lui Vodă cu trei mii de galbini în loc de cinci, şi se uita când peste mulţime, când la osândit şi tare îngrijată. Da mie nu-mi erà de ea cât de osândit. Şi-am văzut cum călăul i-a potrivit capul în jos, după care luă ochiul şi îl aşeză după bărbie. Tobele iar au bătut; iar inima în mine amu tremura de mi se strângeau toate vinele ca nişte gume şi mi se muiaseră picioarele. Nişte femei delà spatele noastre au dat a boci tânguindu-1: „Să­racul Săracul Da ce rău a făcut el, că de omorît n'a omorît pe nimene. Ba unde vedea sărăcie si foame scotea si da. Mânca-i-ar ere-menarii, grăi una, sa- i mănânce şi putrezi-le-ar oasele, să le putrezească, hunţi-f uşi, că tot l-au urmărit şi nu s'au lăsat până l-au prins". Călăul şi ajutorul au pus mâna pe frânghie să tragă, da atunci cunoana cea tânără a făcut cu mâna: „Staţi!" Iar la spa­tele nostru auzirăm: „Opriţi! Opriţi!" Şi un arnăut călare a întins domnilor o hârtie cu pecete în o prăjină. Grămăticul a făcut semn călăilor să steie, si cu cât cetea cu atât se întuneca; iar fata cucoanei cu atâta să însenină. Deodată grămăticul se uită chiorîs la osândit, arată hârtia si altor boeri care şi ei s'au posomorit şi s'au uitat lung la osândit, şi ce au şoptit între dânşii, că unul, care samănă cu ginerele boerului delà noi, a grăit: „Oameni buni!... Mila domnească a hărăzuit ertare osânditului; dacă să lea­pădă de relele apucături şi năravurile cele fără de lege, la care din ispita diavolească s'a dedat la ele, până azi, şi dacă se aşează într'un loc să trăiască ca un om cinstit si fără gând rău asupra aproapelui lui. Dacă primeşte aşa, să i se iee funia"...

Da pentru ce 1-a ertat n'a spus. „Osânditule, a zis un alt boer, te laşi de hoţie

şi de codru? Măria Sa te-a iertat, fiindcă asupra ta n'apasă, afară de răzmeriţă cu potera moarte de om.

— Ba da, a grăit el, am omorît. La rateş, la Moţca eu am omorît pe hangiţă, fiindcă

mi-a spus culcuşul stăpânirei şi pentru aceea trebuie să-mi iau osânda".

Aşa s'a făcut între oameni o zarvă ca de huet de ape; iar boerii ce au vorbit între dânşii, că tot acela ce 1-a întrebat i-a zis:

„Asta nu scrie la cele ce ai făptuit. Te-a

O. Spaelhe: Monumentul Putnenilor (1877—78).

iertat domnitorul, esti bun iertat. Decât atâta dacă îţi mai e de codru, rămâi unde eşti".

Da, în vremea asta cucoana se ridică. Atunci o văzui mai bine la faţă, da tătuca a grăit:

„Fă, Acsinie, asta nu e duduca noastră?" Era chiar ea, duduca Anghelica, fata boe­

rului Hârtularu delà noi delà moşie, măritată după nepotul domnitorului, că a grăit:

„Omule, lasă-te de rele şi de codru şi dacă nu ai unde trăi, vină în ograda şi casa noastră si stai toată vieata, că noi te-om

©BCU Cluj

618 LÖCEAFlfiUL Nrul 30, 1912

îngriji şi te-om comanda ca pe o slugă bună şi veche*; iar un boer cu barba albă a grăit: „Da poate să meargă şi la mine". - Da, Codreanu a zis: „Mă las de codru; mă

las de hoţi^". Şi a spus să-I deslege, apoi înturnându-se spre noród a grăit:

„Oameni buni, iertarea nu-mi face nici o cinste^ că nu mai am dragoste nici de codru nici de lumea asta. Am pierdut tot: mamă, tată, nevastă, aşa că nu mai am ce pierde. Eu singur m'am dat prins şi m'am bucurat de osânda şi de liniştea asta". Şi a zis cucoanei şi boerului : „La dumneata, cin­stită jupâniţă şi Luminăţia ta, Ia ce să,vin? Nu-i ruşine de mine să şed ca un câne să rod mămăliga altuia? Rămâneţi cu bine, şi oameni buni rugaţi-vă lui D-zeu pentru i e r ­tarea lui Codreanu, haiducul, care a murit pentru cei săraci şi obijduiţi şi ziceţi: „D-zéu să-I ierte!" Cât pentru mine, ca suflet, cum mă găsesc, nu purtaţi grijă că m'a lumina Cel de sus".

Şi cu asta se strecură printre lume şi s'a tot dus spre t â r g . . .

* „Şi de atunci, nu s'a mai auzit de el, decât

că unii spuneau _că s'a văzut în un munte, în o hrubă, pustnic; altu că e hoţ şi că e în Ţara ungurească, că fură delà Unguri şi are să vie să deie tot la creştini; allu că s'a prăpădit. Iar delà o vreme nu s'a mai vorbit nimic, ba îl şi uitase, că aşa e firea omului: pe cel ce-ţi face rău îl ţii minte; dar pe cel ce-ţi face bine îl uiţi.

Au trecut vreo doi ani. în vremea asta m'arri măritat şi eu( cu Bertea. El erà vechil la Hârtuiaru, boerul nostru. Şi nu mult după nunta mea a murit şi el şi să vedeţi cum".

Aicea, iarăş strânserăm rândurile în jurul babei, ghiontindu-ne, care mai de care să audă mai bine, în vreme ce ea tuşi şi urmă:

„V'am mai spus, că boerul bătea oamenii de-i ologeà şi le da câte un sprocovăţ să se însdrevenească şi se lăuda că lui nu-i pasă decât de D-zeu şi cu asta ajunsese de po­mină. Ba, acum bătea şi oamenii streini de pe drum...

— Ce, erà nebun, mătuşă", zise Chitarcă, plin de ciudă.

„A, unde se porneşte, staţi să vă' spun:

Făcea câte o mămăligă mare — zicea, că face pomană şi da şi o strachină cu brânză de oaie — şi avea lipit pe stâlpul porţii o tablă, că, de e foame unui drumeţ n'are decât să intre şi să mânânce pe degeaba. Omul mânca, se sătura," făcea cruce, şi când la urmă venea boerul, se uità la cât mâncase omul şi la el şi nici una nici două poruncea butucul.

— Da mă rog, întrebai eu, cum erà butucul, mătuşă?

— Butucul, răspunse dânsa, erà un bu­tuc de stejar bărdălujt ca o ladă şi des­picat în două şi cu două găuri cât încap pi­cioarele. La un capăt despicăturile erau unite prin balamale şi la celalalt capăt aveà bel­ciuge şi lacată. — Descuie dacă poţi Bu­tucul greu. Cui îi punea picioarele în butuc nu le mai putea purta. Şi când făcea cineva ceva descuia butucul, îi punea picioarele în găuri cu tălpile afară şi îl închidea iar cu lăcata... Doamne fereşte, măi băieţi, numai când îl vedeai te îngrozeai.

— Da, ce mai aveà, mătuşă? o întrebă Chitarcă.

— Erà plin de sânge, scurs delà picioarele celor ce-i bătea.

— Şi ce, îi bătea la tălpi? întrebai eu. — Pu cum, făcu băbuţa. — Şi pe urmă cu boerul, cum a mai fost,

mătgşă? întrebai iar. — Da de Codreanu, ş'a mai auzit? întrebă

Chitarcă. — Apoi staţi o leacă, că mă prea grămă­

diţi cu întrebările. Se mântuesc cu una, răs-punse ea năcăjită. De unde am lăsat?... Ha-ha, clela când făcea pomană... A, da. Şi cum am spus. Vestea, că boerul dă de mâncare şi bate şi îi dă pe urmă şi un so-rocovăţ, se dusese ca de popă tuns. Şi delà o vreme nu prea venea nimeni să mânânce din mămăliga lui".

Da un drumeţ, care se duceà la Ieş i la o j u d e c a t ă , pe semne se porni fără merinde — ori poate le isprăvise atunci, şi a înflă-mânzit tare. Ştia şi el de obiceiul boerului şi tocmai erà în drumul lui şi ce şi-a zis omul: „Mă duc să mânânc, par'că numai eu am mâncat bătae"... Şi intră în ogradă, un om 1-a întrebat ce vrea şi el a zis, - că-i e foame. Da, ori venea cineva ori nu venea,

©BCU Cluj

Nun 30. 1912. LÜCEÄFÄKÜL 619

mămăliga erà pe fund. Şi a mâncat omul i-a grăit, de ce se laudă atunci că are bani frumos, a tăiat cum se tae mămăliga cu o şi că nu-i pasă. Şi 1-a dus în visterie şi i-a aţă, sfrământuri nu i-a scăpat pe jos şi nici arătat o cameră plină numai cu fâşicuri de pe masă n'a lăsat şi nici în brânză, să-i vie galbeni. greu altuia să mănânce. Şi după ce s'a să- Sumedenia asta de bani ne trezi inima, turat s'a închinat şi a stat să-1 bată. Când că Chitarcă zise : iată şi boerul. Se uită el pe masă, se uită la om si îl întreabă :

„Ce mai vrei, mă? — Sărut mâna boerule, am auzit,

că dai de mâncare si baţi. Am mâncat, sărut mâna şi bogdaproste şi amu stau să mă baţi.

— Da unde te duci, tu? îl întrebă boerul. De unde esti?"

Omul a spus, că e din cutare loc şi că se duce la Ieşi la judecată

„Hâm! a făcut boerul, pe tine nu te bat, că tu esti om de treabă, creştin; ai milă de fata lui Hristos si de munca omului; tu ai mâncat frumos; n'ai" lăsat frământuri pe masă. Na un sorocovăţ şi du-te cu D-zeu. Eu nu bat că am obiceiul de a ustura omul, ci numai pe cei proşti şi pe hoţi, să se înveţe minte cum să se poarte în lume".

Si omul s'a dus la Ieşi la j u d e ­cată şi a spus la unul şi la altul pă­ţania cu Hârtularu şi pe semne, dracu să ştie, că a ajuns şi la urechile celor mai mari de acolo si la dom-nitor. Da, trebuie să spun, că domni­torul, care erà neam cu ginerele lui se schimbase si venise altul din Tara turcească. Se vede că aista nu-1 prea avea la inimă pe boer unde poate că se lăuda, că nu-i pa să de O. Spaethe: Monumenful lui Qheorghe Bariţiu ridicat în Sibiiu. el si are bani multi, ori mai ştiu eu de ce, că nu mult după comedia asta 1-a chemat „Unde avem noi câte un fâşie? . . . la domnie şi 1-a întrebat de-i adevărat de — Câte un galben măcar, îi tăie vorba ce se laudă. Boerul a tăgăduit, da se vede, Nicu Lămăşanului. că a avut şi spioni şi duşmani, că nu 1-a — Eu am avut, vorbi mătuşa Acsinia şi crezut. Si I-a întrebat si de stare si el a galbeni roşii, si irmilici si garboave. Erau zis, că bani are să podească cu galbeni două mulţi bani odată. Mă rog, mă jucam în colbul odăi. delà crâşmă si găseam sorocoveti. Da, să

Domnitorul a zis, că nu aşa, să-i podească vedeţi că pe urmă, s'a auzit că nu erau gal-două odăi cu galbeni puşi pe zimţi, ca beni, ci bucăţi de lemn tăet aşa să pară fâ-în fâşie. şicuri, şi asta ca să amăgească pe cămătar

Boerul a răspuns, că nu poate ; iar Vodă să-i deie bani să poată petrece.

©BCU Cluj

620 LUCEAFĂRUL Nrnl 30, 1912.

— Auzi a dracului, făcu Dumitru mătuşei Ioanei.

— Aşa, aşa, măi băieţi, grăi mătuşa şi să nu-mi uit cuvântul : De acolo, 1-a luat pe boer şi 1-a dus într'o casă unde să bătea cu buzduganul.

— Cu buzduganul, mătuşă, întrebai eu, şi cum erà?

— Staţi să vedeţi, zice că erà o laită si deasupra de grindă un buzdugan de fier care cu două degete nu atingea de laiţă. Şi—I punea pe creştin pe ea şi-1 lega cu funii şi unu de colea,, călăul lua buzduganul şi se trăgea câţiva paşi înapoi şi un pârcălab, zicea : Una, două, şi la al treilea şi da diurnul buz­duganului. Apoi, când te atingea nu-ţi mai trebuia nici zahăr. Bietului boer numai trei i-a repezit în piept şi 1-a şi podidit sângele, şi a venit acasă şi a gogit ce a gogit şi într'o toamnă s'a si dus.

— Da, de Codreanu, bunică? întrebă Nicu Lămăşanului.

— Tocmai, răspunse dânsa. Cum e toamna a murit boerul, apoi, al doilea, primăvara, ne luăm noi : eu şi bărbatu-meu, cu Bertea, să ne ducem pe la Ispas, la Mănăstirea Neamţului, Ia hram. Acolo, lume de pe lume, oamenii veniţi din Bucovina, din târguri şi sate, şî între alte era şi o îngropăciune ; că­lugării petreceau pe cineva şi după ei lumea cea multă şi am întrebat pe cine duc şi ni s'a spus că pe un căpitan de hoţi, Codreanu, că amu se pocăise şi se pusnicise şi că ve­nise cam bolnav la mănăstire şi s'a rugat de un călugăr să-i dea sălaş până a trecut ziua asta mare. Noaptea, zice, că i-a venit rău şi o chemat pe duhovnic să se spove­

dească, şi până la ziuă a şi murit. M'am dus si eu să-1 văd, când erà să-1 co-boare în locaşul de veci, da nu erà decât o umbră: cu barba şi părul lăi, ochii duşi în fundul capului. Ceva, ceva, aducea la frunte şi la fălci, şi încolo moaşte".

Aici mătuşa Acsinia îşi şterse ochii cu poala fustei după care, răcorită, glăsui : „Am zis şi eu : D-zeu să-1 ierte !" şi am aprins o lumânare pentru el la Maica Domnului . . . Da, oricât bine ţi-ar face un om, da dacă nu-1 mai vezi, nu ştii ce s'a făcut cu el, n'ai cum să-ţi arăţi mulţumirea.

Şi aşa, dragii mătuşei, a fost cu bietul Codreanu şi când mă gândesc, zău bietul Codreanu îmi vine să cred că eu nu-s decât o nălucire a minţii mele, şi de aceea zic : „Doamne, de m'ar luà D-zeu să mă hodinesc, că tare nu ştiu cum îs trudită şi tare mă dor toate cele" . . .

La vorba asta numai ce auzirăm din casă glasul mătuşei Ruxandei, fata mătuşei ei :

„Mamă! Mamă! Hai, şi-ţi beà ceaiul. — Hă-hă ! făcu băbuca, sprijinindu-se cu

mâna de cerdac. îndată, îndată, Ruxandrâ". Şi adunându-şi puterile icni şi se ridică, zi­când :

„Na, zici să mai trăeşti" . . . Pe când noi îi ziserăm :

„Mulţumim, mătuşă". Iar Chitarcă grăi : „Şi, amu, băieţi, hai să ne jucăm şi noi

de-a haiducul Codreanu, cum a povestit bă­trânica".

Şi pe dată ne-am şi orânduit, fiecare după rostul ce ne aleserăm să-1 plăsmuim ; iar po­vestea ca şi altele am ţinut-o minte şi am scris-o s'o cetiţi şi dumneavoastră . . .

Ion Dragoslav.

©BCU Cluj

Nrul 30, 1912. LUCEAïlRUL 621

Fragment din „Critica raţiunei pure". — Tradusă de M. Eminesçu . —

D-l profesor universitar Á. C. Cuza delà laşi, împreună cu mai mulţi tineri, printre cari am onoarea a mă număra şi eu, a pre­gătit o ediţie completă a scrierilor lui M. Eminescu, care va apare în toamna aceasta, în editura librarilor I. V. Ionescu şi N. Geor-gescu din acelăş oraş. In această ediţie de­săvârşită, un singur volum, vor intra nu numai ce s'a publicat, revăzut după manuscrisele poetului aflătoare la „Academia Română", dar şi tot ce este publicabil din ineditele poetului nostru, care a intelectualizat versul românesc, făcând să dispară poezia senti-mental-patriotică din prima jumătate a vea­cului al XIX-lea. Opera lui M. Eminescu, va fi precedată de o introducere minuţioasă din partea d-lui A. C. Cuza, de un studiu amănunţit asupra ei şi a personalităţii, care a creiat-o. Şi în adevăr, d-sa este unul dintre cei în drept de a ne prezenta pe marele poet, în lumina lui desăvârşită, în această epocă de sentimentalism literar, de strategie literară. D-sa 1-a cunoscut personal pe poet, a fost membru al „Junimei", a fă,cut parte din ple­iada de poeţi, supuşi influenţii eminesceniene, şi, mai târziu, a creiat o şcoală politico-literar prin scrierile d-sale economice şi prin „Na­ţionalitatea în artă." Dar se poate obiecta, la ce bun aceea, că biograful a cunoscut pe scriitorul de care vorbeşte! Şi nu este aşa! Nu cunoştinţa scriitorului ajută în a stabili adevărul asupra operei lui, ci cunoştinţa me­diului înconjurător fn care ea a luat vieaţă, mediul şi epoca, care au determinat anumite credinţe politice, anumite urme de pesimism sau optimism. Gândiţi-vă la aceea, că Taine, pentru a face istorie literaturei engleze, stu­diază întâiu configuraţia geografică, istoria

, poporului englez, mentalitatea claselor lui. Căci mai mult ca orice, mediul căreia se adaptează scriitorul hotăreşte opera lui: pe­simistă, optimistă, socialistă sau naţiona­listă. De aceea zic, îşi are importanţă faptul acela, că d-l A. C. Cuza, scriind un studiu asupra lui Eminescu, uşor îi va fi să se

transpoarte în epoca lui, care 1-a creiat, ca unul, care a trăit în aceea vreme.

Printre scrierile inedite, pe cari le va cu­prinde ediţia delà Iaşi, este şi un fragment din marea operă a lui Kant: „Critica raţiunei pure." Prin publicarea ei, se va complecta un gol din biografia lui Eminescu, căci se va vedea prin traducerea aceasta, de ce pro­bleme filozofice era preocupată mintea lui, cari atât de des se întâlnesc în opera-i poe­tică! Căci, zice el în însemnările inedite: „Fi­lozofia este oarecum rezultatul şi formula generală a culturei unei epoci"1). Apoi, se mai vede încă / ceva din traducerea operei germane. Se vede, deosebirea, oarecum re-acţiunea scriitorilor din jurul d-lui Maiorescu, contra direcţiei vechi, cari, în consolidarea şi formarea culturei ei, alerga în apusul eu­ropean, putem spune numai în Franţa. Din acea operă, care şi ea făcea parte din aceeaş reacţiune, a „Junimei", ale cărei forme de vieaţă le luà din Germania, — dăm cetito­rilor „Luceafărului", un fragment, din frag­mentul-acelei traduceri, care se tipăreşte la Iaşi şi anume, din „Estetica transcendentală", care cuprinde în rezumat, rezultatele, meta­fizice, a întregei concepţii filozofice Kantiene.

Despre timp.4) 1. Timpul nu este o noţiune empirică, care

ar putea fi abstrasă din vreo experienţă. Căci simultanietatea cât şi consecutivitatea n'ar putea fi percepute, dacă în fond n'ar sub­sista a priori reprezentaţia timpului. Numai sub suppoziţia aceasta, ne putem reprezenta, unele ca fiind în unul şi acelaş timp (si­multan), alte în deosebiţi timpi (după olaltă).

2. Timpul este o reprezentaţie necesară, care subsista în fond la toate intuiţiunile. în privirea fenomenelor în genere nu putem omite timpul deşi putem prea bine să luăm

») Mss. „Acad. Rom." cu n. 2258, pag. 184. ») Acelaş manuscris, pp. 66—69. Mss. e de format

mare, din 8° pe hârtie groasă şi poartă în unele locuri data de 1874.

©BCU Cluj

622

- fenomenele din timp. Deci timpul e dat a priori. Realitatea fenomenelor numai în el e cu putinţă. Aceste toate se pot omite, dar el însuş (ca condiţie generală a posibilită­ţilor) nu se poate aboli.

3. Pe această necesitate a priori se înte­meiază şi putinţa de principii apodictice a relaţiunilor de timp" sau axiome despre timp în genere. El are numai o dimensiune: de­osebiţi timpi nu sunt deodată, ci după olaltă (precum deosebiţi spaţii nu sunt după olaltă, ci deodată). Aceste principii nu pöt fi trase din experienţă, căci ea nu ne-ar da nici ge­neralitate strictă, nici siguranţă apodictică. Am putea spune numai: după cât percepţia comună ne învaţă... iar nu, că aşa trebuie (să) fie. Aceste principii sunt régule, cari singure fac cu putinţă o experienţă şi ne dau învăţături despre ea, nu prin ea.

4. Timpul nu este o noţiune descursivă, sau cum se numeşte, generală, ci o formă pură a intuiţiunei sensibile. Timpi diferiţi ^unt părţi ale unui şi aceluiaş timp. Reprezen­taţia însă ce se poate da numai pentru un singur obiect, este intuiţiune. Afară de aceea, teza, că timpi diferiţi n'ar putea fi deodată, nu se poate deduce dintr'o noţiune generală. Teza e sintetică şi nu poate rezulta numai din noţiuni. Este dar cuprinsă imediat în intuiţiunea şi reprezentaţia timpului.

5. Infinirea timpului nu însemnează alt nimic, decât că orice mărime determinată de timp e cu putinţă numai prin restrângerea unuia şi aceluiaş timp substituit la toate. De aceea reprezentaţia originară a timpului trebuie să fie dată fără margini. Un lucru însă, al cărui părţi şi toată mărimea unui obiect se reprezintă a fi determinat numai prin restrângere (îngrădire), acolo reprezen­taţia întreagă nu poate fi dată prin noţiuni, (cari conţin numai reprezentaţii-părticele) ci trebuie să se întemeieze pe intuiţiune ne­mijlocită.

Concluzii din aceste noţiuni. 1. Timpul nu este ceva, ce ar subsista de

sine, sau ar adhéra lucrurilor ca o determi-naţie obiectivă a lor; care ar semăna prin urmare, chiar dacă am face abstracţie delà condiţiile subiective ale intuiţiunei lui; căci

Nrul 30, 1912.

în cazul întâiu ar fi ceva, care fără obiect real, ar fi real. Al doilea dacă ar fi ö de-ferminaţie sau o ordine adherentă lucrurilor însuşi, ca asemenea n'ar putea premerge ob­iectelor ca condiţie a lor, nici ar putea fi cu­noscut şi iubit a priori prin teze sintetice. Aceasta din urmă însă poate efectua, dacă timpul nu este decât condiţie subiectivă, sub care în noi au fiinţă toate intuiţiunile. Căci aici şi astfel forma intuiţiunei interioare poate fi reprezentată înainte de obiecte, prin urmare a priori.

2. Timpul nu-i alt nimic, decât forma sim­ţului interior adecă a intuirei, de noi înşine şi a stărei noastre interioare. Căci timpul nu poate fi o formă a fenomenelor exterioare; ea nu aparţine nici figurei, nici situaţiei, etc., ci determinează raportul reprezentaţiilor înăuntrul stărei noastre interne. Şi tocmai fiindcă această intuiţiune internă nu dă figuri, căutăm a înlocui în această lipsă de analogii şi reprezentăm timpul ca o linie prelungin-du-se în infinit, în care cele divine consti-tuesc un şir, care e numai de o dimensiune şi concludem delà însuşirile acestei linii la însuşirile timpului, afară de una, că părţile celei dintâiu sunt toate deodată, iar a celui din urmă întotdeauna după olalaltă. Din-tr'asta-i evident, că reprezentaţia timpului însăş e intuiţiune, fiindcă toate raporturile ei se pot exprima asupra intuiţiunei exteri­oare (a liniei spaţiului).

3. Timpul, e condiţia formală apriorică a tuturor fenomenelor în genere. Spaţiul ca formă pură toată intuiţiunea exterioară este restrânsă ca condiţie apriorică numai asupra fenomenelor exterioare. Pe de altă parte însă toate reprezentaţiile, aibă de obiect lu­crurile exterioare sau nu, totuş în sine însuş, ca determinaţii ale interiorului nostru, aparţin sufletului, această stare interioară din parte-i, fiind supusă condiţiunei formale a toată in­tuiţiunea interioară, de aceea timpul este condiţia apriorică a tuturor fenomenelor în genere şi în faptă condiţia nemijlocită a celor interioare (ale sufletelor noastre) şi prin asta -mijlocită a fenomenelor exterioare. Dacă pot spune apriori: toate fenomenele exterioare sunt în spaţiu şi determinate apriori după raporturile spaţiului, atuncea din principiul

©BCU Cluj

Nrtil 30, 1912. LUCEAFĂRUL 623

simţului interior pot spune cu totul generai: toate obiectele simţurilor sunt în timp şi stau neapărat în raporturi de timp.

Dacă abstragem delà maniera noastră spe­cifică, de a ne intui inţeriorurile pe noi în­şine şi de a cuprinde în puterea noastră re­prezentativă prin mediul acestei intuiţiuni, toate intuiţiunile exterioare, şi dacă luăm prin urmare obiectele astfel, cum ar fi fiind ele în sine înşile, atunci timpul este nimic. Timpul e numai de valoare obiectivă în pri­virea fenomenelor, pentrucă aceste sunt deja lucruri, pe cari noi le accepem, ca obiecte ale simţurilor noastre, dar el nu mai este ob­iectiv, dacă abstragem delà sensibilitatea in-tuiţiunei noastre, prin urmare delà acel mod de a-şi reprezenta, care ni-i propriu, şi vorbim de lucruri în s rne î n ş i l e .

Timpul este aşadar numai o condiţie sub­iectivă a intuiţiunei noastre (omeneşti), care totdeauna e sensuală, adecă întru cât suntem afectaţi de cătră obiecte şi afară de subiect în sine înşile e n i m i c. Cu toate acestea el este eu necesitate obiectiv în privirea tuturor fenomenelor, prin urmare şi a tuturor lucrurilor. Nu putem zice: toate lucrurile sunt în timp, căcî la conceputul lucrurilor în genere se abstrage delà ori şi ce intui-ţiune a lor, iar această condiţie proprie, sub care timpul intră în reprezentaţia obiectelor. Dacă adăogăm condiţia la concept şi spunem: toate lucrurile, ca fenomene (obiecte ale intui­ţiunei sensuale) sunt în timp, atunci maxima e obiectiv-adevărată şi de generalitate apriorică.

E

Risipită-i frunza codrului... şi zarea Neguri o cuprind... Vântul crudei toamne şi-a 'nceput cântarea, Şi cu frunze moarte şi-a tivit cărarea... Iar de păsări cârduri negre, călătoare Aripele 'ntind înghiţind văzduhul în spre ţări cu soare . . .

...Şi-am rămas de toate cârdurile 'n urmă!... Iar un dor nebun Simt cum negrul suflet ne'ncetat mi-1 scurmă Şi mereu sporeşte-a visurilor turmă.. .

Afirmările noastre ne 'nvaţă prin urmare r e a l i t a t e a e m p i r i c ă a timpului, adecă valoarea sa obiectivă faţă cu toate obiectele, cari sunt sau pot fi date vreodată simţurilor noastre. Şi fiindcă intuiţiunea noastră e în orice vreme sensibilă, nici ne va putea fi dat vreodată 'n_ experienţă un obiect, care n'ar stà sub condiţia timpului. Dar îi con­testăm timpul(-ui) orice arogare de realitate absolută, adecă că ar fi" inerent de-adreptul şi absolumerfte lucrurilor, fie ca condiţie, fie ca însuşire, chiar abstracţiune făcând delà forma intuiţiunei noastre sensibile. Căci în­suşiri, cari ar reveni lucrurilor în sine înşile, nici ne pot fi date vreodată prin simţurile noastre. Intr'asta consista i d e a l i t a t e a t r a n s c e d e n t a l ă a t r u p u l u i , drept care, dacă abstragem delà condiţiile subiective ale intuiţiunei sensibile, timpul nu este n i m i c şi nu poate fi atribuit obiectelor în sine în­şile (fără raportul lor cătră intuiţiunea noastră) nici ca subsistent nici ca inerent. Totus această idealitate trebuie să fie pusă, tot aşa de puţin ca cea a spaţiului, în paralelă cumva cu subcepţiuni a sensaţiei, căci s'ar presupune atunci despre fenomen, căruia aceste predicate-i fnerează c'ar avea o re­alitate obiectivă, care aici n'are loc de fel, escepfat cazul dacă această realitate se ia în sens empiric, adecă dacă obiectul însuş e privit ca fenomen: drept, care să se re­capituleze notiţa de mai sus a capitolului întâiii.

" Radu S. Dragnea.

3

Dau a mele gene lacrimilor frâuri, Pare-că Neptun A mutat în ele nesecate râuri . . .

Umbrele 'nserării palide se cern, îmbrăcând natura, Pe când peste suflet rânduri mi s'aştern Umbre de durere şi de dor etern.. . . . . Vântului, ce plopii nemilos i 'ndoaie Nu-i mai tace gura . . . Şi încep să cadă picuri reci de ploaie.. .

Vasile Al. George.

Toamnă.

©BCU Cluj

65Í4 LUCEAFĂRUL Nrul 30, 1912. '

u: O protecţie. „...Bun băiat Costică Dumitriu, zău, bun

băiat; îi iubesc ca pe un frate. Să fi văzut cu ce atenţie mă asculta când îi spuneam de păsurile mele, cu câtă dragoste mă îmbăr­băta;... da, chiar mi-a promis că o să vor­bească cu şeful, pentru mine; şi cine altul ar putea să mijlocească pe lângă şef, decât Dumitriu?" Ce i-am zis: „Frate Dumitriule, îmi ştii situaţia mea, familie număroasă: ne­vastă, patru copii, adecă cinci, — dar al cinci­lea, Dumnezeu să mă ierte, mai bine n'ar mai fi bietul de el, orb din naştere, — soacră-mea, mama, două sute de lei pe lună, iarnă grea, sărbătorile bat la uşe, lemnele s'au isprăvit, — ce să mă fac?.... M'am gândit la tine, tu eşti un suflet mare, numai la tine mi-e scăparea, numai tu ai putea să pui o vorbă bună pe lângă domnul şef!... Vezi tu, eu . . . ce să zic,. . . sunt ruşinos, e drept, nu am putut niciodată să vorbesc cu şeful fără să tremur şi să trec prin emoţii grozave; nu mi-a plăcut,— că nici n'aş fi fost în stare, — să linguşesc pe cineva şi să-1 şterg pe haină, i-a plăcut munca mea, purtarea mea, dacă ini-a dat ori nu dreptul meu, eu am rămas acelaş, nu m'am dus să mă căciulesc. — E rău, e tare rău, dar dacă nu pot altfel! . . . Astfel cu sfiiciunea mea, mi-au trecut atâţia înainte, mulţi cari poate nici nu se gândeau să ajungă vreodată într'o situaţie mai bună. - Tu îi ştii ca şi mine. — Iacă, peste o lună

pleacă Vasilescu, şi-a dat dimisia; încă de-acum doi ani râvneam la atribuţia ce i se încredinţase lui, asigurările; şeful mă price­puse, totuş a crezut că e mai bine să mulţu­mească prietenii, numind pe Vasilescu, pro­tejatul lui Staicovicij acum plecând el nici că s'ar puteà face un asemenea păcat, nu­mind vreunul străin, protejatul mai ştiu eu cui. Zău te rog, frate Dumitriule, tu, ca cel mai bine văzut şi ascultat de domnul sef, pune o vorbă bună şi pentru mine!... Casă grea, iarnă geroasă, lemne lipsă, mizeria nu e departe, gândeşte-te şi tu, nu mă lăsa!" Aşa i-am vorbit şi nici nu se poate să mă lase. El e singurul în birou cu care se con­sultă şeful şi de multeori ascultă şi de el.

*

. . .„Eu mă gândeam la bietul Ioanide... — Dar ce e de vorbit, domn'le şef, im­

becilul ăla de Ioanid!... ă l a? . . . ăla ar în­curca totul, nu ştii ce gafe ne face?.. . îl trimeţi la foc şi el ţi-aduce busuioc. îi ceri dosarul A şi el ţi-aduce condica de expediţie, îl întrebi ceva, stă un ceas până să-ţi dea răspunsul, e un . . .

— Bine, dar,... totuş m'am gândit că destul am trecut acum doi ani peste el, haid' să-i fac şi lui un bine, o fi având şi el greutăţile lu i . . .

— Ce greutăţi, domnu'le şef, dar cine n'are greutăţi pe lumea asta? Pentru cât poate el munci e destul de plătit şi nici nu ar puteà luă altă lucrare; drept ţi-o spun, e un inca­pabil. Toată ziua umblă delà unul la altul să ceară desluşiri şi să se roage să-1 des­curce, că totdeauna se încurcă, e un încurcă lume. Păcat de alţii cari sunt capabili şi nu au nici un loc, pe când d'aide Ioanid se în­cumetă să creadă că se poate numi şi el funcţionar".

Cam în felul acesta îl lăuda Dumitriu, în faţa şefului, pe bietul Ioanide, căci mai aproape e cămaşa decât scurteica şi Dumitriu, mai bine ar recomanda pe Cioculeţ, vărul neveste-si, decât să-1 susţie pe celalalt. Dar cum să ajungă aci? Da, dacă şeful n'ar fi avut intenţia să dea lui Ioanide locul celui dimisionat, ar fi putut mai uşor recomanda pe ruda sa, astfel însă. . . Dar, o ideie!

„Ei, domn'le şef, începu Dumitriu, e o zi-cătoare: ,fereşte-mă Doamne de prieteni că de duşmani mă feresc singur', dumneata umbli cu mila după Ioanide şi el pentru aceasta te laudă şi te vorbeşte n u m a i de bine , pe oriunde şi când găseşte ocazie.

— Ce, ce! cum aşa? explică-mi!... — Puţin crezi dumneata că s'a discutat,

de doi ani încoace, despre numirea lui Va­silescu, în locul ce zicea el, i se cuvenea lui? Căuta să atragă ura colegilor asupra dumnitale: ba că şeful îşi are protejaţii săi, delà care nu se poate să nu umfle bune pă­răluţe, ba că pe el totdeauna l-ai asuprit că nu te şterge pe haină, ca alţii, ba că una, ba că alta, încât tot de bine te vorbeşte şi nu

©BCU Cluj

Nrűl "30, 1912. LUCEAFĂRUL 625

pierde nici o ocazie să-ţi arunce epitetul de om care nu ştie să aprecieze, om fără inimă, omul banului şi al favorurilor, şi dumneata, cu inima dumnitale bună, ai vrea să-1 ridici, în loc de pomană zău, ai face un mare păcat...

— Auzi, mizerabilul!... Dacă e-aşa să ştii că o să-1 chiem aci şi să-şi dea seama de ura ce-mi poartă...

— Foarte bine, aşa trebuie, dar... vezi... te rog din suflet, scoate-mă din cauză; nu-i spune că eu ţi-am destăinuit. Te vei con­vinge de vinovăţia lui delà primele întrebări".

* După două luni. „De, nene Ioanide, eu i-am tocat destule

şefului, pentru dumneata, dar ce mai puteam face, când avea, încă cu două luni înainte de dimisia lui Vasilescu, oferta lui Cioculeţ, pro­tejatul procurorului Georgescu ...

— îţi mulţumesc, frate Dumitriule, îţi mul­ţumesc; ştiu că te-ai cercat să-mi faci un

Să trecem la analiza lucrării despre „Uni­formizarea activităţii reuniunilor" a d-lui E. Pocola. Voi înşira aici numai lucrurile fals concepute.

1. D-l Pocola e aderentul devizei: „Prin noi-înşine". Dar ce rău o aplică! D-sa înţelege prin aceasta ca. învăţătorii să nu mai fie sub înrâurirea „popilor", să fie „au­tonomi"; să fie conduşi de „reprezentanţi adevăraţi (!) ai învăţătorimei". Ce înţelege d-sa prin aceasta, o spune prin cuvintele: „şi numai când am vedea, că nici după această luptă nu ne putem ridica, atunci am aveà să căutăm sprijin la celce poate să ni-1 dea mijlocit şi la celce dispune de pu­tere în mod direct". Cu alte cuvinte: „Prin noi înş ine să ajungem pe mâna duş­manilor noştr i , pe cari să-i servim pentru osul de ros".

2. „Să nu în t repr indem nimic în cont ra curente lor vremii, care ne-a pus, în focarul atenţ iei publice, nu

bine, dar dacă au fost alţii mai cu trecere decât tine... D'apoi lasă că şi eu am fost totdeauna ghinionist. Ce mai pot face? Un lucru însă mai mă ţine de nu mi-au sburat creerii: faptul că nu m'a concediat, în urma anonimelor mincinoase ce s'au primit contra mea. Doamne, Dumnezeule, ce inimă or fi având unii. oameni, să mintă fără frica lui Dumnezeu, care vede toate şi nu va lăsă pe linguşitori şi mincinoşi până nu-şi vor luă plata. Tot ce te-aşi mai ruga acum, — mai fă-mi şi binele ăsta, — caută de-i scoate din cap şefului, minciunile ce i-au spus sau i-au scris duşmanii mei, căci deatunci nu mai am zi albă. Sunt şi eu un om nevoiaş: casă grea, nevastă, cinci copii, — unul din ei orb, — soacră-mea, mama, vai de capul meul Nu mă lăsă şi spune-i că nu sunt vinovat şi . . .

— Las' pe mine, nene Ioanid, am eu grije de dumneata; fii pe pace, mă pricep eu"...

Câmp ina. C. N. Mihâilescu.

atât de dragul nostru, cât mai mult din cauze „par excelence" po l i t i ce" O greşală enormă! învăţătorimea să nu se opună nici decum curentelor vremii? Nici atunci când ştie, că acele curente sunt pă­gubitoare ? Atunci ce propovăduieşte învă­ţătorimea? Să vedem ce fel de curente găsim azi în Sălagiu? Adause personale pentru învăţătorii cari propun cu mare zel limba maghiară; neglijarea limbei române în şcoală; tendinţe de supremaţie a statului asupra şcoalelor confesionale; tendinţa izolării ace­stora faţă de „popi"; vânarea graţiei inspec­torilor regeşti — şi alte curente de acestea ale vremii. Şi învăţătorimea să nu întreprindă nimic în contra astorfel de curente ale vremii? Şi încă din motivul invocat de d-l Pocola, că adecă, învăţătorimea a ajuns în focarul atenţiei publice din cauze „par exţe lenţe" politice (cum zice d-sa)? Nu! învăţătorimea are misiunea sfântă de a sluji toate idealu­rile mari şi de a se opune tuturor tendin-

2

învăţătorimea română din Sălagiu. — Note critice, cu prilejul unei adunări învăţătoreşti. —

©BCU Cluj

626 LtJCEAfiRüL Ural 30/1012.

ţelor distructive. Pentru aceasta are şi în­dreptăţirea legală şi datoria apostolică.

3. „Contraverse ie ce exis tă între ord inea de drept exis tentă şi în t re p ropuner i l e reuniuni i Sătmar-ugo-

. .cène". Ce vorbe mari» cu cari se zăpăceşte auditorul! Ce are a face „ordinea de drept existentă" cu uniformizarea învăţământului, cu crearea uhui post de inspector diecezan etcl?

Să vedem cum stăm cu „aspiraţiile su­fletului nostru"?

4l „ învăţă torul şi preotu l să aibă pregăt i r i Ja ace laş nivou", în care .scop „să se înfiinţeze seminarul pedagogic cu un număr, de ani comuni, de unde voca-ţiunea ar ieşi mai nesilită la iveală".

Oricine se va întreba: cum ajunge d-1 Pocola să ceară un astfel de lucru, care e în absolută contrazicere cu starea de astăzi a lucrurilor, cu organizarea actuală a şcoa-lelor şi cu desvoltarea lor istorică? Răspunsul la această întrebare e următorul: d-1 Pocola vrea să zugrăvească cai verzi pe păreţi şi să arate cât de tare e în planuri, mari. Aceasta îi e cu atât mai uşor cu cât planul acesta îl găseşte cuvânt de cuvânt în cârtea d-lui S. Mehedinţi „Cătră noua generaţie", la pag. 101. In adevăr d-1 Mehedinţi cere cu­vânt de cuvânt ceeace găsim la d-1 Pocola. Numai çât ceeace se poate cere în România într'un articol de revistă, nu poate formula un conducător de reuniune învăţătorească <Jin Ungaria, unde lucrurile au cu totul altă înfăţişare. In România "poate cere d-1 Mehedinţi, care are şi perspectiva de a ajunge ministru al instrucţiei publice, un lucru ca acesta,- care acolo se şi poate îndeplini, dar la noi aşa ceva e absurd. D-1 Pocola se ve^e, că nu ştie, cum se pregăteşte dincolo preoţimea şi învăţătorimea, de aceea aplică tam-nesam lucrurile de-acolo la stările delà noî. Apoi, în România se intră atât în şcoala normală (preparandie), cât şi în seminar cu cinci clase primare, câtă vreme la noi, după organizarea actuală, care e în legătură cu desvoltarea istorică a chestiunei, se intră în preparandie cu patru clase medii, iar în se­minar cù examenul de maturitate!

Cum îşi închipuieşte d-1 Pocola seminarul acesta pedagogic cu un număr de ani co­

muni? Aşa ca preparanzii să fie maturizanţi sau teologii să aibă numai patru clase, sau apoi atât preparanzii cât şi teologii să intre în seminar cu 6 clase primarei -

Şi apoi încă ceva. Când cineva fixează as­piraţiile sufleteşti ale unei reuniuni, trebuie să arete: cum e decisă această reuniune să lupte pentru realizarea lor? L-aş întreba pe d-1 Pocola: cum vrea d-sa să lupte pentru realizarea acestui lucru ? Altfel ce rost are să aşterni pe hârtie lucruri, despre care eşti con­vins dinainte că nu se vor realiza niciodată? De vorbe goale ne arde azi ?

Tot atât de absurd e d-1 Pocola, când sub p. 4, cëre ca preoţii şi învăţătorii să aibă „acelaş salar, cu oficialii de stat".

De unde o fi luat d-sa ideea asta bizară, pe care nici nu o poţi lua în serios? Aspi­raţii logice sunt acestea?

Dar să vedem mai departe. 5. „Autonomie, ca să fim lăsaţ i a lu­

cra l iberi în t r 'o s ingură d i rec ţ ie a v i i torului neamului şi pa t r ie i , cu probleme atât de grele". Adecă cum? Autonomie în înţelesul ca învăţătorul con­fesional să nu mai aibă nimic de a face cu protopopul şi cu consistorul ? Asta e ca şi când un băiat de 12 ani ar, pretinde au­tonomie faţă de părinţii săi, ca să .poată fuma nejenat, şi să poată face sub toate raportu­rile ce-i trăsneşte prin cap. Aş mai fi înţeles ca d-1 Pocola să fi cerut un astfel de lucru acum 10 ani, când în fruntea bisericii steteà Szabó, şi când din partea guvernului pre­siunea eră cu mult mai neînsemnată decât azi. Dar să ceară o astfel de absurditate as­tăzi când dieceza e în pragul unei vieţi noue prin venirea 1a cârmă a II. Salé Dr. Vasile Hossu şi când Ungurii ne martirizează pe teren cultural cum vor, — asta e ceva din cale afară de simptomatic.

Şi cum „să fie lăsaţi liberi să lucreze în­tr'o singură direcţiune a viitorului neamului şi patriei"? Să zicem că învăţătorimea din Săi agi u lucrează bine în această direcţie. Doar nu-şi vor închipui învăţătorii că numai ei lucrează bine în această direcţie? Vor mai fi ş| preoţi şi consistorialişti, va mai fi şi presa şi „Asociaţiunea", care lucrează bine: A cere în vremuri ca ale noastre, când se

©BCU Cluj

Nrul 30, 1912. LUCEAFĂRUL 62?

vorbeşte atât ' de m uit despre ; u n i r e a pu­terilor, despre cooperare , a cere, zic, o autonomie în înţelesul acela ca să fii lăsat să-ţi faci de cap, e un lucru care nu poate încăpea în mintea unui om sănătos.

Să explic însă cum ajunge d-1 Pocola la „autonomie". D-sa nu o ia din vreo necesi­tate curentă, ei o ia tot din cartea d-lui Mehe­dinţi, unde ea are iarăş un înţeles cu totul deosebit. D-1 Mehedinţi cere o „autonomie a corpului didactic" faţă de „influenţa agita­ţiunilor politice", în înţelesul <.& să nu mai ajungă inspectori etc. oameni cari au a face cu politica în prima" linie, iar nu cu şcoala (pag. 104). — Ce plagiat neinteligent, d-le Pocola! -. 6. „ î na in t a r ea în vă ţâ to ru lu i la di­rectorat şi revizorát cu onorarul re-c er ut". Sunt sigur că nici un singur învă­ţător din Sălagiu nu înţelege ce se cuprinde în aceste cuvinte. Şi nu înţelege fiindcă nier nu se poate scoate vreun înţeles din ele. Ce fel de înaintare la directorat doreşte d-1 Po­cola? în şcoalele noastre confesionale director e preotul . Ei, cum să înainteze la direc­torat învăţătorul în şcoalele noastre cari, a-proape toate, sunt şi aşa scoale cti câte un singur învăţător? Şi la care „revizorát" să fie înaintat învăţătorul ? Căci d-1 Pocola e în contra creierii unui post de revizor şcolar diecezan, sub cuvânt că asupra acestei che­stiuni dispune guvernul ţării „în mod dis­creţionar". Aşadară nu e vorba de înaintarea învăţătorilor noştri la revizorát confesional ci la revizorát de stat! Iată deci „aspiraţiu-

, nile" noastre sufleteşti! - Şi iar se poate întreba cineva: cum ajunge d-1. Pocola la astfel de lucruri? Răspunsul e iarăş foarte lesne de dat. D-1 P. a des,chis cartea d-lui Mehedinţi la pag. 104 şi a luat de acolo lucruri cari sunt potrivite în Ro­mânia, unde directorul şcoalei nu e preotul, cj unul dintre învăţători, care însă trebuie să dea examen special pentru a putea ajunge diriginte şi unde nu protopopii sunt revizori, ci învăţătorii înaintaţi Iată cum cugetă d-1 Pocola şijciim aplică d-sa ceeace ia delà alţii! ,•

Acesta este d-1 Pocola, viceprezidentul şi conducătoruL reuniunii învăţătorilor români

sălăgeni, cel care afirmă că din „aspiraţiunile noastre sufleteşti nu lăsăm nici o?ic*a", pen-truca, îndată după aceea, să aştearnă pë hârtie monstfuosităţile cuprinse în p.2al „Moţiunii" primite de adunarea generală. Acest punct constitue culmea greşelilor d-lui Pocola şi a reuniunei întregi şi el constitue o adevărată trădare a învăţământului şi a drepturilor bi­sericii ca susţinătoare de şcoală. Câtă igno­ranţă trebuie pentruca să poţi vorbi despre lucrurile acestea într'o formă în care ar vorbi cel mai şuchiat subinspector! De unde o fi învăţat d-1 Pocola neadevărul, că „legea delà 1907 dă în cTiestii didactice şi disciplinare drept de dispunere, iar autorităţile noastre bisericeşti le aduce în această privinţă în' raport de dependenţă faţă cu autoritatea supraveghetoare, care, în cazuri singuratice poate în mod direct să-şi ducă voinţa la împlinire dacă ar simţi opunere"? O astfel de laşitate nu s'a mai pomenit nici la cel mai uitat de sine învăţător.

Să vedem, în adevăr, cum stă lucrul acesta delà 1907 încoace.

Bisericile, ca susţinătoare de şcoală, au avut până la 1907 o autonomie foarte puţin limitată, ceeace şi era spre binele învăţămân­tului în cea mai mare parte. Când se discuta în parlamentul ţării proiectul lui Apponyi de-putaţii naţionalişti l-au adus acestuia învinui­rea, că prin proiectur său nimiceşte auto­nomia bisericilor. Atunci spre justificare .a Spus contele Apponyi următoarele cuvinte, cari se găsesc în jurnalul dietei (Országgyűlési értesítő, 13 Aprilie 1907, pg. 12): „Hát most mi marad abból a nagy autonómiaellenes vádból? A t an í t á s egész i rányí tásába t an í t ás je l legének meghatározása , a je l lemképzés, a nevelés vezetése, a taní tónak alkalmazása, a taní tó feletti fegyelmi hatalom négyötöd­részben: èz mind, szóval minden a mi az iskolának munkájához t a r t o ­zik, marad az i skolafenntar tó kezé­ben; az állam kezében pedig csak-annyi van, hogy az állami és nemzeti szempontok ér­vényesítését feltétlenül biztosítsa, de ezekben is csak akkor járjon el saját közegei útján, ha az iskolafenntartó ezt a kötelességét el­hanyagolta".

2*

©BCU Cluj

LUCEAFĂRUL Nrul 30, 1912.

în faţa acestor" cuvinte ale urzitorului legii delà 1907—ce valoare mai au bâiguielile de trădare ale nenorocitului domn Pocola? Ne­fericit adaos personal, multe ne mai aduci pe cap, multe minţi mai sluţeşti şi multe ca­ractere mai corupi! Să poată ajunge condu­cătorul celor peste o sută de învăţători români din Sălagiu să afirme, că biserica noastră nu mai are nici un drept asupra instrucţiei şi educaţiei şi că nu mai are nici măcar dreptul de a pune un inspector confesional peste şcoalele sale! Cum se poate explica oare faptul, că d-1 Pocola, care ştie plagia atât de fidel de prin cărţile din alte ţări, nu ştie că arhidieceza ortodoxă din Transilvania are deja de doi ani un post de inspector special al învăţământului primar, că dieceza ortodoxă a Aradului a hotărît de un an de zile sistemizarea unui astfel de post pentru care a şi publicat concurs şi în care a şi ales în vara aceasta un „revizor şcolar", şi că si celelalte dieceze, inclusiv arhidieceza Blajului, stau şi ele în preajma sistemi-zării câte unui astfel de post? Numai un iresponsabil poate afirma, că postul de in­spector confesional nue a b s o l u t n e c e s a r şi că nu e p o s i b i l de creat, din cauza gu­vernului, care în acest punct n'are nici un, drept de amestec.

Ignoranţa d-lui Pocola, unită cu cea mai ' patentă grandomanie se vede din aerele ce-şi dă, când combate propunerile Sătmar-ugo-cenilor cu „pedagogia ştiinţifică". N'am văzut o zăpăceală mai mare decât în această com­batere, care ascunde în sine şi o trădare destul de transparentă a învăţământului confesional românesc. Cetiţi, vă rog, încă odată punctul h) şi vă întrebaţi, dacă se poate găsi vreo deosebire între conducătorul învăţătorimei române sălăgene şi între un francmason de cea mai veritabilă specie? Aşa n'a mai vorbit nici un învăţător, care se pretinde român. Va să zică, atunci când se face constatarea, că delà 1907 încoace „învăţătorii negligă limba română şi vânează după merite", d-ta, învă­ţător român şi conducător de învăţători ro­mâni, răspunzi fără nici o sinchisire, că „şcoala nouă (probabil inaugurată de d-ta şi de Iile şi Boczán) are un ideal uman-moral"!

Curat povestea cu „baba surdă".

Disertaţia a doua a d-lui Pocola despre „învăţătorii şi preoţii", e aproape toată pla­giată, cuvânt de cuvânt, din cartea d-lui Spi^ ridon Popescu, amintită mai sus (cf. pagi­nile 108—122) şi, în parte, şi după cartea d-lui S. Mehedinţi (pg. 101).

Despre lucrarea aceasta se zice în procesul verbal al adunării: „Disertaţia a fost tractată în legătură strânsă cu învăţământul (?) şi în vederea idealului comun: ridicarea culturală-economică-socială a neamului românesc, cu o pătrundere şi lărgime de vederi filozofice-sociologice" (!).

E interesant că d-1 Pocola a propus adunării spre premiare pentru anul viitor tema: „ Iub i ­rea satului şi a elevilor cătră învăţă tor s u n t t e m e l i a de propăşire a s a t e lo r " . Şi tema aceasta e plagiată după Sp. Popescu, pg. 219. Ar aveà haz acum, ca d-1 Pocola să înainteze lucrarea întreagă plagiată, şi adu­narea generală din anul viitor să i-o mai şi premieze!1)

Dacă, după cele spuse până aici, vom vrea să stabilim o concluzie sumară asupra d-lui Pocola, ea nu poate fi decât foarte tristă, şi încă cu atât mai tristră cu cât acest om e şi conducătorul reuniunea Dar acest fapt în

, sine încă n'ar fi din cale afară de trist, pen-trucă oameni confuşi, hibrizi şi grandomani au mai existat şi vor mai exista. Mai trist e însă că majoritatea absolută a învăţătorilor sălăgeni sunt încântaţi de d-1 Pocola. Aici e primejdia cea mai mare. Dacă însuş d-1 S i m i o n O r o s , conştiinciosul secretar al reuniunii, scrie despre d-1 Pocola, după adu­narea delà Giurtelec, că „a dovedit prin apti­tudinea (!) sa morală şi intelectuală desfă­şurate prin acte şi lucrări apreciate atât de colegi şi reuniune, cât şi de superiorii noştri naturali (?'poate că de inspectorii regeşti, cărora Ie face atâtea servicii! G. O.) că pretutindeni şi totdeauna a fost şi este tipul conştiinţei datoriei împlinite", — apoi trebuie să regretăm această, stare de lucruri cu atât mai mult, şi aceasta trebuie să ne pună serios pe gânduri.

*) într'un articol publicat în „Foaia scolastică" din Blaj (Nr. 10, 1912) se găsesc părţi plagiate din cartea d-lui Dr. O» Ghibu: „Cercetări. privitoare la situaţia învăţământului nostru primar", pg. 83. Sibiiu, 1911.

©BCU Cluj

Nrnl 30, 1912. LUCEAFĂRUL C29

IV. Trec acum la alte momente în legătură cu

adunarea generală delà Giurtelec. Un rol sgomotos a avut în cadrele acestei

adunări şi învăţătorul din Cosniciul de sus T e o d o r 111 e. D-l lile e un tipic reprezentant al învăţătorului cu două limbi şi cu două suflete, de cari se găsesc mulţi în Sălagiu. D-sa a ţinut Ia banchet un toast unguresc pentru primpretorul cercului, începând cu „Tisztelt uraim és hölgyeim" (érau de faţă şi vreo 3 -4 preotese şi dăscăliţe!), iar în cursul şedinţei prime striga cu o totală lipsă de respect în contra d-lui vicar delà Şimleu» care, în urma unor defecte bătrâneşti, făcea câte-o greşală oarecare^ Acest domn e au­torul unei cărţi bilingve de Is tor ia pat r ie i şi al uneia de Geografie, — cele mai impo­sibile cărţi, de cari nici Ungurii nu ne-au dat până acum decât una singură. Iată câteva spe­cimene din această carte. Pagina primă a Isto­riei se începe astfel: „Iubita noastră patrie e Ungaria. Aceasta este o ţară aşa de cultă, mare, frumoasă, avută şi liberă, încât abià are păreche în lume". într'alt loc găsim ace­stea: „După depunerea armelor la Világos s'a sfârşit libertatea ungurească, şi cu toţii: Unguri, Români, Slovaci, etc. au căzut în sclavie. Guvernul din Viena a suspendat constituţiunea, iar limba ungurească a oprit-o chiar şi în scoale... Sub domnia Iui Francise Iosif I. ţara, în mod necugetat până aci se sporeşte în avuţie şi cultură şi suferinţele Ungurilor, Românilor, Slovacilor şi altor com­patrioţi de limbi străine au încetat. Pentru aceasta să dăm mulţămită lui Dumnezeu".

Eroul nostru Horia se chiamă la d-1 Iile, ca în orice manual unguresc „Hora"!

Ce „patriotism" ticălos, Doamne! Şi ce păreri greşite în ce priveşte drepturile limbei maghiare în şcoalele confesionale româneşti! Dacă s'ar putea calcula răul pe care l-au adus d-nii Iile şi Boţan (care pe pagina a 3-a a cărţii se iscăleşte Boczán) învăţă­mântului românesc şi, dacă ar fi să li se măsure după dreptate pentru acest rău, ar fi imposibil de găsit pentru dânşii alt atribut, decât aceja de „cei mai fără scrupul dintre trădătorii noştri". Dânşii acordă limbei ma­ghiare în şcoalele noastre un rol îndoit mai

mare, decum cere însăşi legea lui Apponyi. D-I Iile d. e. propune scrisul şi cetitul maghiar în ci. I, după Abcdarul de Czukrász-Róza, deşi legea cere ca acestea să se pro-puie numai începând cu clasa II, dupăce se învaţă mai întâi totul în româneşte. Şi mai cer d-nii autori ai cărţii „româno-ungare"(!), ca în şcoalele noastre, în afară de limba ma­ghiară, să se propuie în ungureşte încă patru materii şi adecă: Istoria, Geografia, Constituţia patriei şi Aritmetica, ceeace e o greşală neier­tată. Iată înseşi cuvintele contelui Apponyi în această chestiune: „Én nem tartanám sze­rencsétlenségnek, hogyha ezek a tan­tárgyak csakugyan magyarul adat­nának elő, de a törvényjavas la tban ez nincs. Csak az van benne, hogy a minisz ter által kiadott tanterv sze­rint taní tandók, á l ta la jóváhagyot t tanterv szer int (Országgy. ért. 13 Aprilie 1907, pag. 12). în ce priveşte rostul limbei maghiare peste tot în şcoalele noastre, fostul ministru cere deasemeni cu mult mai puţin decât alde Iile si Boczán. Iată ce zicea con-tele Apponyi în acest punct: „Egyál ta­lában, t. képvise lőház, a ki a tör ­vényjavaslatot figyelmesen elolvasta és annak i rányával t i sz tába jönni jóhiszemüleg iparkodot t , l ehe te t ­len hogy ne vet te légyen észre, hogy az állami szempontokat védő intéz­kedéseknek fősúlya nem a nyelvtanu­láson, hanem az államellenes irány­za tokmegfékezésén nyugszik . (Tot acolo, pg. 12).

între astfel de împrejurări te întrebi: cum de n'au fost decapitate manualele ilegale ale numiţilor domni ? Şi cum de aceştia mai au în-drăsnealadea-şi apăra crimasăvârşitălaadresa limbei româneşti? Cum de se mai găsesc în­văţători, cari mai ascultă de astfel de oameni, pentru cari e mai mult adaosul personal câş­tigat prin trădare, decât şcoala românească?

întrebările acestea sunt cu atât mai justi­ficate, cu cât chestiunea propunerii limbii maghiare în şcoalele confesionale s'a des-bătut foarte viu şi în presa noastră, unde manualele d-lor Iile şi Boţan (Boczán), au fost condamnate (vezi în „Foaia Scolas t ică" din Blaj, Nr. 6, 1911, articolul „O lămurire

©BCU Cluj

630 . LUCEAFĂRUL Nini â0, 1M2. -

binevenita", pe care ar trebui să-1 ce­tească şi să-1 răscetească cu cea mar mare atenţiune fiecare învăţător român). Şi unele consistorii au lămurit această chestiune pe deplin, aşa d. e. cel din Sibiiu şi cel din Oradea-mare (vezi „Administraţia biseri­cească" de Ioan Genţiu, 1912). A mai per-, zistà şi azi în greşala în care perzistă domnii amintiţi, înseamnă o inconştienţă fără margini. ' Foarte caracteristic pentru fiinţa morală a d-lui Iile e şi faptul, că d-sa, pe deoparte e colaborator Ia ziarele ungureşti: „Magyar­ország", „-Budapest" şi „Néptanítók Lapja", pe de altă parte a scris în „Memorialul Ju­bilar" al „Reuniunii învăţătorilor români să-lăgehi" (1910) următoarea maximă care, pusă faţă 'n faţă cu cele citate până acî, îi caracterisează toată duplicitatea sufletească: „Precum în vieaţa popoarelor revoluţiile sân­geroase arată, înseamnă milurile — distanţiile, aşa şi în vieaţa spirituală a oménîmei, numai revoluţiile aduc idei, păreri, opinii curate, ne­infectate, şi numai realizarea planurilor şi intenţiunilor îndrăzneţe produc progresul şi neîmprospătarea dorită" (pg. 179).

îndrăsneţe planuri la d-1 Iile, înainte mer­gătorul bilingvismului celui mai imoral, şi frumoasă maximă! Tot aşa de potrivită cu cine a spus-o ca şi aceea a tovarăşului: d-sale Boţan care a scris (pg. 178): „Prin-cipiis obstal", peritruca la cea mai apropiată ocazie' să depuie armele, încă înainte de a fi fost somat de câtră cineva să o facă aceasta.

E un document trist pentru reuniunea să-lăgiană, că oameni ca aceştia sunt lăsaţi să joace un rol de conducători şi să ocrotească (?) învăţătorimea faţă de tendinţele de distrugere din partea contrară. De vină la toate acestea e, în prima linie, consistorul, care nu şi-a dat nici o silinţă să îndrume învăţământul în direcţie pedagogică şi legală, apoi de vină e corpul di­dactic delà preparandia din Gherla, care n'are nici o legătură cu învăţătorimea din Sătagiu — după cum n'are nici cu cea din jurul Gherlei, — de vină e inteligenţa română din Sălagiu, care, cu puţine excepţiuni (Dr. Aciu, Dr. Deleu, Dr. Meseşan, D. Vicaş, N^ Munthiu, ş. a.), nu se interesează de loc de învăţătorime; de vină sunt conducătorii reuniunei, dintre cari unii în schimbul blidului de linte au

dat tot — tot. Şi de vină e, la urmă, şi în­văţătorimea, care n'a desvoltat nici o énergie împotriva stărilor rele, cari au dat năvală asupra ei. învăţătorii, ca oameni chemaţi să propage înşişi cultura, trebuiau să aibă atâta putere de rezistenţă încât să nu-şi uite de misiunea lor sfântă, care e de a creşte poporul pe bazele dreptăţii,şi ale moralităţii. E grozav de dureros şi.de caracteristic, că oameni ca învăţătorii Nicolae Pop, Alexandru Man, Teodor Mureşan, Dariu Pop şi încă vreo câţiva inşi cu sentimente cinstite şi cu un erez răspicat, nu găsesc răsunetul cuvenit!

Despre tânărul secretar Simion Oros nu se pot spune lucruri rele, deşi tovărăşia dânsului cu Pocola, Iile, Boczán etc. poate să-i fîe fatală, ceeace ar fi păcat. Dacă d-sa nu-i va şti aduce pe tovarăşii rătăciţi la lu­mina cea adevărată, sau apoi dacă nu se va lăpădâ de ei, va ajunge într'un hal de plâns. T-aş dori mai multă energie, indepen­denţă şi mai multă culturi românească, dacă e ca d-sa să fie un om .cu viitor frumos în cadrul reuniunii.

Lipsa parlamentarismului, a încrederei şi a înţelegerei, care s'a observat la adunările generale din Vârşolţ (1906), Şimleu (1907) şi Hidig (1908) s'a putut observa şi în adu­narea delà Giurtelec. D-1 Pocola are un tem­perament jmposibil de conducător. Şedinţa de după amiazi, condusă de d-sa, a fost ceva îngrozitor, — mai rău ca într'o sinagogă ji­dovească sau ca într'un cort ţigănesc! Lipsiă până şi umbra unei şedinţe demne de oameni culţi şi serioşi.

Stările de lucruri din Sălagiu pe teren şcolar nu sunt, cum s'ar putea presupune, un eflux al stăruinţelor organelor guvernului,. ci exclusiv ál slăbiciunei oamenilor noştri. Inspectorul regesc al comitatului, d-1 Nagy Sándor, e un om foarte corect şi cu bună­voinţă; d-sa, după cât se ştie, n'a procedat cu răutate faţă de şcoalele noastre, tot astfel şi subinspectorul Zoványi Lajos. în ce pri­veşte învăţământul limbei române însuş d-1 Zoványi şi-a arătat părerea, că el sufere, din cauza că se învaţă totul mai mult în mod mehanic, ungureşte, prin ceeace sufere şi edu-

©BCU Cluj

Nrul 30, 1912. LUCEáFlBTJL - 681

caţia în mod simţitor, ba însuş a atras atenţia unor,învăţători să ia lucrurile mai întâi româ­neşte cât se poate de temeinic şi, numai după aceea, întrucât se poate şi ungureşte.

Nu atitudinea loială a ispectoratului e, prin urmare, cauza acestor' stări, ci spinarea de cauciuc a unora, cari beneficiază de adaosuri personale şi cari, prin slugărnicie, vor să ajungă la vază în ochii străinilor şi — poate că chiar şi la altecelea.

Din cele ce s'au spus până aci se poate vedeà ce duh nesănătos domneşte în majori­tatea învăţătorilor noştri din Sâlagiu. Vina acestui duh nesănătos nu e în prima linie a învăţătorimei, ci a conducătorilor. Şi anume: învăţătorii, lăsaţi de capul lor prea s'au lăsat duşi de valurile întâmplării şi, acum iată unde au, ajuns! Atâţia dintre ei sunt cu orizonturile cele mai strâmte '), în inimă fără nici un curaj

') Mulţi învăţători s'au dus la adunarea din Giur-telec cu cărţile de joc în buzunar! Mulţi au jucat în şcoală toată noaptea căiţi pe bani, în faţa popofului! Se poate o mai mare uitare de sine şi o mai urîtă coborîre de ideal din partea unor învăţători?

şi în suflet fără nici un fel de bucurie fru­moasă. ' i s

Cu toate acestea încă nu è totul pierdut, învăţătorimea se mai poate reculege încă, dacă:

1. îşi va da de aproape seama de halul în care se află, şi-şi va da toată silinţa să se înarmeze sufleteşte cu o cultură na ţ iona lă şi pedagogică la nivelul trebuinţelor de astăzi şi cu o conştiinţă deamnă şi neşovăitoare;

2. dacă învăţătorimea va sili pe conducătorii reuniunii să se îndrepte sau să se retragă;

3. dacă vor intra în reuniunea propusă de Sătmar-ugoceni, îndeplinind programul de muncă, al acestora şi

4. dacă la Qherla se va înţelege — atât în consistor cât şi la preparandie — că trebuie lucrat pe teren şcolar s i s temat ic şi e f e c t i v.

Bunul Dumnezeu să le dea tuturora gândul cel bun şi puterea de voinţă trebuitoare pentru aceasta. Şi în special să întărească pe nóul arhipăstor cu toată puterea de care e lipsă pentru un lucru atât de mare.

Dn G. Opreau.

Spune-mi Spune-mi, unde-i fericirea? Voiu lua toiagu 'n mână Să mă ducă pân' la pragul Casii 'n care e stăpână.

Ea, ce e de inimi plânsă Şi de suflete visată — Spune-mi, cum e fericirea ? N'am văzut-o niciodată.

Spune-mi ce e fericirea? E femeie ori cântare, E un vis, e o poveste Sau fior de sărutare? ,

Aur, poate, ori lumină Din lumina învierii? Sau o clipă pe-o aripă A dorinţei şi-a părerii?

E ca focul de ferbinte? E ca fulgul de curată? —-• - , — Ştiu acum, închide-ţi ochii Şi te lasă 'mbrăţişată !

Maria Cunţan.

©BCU Cluj

632 LÜCEA.FÍRÜI, Nral 30, 1912.

Povestea unei vieţi. Roman de I. Agftrbiceanu. (Urmare.)

Cuvintele din urmă advocatul Chirca le ceti cu glasul stins şi întrerupt. Braţul lui Florea să cutremura cu putere sub braţul său.

»Pentru Dumnezeu, dumneata eşti chiar bolnav", zise uimit bătrânul, oprindu-se şi privindu-I pe Ion Florea. In ochii acestuia clipeau semnele nebuniei. îndată ce advo­catul începu să cetească epistola aceea, el avù o sensaţie care nu-1 mai părăsiâ. Ii părea că lângă el e advocatul Grecu şi-i vorbeşte privindu-1 neîndurător. Când auzi însă sufe­rinţele Mărioarei, simţi că mintea i se rătă­ceşte. Iar la vestea că cei doi vor veni peste câteva zile acasă, simţi o neînvinsă putere să fugă, să se ascundă. Numai pe lângă mari dureri fizice se putù stăpâni să rămână lângă bătrân.

„Da, sunt bolnav, şueră Ion Florea. De multeori cred că de durerea asta de cap am să înebunesc". Eri palid ca un mort şi tremura.

Chirca îl privi cu băgare de seamă. Nici o urmă de bucurie nu zări pe faţa lui.

„Totuşi e de mirat că nu te bucură vestea asta?" spuse er cu durere.

„Eu'cred că nu se va alege nimic din tot ce-am plănuit", şueră din nou candidatul. Gândul că cei doi vor veni în curând nu-1 mai părăsea. Cu mari sforţări se stăpânea să nu i se bată dinţii în gură. Aveà friguri.

„Durerea dumnitale de cap te face să vezi lumea întreagă în negru, zise cu mânie ad­vocatul. Asta nu-mi place. Un tânăr trebuie să aibă altă tărie de voinţă. Şi, mă rog, pentru doamna Olimpia te temi?

— Da. Dumneaei nu se va învoi niciodată. Asta mi-a spus-o mie de multeori". Cuvintele din urmă le spuse rar şi apăsat, cu un aer de atotştiutor.

Domnul Chirca tăcu şi îl privi cu mirare multă vreme. Da, nu se-înşelase. Tânărul acesta s'a schimbat foarte mult de când a eşit din cancelaria sa. Aşa cum a rostit cu­vintele din urmă, c'un fel de răutate par'că, nu-1 mai putea cunoaşte pe Ion Florea.

„Dumneata trebuie că ştii, începu el, că prietinul Vasile Grecu va trece peste voinţa nevestei când e vorba de fericirea singurului copil.

— Va trece peste voinţa nevestei sale!" repetă rar dupî advocat cuvintele acestea Ion Florea.

„Ei, dumneata mă uimeşti, dumneata se pare că ştii mai multe", zise cu mânie ad­vocatul.

„Eu te uimesc! Da, te uimesc!" repetă în

neştire Ion Florea. El privea ţintă înainte cu privirile tulburi.

Domnul Chirca ceti pe faţa lui o suferinţă îngrozitoare. Se gândea: Omul acesta nu minţeşte. E bolnav! Se prea poate, că dân-du-şi prea multă silinţă cu conducerea acelei cancelarii uriaşe să se fi ales cu durerea de cap, de care spunea. Cunoştea şi el astfel de dureri. Ii zise deci cu blândeţe, întinzându-i mâna pentru despărţire.

„Ar fi bine să te odihneşti. Să te arăţi la un doctor. Vezi să-ţi treacă nesmintit în două trei zile", adause zâmbind şi se depărta.

Ion Florea nu-i zise nici un cuvânt. Dar îi zâmbi şi prin zâmbetul acesta îi mulţumea că-1 lasă singur.

Se făcuse seară când a ajuns acasă. Dar abia îşi puse pălăria, abia luă condeiul să-i scrie o telegramă domnului Grecu, prin care voia să-i aducă la cunoştinţă dimisia sa cu ziua de azi din motive sanitare şi pentru a se pregăti la censura, când uşa se deschise şi întră o servitoare c'un plic delà doamna Olimpia.

Doamna Olimpia îl poftea să meargă nu^ mai decât până la dânsa.

El nu plecă îndată. Scrise telegrama, eşi, o dădu la cel dintâi oficiu, apoi, foarte uşurat se duse la doamna Olimpia.

„Dragă puiule, zise ea îmbrăţişându-1, am să-ţi spun o veste. Dar să nu te superi. Să-mi pro'miji că nu te vei supără.

— Da, îţi promit", gemù Ion Florea, strân­gând-o Ia piept cu desperare. Aveà sensaţia că va pierde-o şi pe Olimpia.

D-na Olimpia cufundându-se în dragostea asta, care par'că îi smulgea vi eaţa în fiecare clipă, ca^să i-o redea tot mai frumoasă, mai strălucitoare, nu se gândise niciodată la ur­mările acestei patimi. Nu se gândi ce va urmà, dupăce bărbatul şi fata vor veni acasă. Ea deci, desfăcându-se din braţele lui Florea, îl privi înspăimântată şi zise:

„Ei vin acasă, dragă puiule. Fata ar fi bolnavă, nu i-ar suferi aerul capitalei.

— Ştiu", răspunse Ion Florea liniştit. „Ştii?" întrebă d-na Olimpia îmbărbătată

de liniştea lui Florea. „Da. Mi-a spus domnul Chirca", răspunse

candidatul cu aceeaşi linişte. „Dragă puiule, cât de mult te ador, cât

trebuie să-ţi fiu de recunoscătoare, zise doamna Olimpia, îmbrăţişându-1. Aşa dar ţie nu-ţi pasă, tu mă iubeşti! Vai, acum văd cât de mult mă iubeşti". Şi ea îi smulse un lung

©BCU Cluj

Nrul 30, 1912. LUCEAFĂRUL 633

sărut de pe buzele palide ale tânărului. Ea adause îndată: „Totuşi vreau să nu-ţi fac nici o greutate. Tu îţi vei vedeà de cance­larie, te vei întâlni cu Maia şi încet-încet fata se va înstrăina de tine. In' vremea asta eu îi voiu afla un bărbat şi voiu căsători-o".

Ion Florea se făcea tot mai palid. începu să tremure uşor, dar doamna Olimpia nu observă nimic. Ea se plecă şi-i şopti la ureche: „La tine, puiule, o să vin mereu. Ar fi înspăimântător să nu te văd o zi. Da? Da?" zise ea cu vocea- aceea clară, care tremura în sufletul lui Ion Florea.

Candidatul o privià acum. D-na Olimpia era neliniştită, şi în această stare sufletească el descoperea frumuseţi noue, nebănuite. Simţi deodată o durere amară de-a o părăsi, simţi'a par'că în suflet cum îi creşte o nouă ticăloşie. Era disperat că trimisese telegrama aceea. Lângă femeia aceasta el simţia că vieaţa are încă preţ nemărginit. El o ridică pe braţe, o purtă prin casă îi acoperi trupul cu săru­tări ferbinţi. Niciodată noua lui conştiinţă, care cerca să-i justifice căderea, nu iii atât de biruitoare ca 'n seara aceasta. Avù, delà o vreme, sensaţia că nici nu trimisese vreo telegramă, că el, dimineaţă, nu se pregătea să meargă nicăiri. El rămase până în zori de zi ,1a doamna Olimpia.

Dimineaţa doamna Olimpia nu se mai în­dura să-1 lase. Mereu îl înlănţuia cu braţele goale, îl strângea cu putere apăsându-i sânii grei pe piept. Ca şi când ar fi voit să-i lase urme adânci.

Ea plângea şi-1 privea cu spaimă, îl privea apoi îndată cu nesfârşită dragoste.

Din uşe, Ion Florea se mai întoarse încă-odată şi ridică încet mâneca largă dela braţul drept şi sărută încheietura albă şi dulce. Apoi sânii şi umerii. Trupul d-nei Olimpia se sguduiă încet. Ea plângea cu faţa la pieptul tânărului. Apoi plânsul ei deveni tot mai furtunos, îl înlănţui pe Ion Florea din nou eu braţele goale. '

„Nu te las, nu te duce de lângă mine" gemea Olimpia.

Sufletul lui Ion Florea erà copleşit de-o tristeţă adâncă. El cerca să o îmbărbăteze. Dar cuvintele lui cădeau neputincioase. El însuşi avea lipsă de îmbărbătare.

Doamna Olimpia rămase plângând, ne-mâhgăiată.

Coborând scările, trecând pe dinaintea can­celariei, auzindu-şi paşii pe pardoseala curţii, lui Iorr Florea îi trecu într'o clipă prin minte tot trecutul ce-1 legà de casa aceasta sură şi rece.

Oftând adânc eşi pe poartă. Erà de dimi­neaţă încă şi puţini oameni treceau pe stradă. Dar înaintea lui mergea un ţăran cu gluga

în spate, c'o bâtă ciobănească în mână. Omul mergea domol, legănându-se. Ion Florea îl privea necontenit, şi dela o vreme se po­meni că imitează şi el mersul ţăranului. Privi în jur de sine să vadă dacă nu-1 observă cineva. Nu erà nime. El înainta mereu după ţăran, ţinându-se la câţiva paşi numai în urma lui. Şi se trezia iarăşi şi iarăşi că imi­tează umbletul omului care purta în spate o glugă albă. La o cotituiă ţăranul dispăru, şi pe câteva clipe Ion Florea se opri locului. Părea că nu mai ştie umbla, sau că nu ştie încătrău să meargă. Apoi, porni deodată, ca şi când nu s'ar fi întâmplat nimic, ajunse acasă şi începu să pacheteze.

XIX. Jumătatea cea dintâi a lunei lui August

căzură ploi multe. Ceriul erà mereu fumuriu, şi aţele de ploaie subţirele, alburii împânzeau văzduhul. Rar erà în' vreo înainte de amiazi vreme bună. Părea că ceriul se răsbună de seceta îndelungată din celea două luni de mai înainte.

în casina română, în sala cea rezervată dela restaurant, societatea românească se grămădea în fiecare după amiază, în fiecare seară. Hotelierul, chelnerii se uimeau de această cercetare neobişnuită, dar se bucu­rau. Domni, doamne, intraa necurmat, nu mai încăpeau la mese. Faţa fiecăruia părea că ascunde o taină. Ei conversau încet, şop­teau. Din când în când unii îşi ridicau c'un aer de atotştiutori câte un deget, şi priveau de sus la 'vecinul dela dreapta sau dela stânga, aplecându-se spre ei. Erau cari ascultau tăcuţi, păreau că cred tot ce li se şopteşte. Alţii clătinau neîncrezători din cap. ' Depărtarea lui Ion Florea din oraş, sosirea deputatului Grecu şi a domnişoarei, boala Mărioarei, deşteptase în grad extrem cu­riozitatea societăţii româneşti. în sala rezer­vată se puteau vedeà chipuri noue, cari până acum,- din deosebite cauze, se ţinură departe de întrunirile societăţii noastre. Curiozitatea îi făcea pe unii dintre aceştia să cheltuiască mai mult decât Ie iertau'puterile, pe' alţii să-şi uite vechi duşmănii şi pismuiri.

Familia Grecu, cu tot ce'se petrecea între păreţii casei acelei sure, îi interesa pe toţi mai mult decât propriile lor familii, propriile lor griji. Se 'nţelege, ei trăiau din combinaţii. Poarta dela casa cu păreţii suri se deschidea pentru un singur om, de când se íntóarsése advocatul Grecu. Acel om erà advocatul Chirca. Deputatul concedie în ziua sosirii pé toţi candidaţii, plătiridu-le salarul pe două luni înainte. Se spunea, că, deocamdată, îşi închide cancelaria. Ţăranii hurducau înzadar

©BCU Cluj

634 LüCEAFlRÜL Nrul 30, 1912.

la poarta încuiată. Fiind, vremea lucrului de câmp, drept că nu veniau prea mulţi în această Jumătate a lunei lui August.

De prin zece ale lunei intra regulat de douăori pe zi în casa domnului Grecu un doctor neamţ, un om bătrân Şi gârbov. D-.I Chirea mergea însă în fiecare' zi.

Oamenii îl priveau cercetător de câteori mergea la familia Grecu ori se întorcea. Omuleţul părea mai gârbov, mai îmbătrânit, însă din faţa lui nu putea ceti nime, nimic Totuş cei mai mulţi credeau că descopere multe taine din faţa bătrânului.

Părerea generală cu mici excepţii în sânul societăţii era, că doamna Olimpia i-a dat drumul lui Ion Florea, îndată ce-i scrisese bărbatul că se va întoarce cu Mărioara. Că doamna Olimpia s'a temut de continuarea relaţiilor între candidat şi fată-sa. Că ea nu s'a gândit niciodată, să-i' dee fata unui can­didat, care din titlu de doctor încolo n'are, nimic. Nici familie,, nici avere.,

Părerea aceasta. era generală,, cu mici ex­cepţii, poate din- cauza că nime nu se putea împăca cu norocul ce erà să-1 ajungă pe Ion Florea. Toţi cei cari mâncară pânea amară a mizeriei începuturilor, îl pismuiau pe Ion Florea, gândindu-se că el va ajunge deodată la o avere mare. Cei mai mulţi din societate cunoşteau gustul, acelei pani. Ei,, deci, îşi doriau această,explicare, şi o primeau cu satisfacţie.

Apoi doamna Olimpia erà pentru ei o fe­meie-deosebită, ca gusturile ei, cu credjnţele ei, o femeie superbă căreia, cel puţin pe faţă, i se închinau cu toţii bucuroşi. Ei nu-şi pu­teau închipui ca d-'na Olimpia să nu-şi do­rească o poziţie mai strălucită pentru fată-sa. Advocat erà bărbatul său, -advocat fruntaş, erà şi deputat, cum să se pogoare la un fecior simplu, delà ţară?-Drept că erà de­ştept, însă totuş în ziua de azi c'o singură calitate nu te poţi ferici.

Prin pasul acesta, pe care credeau că 1-a făcut doamna Oljmpia, ea se ridică foarte mult în consideraţia celor mai mulţi din so­cietate, în rândul cel dintâi poate pentrucă Ie-a dat lor o satisfacţie, smulgând din braţele lui Ion Florea norocul care se apropia. Apoi pentrucă a deschis lupta pe faţă împotriva domnului Grecu. „Straşnică femeie!" spuneau ei cu admiraţie.

în casină, în sala rezervată delà restaurant, societatea românească cerca să ghicească ce se "va întâmpla după toate acestea. Ei ştiau încă din iarnă, că Ion Florea e în relaţii de dragoste cu domnişoara Grecu. Ştiau că acesteia îi place tânărul acela cu ochii de vultur, care ţinea cu eleganţă o conferinţă captivantă, patina strălucit şi care luptase

atâta pentru izbânda domnului Grecu. Ştia; -V. chiar că deputatul nu' erà rece faţă de căsăi toria celor doi tineri. Cine va birui acum ? Ei îşi spuneau părerile. Domnul Grecu va; încerca întâi s'o convingă pe d-na Olimpia,' cu blândeţe aşa cum e firea lui. D-na Olimpia nu va lăsa nimic din punctul ei de vedere. Fata sufere, se bolnăveşte chiar. Dar pe urmă are să-i treacă. Doamna Olimpia va rămânea biruitoare, şi-1 va aduce pe acel înalt dignitar delà tribunal. înalt dignitar? Da, da, acela există, nici nu-i bătrân! Nu se ştie cum se' -, lăţise vestea aceasta. Dar acum erau oameni cari se încercau să-1 şi descrie pe acel om închipuit. . \

în sânul societăţii româneşti erau câteva excepţii cari bănuiau adevărul, îl spuneau, dar nu cutezau să-1 creadă. Aceştia erau cari ridicau în răstimpuri câteun deget, şezând la mese, aplecându-se puţin Ia vecin.

Candidaţii din cancelaria domnului Grecu bănuiau de mult relaţia dintre d-na Olimpia şi Ion Florea. Cameriera aceea care venia aproape în fiecare zi şi-1 chema pe Florea, Ie agita sufletul în mod uimitor, şi ei, dupăce Florea se îndepărta îşi aruncau priviri bă­nuitoare. Dar cuvintele cu cari i-a lăsat d-1 Grecu, nu-i lăsau să creadă nimic. „D-1 Florea e şeful dumneavoastră. Rog să-1 consideraţi .ca pe unul ce aparţine familiei mele". Aşa le vorbise deputatul la despărţire. Ei îşi ziceau, deci: „ca fiitor ginere vor trebui să aranjeze multe lucruri". Totuşi bănuiala îi rodéà la inimă, îi intriga,, şi ei multă vreme nu puteau lucra. Şi învolburarea din suflet le plăcea foarte mult;

însă când Ion Florea dispăru, fără să-şi ie'e cel puţin rămas bun delà ei, sufletele lor se cutremurară şi ochii lor se limpeziră. Iar când domnul Grecu, sosind, îi concediè pe toţi, ei ghiciră numai decât că aici lucrurile s'au schimbat spre rău. Dar, afară de unul,' toţi părăsiră încă a doua zi oraşul. Unii să-şi vadă de. alte cancelarii, alţii să se pregă­tească la censura. Se depărtară nepăsători, liberi ca paserile ceriului.

însă unul dintre ei, simţind mulţi bani în portofel, fiind mare chefliu, mai rămăsese câteva zile, până-şi tocă paralele. Şi el, zâm­bind şiret, spuse multe lucruri ciudate..

Acei cari bănuiau adevărul stătuseră la vreun pahar de vin cu tânărul acesta. Şi ei îşi spuneau bănuelile lor şi altora. Jnsă, cel puţin pè faţă, nime nu voià să le dee cre-zământ. Numai când vestea aceasta nouă ajunsese la urechile femeilor, ele deveniră nespus de nervoase. în sufletele lor erau aplicate să creadă tot. Fantázia lor aprinsă ; , lucra uimitor, şi femeile cu feţele îmbujorate "••' ,'• se treziau în peripeţiile unui'întreg roman.,'' •

©BCU Cluj

Nrul 30, 1012. LUCEâPĂRUL 635

Celea mai multe din femei se prinseră de vestea aceasta ca de-o punte de. salvare. Simţeau că dacă s'ar adeveri ar cădea tot nimbul de mărire din jurul acelei familii, pe care, neputând s'o ajungă, o invidiau şi o urau."

Astfel în jumătatea întâi a lui August se adeveri şi în sânul societăţii româneşti de aici eterna laşitate şi prostie omenească de-a cerca să trăeşti, să-ţi faci bucurii şi dureri, să te înalţi ori să te umileşti, din vieaţa altora nu din vieaţa proprie. ~ "

Dar între păreţii casei aceleia ei nu puteau şti ce se întâmplă.

Advocatul Grecu sosi încă în 2 August, seara. Delà gară veni cu Mărioara în trăsură închisă. Fata, delà primirea telegramei lui Ion Florea, suferea cumplit, şi fierbinţelile nu o mai părăseau. Domnul Grecu stabilise ziua plecării numai pe 6 August, dar telegrama aceea îl îngrozi. Ca şi Mărioara, el bănuia o nenorocire. Plecară deci în dimineaţa urmă­toare. Drumul fii nespus de lung şi de chi­nuitor. El se apleca-mereu spre Mărioara, o mângâia. „Are să fie bine, dragă, îi zicea mereu, are să fie bine. Mamă-ta, desigur 'a făcut o prostie. Dar el e om cuminte. Să-1 fi ofensat cât de mult, pentru tine va sti să ierte". ' ' \

Mărioara îl ascultă cu ochii măriţi de: su­ferinţă. Erà palidă, şi, din când în când, trupul ei se înfiora. Sbuciumul săptămânilor din urmă o slăbise. Trupul ei erà înfrânt par'că de o povară nevăzută. Vasile Grecii o învă­luia mereu să nu răcească, o îmbià cu mân­care, cu o băuturică. Dar fata clătina din cap. Nu-i trebuia nimic.

Când s'au coborît la gară erà aşa de fără putere, încât trebui să se razime de braţul tatălui său. Ajungând pe peron la locul unde se despărţise de Ion Florea, ochii ei se ume­ziră. Apoi'sufletul i-1 umplu spaima. Se temea să meargă acasă. Ridică privirile rugătoare spre bătrânul, d,ar acela o tara înainte. Oftând adânc se aşeză în trăsură, apoi inima ei se strânse, se adună, îi părea-că se făcuse nu­mai cât o nucă, şi că încetă să mai bată. Delà sosirea acelei telegrame ea simţi că tot viitorul ei e prăpădit. Nu ştia prin ce anume, nu cuteza să se gândească să creadă că Ion Florea n'ar mai iubi-o. Nu credea că împotrivirea doamnei Olimpia ar putea să zădărnicească fericirea ei. Totuş, delà pri­mirea acelei telegrame inima-i spunea că fericirea ei e întunecată pentru totdeauna. Ca din izbiturile unui ciocan de oţel căzură cuvintele acelei telegrame în sufletul ei. Se simţea nenorocită. Dar, pentru ce ? Apropiin-du-se de casă simţea c-ă se apropie de des-legarea acestui „pentru ce ?" Şi simţea o

spaimă mai mare, decât în'clipa când'se convinsese de nenorocirea sa. ' n>

Pe scări trebui s'o ajute cameriera. Domni­şoara Grecu părea că nu mai ştie umbla pe picioarele sale.

„Ah, doamnă, coconita e bolnavă rău", zise cameriera înspăimântată, trecând în camera -doamnei Olimpia.

Doamna Olimpia nu auzi duruitul trăsurii, nu auzise cum s'au deschis pe rând uşile din casă. Doamna Olimpia şedea nemişcată fn-tr'un fotoliu. Faţa ei eră albă ca păretele şi ochii ei erau sticloşi. Ion Floreade două zile nu mai erà în oraş. Ii lăsase un bileţel în care îi scria că el se duce în T. M.'să-şi ia censura, că-1 avizase despre aceasta pe domnul Grecu. Nu cerca printr'un' singur cu­vânt să facă înţeleasă plecarea lui. Nici nu se scuza că pe Olimpia n'o avizase despre hotărîrea lui. „Pe mineoricând mă vei putea • înlănţui cu braţele tale dulci" sfârşia el. D-na Olimpia cetise' cu mintea rătăcită de nenu-mărateori plicul acesta. Şi se oprià mereu Ia cuvintele din urmă. Numai acestea îi lu­minau în întunerècul ce-o înfăşură ca o manta groasă. Da, ea-lva putea oricând rcfbl! Asta o simţea d-na Olimpia, insă când se gândià că el nu-i acum aici, acum să-1 poată îm­brăţişa, să-1 poată săruta, ca o volbură îi trecea desnădejdea prin suflet, lăsându-i în urmă o mânie cumplită. Muşcându^şi buzele îl întreba mereu, ca şi când ar fi de faţă: „Pentru ce te-ai dus? Pentru ce ai fugit? Ţi-a fost frică? Tu o iubeşti încă pe Mărioara?" In clipele acestea îl urà de moarte. Să-i fi intrat în casă,'când îl întreba astfel, l-ar fi luat de spate şi r-ar fi aruncat pe scări.

Dar, trecând prin micul prânzitor, intrând în camera ei de dormit, plăcerile gustate îi înviau, copleşindu-i sufletul. îl vedea pe Ion Florea puternic, strălucitor de Unereţă ca un zeu, îşi simţea mijlocul -strâns, o ardeau pe trup sărutările lui, şi ochii ei se umpleau de lacrimi. Îşi zicea,. înduioşată, în astfel de clipe: „Poate e mai bine aşa. O să frâng mai în grabă piedecile ce se pun în calea fericirei noastre". Şi simţea atunci o putere de ne­învins într'ânsa.

Alteori însă chiar acestea amintiri îi de­şteptau mânia în suflet. Ea se aprópia, pipăia, mirosià perria pe care, se odihnise capul tâ­nărului, nările ei se dilatau, dar văzând că n'are pe cine îmbrăţişa, îi venia să plece acum în urma lui, să-1 afle — chiar dacă ar fi la capătul lumei. Pasiunea ei trezită îi biciuia cu furie sângele, îi aprindea ochii verzi, şi ea umbla gemând, ca o fiară rănită, pYin casă.

Apoi deodată sângéle-i îngheţă în vine. In mintea el se limpezià un şir de literi distincte

©BCU Cluj

636 LUOEAFlBÜL Nral 30, 1912.

ca şi când ar fi tipărite, mari, pe-o foaie albă de hârtie. Şi ea cetea îngheţată de spaimă.

„El -vrea să te părăsească"'. Atunci se lăsa pe cel dintâi scaun, şi ră­

mânea nemişcată multă vreme. Târziu se ridica râzând, săltând prin casă: „Sunt ne­bună! El nu mă poate părăsi".

Deschidea dulapul în care păstra ea ca pe-o moaşte paltonul, care, cu o aripă înfăşurase atunci seara, în bătaia vântului, genunchii lui Ion Florea. 11 mângâia, îl săruta, îl strângea în braţe. Şi repede îi veniau în minte, îi cântau'în 'suflet, toate mângăerile lui Ion Florea.

„Am să isprăvesc repede cu aceştia, zicea, şi el va veni îh braţele mele". De câteori îşi spunea cuvintele acestea, ea gemea încet, gustând de-acum plăcerile revederii.

Chinurile ei însă erau cumplite. Somnul nu se mai apropia de căpătâiul patului ei.

D-na Olimpia auzise cuvintele camerierei, înţelese că bărbatul său şi fata au sosit, dar un restimp rămase liniştită. Sfârşitul frazei „coconita e bolnavă rău" i se repeta mereu în minte, şi când îi pricepu înţelesul, o bu­curie adâncă îi umplu sufletul. Se ridică numai decât şi intră la Mărioara.

Fata şedea pe divan, cu faţa înmormântată ÛTpalme. Olimpia se apropie, o îmbrăţişazji uşor ş'o sărută pe frunte.

„Dragă Maio, cât îm pare de bine c'ai venit", zise ea. Vocea doamnei Olimpia era caldă, şi fata avù o tresărire de bucurie. Era

E

Dări de Marele lexicon Révai.

Acestui articol i-aş fi putut da şi titlul: bani româneşti daţi pentru minciuni, calomnii, ignoranţă şi prostire a Românilor. Căci ziarele noastre au arătat, cu amănunţite socoteli exacte cari aruncă o lumină întristătoare asupra lipsei noastre de con­ştiinţă şi demnitate naţională, că intelectualii români dintr'o singură parte a Ardealului aruncă câteva sute de mii de coroane pentru „marele lexicon Révai", pornit cu aşa de asurzitoare larmă şi cu atât de bine chibzuit plan de desfacere a cărţii. S'au tras toate concluziile dureroase, câte se cuprind într'o faptă ca aceasta. S'a constatat încă odată neîncrederea — lip­sită de orice justificare — faţă de cultura noastră, şi înclinarea spre uns dintre cele mai puţin unitare şi temeinice culturi, care este cea ungurească. In sfârşit s'a adeverit de nou că echilibrul nostru moral nu s'a fixat încă, ci oscilăm primejdios; aproape fatal de in­conştient.

vocea doamnei Olimpia din zilele când la ei „erà sărbătoare în casă". Ea îşi luă manile, şi-i arăta mamei sale o faţă foarte palidă, cu umbre uşoare de ofilire. Sub ochii ei albaştri erau semicercuri adânci, viorii.

„D'a, mamă, am venit" răspunse ea" ritii-cându-se şi voind s'o îmbrăţişeze. Dar se lăsă în grabă pe divan. Picioarele n'o ajutau.

„Vai, drăguţă, tu esti chiar bolnavă", în­cepu Olimpia, voind so compătimească. Dar toată înfăţişarea fetei îi umplea sufletul c'o bucurie nemărginită. Ea nu putea să-şi as­cundă bucuria. Şi vocea ei erà plină, cati­felată.

Doamna Olimpia şezii lângă ea, şi începu îndată s'o întrebe o mulţime de nimicuri, despre conservator, despre' profesori, despre succesele ei.

Fata abia răspundea din când în când, cu „da Y sau cu „nu". Apropierea d-nei Olimpia nu-i făcea bine. în femeia care-1 oprise pe Ion Florea să-i mai scrie, simţea un duşman ascuns. Simţea cum înghiaţă lângă mamă-sa.

„Tu suferi, dragă, trebuie să te odihneşti", zise în urmă doamna Olimpia ridicându-se. * „Da, mamă, aş vrea să mă odihnesc", zise,

aruncându-i o privire de mulţumită Mărioara. Intră cameriera şi doamna Olimpia eşi. In

camera ei o aştepta domnul Vasile Grecu. Gând deschise'uşa şi-l zări, sufletul ei se umplù de greaţă. Ii păru că zăreşte un vierme. Ah! cât i se păru de respingător omul acesta!

(Va urma).

3

seamă. Dar ceeace nu ştiu să se fi scos la iveală este va­

loarea părţii care tratează despre noi, în lexiconul lui Révai. Pe când. dupăce vor fi cunoscute lipsurile, gre­şelile, tendinţa răutăcioasă şi de a bagateliza ce avem noi, rătăcirea celor cari sprijinesc şi primesc în casa lor o operă atât de detestabilă — se va înfiera cu îndoită asprime. încerc, prin urmare, să fac eu bilanţul acestei părţi, observând că scriu numai despre cele dintâi trei l i te re ale a l fabetului .

încep cu lista — necompletă ! — a celor cari lip­sesc din lexicon. Criteriu de a judeca importanţa scriitorilor am luat — pe cei cari se află în volumele de până acum ale publicaţiei (d. e. 1. Ciocan, născut în 19 Februarie 1850). Aşadar nu fac parte din scrii­torii şi figurile culturale şi din istoria română : mitro-poliţii Sava Brancovici şi Atanasiu, episcopul Ada-movici, familiile de voevozi Basarab şi Cantemir, apoi Florian Aaron, I. Agârbiceanu, I. Adam, Gh. Adamescu, Adamachi, Aricescu, Aristia, D. Anghel, I. Al. Brătescu Voineşti, I.A. Basarabçscu, Gh. Barçnzi, Bibicescu,

©BCU Cluj

Krol 30, 1912. LUCEAFĂRUL 63?

C. Bălăcescu, Bălăceanu, N. Baţaria, S. L. Bodnărescu, N. Beldiceanu, V. Branişte, Z. Boiu, V. Gr. Borgovanu, P. Cosma, Gh. Creţianu, Câmpineanu, Cloşca, Dknitrie Cantemir, I. Ciocârlan, Al. Ciura, O. Carp. P. Cerna, Candrea, I. Cătina, A. C. Cuza, Çarada şi alţii. La întimpinarea, că unii dintre scriitorii înşiraţi aici ar fi prea tineri, răspund că dintre autorii unguri aflăm nu numai pe Ady Endre, ci şi pe — Balázs Béla!

Dar apoi cei de cari se face amintire in lexiconul Révai 1 înşir una după alta numai câteva exemple, ca să se vadă limpede conştienţiozitatea şi orientarea colaboratorului „român", precum şi mentalitatea lui viciată de concepţiile bolnave despre naţionalitate, Ia modă azi în Ungaria.

D-na Agata B â r s e s c u - R a d o v i c i este — „o tragediană germană, româncă după naştere".

N i c o l a e B ă l c e s c u , ale cărui opere nu sunt apreciate, şi care a scris că pentru Români salvarea este numai „unirea într'o singură naţie, unire la care (Românii) sunt meniţi prin naţionalitate, prin.aceeaş limbă, religie, obiceiuri, sentimente, prin poziţia geo­grafică, prin trecutul lor şi, în sfârşit, prin nevoia de a se păstra şi de a se mântui", — acest Bălcescu, prototipul iubirii de neam şi de patrie, apare după lexiconul Révai ca un moderat de astăzi, a cărui grijă şi ţintă supremă ar fi fost realizarea înfrăţirii ro-mâno-maghiarel Mă mir cum a scăpat de ponosul acesta bietul Cezar Boliac, care a fost cu mult mai sgomotos in exprimarea simpatiei faţă de Unguri, simpatie care a durat până când s'au dat pe faţă adevăratele sco­puri ale insurgenţilor unguri din 48. Boliac încalţe îi da înainte (în „Espatriatul") cu „eroii fraţi maghiari, pătrunşi de dulcele simţământ al libertăţii", cu „ge­neroşii fraţi", al căror Bem este „marele geniu al rez­belului, apărător al dreptăţii şi al fericirii omeneşti, — arhanghelul libertăţii!" Păcat că asupra lui Bo­liac nu se va revărsa larg râul recunoştinţii compa­trioţilor noştri...

Celebra poésie „anul 1840" al lui Alexandrescu, din care ştiu şi elevii din gimnazii de rost măcar strofa primă:

Să stăpânim durerea, care pe om supune, Să aşteptăm in pace al soartei ajutor, . Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune, Ce-o să aducă ziua şi anul viitor?..,

sau pe aceste trei versuri amare : Ce-i pasă bietei turme, în veci nenorocită, Să ştie de ce mână va fi măcelărită, Şi dacă are unul sau mulţi apăsători?..,

poezia aceasta cunoscută de toţi cărturarii români cu pretenţii culturale cât de modeste, ci-că ar fi — „piesă de teatru".

„Propăşirea", revista care a descoperit talen­tele lui Bălcescu, Ion Ghica şi I. Ionescu — econo­mistul^-este „Progresul". însăşi înfiinţarea publicaţiei este arătată fals.

S imion Bărnuţiu a fost „profesor şi agitator", („tanár és izgató". Nu putem admite greşală de

tipar pentru „igazgató", de vreme ce Bărnuţiu n'a fost director niciodată, şi deoarece este dată nota caracteristică a Lexiconului faţă de noi). Chiar şi fai­mosul discurs de pe „Câmpia Libertăţii", rostit în 3/15 Maiu 1848, este pus la 16 Septemvrie ! Privitor la data naşterii şi a morţii lui Bărnuţiu, d-1 N. lor ga ne dă: 21 Iulie (Lexiconul: 1 Aug.) 1808-1865 (Lexi­conul: 1864).

Despre Gheorghe Bari ţ iu ni se spune, că şi-ar fi urmat studiile şi la Braşov, pe când de fapt el în Braşov a fost dascăl. Iar cea dintâi foaie a ardele­nilor n'a fost „Gazeta de Transilvania" (1838), ci „Foaia Duminecii" (1837), — „Foaia pentru minte, inimă şi literatură" de mai târziu.

V a s i l e Conta, filozoful care şi-a înfjpt numele în şirul marilor cugetători din Apus, s'ar fi distins prin stăruinţa de a se tipări manualele de şcoală „nu numai cu litere cinlice"!

Despre T. C i p a r i u se dau 15 şire de colonetă, scandalos de goale, de orice cuprins. Nu i se înşiră — cum se face de obiceiu — niçi măcar operele mai însemnate, ci doar se constată, că eruditul filolog a publicat mai cu seamă în — „anuarele" gimnaziului din Blaj şi în „Foaia pentru minte"!...

Ce să zicem însă despre greşelile cari privesc pe V. A lec sandr i? Las' că după informaţiile mai re­cente — dar destul de vechi ca să se fi putut utiliza de istoricul literar român al Lexiconului, — poetul delà Mirceşti s'a născut în 14 Iunie 1819, nu 1821. Urmă­toarea propoziţie însă este greşită in fiecare aserţiune a ei: „în Iaşi, Alecsandri a întemeiat, cu T. L. Maio-rescu şi Negruzzi (care?), în 1864, societatea „junimea" şi foaia ei „Convorbiri Literare", in 1867 au înfiinţat „Academia de ştiinţe din Bucureşti". (Şi, totuş, Lexi­conul însuşi spune în voi. I, p. 231, că „Academia Română" există din 1866. Despre această importantă instituţie a noastră se scriu — şapte rânduri scurtei).

Gh. Coşbuc e arătat —în nouă din cele unspre­zece şire despre el — ca traducător din feliurite limbi străine, a cărui operă originală o pot insă cunoaşte şi Ungurii din volumul de traducere al lui Révai (altul, nu editorul Lexiconului!) şi din prefaţa lui — Alexics.

Puternica personalitate a lui I. L. Carag ia l« , „cel mai talentat scriitor român de comedii", este desfi­gurată în câteva frăzuţe stoarse, din cari aflăm că „Făclia de Paşti" a tradus-o în ungureşte Dr. Jancsó Benedek, iar „Năpasta" s'a jucat, sub numele de „Anca", la teatrul popular din Pesta, în traducerea lui — Alexics.

Cine să fie domnul ăsta, care se îmbulzeşte în — călcâiul marilor noştri scriitori? Deschid voi. I. al Le­xiconului, p. 335, col. II., şi cetesc: „ A l e x i c s (Alexi) György, filolog maghiar-român, docent privat la Uni­versitate, profesorul Academiei comerciale orientale din Budapesta, născut in 14 Septemvrie 1864 in Arad... A scris numeroase articole... Operele lui indepen­dente sunt. . . Redactează, ziarul „Poporul"... Cola­boratorul acestui Lexicon"...

întorc repede filele, şi caut în indicele colaborato­rilor să mai aflu vr'un scriitor „maghiar-român"? Nime! Prin urmare d-1 Alexics este fecundul părinte ai mor- -

©BCU Cluj

638 tUCRAFlßÜL Nrul 30, 1912.

manului de greşeli, de interpretări falşe ale rostului vieţii şi activităţii atâtor scriitori români, precum şi desfidătoarea mărime culturală, care îşi"poate permite să ignoreze pë un A. C Cuza, Brătescu-Voineşti şi D. Anghel.*Mărturisesc că în fata d-liii Alexîcs suntem desarmati, şi abià îndrăznim să-i întregim şirul ope-

„ relor „de sine stătătoare" cu una pe care a uitat-o {sau, din modestie, ca să nü aibă şi d-sa tocmai cinci­sprezece şire, ca celalalt filolog mare, care a fost nu­mai „român", T. Cipariu, a retăcut-o): Scrisoare lui

\ Björnson. • Prin urmare caut alte domenii ştiinţifice, căci ale

„limbii şi literaturii-române" sunt — după cât s'a văzut până aici —prea ingrate. Poate geografia. Iată: Bucureşt i i , capitala României, aşezat pe malurile Dâmboviţei „care seacă vara". Are şi bulevarde „lu­minate cu electricitate", in Bucureşti locuiesc 30.000 de Unguri, şi, între-alte aşezăminte, sunt şcoli ungureşti cu 2000 de elevi şi o asociaţie maghiară. Capi tala română a serbat jubileul de 40 ani de domnie a Regelui Garol, aranjând-o expoziţie!... (Despre Bucureşti este o coloană şi câteva rânduri, despre Belgradul Serbiei aproape cinci coloane).

Scârbit, vreau să àflu-ce se scrie despre fraţii noştri din Macedonia, despre Armâni. Pe lângă interesul umoristic are şi un interes de actualitate. Ei Armânii — sunt eu Sava-Braricovici şi cu Ghedeon Nichitici: lipsesc din LexÎGomil Révai:

Trec ta istoria românească: în Ardeal ar fi ceva — în volumele de până acum — despre Sever Axente, — „unul dintre conducătorii mişcărilor naţionaliste valahe ale anilor 1848/9, născut la 1820 în Frâua, mort în 13 August Î90& în Braşov . . . în April 1848 este oratorul cel mai incendiar (legvéresebbszájú) al adu­nării naţionale valahe... Adunătura valahă aţâţată o numea legiunea sa . . . Cu honvezii nu a îndrăznit să se ciocnească în luptă făţişă, dar a fost cu atât mai neîndurat eu-Ungurii neapăraţi şi fără arme, risipiţi prin OTaşe şi prin sate. . . Hoardele lui Axente"...

Din istoria principatelor române, domniile lui A ron Vodă şi ale Dăneş t i lor se amintesc numai întru cât au avut Vreo relaţie cu Ungurii, cu Ardealul, şi se dau numai- bibfiografii străine. Vieaţa lui Alexandru Ioan I. Cuza este istorisită „după săritura calului", iar caracteristica lui ar fi fost „aplicările absolutiste"... ' Să nu mai pomenesc şi amănuntele de sine înţelese, că în loc de Cuza se scrie la Lexicon Cusa, că Neamtu e Neamcu, că u deta finea numelor Cogătniceanu şi Dulfu de multeori lipseşte, şi alte nimicuri de soiul acesta, — căci batjocorirea numelor şi a ortografiei noastre esté efluxul natural al neştiinţei şi al spiritului şoven, care prezidează la redactarea acestui Lexicon.

Aceasta este cartea, din care o seartiă de cărturari români voesc să-şi câştige cunoştinţele enciclopedice: plină, în partea ei care se refereşte la noi, de erori Ce nu se pot ierta, gemând ide insulte ia adresa tre­

cutului şi prezentului românesc, cu lacune provenind din cea mai vinovată, nepăsare sau din ignoranţa cea mai' desăvârşită, şi — în sfârşit — îmbibată de expresa tendinţă continuă de a cuceri suflete noi pentru cul­tura ungurească. Cine poate să garanteze că celelalte articolaşe ale Lexiconului Révai, nu sunt tot atât de superficiale şi de păcătoase, daţ fiind caracterul de speculă şi de' şovinism al publicaţiei? Astfel că, după pagubele băneşti, ne vom trezi odată cu pierderile morale, neasemănat mai mari, dacă nu vom izgoni din casele noastre opera aceasta destructivă.

* Dan Spătaru. N. Bănescu, Un poème grec vulgaire relatif à

Pierre le Briteux de Valachie. Bucarest, F. Gobi fils. 1912, 1 broşură în 8« de 29 pag.

în veacul al XVI-lea, un poet. grec, George Sto-lianul, care trecea drept cel mai bun poet al vremii sale — ăptoxo; noirprji — părere de altmintrelea ne--îndreptăţită, a scris un poem în onoarea vestitului Şaitanoglu, Mihail Cantacuzino.

în el se vorbeşte mult de Petru Şchiopul, fiul lui Mircea Ciobanul (1545—1554 şi 1558—1559) şi al Chiajnei, fiica Iui Petru Rareş.

Poemul acesta, deşi cunoscut de mult, rămăsese tutuş nepublicat. După o copie a originalului, A. N. Bănescu îl editează pentru intâiaoară, publicându-1 în întregime şi însotindu-1 de o amănunţită introducere, unde ni se arată atât importanţa lui istorică pentru Români cât şi cea filologică. Din poemul grecului, d-l Bănescu crede a descoperi, pe tatăl Şaitanoglului, în Dimitrie şi nu în Mihail Cantacuzino, cum s'a crezut până acum. Mai muft, d-sa căuta a identifica pe — acest străbun al Cai.tacuziiiilor cu Dimitrie Canta­cuzino mort în Italia şi îngropat în Pisa. întrucât părerea sa e sau nu întemeiată nu putem afirma.

Deşi publicaţia e făcută după toate regulile obiş­nuite în astfel dé împrejurări, sunt totuş de făcut şi următoarele observaţiuni :

Mai întâiu, odată publicat textul, trebuia însoţit de o traducere:

Cu toate, că editarea poemului se adresează numai specialiştilor, o carte e cu atât mai bună cu cât o poate folosi un număr cât mai mare de cetitori.

O reproducere litografică, măcar a unei pagini din manuscris n'ar fi stricat, atât ca curiozitate, cât şi pentru a se vedea greutăţile descifrărei.

Pentru Mircea Ciobanul eră bine să se dea aniî de domnie. Nu mai puţin, un Român érà de dorit să nu întrebuinţeze cuvântul de Va lach ia, căci ce se în­găduie, uşor de înţeles unui străin, e bine să înlăture un Român. Ţările ca şi'popoarele se numesc cu nu­mele pe care şi le dau ele şi nu cu acelea cu care le numesc străinii.

Negreşit aceste sunt mici scăpări din vedere, cari sub nici un motiv, mi micşorează valoarea cărţii.

V. Mihăilescu.

©BCU Cluj

Nrtrl 30, 1912. LUCEAFĂRUL 630

Cronici. Politică.

Răsboiul din Balcani. în momentul când scriem aceste rânduri soarta

răsboiului din Balcani nu e încă hotărltă. Oricare ar fi, insă, sfârşitul lui, pentru noi Românii este de o importantă istorică şi trebuie să ne dăm bine seama de urmările ce le poate avea in viitorul'apropiat. O atitudine a poporului românesc faţă de deslegarea chestiunii orientale şi a perturbaţiei teritoriale din Balcani nu poate fi indiferentă la conferinţa pute­rilor europene, chemate să ratifice condiţiile păcii. Vorbim de o atitudine a poporului românesc , deoarece interesele neamului nostru i n t r e g sunt aceleaşi in Orient, deşi suntem împărţiţi sub diferite stăpâniri politice. Acţiunea noastră va trebui să fie determinată de conştiinţa unităţii noastre etnice, care ne impune o singură voinţă şi ne îndrumă spre aceeaş ţintă. De bună voie nu putem fi unealta oarbă în mâna nici unei puteri şi nu ne putem da consimţă­mântul la nici o soluţie adusă fără ştirea, şi voinţa ' noastră. Chemarea de a impune, la timp, voinţa noastră pentru o deslegare favorabilă nouă a chestiunii balcanice o are România. Rolul nostru e numai să o sprijinim în toate. Tot ea va purta şi răspunderea, dacă va lăsa să ne cutropeascâ valurile de interese ale altor nea­muri, cari veghiază cu inai multă însufleţire şi cu mai mare trezvie la întruparea idealurjlor lor naţionale.

Ca să putem judecă liniştit şi real desfăşurarea evenimentelor, trebuie să cunoaştem exact conflictele de interese aie puterilor europene in jurul chestiunii Orientului şi să fim în clar cu probabilităţile eventua­lelor soluţii. Cunoscându-le pe acestea, vom putea află mai uşor calea faptelor.

Chestiunea Orientului e discutată şi frământată de veacuri de cătră politica internaţională a statelor euro­pene. Ea este una dintre problemele celé mai încurcate ale diplomaţiei şi cu greu se va rezolva pe placul tuturora. întrebarea e: cine să stăpânească cele două peninsule, cári sunt puntea de trecere între Europa şi Asia şi pe cari le încopcie cetatea Constantinopol, atât de importantă din punct de vedere economic şi strategic? Care dintre statele bătrânei Europe să fie moştenitoarea Bizanţului? Iată problema cea grea!

Cea mai veche şi cea mai îndărătnică pretendentă la scaunul împăraţilor bizantini e" Rusia. Ea şi-a mă­surat mai de multeori puterile cu Turcii, fiii ei au vărsat,. în vremea din urmă, cel mai mult sânge pentru înfrângerea şl alungarea barbarei Semiluni din Eu­ropa. Rusia a ştiut Infrumseţă aceste tendinţi de cu­cerire a Cornalui de aur cu lozince ademenitoare; ea pretindea, că hlfrtă în numele creştinismului, că vrea să Înfigă din nou crucea pe turnurile sfintei Sofii, în realitate Cornul de aur pentru ea înseamnă un Corn al belşugului, .întrucât prin Dardanele e sin­

gura cale pe unde Rusia poate ieşi la largul mării. Prin Dardanele duce drumul spre JWarea-mediterană şi spre Orient şi deci spre înflorirea economică a Rusiei. Şi dacă nu avea în faţă pe Anglia, marea ei rivală, poate că de mult şi-ar fi realizat acest" vis. Au fost momente, când tendinţa de expansiune a co­losului moscovit s'a îndreptat şi spre alte părţi. Cea mai npuă încercare a Ruşilor a fost să iasă în Oceanul Pacific prin Mandjuria, unde îşi întemeiaseră portul Vladivostoc, ceeace înseamnă stăpânitoarea Ostului. Dar Japonezii le-au tăiat calea. în timpul din urmă şi-au îndreptat atenţia spre golful, persic. Au căutat să-şi câştige o influinţă asupra Persiei; luând (la 1900) garanţie pentru un împrumut de 22'/s milioane ruble, In schimbul cărora Rusia încassà taxele vamale ale Persiei, asigurând mărfurilor ruseşti scutirea de yamă. Aici a întimpinat iarăş opoziţia Angliei, care a silit-o. să încheie (la 1907) un tratat prin care Persia seim- ' părţiă îri trei zone. Dintre aceste numai zona nor­dică' a fost cedată influenţei ruseşti. Ruşii, in tot timpul acestor sforţări de a ieşi-la mare — marea baltică înghiaţă iarna şi deci nu e aptă pentru a cir­culaţie permanentă — tfau uitat Dardanelete. Au lucrat cu o-stăruinţă de admirat pentru a câştiga pe partea lor măruntele state balcanice, cari au fost anume create de diplomaţia europeană, ca să le taie drumul spre Marea-mediterană. Numai România s'a apropiat de duşmanii ei. Nici nu putea face altfel, fiindcă, după cum vom vedea, primejdia cea mai mare pentru existenţa ei e pravoslavnica cnută. Rusia este cu certitudine şl autoarea actualului răsboiu; care oricum s'ar sfârşi pentru ea înseamnă un succes, în­trucât a reuşit să înşghebeze alianţa de arme a sta­telor balcanice. în caz de învingere a acestora, Rusia desigur îşi va şti asigură libera trecere prin Dardanele, poate chiar şi cu armele. Şi e întrebare, dacă şi după înţelegerea recenta a Rusiei cu Anglia delà Balmoral, îi vâ mai face - Anglia greutăţi. Anglia până acum a avut mai mult interese negat ive pentru susţinerea dominaţiunii turceşti în Europa. Ea a sprijinit pe Turci de T:âte "ori le-au sunat ceasul morţii, dar nu i-a ajutat niciodată să trăiască. După răsboiul din Crimea, ea a impus -Rusiei prin pacea delà Paris, 1856, să nu mai ţină flotă în Marea-me­diterană. De acestea cătuşe Rusia a scăpat numai în. cursul răsboiului francó-german, fără a-şi putea do­bândi ieşirea din Marea-neagră. Anglia s'a amestecat şi in răsboiul din 1877/78, cerând revizuirea ' păcii preliminare delà San-Stefano; iar când Ruşii, învingători cu ajutorul armatei româneşti, ameninţau cucerirea Turciei europenej flota engleză a apărut In Marea-egeică, mântuind din nou pe „omul bolnav". Dar ce interese are Anglia să apere Turcia? Răspunsul cere o reprivire istorică mai lungă, pe care nu o putem face. Vom spune, insă, esenţa acestor interese: e domina-ţiunea comerţului pe Marea-mediterană şi spre Orient. .

©BCU Cluj

64Ô LUCEAFĂRUL Nrul 30,' 1912.

Angliei nu-i place să aibă concurenţi şi întrucât a putut întotdeauna i-a înfrânt. A reuşit să stăpânească comerţul lumii pe Oceanul-Atlantic; când s'a deschis de cătră Francezi (1869) canalul de Suez, împotriva căruia a luptat stăpâna mării aşa de mult, a căutat să-şi asigure dominaţiunea şi aici, prefăcând Marea-mediterană într'un lac anglo-francez. Interesele ei din Indii îi dictau această procedură. Şi dacă nu a putut pune mâna ea pe Constantinopol, cheia Orientului, nu a permis nici altei puteri, mai ales Rusiei, .care o ameninţă cu o concurenţă straşnică în Orient atât pe mare cât şi pe uscat. In timpul din urmă dominaţiunea Angliei a slăbit simţitor, dovadă că îşi calcă pe inimă şi începe să se împace şi ea cu ideia alianţelor. în vremea din urmă s'au întărit şi alte state: Franţa, Italia, Austro-Ungaria şi mai ales Germania. Toate încep să-i facă concurenţă. Mai ales cu cea din urmă s'a înduşmănit la cuţite, fiind cea mai se­rioasă rivală. Prin linia ferată a Bagdadului, făcută cu ajutorul capitalului german, Germania ţinteşte să facă drum comerţului din Orient spre Europa centrală, contrabalansând comerţul prin canalul de Suez. Ger­mania a ştiut să-şi asigure nu numai o puternică in-fluinţă economică în Turcia, ci a reuşit să câştige şi încrederea ei. Ofiţerii germani, în frunte cu generalul de Goltz, au modernizat armata turcească atât de mult lăudată. Germania a reuşit să înlăture din Turcia şi pe duşmana ei Franţa, care într'o vreme a dat mare sprijin guvernelor otomane pentru a întări imperiul economiceşte şi culturaliceşte. Franţa a în­fiinţat scoale, biserici, spitale şi a isbutit să răspân­dească cunoştinţă limbei franceze între Turci. Chiar şi reformarea armatei turceşti s'a început mai în-tâiu după modelul celei franceze. Astăzi Franţa are numai legături economice cu înalta Poartă, întrucât capitaliştii republicei au patru miliarde plasate la Turci. Asta explică îndeajuns şi intervenţia stăruitoare a Franţei pentru menţinerea aşa numitului status-quo. Deşi Franţa, în vremea din urmă, se ocupă serios cu Maroccul, totuşi, în cazul unei deslegări a chestiunii orientale, va căuta să secere roadele muncii sale. — Italia încă s'a sbătut să-şi întărească poziţia de putere maritimă. înţelegerile Angliei cu Franţa în ce priveşte stăpânirea Mării-mediterane au silit-o să intre in alianţă cu Germania şi cu Austro-Ungaria, evitând, însă, în totdeauna un conflict făţiş cu Anglia, de care îşi temea coastele descoperite. Alianţa nu era insă, firească, deoarece aveà o mulţime de conflicte de in­terese cu Austria în Marea-Adriatică şi aveà şi re­vendicări teritoriale. Nu, putea uita Trientul şi visă la Triest, A rămas în tripla alianţă, dar cât a putut a împiedecat operaţiunile de cucerire ale Austriei în Balcani. —Austro-Ungaria, care ne interesează pe noi deaproâpe, n'a abzis de ambiţia ei de mare putere cuceritoare nici după Königgrätz (1866), unde a în-genunchiat-o Prusia. Cu ocazia răsboiului franco-german, poate ar mai fi avut posibilitatea de a-şi menţinea poziţia de prima putere în Europa centrală, dar n'a îndrăznit să-şi ridice armele împotrivă Prusiei. Sfârşitul acestui răsboiu i-a închis pentru totdeauna

expansiunea spre Apus. Contele Andrássy a şi încheiat alianţa cu Germania lui Bismarck, văzând limpede că viitorul Austriei e în Orient, în Balcani. Şi e me­ritul lui Andrássy că a ştiut cârmui cu atâta isteţime politica monarchiei în Balcani, încât prinţul Gorciacov a găsit de cuviinţă să cadă de acord cu dânsul în ce priveşte eventuala împărţire a Turciei. Atunci şi-a formulat monarchia habsburgică dreptul de posesiune asupra Bosniei şi Herţogovinei, cari ii întăreau stăpânirea asupra Dalmaţiei. în pacea delà San-Ştefano, Ruşii însă n'au mai vrut să ştie de înţelegerea făcută cu Austria. De aceea Andrássy a protestat împotriva păcii şi a spri­jinit pe Anglia ca să o supună revizuirii congresului din Berlin. în acest congres Austria a primit mandatul de a ocupa Bosnia şi Herţegovina. Acesta a fost primul pas al Habsburgilor spre Balcani, ţintind cucerirea Salonicului şi prin urmare dobândirea unui nou port în Marea-egeică. Politica Austriei în Orient sprijinită de Germania a şi avut succese: A anexat Bosnia şi Herţegovina şi a obţinut delà Turcia permisiunea de a clădi o cale ferată prin sandjacul Novibazar, care e menită să lege Saraievo de Salonic peste Mitro-viţa. Nici Anglia, nici Franţa, de Rusia şi de statele balcanice nici nu mai vorbim, n'au văzut cu ochi buni tendinţele de expansiune ale Austriei. Cu toate aceste importanţa şi autoritatea ei îif Balcani a fost întotdeauna recunoscută. Lupta cea mal mare a avut-o, ca Rusia, dar mai mult pe ascuns, decât pe faţă. Diplomaţia europeană pentru a împiedeca pe Ruşi de a ajunge stăpânii Bosforului, i-au pus în cale mai multe state mărunte. Mai întâiu pe România, apoi pe Serbia şi Bulgaria. România, îndată după răpirea Basarabiei, a fost în clar la ce se poate aştepta delà Ruşi şi unde trebuie să-şi caute aliaţii. Bulgaria şi Serbia de asemenea au stat la început sub influinta Austriei. Şi Rusia prin agenţii ei a trebuit să recurgă la crime politice, ca să o înfrângă. ín Bulgaria a trebuit să cadă şi să moară Stambulov, duşmanul Ruşilor. îndată după asasinarea lui, Ţarul Rusiei a fost naşul nou născutului prinţ bulgar. în Serbia par­tidul filorusesc a asasinat pe regele Alexandru şi pe soţia acestuia Draga Maşina, stârpind influinta austriacă. Ca să nu rămână nici urmă de această influinta, acum de curând, cetăţenii, cari prăznuiau învingerile armatei sârbeşti pe câmpul de lurită au dărâmat şi casa în care a locuit prinţul Eugen de Savoya in Belgrad. Montenegrinii s'au ataşat şi mai mult de Ruşi.

Diplomaţia rusească a triumfat deci nu numai asupra celei austriace ci asupra întregei diplomaţii europene, ' intervenind şi un nou factor de cea mai mare importantă. Popoarele balcanice, cari erau sub tutela puterilor / mari, din figuri moarte de şah s'au transformat, ca prin minune, în popoare conştii de sine, cari astăzi îşi au idealurile lor nationale. Prin vitejia lor au ^ uimit pe toţi şi -dacă zeul Marte le va proteja până la sfârşit, vor şi izbuti să se întărească şi să-şi în­trupeze idealurile, zădărnicind toate planurile diplo- ~ maţilor. întărirea lor înseamnă, însă, şi întărirea Ru­siei în Balcani, pe care eje s'au sprijinit şi.se vor j

©BCU Cluj

Nrul 30,: 1912. LUCEAFlKUL 641

sprijini şi în viitor. Nu numai interesele, ci şi mi­rajul panslavismului şi pravoslavnica ortodoxie le va apropia de atotputernicul Ţar.

Dar chestiunea Orientului, care în, fond, după cum vedem, nu e decât o problemă economică, s'a complicat în cursul timpului cu multe altele. Pe lângă ideia naţională, care dă atâta putere morală armatelor aliate, cea mai importantă şi mai largă e lupta de rassê. Răsboiul din Balcani e numai un preludiu, o fază a luptei dintre rassa germană cu cea slavă sau, dacă vreţi termini mai mondiali, a luptei dintre Apus şi Răsărit, dintre progres şi reacţiune, dintre civilizaţie şi barbarie.

In acest răsboiu de rasse Rusia duce ofensiva cu mulţi sorţi de izbândă. Visul ei de a întruni pe toţi Slavii intr'o singură împărăţie' trezeşte echouri de simpatie chiar şi în Monarchia noastră: Slăbirea Turciei sau eventuala ei moarte pentru imperiul habs-burgic e o prevestire dintre cele mai triste. Când Rusia se va simţi destul de tare în Balcani, nu se va sfii să urmeze prorocirea generalului rus Fadeiev, care spunea că drumul Ruşilor spre Constantinopol trece prin Viena. Şi Muscalii au răbdare şi ştiu cum au să-şi întrupeze visurile.

Spectrul unirii tuturor Slavilor, în mijlocul cărora destinul istoriei a aruncat două popoare, pe Români şi pe Unguri, cari sunt ameninţate să fie cutropite, a creat dubla-alianţă dintre monarchia Habsburgica şi Germania, precum şi vestitul Drang nach Osten. Aceste puteri sunt singurile cari stau in calea aspi-raţiunilor ruseşti; în primul rând Austro-Ungaria.

E clar pentru oricine că ex is ten ţa mo-narchiei habsburgice e deci o chest iune de vieaţă şi pentru neamul nostru. Acest pe­ricol al Slavismului explică pé deplin şi ataşarea României de Tripla-Alianţă, precum şi tradiţia po­liticei noastre de a ţinea morţiş la Viena, împotriva tuturor nedreptăţilor ce ne-a făcut, aruncându-ne pradă Ungurilor în epoca dualismului. Dar păcatul Austriei tiu e numai acesta, ci sunt multe altele. Diplomaţia ei trufaşă şi cam mediocră n'a ştiut să câştige po­poarele din Balcani. Le-a jicnit mereu, sămănând ură în loc de dragoste. Nu le-a ştiut menaja şi nu le-a ştiut lega de sfera ei de interese. Aceste greşeli se răsbună acum şi, fără să fim profeţi, ne temem că într'un viitor, pe care poate nu-1 vom ajunge noi, se vor răzbuna şi mai amar, dacă monarchia nu va fi în stare să opună la vreme destulă forţă şi dacă nu-şi va schimba politica faţă de popoarele balcanice.

Şi acum putem să tragem concluziile. Oricum s'ar sfârşi răsboiul din Balcani, fie cu în­

vingerea Turcilor, fie invers, chestiunea Orientului nu mai poate fi ferecată în cătuşele aşa numitului status-quo. în caz, când vor învinge Turcii, ceeace după ştirile de până acum nu e tocmai probabil, chestiunea se va rezolva mai uşor, întrucât puterile mari vor aveà mai multă libertate de a se înţelege cum să împartă Turcia, Căci ea chiar când ar învinge, nu mai poate da nici o garanţie că va reuşi să facă ordine în Balcani..* Că împărţirea se va putea face fără conflicte de arme, e

o întrebare la care e greu a da un răspuns hotăr-ît. ín acest prim caz, însă, e cert că slavismul va suferi, iar monarchiei noastre i se va da un rol şi mai im­portant în Balcani.

Dacă vor învinge popoarele aliate, atunci o rezol­vare a chestiunii Orientului fără un răsboiu european sau, în cazul cel mai bun, fără o luptă între Rusia şi Austria, e aproape cu neputinţă. Dacă Austria se va învoi ca statele din Balcani să împartă Turcia, fie şi până la Adrianopol, făcându-se stăpâne pe ţărmul Mării-egeice şi pe Salonic, atunci îşi va închide sin­gură şi poate pentru totdeauna drumul spre Orient, inaugurat de politica lui Andrássy. Căderea şi dă-răbur i rea falnicei Austrii va fi pe urmă numai o chest iune de timp. Consecinţele acestei distrămări pentru neamul nostru e de prisos să le mai accentuăm. Vom fi încunjuraţi de o mare slavică de sute de milioane; un picur de apă într'un Ocean. Şi nu ne poate mângâia nici ademenitoarea promisiune a Rusiei, că fiinţa noastră etnică va alcătui o singură ţară, fiindcă cunoaştem omenia rusească. Nu ne în­cântă nici prorociile celor ce speră că nu mai poate întârzia nici în Rusia căderea autocraţiei şi triumful ideilor de libertate, din cari va răsări şi în colosul ru­sesc conştiinţa naţională a popoarelor ce o alcătuesc.

Atitudinea României faţă de răsboiul din Balcani nu poate fi deci alta, decât cea de a împiedeca cu orice preţ întărirea slavismului. .Actualul prim-ministru,

'd-1 Titu Maiorescu, încă în 1876 scria în „Deutsche Revue" un articol, în care spunea că principatele ro­mâne nu se pot alia cu Rusia, ci cu acele puteri eu­ropene a căror interese permit desvoltarea şi întărirea poporului românesc la gurile Dunării. Acele -puteri nu erau altele decât Germania şi Austria. Profundul cu­getător de origine ardeleană a prevăzut din tinereţe că soarta neamului nostru e legată de statele ce stau în calea Slavilor. Acum la bătrâneţe, ca sfetnic al în­ţeleptului Rege Carol, a ajuns să cârmuiască destinele României tocmai în aceste momente istorice. Şi avem deplină încredere în mintea lui luminată şi bogată în experienţe. Suntem convinşi, că va şti apăra viitorul Românismului.

Noi, aici sub stăpânirea habsburgică, va trebui să sprijinim cu trupurile şi sufletele noastre, cu jertfe de sânge şi de bani, lupta României împotriva sla^ vismului. Vedem, că Slavii din monarchie au şi început să deie semne de vieaţă. Nu putem sta nici noi cu manile în sân. Trebuie să arătăm şi noi, că suntem aici. Somnolenţa şi desinteresarea noastră e un semn de inconştienţă şi de lipsă de energie. Trebuie să-i dovedim Vienei, că autonomia noastră naţională, în cadrele monarchiei este o necesitate pentru însaş exi­stenţa ei. Guvernele ungureşti vor recunoaşte şi ele, de voie de nevoie, că interesele Românilor şi Ungu­rilor simt aceleaşi şi că existenţa amândou'or popoare. e ameninţată de aceeaş primejdie. De aceea în loc să ne asuprească prin politica lor neghioabă, vor trebui să ne dea libertatea spre o înaintare şi întă­rire naţională.. Şi vor fi siliţi să o facă!

Ca să fim, însă, la postul datoriei, la care ne chiamă 3

©BCU Cluj

642 LUCEAFĂRUL - Nrul 30, 1912.

însaş vieaţa fiinţei noastre etnice, se cere să fim conştii de f ap te t ê ce t r e b u i e să le săvârş im.

Să nădăjduim, că şi îndrumătorii politicei noastre îşi vor face la vreme datoria.

Sibiiu, 29 Octomvrie n. 1912. Ion Brad.

H Istorie.

Tractatul de pace dintre Italia şi Turcia. Prin tractatul de pace, încheiat între Italia şi Turcia,

în 18 Octomvrie a. c. la Lausanne, imperiul ottoman pierde Tripolitania şi Cyrenaica, două provincii din nordul Africei, ambele de o deosebită importanţă pentru comerţul mării mediterane, pe care până acum îl stăpâneau Franţa şi Anglia. Prin aceste două pro­vincii, Italia intră în şirul ţărilor cu colonii şi îşi în­tăreşte situaţia în cârmuirea politicei europene. Această cucerire nói nu o putem privi decât cu bucurie, deoarece, pe lângă simpatia legăturii de sânge, interesele Italiei coincid cu ale noastre. Ca signatară a triplei alianţe, întărirea ei înseamnă o slăbire a Rusiei şi Angliei, cele două mari rivale din Orient, de a cărui soartă e legată şi a noastră. Se ştie că Italia a intrat în. tripla alianţă, când Anglia a ocupat milităreşte Egipetul, iar

, Franţa Tunisul (1882). Bismarck, întemeietorul triplei alianţe, a primit-o cu bucurie, dar i-a atras atenţia că drumul din Roma la Berlin trece prin Viena. Deşi există un conflict de interese în Marea-Adriatică şi în Balcani între Italia şi Austro-Ungaria, totuş, cu oare-cari sforţări, s'a menţinut alianţa. Duşmanii Germaniei, mai ales Franţa, a făcut însă, tot posibilul ca să o rupă de tripla alianţă şi să o câştige pe partea lor. La 1900, Franţa a încheiat cu Italia un tractat (oare s'a comunicat Germaniei şi Austriei numai în 1902) prin care îşi sprijineau reciproc interesele, ale Franţei în Ma-rocco, iar ale Italiei în Tripolitania. Prin tractatul din 8 Aprilie 1904, încheiat între Anglia şi Franţa) aceste două puteri, cari considerau Marea-mediterană ca un lac anglo-francez, s'au înţeles ca Egipetul să fie al Angliei, iar Marocco al Franţei, şi ca să nu supere inte­resele Italiei îi puneau din nou în vedere Tripolitania. Revoluţia din Turcia şi anexarea Bosniei au încordat şi mai mult relaţiile dintre Italia şi Austria. In toamna anului 1911, Italia se şi hotăreşte, fără a se înţelege prealabil cu aliatele, să înceapă răsboiul cu Turcia pentru Tripolitania. Credinţa că tripla alianţă s'a sfârşit era generală. Dar în cursul răsboiului alia­tele, mai ale« Austria, — dupăce a dobândit şi asi­gurarea din partea Italiei că nu ţinteşte la cuceriri de teritorii în Balcani, — s'au nizuit să localizeze răs­boiul, netulburându-o în străduinţele ei de a-şi crea o situaţie independentă în Marea-mediterană. Nu a făcut tot aşa Franţa şi Anglia« Spre marea surprindere a Italiei, Anglia a cerut Turciei învoirea ca să anexeze Egipetului provincia Cyrenaica cu importantul port Solum, iar Franţa s'a grăbit să ocupe şi să anexeze Tunisului teritorii învecinate. Italia în cursul acestui

răsboiu a avut deci un bun prilej, ca să se convingă cari puteri îi sunt adevăratele prietine. De aceea, în­dată după încheierea.tractatului delà Lausanne, a pri­mit cu multă prietinie pe ministrul de externe al Au­striei, pe contele Berchthold şi s'a invoit să reînoiască tractatul triplei alianţe, care expiră în 1913. Pacea dintre Italia şi Turcia a fost determinată de izbucnirea răsboiului din Balcani. Prin acest răsboiu tripla alianţă e pusă la o nouă încercare. Desfăşurarea evenimen­telor va hotărî dacă această alianţă se va menţinea şi consolida şi în faţa situaţiei de o importanţă isto­rică din Balcani. Italia a secerat roadele acestei si­tuaţii. E întrebare, dacă se va mulţumi cu pacea delà Lausanne. Textul tractatului de pace e următorul:.

însufleţiţi de aceeaş dorinţă pentru a pune capăt stărei de răsboiu, ce există Intre amândouă împără­ţiile, Majestatea Sa regele Italiei şi Majestatea Sa împăratul Otomanilor au numit plenipotenţiari ai lor:

Majestatea Sa regele Italiei: Pietro Bertolt«, JHfre-Cruce al ordinului Coroana Italiei, Mare oiit00OT-dinului San Mauricio şi Lazar, deputat în parlament; Guido Fusinato, Mare-Cruce al ordinului Coroana Italiei, Mare oficer al ordinului San Mauricio şi Lazar, deputat în parlament şi consilier de stat; Giuseppe Volpi, comandor al ordinului San Mauricio şi Lasar şi al Coroanei Italiei;

Majestatea Sa împăratul Otomanilor: Exelenţa Sa Mehetned Nabi-Bei, Marele cordon al ordinului Os-manie, trimis extraordinar şi ministru-plenipotenţiar; Exelenţa Sa Rumbeioglu Faredin-Bei, Mare oficer al ordinului Medjidie, comandor al ordinului Osmanie, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar,

cari schimbând plenipotenţele lor şi aflându-le în regulă, au convenit asupra următoarelor articole:

Articolul 1. Îndată după semnarea acestui tractat gu­vernele ambelor părţi se obligă a luă dispoziţiunile necesare pentru suspendarea momentană a ostilităţilor din amândouă părţile. Vor fi trimişi la faţa locului comisari speciali pentru a duce în îndeplinire dispo­ziţiunile amintite.

Articolul 2. Amândouă guvernele se obligă a da, în­dată după semnarea tractatului de faţă, ordinul de revocare oficerilor şi trupelor lor, precum şi funcţio­narilor lor civili, respective guvernului insulelor ocu­pate din Marea-egeică. Deşertarea faptică a insulelor amintite de oficerii, de trupele, de funcţionarii civili italieni va urma îndată ce din Tripolitania şi Cyrenaica vor fi eşit oficerii, trupele şi funcţionarii civili otomani.

Articolul 3. Prisonierit şi garanţii se vor schimba în cel mai scurt timp posibil.

Articolul 4. Amândouă guvernele se obligă a da am-nestie completă şi adecă guvernul regal locuitorilor din Tripolitania şi Cyrenaica, şi guvernul imperial lo­cuitorilor insulelor din Marea-egeică, cari sunt supuşi suveranităţii otomane, încât ei au luat parte la ostili­tăţi sau s'au făcut vinovaţi cu acest prilej de vreun delict, afară de criminalii ordinari. Prin urmare nimeni, de orice clasă sau profesiune ar aparţine, n'aresăfie urmărit sau în exercitarea drepturilor sale pentru fapte politice sau militare sau pentru vorbe rostite în

©BCU Cluj

Nrul 30, 1912. LUCEAFĂRUL 643

timpul ostilităţilor. Cei reţinuţi sau deportaţi pentru o asemenea faptă au să fie puşi numai decât în libertate.

Articolul 5. Toate tractatele, conversiunile şi învo­ielile de orice fel şi de orice natură, cari au fost în­cheiate de înalţii contrahenţi înainte de declararea răsboiului sau erau în vigoare se pun imediat iarăş în vigoare şi amândouă guvernele precum şi supuşii lor se vor află reciproc în aceeaş situaţiune, în care se aflau înainte de începerea ostilităţilor.

Articolul 6. Italia se obligă a încheia pe temeiul dreptului public european o convenţiune comercială cu Turcia atunci când ea îşi va reînoi cu celelalte Puteri tractatele sale comerciale, ceeace va să zică, Italia consimte a concede Turciei independenţa de­plină economică, dreptul de a proceda în toate afa­cerile comerciale şi vamale după modelul celorlalte state europene, fără a fi legată prin capitulaţiuni sau alte acte asemenea. Este de sine înţeles, că amintita convenţiune comercială va intra numai atunci în vi­goare când vor fi realizate de Poartă şi convenţiunile comerciale încheiate cu celelalte Puteri pe aceeaş bază. Atei de aceste Italia consimte la urcarea tarifelor váo«le turceşti delà unsprezece la cincisprezece pro-ceme, precum şi la Introducerea monopolurilor sau a dărilor de consum pentru următoarele cinci articole: petrol, hârtie de ţigarete, chibrite, spirt şi cărţi de joc. Toate aceste sub condiţiunea, ca în acelaş timp im­portul celorlalte ţări să fie supus fără deosebire ace-luiaş tractament. Relativ la importul de articole, cari sunt obiectul unui monopol, administraţia monopolului este obligată a cumpăra, în proporţia stabilită, pe te­meiul importului anual al acestor articole, articole de provenienţă italiană, bine înţeles, când preţul cores­punde situaţiunei pieţei în momentul cumpărărei şi în raport cu calitatea tnărfei şi cu media stabilită din preţurile plătite pentru această calitate în cei din urmă trei ani de înainte de declaraţiunea răsboiului. Este de asemenea de sine înţeles, că în" caz când Turcia s'ar rezolvi a supune aceste cinci articole amintite dărei de consum, în loc să le prefacă monopoluri, dările aceste vor fi aplicate la articolele de prove­nienţă italiană în aceeaş măsură ca şi la acele ale oricărui alt stat.

Articolul 7. Guvernul italian se obligă a suprima la aceeaş dată oficiile poştale italiane, cari funcţionează in imperiul otoman când celelalte state, ce au în Turcia oficii poştale, vor suprima pe ale lor.

Articolul 8. Intenţionând Poarta a initia în o confe­renţia europeană sau în alt mod negocieri cu Puterile mari interesate pentruca regimul capitulaţiunilor în Turcia să fie înlocuit prin dreptul internaţional, Italia, recunoscând îndreptăţirea acestui procedeu, declară de pe acum, că-i va da sprijinul său deplin şi sincer în această direcţiune.

Articolul 9. Vrând a da expresiune mulţumire! sale pentru bunele şi loialele servicii ' ce supuşii italieni aplicaţi în felurite administraţiuni au prestat, pe cari în timpul ostilităţilor eră silit a-i demisiona, guvernul otoman se declară gata a-i confirmă din nou în po-ziţiunile lor, Pentru lunile trecute, în cari nu erau în

aplicaţiune, li se va plăti salarul deplin şi încât şi-au câştigat drepturi de pensiune, nu li se va. socoti in defavorul lor această întrerupere. Afară de aceasta guvernul turcesc se obligă a interveni pe lângă in­stitute, cu care el întreţine raporturi (Dette publique, căi ferate, bănci etc.), pentruca să se urmeze acelaş procedeu şi faţă cu amploiaţii italieni ai lor ca faţă cu cei ai statului.

Articolul 10. Guvernul italian se obligă a plăti la casieria Datoriei publice otomane în socoteala guver­nului imperial pe fiecare an o sumă, care corespunde cu media sume, ce au intrat la Datoria publică în fiecare an din cei trei, cari au premers declaraţiunei de răsboiu ca venite din cele două provincii. Suma anuităţii amintite se va stabili în bună înţelegere prin două comisiuni, din cari una va fi numită de guvernul regal, şi cealaltă de guvernul imperial. In cazul când comisiiinile n'ar putea cădea de acord, hotărîrea se va releva unui tribunal de arbitrii, care va consista din doi comisari şi a unui arbitru superior numit în conţelegere cu amândouă părţile. Dacă această con-ţelegere n'ar putea fi realizată fiecare parte desem­nează o mare Putere şi alegerea arbitrului superior se va face prin o învoire' între Puterile desemnate. Guvernul regal şi întocmai — prin mijlocirea guver­nului imperial — administraţiunea Datoriei publice otomane vor avea putinţa a pretinde înlocuirea plăţii anuităţilor amintite prin prestaţiunea unei sume care corespunde anuităţii, capitalizate cu patru, procente. Guvernul regal declară încă de acum, că anuitatea nu poate fi mai mică ca două milioane Lire italiene şi este gata îndată ce s'ar face o astfel de cerere a plăti suma capitalizată corespunzătoare administraţiunei Da­toriei publice.

Articolul 11. Tractatul de faţă intră în vigoare in ziua semnărei sale.

Spre dovadă plenipotenţiari au iscălit tractatul de faţă şi au pus şi peceţile lor.

Lausanne, 18 Octomvrie 1912. (Semnat:) Pietro Bertoldini, Guido Fusinato, Giuseppe

Volpi, Mehetned Nabi, Rumbeioglu Faredin. 1. B.

H

Literatură. Despre gustul literar în Franţa.

în vieaţa literară franceză, ca şi în cea politică, se vădesc toate simptomele unei regenerări. Gustul literar, care stăpâneşte astăzi in această ţară, este aşa departe de acela, care a domnit acum douăzeci, acum zece ani. Naturalismul cu nesănătoasa lui amă-nunţire a tot ce e sumbru şi necurat în vieaţă, a făcut loc unei formule, nehotărîte încă, din care se poate însă discerne cu limpezime mai mult optimism, mai multă plăcere de a trăi, un suflu proaspăt şi înviorător.

Literatura franceză de azi — în afară de maeştrii mai bătrâni, deja clasaţi — nu ne-ar putea încă da

©BCU Cluj

644 LUCEAFĂRUL Nrul 30, 1912.

o idee lămurită de tendinţele ei. Tinerii poeţi şi pro­zatori nu prezintă, pentru moment — suntem siliţi s'o constatăm . — nici o notă sincer originală, ti vom vedea la lucru mai târziu. Cu toate acestea o evo-, luţiurie a gustului literar se afirmă cu hotărîre; şi lucrul acesta se desluşeşte nu din feliül cum se scrie, ci din acela cum se ceteşte. Adecă, nu la scriitori să căutăm o schimbare clară de formulă literară, ci la publicul francez din zilele noastre.

Am pomenit acum câtva timp în această revistă de o convorbire pe care am avut-o prin luna Febru­arie, cu d-1 Marcel Prévost, într'un salon din Ver-' sailles. Am reprodus, tot aici, o frază a eminentului academician, prin care constata, cu oarecare melan­colie, că romanul se neglijează în Franţa pentru arta dramatică şi critica literară. „Cât despre scriitorii noştri tineri — a adăugat d-1 Marcel Prévost — n'aş avea mult de spus asupra lor. Până acum nici unul nu mi s'a impus prin vreo concepţie nouă, printr'o contemplare originală a vieţii. Un lucru văd la- toţi, că scriu foarte bine. Dar tocmai acest fapt mă ne­linişteşte. Avem în Franţa sute de scriitori, care de romane, care de nuv.ele, şi stilul tuturora prezintă o identicitate, care mă pune pe gânduri. Cu toţii îşi cunosc bine limba — şi atâta tot. Pagina unuia dintre ei s'ar putea intercala în operile tuturor, fără s'o poţi deosebi de ele. Cum numeşti d-ta acest lucru? Eu îl definesc pur şi simplu, lipsă de originalitate*'.

Alăturea de mine, la măsuţa de ceai, şedea un tânăr poet de mult talent. Academicianul francez, de sigur pentru a atefluà oarecum, melancolicele constatări pe cari le făcuse în prezenţa noastră, încheie cu vioi­ciune:

„Dar noi francezii n'avem dreptul să desperăm niciodată. Franţa, în trecut, a lipsit adesea de pre­vedere, dar artişti şi scriitori mari nu i-au lipsit în nici o epocă. în frumoasa noastră armată ne putem aştepta oricând să descoperim vreun stratégián de geniu, capabil să uimească lumea. Ivească-se numai împrejurarea în care să se poată distinge, şi-1 veţi vedea. Deasemenea şi în literatură. Cine poate spune ce ne va aduce ziua de mâne? Scriitorii noştri ti­neri sunt întocmai ca şi soldaţii: obscur şi ignorat astăzi, un om de geniu poate să strălucească mâne în apoteoza gloriei. Ar fi de ajuns un eveniment mai important în vieaţa noastră sufletească şi socială, care să ne scuture, care să ne dea emoţiuni vigu­roase. Şi atunci, nimic să nu ne surprindă".

Celebrul scriitor, adaugă cu un zâmbet fin. „Cine ştie?... Poate că unul din d-voastră, poate

chiar amândoi, aveţi înscrisă pe frunte o menire su­blimă."

Şi Ja sincérité noastre protestări, d-1 Marcel Pré­vost, care se depărtase de noi, păşind spre centrul salonului, se întoarse şi oprindu-se o clipă pe loc, rosti cu o ironică gravitate:

„în Franţa,, am ajuns la concluzia, că din partea femeilor şi a" scriitorilor, când femeile au trecut de treizeci şi cinci de ani şi când scriitorii n'au ajuns încă la această vârstă — ne putem aştepta la orice.,."

Dar să ne urmăm vorba începută cu acest articol: gustul literar francez a evoluat. Şi deoarece am văzut, că din scrierile tinerilor prozatori — căci ne ocupăm mai ales de roman şi de nuvelă — nu ne putem face o idee lămurită asupra acestei evoluţiuni, să trecem la public, să vedem preferinţele lui.

Preferinţele acestea, ne e foarte uşor să le con­trolăm şi controlându-le, ajungem la rezultatul, că fran­cezii, azi, nu cetesc, ci ei recetesc. Să privim un mo­ment prospectele marilor editori parisiani: vom vedea, că romancierii clasici: Balzac, Flaubert, Maupassant, Daudet, etc. se tipăresc în zeci dé mii de exemplare in fiecare an, şi nu numai atât, ci în câte cinci şi şase ediţiuni deosebite, cari tind din ce în ce mai mult la modestia formatului, adecă la ieftinirea preţului pe exemplar.

Şi aceasta este după mine cea mai bună măsură a popularităţii. în fiecare an, se tipăresc sute de ro­mane noi în Franţa, şi cu toate acestea, publicul nu e mulţumit. El revine la marii scriitori răposaţi. Delà intelectuali şi până la omul din popor, tendinţa aceasta creşte în fiecare, zi. Francezii, azi, nu mai găsesc in romantici expresia lor sufletească: prea sunt departe de adevăr. Naturalismul posomorit al lui Zola, iarăş le displace: e prea mâhnitor şi conţine note false. Atunci... éi recurg ia marii maeştrii ca Balzac, Flau­bert, Maupassant. Cum însă, nici aceştia nu mulţu­mesc sentimentul vag dar puternic de optimism, care înfloreşte azi în sufletul francez şi cum scriitorii ti­neri, na reuşesc să exprime acest sentiment, ei caută, tot în trecut, printre scriitorii uitaţi sau nedreptăţiţi, şi când au găsit unul, şi-1 trec din mână în mână ca pe o comoară. Apoi uitând, că dacă le-a rămas ne­cunoscut până acum vina nu a fost a lui, ei îşi în-chipue, că au dat de un contimporan şi vorbesc de el ca de un scriitor scos de curând la iveală.

Acesta este cazul romanului „Mon Oncle Benjamin" al lui Claude Tillier, un pur capod'operă, până acum neglijat de francezi, şi căruia îi voi consacra în „Lu­ceafărul" un studiu special.

. E uimitoare şi îmbucurătoare pentru public, lupta ce se dă, la Paris, între editori, pentru a ajunge să pună la dispoziţia pungelor celor mai modeste, capo-d'operile romanului francez şi străin. Se reeditează mai cu seamă scrierile autorilor căzuţi în domeniul public, precum şi cărţile cele mai celebre, ale celor mai iluştri scriitori contemporani.

îmi închipuesc, că recordul lumei în această pri­vinţă îl deţine societatea anonimă a aşa zisei „Fe­uille litterare". Şi, într'adevăr cu greu s'ar putea bate acest record. Casa de editură de. care ne ocupăm, a găsit mijlocul să imprime sub formă de jurnal şi să vândă cu surprinzătorul, preţ de zece bani, capo-d'operile complete ale romanului francez şi strein.

Să vă dau o idee asupra operilor complete şi foarte frumos tipărite, ce se pot cumpăra în Franţa, cu o modestă monedă de aramă.

Găsim, 'bunăoară, printre multe altele: Eugénie Grandet dç Balzac; Nuvelele lui Musset,; Mon Oncle.

©BCU Cluj

Nrul 30, 1912. LUCEAFĂRUL 645

Benjamin de Tilliçr; Cazacii de Tolstoi; Faust de Goethe; Visuri înstelate de Camille Flammarion; Va­gabonzii de Gorki; Bărbierul din Sevila de Beau­marchais; Stello de Alfred de Vigny ; Messieurs les Ronds-de-cuir de Georges Courteline — şi câte două-trei piese de Ibsen, piese de Victor Hugo, basmele complecte ale lui Perrault, etc. etc.

Mărturisiţi, că faptul nu e banal. Cea mai bună. soluţiune pentru răspândirea capod'operilor literaturei în popor, e în sfârşit găsită.

Şi de când apare această extraordinară publicaţiune, bibliotecile municipale se răresc. Aceasta nu e o floare de retorică, ci un fapt. Prin grădini, parcuri şi squaruri, sub copacii umbroşi, în vreme ce soarele străluceşte cald pe cerul albastru, întâlnesc în fiecare zi parisienii, oameni din popor, cu ziare desfăşurate în mâni. Dar când te apropii, de poţi ceti titlul foăiei pe care ai luat-o de departe drept un jurnal, vezi, că ea nu este altceva decât vreo scriere, ilustră în omenire, nemuritoare în literatură, la a cărei lectură sărmanul uvrier, delicata şi palida midinettă, îşi ino-bilează sufletul, îşi înaltă mintea şi îşi uită câtva timp de nevoi şi de dureri.

Acela căruia i-a venit pentru întâia oară în gând să realizeze în mod aşa de simplu, un mare vis al civilizaţiunei moderne, ar merita o statue. Căci, gân-diţi-vă, feliül acesta de răspândire va trece azi-mâne delà literatură la ştiinţă, delà ştiinţă la cărţile de şcoală. Şi fiecare cetăţean, oricât de sărac ar fi, îşi va puteà forma, într'un an de zile, o bibliotecă admirabilă şi folositoare, care în alt chip ar trebui să-1 coste mii de franci.

Foaia literară apare odată la cincisprezece zile. Paris. Adrian Corbul.

H

Pedagogie. Gazeta învăţătorilor.

în Şimleul-Silvaniei a început să apară o „Gazetă a învăţătorilor", organ didactic-politic al învăţăto­rilor români din Ungaria.

De câţiva ani încoace s'a accentuat în vieaţa noa­stră publică de mai multeori necesitatea unui organ politic-didactic, care să poată trata toate chestiunile şcolare din toate punctele de vedere. Aceasta cu atât mai vârtos, că în revistele pedagogice de azi, acest lncru, în lipsa de cauţiune, nu se poate face, deşi e foarte necesar. Chestiunea şcolară la noi, — are* în adevăr, mai ales de câţiva ani încoace, nu numai o lăture pedagogică, ci graţie sistemului greşit al guvernelor, şi o lăture politică foarte pronunţată, şi în acelaş timp şi antipedagogică. Pentru a com­bate pe toată linia acest sistem se simţia necesitatea unui organ cu o astfel de menire.

Iată că acum acest organ apare, la Şimleul-Silvaniei. Ce să zicem despre el altceva, acum, după apariţia

primului număr, decât că : ne bucurăm, că a apărut, deşi, trebuie să spunem şi aceea, că locul unde apare el, e un loc care nu ne dă destule garanţii,4 că gazeta va puteà exista şi că va putea lucra în condiţiile, cari se aşteaptă delà ea. Sălagiul e un comitat în care partea covârşitoare a învăţătorimei române e pe căi greşite şi dispune de foarte puţine forţe, de cari să putem legà speranţe cât de cât serioase. „Gazeta învăţătorilor" numai aşa are rost dacă va aveà o di­recţie hotărîtă, neşovăitoare, în cele naţionale şi pe­dagogice; orice duplicitate e un semn de moarte si­gură. Dacă gazeta nu va aveà o atitudine sigură, ci se va mulţumi numai să „cârpească cerul cu stele" şi să „mânjească marea cu valuri"; dacă ea va da mai multe curiozităţi şi variaţii, iar nu ojuptâ bazată

" pe principii, ea nu va însemna nimic în vieaţa noastră naţională.

In numărul prim al gazetei nu găsim nici lucruri destul de bune, încât bucuria noastră întreagă să fie justificată, nici lucruri destul de rele, încât să o com­batem. Excepţie face anunţul cu cărţile de şcoală ale „Victoriei" (Tipografia în care se tipăreşte ga­zeta, al cărei redactor responsabil e şi proprietarul tipografiei), care recomandă în stil comercial antipe-dagogicele şi antilegalele cărţi de Geografie şi de Istorie ale d-lor T. Iile şi V. Boţan (Boczán). Ne cuprinde mirarea, că după ce timp de doi ani de zile presa noastră a combătut cu toată temeinicia aceste cărţi, în primul număr al „Gazetei învăţătorilor" mai putem ceti cuvinte ca acestea: „Trecutul a dovedit, că cărţile acestea sunt cele mai practice şi bine con­ducătoare la scop, cruţând timpul învăţătorului şi me­moria salarului. învăţătorii, cari au folosit aceste cărţi ştiu să ne povestească multe bune(î) despre bonitatea lor(!) etc." Nu laude merită aceste cărţi, cari ne maghiarizează învăţământul contrar legii, ci fierul roşu, care să le ardăl

Vom vedea cum se va afirma noua „Gazetă a în­văţătorilor" de aici încolo. Deocamdată îi dorim de­plină izbândă, căci cauza pentru care e chemată să lupte, e o cauză sfântă. Dr. G. Oprean.

H însemnări.

Congresul naţional-bisericesc al mitropoliei ro-mâne-ortodoxe din Ungaria. La 1/14 Octomvrie a. c. a fost convocat, în Sibiiu, congresul, cel mai înalt for al bisericii româneşti-ortodoxe din patria noastră. A fost o coincidenţă voită, că tot atunci s'a ţinut şi adunarea generală a „Asociaţiunii". Astfel Sibiiul a putut strânge şi de astădată, — pe lângă mulţime de ţărani din împrejurimile sale, — pe cei mai de seamă bărbaţi ai vieţii noastre publice din Ardeal şi Ţara ungurească. Ei au fost chemaţi să-şi spună cuvântul în chestiunile mari cari preocupă neamul nostru şi să găsească mijloacele potrivite pentru realizarea chestiunilor dis­cutate, în special congresul naţional s'a manifestât

©BCU Cluj

646 LUCEAFĂRUL Nrul 30, 1912.

şi acum, ca la 1909, drept un corp matur, conştient de poziţia sa însemnată în conducerea bisericii-orto-doxe. Né'aducem aminte de atitudinea categorică şi demnă ce a luat-o la 1909 în chestia limbii de cate-chizare, care a întrunit pe deoparte aprobări generale, determinând şi Blajul la luarea aceleiaşi hotărîri, pe de altă parte însă a atras fulgerele contelui Apponyi. Sesiunea din anul acesta are deasemenea o impor­tanţă deosebită prin problemele discutate şi hotărîrile ce a adus. S'a constatat, că vieaţa religioasă a cre­dincioşilor ortodoxi este bântuită pe unele locuri (Bănat) de molima concubinajului şi de învăţăturile primej­dioase ale adventiştilor şi anabaptiştilor. Congresul a luat măsuri serioase, votând un nou regulament relativ la procedura judecătorească în cauzele matri­moniale şi 'stăruind ca viitorilor preoţi să li se pro­pună in seminar şi studiul ereziilor moderne.

S'a discutat amănunţit şi chestiunea dotaţiei ce o ptimeşte biserica ortodoxă delà stat. în vremea din urmă guvernul distribuia ajutorul nu diferitelor eparhii, ci deadreptul la persoane, ceeace constituia o violare a autonomiei acestei biserici. Astfel s'a întâmplat, că unor bărbaţi — a căror conduită politică nu con­venea guvernului (d. p. păr. Ciorogariu delà Arad) li s'a detras dotata delà stat. Congresul a hotărît ca episcopatul, împreună cu 6 membrii mireni, să se prezinte la guvern, cerând sistarea acestui procedeu şi urcarea dotaţiei anuale. Deputaţiunea s'a şi pre­zentat îndată după închiderea congresului, şi ni se spune, că i s'a dat fâgăduinţi mulţumitoare, in bud­getul statului pe 1913 se vor lua încă 320.000 cor. pentru biserica ortodoxă română. Suma aceasta se va folosi pentru trebuinţele consistorului şi a insti­tutelor teologice şi pedagogice. Deputăţia a obţinut promisiuni liniştitoare relativ la congrua preo{imei, care deasemenea e dintre chestiunile cele mai ardente. Guvernul va trebui să purceadă in mod echitabil fără a neîndreptăti clerul cu pregătire mai inferioară.

Unul dintre punctele cele mai importante ale congre­sului a fost ches t iunea şcolară. S'a arătat te­meinic situaţia şcoalelor din întreaga mitropolie creată în' urma legii lui Apponyi. S'a arătat pe deoparte însufleţirea poporului nostru pentru apărarea şcoalelor, iar pe de altă parte goana de nimicire îndreptată îm­potriva lor şi efectele dezastroase ale acestei legi. Poporul a dovedit un spirit de jertfă aproape nebă­nuit. Delà 1907 până azi s'a dat cu circa 3 milioane de coroane mai mult la salare şi edificii şcolare. Aceasta e o sumă uriaşă.

Relativ la organizarea învăţământului şi inten-sifiarea lui s'au luat multe măsuri şi s'au făcut multe îmbunătăţiri, cu toate acestea mersul normal a fost cu desăvârşire tulburat prin dispoziţiile nouii legi şcolare. Congresul încă a avut prilej să se convingă de aceasta — prin expunerile clare şi bogate ale păr. Lazar Tr i teanu . Ce erà mai firesc decât ca con­gresul să ia următoarea hotărîre: Prin o reprezen­taţie temeinică să se ceară abrogarea legii lui Apponyi şi înlocuirea ei cu o lege pedagogică şi culturală. în acest ac( s'a manifestat din qou sentimentul superior

de demnitate şi conştiinţă naţională al deputaţilor congresuali, cari în clipe grele au ştiut da chemării lor totdeuna o interpretare corectă. Publicul a aplaudat cu însufleţire această hotărîre justificată. Singur ne­norocitul călugăr delà Oradea-mare, a avut tupeul să sfideze sentimentele româneşti ale congresului, ridicând excepţii. Imediat, poetul Goga, — revoltat de cinismul fără margini al acestei existenţe alcoo­lice, — a Jinut o filipică fulgerătoare, înfierând cu o asprime morală sdrobitoare accesul de nouă incon­ştienţă al trădătorului vicar. Un uragan de aplauze a acoperit cuvântarea lui Goga. Astfel 1-a ajuns pe Mangra şi osânda nemiloasă a celui mai înalt areopag b i se r icesc . Aceasta e mai crudă şi mai sdrobitoare, decât decapitarea morală ce i s'a făcut de ziaristica naţională şi publicul românesc în 1910.

Iată un c 1 e r i c, pe care bisericasal-a condamnat. Congresul a mai votat şi un regulament privitor la

examenul de cvalificare al învăţătorilor, şi a luat mă­suri pentru asigurarea numărului necesar de puteri didactice. Asemenea a îngrijit, ca să se dea o îndru­mare unitară învăţământului primar.

In chestia limbei de catechizare, congresul stă pe a ce laş punct de vedere expus la 1909.

Congresul a mai discutat şi alte chestiuni de interes pentru biserică şi şcoală, căutând pretutindeni soluţiile cele mai mulţumitoare.

Teatrul Naţional din Craiova. D-l Em. Gârleanu nu e numai un scriitor de talent, ci şi un priceput director de teatru. De când a luat d-sa conducerea Teatrului Naţional din Craiova, acesta a luat un avânt îmbucurător, trezind în public interesul faţă de miş­carea dramatică din ţară şi din străinătate. D-l Gârleanu a perfecţionat technica scenei, a înzestrat teatrul cu deco­ruri nouă şi i-a ridicat nivelul intelectual şi moral. Dra­maturgii tineri din România au în teatrul craiovean un nou sprijinitor, un nou prietin. Am avut norocul să asist la deschiderea stagiunii din acest an, şi trebuie să mărturisesc că am rămas încântat atât de interesul publicului, care umpluse toate locurile, cât şi de presta-ţiunile artiştilor. Spectacolul s'a început cu „1 April ie", monolog de I. L. Caragiale, zis de d-l Al. Dem. Dan, cu un remarcabil talent. Tânărul şi popularul scriitor, d-l Victor Eftimiu, a caracterizat în câteva cuvinte pe Caragiale ca om şi ca scriitor, iar directorul teatrului, d-l Em. Gârleanu, a cetit, cu măiestria-i cunoscută, una dintre schitele lui Caragiale. Pe urmă am avut plă­cerea să văd o nouă piesă a d-lui Eftimiu, intitulată „Ariciul şi Sobolul", comedie într'un act. E o piesă spirituală, în care se zugrăveşte o scenă din vieaţa artiştilor. Un pictor bohem se căsătoreşte cu o femeie frumoasă şi naivă. Un vechiu coleg şi prietin bun vine şi-i face o vizită la Câmpulung, unde eră profesor.de desemn şi caligrafie. Prietinul se instalează ca la el acasă şi caută să-i seducă drăgălaşa con­soartă. Soful prinde de veste, îi spune fabula cu Ariciul şi Sobolul şi-1 dă afară. La sfârşit s'a jucat „ N ă p a s t a " lui Caragiale cu concursul măie­strului Brezeanu delà Teatrul Naţional din 3u-

©BCU Cluj

Nrul 30, 1912. LUCEAïlRUL 647

cureşti. A fost o reprezentaţie pe deplin reuşită. Decorul neîntrecut. Am ieşit delà teatru cu o mare mulţumire sufletească, având convingerea că d-l Gâr-leanu ştie să ridice scena olteană la o treaptă cul­turală vrednică de un centru cum e Craiova. în re­pertoriul acestei stagiuni văd că s'au luat mai multe piese originale, între cari e şi „Se face ziuă" de Z. Bârsan, apărută numai în „Luceafărul". Doresc din inimă d-lui Gârleanu izbândă deplină. (C.)

88

Confraţii din Regat. E înspăimântătoare înfăţi­şarea ziarelor din Regat mai ales acum când ştirile de pe câmpul de răsboiu servesc o mare abundenţă de material sensaţional. Nici o rânduială in ele, nici o selecţie, nici un gând serios. Numai ştiri şi iarăşi ştiri aruncate pe hârtie fără nici un rost, pare că gazeta ar trebui să fie cutare caleidoscop plin de lucruri urâte.

Să luăm în mână de pildă „Minerva", cel mai românesc ziar. Pe o coloană, deasupra, e vorba despre o grozavă nenorocire cu nişte ramatori, mai în jos despre intervenţia arhiereilor ardeleni la guvernul un­guresc, şi tot pe aceeaş coloană se vorbeşte cu egal interes despre răsboiu şi despre „romantica" fugă a unei fete din Brăila, ni se pare. Şi să nu creadă nimeni că celelalte ziare ar fi mai bune.

Oare nici acum să nu se găsească un prilej de gândire serioasă? Publicul din Regat n'ar putea cere nici acum, când existenţa ţării e în joc, ca ziarele lui să fie cel puţin mai echilibrate? Ori ce zic confraţii noştri?... g

Un anumit... Bizony László a scos de curând o carte în ungureşte despre primejdia românească aici la hotarele răsăritene ale ţării,: „A k e l e t i ha­tárról". Cartea d-lui Bizony László e îndreptată mai aies împotriva institutelor noastre financiare. Ea reuşeşte să nu spună nimic nou. E interesantă doar fiindcă adună într'un mănunchiu părerile mai multor oameni politici şi financiari unguri asupra situaţiei noastre în luptă cu maghiarizarea. Se 'nţelege, după d-l Bizony, noi suntem grozavi de tot, distrugem în câteva decenii pe toţi Ungurii din Ardeal... dacă nu va interveni statul cu puterile lui să ne oprească în calea noastră de cucerire. Cine vrea să cetească şi ceva ieşit din condeiul lui Burdea, poate să-şi cum­pere această carte. D-l Dr.(!) Burdia Szilárd dă şi el cu părerea, că noi am fi primejdioşi, nu de altceva dar fraţii noştri din Regat se interesează prea mult şi prea-„intensiv" de noi. Tot aici se publică şi broşura contelui Bethlen István, „Magyar birtok politika", care merită să fie cetită.

88 Pentru „Cultura creştină". Unul dintre cronicarii

acestei reviste relevase In numărul trecut spiritul în­gust al domnilor delà „Cultura creştină" in chestiunea episcopiei maghiare. Domnii teologi ţari redactează revista din Blaj, nu vreau să recunoască pericolul na ţ ional al episcopiei maghiare şt nu vreau să înţeleagă, că împotriva acestei lovituri a statului nu există decât o singură apărare: părăsirea unirii.

Am dori să ne răspundă odată concret domnii in­dignaţi din Blaj, cum au de gând să apgre bise­rica unită de maghiarizare? Ori aşteaptă vreo mi­nune a lui Dumnezeu, ori nu înţeleg primejdia ce ne ameninţă. în curând se va vota din partea parla­mentului din Budapesta autonomia bisericii cato­lice, în care va .intra, vrând nevrând, şi biserica noa­stră unită. Prin această autonomie statul desăvâr­şeşte opera de desnaţionalizare îndreptată împotriva poporului românesc. E chestiune numai de timp ca să-şi ducă la Îndeplinire toate planurile. Rugăm pe domnii delà „Cultura creştină" să ne lămurească: ce mijloace de împotrivire are biserica unită? Roma a părăsit-o, împăratul de asemenea. Pe ce se mai razimă deci puterea ei de rezistenţă? Să nu ne spună însă vorbe, ci fapte concrete.

Insultele cu cari ne gratifică, precum şi ameninţarea, că pentru „Luceafărul" vor părăsi „Asociaţiunea", îi priveşte. îi rugăm, însă, să nu vorbească în nu­mele clerului unit, a bisericii unite, a membrilor uniţi ai „Asociaţiunii", ci numai în numele lor, căci nu au nici un mandat delà nime şi ce-i mai trist pentru ei, n'au nici consimţământul obştei unite. Noi credem, că preoţimea delà satè şi mirenji cărturari — de popor nici nu mai vorbim — sunt gata să facă orice jertfe, pentru a-şi apără neamul. Domnii delà „Cultura creştină", dacă nu sunt capabili de asemenea jertfe naţionale, să poftească a bate apa 'n piuă şi mai departe... Nu-i va conturba nimeni. (Red).

Provincialul vorbeşte.... Să te ferească Dumnezeu să ajungi pe mâna unui provincial în vr'o discuţie oarecare. Te djstruge. Ironia lui e lată ca muchea săcurii şi răutăţile lui pline de pleava inteligenţii reduse. Sâ nu care cumva să-1 contrazici căţi-ai găsit beleaua: simţul tău estetic are să sufere mult.

Potrivit acestei convingeri, nu ne-am prea prins vorba cu toţi literaţii noştri răspândiţi prin diferitele oraşe ale pământului românesc. De-au zis ceva despre noi, de n'au zis, noi ne-am văzut de treabă.

De aceea, pentruce ne-am mai răsboi şi cu bietele „Rămurele" craiovene, cari afirmă într'un număr mai nou al lor, probabil cu o grozavă ironie, că „Luceafărul". . . moare? Zâmbim... şi trecem mai departe. 88

O carte bună. Colaboratorul nostru I. En eseu a scos acum de sub tipar o carte despre coopera ­t ive le săteşt i . în ea face un istoric al coope­raţiei, în streinătate şi la noi, apoi lămureşte toate ramurile cooperative cari pot fi de folos în societatea noastră. Cartea aceasta este rezultatul studiilor pe cari le-a făcut d-l I. En eseu anul trecut în Germania, cu multă pricepere şi devotament. O recomandăm cu căldură tuturor cărturarilor noştri cari se inte­resează de mişcarea noastră cooperativă, încă atât de nelămurită. Din ea poate să-şi însuşească ori­cine o privire limpede asupra cooperaţiei. Cartea d-lui Enescu câştigă importanţă şi prin faptul că insuş d-l Vasile Stroescu, convingându-se despre marea ei utilitate, a cumpărat-o în 1000 de exemplare

©BCU Cluj

648 LUCEAFĂRUL Nrul 30, 1912.

pentru Asociaţiune. Costă cor. 1.50 şi se găseşte la toate librăriile noastre.

Din carnetul unui dascăl. D-1 Ion Mateiu, unul dintre cei mai harnici muncitori ai generaţiei tinere, numit de curând coreferent şcolar in consistorul din Sibiiu, îşi adună sub acest titlu într'un volum o seamă de studii şi articole, publicate în diferite ziare şi re­viste. Aceste studii şi articole sunt o contribuţie reală la cunoaşterea stării învăţământului nostru. Ele merită să fie cetite nu numai de învăţători ci şi de cărtu­rarii, cari îşi dau seama de importanţa problemei şcolare. Dintre studii relevăm în special „Cultura învăţătorimii noastre" şi „începutul şcoalelor ardelene". Cartea se vinde numai cu cor. 1.50 şi e vrednică să aibă o răspândire cât mai mare. Hărnicia şi stăruinţa d-lui I. Mateiu poate servi totodată şi ca o pildă pentru învăţătorii noştri, dintre cari s'a ridicat şi autorul acestei cărţi.

Delà adunarea „Asociaţiunii"... Se cunosc toate amănuntele delà adunarea generală a „Asociaţiunii". Ziarele noastre le-au împărtăşit publicului nostru. Se ştie despre hotărîrile importante ce s'au adus în che­stiunea cooperaţiei, care în vremea din urmă a pre­ocupat mult opinia noastră publică şi oamenii noştri specialişti, lumea noastră a aflat şi despre desvălirea monumentului lui Gh. Bariţiu. Două momente im­portante în această adunare generală. Nouă nu ne rămâne decât să prindem pe hârtie o impresie ge­nerală.

Adunările „Asociaţiunii" sunt un bun prilej de studiu asupra societăţii noastre. Niciodată nu ţi se dă să vezi mai mulţi şi mai tipici Români la un loc. Aici vin protopopi, advocaţi, medici, preoţi, dascăli şi câteodată şi arhierei, aici vin şi ţăranii noştri când sunt aduşi — nu ca acum la Sibiiu. Vin Români din Sătmar şi din Braşov, din Maramurăş şi Bănat. Un amalgam de fii ai naţiei, fiecare cu însuşirile tagmei şi ţinutului său. Tu, dacă stai într'un colţ şi eşti bun observator, poţi să înveţi şi să povesteşti multe de­spre aceste reprezentative adunări. Din discursurile lungi şi dese culegi lăudabila notă sentimentală a tuturor acţiunilor noastre. Din gesturile provinciale ale oamenilor noştri, atât în gândire cât şi în ale manilor, prinzi primitivitatea noastră culturală. Din câte un act răzleţ poţi să strângi puternice lumini cu cari să împrăştii o rază de înţelegere în sufletul so­cietăţii de astăzi.

Iată de pildă desvălirea bustului lui Bariţiu! Cine poate spune, că acest bust nu este o serioasă do­vadă despre serioasele noastre tendinţe de progres cultural? Prin el am dovedit noi, că ştim să apreciem glasul subtil al bronzului, un fapt de o deosebită im­portanţă în istoria unui popor, pentrucă a ridica monu­mente pentru oamenii mari însemnează să ai nu numai veneraţie şi înţelegere pentru faptele acelor oameni, dar însemnează să ai înţelegere şi pentru artă, supe­rioara semnificaţie a culturii. A te ridica până la în­

ţelegerea unui monument e lucru mare în vieaţă. Tocmai din pricina aceasta bustul lui Bariţiu poate să fie privit... şi aici trebuie să facem o mică pa­ranteză cu introducerea explicativă a unui mic act răzleţ de care pomeneam.

Adecă, deodată cu aducerea bustului lui Bariţiu în Ardeal, talentatul nostru sculptor Oscar Spaethe a adus şi alte lucrări de ale sale, făcând o mică ex­poziţie într'o sală a muzeului „Asociaţiunii", lucrări de artă cari au fost reproduse în fotografie şi de cătră revista noastră. Ei, ce credeţi, câţi dintre sutele de membri ai „Asociaţiunii" prezenţi în Sibiiu au vizitat această expoziţie? Şi dintre vizitatori câţi au mani­festat vreun interes deosebit pentru artă, cumpărând vreo lucrare de-a lui Spaethe? Puţini vizitatori au fost şi un singur cumpărător — şi acesta un funcţionar sărac îndrăgostit de frumos.

Şi acum să încheiem propoziţia dacă... ne dă mâna. Ar fi să o încheiem aşa: Tocmai din pricina aceasta bustul lui Bariţiu poate să fie privit ca o biruinţă a culturii româneşti, ca un splendid semn despre uriaşele progrese ale neamului nostru, care în vitregia veacurilor, etc. etc. Ar fi să o încheiem aşa dacă afurisitul act răzleţ de mai sus nu ne-ar potoli avântul, chemându-ne la realitate şi spunân-du-ne: Bariţiu va rămânea singur în grădina şcoalei „Asociaţiunii" şi odată va putea fi dărâmat dacă voi nu-i veţi înţelege întreg rostul lui de a fi acolo.

Şi câte altele nu s'ar mai putea povesti despre o adunare generală a „Asociaţiunii", unde se adună aţâţi fii ai naţiei noastre, preoţi, protopopi, învăţători, advo­caţi, medici, arhierei şi ţărani chiar, din toate colţurile ţării?!... (Y). B .

*Din „Biblioteca scriitorilor delà noi" îngrijită de d-1 Oct. C. Taslăuanu, a apărut un nou volum: Schiţe şi povest i r i , de Ion Agârbiceanu. Se află de Vân­zare la toate librăriile cu preţul de 2 cor.

Aviz. Aducem la cunoştinţa on. noştri cetitori că,

voind să facem ordine în încassarea abona­mentelor, am trimis tuturor restanţierilor pe mai mulţi ani o scrisoare recomandată, ru-gându-i să-şi achite datoriile ce le au faţă de revista noastră, ca să nu fim siliţi a le încassà pe altă cale.

Restanţierilor din anul acesta li se vor tri­mite în curând chitanţe prin poştă.

îi rugăm pe toţi şi la acest loc să bine-voiască a ne trimite sumele ce ne datorează.

Numărul viitor al revistei noastre se va ocupa pe larg de răsboiul din Balcani, adu­când, pe lângă articole, şi mai multe ilustraţii

Administraţia.

TIPABÜI, LOI W KEAFFT ÎN SIBIIU.

©BCU Cluj